Identitati Culturale In Uniunea Europeana

Lista de abrevieri

CE Comunitățile Europene

COPS Comitetele Politice și de Securitate

CPS Comitet Politic și de Securitate

CSCE Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

GATT General Agreement on Tariffs and Trade

NAFTA Acordul de Comerț Liber Nord-Atlantic

ONG Organizație non-guvernamentală

OSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

PESAC/CESDP Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună

PESC Politica Externă și de Securitate Comună

PSC Comitetul Politic și de Securitate

SUA Statele Unite ale Americii

TUE Tratatul instituind Uniunea Europeană(Maastricht)

TFUE Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene

UE Uniunea Europeană

UEO Uniunea Europei Occidentale

UN/ONU Naținile Unite/ Organizația Națiunilor Unite

UNESCO Organizația Naținilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură

URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

WTO World Trade Organization

Introducere

Introducere

Ideea de identitate culturală revine din ce în ce mai frecvent în discursurile politice și în mass media. Mai mult, se construiesc și se finanțează programe, atât la nivel regional cât și la nivel european, pentru a construi o identitate culturală europeană care să îmbine în mod armonios, dar să și transceadă identitățile naționale ale statelor membre. Rațiunea acestei activități de construcție a unei identități culturale europene este evidentă, ea acționând ca un liant al politicilor comunitare și încercând să îmbine în mod organic o creație inițial pornită din motive economico-politice. Suprapunându-se ca strat ulterior, ea este destinată să contureze o imagine coerentă și consistentă a comunității europene, să ofere acesteia o soliditate conceptuală care nu se poate obține din simplă îmbinare contractuală a statelor membre. Cu toate acestea, identitatea culturală europeană trebuie să lucreze atât la nivel guvernamental cât și la nivel de individ, pentru a da o certă greutate și validitate politicilor comunitare.

Astăzi, putem constata că totul este solidar și, în același timp, totul este conflictual, putem constata că noua ordine trebuie să includă totul și să nu excludă nimic din aria ei de acțiune: politica, economia, latura socială, latura culturală și nu în ultimul rând ecologia. În același timp, proiectului de unificare a lumii i se opune cu forță inflorirea tuturor particularităților naționale, religioase, etnice. Toate forțele istorice, încremenite vreme îndelungată din cauza echilibrului terorii, năvălesc ca un torent în toți acești ani. Având în vedere aceste probleme, cercetătorii și analiștii se întreabă cum își poate defini un stat o politică internă și externă nouă, în timp ce marile probleme sunt probleme globale, care nu țin seama de frontiere(mediul înconjurator, foamea, analfabetismul, pericolele nucleare, noile epidemii, fundamentalismele, etc.) și nu-și pot găsi soluția la scară locală și regională.

Relația societate-cultură era, până recent, de cele mai multe ori implicit, considerată a fi una de identitate, de suprapunere completă, atât la nivelul științelor sociale cât și la nivelul politicilor sociale și educative. Odată cu efectele produse de fenomenul de globalizare și de recunoașterea drepturilor minorităților naționale, această suprapunere nu mai poate fi afirmată.

Afirmarea caracterului multicultural al societăților întregii Europe a devenit o banalitate. Dimpotrivă, dat fiind faptul că suprapunerea menționată a stat, în formă implicit și nu explicită, la baza a numeroase concepte ale științelor sociale, ca și la baza unor politici sociale, consecințele negării ei pot să nu apară la fel de evidente.

Se vorbește tot mai mult în ultimii ani de “conflicte identitare” ce pot amenința coeziunea socială și stabilitatea societăților europene. În numeroase cazuri, declanșarea și gestiunea nefericită a acestor conflicte, ca și politicile educative ce tind să amplifice potențialul conflictual al relațiilor inter-comunitare, au la bază o insuficientă precizare a înțelesului unor concepte fundamentale cum este cel de identitate și o neînțelegere a raporturilor societate-cultură. La nivel individual identitatea este strâns legată de nevoia de raportare la alții, la societate și de perceperea propriei autonomii.

Civilizația europeană își găsește rădăcinile în culturile proprii ale națiunilor din care este compusă. Marile creații culturale ale unui popor european sunt cunoscute și de celelalte popoare. Au fost, desigur, și perioade în care circulația creațiilor culturale între diferite zone ale Europei a fost îngrădită sau chiar interzisă. Aceste perioade reprezintă excepții de scurtă durată, regula fiind cea a inter-influențelor și împrumuturilor culturale.

Europa este continentul numeroaselor comunități naționale, cu fizionomii, culturi și limbi proprii, un amestec de identități complementare în mod vital.

Cultura, are ca scop crearea unui efect asupra realității înconjurătoare si desăvârșirea căilor omului spre acțiune. Cultura descrie demersul acțiunii umane, având nevoie să se reconstruiască să se adapteze și corecteze în funcție de acest demers, permițând chiar și diviziuni locale și temporale.

Obiectivele acestei lucrări sunt de a identifica și analiza modalitățile în care se conturează acest concept de identitate europeană în realitate, precum și strategiile de construcție ale acestei identități.

Motivul pentru care am decis să abordez o temă legată de Uniunea Europeană și nu de alte instituții care ar putea rivaliza cu aceasta în managementul securității europene se datorează împărtășirii convingerii unor autori precum F. X. Rocca și R. Schnabell: UE este un actor dinamic, progresiv și cu potențial de a deveni o superputere global dacă sunt întrunite toate condițiile, ceea ce oricum nu se poate realiza în viitorul apropiat.

Europa este o comunitate imaginată, și aceasta înseamnă că identitatea ei culturală este un proiect în construcție. Cum se articulează o astfel de construcție și cum devine Uniunea Europeană noua Europă, un spațiu nou? Exista o relație de excluziune între identitatea culturală națională și cea europeană? Iată câteva întrebări la care ne propunem să răspundem în lucrarea de față.

În cadrul studiului de față pornim de la câteva ipoteze de cercetare sprijinite pe fundamentele teoretice ale unor programe de cercetare din domeniul identităților culturale și al globalizării.

Vom utiliza teoria, istoria și practica politică pentru o înțelegere mai adecvată a subiectului, motiv pentru care lucrarea este structurată în cinci capitole. Principalele metode utilizate sunt din sfera disciplinară a relațiilor internaționale, însă conținutul subiectului abordat ne determină să utilizăm și abordări interdisciplinare, inspirate din dreptul comunitar, filosofia științei, filosofia politică, etc.

În privința abordărilor teoretice cu privire la tema studiată, am consultat o bibliografie vastă și care nu se limitează doar la apariții din cursul ultimilor ani. Am constatat că este extrem de dificil să recostituim toate abordările și mai cu seamă este imposibil să acoperim întreaga bibliografie de specialitate.

Cercetarea de față nu utilizează doar surse tipărite, Internetul devenind un instrument extrem de util în orice demers științiic contemporan.

CAPITOLUL I REPERE CONCEPTUALE ȘI METODOLOGICE

Capitolul I Repere conceptuale și metodologice

1.1 Noțiunea de cultură

1.1.Noțiunea de cultură

UNESCO, a formulat o definiție a culturii, în 1982 la Mexico, cu prilejul Conferinței mondiale asupra politicilor culturale: „Prin cultură înțelegem astăzi ansamblul trăsăturilor distinctive, spirituale și materiale, intelectuale și afective, care caracterizează o societate sau un grup social. Ea curpinde, pe lângă artă și literatură, modurile de trai, drepturile fundamentale ale ființei umane, sistemele de valori, tradițiile și credințele”.

Această definiție a fost preluată de către Consiliul Europei, doi ani mai târziu, în Declarația europeană asupra obiectivelor culturale( Berlin), constituie ecoul unei reflecții profunde asupra conceptelor fundamentale ale politicilor și acțiunii culturale, care a caracterizat anii șaptezeci. Aceasta este perioada în care apar noi concepte precum: democrația culturală, cultură pentru toți, cultura ca drept al omului, community development, animație socio-culturală, finalități culturale ale dezvoltării și Soziokultur, etc.

În ceea ce privește cultura, ca noțiune, aceasta este multifațetată și multinuanțată în sensurile sale. Cu toate că au existat diverse încercări de a defini cât mai precis cultura, astăzi există nenumărate abordări în ceea ce privește înțelesul acesteia. Astfel, avem în anul 1952, exstau circa trei sute de definiții, clasificate în șase grupe: definiții descriptive, istorice, normative, psihologice, structurale și genetice.

Acest caracter complex al culturii a făcut ca, nu de puține ori, aceasta să fie confundată cu civilizația, dar o egalitate de sens între cele două noțiuni este exclusă, din moment ce majoritatea specialiștilor acordă termenului „civilizație” nuanțe de etnocentrism, el putând desemna starea la care au ajuns la un moment dat unele culturi în decursul istoriei.

„Cultura se referă la modalitățile comune de a interpreta mediul și se raportează la prioritățile și valorile vieții, ca și la norme, interpretări, idei și convingeri subconștiente ce sunt acceptate ca atare. Cultura este împărtășită de colectivități de oameni: națiuni, regiuni, organizații, școli, biserici și familii”.

„Cultura: reprezintă legătura cu un grup de oameni și, în particular, cu un grup organizat, constituie un model al supozițiilor de bază care devine proiecția mentalului colectiv, și, astfel ea trebuie însușită de noii veniți, indică un mod specialde a rezolva problemele integrării interne și adaptării externe, acest mod particular e necesar să fi acționat destul de bine în trecut pentru a fi considerat valid”.

În concluzie, cultura reprezintă un întreg complex ce include cunoștințe, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri ca și alte capacități și obișnuine dobândite de om ca membru al societății. Cultura include limbajul grupului, tradițiile, obiceiurile și isntituțiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile și valorile ca și implementarea lor în instrumentele materiale și artefacte.

Teoria culturii poate fi considerată a fii foarte complexă, cultura putând fi reprezentată sub forma unor structuri ușor inteligibile, încărcate de o realitate ce se poate ușor cunoaște, învăța și transmite. Cultura din acest punct de vedere trebuie privită ca fiind un produs al activității omului, care privește critic atât natura cât și societatea.

Cultura a ajutat generații întregi să-și găsească identitatea, sensul și propria viziune, ea a dat comunităților sentimentul de respect reciproc și de apartenență. Civilizația (lat. Civis – cetățean) ansamblul cunoștințelor și al experienței umane, totalitatea achizițiilor spiritului uman, nivelul înalt de dezvoltare al unei societăți. Conceptul de civilizație a fost utilizat cu referire la totalitatea caracteristicilor afișate în viața colectivului, a unei populații avansate sau într-o perioadă istorică cum ar fi „civilizația greacă din timpul lui Pericle”. Termenul de civilizație îl putem folosi pentru a ne referi la achizițiile celei mai avansate populații. Astfel, civilizația apare ca un factor de progres iar cultura apare ca factor de stabilitate.

1.2. Identitatea culturală

1.2.Identitatea culturală

Un prim pas pe care îl putem face în analiza identității culturale este acela al clarificării conceptului. Astfel vom porni de la definirea acestui termen, prin relaționarea identității și culturii, identificarea tipurilor de identitate și modul de generare al acestora, toate acestea în contextul special al relației cu domeniul securității, în toate nivelele de manifestare.

Definirea conceptului de identitate culturală este complexă la fel ca și identificarea unei definiții general acceptate a culturii. Conform specialiștilor din domeniu, cadrul elementelor culturale de bază ale oricărui concept există elemente dominante din a căror interacțiune rezultă credințe, valori, atitudini și scopuri acționale specifice care definesc identitatea individuală sau de grup.

Conceptul de identitate s-a impus în antropologie și sociologie, începând cu anii cincizeci, în acest context făcându-se referire la identitatea culturală.

La nivel individual, identitatea este legată stâns de nevoia de raportare la ceilalți, la societate și de perceperea propriei autonomii. Uniformizarea culturală aduce mari deservicii umanității, eliminând numeroși factori ai creativității culturale regionale și naționale.

Cultura se referă la obiceiuri, practici, limbă, valori și perspective asupra lumii. Acestea definesc umanitatea atât la nivelul individual, cât și la acela al grupurilor sociale care pot fi fundamentate pe naționalitate, diverse interese comunce, etnie și religie.

Identificarea cu o anumită cultură creează un sentiment de apartenență și, prin urmare, oferă siguranță și stabilitate. Identitatea este importantă pentru perceperea eu-lui, constituind în același timp o sursă de înțelegere și experință a oamenilor. Se modelează, astfel, modul în care un individ interacționează cu ceilalți sau cum un grup uman interacționează cu alte grupuri asemănătoare.

Identitatea, la fel ca și cultura, nu e înghețată și nici rigidă, ci se transformă și evoluează. Senzația de rigiditate poate fi percepută, în momente care implică diferențierea, sublinierea unor neconcordanțe și incompatibilități. Putem astfel definii identitatea ca fiind procesul de construire a înțelesului pe baza unor atribute culturale sau a unor serii înrudite de atribute culturale, cărora li se acordă prioritate față de alte surse. Presupunând credințe, valori, etc. împărtășite, identitatea culturală a grupului este una de tip colectiv. În domeniul cultural, ca și în cel social și cel politic al securității discuțiile se poartă în jurul identității colective, a grupurilor.

Conform aprecierii lui Ralph Linton, „de-a lungul întregii sale istorii, omul a fost doar vag conștient de existența culturii și chiar acest grad de conștiință l-a datorat numai contrastelor dintre obiceiurile propriei societăți și obiceiurile societății cu care s-a întâmplat să intre în contact… Astfel că, una dintre cele mai imprtante realizări științifice ale timpurilor moderne a fost recunoașterea existenței culturii”.

Astăzi facem față unui model al relațiilor internaționale fără dihotomia simplă și reconfortantă a Războiului Rece, lumea devenind din ce în ce mai complexă prin forțele naționalismului și ale globalizării eliberate prin sfârșitul acestuia. După anii 1990, odată cu sfârșitul Războiului Rece, specialiștii în domeniu au început a recunoaște rolul tot mai important pe care îl joacă cultura în calitate de factor determinant al parcursului lumii complexe și interconectate de astăzi.

Este știut că, cultura are un efect puternic asupra modului în care oamenii gândesc și acționează. În general, oameni tind să vadă situațiile prin propria prismă culturală și prin considerarea insuficientă a perspectivei și intereselor celuilalt.

Întrucât identificarea culturală se întemeiază pe alegerea liberă a fiecărei persoane de a se recunoaște în valorile, tradițiile și practicile unei anumite comunități determinate și a le împărtăși, nu pot să existe drepturi ale comunității asupra persoanei, pentru orice persoană are dreptul la cultura sa și nici o cultură nu poate avea drepturi asupra persoanei, în timp ce o comunitate poate să pretindă a avea ea însăși dreptul la păstrarea identităii culturale numai în beneficiul persoanelor care o compun, nu împotriva voinței sau a drepturilor acestora.

Identității culturale îi corespunde o serie de drepturi, cunoscute în documentele internaționale și în literatura juridică sub denumirea de drepturi culturale, între care dreptul la creativitate culturală, dreptul la acces la cultură, de participare la viața culturală, ca și la progresul științific, dreptul la informație și la educație.

1.3. Identitate culturală vs. identitate etnică

1.3. Identitate culturală vs. Identitate civică

Europa este continentul numeroaselor comunități naționale, cu fizionomii, culturi și limbi proprii, un amestec de identități complementare în mod vital. Însă, acum 25 de ani, numele „Europa” abia începea să se distingă pe fundalul său mitic .

În contextul existenței mai multor culturi în interacțiune, toate aceste culturi vor fi modificate. De asemenea, caracteristicile unei culturi se modifică în decursul timpului, acest lucru fiind cu atât mai mult valabil în ziua de azi, când viteza schimbărilor a crescut considerabil. Abordarea statică a identității trebuie deci înlocuită cu o perspectivă dinamică ce poate fi foarte bine asociată cu perspectiva constructivist-interacționistă, bazată pe renegocierea permanentă a relațiilor cu celălalt. Astfel privind lucrurile, accentul trebuie să fie modificat, de pe păstrarea și perpetuarea unui patrimoniu comun, clar delimitat, spre o construcție dinamică prin interacțiune.

Factorii culturali sunt relaționați culturii, grupului cultural și clasei sociale. Ca ansamblu de norme, valori materiale și morale, convingeri, atitudini și obiceiuri create în timp și pe care le posedă în comun membrii societății, cultura are un impact puternic asupra comportamentului individual, care în mare parte se învață în procesul de socializare a individului. Acesta își însușește treptat un set de valori, percepții, preferințe și comportamente specifice societății în care trăiește, dar care se modifică continuu. Elementele definitorii ale culturii sunt întărite de sistemele juridice și educaționale, dar și de către instituțiile sociale.

Grupul cultural este un element al unei culturi din acesta făcând parte indivizi cu un sistem de valori reciproc împărtășite. Se pot distinge astfel patru tipuri de grupuri culturale care îl definesc pe individ și îi influențează atitudinile:

Grupurile de naționalități, care trăiesc în comunități largi, cu gusturi și tradiții etnice specifice

Grupuri geografice, cu stiluri de viață caracteristice unor spații teritoriale.

Grupuri rasiale, cu stiluri culturale și atitudini distincte.

Grupuri religioase, cu preferințe și trebuințe proprii.

Într-un alt studiu, dedicat aspectelor culturale ale negocierilor internaționale, se face afirmația că factorii culturali impregnează diferitele fațete ale negocierii, adică legile, reglementările, utilizările profesionale ori sociale, comportamentele personale, riturile, sistemele de valori și limbajul. Aceeași sursă referindu-se la opiniile altui autor care, propune o listă de variabile culturale ce pot juca un rol important în negocierile internaționale, menționează următoarele: limbaj și comunicare; stereotipuri naționale; temperament și caracter; valori și credințe; atitudini în general și mai ales vizavi de schimbare motivații și nevoi de împlinit; structuri și practici sociale; practici relative la muncă și la funcționarea economiei; moduri de autoritate; maniere de soluționare a conflictelor; schimbarea tehnologică.

O altă opinie afirmă că factorii culturali includ- cultura, subcultura, convingerile religioase.

Cultura se poate defini ca ansamblul de caracteristici distincte ale unei societăți sau ale unui grup, inclusiv valori, credințe și norme ce leagă membrii acestei societăți sau grup și care le dirijează actele și comportamentele lor.

Pe de altă parte, cultura este puternic legată și de aprtenența socială etnică și religioasă a locuitorilor unui stat sau altul. Astfel, teoriile secolului XX încep să ia în considerare și atitudinile specifice ale membrilor unei comunități de tipul unui grup etnic. Putem observa că aceștia, raportând formele culturale și faptele sociale străine la cele pe care le cunosc, le judecă potrivit propriile lor convingeri și concluzionează că, de fapt, cultura lor este cu mult superioară oricărei alteia și că prin astfel ajung să le disprețuiască și să le condamne pe celelalte. Această atitudine este cunoscută în lucrările de specialitate drept etnocentrism – (etnocentric, ethnocentrisme, ethnocentrique (fr.) ethnocentrism (engl.) – termenul fiind introdus de către profesorul american William Graham Summer(1840-1910), în a sa lucrare din anul 1906. Acest tip de atitudine este în multe cazuri o atitudine generatoare de tensiuni și conflicte care se pot acutiza demonstrând astfel o inadaptare a ordinii sociale a unui grup sau comunități la evoluția societății.

Etnia, rasa, naționalitatea și identitatea culturală acționează asupra culturii în care posesorii lor evoluează ca persone și personalități. Această relație strânsă între cei doi factori culturali se observă din maniera în care sunt definite componentele apartenenței sociale. Astfel:

Naționalitatea – presupune organizarea grupurilor de persoane ca “națiune”, conceptual impunându-se abia în secolul a XIX-lea, moment în care o astfel de formă de organizare a cunoscut o largă răspândire pe glob. De multe ori termenul de “națiune”, privit într-un sens mai larg, este folosit pentru a desemna “grupul etnic” sau “rasa”, ceea ce produce și mai multă confuzie ;

Etnia – numim grup etnic acel grup de persoane care împărtășesc o cultură comună( religie, limbă, credință, obiceiuri, etc.) și au aceeași origine. Etnia se referă la un grup, sau o colectivitate conștient raportată la origini și experințe comune. Acestora li se pot adauga o serie de caracteristici, precum: tradiții și instituții politice păstrate de-a lungul generațiilor, o limbă distinct comună.

Grupul etnic este o comunitate ai cărei membri împărtășesc legături culturale, trăsături commune și obiceiuri, ceea ce conduce la identificare reciprocă și solidaritate. Grupul etnic este mai restrains decât cel rasial, și nu presupune aceeași naționalitate a membrilor grupului. Strâns legat de conceptual de grup etnic este noțiunea de minoritate care este ralaționat atât culturii grupului etnic cât și culturii naționale în cadrul căreia există și evoluează.

Rasa – reprezintă o clasificare bazată pe o combinație a diverselor caracteristici fizice precum culoarea părului și a ochilor, culoarea pielii, caracteristici faciale. Deși conceptul de rasă poate să fie definit prin existența unor similitudini genetice, interacțiunile rasiale fac dificilă o clasificare conform acestei definiții, etnicitatea poate fi definită ca procesul sau fenomenul care stă la baza apariției și dezvoltării grupurilor etnice. Elementul principal fiind cnstituit din asocierea grupului cu particularitățile culturale, biologice ori teritoriale.

Putem astfel să privim identitatea ca pe un proces dinamic, în care permanența nu este dată în mod necesar de o reproducere a acelorași caracteristici – orice individ sau grup uman evoluază, conservându-și totuși identitatea – ci de procese relaționale a căror constanță determină subiectul să se mențină într- un echilibru dinamic cu contextul său. Un ultim aspect ce se cuvine a fi precizat pentru o mai bună cuprindere a perspectivei actuale asupra identității se referă la pluralitate. Nu se poate vorbi de o unică apartenență a unui individ. Pentru orice membru al societății apartenențele sunt multiple și diverse și chiar de multe ori contradictorii.

Nu putem vorbi deci de o unică identitate ci de o pluralitate de identități pe care individul și le construiește și reconstruiește dinamic prin interacțiune socială. Evident, în această pluralitate de raportări identitare, unele repere pot dobândi, temporar sau permanent o importanță mai mare decât altele. O poziție privilegiată din acest punct de vedere se tinde a fi acordată apartenenței etnice.

Identitatea culturală se referă la sentimentul apartenenței la o cultură. Înțelegem aici “cultura” în sensul ei antropologic, de ansamblu de semnificații proprii unui grup, care apar ca valori și determină norme de comportament specifice, pe care grupul se va strădui să le păstreze și să le transmită, iar prin care acesta se diferențiază de celelalte grupuri.

Conceptul de etnie este și el un concept introdus relativ recent, la începutul anilor cincizeci, în vocabularul curent al științelor sociale. În privința conceptului de etnie se poate remarca o evoluție într-un sens asemănător cu evoluția înțelegerii identității: de la o concepți esențialistă și obiectivistă a etnicității, ce consideră etnia ca pe o realitate obiectivă înscrisă într-o istorie liniară, s-a trecut la o abordare subiectivistă, interactivă și dinamică.

Într-adevăr, toate definițiile inițiale puneau accentul pe împărtășirea unei culturi comune. Se făcea referire de asemenea la anumite elemente și trăsături considerate a avea un rol primordial în definirea identității etnice: limbă, religie, teritoriu, tradiții culturale sau instituții. Acest mod de abordare s-a lovit însă de o dificultate fundamentală cauzată de observarea persistenței sentimentului apartenenței etnice chiar în condițiile modificării radicale a caracteristicilor culturale considerate a fi determinante. Etnicitatea nu poate fi considerată atât de mult ca fiind produsul unei trăiri în comun sau al unei origini comune cât produsul conștiinței apartenenței la un anumit grup și a diferențelor față de alții.

Un grup etnic poate fi astfel definit ca fiind format din oameni care se consideră asemănători în primul rând datorită unei origini comune (reale sau nu) și care sunt priviți în acest mod de ceilalți. Putem adăuga astfel, că doar unul dintre elementele menționate este suficient pentru a putea vorbi despre un grup etnic.

Privind dincolo de aceste considerații de ordin general, putem menționa de asemenea că, în cazul grupurilor minoritare din cadrul unei societăți, alături de această conștiință subiectivă a apartenenței la un grup și de concentrarea pe menținerea existenței acestui grup, apar deseori elemente obiective, determinate de împărtășirea unei soarte comune, ce pot duce atât la întărirea coeziunii și solidarității grupului cât și la întărirea conștiinței apartenenței la grup.

Un alt aspect legat de modul în care vedem identitatea culturală și etnică este cel al comunicării interculturale. Comunicarea este dealtfel un instrument pe care psihologia socială a relațiilor inter-grupuri îl recomandă pentru prevenirea sau reducerea tensiunilor sociale. Se cunoaște faptul că interferențele culturale sunt firești în contextul unei societăți pluraliste. Se întâmplă de multe ori ca unele elemente să fie revendicate ca fiind specifice în același timp mai multor grupuri culturale. Acest lucru poate duce la opoziție și rivalitate sau, dimpotrivă, poate constitui o bază pentru dialog și acceptare reciprocă. Teama de comunicare vine de cele mai multe ori din teama de pierdere a specificului grupului respectiv prin contactul cu ceilalți.

Realitatea însă demonstrează că, dialogul între culturi se poate realiza fără alterarea identității acestora însă poate duce la o modificare a unor caracteristici specifice. Desigur, teama de comunicare poate fi susținută doar în condițiile acceptării viziunii statice și esențialiste asupra identității. O societate multiculturală și multietnică, în care comunicarea nu funcționează și nu este considerată o valoare fundamentală, riscă însă o accentuare a diferențelor și acumularea de tensiuni ce nu pot duce decât la fragmentare.

CAPITOLUL II GLOBALIZAREA ȘI PROBLEMA PĂSTRĂRII IDENTITĂȚII CULTURALE- O PROVOCARE PENTRU LUMEA CONTEMPORANĂ

Capitolul II Globalizarea și problema păstrării identității culturale- o provocare pentru lumea contemporană

Lumea începutului de secol XXI este din ce în ce mai globalizată. Un rol deosebit de important în constituirea culturii îl are aspectul etnic al procesului globalizării, ce presupune transmutarea diferitelor valori culturale naționale dintr-o parte în alta a globului pământesc. Astfel, găsim comunități puternice ale popoarelor europene în alte continente ale globului, sau invers, comunități ale Extremului Orient, spre exemplu, în țări europene, fiecare dintre ele, păstrându-și propriul specific cultural.

Privind evoluția economiei din ultimele decenii marcată de diverse fenomene ce stau sub numele globalizării, al interdependenței și al interacțiunii, putem concluziona că orice s-ar intâmpla în orice colț al lumii, are efecte, asupra intregii economii mondiale.

Globalizarea în anii de după cel de-al doilea război mondial a fost condusă prin diverse runde de negocieri, în prima fază sub conducerea GATT, ce a dus la mai multe înțelegeri în îndepărtarea restricțiilor asupra liberului schimb. Runda Uruguay a dus la semnarea unui tratat prin care a fost creată Organizația Mondială a Comerțului (WTO) ce avea rolul de a media disputele comerciale. Alte acorduri comerciale bilaterale inclusiv secțiuni ale Tratatului de la Mastricht și NAFTA au fost de asemenea semnate având scopul de a reduce tarifele vamale și barierele comerciale.

Există multiple definiții date globalizării, motivul rezultă în faptul că globalizarea include o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând diverse domenii ale societații actuale. Ea poate fi privită ca un fenomen, o strategie sau o ideologie, ori de ce nu, toate la un loc.

Globalizarea este termenul folosit pentru a descrie un proces multicauzal ce are drept rezultat faptul că evenimente ce au loc într-o anumită parte a globului au sau pot avea repercusiuni din ce în ce mai ample asupra problemelor și societăților din alte părți ale globului.

Globalizarea este termenul des folosit pentru descrierea schimbărilor ce au loc în diverse societăți și în economia mondială ce rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburile culturale. Aceasta descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și a interdependenței dintre state. În contextul economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă la efectele comerțului și la liberalizarea comerțului ori la liberul schimb.

Globalizarea o putem privi sub două aspecte: pe de o parte ca proces tehnico-economic, ce anonimizează actorii și mecanicizează comportamentele, iar pe de altă parte ca fiind un proces de intercomunicare, ceea ce ne dă posibilitatea să vorbim despre comunicare mondială, bazată pe o unitate de valori, o comunicare care iese din zona ficțiunii și intră în cea a realității politice.

Democrația are nevoie să fie „democratizată”, spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărți despre integrarea globală. El menționează în „How Globalization is Reshaping Our Lives”(„Cum globalizarea schimbă modul nostru de viață”) faptul că în prezent cel mai important pentru omenire este dezvoltarea puterii și a culturii civice, precum și transformarea organismelor transnaționale, așa cum este Uniunea Europeană, în structuri mai deschise și mai responsabile.

Globalizarea în ansamblul său, desemnează procese calitative diferite, în esență fiind vorba de suma dinamicilor sociale, economice, politice, tehnologice și psihologice care s-au accelerat începând cu anii optzeci, însă al căror sens și ale căror valori rămân pentru moment neclare. Sfârșitul războiului rece a arătat un adevăr negativ universal fondat pe ineficacitatea sistemului comunist și a reglării autoritariste a economiei și a societății.

Putem considera globalizarea ca fiind procesul de lărgire, adâncire și accelerare a interconectărilor la scară mondială în toate aspectele vieții social-economice contemporane. Astfel nu doar în domeniul economic, cum a fost multă vreme percepută, ci și în cele social, politic, tehnologic și cultural.

Principalele aspecte ale vieții social-economice care reflectă procesul de globalizare sunt:

Natura globală a științei și tehnologiei: chiar dacă sursele principale ale progresului tehnic sunt reprezentate de țările dezvoltate, cercetarea se bazează pe resursele globale din toată lumea;

Gradul atins de infrastructura de comunicații, în special prin mass-media, care a dobândit acoperire la scara globală și instituirea unei rețele planetare de transmitere sau receptare a informațiilor.

Marketingul global: strategia firmelor tinde să promoveze mărci universale, cultura publicității devenind o adevarată industrie;

Sistemul financiar mondial: instituțiile bancare și agenții ale pieței de capital;

Cultura este ceea ce creează identitate; este un termen care se aplica esenței lucrurilor, în timp ce globalizarea constituie un fenomen privitor la circulația ideilor și a informațiilor, adică într-o oarecare masură, exterior faptelor culturale.

Problema păstrării identității culturale în contextul globalizării prezintă două aspecte. Pe de o parte, există pericolul omogenizării culturale, ceea ce înseamnă că lumea ar putea să capete o singură formă de cultură, însă pe de altă parte reprezintă un acut pericol de dezintegrare psihologică și culturală, atât pentru individ, cât și pentru societate. Ambele riscuri sunt corelate. Există o forma de comportament, de multe ori inconștientă, care le apare unora ca forma de agresiune culturală. Un alt nume pentru aceasta ar fi etnocentrismul greșit aplicat. Acest comportament, caracteristic în special țărilor dezvoltate (Anglia, Germania, Olanda, Luxemburg, Franța), reprezintă o amenințare pentru înțelegerea europeană și trebuie corectat. Marile puteri, conștiente sau nu, abandonează complet unele tradiții culturale valoroase. În locul lor, ele pun modelele culturale de învățare din afară, străine de modul de viață al unor popoare, constituind astfel o sursă majoră de incoerență și dezorientare. Globalizarea implică și diversitatea și uniformizarea, globalul și localul deopotrivă.

Globalizarea duce la o compresare a noțiunii de spațiu și timp, distanțele se îngustează, lumea devine mai îngustă, putem chiar afirma că poate fi privită ca un sat global; acest lucru este posibil datorită mijloacelor audio-vizuale. Însă chiar dacă există o anumită proximitate a culturilor, dată de această dezvoltare tehnologică, culturile sunt încă despărțite de specificul lor cultural. Din nefericire, globalizarea tinde să suprime acest lucru, făcând ca aceste culturi să capete caracterul de consum, făcând ca orice loc să arate, cu altul. Globalizarea are ca sens tendința de unicitate, de global. Pentru Robertson, noțiunea de global implică lumea ca loc unic, formele de cultură intrând tot mai mult în contact. Pentru Hirst și Thompson, globalizarea are, în mare măsură, un caracter economic. Însă nu trebuie să cădem într-un reducționism absurd, deoarece globalizarea nu se limitează doar la termenul economic.

2.1. Globalizare și regionalizare

2.1. Globalizare și regionalizare

Astăzi, dacă este să privim obiectiv, lumea și relațiile internaționale sunt mai complexe decât erau înainte. Este un paradox ceea ce trăim, prin aceea că, acum când perioada războiului rece s-a încheiat și țările europene au o reală șansă de a se integra pe baza valorilor economiei de piață și a democrației, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea internațională a început să fie o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult decât era înainte.

Pe de altă parte însă asistăm la o mondializare inevitabilă, care reprezintă fundamental
seismului geopolitic pe care 1-a prevestit căderea ,,zidului Berlinului". Creșterea exponențială a liberalizării schimburilor de tot felul și revoluția tehnologică a rețelelor informatice sunt factori cu acțiune conjugata care, în timp, ar trebui să pună în cauza viziunea clasică asupra suveranității statelor.

În ultima vreme, se observă tot mai mult faptul că în lume se manifestă o tendință care nu mai poate fi limitată: mondializarea. În astfel de condiții ce par firești ne putem pune întrebarea : care este viitorul și scopul Românei pe o planeta mondializată? Cum ne vom putea gestiona interesele în ceea ce privește securitate? Vom mai avea vocația de actor reprezentativ pentru sud-estul europei și vom reuși sa îndeplinim rolul statului printr-un nou tip de guvernare politică, economică și socială care să identifice ori să creeze vectorii unei existențe transnaționale? Unii specialiști în domeniu consideră mondializarea ca fiind un proces aflat în curs de desfășurare, cu impact global, în timp ce alții îi reduc conținutul la cel al unei ideologii care legitimează supremația Occidentului și consacră occidentalizarea sau americanizarea lumii.

În acest context vom putea face referire la un alt termen, adică cel de regionalizare.

Ar fi lipsit de realism dacă nu am vrea să recunoaștem faptul că România astăzi nu poate fi inclusă în categoria statelor puternice. Chiar așa fiind nu înseamnă că un astfel de stat nu poate fi, totuși, influent. Prima condiție, în acest sens ar fi de a accepta că identitatea noastră națională nu este imuabilă și că orice colectivitate evoluează, nefiind eternă prin simpla sa existență. Viitorul ei poate fi asigurat pe termen lung, dar cu condiția adaptării la o lume care se schimbă continuu. Dacă teritoriul nostru național rămâne comunitatea noastră de destin, de amintiri și de speranțe în viitor, trebuie să recunoaștem că statul națiune al secolului XXI nu va mai avea trăsăturile cu care ne-am obișnuit.

Trebuie să fim capabili să creăm și să controlăm structuri noi impuse de racordarea la economia globală, care este o economic de flux. Trebuie să înțelegem că statul nu mai este singurul vector de putere, aceasta fiind deja divizat între diferite domenii de schimburi globalizate. România de astăzi trebuie să fie capabilă să-și adapteze sistemul politic practicilor unei noi forme de societate din care emană guvernarea.

2.2 Dimensiunile globalizării

2.2. Dimensiunile globalizării

Peter Wosley afirmă că „până în zilele noastre societatea umană nu a existat", însemnând ca doar astăzi putem vorbi de forme ale asocierii care se răspândesc în întreaga lume, în sensul în care până acum niciodată nu s-au aflat pe scenă toți actorii posibili. într-un fel, posibilitatea unei singure societăți umane globale a existat dintotdeauna, din timpul lui homo sapiens, însă ocazia apărând abia acum.

Lumea în care trăim a devenit în aspectele importante un singur sistem social, ca rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependență care ne afectează pe fiecare dintre noi în parte. Sistemul global nu este doar un mediu în care se dezvoltă și evoluează societățile particulare. Legăturile sociale, politic și economice care traversează granițele dintre state condiționează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în fiecare din acestea. Termenul folosit pentru a caracteriza aceasta interdependență crescândă a societății umane este acela de globalizare.

Am putea greși gândindu-ne la globalizare ca fiind un simplu proces de creștere a lumii noastre. Globalizarea relațiilor sociale poate să fie înțeleasă în primul rând ca o reordonare a timpului și distanței din viața socială. Viața noastră este influențată din ce în ce mai mult de evenimente ce se petrec departe de contextul social in care ne desfășurăm activitățile cotidiene. Globalizarea relațiilor sociale a fost asociată de la început cu inegalitățile dintre diferite regiuni ale lumii, în acest sens de o importanța deosebită fiind procesul prin care au fost create societățile Lumii a treia.

În competiția pentru stăpânirea de teritorii, pentru posedarea și exploatarea materiilor prime și a forței de muncă ieftine, se poartă o luptă nouă și anume aceea pentru stăpânirea informațiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale și comerciale dar și pentru cele politice și militare.

În ultimele decenii aceste instanțe economice au fost în stare șă pună în pericol stabilitatea celorlalte statale, datorită formelor noi de circulație a capitalurilor cărora li s-a dat numele generic de corporații multinaționale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiții să scape, cel puțin in parte, controlului statelor-națiuni. Redeschiderea pieței mondiale, reluarea unei competiții economice susținute, dispariția hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste ca și mulți alți factori au adus statele în situația de a-și revizui serios rolul pe care se obișnuiseră să-l joace după anii treizeci și care constă în protejarea, ghidarea și chiar planificarea investițiilor.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spațiale cu cei doi termeni opuși: individualizarea și globalizarea. Aceasta din urmă a atras un interes mare în ultimii ani, majoritatea discursurilor nefiind centrate asupra abordărilor foarte diferite ale acestui fenomen în detrimentul definițiilor date conceptului.

Astăzi, standardele universale, înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică a unităților teritoriale mici. în locul diferențierilor din interiorul unităților teritoriale care erau reciproc exclusive, astăzi vorbim de o uniformitate, reprezentând o infrastructura a „spațiului expansiunilor" și a mișcării libere de bunuri materiale, oameni și idei la scară internaționala și mondială.

Acesta este aspectul referitor la globalizare la care reacționează cel mai des criticii deoarece ei consideră că ,,indivizii vor deveni la fel, peste tot în lume". Astfel de tendințe sunt văzute ca fiind negative, mai ales acolo unde uniformizarea și standardizarea apare alături de o tendință de dominare unică, indicată prin concepții precum ,,occidentalizare", ori, americanizarea", aceasta implicând standardizarea atât a culturii materiale cât și a celei non-materiale: anumite ,,rețele" de hoteluri, piețe de desfacere, aeroporturi internaționale sau folosirea unei anumite limbi universal recunoscute precum engleza.

Un astfel de proces similar este în desfășurare, dar la o scală teritorială mai restrânsă, în încercările integrării europene. Sute de măsuri au fost propuse pentru a asigura omogenizarea teritoriului Europei, o Europă fără de granițe. iar în acest caz este vorba, pe de o parte, de o eliminare a exclusivității reciproce, iar pe de altă parte, introducerea standardelor uniforme și a culturii comune, fie ca proces de difuziune, fie ca participare colectivă la crearea unei națiuni.

Studii recente arată un mare interes manifestat de „consumatorii de cultură” pentru informaia asupra identităților pe care teoriile culturale o poate oferi, asupra mijloacelor tehnologiei culturale contemporane, asupra perspectivei devenirii culturale într-o lume care se declară a schimbării. „Consumatorul de cultură” trebuie să se adapteze nevoii unei formări continue, iar cunoașterea teoriei legate de modelele culturale îl poate informa despre cultură, despre modelele culturale ca formă de aplicabilitate a culturii la o realitate contextuală socială, politică, materială, spirituală. Ceea ce este considerat a fi un factor extrem de important, este dorința oamenilor de a regăsii elemente comune în cadrul mai multor culturi, tocmai pentru a se putea identifica fie cu alți oameni aparținând altei națiuni, fie pentru a conștientiza adevăratele lor origini.

Cultura este asociată existenței sociale, însă aceasta nu trebuie redusă la o explicație de tip strict sociologic. Discontinuitatea reprezentărilor culturale propune o viziune pluricentrica, pluritemporală, prin faptul că pot exista mai multe surse ale unei evoluții temporale, cum sunt cele ale modernității.

Simbolul cultural ocupă un loc major în viața unei comunități, fiind capabil să definească sau să contureze complexitatea unei anumite societăți. Simbolul cultural constituie o însumare a unor experiențe prin care colectivitatea se poate exprima, asigurând continuitatea experienței vieții în comun prin diferitele sale instituții. Simbolurile culturale pot fi spirituale sau materiale, regionale ori general umane, depinzând de mijloacele prin care sunt diseminate.

Pluralitatea culturilor în modernitate a fost recunoscută, pornind tocmai de la această nevoie resimțită de a democratiza ierarhiile culturale, și de a asigura accesul la cultură prin formularea unei diferențe, chiar admiterea unor divergențe care să nu fie într-un asemenea grad antagonice încât să poată împiedica realizarea unui dialog cultural.

Cultura națională se află într-o relație de contextualizare culturală cu ceea ce am numi cultură universală ori mai degrabă globală.

O altă dezvoltare pregnantă a culturii moderne este legată de cultura de grup. Prin aceasta întelegându-se grup minoritar, opus unei culturi majoritare. Noutatea în acest aspect nu o reprezintă aparitia unei disensiuni, fie ea și profunde, între majoritate și minoritate, ci mai cu seamă politicilor de emancipare care se pun pe seama democratizării culturii.

Impactul noutății pe care democrația occidentală a impus-o este extrem de mare. Democratizarea redefinește rolul culturii. De aceea, cultura modernă trebuie să conțină elementele definitorii ale democratizării în sine, dar și căile necesare pentru transpunerea lor în practică. Trecerea de la democrație normativă prin crearea mijloacelor politice de realizare a accesului unor categorii tot mai largi de cetățeni, a devenit o realizare a acestor ultime decenii. Democratizarea culturală are în vedere inclusiv noțiunea de religie, de aici decurgând o serie de implicații mari în gândirea unui popor dar și în ceea ce privește existența propriilor obiceiuri, ritualuri, tradiții și datini.

Diversitatea culturală implică schimburi, inclusiv prin intermediul comerțului de servicii și de bunuri culturale. Implică de asemenea ca un astfel de comerț să fie echilibrat, astfel încât să permită promovarea și conservarea diverselor manifestări culturale din întreaga lume.

Aceste principii au fost promovate în cadrul negocierilor UNESCO asupra diversității culturale. Uniunea Europeană a susținut adoptarea Declarației Universale a Diversității Culturale și a Planului de Acțiune al acesteia, elaborate de UNESCO în noiembrie 2001. Astfel din acel moment, problema elaborării unui instrument legal internațional în ceea ce privește diversitatea culturală, devine subiectul central al dezbaterilor internaționale.

În cadrul Conferintei Generale a UNESCO din octombrie 2003, s-a ajuns în sfârșit la decizia unanimă de a începe negocierile referitoare la un instrument în serviciul diversității culturale.

Această negociere este esențială pentru Comunitatea Europeană și pentru întreaga Uniune Europeană. Obiectivul este de a stabili o nouă bază a guvernării globale în ceea ce priveste diversitatea culturală. Consiliul Uniunii Europene are un rol important în luarea deciziilor cu privire la implicațiile diversității culturale, în scopul menținerii păcii și armoniei la cele mai înalte niveluri.

În prezent, lumea este complexă, dinamică și conflictuală, iar confruntarea principală se poartă între interese esențial diferite, care invocă, uneori, ca suport sisteme de valori fundamental diferite. În contextul acestei configurații complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate și conflict, de sărăcie și frustrare care generează sau favorizează proliferarea de conflicte și noi riscuri și amenințări. Multe dintre ele sunt amplificate prin impactul asupra lor a factorilor culturali.

Identificarea cu o anumită cultură creează un sentiment de apartenență și, prin urmare, oferă siguranță și stabilitate. Identitatea este importantă pentru perceperea sinelui, constituind totodată o sursă de înțelegere și experiență a oamenilor. Identitatea, ca și cultură, nu e rigidă, înghețată, ci evoluează și se transformă. Senzația de rigiditate poate fi percepută, însă, în momente care implică diferențierea , sublinierea unor necorcondanțe și incompatibilități. După cum afirma și Robert Young, aceste momente apar în situațiile de instabilitate, conflict și schimbare, ceea ce ar explica nevoia de căutare a identității- cel mai adesea pe criterii etnice, naționaliste- în epoca post Război Rece, aceasta fiind motivată de dorința pentru securitate a comunității respective. Astfel putem admite că identitatea este acel proces de construire a înțelesului pe baza atributelor culturale ori a unor serii înrudite de atribute culturale, cărora li se acordă prioritate față de alte surse de înțeles. În domeniul cultural, ca și în cel politic și social al securității discuțiile se poartă în jurul identității colective, a grupurilor. Acestea se pot identifica în două moduri diferite: pe sine, având ca reper caracteristicile pe care le împărtășesc(origine, istorie, limbă, religie și obiceiuri comune), acest mod fiind cunoscut drept identificare pozitivă, și în opoziție cu alte grupuri, având ca reper ceea ce nu le este caracteristic, acest al doilea mod fiind cunoscut sub numele de identificare engativă.

În procesul de construcție a identităților colective sunt cuprinse elemente din istoria și memoria colectivă a grupului. Acestea sunt procesate de către membrii săi, care le acordă sensuri pe baza determinărilor sociale din propriul cadru spațio-temporal și a proiectelor culturale din care provin. Acest tip de identitate poate genera ideologii fundamentate religios care să propună uniri sau alianțe sub îndrumarea învățăturilor inspirate de către divinitate- indiferent că aceasta se numește Iisus sau Allah- prin convertiri masive ale celor necredincionși și a lumii materialiste.

Complexitatea factorilor culturali derivă din: conținutul complex și complicat al fiecărei componente a acestora, a legăturilor dintre ele, dar și cu alte procese și fenomene sociale, economice, politice și nu numai dintr-o societate la un moment dat.

Societățile se aseamănă prin bunurile care satisfac funcții utilitare, dar se deosebesc prin cele care crespund funcției simbolice, îndeplinite de cultură. Conform aprecierii lui Ralph Linton, de-a lungul întregii sale istorii, omul a fost doar vag conștient de existența culturii și chiar acest grad de conștiință l-a datorat numai contrastelor dintre obiceiurile propriei societăți și obiceiurile societății cu care s-a întâmplat să între în contact… Astfel că,una dintre cele mai importante realizări științifice ale timpurilor moderne a fost recunoașterea existenței culturii. Noțiunea universală de cultură este ea însăși produsul întâlnirilor practice dintre culturile particulare, rezultatul cunoașterii reciproce și al interdependenelor dintre societăți.

Se remarcă faptul că majoritatea abordărilor ce au în centrul lor specificul național, etnia și religia, folosesc drept termen de referință cultura, nu civilizația, cum se întâmplă în cazul lucrării lui Samuel Huntington Ciognirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale.

Lucian Blaga în cunoscuta sa lucrare Trilgia culturii, afirmă că manifestările particulare ale culturii derivă din funcția metaforică, revelatoare, universală a acesteia, cultura fiind expresia exitenței omului întru mister și revelare, câtă vreme civilizația este expresia existenței întru autoconservare, confort și securitate.

Noile cauze ale conflictelor se referă la factorul mental sau moral. Acești factori intervin ca o nouă cauză a conflictelor pentru că: este vorba de conflicte identitare, civilizaționale, religioase, etnice ce par să iasă de sub controlul statelor și a armatelor acestora pentru a deveni o luptă între culturi și civilizații. În realitate, nu culturile și civilizațiile se războiesc ci grupurile ce aparțin unor culturi și civilizații pentru a-și impune sau satisface interesele grupale identitare, etnice sau religioase.

Religia este un liant foarte puternic pentru comunitățile umane și asocierea acesteia cu etnicitatea și dorința de autodeterminare constituie un multiplicator de forță, în special în statele subdezvoltate și sărace, în care manipularea oamenilor de către liderii politici este mai ușoară, dacă la această acțiune sunt cooptați și liderii religioși. „Religia este un fenomen uman…,social…, lingvistic și economic, căci omul nu poate fi conceput în afara limbajului și viețăă colective”.

Pe fondul unui mediu economic nefavorabil și al proliferării criminalității internaționale și transfrontaliere, cel mai adesea, printre factorii determinanți ai conflictelor se regăsesc și clivajele etnice-religioase. În marea majoritate a cazurilor, conflictele etnice au și o componență religioasă, pentru că, de cele mai multe ori, etniile aflate în conflict au și religii diferite(indienii budiști contra pakistanezilor musulmani din Kashmir, ciprioții greci ortodocși contra ciprioților turci musulmani din insula Cipru, kosovarii albanezi musulmani contra sârbilor ortodcși, palestinienii musulmani contra israelienilor adepți ai cultului mozaic etc).

Mediul internațional de securitate este complex și dinamic, caracterizat de numeroase riscuri și amenințări cu potențial de extindere, intensitate și arii de desfășurare diferite. La nivel local și regional există numeroase tensiuni și focare de conflict, de la cele latente și îngheațate (Kosovo, Bosnia-Herțegovina, Cipru, Orientul Mijlociu, Transnistria, Caucazul de Nord și de Sud, Peninsula Coreea, Kashmir etc.) până la cele în desfășurare (Irak și Afganistan).

Pe măsură ce specialiștii au început să adâncească și să aprofundeze studiul fenomenului de globalizare, s-a ajuns la concluzia că acesta este un proces cu două sensuri: în primul rând lumea se întegrează, devine din ce în ce mai unitară (se globalizează), dar în același timp se diferențiază din ce în ce mai mult (se regionalizează). Sunt din ce în ce mai mulți cercetători care argumentează faptul că lumea tinde să devină o singură „civilizație”, dar în același timp tinde să-și păstreze și chiar să-și diversifice expresia culturală.

Realitatea demonstrează că globalizarea este motorul amplificării insecurității, deoarece riscurile, pericolele și amenințările se propagă de la nivelul individ uman la nivel global și invers. Diverșii actori ai globalizării interconectați într-o rețea străbat cu ușurință granițele politice, economice, religioase, având posibilitatea nu numai de a schimba modul de ducere a războiului sau de realizare a păcii, ci și de a îngreuna realizarea unei distincții clare între pace și război. Astfel țările dezvoltate se vor bucura de avantajul economic oferit de capacitatea de supraveghere și de dezvoltarea rețelelor militare, iar celelalte țări ale lumii, precum și o parte din actorii nonstatali ( de tipul grupărilor teroriste, bandelor criminale, etc.) vor exploata puternic potențialul politic al folosirii tehnologiilor în rețea în scop distructiv. De aici putem concluziona că globalizarea este cea mai importantă și puternică forță în crearea unei noi matrice a securității globale.

2.3. Globalizarea ca interdependență în creștere la nivel mondial

2.3. Globalizarea ca interdependență în creștere la nivel mondial

Dimensiunea culturală a unei societăți este greu de delimitat, aceasta având, totuși, câteva trăsături:

Cultura poate fi înțeleasă ca sferă a existenței în care oamenii construiesc semnificația practicilor cu ajutorul simbolurilor;

Cultura reprezintă modalitatea prin care oamenii dau un sens vieții, prin intermediul comunicării dintre ei;

Cultura mai poate fi înțeleasă și ca fiind teritoriul înțelesurilor semnificative din punct de vedere existențial;

Scopul culturii este de a da sens vieții ;

În concluzie, cultura include toată varietatea de practici cotidiene, valorificând existența umană.

În perioada globalizării, dimensiunea culturală este de multe ori confundată cu acea cultură media, cea a tehnologiilor audio-vizuale și a comunicațiilor prin care se transmit reprezentările culturale. Prin cultură media se înțelege acea alienare prin consumism, o democratizare a consumului, chiar o mediocrizare a consumului.

Într-o eră a Internetului și a televizorului, cultura devine relativă, ni se spune ce și unde să privim, să citim, să ascultăm. Apărând cultura de masă, apare, așa cum afirmă și Edgar Morin, o a doua colonizare, pornită din S.U.A. Globalizarea exclude închiderile culturale și economice. Riscăm ca în locul unei civilizații a diversității să ne instalăm într-o unică civilizație a divertismentului’’.

În cartea lui J. Tomlinson, Globalizare și cultură, găsim afirmația conform căreia cultura reprezintă aspectul intrinsec al procesului de conexitate complexă. Tot așa și simbolurile culturale pot fi produse oricând, oriunde, neexistând constrângeri cu privire la producerea și reproducerea lor. În acest sens, putem privi cultura ca fiind globalizatoare, prin relațiile pe care le implică și prin formelor sale. Acțiunile individuale culturale definesc însăși cultura de care aparțin, ajungând să aibă consecințe globale. Globalizarea este importantă  pentru cultură, acest fapt îl găsim în cartea lui J. Tomlinson, ’’Globalizare și cultură’’. Astfel, globalizarea face ca ’’negocierea experienței culturale să ajungă în centrul strategiilor de intervenție asupra altor domenii ale conexității: cel politic, ecologic sau economic’’. Așadar, prin intermediul globalizării, cultura capătă importanță, fie că este vorba de domeniul politic, ecologic sau economic.

Totuși, deși această teorie este acceptată de unii adepți ai criticii capitalismului, această teorie nu poate avea o bază practică, deoarece mișcarea dintre sfera culturală și cea geografică implică mutație, transformare. Deoarece globalizarea are drept caracteristică principală facilitarea circulării informațiilor, mulți văd în ea un fel de proces de dominare a celor slabi de către corporațiile importante ale lumii.

Una din prolemele culturii globale este că trebuie să găsească simboluri care să transceandă diferențele între națiuni diferite.

Putem afirma faptul că așa se întâmplă și în cazul culturii, cu precădere în cel al cinematografiei, un exemplu evocator fiind cel al filmului Harry Potter, unde actori, regizori, și scenografi de diferite naționalități și religii au colaborat pentru a realiza un proiect ce s-a dovedit a fi apreciat la nivel global, devenind o modalitate internațională de interacționare umană. Însă acest lucru s-a întâmplat într-o anumită regiune din Marea Britanie. În aceeași carte menționată mai sus întâlnim mai multe caracteristici ale globalizării, precum:

are propriile tehnologii, precum computerizarea, comunicarea prin satelit, Internetul;

are propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a deplasării oamenilor din mediul rural;

are propria structură de putere, sistemul globalizării fiind construit pe trei echilibre de forțe:

echilibrul tradițional dintre statele naționale;

echilibrul dintre statele naționale și piețele globale;

echilibrul dintre individ și statele naționale.

Globalizarea poate păstra coexistența pașnică dintre culturi, însă în contextul pornirii de la specificitatea industriilor culturale pentru a proteja libertatea de informare, trebuie să se incerce evitarea reducerii culturii la elite. Libera comercializare a culturii este ceva prin care fiecare cetățean al planetei poate beneficia de libera circulație a cuvintelor, ideilor și imaginilor, încurajând faptul ca țări bogate și sărace să-și poată răspândi cultura proprie.

Cu câțiva zeci de ani în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă și să vizităm locuri diferite unde totul, începând cu arhitectura, limba, peisajul, felul de a relaționa cu străinii, modul de viață, felul de a se îmbrăca al oamenilor și terminând cu valorile după care se ghidează populația erau total altfel decât cele pe care le cunoșteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber diversitatea culturală. Însă odată cu globalizarea economică, diversitatea dispare rapid. Principalul scop al economiei globale este acela ca toate țările să se omogenizeze într-un tot unitar. Atunci când spre exemplu, lanțurile hoteliere își fac reclamă prin accea că toate camerele lor sunt identice în fiecare oraș din lume, ele nu menționează că acele țări devin identice și din alte puncte de vedere: zgomot, aglomerație, mașini, smog, violență, fast-food-uri, Levis, McDonald's, păpușile Barbie și mijloace de telecomunicație.

Globalizarea este un termen folosit de multe ori și căruia îi putem atribui numeroase semnificații. Prin gloalizare putem astfel înțelege creșterea corporațiilor transnaționale, dezvoltarea piețelor financiare globale și dominația lor crescândă asupra economiilor naționale. Se poate discuta totodată despre globalizarea informației și a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului și a celorlalte forme de comunicare și despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.

Globalizarea o mai putem defini ca un set de structuri și procese economice, sociale, tehnologice, politice și culturale care reies din caracterul schimbător al producției, consumului și al comerțului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări în economia mondială, de altfel putem considera faptul că globalizarea este un rezultat al creării pieței mondiale. Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu internaționalismul și nici cu transnaționalismul.

CAPITOLUL III IDENTITATEA CULTURALĂ ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII EUROPENE

Capitolul III Identitatea culturală în contextul integrarii europene

Europa este continentul numeroaselor comunități naționale, cu fizionomii, culturi și limbi proprii, un amestec de identități complementare în mod vital. Insă, acum 25 de ani, numele „Europa” abia începea să se distingă pe fundalul său mitic.

Pe o fâșie îngustă de la marginea Mediteranei, în anticul Hellespont, se produce sciziunea între Europa și Asia. Aici se formează matricea culturală a unei separări între cele două continente, care constituie aproape codul genetic al unei despărțiri între Orient și Occident, separare care înseamnă deopotrivă prezența conflictului și necesitatea întâlnirii.

Între secolele XI-XIII, cultura europeană a început să se dezvolte, ajutată de sistematicile însușiri de elemente de la înaltele civilizații ale Islamului și Bizantului, alături de adaptarea acestei moșteniri la condițiile speciale și la interesele Occidentului.

După cel de-al doilea razboi mondial societatea industrială modernă a determinat, datorită unor factori specifici, ca statul să devina actorul principal în fundamentarea politicii sociale, modificându-și funcțiile sale în încercarea de a asigura bunăstarea colectiva, oportunități egale membrilor societății. Politica culturală apare astfel ca parte a politicii sociale asumate fie de stat, fie de reprezentanții colectivităților locale.

În anii ’60, viziunea se schimbă, Alain de Benoist afirmând că „viitorul Europei nu depinde atât de economiile ei, cât de apartenența țărilor europene la statutul etnic unitar, cel indo-european. Ideea trecutului comun indo-european impune ideea unui viitor comun, care depinde de unificarea etniilor, într-un imperiu federal unic”. Astfel, se remarcă concepția valorificării elementelor comune și construirea unei cooperări culturale pe baza lor. Cultura a ajutat generații întregi să-și găsească sensul, identitatea, viziunea proprie, ea a dat comunităților sentimentul de apartenenta și respect reciproc. Însă, a doua jumatate a secolului XX a fost folosită și pentru a evidenția deosebirile dintre cele două mari sisteme politice care dominau Europa. De la marcarea diferențelor politice s-a ajuns și la marcarea unor diferențe culturale, care erau mai curând creații ale arsenalelor ideologice.

Deși steriotipurile etnice și culturale, religia, gradul de dezvoltare economică, marea diversitate lingvistică sunt factori care îngreuneaza integrarea europeană, dezvoltarea unei politici culturale nu ar fi fost posibila fără existența unui fundament comun tuturor statelor europene. Cultura comună iudeo-greco-romana constituie principalul element de ordin istoric care constituie fundamentul identității europene. Aceste rădăcini comune au facilitat transmiterea și preluarea produselor culturale dezvoltate în cadre naționale.

Civilizația europeană își găsește astfel rădăcinile în culturile proprii ale națiunilor din care este compusă. Marile creații culturale ale unui popor european sunt cunoscute și de celelalte popoare. Au fost, desigur, și perioade în care circulația creațiilor culturale între diferite zone ale Europei a fost îngrădită sau chiar interzisă. Aceste perioade reprezintă excepții de scurtă durată, regula fiind cea a inter-influențelor și împrumuturilor culturale.

Având în vedere aceste fundament comun, Rudy Demotte afirma că, Europa culturală există și este facută din „cânt și muzică, din pictuără și din sculpturi, din spectacole și scrieri, din școli și curente de gândire”. Tot în acest sens, considerând cultura europeană ca ansamblu al ideilor, simbolurilor, teoriilor ce se regăsesc în trăirea sociala a vieții, Constantin Noica, în „De dignitate Europae”(1988), definește acest concept prin potențialul de evoluție constantă a unei individualitati până la nivelul impunerii și recunoașterii generalului, construirea acelei individualități care sa obțină unitatea.

Pentru că UE să poată dezvolta o politică culturală viabilă și propice este nevoie atât de o cunoaștere temeinică a trecutului, cât și de cultivarea unui respect pentru diversitate. În acest sens, Romano Prodi sublinia faptul că in momentul în care Europa se extinde, cuprinzând marile tradiții culturale slave, mai mult ca niciodată este necesar ca nimic din identitatea europeană comuna să nu se piardă și ca totul să poată coexista într-o sinteză mai înaltă și mai viguroasă. În caz contrar, s-ar putea ajunge la conflicte, căci așa cum afirma și Ministrul Afacerilor externe al Frantei – Dominique de Villepin – „confruntate cu multiplicarea fracturilor mondiale, marile sfere culturale și religioase ar fi menite a se confrunta; lipsită de sens, istoria ar urma un curs haotic la chemarea fricii și a disprețului”.

Julien Benda, în 1933, în al său „Discurs către națiunea europeană” spunea că este imposibil să unim Europa și să permitem în același timp națiunilor să-și conserve propriul lor suflet și propria lor fizionomie. Acum, acestei opinii i se poate răspunde că, Europa s-a unit și continua să întarească legăturile între state, fără să piardă bogăția diversității sale.

Actuala politică culturală demonstrează că, împotriva tendințelor de mondializare, o „cultură europeană” și o „Europă a culturilor” au același înțeles.

În acest sens, S.Huntington oferea un exemplu elocvent pentru aspirațiile europene în domeniul culturii : doi europeni, un german și un francez, ce interacționeaza unul cu altul, se vor identifica drept german și francez; doi europeni, un francez și un german, interacționând cu un arab, se vor defini ca europeni. O astfel de aspiratie este cea a unei Europe în care nu vom mai asista la „ciocniri” între civilizațiile din interiorul ei, ci va domni o atmosfera de toleranță, bazată pe valori comune.

Dincolo de fragmentarea politică, dincolo de diversele încercări de stăpânire politică, dincolo de fapte mărețe sau de aberații, Europa a rămas o comunitate de civilizații, păstrând elemente comune în tradiții, limbă, credință, organizare politică, cultură. Prin politica sa culturală, UE a început sa încurajeze cooperarea inter-culturală, să pună în valoare patrimoniul cultural european și să-l aducă mai aproape de publicul larg. Tratatele de după Maastricht au ăncercat să consolideze drumul spre un „Homo europeus”.

Toate acestea s-au realizat luând în considerare deviza Uniunii „unitate în diversitate”, respectul pentru identitatea culturala a statelor membre manifestându-se atât printr-o politică de nearmonizare a legislațiilor în domeniu, cât și prin participarea la discuții și proiecte privitoare la această chestiune – cum este, de exemplu, Convenția privind protecția și promovarea diversității mijloacelor de exprimare a culturii, adoptată pe 20.10.2005, în cadrul Conferinței Generale UNESCO.

Interesul Uniunii pentru cultură trebuie să fie în continuare crescut, căci, așa cum declara președintele J.Chirac „cultura nu este o marfă; ea nu poate prin urmare să fie abandonată jocului orb al pieței”. În acest sens, Conferința de la Berlin (nov.2004), inițiată de cancelarul german G. Schroder și intitulată „Să dăm un suflet Europei” a pus în discuție realizarea unui proiect de cartă care să reafirme „locul esențial al culturii în construcția europeană”. Lucrările pe această temă vor continua și se vor alătura celorlalte proiecte inițiate deja de UE, pentru că mai este mult de făcut în acest domeniu „spinos”.

Astfel, ca urmare a intensificării preocupărilor în domeniu, Politica culturală va rămâne și trebuie să rămână, va evolua un canal excelent de transmitere și de preluare de valori culturale, de inter-cunoaștere, de diminuare sau eliminare a stereotipurilor etnice negative, de evidențiere a trăsăurilor culturale comune și, prin aceasta, de edificare a identității europene.

3.1. Reglementări internaționale privind identitatea culturală

3.1. Reglementări internaționale privind identitatea culturală

Consiliul Uniunii Europene are un rol deosebit de important în luarea deciziilor cu privire la implicațiile identității culturale, în scopul menținerii păcii și armoniei la cele mai înalte niveluri.

Astfel pot fi remarcate următoarele aspecte care vizează atât conștientizarea cât si implicarea organismelor Uniunii Europene:

Contribuția Comunității la înflorirea culturilor Statelor Membre, cu respectarea diversității lor naționale și regionale și implicațiile patrimoniului cultural comun, reprezentând calea menită să asigure diversitate culturală, în concordanță cu principiul subsidiarițătii.

Aspectele culturale trebuie luate în considerație de către Comunitate în acțiunile ei și în ariile care se referă la politicile de competiție, piața internă și politica comercială comună.

Sunt demne de luat în seamă și necesare, încurajarea cooperării și realizarea schimburilor culturale în vederea respectării și promovării diversității culturilor în Europa și a îmbunătățirii cunoașterii reciproce.

Cultura este menită să contribuie la îmbunătățirea relațiilor externe ale Comunității prin accentuarea diversității culturale si a dimensiunilor comune ale culturilor.

Se dorește ca extinderea Uniunii să aducă o mai mare bogăție și diversitate culturală.

Dimensiunile comune și cunoașterea reciprocă a culturilor din statele europene, într-o societate bazată pe libertate, democrație, solidaritate și respect pentru diversitate, sunt componente esențiale pentru integrarea europeană.

Cultura constituie un factor foarte important în dezvoltarea și consolidarea procesului de integrare a Comunității.

Dezvoltarea culturală este cea care asigură ocuparea forței de muncă și determină nivelul bunăstării economice, generând valoare adăugată și condiții de creștere și prosperitate.

Convenția pentru protejarea diversității culturale a UNESCO a fost ratificată de 14 state membre și asociate Uniunii Europene, ceea ce ridică la 35 numărul total de ratificări și a permis, totodată, intrarea în vigoare a acestui text puternic contestat de Statele Unite.

Ultimii care au ratificat conventia UNESCO au fost reprezentanții Franței, Austriei, Bulgariei, Ciprului, Spaniei, Estoniei, Finlandei, Lituaniei, Luxemburgului, Maltei, Slovaciei, Sloveniei si Suediei. Astfel a fost atins necesarul de 35 de ratificari care permite intrarea in vigoare a convenției.

Convenția constituie un instrument esențial pentru asigurarea dezvoltarii diferitelor culturi, asigurând un echilibru între libera mișcare a bunurilor și serviciilor culturale și protecția necesară pentru cultura minoritatilor. Convenția are ca scop protejarea și promovarea diversității conținuturilor culturale existente la nivel global.

Lansată in 2002 si promovata de Franța și Canada, aceasta convenție a fost aprobată de UNESCO pe 20 octombrie 2005. Doar Israel si Statele Unite au votat împotriva acestei convenții dintr-un total de 150 de țări.

Esența Convenției constă în promovarea diversitații culturale prin protejarea identității specifice in domeniu a fiecarei țări. Sunt, totodată, prevăzute reglementări privind comerțul în domeniu și se creează un cadru juridic favorabil subvenționării de către stat a culturii.

În preambulul Convenției-cadru pentru drepturile minorităților naționale de asemenea se reiterează respectarea dreptului la identitate culturală arătându-se că “o societate pluralistă și cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală lingvistică ș religioasă fiecăei persoane aparținând unei minorități naționale, dar și, deopotrivă, să creeze condiții corespunzătoare care să le permită să-și exprime, să păstreze și să dezvolte această identitate.”

Convenția Culturală Europeană

Conceptul de cooperare culturală, care are la bază o istorie și un patrimoniu comun, a fost susținut de țările europene îndată după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel cultura a devenit unul dintre primele domenii de interes ale Consiliului Europei.

Prin participarea sa activă la punerea în valoare a identității culturale europene, Consiliul Europei joacă un rol determinant în stabilirea cooperării culturale, a cărei cadru general este determinat de Convenția culturală europeană. Fără a substitui acordurile bilaterale deja încheiate între unele țări membre, aceasta din urmă constituie primul instrument multilateral cultural european.

Convenția culturală europeană a fost deschisă semnării la Paris la 19 decembrie 1954 și a intrat în vigoare la 5 mai 1955.

În speranța realizării unei mai mari unități prin înțelegerea recinprocă între popoarele Europei, scopul inițial al Convenției a fost:

să încurajeze europenii să-și păstreze propriul patrimoniu cultural (inclusiv, limba, istoria și civilizația), el constituind o parte din vastul patrimoniu „European”;

să promoveze mobilitatea popoareleor și obiectelor culturale în scopul de a cunoaște mai bine cultura și patrimoniul altor țări;

să favorizeze o cooperare cât mai vastă pe întregul continent.

Pe parcursul anilor la aceste obiective s-au alăturat și altele :

să creeze condiții pentru asigurarea unei depline participări la viața democratică;

să introducă dimensiunea Europeană în standarde, politică și practică;

să favorizeze respectarea diversității culturale prin elaborarea valorilor comune.

În preambulul Convenției se arată că, statele membre consideră că, pentru apărarea și promovarea idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun, este de dorit atât încheierea unor convenții culturale bilaterale între membrii consiliului, cât și adoptarea unei politici de acțiune comună pentru apărarea culturii europene și încurajarea dezvoltarii ei. Astfel, s-a hotărât încheierea unei convenții culturale europene generale în vederea înlesnirii studierii limbilor, istoriei și civilizației celorlalte părți contractante, precum și studierii civilizației lor comune, în rândul cetățenilor tuturor țărilor reprezentate de membrii consiliului, ca și în rândul cetățenilor altor state europene care ar adera la această convenție.

În art. 1 al Convenției se arată că, “Fiecare parte contractantă va lua măsurile necesare în vederea apărării contribuției sale la patrimoniul cultural comun al Europei și încurajarea sporirii acestei contribuții.” Astfel, deducem că se dorește realizarea unei identități culturale europene prin contribuția la patrimoniul cultural al Europei al fiecărui stat membru. Mai mult, art. 2 al aceleiași convenții ne întărește această concluzie prin faptul că recomandă ca fiecare parte contractantă, pe cât posibil, să încurajeze în rândul cetățenilor săi studierea limbilor, a istoriei și a civilizației celorlalte părți contractante și va oferi acestora unele înlesniri în vederea realizării unor studii asemănătoare. De asemenea, se va strădui să dezvolte studierea limbii sau limbilor sale, a istoriei și a civilizației pe teritoriul celorlalte părți contractante și să ofere conaționalilor acestora din urmă posibilitatea continuării unor studii asemănătoare pe teritoriul său.

Pentru a pune în practică ideile cu privire la cooperarea  și dezvoltarea cultural europeană s-au inițiat o serie de programe. Printre primele de acest gen au fost: Kaleidoscope, Ariane si Raphael.

Programul Kaleidoscope a fost inițiat în 1996 și a avut ca obiectiv încurajarea creației artistice și promovarea sensibilizării și diseminării culturii popoarelor europene, în special în domeniul artelor, prin schimburi și cooperare culturală. Programul a fost activ până în 31 decembrie 1998, fiind ulterior extins până la 31 decembrie 1999. Bugetul total al programului a atins în final 36,7 milioane de Euro.

Programul Ariane a fost adoptat în 1997 pentru o perioadă de doi ani (1997-1998) cu un buget total de 7 milioane ECU și a fost extins până în decembrie 1999. Programul are ca obiectiv creșterea cooperarii statelor membre în domeniul carților și lecturii, precum și promovarea unei cunoașteri mai largi a operelor literare și a istoriei popoarelor europene prin mijloacele traducerilor și a îmbunătățirii performanțelor profesioniștilor din domeniu. În plus, prin programul Ariane, Uniunea Europeană contribuie la Premiul Aristerion, un premiu literar european pentru literatură și traduceri.

Programul Raphael a fost adoptat în 1997 pentru perioada 1997-2000, cu un buget total de 30 milioane ECU. El avea ca scop încurajarea cooperării statelor membre în domeniul moștenirii culturale cu dimensiune europeană.

Începând cu ianuarie 2000, prin Decizia nr.508/2000/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14.02.2000 cele trei programe: Ariane, Raphael și Kaleidoscope au fost reunite într-un singur program-cadru, multidisciplinar, botezat „Cultura 2000” și considerat, în prezent, ca unicul instrument al finanțării culturale.

Lansat pe o perioada de 5 ani, acesta a fost reînnoit cu planul „Cultura 2007-2013”. Programul își propune să pună în valoare un spațiu cultural comun, să promoveze diversitatea culturală, să incurajeze cooperarea organizațiilor și instituțiilor naționale în domeniul marilor evenimente și să faciliteze accesul publicului larg la cultură. Dotat cu un fond de 167 de milioane de Euro, programul susține inițiative precum: festivaluri, co-producții, studii, expoziții, creații artistice, turnee si conferințe. Acest program se adresează artiștilor, operatorilor culturali, cât și unei largi audiențe, inclusiv tineri și grupuri dezavantajate din punct de vedere social și economic.

Carta drepturilor fundamentale a UE stabilește în Preambul că Uniunea contribuie la promovarea și dezvoltarea valorilor comune, în respectul diversității și culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și al identității naționale a statelor membre. În art.22 al Cartei este enunțat dreptul fundamental privind „Diversitatea culturala, religioasa și lingvistică”, conform caruia Uniunea trebuie să respecte aceste diferențe.

Conform art.151 par.1 din Tratatul UE, Comunitatea contribuie la înflorirea culturii statelor membre cu respectarea diversității lor și punând în evidență moștenirea lor culturală comună. În art. 151 par.2 arată că acțiunea Comunității vizează încurajarea cooperarii dintre statele membre și, dacă este necesar, sprijinirea și complementarea acțiunilor lor în urmatoarele domenii:

cunoașterea si a difuzarea culturii și istoriei popoarelor europene;

conservarea și salvgardarea patrimoniului cultural de importanță europeană;

schimburile culturale non-comerciale;

creația artistică si literară, inclusiv sectorul autovizualului.

Astfel, atitudinea comunității europene față de cultură capătă o justificare. Cultura Europei este constituită din culturile țărilor europene. Fiecare stat membru are datoria de a conserva și dezvolta cultura proprie. Din însumarea valorilor specifice fiecărei culturi în parte se naște bogăția spirituală a Europei în totalitate. Imaginea de ansamblu a Europei culturale este dată de concertul vocilor singulare din compunerea sa care, pentru a fi mai bine evidențiate, trebuie să comunice una cu cealaltă, să se manifeste într-un spațiu comun, păstrându-și cu grijă, fiecare, propriile valori inconfundabile și neasemeni. Statele europeane au nu doar dreptul, ci și obligația de a-și susține în felul lor propriu cultura, prin legi și instituții pe care le consideră adecvate să îndeplinească acest deziderat. Este obligația fiecărui stat de a finanța programele și proiectele culturale și nu a conducerii unionale.

3.2. Drepturi corespunzând identității culturale

3.2. Drepturi corespunzând identității culturale

3.2.1. Dreptul de acces la viața culturală

3.2.1. Dreptul de acces la viața culturală

Așa după cum cultura, în sensul său larg, influențează toate aspectele vieții sociale, drepturile culturale ilustrează indivizibilitatea, interdependența și inter-relaționarea drepturilor fundamentale. Un consens cu privire la o definiție universal acceptată a drepturilor culturale s-a dovedit imposibil de realizat, datorită, pe de o parte, diferitelor percepții și definiții ale „culturii” și, pe de altă parte, complexității inter-relațiilor dintre drepturile culturale și celelalte drepturi fundamentale. Acesta este și motivul pentru care Comisia Mondială pentru Cultură și Dezvoltare a propus, în Agenda Internațională, realizarea unui inventar al drepturilor culturale care nu au fost încă expres recunoscute. Din coroborarea prevederilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în materie reiese că orice analiză a drepturilor culturale trebuie să pornească de la drepturile de bază, care sunt în același timp drepturi individuale și drepturi colective.

Apare evident faptul că drepturile culturale recunosc și protejează nu numai identitatea culturală, ci și diversitatea culturală și, în același timp, recunosc legătura indisolubilă a acestora cu dezvoltarea economică și socială. Drepturile culturale sunt nu numai drepturi fundamentale de sine stătătoare, ci și parte indivizibilă a drepturilor civile, politice, sociale și economice. Din această perspectivă, pe plan internațional au fost formulate o serie de principii, care trebuie să se regăsească în politicile culturale ale fiecărei țări:

– Fiecare are dreptul să-și satisfacă drepturile culturale;

– Satisfacerea drepturilor culturale este indispensabilă demnității și dezvoltării persoanei;

– Fiecare individ are dreptul de a participa la viața culturală a comunității;

– Recunoașterea și protejarea diversității culturale și lingvistice este o obligație a fiecărui stat;

Astfel, statul, prin politicile sale publice, are obligația de a recunoaște, proteja și promova drepturile culturale și de a asigura condițiile pentru ca fiecare persoană să-și poată exercita liber și nestânjenit aceste drepturi.

3.2.2. Dreptul de participare la viața culturală

3.2.2. Dreptul de participare la viața culturală

Oricine are dreptul să ia parte la viața culturală și să se bucure de benificiile descoperirilor științifice. Trebuie făcute eforturi pentru a conserva, dezvolta și difuza știința și cultura. Libertatea cercetării științifice și a activității creative trebuie respectată și oricine are dreptul de a se bucura de beneficiile propriei activitați de creație și cercetare.

Ministerul Culturii și Cultelor, în exercitarea funcțiilor sale, are în vedere inițierea unor proiecte de acte normative precum și modificarea și completarea cadrului normativ existent, în funcție de mutațiile și fenomenele noi apărute în domeniul activităților culturale. Aceste proiecte legislative vizează în principal reorganizarea instituțiilor de spectacole, a instituțiilor muzeale, fundamentarea acțiunilor de educație permanentă, protecția dreptului de autor și a drepturilor conexe, protejarea și promovării tradițiilor și a creațiilor populare, reorganizarea sistemului de depozit legal pentru tipărituri și alte documente precum și funcționarea cultelor și asigurarea libertății religioase.

3.2.3. Dreptul la respectul identității culturale

3.2.3. Dreptul la respectul identității culturale

Identitatea culturală reprezintă un mod de a percepe importanța unui set de relații și de valori umane.

Armonizarea diferitelor sisteme de cultură în cadrul Uniunii Europene conferă fenomenului în sine o perspectivă pe termen lung. Un astfel de proces implică cunoașterea și respectarea culturilor și conștientizarea fenomenului de interdependență globală, bazate pe elementele și specificitătile pluralitătilor culturale, excluzând impunerea unui model unic de învățare. Specialiștii din acest domeniu, recunosc importanța respectului față de valorile altor culturi, în spiritul cultivării valorilor universale, precum și necesitatea acordării unui rol mai m

Agresiunea și dezintegrarea culturală reprezintă două aspecte care conferă oricărui sistem mondial vulnerabilitate, împiedicând înțelegerea reciprocă, dialogul, cooperarea, initiațivele comune și solidaritatea europeană.

Identitatea culturală la ambele niveluri – național și internațional – rămâne una din principalele necesități psihologice și spirituale. Imposibilitatea de a-și putea păstra propria identitate, conduce în mod automat și de altfel firesc, la conflicte în interiorul unei societăți, sau în cadrul societăților dintr-o anumită regiune.

3.2.4. Dreptul fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală

3.2.4. Dreptul fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală

3.2.5. Dreptul de acces la patrimonial cultural

3.2.5. Dreptul de acces la patrimoniul cultural

Patrimoniul Cultural Național reprezintă ansamblul resurselor moștenite, identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, și care reprezintă o mărturie și o expresie a credințelor, valorilor, cunoștințelor și tradițiilor aflate în continuă evoluție; patrimoniul cultural național cuprinde toate elementele rezultate din interacțiunea dintre factorii umani și naturali, de-a lungul timpului.

Patrimoniul cultural este indispensabil pentru o viață completă și echilibrată. Orice cetățean român și vizitator al țării noastrepoate să aibă acces la patrimoniul cultural național, dar în același timp are și datoria de a proteja patrimoniul cultural și dreptul de a beneficia de el prin învățare și recreere. Fiecare generație are privilegiul și în același timp datoria de a proteja acest patrimoniu și de a-l face accesibil generațiilor viitoare și pentru întregii omeniri.

Aderarea României la Uniunea Europeană aduce cu sine și o responsabilizare deosebită a factorilor decizionali la nivel național în ceea ce privește patrimoniul cultural, parte integrantă a patrimoniului cultural european. În acest context se poate vorbi de o dimensiune mai vastă a patrimoniului cultural implicând, dincolo de prezervarea acestuia, politici speciale de promovare și receptare, de creație și afirmație culturală. Astfel, în noul context geo-politic, politicile și strategiile naționale sunt în strânsă legătură cu politicile formulate la nivelul european, ele nefiind izolate de politicile economice sau sociale.

3.2.6. Dreptul la protecția activităților creatoare

3.2.6. Dreptul la protecția activităților creatoare

Convenția de la Berna reprezintă nu numai primul instrument internațional prin care sunt protejate operele literare și artistice și în afara granițelor fiecărei țări, dar rămâne piatra de temelie a sistemului internațional de protejare a operelor de creație intelectuală și a autorilor acestora.

Cele trei principii de bază introduse de Convenție sunt:

· Principiul tratamentului național

· Principiul protecției automate

· Principiul independenței protecției

Convențiile de la Roma și Geneva

Excepțiile permise de Convenția de la Roma titularilor de drepturi conexese sunt:

· uzul privat,

· utilizarea de scurte extrase în cadrul știrilor,

· fixarea provizorie a propriilor programe,

· utilizarea în scop exclusiv educațional sau științific,

Convenția de la Geneva a fost adoptată la 29 octombrie 1971. Prin această reglementare se încearcă realizarea unui cadru juridic care să stopeze extinderea din ce în ce mai mare a reproducerii neautorizate a fonogramelor, reproducere ce spoliază, în același timp, atât autorii cât și artiștii interpreți sau executanți.

3.2.7. Dreptul la protecția proprietății intelectuale

3.2.7. Dreptul la protecția proprietății intelectuale

Dreptul proprietății intelectuale este un ansamblu de reglementări a căror necesitate s-a născut din activitatea creatoare a omului. Activitățile creatoare au constituit și constituie factorul decisiv în progresul societății umane. Noțiunea de proprietate intelectuală și componentele acesteia:

La convenția de la Stocholm 1957 s-a constituit Organizația Proprietății Intelectuale, organizație cu caracter interguvernamental cu rol în cooperarea internațională în domeniul proprietății intelectuale.

Prin proprietate intelectuală se înțelege totalitatea drepturilor născute din opere literare, artistice, științifice, invenții, desene și modele industriale, mărci de fabrică și comerț, precum și protecția împotriva concurenței neloiale.

Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează:

– prin art.17 că „Orice persoană are drept la proprietate. Nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar, de proprietatea sa”

– prin art.27 că (1) „Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a comunității, de a se bucura de operele de artă și de a participa la progresul științific și la rezultatele binefăcătoare ale acestora. (2) Orice persoană are dreptul la protecția intereselor sale morale și materiale, care decurg din orice producție științifică, literară sau artistică a cărei autor ea este”.

CAPITOLUL IV PLURALISM CULTURAL – MULTICULTURALISM

Capitolul IV Pluralism cultural – multiculturalism

4.1. Societatea multiculturală a Europei Unite

4.1. Societatea multiculturală a Europei Unite

Ideea unității europene, deja popularizată de unele cercuri de elită în perioada interbelică, s-a răpândit rapid după încheierea Celui de-al II-lea Război Mondial, cu precădere în vest, pentru că în estul Europei ideea a fost tratată de către propaganda sovietică drept atentat la suveranitatea națională, câștigată cu prețul multor vieți. Oamenii visau la o Europă unită, și chiar la o lume unită, fără războaie. Cum reconstrucția europeană era o prioritate postbelică, iar colaborarea economică și financiară inter-europeană începea să dea roade și să fie vizibilă cetățenilor, mulți dintre aceștia erau în favoarea creării unei entități europene autonome. Un pol European occidental, ca un al treilea pol în această lume postbelică, ar fi putut să joace un rol important, care să elimine amenințarea unui conflict direct între cele două blocuri formate deja.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Europa era ruinată economic, social, demografic, iar distrugerile sunt generale în toate țările învinse sau învingătoare, cu excepția Statelor Unite, care contribuie cu aproape 50% la producția economică mondială. Din acest moment principalii actori pe scena relațiilor internaționale sunt SUA(putere non-europeană) și URSS(putere semi-europeană), la scurt timp, după 9 mai 1945, Europa devenind doar unul dintre teatrele de confruntare ale Războiului Rece care a promovat un obicei de intervenție a superputerilor în conflictele armate, atât interne cât și regionale din Lumea a Treia. Pentru Henry Kissenger, “Războiul Rece era o relație de ostilitate între cele două superputeri”. Astfel, devenea tot mai limpede pentru statele occidentale că pentru a se putea reface economic în condiții democratice și pe fond de securitate se va putea doar cu sprijinul SUA. Acest sprijin s-a concretizat în Planul Marshall, de refacere economică, propus de SUA în anul 1947, plan care solicita o stânsă cooperare din partea statelor beneficiare.

Într-o Europă devastată de război și divizată datorită confruntării dintre Est și Vest, ideea unificării europene a fost lansată de către primul ministru britanic Winston Churchil, care în 1946, într-un discurs ținut la Universitatea din Zurich, propunea constituirea Statelor Unite ale Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, ține de noi să lucrăm pentru a unii acele state care o doresc și o vor.

Procesul european definit ca proces ce constă în proiectarea și edificarea unei Europe unite, trebuie privit ca rezultat al unei duble deplasări. Avem pe de o parte mișcarea Vestului european către Estul continentului așa-zisa extindere UE, iar pe de altă parte avem în vedere mișcarea universului de o complexă și adesea conflictuală diversitate al Europei Centrale și Orientale către Occident, ce poate fii numită ca expansiune a dezordinii orientale.

Cele două Europe (occidentală și orientală ) își au izvoare culturale comune în dreptul roman, în literatura elină și religia iudaică. Fluviile plecate dintr-un loc unic s-au despărțit, însă, spre a iriga teritorii spirituale și istorii diferite, ajungând să se verse în două mări însemnând două modele de viață distincte.

Europa Occidentală a parvenit la o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversității, concurență liberă și loială, supremația legii și primordialitatea drepturilor omului. (Aceste valori sunt frecvent rezumate ca fiind democrația pluralistă sau participativă, statul de drept și drepturile omului, la care credem că trebuie adăugată și ceea ce am numi “democrația economică”, respectiv caracterul sacru al proprietății private și formarea liberă a prețurilor pe piață. Ele includ, evident, egalitatea șanselor și laicitatea statului.)

În paralel cu astfel de trăsături considerate a fi pozitive, Occidentul european a acumulat și vulnerabilități avându-și rădăcinile în modele comportamentale negative. Consumismul, egoismul și lipsa de flexibilitate a pieței muncii — consecutivă unui exces de protecție socială – sunt doar câteva dintre ele. La nivelul structurilor comunitare (instituțiile Uniunii Europene) li se adaugă birocratismul, lipsa de transpanență și de sisteme de răspundere față de cetățean, precum și un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseuri naționaliste, au părăsit într-o foarte mare măsură cultura independenței spre a trăi în cultura interdependenței. Pentru Răsăritul european, în schimb, independența statului națiune și caracterul absolut al suveranității sale rămân trăsături esențiale ale identității atât la nivelul elitei politice cât și la acela al mentalului popular.

Europa Centrală și Orientală este caracterizată, încă, prin insecuritate — existențială și cultural-identitară, individuală și colectivă, națională și internațională — și prin sărăcie. Insecuritatea și disparitățile economico-sociale, dar și lipsa unei societăți civile dezvoltate și, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor și statelor din jumatatea estică a continentului mentalități și atitudini circumscriind modele de viață cartacterizate printr-o combinație ciudată de individualism și colectivism, printr-o slăbiciune cronică a spiritului rațional și pozitiv. Individualismul își are originile in experiența rezistenței pasive împotriva totalitarismului și explică o redusă participare socială, fiecare încercând să se “salveze” pe sine prin practicarea unui joc de sumă nulă. El nu a ajuns în faza spiritului de întreprindere și a excelenței competiționale, ci se manifestă prin energia consumată în acumularea primitivă de capital.

Colectivismul este o expresie inerțială a experienței sociale comuniste și se manifestă prin lipsa spiritului de inițiativă și teama asumării de riscuri, ca și prin tendința de a transfera întreaga răspundere și întreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunității, către stat. Colectivismul este tot atât de departe de comunitarismul occidental și de solidaritatea socială, precum este și individualismul. El este responsabil pentru menținerea centralismului în admnistrație și modesta evoluție a principiului subsidiarității, precum și pentru ineficiența economică consecutivă unor cereri de protecție socială fără legătură cu productivitatea muncii.

În fine, lacunele spiritului rațional și pozitiv face din Europa Centrală și Orientală locul unei religiozități necunonoscute astăzi în Occident (uneori chiar ordinea de stat este marcată de clericalism), al practicării unui naționalism de secol XIX — retoric în formă și retrograd în conținut – ca și al recurgerii la confruntare violentă ca formă de rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) și religioase.

Așa se face că pentru cetățenii țărilor respective încrederea în Biserică și Armată trece înaintea încrederii în instituțiile specifice democrației dintr-un stat laic. Iredentismul, războaiele religioase și gândirea soluțiilor la problemele politico-economice în termeni etnici — ca, de altfel, și celelalte trăsături evocate anterior – sunt parte a identității acestei bucăți de Europă.

Aceasta, în primul rând, întrucât în materie de identitate este periculos a se judeca în termenii morali de “bine” și de “rău”, ori în cei, tot subiectivi, de “superior” și “inferior”, ci trebuie să se raționeze în context ontologic și pragmatic, fiind vorba despre opțiuni referitoare la modul de a exista și de adecvarea la provocările și oportunitățile oferite de mediul înconjurător.

În al doilea rând, pentru că est europenii aduc în patrimoniul identitar comun atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel ridicat de adaptabilitate (flexibilitate), imaginație mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat — consecință a obișnuinței cu lipsa de confort și a religiozității sporite -, un mai mare devotament pentru familie, o rată oarecum mai accentuată a natalității (importantă mai cu seamă în condițiile în care scăderea de populație în Occident va genera un tot mai acut deficit de forță de muncă educată susceptibil, în lipsa aportului est-european, a atrage migrație din spații culturale mai depărtate de standardele europene), o mai mare rezistență la efort și o disponibilitate sporită pentnu muncă, în special cea grea — chiar dacă travaliul lor nu este și foarte disciplinat.

Într-adevăr ea tinde — chiar dacă lucrul nu este totdeauna conștient iar intenția, de cele mai multe ori, nu este declarată – spre o sinteză a modelului Occidental cu tradițiile, experiențele, valorile și abilitățile caracterizând viața europeană care a existat și continuă să existe în afara Uniunii Europene.

Construcția unei Europe unite nu este un exercițiu de fantezie ci o încercare vitală menită a oferi o securitate și stabilitate durabile pentru ambele jumătăți ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securtății este fobosirea puterii pentru exportul propriului model de viață. Cu alte cuvinte este vorba despre construirea unei identități comune a “Marii Europe” bazate pe un set unic de valori și pe instituții compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental.

Problema este că în prezent UE nu are capacitatea nici de voință și nici de efort spre a-și impune modelul în afara frontierelor sale deși securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voință ar implica renunțarea la confortul actual și la sentimentul de superioritate care caracterizează Europa Occidentală spre a face din integrarea europeană un proces preponderent politic menit să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de instituții politice unitară.

Capacitatea de efort se referă la mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării sub-regionale în interiorul ei și prin lichidarea disparităților economico-sociale dintre națiunile europene care ar intra în componența Europei unite.

Statele moderne au de rezolvat o ecuație complexă (de fapt, un sistem de ecuații cu mai multe necunoscute) în care intră următoarele componente principale: omul (ca valoare supremă și măsură a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reală, concretă de oameni ce se simt legați între ei printr-o identitate comună circumscrisă de tradiții, mod de viață, interese, eventual cultură similară); teritoriul (asupra căruia se exercită prerogativele aferente suveranității); drepturile (ce sunt recunoscute omului și comunității pe teritoriul și în legătură cu teritoriul pe care trăiesc). Ordinea enumerării nu este întâmplătoare. Ea exprimă ordinea importanței componentelor ecuației într-o concepție democratică modernă. În cadrul unei asemenea concepții omul (ființa umană) și fericirea sa sunt principala rațiune de a fi a statelor, după care urmează protecția stabilității, identității și prosperității comunităților, iar apoi apărarea și administrarea teritoriului.

Drepturile acordate, recunoscute și protejate de state, ca și cele pe care ele se exercită în raporturile cu cetățenii, trebuie să fie astfel concepute încât să respecte ierarhia respectivă. Aceasta trebuie să se reflecte în construcția sistemului subsidiarității naționale menit a integra interesele în concurs și a stabili pricipiile care îndrumă alegerea între ele. (Concepția descrisă este opusă celei pentru care statul — reprezentat mai ales prin teritoriu, bunurile materiale și popor ca abstracțiune — constituie principala valoare de apărat, dupa care vin, în ondine, colectivitățile umane locale și persoana umană considerată individual.)

În lumina celor de mai sus, legătura dintre elementele componente ale ecuației politice date spre rezolvare statelor poate fi exprimată prin următoarele principii:

a) viața omului/fericirea omului este valoarea primordială care depășește în importanță capacitatea de a controla/administra un teritoriu;

b) caracterul unitar al organizării și controlului unui teritoriu este garantat nu de declarații politice (fie ele chiar ridicate la rang de lege), ci de satisfacția populației/comunității care locuiește acel teritoriu, în legatură cu drepturile ce-i sunt necunoscute și pe care le poate exercita efectiv;

c) statul care nu dă drepturi, dă (pierde/cedează) teritorii (adică statul care nu este gata să recunoască anumite drepturi persoanei umane spre a-i determina satisfacția, trebuie să se pregătească la a pierde teritorii).

Aparent paradoxal, ecuația schițată mai sus ar putea fi rezolvată mai ușor prin complicarea ei, adică prin includerea în calcul a componenței suprastatale. Aceasta ridică problema suveranității ca și aceea a integrării sistemului subsidiarității naționale într-un sistem al subsidiarității globale.

Având în vedere extraordinara interdependență practică a nivelului național cu cel internațional, ca și extinderea considerabilă a normelor care descriu obligațiile ori angajamentele naționale față de comunitatea internațională, clasica evaluare a suveranității, ca manifestare neîngrădită a deciziei în treburile interne și externe, arată asemenea scheletului unui dinozaur. Numai un concept suficient de relativizat poate pilota problema suveranității.

Este evident că ramâne doar un pas de făcut, pentru a gândi suveranitatea unui stat în raport cu o organizație inter- ori supra guvernamentală: “acel set de competențe ale statelor-membre definite în raport cu dreptul comunitar”.Un fruct al acestei perspective este imediata conexiune care se poate face cu principiul subsidiarității, ca mecanism care fondează Uniunea Europeană. Să invocăm conținutul acestui principiu, așa cum apare el în Tratatul de la Maastricht (Titlul II, art. 3b): “În domenii care nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea va acționa în concordonanță cu principiul subsidiarității, numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii propuse nu pot fi atinse suficient de statele-membre și de aceea, datorită amplorii sau efectelor acțiunii propuse, ea ar putea fi mai bine îndeplinită de către Comunitate”. Vedem de aici, că principiul subsidiarității nu este decât un complement al principiului suveranității și nu împotriva lui. Suveranitatea statelor se construiește – și în sensul în care este relativizată – conform principiului subsidiarității. Desigur, într-o federație europeană, “suveranitatea statelor” are un sens. Dar ea este relativă la competențele federației. Iar conținutul suveranității se construiește conform schemei pe care o impune o concepție inteligentă a aplicării principiului subsidiarității.

Deci, nimic dramatic, a gândi suveranitatea statetor membre ale unei eventuale viitoare federații europene. Ea își pierde însă caracterul mitic-metafizic, prelungire până astăzi a unei viziuni hegeliene și fichtiene, pentru a căpăta o dimensiune practică și contextuală. Având în vedere universalitatea principiului subsidiarității, suveranitatea statelor-membre va fi un etaj între alte etaje, de la cel inferior al suveranității locale până la etajul însuși al suveranității Federaței Europene, la rândul ei relativă la ansamblul de competențe pe care i le rezervă dreptul internațional.

Suveranitatea statelor se va actualiza în timp, în funcție de competențele pe care, tot firesc, au de ce să le delege la nivelul Uniunii. “Construcția” suveranității statelor membre ale federaiței va fi esențialmente problema practică a aplicării principiului subsidiarității. În acest sens putem spune că formula de ,,suveranitate limitată” cu care ar rămâne statele naționale în urma procesului de integrare europeană, sau chiar aceea de ,,transfer de suveranitate” către structuri supranaționale, nu sunt cu totul corecte.

De fapt, suveranitatea nici nu se limitează și nici nu se transmite ci exercițiul ei se reorganizează ținând seama de datele obiective ale lumii înconjurătoare, pentru a mări eficiența demersului politic spre satisfacția deținătorului primordial de putere și a celui care este sursa originară a puterii: cetățeanul. Dintr-o atare perspectivă Europa unită a viitorului va fi Europa cetățenilor liberi și a comunităților culturale tolerante.

4.2. Rolul organismelor Uniunii Europene și importanța lor în contextul diversității culturale

4.2. Rolul organismelor Uniunii Europene și importanța lor în contextul diversității culturale

Consiliul Uniunii Europene are un rol important în luarea deciziilor cu privire la implicațiile diversitătii culturale, în scopul menținerii păcii și armoniei la cele mai înalte niveluri.

“Ambiția noastră este să unim popoarele și nu doar să construim o zonă de liber schimb. De aceea, respectul diversității culturale și lingvistice în interiorul Uniunii este un principiu fundamental”, declara Viviane Reding, Comisarul European pentru educație și cultură1. Integrarea europeană fiind orientată în principal către economie și comerț, cultura nu a constituit domeniul unei politici comunitare propriu-zise. Primul Plan de acțiune în domeniul culturii a fost elaborat de către Comisia Europeană în 1977. Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993, conferă Uniunii Europene competențe în domeniul cultural: dezvoltarea culturilor naționale ale statelor membre, evidențiind patrimoniul cultural comun și totodată respectând diversitatea națională și regională. Obiectivele Uniunii Europene în domeniul culturii sunt:

să întărească sentimentul de apartenență la o comunitate europeană, respectând în același timp diversitatea tradițiilor și culturilor naționale și regionale;

să faciliteze accesul cetățeanului european la cultură, ca factor al integrării sociale: dans, operă, pictură, sculptură, fotografie, arhitectură, patrimoniu mobil și imobil, audiovizual (televiziune, multimedia, ediții electronice);

să contribuie la consacrarea culturii europene în lume.

Acțiunile comunitare constau, pe de o parte, în asigurarea unor bune condiții de schimb și de concurență între bunurile culturale și, pe de altă parte, în încurajarea cooperării între organismele culturale din statele membre ale Uniunii, respectând principiul subsidiarității2.

Pe lângă elaborarea unor norme comune în domeniul cultural, acțiunile comunitare se concretizează fie prin programe culturale (Cultura 2000, Media Plus), fie prin programe care sprijină indirect activitățile culturale (de ex. SOCRATES, Life, YOUTH).

4.2.1. Cultura în atenția Uniunii Europene

4.2.1. Cultura în atenția Uniunii Europene

Principiul liberei circulației a mărfurilor nu trebuie să contravină protecției patrimoniului cultural al statelor membre ale Uniunii Europene, pentru ca tezaurul național artistic, istoric sau arheologic al acestora să nu iasă de pe teritoriul Uniunii Europene. Astfel, obiectele arheologice, istorice sau religioase trebuie să fie însoțite de o licență de export, iar obiectele din tezaurul național care au fost scoase ilegal de pe teritoriul statului respectiv să fie înapoiate acestuia.

Crearea unei Piețe unice europene și dezvoltarea rapidă a noilor tehnologii au făcut necesară instituirea de către Comunitate a unei protecții legale a dreptului de autor. Începând din 1991, au fost adoptate o serie de directive având ca scop protejarea creativității intelectuale și artistice. În decembrie 1997, Comisia a prezentat o propunere pentru o directivă asupra dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională având drept scop extinderea protecției la noi forme de tehnologie în domeniul digital precum Internet-ul, CD-ROM-urile și DVD-urile.

Diseminarea și traducerea operelor literare sunt, de asemenea, domenii ce se pretează acțiunii comunitare, fiind mijloace esențiale de răspândire și cunoaștere a culturii, contribuind astfel la extinderea moștenirii culturale, cât și a producției literare, artistice și audiovizuale.

“Televiziune fără frontiere”

Politica Uniunii Europene în domeniul televiziunii are la bază două principii: orice cetățean european trebuie să aibă acces la toate programele europene, iar aceste programe trebuie sprijinite, în special prin asigurarea unui spațiu larg în grila de programe.

Prin prima directivă ”Televiziune fără frontiere”, care a intrat în vigoare la 3 octombrie 1991, au fost armonizate dispozițiile privind exercitarea activităților de transmisie televizată. Directiva avea rolul de a proteja producția audiovizuală europeană prin fixarea unor cote de difuzare a programelor de origine europeană de cel puțin 50% din timpul total de emisie. Fiind foarte controversată, această directivă a constituit obiectul a 31 de acțiuni intentate la Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

4.2.2. Cultura prezentă în alte politici comunitare

4.2.2. Cultura prezentă în alte politici comunitare

Activitățile culturale beneficiază de sprijin indirect prin programe de finanțare din următoarele domenii:

dezvoltare regională:

▪ Una dintre prioritățile inițiativei Leader pentru dezvoltarea zonelor rurale este folosirea cât mai eficientă a resurselor naturale și culturale și punerea în valoare a peisajelor.

▪ În cadrul inițiativei Urban II sunt finanțate, între altele, proiecte care vizează crearea de locuri de muncă la nivel local, în domenii precum protecția mediului, cultura, servicii.

– educație: Programul SOCRATES II (2000-2006) are ca obiective consolidarea calității educației și a pregătirii profesionale de bază și dezvoltarea cooperării la nivel european între instituțiile de învățământ. Programul SOCRATES, program la care participă și România, include următoarele componente:

▪ Comenius – pentru învățământ secundar, în cadrul căreia sunt finanțate, între altele, proiecte școlare cu scopul de a promova cooperarea intre grupuri de elevi și profesori din țări diferite pentru cunoașterea reciprocă a țărilor, a culturilor, a modalităților de gândire și a stilurilor de viață și proiecte care vizează sensibilizarea față de alte culturi;

▪ Erasmus – pentru învățământ universitar;

▪ Grundvig – educație pentru adulți și alte rute educaționale, unul dintre obiectivele generale ale acestei componente fiind conștientizarea dimensiunii interculturale a procesului de educație;

▪ Lingua – promovarea studiului limbilor străine;

▪ Minerva – învățământ deschis și la distanță; tehnologii informaționale și de comunicare în domeniul educațional;

▪ Observare și inovație – vizite de studiu, acțiuni inovatoare;

▪ Acțiuni comune – în cadrul programelor Leonardo da Vinci și Tineret.

Informații detaliate despre programul comunitar Socrates, sunt disponibile la următoarele adrese:

pregătire profesională: LEONARDO DA VINCI II (2000-2006) este principalul instrument financiar al Uniunii Europene destinat pregătirii profesionale și are drept obiectiv promovarea activităților inovatoare din domeniul pregătirii profesionale și încurajarea mobilității prin parteneriate la nivel european. Printre țările participante la programul comunitar Leonardo da Vinci se află și România.

tineret: Programul TINERET/YOUTH (2000-2006) finanțează schimburi de experiență și reuniuni ale tinerilor, în cadrul cărora tineri din diverse țări participante la program, între care și România, acumulează cunoștințe despre cultura celorlalți. De asemenea, arta și cultura sunt incluse în domeniile proiectelor locale în cadrul cărora tinerii pot desfășura activități de voluntariat în străinătate.

noile tehnologii ale informației: Programul eContent (2001-2005), cu un buget de 100 milioane Euro. eContent este un program orientat spre piață, care are ca scop sprijinirea producerii, folosirii și distribuirii de conținut digital european și promovarea diversități lingvistice și culturale prin rețelele globale. La acest program participă și România.

cooperare cu statele terțe: Uniunea Europeană a încheiat o serie de acorduri de cooperare sau de asociere cu state ne-membre din Centrul și Estul Europei, din Asia, America Latină, din regiunea Mediteraneană și cu state din Africa, Caraibe și Pacific. Toate aceste acorduri include prevederi referitoare la cultură.

protecția mediului: Programul LIFE III (2000-2004), cu un buget de 640 milioane Euro, și extins ulterior până la sfârșitul anului 2006, co-finanțează proiecte de conservare a mediului înconjurător și de exploatare a întregului potențial al peisajelor naturale din Uniunea Europeană și din state ne-membre participante la program (între care și România). Prin acest program, la care participă și România, sunt finanțate, între altele, proiecte de dezvoltare turistică a peisajelor istorice și culturale naturale.

cercetare: Programul cadru 6 (2002-2006) este principalul instrument al Uniunii Europene destinat cercetării în Europa, având scopul de a contribui la crearea unei adevărate “Zone de Cercetare Europeană” (ERA). România participă la Programul cadru 6.

înfrățire instituțională: Acțiunea comunitară “Înfrățirea instituțională a orașelor” urmărește promovarea evenimentelor și activităților care contribuie la apropierea dintre popoarele Europei și la consolidarea conștiinței europene, prin organizarea de reuniuni ale cetățenilor și autorităților orașelor înfrățite și de conferințe pe teme europene legate de înfrățirea instituțională și seminarii de instruire și de informare pentru funcționarii însărcinați cu înfrățirea urbană.

CAPITOLUL V MULTICULTURALISM ÎN ROMÂNIA

Capitolul V Multiculturalism în România

"Multiculturalismul", în sensul circumscris aici, este construit ca și concept derivat. Primul termen definițional este "integrarea". În cazul societăților unde există o majoritate largă, multiculturalismul înseamnă și integrarea minorităților în cadrul unei societăți dominate de majoritate. Într-un astfel de cadru, care corespunde, printre altele, situației din România și din regiunea central-est europeană, problema integrării este orientată spre participarea minorităților la viața unei societăți largi substanțial distinctă lor. Tema integrării pune accentul pe exigențele societății multiculturale dominate de majoritate în ansamblul ei.

Strategia culturală constă în proiectarea unui sistem care să asigure realizarea obiectivelor pe termen mediu și lung. Eficiența strategiei depinde însă de concordanța între obiective și resursele deja existente. În acest sens, strategia culturală presupune o mai bună repartizare a responsabilităților dintre indivizi, colectivități, grupuri asociative și structurile autorităților publice.

Globalizarea asupra culturii are un impact care poate fi analizat prin prisma unor teorii contemporane interguvernamentale, care înțeler globalizarea: ca heterogenizare culturală(creșterea varietății și diversității produselor culturale), ca omogenizare culturală(amenințarea culturilor locale de către modelele vestice sau americane- de exemplu enomentul McDonald-izării), ca hibridizare culturală( amestecul de culturi ce are ca rezultat un melange global).

Constituirea a ceea ce numim identitate culturală europeană și apartenența la sapțiul cultural european impun o abordare inter-sectorială, care să armonizeze obiectivele economice, comerciale, sociale cu cele culturale. Procesul de integrare europeană deplină presupune un echilibru între principiile și valorile acceptate în comun, pe de o parte, și specificitatea națională și locală, pe de altă parte. În acest sens politicile culturale naionale ar trebui să găsească mijloacele pentru a rămâne deschise la schimbul de valori în contextul pieței europene integrate și, în același timp, pentru a susține bogăția, vitalitatea și diversitatea culturilor proprii.

Așadar, în noul context, România trebuie să-și definească propriile răspunsuri la toate aceste probleme, să își ormuleze propriile opiuni și ca urmare, propriile politici culturale, inclusiv în sapțiile în acre există minorități naționale care reclamă în mod evident promovarea legitimă a specificității culturale.

Se consideră de asemenea că Uniunea Europeană ar trebui să investească mai mult în comunicarea interculturală, întrucât er ar putea fi un actor de stabilitate în viața comunităților multi-etnice.

Securitatea terbuie să fie rezultatul unui efort comun de a păstra echilibrele specifice în domeniile esențiale în care pot să apară vulnerabilități. Practic, nicun stat nu se poate sustrage porcesului de globalizare. Implicarea aici depinde de potențialul național, poate fi deci mai mare sau mai mică, dar nu inexistentă.

Datorită globalizării, adică a circulației transfrontaliere a mărfurilor, bunurilor, produselor cultural, a forței de muncă și a capitalurilor, a răspândirii tot mai rapide a ideilor și informației, precum și apariția rețelelor globale de comunicare, societatea începe să devină eterogenă din punct de vedere cultural.

Dar multiculturalismul nu poate fi redus la problematica integrării minorităților. În mod necesar, este nevoie de un concept complementar, care să fie orientat spre minoritate. Acest concept trebuie să pună în valoare interesele proprii ale minorităților și nevoia lor de a-și propune teme numai ale lor și nespecifice societății largi.

Foarte des, problematica enunțată este descrisă în termenii autonomiei, autodeterminării interne, segregării sau enclavizării minorităților. Acești termeni sunt deja mai dificil de legitimat iar ultimii, chiar definitiv compromiși în contextul cultural din România și din regiunea central și est-europeană.

Conceptul care ar putea circumscrie problematica specifică este cel de "privatitate comunitară" (privatitate de grup) legitimat printr-un "drept la privatitate comunitară", generalizare a dreptului clasic la viața privată individuală. Ca urmare, evoluția situației minorităților va fi descrisă în două dimensiuni: evoluția simultană a integrării și a privatității comunitare, acestea definind împreună dinamica specifică a multiculturalismului. În România, principalele teme multiculturale privesc pe maghiari și pe romi. Studiul încearcă să descrie ultimele evoluții în raport cu necesitatea integrării și, simultan, a afirmării dreptului la privatitate comunitară a minorității maghiare si a comunitatii romilor.

În România, datorită victoriei în primul război mondial și tratatelor de pace care i-au urmat, a reușit în 1920 să-și dubleze suprafața propriului teritoriu național. În acea periodă de timp populația s-a mărit cu circa 70%. Dar cu această expansiune țara a achiziționat Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia care se distingeau prin marcata lor multiculturalitate, regiuni structural foarte diferite de cele două principate (Moldova si Valahia) care compuneau așa-zisul Vechi Regat. Dacă lăsăm de o parte Basarabia și o parte a Bucovinei, pierdute după al doilea război mondial, România actuală este din punct de vedere teritorial aceea din 1920. În mod cert, de-a lungul a mai mult de optzeci de ani țara a suferit mutații demografice (naturale și planificate) care au modificat în mod marcant compoziția etnică a regiunilor celor mai eterogene. Totuși, multiculturalitatea în Transilvania și Banat nu a fost cu nimic anulată.

Uneori istoria este în mod real capricioasă. Triumfala victorie în primul război mondial a adus evidente avantaje teritoriale, dar acestea din urmă s-au dovedit a fi problematice, date fiind problemele evidente de convivență interetnică și interculturală care le-au urmat.

Discuția asupra multiculturalismului nu ar mai trebui purtată, sau ar asuma cu totul alte conotații. Rămâne totuși faptul că, România, chiar și după încorporarea Transilvaniei și a Banatului, a continuat să se imagineze până în zilele noastre (în ciuda diferitelor măsuri de protecție a minorităților) ca un Stat național monoetnic compus dintr-o națiune titulară și din diverse grupuri minoritare care, mai mult decât o modalitate de îmbogățire, sunt considerate ca realități stânjenitoare și în cele din urmă aproape de nedorit. Ar fi însă o greșeală și un anacronism ca România să fie acuzată pentru alegerea sa de atunci prin perspectiva multiculturală de astăzi, pentru că politicile de atunci se orientau după modelul wilsonian al Europei națiunilor.

Cu prezența unei atât de apăsătoare eredități istorice derivată din idealul de Stat monoetnic, nu este de mirare că, în România (ca de altfel în multe țări europene) discursul despre un caracter multicultural al propriei comunități politice naționale este încă o raritate și aceste viziuni multi- sunt percepute cu circumspecție extremă, cu o mare repulsie, cu manifestări de indignare. Dar trebuie subliniat cu corectitudine că nu doar în România multiculturalismul întâlnește critici și numerose refuzuri puternice deoarece vine considerat, probabil din greșeală, ca o politică de dezintegrare și reprezintă deci anticamera iredentismului, separatismului și în fine a secesiunii.

Păstrarea si promovarea diversitătii culturale se aplică si dimensiunii externe a actiunii Comunitătii. Uniunea Europeană promovează acest model în relațiile sale internaționale, considerându-l o contributie la ordinea mondială bazată pe dezvoltare durabilă, coexistentă pasnică si dialog intercultural.

Concluzii

Concluzii

Globalizarea creează un anumit tip de scenariu internațional, unde identitățile locale sunt exprimate în contextul interacționării cu actorii internaționali. Cultura, deși este definită la nivelul unui grup social, se manifestă prin reprezentările și acțiunile indivizilor. Raportul dintre individ și culturile cu care intră în contact este complex, individul asimilându-și cultura prin comparația cu alte culturi de referință.

Cultura, potrivit accepțiunii antropologice, s-a bucurat de un interes crescut în cadrul științelor umane în decursul secolului XX. Perspectiva antropologică abordează conceptul de cultură din perspectiva unei lumi umane, nevoia reproducerii sociale pe care indivizii umani doresc să o asigure. Pentru a înțelege diversitatea culturii și lanțul ei neîntrerupt de transformări, trebuie înțeleasă și acceptată descrierea culturii ca fenomen organic. Comparația culturii cu un organism viu este o expresie a unei analogii proprii modului de gândire uman.

Considerăm că modelele tipologiilor culturale sunt un instrument eficient în înțelegerea anumitor aspecte culturale, însă aceste modele sunt dublate de necesitatea actualizării constante a informațiilor în domeniul dinamic al identității culturale. Prin interogarea asupra metodologiei de cercetare potrivite acestui domeniu și prin soluțiile propuse, această lucrare poate reprezenta o sursă de inspirație pentru persoanele care intenționează să efectueze cercetări similare.

Globalizarea pericolelor și amenințărilor a determinat statele să își revizuiască strategiile de securitate națională, să se adapteze la mediul fluid de securitate din zilele noastre. Cultura înseamnă comunicare, schimb, îmbogățire reciprocă, întâlnire fecundă cu alte culturi, exercitarea drepturilor culturale presupune comunicarea cu alte culturi și accesul la acestea, identitatea culturală neînsemnând izolare culturală.

Istoria culturii universale, istoria diferitelor culturi demonstrează raporturile de interacțiune și influență reciprocă între culturile diferitelor popoare, ale minorităților și majorităților, indiferent care au fost relațiile politice, de putere, între ele.

Procesul de globalizare are loc, în lume, în același timp cu cel de particularizare culturală. Are loc o intercomunicare culturală crescândă, dar și o manifestare pronunțată a identităților și diversității culturale.

Bibliografie

Bibliografie

Lucrări generale

Bădescu, I., Geopolitica integrării europene, București, Editura Universității din București, 2003.

Bărbulescu, I. Gh., Uniunea Europeană – aprofundare și extindere. De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, București, Editura Trei, 2001, p. 34.

Bibere, O., Uniunea Europeană între real și virtual, București, Editura ALL Educațional, 1999.

Blaga, L., Trilogia culturii, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969.

Cashmore, E., Dictionary of race and ethnic relations, London, Routledge, 1996.

Devin, C., Guillaume Guillaume, Construcția Europeană, București, Editura Coresi, 2001.

Diaconu, I., Minoritățile în mileniul al treilea-între globalism și spirit național, București, Editura Asociația Română pentru Educație Democratica, 1999.

Diaconu, N., Marcu, V., Drept comunitar- partea specială (Politici comunitare), București, Editura Lumina Lex, 2003.

Duna, D., Integrare contra fragmentare, Cluj Napoca, Editura Eikon, 2004.

Eliade, M., Tratat de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas, 1995,

Guillaume C., Guillaume D., Construcția Europeană, București, Editura Coresi, 2001.

Horak, S., M., Eastern European Minorities, 1919-1980, Ed. A Handbook, Littleton (Libraries Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy. New York: Harper & Row, 1942.

Huntington, S., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București, Editura Antet, 1998.

Iurescu, C., C., Horia, M., Istoria cronologica a României, editia a II-a, București, Editura Enciclopedia Româna, 1999 .

Kotler, P. et all, Principiile marketingului, București, Editura Teora, 1999.

Kroeber, A. L., Kluckholm, C., Culture: a critical review of concepts and definitions, Cambridge, Peabody Museum, 1952.

Leicu, C., Drept comunitar, București, Ed. Lumina Lex, 1998.

Linton, R., Fundamentul cultural al personalității, București, Editura științifică și Enciclopedică, 1968.

Lupu, C., România sub presiunea Războiului Rece și a dorinței de integrare euro-atlantică, Sibiu, Editura Alma Mater, 2001.

Nicula, A., R., Construcție și/sau integrare?, în Anuarul Școlii Doctorale. Istorie, Civilizație. Cultură, Editura Presa Universitară Clujeană, 2005.

Prodi, R., O viziune asupra Europei, București, Editura Polirom, 2001.

Roucek, J. S., Contemporary Roumania and her Problems, Stanford, Stanford University Press, 1932.

Summer, W., G., Folkways – A study of the Sociological Importance of Usages, Manners, Customs, Mores and Morals, London, Hesperides Press, 2006.

Touscoy, J., Droit international, Paris, Presses Universitaires de France, 1993.

Tudose, M., Securitatea economică în era transformărilor globale, București, Editura RAO, 2013.

Worsley, P., Knowledges: Culture, Counterculture, Subculture, New York, The New Press & W.W. Norton, 1997.

Lucrări de specialitate

Attila, D., M., Naționalism, multiculturalism, minorități naționale, Cluj Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2012.

Buzan, B., Waever, O., Securitatea, un nou cadru de analiză, Cluj Napoca, Editura CA Publishing, 2011.

Centrul de resurse juridice, Cultura și politica în domeniul audiovizualului, București, 2004.

Ciocea, M., Securitatea culturală. Dilema identității în lumea globală, București, Editura Tritonic, 2009.

Cocora, E., Globalizare și management, Iași, Editura Feed Back, 2007.

Dinu, M., Ș., Rolul factorilor culturali în acțiunile militare, București, Editura Universității de Apărare „Carol I”, 2011.

Demotte, R., Cultură, București, Editura Casa Radio, 2001.

Ivan, A., L., Sub zodia Statelor Unite ale Europei. De la ideea europeană la Comunitățile Economice Europene, Cluj Napoca, Editura CA Publishing, 2009.

Jones A., Globalizarea: teoreticieni fundamentali, Cluj Napoca, Editura CA Publishing, 2011, pp121-127.

Kaldor, M., Securitatea umană, Cluj Napoca, Editura CA Publishing, 2010.

Kissinger, H., Diplomația, București, Editura All, 2010.

Marc, D., Protejarea identităților cultural în procesele globale prin cercetarea, conservarea și valoriicarea patrimoniului cultural etnologic din mediul multietnic. Studiu de caz: Valori identitare culturale în județele Mureș, Harghita și Covasna. Interculturalitate , multiculturalitate., Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013.

Pippidi, A., Cultura si politicile identității în România modernă, București, Fundația Cultura Europeană,1998.

Sandu, A., Multiculturalism și globalizare, în „Globalizare și identitate națională. Dimensiuni cultural-juridice”. Conferința internațională, ediția a XIX-a, Iași, Editura Lumen, 2011.

Săgeată, R., Globalizare culturală și cultură globală. Global și local în geografia culturală, București, Editura Universitară, 2009.

Soros, G., Despre globalizare, Iași, Editura Polirom, 2002.

Tomlinson, J.,  Globalizare și cultură, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.

Țicu, D., Valorile, de la o dimensiune global la una locală, în „Globalizare și identitate națională. Dimensiuni cultural-juridice”. Conferința internațională, ediția a XIX-a, Iași, Editura Lumen, 2011.

Periodice

Revista „Psihosociologia”, Anul V, nr. 2 (18), Ed. Institutului Național de Informații București, iunie 1999.

Dominique de V., Ciocnirea civilizațiilor nu se va produce, Revista 22, nr.726 din 3-9 feb.2004.

Nye Jr., J., S., Soft Power, în Foreign Policy, nr 80, 1990.

Orzeață, M., Tendințe de evoluție ale securității internaționale(IV), Revista Gândirea Militară Românească, nr. 6/2008.

Surse electronice

http://www.cultura.ro/uploads/files/STRATEGIA_%20SECTORIALA_IN_DOMENIUL_CULTURII_2014-2020.pdf , accesat la data de 22.05.2015.

Giuseppe Caforio (ed), Handbook of the Sociology of the Military, News York/ Boston/ London, Kluwer Academic/ Plenum Publishers, forthcoming 2002, apud Dr. Marian ZULEAN, Diferențe culturale dintre armată și societatea românească, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/diferente%20culturale_dintre_armata_si_societate.pdf, p.4, accesat la data de 11.05.2015.

Dr. Marian ZULEAN, Diferențe culturale dintre armată și societatea românească, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/diferente%20culturale_dintre_armata_si_societate.pdf, p.5, accesat la data de 13.05.2015.

Eusebiu Tihan, Laura Tihan, Elemente de cultură și civilizație, bază în tehnicile de analiză psihosociologică, www.e-școala.ro/psihologie/elemente_cultura_civilizatie.html, p.1, accesat la data de 21.05.2015.

Comportamentul consumatorului, http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/sica/5.htm, p.17, accesat la data de 15.05.2015.

Svetlana Radtchenko-Draillard, Les aspects culturels de la negociation international, în Les Cahiers de Pszchologie politique, numero 3, Avril 2003, http://lodel.irevues..inist.fr/cahierspsychologiespolitique/index.php?id=1602, p.8, accesat la data de 20.06.2015.

Laura Olteanu, Comportamentul consumatorului și procesul luării deciziei de cumpărare a clientului persoană fizică în domeniul serviciilor bancare, http://www.biblioteca.ase.ro/downres.php%3Ft, p.5, accesat la data de 19.06.2015.

http://portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=31038&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SECTION=201.html, accesat la data de 12.06.2015.

http://issuu.com/aepado/docs/r4, accesat la data de 13.06.2015.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=27992, accesat la data de 19.05.2015.

http://europa.eu.int/comm/agriculture/rur/leaderplus/, accesat la data de 02.06.2015.

http://en.wikipedia.org/wiki/Imre_Lakatos, accesat la data de 19.06.2015.