Identitatea Umana

CAPITOLUL I

Introducere

Identitatea umană este volatilă, flexibilă și abstractă, iar de regulă exteriorizările ei și modul în care este trăită și asumată de un individ sunt deschise vederii. Aceasta nu apare numai ca un mijloc, ci și ca o premisă a identificării judiciare.

Identitatea este pusă în evidență prin intermediul unor semne precum limba, vestimentația, comportamentul unui individ ori a unui mediu, semne a căror efecte depind de recunoașterea lor de către alte ființe sociale. Acestea ajută la crearea unor granițe care stabilesc asemănări sau diferențe între cel ce afișează semnul și cel care îl percepe. Eficiența semnelor este dependentă de înțelegerea transmisă a sensului lor. Într-un anumit context social, diferendele pot surveni datorită unei interpretări eronate a accepției unor anumite repere. În mod analog, un individ se poate folosi de repere ale identității pentru a exercita o influență asupra altor indivizi, fără a îndeplini indispensabil toate criteriile pe care un observator extern le-ar putea asocia în mod obișnuit cu o identitate abstractă.

Identitatea personală coroborată cu datele rezultate din diverse mijloace de probă a condus la elaborarea unor teorii, a unor metode și mijloace care, în domeniul criminalisticii, să răspundă la numeroase probleme și implicații ridicate în cadrul procesului de identificare. Progresul continuu al tehnicilor criminalistice este deosebit de important în dezlegarea întrebărilor și a necunoscutului într-un timp util și rezonabil.

În această lucrare am abordat tehnici și metode criminalistice de identificare a persoanelor și a cadavrelor necunoscute, de la cele mai rudimentare cum e cea a lui Alphonse Bertillon până la cele mai inovatoare ca identificarea pe baza unei analize ADN. Toate prezintă un deosebit interes, dar cele pe care le-am dezvoltat în capitolele următoare sunt repere de bază în domeniul criminalisticii, care au o contribuit la buna desfășurare a înfăptuirii justiției.

Lucrarea este denumită ,,Identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscută după semnalmentele exterioare și alte metode criminalistice” și este structurată pe cinci capitole, fiecare conținând sub-secțiuni și explicații referitoare la fiecare metodă prezentată.

Primul capitol conține noțiuni introductive în știința criminalisticii, principiile care stau la baza acesteia, o scurtă privire istorică a evoluției acestui domeniu, precum și fundamentul științific al identificării după semnalmentele exterioare. Metodele tratate în acest capitol sunt: metoda portretului vorbit și metodele tehnice folosite la identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare.

Al doilea capitol prezintă metodele folosite la identificarea cadavrelor necunoscute, metode care de asemenea au fost folosite din cele mai vechi timpuri (identificarea după sistemul dentar), până la cele perfecționate și care implică o muncă deosebită și cunoștințe de specialitate (identificarea după piese scheletice, reconstituirea fizionomiei după craniu, metoda supraproiecției).

Metodele biometrice de identificare a persoanelor fac obiectul următorului capitol. Acestea sunt indubitabil cele mai noi dintre cele tratate în această lucrare și au la bază tehnici bine dezvoltate, coroborate cu domeniul IT, fără de care nu ar putea exista. Am analizat astfel identificarea pe baza fotografiei semnalmentelor, tehnici antropometrice, de recunoaștere a irisului, a retinei, a termogramei faciale și nu în cele din urmă identificarea pe baza sistemului de recunoaștere facială IMAGETRAK.

Capitolul al patrulea este alcătuit din prezentarea metodelor înregistrării penale, care, din punctul meu de vedere, sunt cele mai des utilizate la data actuală, cu o rată de succes îmbucurătoare în ceea ce privește identificarea infractorilor ori a persoanelor dispărute. Înregistrarea în cazierul judiciar, înregistrarea nominală sau alfabetică, înregistrarea dactiloscopică, ori cea monodactilară precum și alte metode ca înregistrarea persoanelor dispărute sau a cadavrelor necunoscute, ori înregistrarea după modul de operare sunt analizate în sub-secțiunile acestui capitol. Personal, am acordat o atenție deosebită metodei de înregistrare în baza de date genetice deoarece aceasta este relativ nouă pentru România (2008) și prezintă o pregnantă importanță pentru știință în ceea ce privește funcționarea și implementarea ei în sistemul nostru de baze de date.

Studiul de caz prezentat în încheierea lucrării, pentru a susține și demonstra cele prezentate pe tot parcursul lucrării, reprezintă obiectul capitolului al cincilea.

Domeniul criminalisticii este foarte vast și foarte multe subiecte au prezentat interes pentru mine în alegerea unei teme, dar m-am oprit asupra identificării persoanelor și a cadavrelor din mai multe motive. Unul dintre acestea este datorat faptului că tot ceea ce este legat de om, de identitate, precum și de ceea ce exprimă aceasta are un impact relevant corelat cu societatea. Toate acestea pot fi privite din mai multe prisme: a celui ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și trebuie identificat în scopul tragerii lui la răspundere, a persoanei dispărute în diverse condiții, a unei persoane neînsuflețite pentru a i se stabili identitatea și a se înapoia rămășițele omenești familiei, ori în cazul în care sunt suspiciuni referitoare la moartea acestuia să fie luate măsurile necesare în vederea identificării făptuitorului.

Un alt motiv este că teoria și practica sunt îmbinate în așa mod încât cercetarea să fie captivantă, iar explicațiile pe care le-am regăsit în tratatele de specialitate să-mi fie de folos în exercitarea unei viitoare profesii. Bunul mers al înfăptuirii justiției nu trebuie să fie lezat în niciun fel prin aplicarea acestora, ci din contră, să contribuie la efectuarea acesteia. Rezultatul final este rodul aplicării și transpunerii a tot ceea ce am prezentat în această lucrare în viața cotidiană.

Bazele teoretice ale acestei științe au fost puse, așa cum am prezentat, în urmă cu aproape o sută cincizeci de ani, ceea ce face acest subiect și mai fascinant, iar cercetarea metodelor utilizate în procesul identificării sunt mereu actualizate și perfecționate și răspund întrebărilor legate de ceea ce este necunoscut referitor la individ.

Eficiența acestor metode, asupra cărora m-am documentat, m-a determinat să aleg să tratez un subiect cu care din păcate ne confruntăm frecvent în toate mediile, fie ele criminogene sau nu, dar care poate fi soluționat și care poate reda ideea de securitate a societății, în conformitate cu toate actele acesteia.

James Fenimore Cooper afirma că ,,Individualitatea este scopul libertățiiˮ, iar în aceste condiții, înțelegem că toate actele sociale legate de identificare formează un cerc închis în jurul individualității umane. Suprimarea în orice fel a individualității și a identității persoanei trebuie pedepsită și înlăturată imediat, pentru readucerea acesteia la starea inițială.

CAPITOLUL II

Noțiuni introductive

,,Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și în spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor.ˮ (André Lalande).

Dată fiind situația actuală, în care rata criminalității cunoaște o sporire îngrijorătoare, se impune în mod imperios majorarea la maxim a randamentului activității organelor de protecție a ordinii sociale și aici vorbim în special de organele cu funcții de urmărire penală. Combaterea eficientă a actelor penale prin descoperirea la timp și cercetarea acestora prin metode științifice și conforme cu cerințele legii este unul dintre imperativele determinante pentru un stat de drept.

,,În opinia profesorului Emilian Stancu, criminalistica este o știință judiciară cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirea faptelor antisociale.ˮ

Știință cu structură complexă, criminalistica beneficiază și utilizează în același timp de niște date și mijloace extrem de diversificate. Astfel, acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate și aparent total diferite de ceea ce se consideră a studia o știință dintr-un domeniu juridic: chimie (cerneluri, substanțe), biologie (material biologic), fizică (balistică), psihologie (ascultare, tactică), statistică, informatică (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie.

Judecătorul austriac Hans Gross, un judecător de instrucție, este considerat fondatorul criminalisticii deoarece a fost primul care a utilizat acest termen în ,,Manualul judecătorului de instrucțieˮ (1893), reeditat în 1914 sub denumirea de ,,Manualul judecătorului de instrucție în sistemul Criminalisticiiˮ.

Procesul de identificare criminalistică poate fi definit ca un mod de constatare a identității unei persoane, obiecte sau fenomene ce se află într-o legătură cauzală cu fapte ilicite, prin diverse metode criminalistice, din ce în ce mai evoluate din punct de vedere științific, ce are ca scop stabilirea adevărului într-un proces judiciar.

,,Criminalistica, deopotrivă știință și artă elaborează și folosește mijloace și metode științifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea și interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul identificării infractorilor și probării vinovăției acestoraˮ.

Comiterea unei fapte cu caracter penal implică diverse modificări în mediul ambiant cu care făptuitorul intră în contact, chiar și în condițiile în care sunt desfășurate activități cotidiene, profesionale sau infracționale. Simpla prezență a persoanei la un anumit loc poate lăsa urme ce pot fi corelate cu identitatea acesteia. Pierre Fernand Ceccaldi ilustra modul în care se manifestă interacțiunea dintre persoană și mediul ambiant prin așa numitul principiu al lui Locard: ,,Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei, el prelevă pe corpul său, pe haine și pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei, imperceptibile dar caracteristice, pentru acțiunea saˮ.

Identificarea criminalistică a persoanelor joacă un rol deosebit de important în soluționarea anchetelor civile sau penale datorită faptului că majoritatea cazurilor sunt conectate direct cu una sau mai multe persoane ce pot relata informații legate de înfățișare, vârstă, sex etc. Acesta constă în stabilirea identității infractorului, a victimei în viață, a cadavrului sau a unei persoane dispărute necunoscute, precum și a unei persoane ce își ascunde identitatea încercând să se sustragă urmăririi penale, judecății sau executării pedepsei.

Paul L. Kirk afirma că identificarea reprezintă ,,problema centrală a investigației criminalisticeˮ, pe de altă parte Constantin Noica spunea, pe bună dreptate, că ,,Legea identității este fundamentală, dar ea nu se fundamentează cu adevărat dacă nu este dublată concomitent cu legea identității concreteˮ. Coroborând cele două afirmații cu opinia profesorului Emilian Stancu ,, …stabilirea identității unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg proprie tututor domeniilor științei reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalisticăˮ se demonstrează rolul de element definitoriu al identificării criminalistice într-un proces de investigare. Totuși, spre deosebire de alte științe cum ar fi fizica, biologia, chimia etc., în criminalistică stabilirea identității nu este singurul scop deoarece și stabilirea neidentității are un rol deosebit de important în infirmarea unei anchete sau ipoteze.

Obiectul identificării criminalistice poate fi privit în două sensuri: larg și restrâns. În sens larg, obiectul identificării criminalistice este alcătuit din totalitatea obiectelor, fenomenelor, calităților, intervalelor de timp și spațiu, însușirilor fizice sau psihice ale unei persoane, iar în sens restrâns, obiectul identificării este format doar din elemente materiale solide.

Școala românească de criminalistică s-a pronunțat în favoarea unei idei potrivit căreia persoana reprezintă obiectul principal al identificării, deocarece în nicio circumstanță nu poate fi săvârșită o faptă penală fără să existe un infractor. Obiectele purtate sau nu de către infractor sau folosite la comiterea infracțiunii reprezintă conexiunea dintre autor și faptă. Tot în aceeași opinie se afirmă că și animalele pot fi obiect al identificării criminalistice.

Stabilirea adevărului în justiție se realizează prin intermediul probelor. Conform art.97 din Noul Cod de Procedură Penală ,,Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penalˮ. În aceste condiții, probațiunea include identificarea ca pe una dintre componentele sale, fără ca acestea să se confunde sau să reducă doar la aceasta.

Între Criminalistică și Drept Penal sau Drept procesual penal există o strânsă legătură, ceea ce duce la preluarea principiilor care stau la baza ultimelor două menționate, cum ar fi principiul legalității, principiul aflării adevărului, principiul prezumției de nevinovăție, săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul înconjurător. Pe lângă aceste principii reținem și altele, care guvernează identificarea criminalistică și pe care le vom enumera succint:

principiul identității – conform acestui principiu identitatea se stabilește pe baza unor proprietăți, a semnalmentelor exterioare, ori pe baza caracteristicilor;

principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare – consacră diferențele dintre obiectele relativ schimbătoare sau obiectele ce sunt constante;

principiul delimitării precise între obictele identice și obiectele asemănătoare – fundamentul oricărei identificări este că fiecare obiect este identic doar cu el însuși;

principiul dinamicității și al interdependenței cazuale – factorul dinamic stă la baza acestui principiu, în sensul că orice proces de identificare trebuie tratat din perspectiva mișcării obiectelor și a schimbării trăsăturilor și proprietăților acestuia;

principiul delimitării stricte dintre obiectele scop și obiectele mijloc ale identificării – acest principiu stabilește că diferențierea între obiectele scop (persoana făptuitorului, victima sau cadavrul victimei,obiecte ce au servit la săvârșirea faptei) și obiectele mijloc (urmele obiectului scop) este imperios necesară în procesul identificării.

Apreciem că societatea în care trăim este din ce în ce mai dezvoltată, iar securitatea personală și națională este tot mai proeminentă și mai pregnantă în viețile noastre, de aceea se impun măsuri stringente și de încredere pentru a putea fi asigurat dreptul la identitate. Dacă în vremurile în care identitatea unor făptuitori se afla doar cu ajutorul unor păcăleli sau pe baza unor confesiuni, smulse de către cei ce înfăptuiau justiția, în zilele noastre o simplă mostră de ADN poate rezolva un caz fără niciun fel de dubiu, la fel cum și o amprentă bine prelevată și existentă într-un sistem informatic poate conduce la identificarea si pedepsirea unui infractor. Iată cât de mult s-au perfecționat atât societatea cât și metodele de identificare criminalistice.

În aceste condiții, cercetătorii au pus accent pe studiul indicatorilor biologici și au fost valorificați în așa măsură pentru a ne furniza ,,unicitatea semnăturiiˮ corpului uman, ce pot certifica identitatea unei persoane. Aici intervine însă o problemă fundamentală în confirmarea unei forme biologice ce nu poate rămâne identică în două puncte diferite ale vieții unei persoane. În susținerea acestei afirmații, filosoful grec Heraclitus preciza că: ,,Niciun om nu poate trece același râu de două ori, deoarece nici omul, nici râul nu vor rămâne la felˮ.

După cum forma biologică a unui nou născut este înlocuită de forma biologică a unui adolescent și mai târziu de cea a unui om adult se pune întrebarea cât de mult este tolerată această schimbare înainte ca punctele comune ale identității dintre aceste etape să fie pierdute? În acest sens apelăm la abordarea modalităților de identificare de la caz la caz, așa cum vor fi prezentate în capitolele următoare.

Identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmentele exterioare

Scurtă privire istorică a evoluției Criminalisticii

Lupta pentru aflarea adevărului și pentru dreptate există încă din cele mai vechi timpuri, iar investigarea criminalistică în stare incipientă a apărut pe vremea Romei antice, când s-a cercetat pentru prima oară autenticitatea unui înscris. Judecătorul roman Quintilianus a reușit să demonstreze vinovăția unei persoane acuzate că și-a ucis tatăl, pe baza unei amprente însângerate, iar în Londra, șeful poliției Vidoq, recunoștea recidiviștii după semnalmentele exterioare.

Din datele și informațiile rămase putem afirma că știința Criminalisticii a devenit autonomă în secolul al XIX-lea. Această întârziere este datorată prin lipsa de încredere și lipsa de interes a juriștilor în materie de probațiune. Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală și aceasta începe să se dezvolte în orașele cu cea mai mare rată de criminalitate la acea vreme (Paris, 1795; Viena, 1804). Sunt remarcabile și de interes preocupările statisticianului Quetelet privitoare la măsurătorile corpului uman, acesta fiind un deschizător de drumuri în criminologie și antropometrie.

Momentele importante în dezvoltarea generală a Criminalisticii sunt: inventarea procedeului de măsurare a diferitelor părți ale corpului uman și denumită antropometrie, dactiloscopia și balistica judiciară.

Exemple de repere moderne sunt identificarea genetică prin determinarea codului genetic propriu fiecărei ființe umane pe baza acidului dezoxiribonucleic (ADN), metodă brevetată de Alex Jeffreys, softuri criminalistice diverse sau imaginile digitale, evaluarea probalistică a identității.

Evoluția criminalisticii în România

În România, primele înscrisuri referitoare la tactici criminalistice apar în secolul al XIX-lea în timpul domniei lui Nicolae Șuțu. O astfel de lucrare s-a găsit la Iași și are titlul ,,Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovațilorˮ.

În anul 1879 începe să se practice și în România fotografia judiciară, astfel țara noastră a fost una din primele țări din Europa cu rezultate notabile în domeniul Criminalisticii. Nu tot atât de notabile au fost rezultatele din serviciul de identificare judiciară, deoarece utilizau un sistem greoi de identificare prin antropometrie. Pentru perfecționarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie, când anul 1909, prof. dr. Mina Minovici a reușit pe baza cercetărilor proprii să ajute la prinderea unor infractori datorită urmelor de mâini.

Alte lucrări demne de amintit în evoluția Criminalisticii în România sunt: ,,Falsul în documente și fotografia în serviciul justițieiˮ a doctorului Ștefan Minovici, ,,Tratat de grafologie și expertiză în falsˮ a criminalistului Mihai Moldoveanu, primul tratat de medicină legală al profesorului doctor Nicolae Minovici, ,, Elemente de poliție tehnicăˮ de doctor Constantin Țurai.

În anul 1956 se înființează Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale și în 1958 primul laborator de expertiză criminalistică, de pe lângă Ministerul Justiției.

Secolul XXI începe să fie definit prin introducerea treptată a unor tehnici moderne de investigație, mai ales sub aspect tehnico-științific în paralel cu o restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate, precum și a sistemului de urmărire penală.

Fundamentul științific al identificării după semnalmentele exterioare

Fundamentul științific al acestei identificări îl constituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult. Individualizarea unei persoane și deosebirea de o alta, sub aspectul identificării, trebuie să se realizeze printr-o descriere riguros realizată a caracteristicilor sale anatomice. În acest sens trebuie să se recurgă la o terminologie adecvată, precum și la criterii precise de apreciere a dimensiunilor. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie realizată foarte clar și sistematic prin metoda denumită portretul vorbit.

Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferențierii unei persoane de o alta, utilizându-se pentru aceasta tocmai deosebirile ce-i individualizau. Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost cele privitoare la identificarea persoanelor datorită semmnalmentelor exterioare și înregistrarea celor ce nu respectau normele juridice, într-o bază de date, pentru a le fi ușurată astfel munca.

Deși bazele metodei portretului vorbit au fost stabilite în secolul al XV-lea de către Leonardo da Vinci, care considera că această metodă însemna vizualizarea unui profil uman o singură dată și apoi a-l descrie cât mai în detaliu, această tehnică a fost folosită de organele judiciare datorită lui Alphonse Bertillon, considerat întemeietorul poliției moderne.

Ființa umană, în viață sau decedată, este deținătoare pe lângă caracteristici de rasă, specie, populație, de caracteristici strict individuale care evidențiate și interpretate corect duc la identificarea acesteia. De-a lungul întregii sale vieți, de la momentul concepției și până la deces, organismul uman se găsește sub acțiunea conjugată a factorilor de mediu atât interni cât și externi. Aceștia își pun amprenta asupra structurii sale macroscopice la nivel celular, așa încât fiecare individ se particularizează prin trăsături de ordin anatomic și morfo-patologic.

Figura nr.2 reprezintă o schiță a profilului uman aparținând lui Leonardo da Vinci

Modificarea semnalmentelor, indiferent de natura lor, pot îngreuna identificarea, dar nu o exclude. În ceea ce privește modificarea rapidă a corpului uman, este condiționată de dorința voluntară a persoanei: portul bărbii, schimbarea culorii părului, dezvoltarea corpolenței etc. O serie de modificări poate apărea și datorită unor boli sau traumatisme suferite de corpul uman, ori intervenții chirurgicale, acestea constituind semne particulare ale persoanei respective.

Modul de descriere diferă de la om la om și nu de puține ori aceasta este eronată sau incompletă, astfel trebuie să se țină seama în aprecierea semnalmentelor de anumiți factori ce pot periclita aprecierea semnalmentelor unei persoane și anume: distanța de la care este privită, locul unde se află persoana respectivă, timpul când se execută observația și factorii ce o pot influența, durata observării, poziția persoanei observate și îmbrăcămintea acesteia, capacitatea de percepere și apreciere a observatorului.

Portretul vorbit se realizează ca urmare a colaborării dintre victimă, martori, sau alte persoane și criminalist pentru stabilirea identității făptuitorului, precum și ca urmare a colaborării dintre antropolog sau medic legist și criminalist, în vederea stabilirii identității unui cadavru. Pentru o eficiență maximă și rezultate corecte s-a procedat la clasificarea semnalmentelor exterioare în următoarele categorii:

semnalmente anatomice (statice);

semnalmente funcționale (dinamice);

semne particulare;

îmbrăcămintea și obiectele portabile.

În esență, identificarea se face cu ajutorul unor metode și tehnici specializate ale organelor de cercetare și urmărire penală, dar și cu ajutorul unor procedee tehnice cum ar fi desenul – compoziție, portretul robot computerizat etc.

Metoda portretului vorbit

Nu de puține ori persoana făptuitorului sau cea a victimei se află într-o situație incertă sau nu este cunoscută, tipică pentru faza de cercetare a faptelor penale intenționate, astfel se impune procedarea la identificarea acestora pe baza reflectărilor material-fixate, precum și după informațiile martorilor, legate de semnalmentele exterioare.

Brilianta idee de a identifica persoanele după trăsăturile exterioare îi aparține reputatului savant francez Alphonse Bertillon care, după cum este bine cunoscut, a propus în 1880 sistemul antropometric de evidență criminalistică a infractorilor, preconizându-se astfel posibilitatea identificării pe baza aspectului exterior al acestora. Deși această metodă nu a fost bine primită la momentul acela și a fost de multe ori luată în râs, în anul 1883, Bertillon are succes cu metoda sa și identifică în mod corect pentru prima oară, un infractor.

După o continuă aplicare și perfecționare a metodei s-a conturat un domeniu distinct al criminalisticii, denumit «metoda portretului vorbit», care ,,reprezintă un sistem științific de descoperire și comparare a semnelor și trăsăturilor exterioare ale persoanelor sau cadavrelor necunoscute în vederea identificării făptuitorului, a victimei, sau a altei persoane implicateˮ.

Semnalmentele sunt trăsăturile exterioare caracteristice unei persoane cu ajutorul cărora, prin descrierea și compararea acestora, aceasta poate fi identificată. În teoria și practica criminalistică semnalmentele sunt împărțite pe patru categorii:

semnalmentele anatomice (varietăți morfologice ale capului, corpului, feței, precum și a părților constitutive ale acestora);

semnalmentele funcționale (diverse deprinderi privind poziția corpului, dinamica părților componente ale acestuia, mimică, gestică, ținută etc.);

caracteristicile particulare (semne, diverse forme patologice sau variații morfo-anatomice, intervenții chirurgicale, accidente);

obiectele de înbrăcăminte și obiectele portabile.

Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice, care la rândul lor, se sprijină pe teza materialismului didactic, potrivit căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, iar însușirile acestora nu se repetă .

Descrierea semnalmentelor se realizează conform cu anumite principii, recurgându-se la criteriile unice de apreciere a elementelor și detaliilor ce constituie aspectul exterior al unei persoane, acordându-se o atenție deosebită semnelor particulare, individuale. Aceasta trebuie realizată într-o succesiune logică pornind de la caracteristicile generale (sex, rasă, vârstă, statură, constituție fizică) și ajungând ulterior la cele individuale (detaliile corpului, capului, feței).

Semnalmentele sunt descrise în funcție de mărime, culoare, formă, poziție etc. Nu se cer infomații exacte ori valori absolute, ci se exprimă prin lexemele: mare, mijlociu, mic, prin comparație. Atunci când mărimea se referă la înălțimea, lungimea, lățimea și grosimea elementelor descrise se utilizează categoriile respective: înalt, mijlociu, scund, gros, subțire etc.

În privința formei unui element, organ sau detaliu, aceasta se apreciază sub aspect geometric: pătrat, triunghiular, dreptunghiular, oval, rotund etc. Culoarea este o însușire esențială a părului, tenului, ochilor, dinților și se apreciază în limitele culorilor acromatice alb-negru și a celor 6 culori cromatice: roșu, galben, albastru, verde, portocaliu și violet.

Este uzitată o terminologie specifică pentru știința criminalisticii în vederea evitării de confuzii și erori.

În descrierea portretului vorbit este necesar a se ține cont de anumiți factori subiectivi, ce pot sau nu să aducă o contribuție importantă în redarea fidelă a observării. Aceștia sunt:

aptitudinile persoanei de a percepe, de a memora și de a reproduce amănuntele;

fidelitatea percepției, ce depinde de atitudinea persoanei observatoare față de manifestările ce se produc în jurul său;

exactitatea și integritatea percepției persoanei pot fi influențate de experiența de viață, de o anumită profesie, ori de alți factori;

deficiența unui organ de simț al persoanei care face observarea este un factor ce poate fi considerat amenințător în redarea corectă a observației;

factorul emoțional, de cele mai multe ori poate afecta percepția și denatura descrierea.

În ceea ce privesc situațiile în care este necesară această metodă, enumerăm următoarele:

în cauze cu autori neidentificați ori pentru identificarea infractorilor prin descrierea semnalmentelor de către martori oculari sau chiar de victimă, ori alte persoane implicate;

în identificarea infractorilor ce se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei;

în cazul persoanelor dispărute, a persoanelor cu identitate necunoscută, a dezertorilor, ori a cadavrelor cu identitate necunoscută.

Descrierea formelor statice

Semnalmentele anatomice sau statice se referă la trăsăturile caracteristice privind constituția fizică, înălțimea, forma capului și a feței, precum și celelalte elemente ale aspectului general al persoanei. În mod convențional, în această categorie sunt incluse și criteriile de vârstă și sex.

În lumea modernă în care trăim, pe lângă cele două sexe existente (feminin și masculin), a mai apărut unul și anume transgenderul sau transsexualul. Dacă la primele două aprecierea sexului se poate realiza prin simpla observare directă a persoanei în cauză, la transgender se impune determinarea medico-legală a sexului. La observarea directă a persoanei în determinarea sexului trebuie luate în considerare anumite elemente cum sunt: constituția corpului, expresia fizionomiei, pilozitatea facială și corporală, gradul de dezvoltare al sânilor, al șoldurilor, vestimentația, care în principiu este definitorie.

Vârsta sau etatea se stabilește cu probabilitate, deoarece aprecierea unei vârste poate fi influențată de anumiți factori, iar concordanța dintre vârsta persoanei și înfățișare să fie parțial sau total disociată. Exemple de factori ce ar putea influența vârsta sunt: alimentația, condițiile de muncă, clima, starea generală etc. În ceea ce privește periodizarea vieții personale există următoarele etape fiziologice:

viața intrauterină (de la momentul concepției până la naștere);

copilăria (până la 14 ani);

tinerețea (14 – 30 ani);

maturitatea (30 – 60 ani);

bătrânețea (peste 60 ani).

În stabilirea vârstei se pot întâlni și erori, în acest sens este recomandabil să fie făcute aprecieri de ansamblu.

Constituția fizică se caracterizează după corpolență, statură și aspect general.

Corpolența și ținuta persoanelor se caracterizează ținând cont de sistemul osos, masa musculară și stratul adipos. Cu prilejul descrierii prin metoda portretului vorbit se folosesc trei gradații ale constituției fizice: robustă sau corpolentă, mijlocie sau atletică, slabă sau uscățivă. Sunt considerate robuste persoanele cu o dezvoltare excesivă a stratului adipos, atleticii au dezvoltare normală a scheletului și a sistemului muscular, în timp ce persoanele slabe au o dezvoltare vădit scăzută a sistemului muscular și a țesutului adipos.

Se cunosc trei tipuri de statură :

scundă (femeile până la 155 cm, bărbații până la 165 cm);

mijlocie (femeile 155 – 165 cm, bărbații 160 – 170 cm);

înaltă (femeile peste 166 cm, bărbații peste 171 cm).

De la aceste date sunt și excepții, putându-se întâlni și persoane extrem de înalte sau extrem de scunde, iar în stabilirea înălțimii trebuie să se țină cont și de purtarea de încălțăminte cu toc, sau de pălării, ce ar putea modifica aprecierea corectă a semnalmentelor.

Legat de aspectul general de care aminteam mai sus, acesta poate fi apreciat ca: elegant, greoi, sportiv, atletic etc. sau ce ține de o anumită profesie.

În categoria formelor generale se referă și datele privind conturul corpului, lungimea gâtului, lățimea, forma și înclinația umerilor, lungimea, grosimea membrelor superioare și inferioare.

Conturul corpului unei persoane depinde de ce formă are coloana vertebrală a acestuia. În aceste condiții, el poate fi drept, cocoșat, cu piept proeminent, încovoiat etc.

Descrierea umerilor se realizează după înclinația și lățimea acestora. După lățime, aceștia pot fi drepți, ridicați sau coborâți. Sunt cazuri în care unele persoane suferă de asimetria umerilor, iar unul dintre aceștia poate fi mai ridicat decât celălalt.

Membrele superioare și cele inferioare au trăsături comune în ceea ce privește alcătuirea acestora. Sunt descrise prin prisma lungimii și a grosimii lor, iar în plus la membrele superioare sunt descrise și degetele. Fiecare membru este legat de corp printr-o centură osoasă și anume prin umăr sau șold, care se continuă cu fragmente libere formate din trei segmente: braț, antebraț, mână în cazul membrelor superioare și coapsă, gambă, labă în cazul celor inferioare.

La descrierea semnalmentelor exterioare trebuie să se țină cont de îmbrăcămintea specifică anotimpurilor friguroase și să se acorde o atenție deosebită acestor detalii pentru a nu se da informații eronate, în condițiile în care acest tip de îmbrăcăminte poate diforma sau ascunde forma inițială a corpului uman.

Descrierea capului

Prin semnalmente înțelegem ,,totalitatea trăsăturilor exterioare (ale feței, capului, trunchiului etc.) statice și dinamice ale unei persoane, care o deosebesc de celelalte persoane și care asigură posibilitatea identificării ei prin descrierea acestora (semnalmente).

În această secțiune vom prezenta astfel totalitatea trăsăturilor exterioare ale feței și capului uman. Acesta, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul său morfologic, privit din față sau din profil, deține în mod firesc locul principal în metoda portretului vorbit.

Capul se observă din față și din profil, examinându-se sub aspectul liniilor de contur. Înfățișarea acestuia poate varia din mai multe considerente, cum sunt gradul de dezvoltare, forma oaselor ce-l alcătuiesc, eventual anumite particularități pe care individul le prezintă.

Forma capului, privit din față, poate fi descrisă ca fiind pătrată, ovală, rotundă, dreptunghiulară, rombică, triunghiulară. Tot astfel se poate stabili și plasamentul simetric al unor organe, cum sunt nasul, pomeții, ochii, gura sau urechile.

Când este privit din profil, capul poate prezenta diferite contururi: plat, țuguiat, alungit, rotund etc. De obicei este descris în funcție de particularități ale ale zonei frontale (profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat), sau ale zonei nazo-bucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism).

În privința unor particularități ale capului, văzut din profil, amintim forma osului occipital, care poate fi turtit sau bombat.

Figura nr.3 reprezintă forme ale capului

Figura unei persoane se examinează din profil sau din față și cuprinde zonele feței,după cum urmează:

zona frontală, este limitată în partea superioară de zona de inserție a părului și se continuă până la rădăcina nasului

zona nazală cuprinsă între rădăcina nasului și și baza acestuia

zona bucală, cuprinde porțiunea feței dintre baza nasului și vârful bărbiei.

Pe lângă cele trei zone mai sus menționate, care se observă în general din profil, la figura umană se poate analiza și lățimea, ce determină observarea și a altor porțiuni ca:

zona existentă între cele două oase parietale

zona dintre cele două oase zigomatice

zona dintre extremitățile mandibulei.

În urma analizei figurii și a demonstrației în practică, atunci când fiecare zonă a figurii reprezintă 1/3 din toată înălțimea acesteia, subdiviziunile sunt de mărime mijlocie. Dacă una din subdiviziuni depășește valoarea de 1/3, zona respectivă va fi considerată mare, iar dacă una din zone este mai mică decât 1/3, aceasta este considerată mică.

În teoria și practica criminalistică, elementele principale ale feței se descriu în ordinea amplasării lor, începând cu cele situate în zona superioară, continuând cu cea mijlocie și apoi cu cea inferioară. În funcție de necesități, pot fi avute în vedere cinci zone, respectiv fruntea, ochii, nasul, gura și bărbia. Bineînțeles, descrierea nu se va limita doar la acestea. Fiecare element component al figurii se va descrie separat cu ce are acesta caracteristic sau particular, după cum urmează:

1. Părul. Din punct de vedere al portretului vorbit interesează linia de inserție a părului, calviția, culoarea, forma, natura, desimea, lungimea, ori modul de pieptănare.

Linia de inserție a părului se poate prezenta sub diverse forme (dreaptă, ascuțită, circulară în sus sau circulară în jos, eventual ondulată). Acesta poate fi observată la partea superioară a porțiunii verticale a osului frontal al capului, marcând locul de implantare a părului.

În ceea ce privește calviția (chelia) poate fi:

frontală – cuprinde regiunea dinspre frunte;

frontal – parietală – situată pe partea superioară a capului;

frontal – temporală – cuprinde părțile laterale ale capului;

totală.

Se pot întâlni cazuri în care calviția este situată în zona tâmplelor sau în zona occipitală, spre ceafă.

Alte criterii după care este descris părul sunt:

după natura creșterii: drept, buclat, creț, ondulat

după desime: normal, des, foarte des, rar

după lungime: scurt, mijlociu, lung

după culoare: negru, blond, roșcat, castaniu, alb, cenușiu, parțial alb

după modul de pieptănare: cu cărare pe dreapta sau pe stânga, purtat peste cap, cu breton etc.

În cazul în care există, favoriții pot fi apreciați după lungime, în: lungi, medii sau scurți, iar după direcție în: drepți sau oblici.

2. Fruntea este partea figurii umane mărginită în partea superioară de linia de inserție a părului, iar în cea inferioară de baza arcadelor.

Forma și conturul acesteia sunt determinate de aspectul osului frontal care corespunde în exteriorul frunții, prezentând interes bosele frontale, arcadele și glabela (zona dintre arcade).

Fruntea se observă din față și din profil, iar elementele ce se descriu sunt următoarele: înălțimea, lățimea, înclinarea, particularități (proeminența arcadelor și a boselor frontale). După înălțime fruntea poate fi înaltă, mijlocie sau scundă; după înclinația față de planul vertical al feței poate fi verticală, proeminentă sau retrasă; iar după lățime se poate descrie drept lată, mijlocie sau îngustă. De asemenea, din profil poate fi observat și conturul frunții, putând fi concav, convex, arcuit.

Figura nr. 4 reprezintă diverse tipuri de frunte

Sinusul frontal este o proeminență osoasă situată deasupra nasului, pe partea centrală a frunții, iar bosele frontale, de asemenea proeminențe osoase, sunt situate în părțile laterale ale frunții. Ca și particularități ale frunții amintim: ridicarea excesivă a acesteia, ridarea frunții, șanțuri adânci în profunzimea acesteia etc.

Arcadele sunt elemente constitutive ale frunții și se apreciază după mărime, ca fiind mari, mijlocii, mici și sunt raportate de gradul de înclinație al frunții.

3. Sprâncenele sunt formațiuni piloase situate deasupra ochilor ce se apreciază în funcție de lungime, desime, grosime, arcuire, direcție, ori poziția pe care ocupă, raportată la globul ocular ori culoare. Sprâncenele pot lipsi cu desăvârșire în unele cazuri sau pot fi constituite doar din câteva fire răzlețe, de asemenea acestea pot fi și tatuate cosmetic.

După lungime, sprâncenele pot fi lungi, medii sau scurte, precum și subțiri, potrivite sau foarte dese, chiar stufoase. În funcție de arcuire pot fi drepte, șerpuite, arcuite în sus sau în jos, unghiulare, iar după direcție: drepte, oblice în sus sau oblice în jos. După distanța dintre acestea, pot fi: îmbinate, apropiate sau depărtate.

La descrierea culorii se ține cont de culoarea părului persoanei respective, cu mențiunea că părul capilar se decolorează mai repede.

Ca particularități amintim sprâncenele coborâte pe ochi, cele depilate sau pensate, cele încărunțite excesiv, în raport cu părul etc.

sprâncene reunite sprâncene apropiate sprâncene depărtate

sprâncene orizontale sprâncene oblice interior sprâncene oblice exterior

Figura nr.5 reprezintă diverse tipuri de sprâncene

4. Ochii sunt organe de văz, situați în cavitatea orbitală, la nivelul bazei acesteia. Globul ocular este alcătuit din retină, formațiune fotoreceptoare, elemente ale acestuia ce asigură proiectarea razelor luminoase pe retină. Bulbul ocular este constituit din trei membrane, cum sunt: sclerotica, retina, coroida, corneea, umoarea apoasă cristalinul și umoarea sticloasă. Părțile vizibile sunt: pupila, irisul și sclerotica sau albușul ochilor.

Ochii sunt apărați de pleoape, ce au rolul de protecție a acestora. Pleoapele închid baza orbitei, delimitează crăpătura palperbală ce se deschide în timpul funcționării aparatului vizual și se închide pe timpul somnului

În portretul vorbit, aceștia se descriu după formă, poziție, culoare, spațiu interocular, particularități ale pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite etc. Fiecare persoană are o pigmentație specifică a irisului, dar aceasta nu se poate reține sau aprecia cu ușurință, deoarece în unele opinii, este influențată de lumină. În alte opinii această pigmentație rămâne stabilă la adulți.

După forma orificiului ochii pot fi drepți, cu comisurile externe sau comisurile interne ridicate sau coborâte, după mărime aceștia pot fi mari, mijlocii sau mici. Așezarea în orbită se apreciază din profil, astfel ochii pot fi înfundați în orbite, proemninenți, sau normali.

Culoarea ochilor este definită de iris, banda colorată situată în jurul pupilei. Principalele culori ale ochilor sunt: negri, căprui, albaștri, verzi, cenușii, decolorați în unele cazuri.

Privirea sașie, ochiul lipsă, culoarea diferită a celor doi ochi, prezența cataractei, opacitatea corneei, lipsa totală a culorii constituie particularități și sunt consemnate la semne particulare.

În descrierea ochilor interesează și pleoapele, genele, orbitele ochilor sau spațiul interocular. Pleoapele sunt descrise după lungime, lărgime, forma deschiderii, apreciindu-se dacă sunt mari, medii sau mici. Genele se descriu după orientare, desime sau lungime și pot fi: drepte, orientate în sus sau în jos; lungi, potrivite sau scurte; dese, potrivite sau rare. Orbitele ochilor sunt apreciate sub aspectul înălțimii și adâncimii lor: înalte sau joase sau scobite ori pline. Spațiul interocular se apreciază în funcție de distanța dintre cei doi ochi și poate fi mic, foarte mic, potrivit, mare sau foarte mare.

ochi mari ochi mijlocii ochi mici

Figura nr. 7 reprezintă tipuri de ochi, după dimensiune

5. Nasul, organ olfactiv, are un important rol în conturarea fizionomiei umane și e un element dominant în compoziția feței, fiind obervat și reținut după mărimea piramidei nazale, după linia de contur sau bază.

Nasul formează primul segment al aparatului respirator sub forma unei piramide orientate cu baza în jos, fiind limitat în partea superioară de linia transversală a sprîncenelor, iar în partea de jos de regiunea buzei superioare.

Acesta diferă la unele rase și se apreciază că un nas drept este specific grecilor, acvilin romanilor, afro-americanii au un nas mai lat în partea inferioară a nasului, la bază, iar europenii au un nas ușor cârn.

Examinarea nasului se face din față sau din profil. Elementele care interesează la portretul vorbit sunt: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului, înălțimea și lățimea, proeminența piramidei nazale și eventualele particularități. Observarea trebuie raportată la poziția din care a fost apreciat.

Rădacina nasului este scobitura dintre cei doi ochi și arcadele sprâncenelor și se apreciază în raport cu aspectul profunzimii, potrivit acestui criteriu se întâlnesc: rădăcină mare, rădăcină mijlocie sau rădăcină mică. Potrivit observării frontale, rădăcina nasului poate fi lată, potrivită sau îngustă.

Muchia nasului pornește de la partea cea mai adâncită a rădăcinii nasului și se termină la baza acestuia. Se observă în general din profil și ia forme diferite cum ar fi: rectilinie, acvilină, ondulată, concavă, convexă etc.

Baza nasului se descrie atât sub aspectul direcției, cât și din cel al lățimii acestuia, acest din urmă element constituind si lățimea nasului. Direcția bazei nasului este determinată de linia imaginară care pleacă din punctul de legătură al nării cu figura umană, până la vârful nasului. Această direcție se observă din profil și poate fi orizontală, ridicată sau coborâtă.

Înălțimea și lățimea nasului se observă și se apreciază privind individual din profil, aceasta fin dată și de linia verticală ce unește rădăcina nasului cu locul de întâlnire a bazei nasului și cu șanțul naso-labial. Poate fi mare mijlocie sau mică sub aspectul înălțimii și lată, mijlocie sau îngustă sub aspectul lățimii.

Conformația nărilor se notează ținând cont de unele carcateristici, fără a se folosi gradații de mărime, apreciindu-se ca fiind dilatate, lipite, ridicate, turtite, strânse etc.

Dintre particularități amintim: nări depărtate, osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat spre stânga sau spre dreapta, nas în șa, nas cu vârful în formă de sferă, cu vârful bilobat, culoarea deosebită a nasului, care uneori poate fi diferită de nuanța restului feței.

Din cauza operațiilor estetice ale nasului sau a altor elemente faciale, pot interveni modificări în înfățișarea unei persoane, de natură să facă dificilă identificarea, în special în cazul femeilor, astfel acest aspect nu trebuie omis.

6. Zona bucală cuprinde partea inferioară a feței, de la șanțul subnazal până la vârful bărbiei, incluzând gura, buzele, dinții și bărbia și formează treimea inferioară a figurii umane.

Gura se descrie după mărime, după contur și poziție. În raport cu restul feței, gura poate fi mică, medie sau mare. După contur, întâlnim forma de inimă cu comisurile orizontale, ridicate sau coborâte, după mărime poate fi mare, mijlocie sau mică, iar în funcție de poziția sa poate fi rectilinie, înclinată spre stânga sau spre dreapta. Drept particularitate, gura poate fi întredeschisă în partea stângă sau dreaptă.

Figura nr. 9 reprezintă elementele gurii:

1.buza superioară

2.buza inferioară

3.comisul

4.șanțul naso-labial

5.tuberculul buzei superioare

6.gropița mediană

Buzele se apreciază după grosime, proeminență, formă, înălțime și diferite particularități ori malformații. În acest sens buzele pot fi:

după grosime: groase, foarte groase, medii, subțiri, foarte subțiri

după proeminență: mari, medii sau mici sau profil prognat, ortognat, retrognat sau maxilar inferior proeminent

Malformațiile buzelor, considerate particularități, sunt: ,,buza de iepureˮ, cicatricile, accentuarea brazdei mediane la buza inferioară, atârnarea buzei inferioare.

Imaginile de mai jos reprezintă diferite tipuri de gură: (Figura nr. 10)

mică mijlocie mare

cu comisuri orizontale cu comisuri coborâte cu comisuri ridicate

Dinții sunt sunt fixați în marginea alveolară a celor două maxilare și sunt grupați astfel: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari și 12 molari.

Dinții se descriu după mărime, distanță, poziție, culoare, grad de uzură etc. Astfel, pot fi: lați, ieșiți în afară, depărtați unul de altul, lipsă, falși, îmbrăcați.

În general se descriu incisivii, respectiv forma lor, distanța dintre ei, dacă sunt ieșiți în afară, felul cum gingia îmbracă rădăcina, deoarece doar aceștia sunt descoperiți si vizibili în timpul vorbirii sau râsului.

La examinarea incisivilor se pot observa o serie de anomalii, unele congenitale (incisivi descoperiți, depărtați, sudați, înclinați în exterior, înclinați în interior, incisivi lați, etc.). Se mai pot întâlni și anomalii dobândite, cum sunt: lipsa unuia sau a mai multor incisivi, fractură orizontală, uzură, carii, etc. În ceea ce privește dentiția în general, ea se examinează detaliat în cazul cadavrelor neidentificate, în vederea întocmirii odontogramei.

Totuși, unele anomalii se pot observa și la persoanele vii, cum sunt: absența congenitală a tuturor dinților, dinți foarte rari, fenomenul de homodontism (toți dinții au aceeași formă), dinți reduși sau exagerați ca mărime, dinți asimetrici. La dinți, în general, se mai pot aprecia culoarea acestora, piatra existentă, diferite lucrări dentare (plombe, proteze).

Bărbia este porțiunea cea mai inferioară a figurii unei persoane, aceasta continuând fața unei persoane și dându-i forma ce o caracterizează.

Bărbia se examinează din față și din profil sub aspectul înclinației, înălțimii, lățimii, precum și particularitățile ei. Astfel, din profil, putem observa o bărbie oblică sau retrasă, verticală, preminentă. După înălțime poate fi mare, mijlocie sau mică, așa cum după lățime poate fi îngustă, mijlocie sau lată.

Dintre particularități amintim bărbia bilobată, alungită, dublă, proeminentă, cu gropiță.

Barba și mustățile sunt accesorii piloase situate în zona bucală și sunt descrise sub aspectul formă, dimensiune, poziție sau culoare. Barba se consideră mare când cuprinde toată fața, părul ei fiind lung, mică sau barbișon când părul este scurt pe toată suprafața feței. Mai poate fi prezentată sub forma unui cioc, un mănunchi de fire, așezat în partea de jos a bărbiei. După formă poate fi barbă marinar, zgardă, barbă plină etc. Mustățile pot fi mari, cu colțurile ridicate sau coborâte, tăiată mărunt pe buză, sau mică după lățimea nasului, arcuite, în formă de coada rândunicii etc.

7. Urechea, în identificarea criminalistică după semnalmente, este apreciată ca fiind unul din organele cele mai informaționale elemente ale feței. Prezintă o deosebită importanță atât sub aspectul poziției pe conturul capului, cât și forma, dimensiunile sau alte elemente morfologice. Se poate aprecia că urechea are un dublu caracter, și anume: este imuabilă ca formă, de la naștere până la moarte și variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi asemănătoare.

,,Urechea constituie elementul cel mai important în descrierea unor persoane, căci structura cartilaginoasă rămâne neschimbată toată viața și prezintă forme strict individuale la fiecare persoanăˮ (Camil Suciu).

Elementele de detaliu ale urechii umane pot fi descrise numai în urma unui studiu specific. Un nespecialist va descrie urechea ca fiind ovală, rotundă, triunghiulară, dreptunghiulară, numai după forma pavilionului, sau mare, medie sau mică după mărime. Poziția față de cap este paralelă cu osul cranian, dar la unele persoane urechile pot fi situate în partea superioară sau cea inferioară.

Pavilionul extern al urechii este alcătuit dintr-o serie de cartilagii, și anume cinci ridicături și trei depresiuni. Elementele carcateristice acestuia sunt: helixul, antihelixul, tragusul, antitragusul, lobul sau cercelul, conca sau orificiul auditiv, depresiunea digitală și depresiunea luntri. Acestea prezintă cele mai diverse varietăți de formă, poziție sau proporții, așa cum vor fi succint prezentate în cele ce urmează:

helixul – ridicătură ce înconjoară pavilionul urechii din partea anterioară spre cea posterioară; este alcătuit din patru părți: originar, anterior, superior, inferior; poate fi mare, mediu sau mic;

antihelixul – cută a cartilajului urechii, situat în interiorul urechii, paralel cu helixul superior și posterior; poate fi complet, aparent doar în zona superioară, ori să lipsească;

tragusul – proeminență din țesut cartilaginos, situat sub helixul originar ce acoperă parțial orificiul aufitiv; se apreciază după volum ca fiind mare, mediu sau mic; poate fi ascuțit, bifurcat sau proeminent;

antitragusul – proeminență a cartilajului situată în partea inferioară a scoicii urechii; poate fi descris ca fiind concav, convex, bombat, drept;

lobul sau cercelul – parte cărnoasă inferioară a pavilionului urechii; prezintă variate forme, mărimi, iar în privința conturului părții libere a lobului poate fi descris ca pătrat, spintecat, unghiular, în echer etc. ;

conca – depresiune formată în dreptul orificiului auditiv, se prezintă sub formă de pâlnie și se apreciază în raport cu celelalte elemenre ale pavilionului urechii;

depresiunea digitală – situată în spatele helixului anterior și sub helixul superior;

depresiunea luntri – situată între helixul posterior – superior și antihelixul pavilionului urechii, cu o formă alungită.

Dintre particularitățile urechii amintim tragusurile bifurcate, urechile ascuțite în partea superioară, marginea crestată, urechile foarte depărtate de cap etc.

Figura nr. 11 reprezintă elementele urechii

8. Ridurile sunt cutele din piele ce pot fi cauzate fie de procesul de îmbătânire, fie de expresie. Se descriu în funcție de adâncimea lor, formă, număr, zona feței în care sunt poziționate. Ridurile pot fi corectate prin intervenții chirurgicale, în special la femei, iar acest aspect, dacă este sesizabil, trebuie menționat.

9. Culoarea pielii sau particularitățile cromatice sunt variabile în funcție de rasă. Acestea variază de la alb la negru și sunt necesare în alcătuirea portretului vorbit. Există însă și situații în care persoanele își modifică voit culoarea pielii prin expunerea la soare, prin decolorarea acesteia, ori prin folosirea de farduri și machiaje, aspect ce trebuie luat de asemenea în considerare.

Descrierea formelor dinamice

Din punct de vedere noțional, prin semnalmente dinamice se înțeleg acele caracteristici ale unei persoane care apar cu prilejul executării unor mișcări. Descrierea acestor forme denumite funcționale, este menită să completeze posibilitățile de identificare și se referă în special la ținuta corpului, felul mersului, mimică, privire, diferite forme de manifestare.

Ținuta corpului. În ținuta corpului se pot observa particularități ce sunt condiționate de forma pe care o are coloana vertebrală (piept proeminent, cocoașă) sau atitudini caracteristici unor anumite profesii. (Militarii, datorită cerințelor profesionale de a avea o ținută dreaptă, cu capul sus și un mers întins, tind să păstreze o asemena ținută în orice împrejurare. Pe de altă parte persoanele care lucrează la birou au o ținută aplecată, cu umerii aduși înainte).

Ținuta corpului se manifestă și prin poziția unor părți corporale în raport cu restul corpului (mâinile ținute la spate sau în buzunar; umerii ridicați sau aplecați). Aceasta este determinată de contractarea mușchilor în mers, de anumite suferințe fizice sau psihice. Astfel, deosebim atitudini rigide, mobile, de deferență, sportive, agresive, servile etc.

Poziția capului. Capul, care de asemenea caracterizează ținuta unei persoane, poate fi aplecat spre înainte, spre înapoi, spre dreapta sau spre stânga. Atunci când aceste poziții sunt constante pot fi reținute de către martorii oculari, de victimă sau alte persoane implicate.

Ținuta capului poate fi determinată și de anumite boli sau cauzată de accidente, dintre cele mai frecvente întâlnite amintim: tremurul capului, mișcarea capului într-un mod anume sau la intervale de timp diferite etc.

Expresia fizionomiei. Specialiștii din domeniu consideră că printre trăsăturile unei persoane există diverse manifestări sau expresii de comportament, care le și definesc ca indivizi. Expresia feței, a ochilor ori a buzelor, mobilitatea capului, a corpului, a mâinilor ori a picioarelor sunt cele mai reprezentative.

Astfel expresia feței poate fi în mod aparent: calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză, distrată sau obosită. Expresia ochilor poate fi: mobilă, tristă, fixă, pătrunzătoare. Ca realitate imaterială poate fi de o mare diversitate: tandră, răutăcioasă, bănuitoare, furioasă, mirată, întrebătoare etc. În alte opinii se consideră că există priviri fixe, drepte, oblice, pătrunzătoare, mobile, fugitive.

Expresia buzelor, indiferent dacă persoana vorbește sau nu, poate fi obișnuită, cu tremurături, să aibă un aspect ironic sau de tristețe. În unele situații, expresiile buzelor sunt caracteristice numai în timpul vorbirii ori numai când persoana nu vorbește. Alteori, o persoană este caracterizată prin faptul că își mușcă buzele, ori la ele se observă un tic nervos sau un rictus, își strânge ori își smulge dinții, toate acestea constituind tot atâtea caracteristici care o individualizează.

Mersul. După cum subliniază literatura de specialitate, mersul constituie o caracteristică importantă la descrierea unei persoane, potrivită metodei portretului vorbit. Este clar că după o anumită perioadă de timp mersul devine un stereotip, intrând în instinctul persoanei, iar aceasta îl execută în modul său specific, involuntar. În prezent, mersul este cercetat de Mark Nixon de la Universitatea Southampton din Marea Britanie și este considerat drept o ,,amprentăˮ personală ce poate fi valorificată la identificare.

Mersul este condiționat de o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt: vârsta, sexul, lungimea piciorului, înălțimea, greutatea corporală, la care pot fi adăugate diverse boli care îl afectează, activitatea profesională, temperamentul etc. O persoană aflată în mers poate fi recunoscută și descrisă după mai multe repere. Astfel, se au în vedere atitudinea corpului, mobilitatea, oscilațiile corpului, ondulațiile bazinului, mișcări ale brațelor etc.

Se vor aprecia la mers: lungimea, lățimea pașilor, unghiul de deschidere format de talpa piciorului față de axa mersului, dacă mersul este armonios, dacă întreg corpul rămâne rigid, modul în care piciorul se detașează de sol (glisează, se ridică) etc. Mersul unei persoane poate fi carcterizat ca fiind: iute, lin, repezit, ferm, legănat, bărbătesc, feminin, senil, defectuos, sportiv, anemic, rigid.

Gesticulația. Mișcările voluntare sau involuntare ale unei persoane, ce au funcții de expresie, simbolizare, fapte de conduită cu o anumită semnificație reprezintă gesticulația. Este o categorie importantă de semne dinamice și se manifestă de cele mai des ori prin mișcări ale capului sau brațelor, care por fi energice sau moleșite, de o amplitudine mare sau mică.

Aceasta se apreciază din punct de vedere al întinderii și frecvenței ei. Astfel, poate exista gesticulație abundentă, rară sau nulă.

Dintre gesturile ce ar trebui reținute, fiind elemente importante în identificarea unei persoane, amintim: clipirea repede și deasă a pleoapelor, ridicarea frecventă din umeri, încruntarea frunții, mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii, a mărului lui Adam, aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei, mișcarea gâtului, a capului, frecarea mâinilor, joaca cu degetele, privirea lor repetată, roaderea unghiilor sau a degetelor, scărpinatul, scobitul în gură, nas, ureche, joaca cu nasturii de la îmbrăcăminte, etc.

Vocea și vorbirea. Deși nu poate fi considerată, teoretic, un semnalment exterior, trebuie inclusă în alcătuirea portretului vorbit prin anumite particularități de genul vorbirii precipitate, bâlbâite, organizate, prolixe, particularități ale timbrului sau accentului, intensitate etc. Vocea poate fi apreciată sub aspectul timbrului ca: bărbătească sau feminină, copilărească, senilă, nazală, eunocoidă etc. De asemenea la voce se mai descriu și particularități cum sunt: bâbâitul, ticurile verbale, folosirea accentului unei alte limbi, decât cea maternă.

La vorbire se descrie dacă e clară, neclară, răgușită, lentă, precum și unele defecte de vorbire, tulburări de ritm sau fluență a vorbirii, unele suntele pronunțate incorect. Dintre defectele vorbirii amintim cu titlu de exemplu tahilalia, bradilalia, dislalia sau rinolalia.

Deghizarea. Dincolo de prezentarea a elementelor funcționale descrise mai sus, remarcăm că este imperios necesară observarea cu deosebită atenție și în detaliu a unei persoane deoarece, în cazul infractorilor experimentați survine deghizarea. Aceasta se poate practica în momentul săvârșirii infracțiunii, ori după acesta, acestuia fiindu-i mai ușor să-și modifice aspectul exterior pentru o perioadă determinată de timp, pentru a nu fi recunoscut, decât să apeleze la o deghizare permanentă, cum ar fi intervențiile chirurgicale.

Deghizarea poate fi făcută sub aspectul îmbrăcăminții, a vocii, a ținutei, mersului ori a înfățișării și poate fi totală sau parțială. Sunt folosite în acest scop peruci, mustăți sau barbă falsă, lentile de contact, machiajul feței etc. Intervențiile chirurgicale în scopul ascunderii identității au început să fie tot mai frecvente, în acest sens nu putem decât să avem încrederea că organele de poliție sau de urmărire penală vor fi din ce în ce mai atente și vor acorda un interes deosebit acestor tipuri de operații și vor efectua un control eficient în ceea ce le privește.

Descrierea semnelor particulare

Alături de descrierea formelor statice, dinamice și a capului, metoda portretului vorbit conține și descrierea semnelor particulare, completând totalitatea informațiilor ce sunt necesare pentru o redare fidelă a observării și identificării unei persoane. În acest sens, considerăm că semnalmentele particulare sunt elemente deosebit de importante în identificarea persoanelor sau a cadavrelor.

Prin semne particulare înțelegem defectele anatomice sau funcționale, ce sunt datorate în mare parte unor malformații congenitale, ori sunt consecințele unor accidente sau intervenții chirurgicale, de o varietate largă și diversă. Exemple de astfel de semne sunt: cicatricile, semne din naștere, pete, alunițe, negi, modificări în sistemul funcțional ori ale unor organe sau părți ale organelor, precum și semnele particulare rezultate ca efect al profesiei practicate. Alături de acestea, un loc important în această categorie îl ocupă și tatuajul. Aceste semne sunt apreciate în funcție de natura lor, locul în care sunt poziționate, forma acestora, mărimea sau culoarea și se indică și măsoară cu precizie, în raport cu alte părți corporale.

Cicatricile. Existența acestora pe corpul unei persoane este datorată de obicei unor intervenții chirurgicale sau accidente. Din punct de vedere medical, cicatricea este un țesut conjunctiv care unește buzele unei plăgi de orice natură, operatorie sau traumatică, ce înlocuiește acolo unde este cazul, țesutul pierdut.

Din punct de vedere etiologic cicatricile pot fi de natură chirurgicală, indiferent de cât de neînsemnată a fost intervenția, se produce o cicatrice, vizibilă cu ochiul liber, dar și palpabilă sau de natură traumatică, ce sunt datorate unor răni, plăgi ce afectează nivelul dermic al pielii, precum și datorate accidentelor mecanice, fizice sau chimice. În situația în care cicatricea nu este ușor sesizabilă, se bate ușor zona în care este presupus a fi poziționată și țesutul prinde o culoare ușor rozie.

Descrierea cicatricilor se realizează astfel:

după culoare: roșii, roz, vineții, decolorate, negre, albicioase etc.;

după formă: rectilinii, circulare, ovale, semiovale sau stelare;

după mărime: mari, medii sau mici.

Tipuri de cicatrici:

1 – cicatrice acneică;

2 – cicatrice arsură;

3 – cicatrice lacerație;

4 – cicatrice cheloidă.

1 2 3 4

Figura nr. 12

Modificări în sistemul funcțional al unor organe. Aceste semne sunt reprezentate de deformările și modificările unor organe, ce pot fi de natură medicală, congenitală sau traumatică. Astfel, cele de natura celor congenitale se pot prezenta sub aspectul unor deformări a coloanei vertebrale, ale feței sau membrelor (strabismul, cocoașa, asimetria urechilor, ,,buza de iepureˮ, picioare în formă de ,,Oˮ, etc.)

Malformațiile de natură medicală sau cele traumatice sunt semnalate prin lipsa de membre, diferite amputări, înlocuirea unor organe, ce pot fi sesizabile (ochii, dinții, mâini sau picioare, zdrobirea osului nazal, etc.), sau înlocuirea unor părți corporale cu proteze medicale sau estetice. Dintre semnele particulare care nu au însă o origine patologică sau traumatică amintim: nasul foarte proeminent, fruntea cu bose frontale proeminente, urechile exagerat de mari sau de depărtate, vârful nasului bilobat etc.

Astfel de semne particulare sunt ușor sesizabile de către alte persoane, dacă nu sunt ascunse sau camuflate de către persoana ce le are.

Ridurile și cutele feței. Ridurile sunt acele încrețituri ale pielii și se descriu după forma și adâncimea lor, precum și de zona în care sunt poziționate pe figura umană. De obicei, cele mai valoroase informațional din punct de vedere al identificării sunt cele frontale și cele poziționate în zona orbitală, descrise sub aspectul conturului, numărului și adâncimii. Astfel, le putem împărți pe categorii după cum urmează:

riduri frontale: rectilinii, arcuite sau sinuoase, sub formă de ,,Vˮ, uneori pot fi și verticale etc.

riduri oculare: de formă arcuită sau sub forma unor pungi așezate sub ochi, riduri ,,eventaiˮ denumite și ,,laba gâșteiˮ etc.

riduri bucale: dispuse oblic în raport cu comisurile gurii

alte tipuri de riduri, ce pot fi amplaste și pe gât, tâmple sau tragus.

Semne particulare ca urmare a practicării unor meserii. Practicarea unor meserii o vreme îndelungată, poate determina apariția unor modificări structurale ale diferitelor părți ale corpului, dintre acestea exemplificăm următoarele:

cizmarii aveau bătături deasupra genunchiului (datorită modului în care manipulau ciocanul) și la mână (ca urmare a ținerii cuțitului), precum și înfundarea coșului pieptului;

croitorii și frizerii – bătături și înțepături la nivelul degetelor (datorate foarfecelor și acelor de cusut);

fierarii – aveau podul palmei întărit la nivelul bazei degetelor (datorită modului în care țineau ciocanul);

metalurgiștii – tăieturi foarte mici pe cornee (datorită proiectării particulelor metalice);

muncitorii care lucrau cu substanțe pulverulente, minerale ori minereuri – încrustații cu praf (de făină, cărbune, ipsos, argilă, calcar, fier, mercur, argint) pe mâini și pe față;

muncitorii care lucrau cu produse chimice (materii colorate, petrol, crom) – eczeme caracteristice, dermatoze sau simpla colorare persistentă a pielii ori colorația brună a unghiilor.

Tatuajul. Cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, tatuajul se aplică și în prezent din motive estetice sau medicale (acoperirea unor cicatrici). În Europa, tatuajele au fost remarcate mult mai târziu decât în Africa, Asia sau America și aveau o răspândire vastă printre marinari, deținuți, persoanele cu dizabilități ori alienate mental, femeile de moravuri ușoare. În acest sens, era ușoara identificarea persoanei sub aspectul moralității, a profesiei, anturajului, sau chiar trecutului persoanei. În perioada contemporană tatuajele pot fi semne distinctive ale unor bande, sau sunt aplicate pe piele ca simboluri a unor evenimente sau persoane ce au făcut parte din viața unui individ.

Procedeul de tatuare este rezultatul imprimării cu colorant în piele, executat prin împunsături, cu instrumente speciale, reprezentând desene sau ornamente care nu se pot șterge, decât prin operații cu laser, destul de cotisitoare și dureroase.Tatuajele sunt descrise după locul imprimării, motivul, forma, culoarea sau conținutul pe care-l reprezintă.

Figura nr.14 reprezintă corp tatuat total

Din punct de vedere etiologic, tatuajele pot fi clasificate în două categorii: voluntare sau involuntare.

tatuajele voluntare: mistice, embleme sau simboluri religioase, erotice – concretizate în inscripții sau figuri obscene, afective – reprezentate de simboluri ale dragostei, bucuriei, tristeții, profesionale – conținând embleme sau simboluri ce țin de anumite profesii, fanteziste, criminale – reprezentând criminali celebri sau scene din crime intens mediatizate etc.

tatuajele involuntare: se subdivid la rândul lor în tatuaje accidentale (reprezentate de încrustații de pulbere în piele) sau tatuaje medicale (constă în colorarea mai închisă a pielii, în locurile în care au fost aplicate anumite substanțe vezicante).

Alături de tatuaj, o nouă metodă de infrumusețare a pielii este piercingul. Acesta constă în găurirea pielii și introducerea unui cercel sau a unei ținte, în diverse părți ale corpului. La nivel facial se găsesc cel mai des piercinguri în sprânceană, în buză sau limbă. Acestea însă pot fi amplasate și în zone intime ale corpului și nu pot fi vizibile decât la o examinare atentă.

Modificări pigmentare ale pielii. Aspectul pielii este definit de culoare, elasticitate, pigmentare etc. Drept exemplu, culoarea pielii devine din roz, o dată cu înaintarea în vârstă palidă, ca mai apoi să devină cenușie sau galben – cafenie după vârsta de 50 de ani. Desigur, există o serie de factori ce pot influența aceste modificări, cum sunt factorii de mediu. Elasticitatea pielii își pierde din proprietăți pe măsură ce persoana îmbătrânește și se manifestă o cheratinizare a pielii de pe mâini, ce duce ulterior la încrețirea acesteia.

În acestă categorie de semne particulare putem adăuga și petele păroase, de natură congenitală, ce vor fi descrise, dacă este posibil, cât mai exact sub aspectul poziționării.

Obiectele portabile și îmbrăcămintea. Îmbrăcămintea și obiectele particulare nu constituie elemente stabile ale unei persoane, dar în multe cazuri pot contribui la întocmirea portretului vorbit al făptuitorului, al victimei sau altei persoane implicate. În ceea ce privesc persoanele cu identitate necunoscută, îmbrăcămintea are o importanță primordială pentru a fi mai ușor identificată. Dintre obiectele de îmbrăcăminte amintim:

obiecte folosite pentru acoperirea capului: pălărie, căciulă, batic, eșarfă, șapcă etc.

îmbrăcămintea propriu zisă: bluze, pulovere, costume, rochii, paltoane, pardesie, fuste, jachete, pantaloni etc.

obiecte de încălțăminte: pantofi, cizme, ghete, sandale, șlapi etc.

La descrierea îmbrăcăminții în portretul vorbit se vor avea în vedere: denumirea obiectului, culoarea și nuanța de culoare, gradul de uzură, unele caracteristici cum ar fi defecte, deteriorări, materialele din care sunt confecționate, inscripții, monograme etc.

Prin obiecte particulare înțelegem lucururile care, într-un mod mai mult sau mai puțin stabil, se află asupra persoanei. De exemplu: poșete, genți, brățări, medalioane, inele, umbrele, ziare, ceasuri, broșe etc. Acestea se descriu sub aspectul mărimii lor, a materialului din care sunt confecționate, modul sau forma în care sunt purtate (la mână, la gât, pe deget, la braț etc.).

În încheierea acestei secțiuni concluzionăm că reușita unei identificări pe baza semnalmentelor exterioare trebuie realizată prin strânsa și fructuoasa colaborare dintre organele judiciare și martori sau victime. Sub aspectul tacticii criminalistice, ascultarea și interpretarea declarațiilor joacă un rol deosebit de important în realizarea portretului vorbit și alături de pricepere și circumspecție, organele judiciare vor putea obține informații precise legate înfățișarea persoanei a cărei identitate este incertă.

Metode tehnice folosite la identificarea persoanelor după semnalmente exterioare

În situațiile în care descrierea unei persoane, după semnalmentele exterioare, este ambiguă, nu conține suficiente detalii sau cele care au fost redate nu sunt de ajuns pentru identificarea acesteia, tehnica vine în ajutorul criminaliștilor și cu ajutorul unor metode, în comtinuă dezvoltare, pot pune la punct detalii sau informații vital necesare.

Astfel, în cele ce urmează vom trata câteva dintre tehnicile și metodele utilizate cu succes în identificarea persoanelor, după semnalmentele exterioare.

Portretul schițat

Alături de portretul vorbit, portretul schițat este una dintre cele mai uzuale și vechi metode de identificare. În acest sens e nevoie de două părți care să colaboreze la întocmirea acestuia. Pe de o parte există martorii, persoanele care dețin diferite informații vizuale, sau victima, iar de cealaltă parte există criminalistul. În cazul în care acesta nu deține abilități de desenator, se va apela la un expert de acest gen (pictor, grafician, portretist etc.) Acesta din urmă va realiza un portret schițat pe baza descrierilor martorilor sau victimei, pe care îl va arăta apoi acestora pentru recunoaștere.

Oricând, pe parcursul procesului de schițare, se pot face retușuri, ori modificări. Rezultatul final va putea fi astfel folosit pentru identificare sau chiar urmărire.

Calitatea portretului schițat depinde de o serie de factori cum sunt îndemânarea și aptitudinile, veleitățile artistului care schițează, de declarațiile și susținerile martorilor oculari sau a victimei. Redarea fidelă a figurii persoanei a cărei portret este schițat, depinde de cât de clare și veridice sunt elementele descrise, caracteristice acesteia.

În portretul schițat, de obicei, se descrie figura persoanei, la fel ca și la descrierea capului, ținând cont de elementele particulare ce pot fi ușor sesizabile la o primă vedere, dar cu siguranță că un bun portretist poate reda și diverse particularități ale corpului, formei corpului, ținută etc.

Desigur că există și neajunsuri legate de această metodă, deoarece fiecare persoană are propriul stil de descriere și apreciere a semnalmentelor exterioare, ce pot fi ușor denaturate, sau în unele cazuri destul de mult denaturate, fapt ce împiedică o identificare corectă. Asemenea factori ce pot influența descrierea sunt: vârsta, sexul persoanei care a făcut descrierea, educația sau profesia acesteia, momentul în care a fost observată persoana, atât sub aspectul timpului, ori al părții din zi sau din noapte etc.

Criminaliștii au venit cu o idee foarte bună în ceea ce privește ușurarea realizării acestei metode, în sensul că au pus la dispoziția martorilor sau a victimei o serie de fotografii cu infractori și criminali celebri, din care persoanele care descriu să poată alege fotografii ce evidențiază anumite trăsături specifice a individului descris.

Din păcate, în practică, deși rezultatele sunt notabile, aplicarea metodei de portret schițat este destul de rară, deoarece organele de cercetare și urmărire penală nu dispun de un număr signifiant de portretiști cu care să colaboreze.

II.4.2 Fotorobotul

O altă metodă de identificare pe baza semnalmentelor exterioare este fotorobotul sau portretul fotocompus. Inventatorul acesteia este comisarul divizionar francez, Pierre Chabot.

Metoda este reprezentată de identificarea pe baza unor fotografii sau colaje fotografice ce conțin elemente faciale, preluate din diverse fotografii aparținând unor persoane diferite.

La întocmirea unui asemenea portret martorul are un rol important, deoarece el alege din seria de fotografii, acelea ce au caracteristici similare cu cele ale persoanei de identificat.

Sunt astfel adunate 50 de imagini pentru zona superioară, 200 de imagini pentru cea de- a doua zonă și din nou 100 pentru cea de-a treia. Fotografiile trebuie realizate în așa mod încât zonele figurii să poată fi suprapuse, iar colajul să reprezinte în mod real o figură normală a unei persoane obișnuite.

Din toate elementele selecționate se asamblează una singură, care să conțină toate elementele figurii umane și care să redea pe cât de mult posibil o asemănare cu persoana ce trebuie identificată. Ulterior, această fotografie unică poate fi reprodusă și dată organelor de urmărire penală.

Într-o etapă incipientă, fotorobotul cuprindea trei părți, reprezentând zone ale feței:

zona superioară (fruntea și părul);

zona nazală (nasul, dar și ochii și sprâncenele);

zona bucală (cavitatea bucală și bărbia).

Într-o fază avansată a acestei metode, criminaliștii au propus împărțirea zonelor într-un număr de cinci, pentru o eficiență maximă în realizarea portretului robot a persoanei urmărite.

În baza acestui principiu, descris mai sus, fotorobotul a evoluat mult și s-a perfecționat datorită implementării unor tehnici informatice sofisticate.

Metoda fotorobotului a cunoscut de-a lungul timpului mai multe etape și diverse variante ce merită a fi amintite: blocnotes-uri, proiecții, diferite suporturi, în care se foloseau 3, 5 sau chiar mai multe fragmente fotografice ale zonei faciale. O variantă a fotorobotului este foto-fit-ul. În acest sens, portretul robot era alcătuit din imagini diapozitivate, cu elementele figurii umane încadrate în forme geometrice. Imaginea persoanei se realiza cu ajutorul unui multiproiector ce se folosește la compunerea de portrete, prin proiectarea acestora pe un ecran alb. Inițial, s-au utilizat patru astfel de proiectoare speciale montate pe o platformă, în timp ajungându-se la un număr de șase proiectoare.

În practică însă, metoda fotorobotului este mai puțin utilizată din cauza unor dificultăți de ordin tehnic în realizarea unor asemenea fotografii. La ora actuală fotorobotul și portretul schițat sunt din ce în ce mai simplificate, deoarece bazele de date ale sistemelor și aplicațiile aferente acestora sunt intens dezvoltate și perfecționate.

Identi-kit-ul și Photo-identi-kit-ul

Premisa de bază a tuturor sistemelor de identificare este faptul că natura nu creează două persoane identice. Problema este de a înregistra caracteristicile de identificare și apoi de a le cataloga în mod obiectiv într-un sistem prin care acestea pot fi transmise de la o persoană la alta și de la un loc la altul. În identificarea de amprente și alte mijloace similare înregistrarea se face prin a lua o impresie fizică dintre trăsăturile caracteristice. Sistemele au fost dezvoltate pentru a cataloga și comunica cu precizie imaginea figurii unei persoane, deși circumstanțele nu permit întotdeauna luarea de aceste impresii fizice în concordanță cu adevărul.

Identi-Kit-ul oferă o astfel de metodă de înregistrare și de catalogare. Acesta are totuși anumite limite. Dacă trece un termen scurt de la observare, identificarea este pozitivă. Trecerea timpului limitează inerent capacitatea omului de a observa și de a-și aminti.

Metoda identi-kit-ului sau a desenului compoziție a fost dezvoltată și pusă în practică de un șerif din Los Angeles, pe numele său McDonald, în anul 1959. Aceasta constă în realizarea unei combinări automate sau manuale, între schițele unor elemente faciale caracteristice unui grup etnologic. Astfel, pentru realizarea acestei metode, se desenează pe un material transparent elemente faciale ce sunt constituite în grupe de câte 500 – 700 fișe, fiecare grupă conținând câte un element facial în diverse variante. Elementele figurii umane sunt identificabile după un simbol compus din cifre și litere. Litera reprezintă elementul facial, iar cifra varianta pe care o reprezintă. Toate fișele mai sus menționate sunt constituite într-un album, cu simbolurile și cifrele sau literele, ce le revin, așa cum se găsesc notate pe fișe.

Metodologia ascultării prin metoda Identi-kit-ului se relizează astfel: martorul ocular sau victima alege din album o variantă caracteristică elementului facial descris, sunt scoase fișele ce corespund acestuia, sunt așezate prin suprapunere pe un suport special, iluminat de jos. Astfel se obține o compoziție grafică, cu o formă alcătuită din cifrele de cod specifice fiecărui element facial.

În aplicarea metodologiei este nevoie de multă răbdare și ascultare. Martorul, nu este obișnuit în a recunoaște o pereche de ochi cu sprâncenele îndepărtate ori inexistente sau o gură cu nici un chip în jurul acestuia, astfel recunoașterea va merge greu la început. Nu contează aceasta, el va fi în curând posibilitatea de a studia întreaga față reconstruită și va putea să facă ajustări. Datorită evoluției tehnicii informatice, acest tip de descriere se poate face direct pe un make-up pad, iar dacă martorul nu este mulțumit de ceea ce vede ca rezultat poate rearanja diapozitivele printr-o simplă atingere și glisare a slideurilor. Spre exemplu, daca părul este despărțit pe partea greșită, martorul poate inversa diapozitivul.

De asemenea, cu ajutorul acestui program se pot atașa diferite accesorii cum sunt mustățile sau barba, ori pălăria, ochelarii de vedere sau de soare etc.

Spre final, dacă martorul este în sfârșit mulțumit, el recunoaște persoana în cauză. Acesta nu este însă un portret terminat, dar este o linie de pornire. Prima figură care apare reprezintă o reală asemănare cu figura individului descris. În primele 129 de cazuri operaționale în care a fost utilizat kit-ul (de patru operatori diferiți), martorul a fost în măsură să prezinte o asemănare recunoscută de toți, din nouă subiecte. O astfel de descriere poate varia ca timp de la cinci minute până la câteva ore, în medie, probabil între treizeci de minute și o oră.

Unul dintre avantajele kitului este ușurința prin care codificarea acesteia să permită să fie înregistrată o figură umană, sau la fel, transmiterea de la o locație la distanță, prin asamblarea aproape instantanee de la un alt kit de acolo. O față este conținută, de exemplu, în mesajul de cod, după cum urmează: A17 N21X1 C30 E79 L16 D55 H92X4R SV40 SH20. Acest cod se transmite mai departe către unitățile de urmărire și cercetare penală.

Mimicompozitorul și sintetizatorul fotografic

În anul 1966 firma americană Soetling a produs un aparat ce producea imagini multiple pentru identifcări, denumit MIMIC. Mimicompozitorul sau MIMIC este un dispozitiv special, aflat într-o cutie prevăzută cu un ecran, pe care sunt proiectate elemente faciale transpuse pe 6 benzi transparente, având fiecare o lungime de 25, 4 m și care conține 300 de elemente. Imaginea compusă pe ecran poate fi fixată fotografic cu un aparat foto de tip Polaroid, aflat deja în compoziția mimicompozitorului.

Din păcate, acest aparat nu a dat rezultate notabile în criminalistica din țara noastră.

Sintetizatorul fotografic are la bază aceleași principii ca și MIMIC, dar inițial a apărut ca un fotorobot evoluat, perfecționându-se în timp, prin implementarea noilor tehnici informatice. Procedeul în cauză presupune realizarea unui montaj de părți faciale, pe un ecran, cu ajutorul a trei sau a mai multor dispozitive de proiectare, încorporate toate într-un utilaj special. Variantele de elemente faciale sunt selectate din fotografii obișnuite, uzuale, tocmai pentru a da un grad de autenticitate compoziției.

În acest scop se recurge și la o tehnică de calcul electronică, care după cum este probat și în practică, este cea mai utilă și are rezultate deosebite în procesul identificării.

Portretul robot computerizat

Procedeele tehnice descrise mai sus au întâmpinat, nu de puține ori, dificultăți de identificare, astfel, în căutarea permanentă a unei metode care să nu dea greș, specialiștii în calcul electronic au perfecționat o altă metodă pentru a compune elementele faciale într-un sistem în care sunt stocate informații furnizate de martori, victime sau alte persoane, sau informații referitoare la infractori ori persoane dispărute. Imaginea electronică astfel obținută este alcătuită din redarea grafică a figurii umane, precum și unele elemente preluate din diverse fotografii. Toate aceste informații sunt stocate într-un program denumit portret robot computerizat. Tehnicile de lucru au evoluat, de la pictorul portretist spre aparatul în care asamblau mecanic porțiunile feței, ajungându-se în prezent la programe computerizate performante. În oricare variantă este esențială sincronizarea și adapatabilitatea, corelată cu o cultură vizuală și interes pentru informațiile percepute.

Datele deținute de către organele judiciare sunt coroborate cu informațiile furnizate de martorii oculari sau victimă, referitoare la elementele faciale carcateristice ale persoanei de identificat, astfel rezultă o imagine electronică cu elemente faciale grafice și elemente preluate din fotograme diferite, ajustate de program.

Cele mai utilizate tehnici de calcul sunt: proiectul SIGMA, utilizat în special de poliția germană, tehnica de calcul cu sistem MACINTOSH PLUS, introdus și în România, alături de sistemul IBM. Acesta din urmă a fost unul dintre cele mai uzitate în identificarea criminalistică. Tehnicile de calcul, clasice deja în opinia noastră, sunt completate cu diferite sisteme de procesare a imaginilor, ori de procesare a fotografiei digitale. Prin acestea se poate reuși realizarea unor fotografii ce pot îmbătrâni persoana, de a-i aplica pe figură efectele trecerii timpului.

În prezent, specialiștii români utilizează o nouă generație de softuri pentru realizarea portretului robot, instalat pe stațiile de lucru ale sistemului IMAGETRAK, ce poartă denumirea E-FIT.

Etapele parcurse în efectuarea portretului robot computerizat sunt:

sunt completate spațiile referitoare la sex, rasă și descrierea elementele faciale cu caracteristicile specifice pentru fiecare în parte;

sunt modificate în detaliu elementele figurii până când persoana care face descrierea recunoaște individul în cauză;

figura rezultată se înregistrează în baza de date, ca o persoană nouă;

se compară cu șirul de suspecți sau persoane cu caracteristici asemănătoare;

când nu se găsește coeficient de pereche, figura se printează sub formă de poster și se va trimite formațiunii care instrumentează cazul.

Softul permite redimensionarea, poziționarea sau rotirea fiecărui element facial în parte, precum și adăugarea de accesorii sau articole de vestimentație.

Nu există reguli prestabilite în selectarea martorilor, dar cei ce pot asigura premisele unui portret robot de calitate sunt copiii peste 10 ani, unele femei casnice sau persoanele care lucrează cu publicul.

După cum am menționat mai sus, portretul robot realizat este înregistrat sub o nouă identitate cu nume și prenume, cu datele antropometrice relatate de observator, fără a se adăuga alte date. Imaginea obținută se verifică prin asemănare cu imaginile existente deja în baza de date, cu lista de suspecți elaborată de soft. Dacă se găsește corespondent, identificarea este realizată cu succes. În situația în care nu se găsește corespondent, posterul cu noua figură va fi transmis tuturor secțiilor de poliție ori va fi transmis prin mijloacele media pentru a putea fi făcută recunoașterea de orice persoană, indiferent dacă are legătură cu cazul sau nu.

Figura nr.18 reprezintă un portret robot al unui infractor, dat publicității pentru recunoaștere în data de 28.11.2013

Tehnica sofisticată modernă uzitată în realizarea portretului robot computerizat nu este suficientă în analiză, pe lângă aceasta trebuie să intervină factorul obiectivism, pentru a nu pune în pericol toată operațiunea. Totul trebuie privit și interpretat cu maximă prudență, cu toate că decizia aparține tot factorului uman (martor, victimă, executant), a cărui capacitate de memorare sau de redare a ceea ce a văzut poate fi afectată de subiectivism. Este necesar ca interpretarea să nu prejudicieze nicio persoană în afară de făptuitorul care trebuie pedepsit conform normelor de procedură penală.

Identificarea persoanelor în sistemul de recunoaștere facială IMAGETRAK

Criminalistica, știință interdisciplinară, având drept scop stabilirea adevărului în cauze judiciare și-a elaborat o serie de metode speciale, cum ar fi cele de cercetare a înscrisurilor, de examinare balistică, traseologică, fizico-chimică, voce, video etc. Din dorința de a evolua și a perfecționa diverse sisteme de identificare, criminaliștii au elaborat și un sistem automat de recunoaștere facială, la care vom face referire în cele ce urmează, și anume IMAGETRAK.

Sistemul biometric IMAGETRAK este un program informatic care permite stocarea digitală a fotografiei unei persoane, alături de date de identificare (date referitoare la starea civilă, date antropometrice, descrierea semnelor particulare). Acest program este conceput în scopul de a ajuta activitatea operativă a organelor de poliție pentru rezolvarea unor probleme legate de stabilirea și identificarea unor persoane cercetate sau date în urmărire.

Poliția Română a achiziționat acest sistem de recunoaștere facială în anul 2004 și a fost utilizat începând cu al doilea trimestru al aceluiași an. La început a fost privit cu reticență de către lucrătorii din formațiunile operative, considerându-l un plus de efort privind aducerea la secție a persoanelor cu antecedente penale și a celor care fac obiectul bazei de date a IMAGETRAK, cât și responsabilitatea completării formularelor tip, în acest sens.

Iată că după o perioadă de acomodare, munca de identificare a autorilor de infracțiuni, prin acest sistem, de către operatorii stațiilor de lucru a dat roade. Totuși, e necesar să se menționeze că această muncă a operatorilor implică diverși factori și calități, care influențează în mod direct rezultatul activității, cum ar fi: cunoștințe de informatică la nivel ridicat, o bună pregătire profesională, experiență de criminalist, multă răbdare și o atenție deosebită, talent de grafician și în mânuirea mouse-ului.

Sistemul deține o bază centrală de date, denumită ORACLE 9.2., în care sunt stocate informații sub forma imaginilor digitale ale feței unei persoane, semnalmentele anatomice, semnele particulare, tatuaje, cicatrici, date referitoare la starea civilă, date antropometrice.

La nivel național, sistemul IMAGETRAK are în componență serverul central, instalat la Insitutul de Criminalistică, din cadrul IGPR, la care sunt conectate 42 de stații de lucru, ce corespund fiecărui județ și o alta la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.

Persoanele de la care sunt preluate aceste informații fac parte din următoarele categorii:

persoane care au antecedente penale;

persoane care sunt cercetate de poliție în stare de arest, ori în stare de libertate, pentru săvârșirea unor fapte penale prevăzute de lege, efectuate prin diverse moduri ce aduc atingere ordinii publice și siguranței naționale;

persoane despre care sunt indicii temeinice referitoare la modul de operare și mediile frecventate care determină vagabondajul, un comportament deviant, ori afilierea la unele grupuri infracționale; toate acestea prezintă interes operativ pentru organele de poliție;

persoane care cu bună știință se sustrag de la îndeplinirea obligațiilor legale referitoare la linia de evidență a populației;

toate persoanele reținute după ce au fost date în urmărire locală, generală ori internațională.

Printre facilitățile pe care le oferă acest sistem de recunoaștere facială amintim: se pot stoca informații referitoare la starea civilă pentru un număr de 500.000 de persoane; se poate stoca, pentru fiecare persoană, un număr de 6 fotografii digitale, 3 reprezentând persoana (o fotografie frontală și două din profil), 3 fotografii reprezentând semne particulare distincte; se poate efectua o căutare a unei persoane după datele demografice; se poate căuta și regăsi, în baza de date a unei persoane, după potrivirea facială un număr de 100 de fotografii cu persoane asemănătoare, din punct de vedere al elementelor feței; există acces la rețeaua MAI; soft-ul este personalizat și se lucrează în limba română; filtrele de căutare sunt de folos în reducerea timpului efectiv de căutare.

Referitor la persoanele care au drept de acces la acest sistem, menționăm că accesul la înregistrările din baza de date este dat strict persoanelor care sunt autorizate în acest sens, pe bază de nume de utilizator și parolă. Această strictețe este necesară pentru protejarea datelor cu caracter personal și în concordanță cu normele și dispozițiile în vigoare, referitoare la acestea.

Datorită acestui sistem, există posbilitatea de a compara automat fotografiile digitale între ele, precum și portretele robot cu fotografiile existente în baza de date, în scopul stabilirii identității unei persoane.

Fiecare persoană este înregistrată sub un număr unic de identificare în baza de date IMAGETRAK, utilizându-se un ID.

Figura nr.38

portret robot și foto autoare infracțiune identificată cu IMAGETRAK

Captarea imaginilor pentru înregistrarea în baza de date se realizează prin: preluarea unor imagini cadru dintr-un film de supravehere (de obicei camerele video instalate în diverse zone criminogene sunt de un real folos în acest sens), scanarea fotografiilor obișnuite, clasice, fotografierea persoanelor cu camere foto digitale, încorporate în sistem, preluarea unor portrete robot cu ajutorul unei aplicații denumite E-FIT. Soft-ul pentru portretele robot este compatibil cu formatele jpeg., tiff., gif. și bmp, existând posibilitatea de a fi editate.

Fișa utilizată pentru înregistrarea datelor în sistemul IMAGETRAK va cuprinde informații referitoare la: datele personale ale individului, adresă, domiciliu, dar și alte informații suplimentare ce pot fi de ajutor; descrierea fizică a individului; semne particulare, tatuaje, cicatrici; reținerea individului, date de interes operativ; impresiuni de control.

Fotografiile utilizate în sistemul de recunoaștere facială IMAGETRAK trebuie să cumuleze unele condiții pentru a putea fi acceptate și anume: să aibă o lățime de 35 – 40 mm, să nu fie mai vechi de 6 luni, să aibă o acuratețe ridicată, fața persoanei să reprezinte un procent de 70 – 80 din fotografie, să nu aibă pe suprafața acesteia diferite pete, șifonări etc. Subiectul din fotografie trebuie să privească direct spre obiectivul aparatului, luminozitatea și contrastul să fie optime, iar printarea să fie realizată la o rezoluție mare și pe hârtie fotografică de calitate.

De asemenea, fotografia nu trebuie să aibă diverse dominanțe de culoare, fondul de culoare să nu fie închis, umbre, reflexii sau ochi roșii.

Pentru o recunoaștere facilă, este important ca subiectul să aibă ochii larg deschiși, să nu fie acoperiți de păr, să aibă fața și umerii îndreptați spre cameră, în cazul în care poartă ochelari de vedere să nu aibă lentile fumurii sau închise la culoare, rama ochelarilor să nu acopere ochiul, să nu aibă capul acoperit, decât dacă religia acestuia o cere, dar cu condiția ca fața să fie vizibilă complet.

La stabilirea identității unei persoane, cu ajutorul agoritmului de căutare facială, sunt măsurate peste 80 de puncte nodale ca: distanța dintre ochi, adâncimea orbitelor, lățimea nasului, oasele feței, linia maxilarului, bărbia etc.

În ceea ce privesc mimica și accesoriile, subiectul trebuie să fie singur în fotografie, să nu fie vizibil spătarul scaunului, să nu existe jucării, sau alte obiecte, iar subiectul trebuie să privească direct spre cameră, cu gura închisă și adoptând o figură serioasă.

Cu ajutorul IMAGETRAK, s-a putut aplica interogarea și în baza de date CDN (Cadavre, Dispăruți, Necunoscuți) și identifica persoana în cauză.

Rezultatele verificărilor efectuate cu ajutorul IMAGETRAK pot fi materializate în diverse moduri cum sunt: posterul, raportul – înregistrare cu fotografie nouă, raportul obținut după efectuarea șirului de suspecți, prin algoritmul LFA.

Acestea sunt utilizate doar în interes judiciar.

CAPITOLUL III

Identificarea cadavrelor este una dintre cele mai frecvente, dar și dificile activități cu care se întâlnește magistratul, organul de cercetare penală, criminalistul ori medicul-legal, deoarece comparativ cu identificarea persoanelor în viață la care sunt apreciate atât semnele statice, semnele dinamice cât și cele funcționale, evidențiate de diverse gesturi, atitudini etc., la cadavre sunt apreciate doar formele statice, eventual obiectele de îmbrăcăminte sau de uz personal aflate asupra acestora.

În unele investigații criminalistice metodele uzuale folosite de organele de cercetare și urmărire penală pot fi fără succes în ceea ce privește finalizarea cazului. Majoritatea metodelor necesită anumite date și informații cu care să fie comparate, cum e ADN-ul, amprentele, dentiția etc., dar în cazul în care acestea nu există, este imposibil să fie comparate cu restul populației. Criminaliștii au găsit și alte metode prin care să poată identifica o persoană, iar în cele ce urmează ne vom referi strict la identificarea cadavdrelor, pe care o vom trata în această subsecțiune.

Asupra cadavrelor acționează însă o serie de factori, ceea ce face și mai dificilă identificarea, iar în aceste condiții sunt impuse condiții de cunoaștere a unor informații a semiologiei tanatologice. Această știință se ocupă cu studiul semnelor morții și a modificărilor cadaverice, morofologice și climatice, consecutive factorilor de mediu asupra cadavrului. Aceste cunoștințe sunt necesare pentru a stabili data cât mai exactă a morții, detaliu deosebit de important în identificarea cadavrelor. Principalele modificări ale cadavrului sunt: putrefacția, distrugerea acestuia de carnivore, de larve sau insecte, mumificarea, lignifierea, înghețarea, adipoceara etc.

Alte probleme deosebite pe care le ridică identificarea sunt victimele accidentelor sau catastrofelor, intervenția făptuitorului asupra cadavrului în caz de omor, victimele incendiilor etc. Pentru bunul demers al procesului de identificare, este necesar să existe o colaborare profesională strânsă și eficientă între criminaliști și specialiștii de la medicină legală.

Pentru identificarea cadavrului necunoscut sunt urmați anumiți pași, de la care criminaliștii nu trebuie să se abată. Aceștia sunt necesari și în completarea fișei tip:

fotografierea de orientare a găsirii locului cadavrului;

toaletarea sumară și fotografierea metrică a cadavrului în modul în care fost găsit și a obiectelor găsite asupra sa;

transportarea la laboratorul de medicină legală, unde este fotografiat din profil, dreapta și stânga, apoi i se fotografiază semnele particulare;

amprentarea digitală, recoltarea depozitului sub-unghial, ridicarea de fire de păr din zona capilară și pubiană;

probele biologice ridicate sunt ambalate și sigilate pentru expertizare sau pentru păstrare;

descierea exactă a semnalmentelor exterioare, a semnelor particulare, a dentiției, a îmbrăcăminții, a obiectelor aflate asupra cadavrului, aceste informații sunt trecute în fișă;

se realizează necropsia, se stabilește grupa sanguină, eventual alcoolemia;

îmbrăcămintea, încălțămintea, obiectele găsite asupra cadavrului sunt supuse expertizării criminalistice sau de altă natură și sunt fotografiate metric sau în detaliu.

III.1 Metoda supraproiecției

În ultimele decenii, domeniul antropologiei medico-legale și cel al odontologiei medico-legale au avut o contribuție deosebită în identificarea rămășițelor umane. Cu ajutorul acestora este posibil să se determine două tipuri de informații. Primul este fizic: caracteristici cum ar fi sexul, etnia, vârsta aproximativă, statură, unele boli sau leziuni. În cel de-al doilea caz, se poate stabili identitatea reală a individului. Pentru aceasta datele adunate în timpul examenului medico-legal sunt comparate cu unele existente în bazele de date deținute de organele de cercetare penală.

În acest sens, criminaliștii au dezvoltat o nouă metodă de identificare în care craniul uman are un rol important în reconstituirea feței, denumită metoda supraproiecției. Dintre aceștia s-a remarcat în mod deosebit savantul rus M. M. Gherasimov, datorită documentelor de observație pe care le-a adunat de-a lungul timpului și datorită pasiunii sale pentru antropologie și medicină legală.

Tehnic vorbind, metoda constă în proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului de identificat peste o imagine fotografică a unei persoane dispărute, despre care se presupune ca i-ar aparține. Din datele pe care le deținem, afirmăm că prima oară a fost folosită această metodă în anul 1960, la Calcutta, India. O serie de date de ordin morfostructural sau funcțional referitoare la craniu reprezintă fundamentul științific al metodei de identificare prin supraproiecție.

Metoda supraproiecției trebuie să fie precedată de un studiu comparativ al craniului și al imaginii fizionomiei umane a persoanei dispărute, concomitent cu portretul vorbit. Dacă dentiția superioară este vizibilă în fotografie, comparația se va face referitor la mărimea, conturul sau alte caracteristici ale sistemului dentar al craniului supus analizei.

Fotograma reprezintă principalul mijloc de demonstrare a concluziilor antropologului.

Figura nr.19 reprezintă un model de supraproiecție

Gheorghe Asanche descria această metodă precizând că mijloacele tehnice uzitate în această procedură sunt:

un dispozitiv mecanic ce permite dispunerea craniului într-o poziție cât mai asemănătoare cu cea a persoanei fotografiate;

un dispozitiv optic reglabil;

un aparat fotografic ce este prevăzut cu un geam mat;

o sursă de lumină mobilă și de intensitate mare.

Caracterele individuale au o deosebită însemnătate, deoarece au o apartenență strict personală și au valoare de unicat. Spre exemplu, este știut că pereții craniului unui bărbat sunt mai subțiri decât cei ai craniului unei femei, rădăcina nasului este mai pronunțată la un bărbat, cum arcadele sprâncenelor sunt mai rotunjite la o femeie. Acest gen de informații pot duce la identificarea sexului persoanei.

O altă procedură asemănătoare a fost propusă de către Griner și Reinhard, în anul 1958 și se constituie din suprapunerea fotografiei persoanei dispărute peste clișeul craniului, fotografiat la acceași scară și în aceleași unghiuri. Compatibilitatea celor două poate avea ca rezultat identificarea persoanei căreia se presupune că i-a aparținut craniul.

Etapele examinării prin metoda supraproiecției sunt:

pregătirea craniului

realizarea fotografiei

examinarea comparativă

demonstrația

concluziile finale.

Pregătirea craniului și procedeele aferente o vom prezenta în descriera metodei reconstituirii fizionomiei după craniu, în secțiunea ce va urma.

Fotografia craniului trebuie să fie realizată în același mod în care este fotografiată persoana, dispusă în poziția clasică pentru fotografia judiciară de identificare. Dacă nu este dispus astfel, pot să apară coeficienți de eroare, ce pot împiedica procesul de identificare.

Examinarea comparativă presupune luarea în calcul a unor repere anatomice sau antropometrice. Acestea sunt luate în discuție ca fiind suportul material al analizei comparative între trăsăturile indivduale și arhitectura morfofiziologică a fizionomiei. Prin compararea acestor date se stabilește corespondența ori necorespondența reperelor de ordin anatomic. Stabilirea asemănărilor se face pe baza aprecierii netei suprapuneri.

Prin această metodă, experții pot efectua expertize antropologice, cu privire la:

tipul antropologic, în situația în care craniul se află în litigiu

identificarea persoanei, în situația în care craniul se află în litigiu, dar pe lângă acesta sunt prezentate și fotografii ale dispăruților.

Metoda supraproiecției are și o variantă evoluată din punct de vedere tehnic, denumită suprapunerea electronică a imaginilor, care constă în combinarea electronică a imaginilor craniului neidentificat și imaginile persoanei dispărute. Acest dispozitiv este alcătuit din două camere de televiziune, o masă de mixare și un monitor. Ceea ce rezultă în urma acestui procedeu este fixat fotografic, în vederea identificării.

III.2 Reconstituirea fizionomiei după craniu

Parte integrantă a efortului judiciar și în același timp necesitate devenită rutină, o constituie stabilirea identității și reconstituirea cadavrelor descoperite la fața locului, fie că este vorba de o crimă sau nu. Această activitate este deosebit de dificilă, fiind imperios necesară efectuarea unor expertize complexe, având în vedere cazul respectiv. Se pot descoperi cadavre mutilate, dezemembrate, fragmente de corp etc. Dacă examinarea documentelor de identitate nu este posibilă, una dintre armele importante ale investigatorului criminalist o constituie reconstituirea fizionomiei după craniu.

În unele cazuri ale unor cadavre neidentificate, poliția va dori să obțină o fotografie a feței reconstruite a unei victime mutilate. În cazurile în care părți ale feței lipsesc, este posibil, pentru a reconstrui zona să se folosească diferite tipuri de materiale. Procedura necesită o calificare în acest domeniu și abilități speciale de a realiza o astfel de manoperă.

Metoda reconstituirii fizionomiei după craniu este aplicată de toate serviciile criminalistice. A fost pusă la punct, printre alții, de către M. M. Gherasimov, iar în România s-a ocupat de perfecționarea acesteia dr. Cantemir Rișcuția. Pentru acest motiv, metoda mai este supranumită Metoda Gherasimov Rișcuția.

Aplicarea acestei metode constă în reconstituirea grafică și plastică a țesuturilor moi ale capului, în conccordanță cu anumite standarde de grosime determinate științific.

Reconstituirea feței se desfășoară în trei etape:

– descrierea craniului;

– reconstituirea grafică;

– reconstituirea plastică sau sculpturală.

Reconstituirea unei figuri umane după craniu trebuie să cuprindă în stadiu incipient studiul cazului, în vederea stabilirii sexului, a vârstei și a caracterelor craniometrice, tipologice sau patologice, se procedează la măsurarea exactă a tuturor oaselor, la stabilirea corelațiilor dintre ele, la reconstituirea și restaurarea oaselor care lipsesc sau nu sunt integre morfologic

După ce au fost stabilite aceste informații se trece la fixarea grafică a datelor.

Reconstituirea grafică presupune două procese:

– procesul fixării grafice a craniului,

– procesul reconstituirii grafice.

Figura nr. 20 reprezintă reconstrucția fizionomiei după craniu

Aceasta are rolul de a urmări proiectarea contururilor țesuturilor moi cu ajutorul standardelor de grosime. Se procedează apoi la reconstituirea grafică ori plastică. În această etapă este necesar să se execute, în prealabil, mai multe desene ale craniului la scara de 1/1. Desenele se vor executa privind craniul din față, din profil și de sus. Pe desenele respective, ținând cont de grosimile standard și de corecțiile ce se aplică în funcție de gradul de dezvoltare  a reliefului osos, se vor fixa cu ajutorul compasului, punctele care reprezintă valoarea grosimii țesuturilor moi.

Reconstituirea astfel obținută se poate completa cu diverse particularități ale persoanelor dispărute, cum ar fi păr, mustață ori diverse obiecte ca ochelari de vedere, pentru a se putea compara în mod cât mai eficient, cu fotografiile acestora.

La compararea datelor dintre rezultatul reconstituirii fizionomiei și fotografiile existente se ține cont de stabilirea continuității liniare și a elementelor ce constituie caracteristici esențiale pentru identificare. Se iau în considerare următoarele criterii generale:

conturul desenului osos al craniului este reprezentat de părțile moi, așa cum sunt ele redate de imaginea fotografică

globul ocular este circumscris de desenul orbitei

fanta bucală va corespunde întotdeauna ca poziție

mijlocul spațiului dintre pupile este poziționat sub orizontala ce trece la baza oaselor proprii ale nasului.

La analiză vor fi supuse următoarele elemente faciale: orbitele ochilor, fosele nazale, spațiul interdentar, bosele frontale sau laterale, mandibula etc.

Expertiza craniului se realizează în mai mai multe etape, așa cum urmează:

sunt îndepărtate resturile părților moi de la cadavrul suspus procedurii

sunt separate resturile scheletale dispărute

craniul astfel curățat se pune într-o încăpere uscată și răcoroasă pentru a putea fi manipulat

mandibula (prezența acesteia este obligatorie) se imobilizează cu ajutorul unui fir de sârmă.

După aceste operațiuni, craniul este gata pentru a-i fi reconstruită fizionomia. Această metodă, însă, nu are ca rezultat o asemănare perfectă a aspectului persoanei cu aspectul reconstruit, în condițiile în care distribuirea punctelor de marcaj nu reflectă anumite caracteristici, ca forma tunsorii, mărimea mușchilor faciali, amplasarea, modul de fixare al acestora, marginile scalpului și altele.

De cele mai multe ori, dacă este corect aplicată această metodă, rezultatele acestui gen de identificare – verificată de practică, nu numai pe cale experimentală – sunt de multe ori spectaculoase, în majoritatea cazurilor asemănarea atingând gradul perfecțiunii, mai ales dacă se face o alegere potrivită a culorii părului, a pigmentului pielii, ca și a expresiei întregii figuri.

III.3 Identificarea după piese scheletice

Identificarea după piese scheletice sau identificarea antropologică pe material osos are ca obiectiv principal identificarea unei persoane necunoscute decedate. Acest gen de identificare are drept scop furnizarea de informații demografice (rasă, sex, vârstă, talia persoanei) și informații reprezentând elemente unice ale identității cum sunt unele modificări terapeutice, patologice sau traumatice ale oaselor, dinților, precum și alte caracteristici distincte ale morfologiei osoase.

Identificarea antropologică are la bază o expertiză medico-legală antropologică și se realizează prin:

metode metrice sau obiective: sunt efectuate măsurători ale elementelor osoase între puncte osteometrice bine definite, iar datele rezultate sunt introduse în ecuații matematice; în acest sens sunt estimate caracteristicile demografice ale rămășițelor scheletale;

metode non-metrice sau subiective: prin acestea sunt determinate vârsta, sexul, rasa.

Precizăm ca aceste analize prezintă un nivel intrinsec de eroare, iar datele rezultate trebuie interpretate într-un interval de probabilitate și nu sub forma unor date certe și concrete.

La baza identificării medico-legale pe piese scheletice stau următoarele variabile metrice:

factori ontogenici sau de creștere – pot fi atât dimensionale sau morfologice și pot varia de la fetus la adult, pe tot parcursul procesului de creștere;

dimorfismul sexual – se manifestă sub forma unor dimensiuni scheletale mai reduse la femei sau sub forma unor diferențe morfologice, pe baza cărora se poate stabili sexul rămășițelor scheletale;

apartenența la un grup etnic sau diferențele de rasă ale scheletului reprezintă a treia sursă de variație;

variația individuală sau idiosincratică a scheletelor – există diferențe individuale în ceea ce privește dimensiunea sau forma scheletului chiar și la indivizi de acceași rasă, sex, vârstă.

Piesele scheletice găsite la fața locului vor fi manevrate cu deosebită atenție și se vor transporta la laborator doar în cutii sau pungi de hârtie. Nu se vor pune mai multe schelete în aceeași cutie, iar pe fiecare astfel de recipient se vor nota conținutul, data, locul exhumării, situsul etc. Apoi se vor sigila, parafa și semna de către toți cei implicați în această acțiune.

Odată ajunse la laborator, piesele scheletice vor fi conservate și consolidate în scopul efectuării măsurătorilor. Pentru acestea se vor folosi substanțe ca: polivinil acetat (PVA), bitumen acrilat (Paraloid B72), rășini acrilice (Butvar). Din aceste substanțe se va prepara o soluție cu o concentrație de 5-10%, în care se va introduce tot osul, după care este lăsat la uscat. Adezivii cu cianoacrilat pot fi folosiți la consolidarea dinților, în alveolele dentare ale mandibulei și maxilarului.

Sortarea rămășițelor scheletale este necesară în vederea deosebirii scheletelor între ele, în situația în care sunt mai multe. Elementele care arată prezența mai multor schelete sunt oasele ce prezintă diverse diferențe morfologice evidente și articularea nefirească a oaselor.

Stabilirea apartenenței la specia umană se bazează pe metodele anatomiei și histologiei comparate și pe metode biologice. Apartenența umană este ușor de determinat când scheletul este complet și componentele osoase sunt găsite în poziție anatomică, este prezent țesut moale sau fire de păr, este prezentă dentiția cu lucrări dentare efectuate. De cele mai multe ori se stabilește cu ușurință, macroscopic. În situațiile în care oasele sunt fragmentate, diferențierea este mai complicată și în multe cazuri este necesar să se apeleze la atlasele de anatomie comparată.

Figura nr. 21 reprezintă un craniu uman privit frontal și din profil

Efectuarea măsurătorilor se realizează cu instrumentar specific: compasul antropometric, banda metrică, planșa osteometrică, compasul de grosime, șublerul sau rigla antropometrică. Aceste instrumente sunt conectate la computere, prin programe speciale, permițând stocarea unui număr considerabil de date. Cel mai des utilizat este compasul antropometric pentru efectuarea măsurătorilor craniene.

Figura nr. 22 reprezintă un instrument antropometric de măsurat

încheietura, cotul sau glezna

Măsurătorile sunt exprimate în sistemul metric și sunt efectuate între anumite repere anatomice sau puncte virtuale situate pe materialul osos, pe care se descriu arce, coarde sau volume. Indicii osteometrici sunt rezultatul acestor măsurători. Sunt recomandate folosirea a 34 de măsurători standard craniene și 44 măsurători post-craniene pe scheletele intacte. În cazul oaselor lungi se utilizează planșa osteometrică pentru determinarea lungimii șublerul pentru lățimea diafizelor și banda osteometrică pentru circumferință. Măsurătorile se pot face și pe filme radiografice, automat – în cazul radiografiilor digitale sau cu ajutorul compasului.

Pentru identificarea oaselor, medicul legist sau antropologul trebuie sa aibă temeinice cunoștințe de osteologie, iar pentru procesul de identificare, prima etapă ce trebuie parcursă este stabilirea sexului. Determinarea vârstei și taliei sunt determinate de sexul rămășițelor scheletale.

Înainte de examinarea de laborator trebuie avute în vedere și analizate articolele de vestimentație, în cazul în care la fața locului unde au fost găsite resturile osoase se găsesc și fragmente din acestea, deoarece pot sugera sexul persoanei. Dacă îmbrăcămintea este unisex, se va proceda la identificarea de bijuterii sau se va verfica în buzunare conținutul acestora.

Dimorfismul sexual stă la baza metodelor de determinare a sexului pe material osos. Ca regulă generală, scheletul unui bărbat va fi mereu mai dezvoltat decât cel al unei femei, la fel și musculatura. La femei, o caracteristică specifică este bazinul, care poate fi afectat de procesul nașterii. Datorită dimorfismului sexual accentuat, craniul și pelvisul se folosesc pentru determinarea sexului. Acuratețea determinării sexului pe baza craniului este de 80%, iar pe baza pelvisului procentul este de 90. Când ambele oase amintite mai sus sunt folosite, acuratețea determinării este de 97%. În cazurile medico-legale, media acurateții determinării sexului este de aproximativ 87%.

În situațiile în care există un schelet, dar craniul și pelvisul lipsesc, reușita determinării sexului este destul de scăzută. Din fericire, evoluția tehnicilor de biologie moleculară are un rol important în determinarea sexului, prin prelevarea de ADN din fragmentele osoase. În aceste condiții, determinarea se face cu mare precizie.

Sunt întâlnite dificultăți importante în cazul sub-adulților (copii și adolescenți), deoarece dimorfismul sexual apare abia după încheierea perioadei de adolescență. Astfel, în practică, s-a determinat sexul după oasele lungi sau după bazin, iar în unele situații după mandibulă.

Determinarea sexului la adulți se efectuează, așa cum am menționat mai sus, pe baza caracterelor morfologice ale bazinului și a craniului, după cum urmează:

pe baza caracterelor morfologice ale bazinului:

după naștere, bazinul femeii prezintă un pronunțat dimorfism sexual

la femei bazinul este mai lat și mai înalt, iar la bărbați este mai puțin înalt și mai îngust

la femei predomină diametrele transversale, iar la bărbați cele antero-posterioare

la femei diametrele aperturii pelvine superioare și inferioare sunt mai mari

apertura pelvină superioară a femeii este de formă ovală, iar la bărbați are forma unei inimi

micul bazin are o formă cilindrică la femei, iar la bărbați are o formă de trunchi de con cu baza mare superior

osul sacru este mai mare la femei decât la bărbați

marea incizură ischidiacă este mai largă și mai puțin adâncă la femei decât la bărbați

unghiul sub-pubian este mai deschis la femei, 90-100 grade, decât la bărbați.

B. pe baza caracterelor morfologice a craniului

la bărbați neurocraniul este mai puțin boltit, iar la femei este mai rotunjit

orbitele sunt mai rotunjite la femei și au marginile ascuțite, iar la bărbați orbitele au o formă patrulateră

apertura nazală este mai înaltă și mai ascuțită la bărbați, cu marginile ascuțite

la bărbați oasele nazale sunt mai mari și proemină anterior formând un unghi mai ascuțit decât la femei

craniul masculin este mai robust și în general inserțiile musculare sunt mai pronunțate

mentonul are o formă patrulateră la bărbați, iar la femei este mai rotunjit

zonele de inserție musculară pe mandibulă sunt mai rugoase la bărbați decât la femei

Menționăm că toate criteriile prezentate mai sus sunt valabile doar la indvizii între 20 și 55 de ani și nu se aplică sub-adulților sau la maturul vârstnic.

Vârsta biologică, dar nu cea cronologică, poate fi estimată pe baza vârstei scheletale sau dentare și exprimată de expertul antropolog în intervale, spre exemplu 30 – 40 de ani și niciodată ca vârstă exactă, ex. 32 ani. Estimarea vârstei se bazează pe modificările rezultate în procesul creșterii, pe dezvoltarea oaselor, ori pe modificările involutive ale oaselor. După depășirea maturității biologice modificările oaselor sunt încetinite ori stopate, dar vor fi prezente modificările degerenative osoase.

Knusman a clasificat vârstele în funcție de dezvoltarea scheletală, pe perioade:

infans 1 – de la momentul nașterii până la 7 ani

infans 1a – de la momentul nașterii până la 2 ani

infans 1b – de la 2 la 7 ani

infans 2 – de la 7 la 14 ani

juvenis – de la 18 la 22 ani

adultus – începutul închiderilor suturilor.

Această clasificare a fost însă criticată de multe ori, iar în acest sens, medicii legali antropologiști utilizează o clasificare mai amplă și mai complexă:

fetus – de la concepție până la naștere

nou născut – primele 28 de zile de viață

sugar – de la 4 săptămâni la 1 an

copil – de la 1 la 12 ani

adolescent sau puber – 13 – 17 ani

adult tânăr – între 18 și 25 de ani

vârsta adultă de mijloc: a. tânără între 26 si 35 de ani; b. târzie între 36 și 45 de ani

adult matur – peste 46 de ani

adult vârstnic – peste 80 de ani.

Estimarea vârstei resturilor scheletale ale fetusului se realizează cu ajutorul regulii lungimii femurului:

vârsta (săptămâni) = (0,3303 x femur) + 13,5583 ± 2,08

Estimarea vârstei resturilor scheletale la sub-adulți se realizează prin măsurarea lungimii oaselor lungi. Se va ține cont de fuzionarea epifizo-diafizară, care prezintă anumite particularități:

fuzionarea epifizo-diafizară se face mai devreme cu aproximativ doi ani la sexul feminin, decât la cel masculin

examenul radiologic al oaselor trebuie să fie însoțit de examenul macroscopic, care poate evidenția epifiza nefuzionată cu diafiza

sunt situații în care pot exista variații de fuzionare a epifizei în cadrul populațiilor de același sex, vârstă sau rasă.

Particularități ale oaselor ce trebuie amintite în vederea estimării vârstei la copii sunt:

în timpul copilăriei oasele coxale sunt formate din 3 părți. Ramura ischiopubiană este prima care fuzionează la copiii între 5 și 8 ani, osificarea cartilajului triradiat acetabular începe la fete la vârsta de 10-11 ani și este complet la 13-15 ani, în timp ce la băieți este complet la 17 ani.

corpul sternului este alcătuit din 4 fragmente, segmentele inferioare fuzionează de la 4 ani, cele de mijloc la 11-16 ani, iar cele două superioare la 20 de ani

sacrul se formează până la 5-6 ani din 5 vertrebre sacrale separate.

Elementele laterale fuzionează în adolescența timpurie, iar porțiunea centrală fuzionează de sus în jos, începând din adolescență, cea târzie sau adultul tânăr, iar fuzionarea vertebrelor sacrale 1 și 2 se poate realiza și la vârsta de 32 de ani.

La adulți, vârsta scheletală se bazează pe modificări ale articulațiilor unde mișcările între oase sunt absente sau limitate, ori pe modificări ale structurii oaselor odată cu înaintarea în vârstă. În acest sens, evidențiem:

obliterarea suturilor craniene

Diferențierea craniului de adult de cel al sub-adultului se efectuează pe baza osificării suturii sfenoocipitale. Osificarea suturilor se face dinspre interior spre exterior. Marea majoritate a metodelor de estimare a vârstei pe baza osificării suturilor craniene examinează porțiunea etocraniană, existând riscul de a subestima vârsta. Un grad la fel de redus în precizia estimării vârstei o au și examinările porțiunii endocraniene. Se consideră că pe baza acestui principiu, indivizii între 20 și 50 de ani pot fi încadrați în decada următoare.

examinarea feței simfizare a oaselor pubiene

Configurația suprafețelor osoase din alcătuirea simfizei pubiene prezintă modificări ce apar odată cu înaintarea în vârstă. La tineri suprafața simfizară a fiecărui os pubian prezintă și șanțuri. La adult șanțurile se adâncesc și crestele sunt mai puțin proeminente, iar în jurul suprafeței se formează o margine osoasă. La adultul vârstnic dispare marginea osoasă și suprafața simfizară devine poroasă, cu granulații fine.

examinarea extremității sternale a coastelor, metodă descrisă de Iscan

Suprafața acesteia este relativ plană, dar odată cu vârsta se va adânci și va prezenta o margine din ce în ce mai neregulată.

examinarea feței auriculare a osului iliac

Fața auriculară a sacrului se articulează cu fața auriculară a coxalului, formându-se articulația sacro-iliacă. La tineri suprafața se prezintă granulară, iar în timp devine progresiv netedă. Suprafața devine poroasă, înconjurată de o creastă osoasă la adultul vârstnic.

examinarea microscopică a secțiunilor făcute prin diafiza oaselor lungi

Pe astfel de preparate microscopice se poate observa numărul de osteoane și fragmente de osteoane. Țesutul osos îmbătrânit este parțial resorbit și înlocuit de osteoane noi, cu o dispoziție modificată. Numărul de osteoane și de fragmente de osteoane crește odată cu înaintarea în vârstă.

examinarea prin intermediul modificărilor degenerative osoase

La tineri, suprafața articulară a oaselor este rotunjită, netedă, iar la persoanele adulte apar osteofite pe marginile vertebrelor și în locul unde sunt inserate tendoanele sau ligamentele. Vârsta înaintată este caracterizată de resorbția țesutului osos spongios din toate oasele scheletului. Drept exemplu amintim osteoporoza senilă, evidentă la nivelul epifizei proximale a femurului ori vertebrelor.

Pentru estimarea taliei rămășițelor scheletale anumite elemente osoase sunt măsurate cu ajutorul planșei osteometrice. În situația în care osul este întreg, se va măsura cu precizie întreaga lungime a osului respectiv. Ca excepție de la regulă este măsurarea tibiei, a cărei lungime se determină între porțiunea medială a platoului tibial și fața inferioară articulară.

Talia unei persoane, corespunzătoare lungimii osului găsit se va compara cu datele din tabelele în care se redă corespondența existentă. Tabelele sunt rezultatul aplicării unor ecuații matematice pe un număr mare de măsurători osoase.

Din aceste tabele va rezulta doar o valoare medie a taliei, în acest sens în practică, se va estima talia sub forma unui interval dimensional. Estimarea taliei pe baza oaselor lungi ale membrelor inferioare este mai bună decât cea realizată pe membrele superioare. Din păcate, acuratețea metodei este foarte scăzută.

Tabelul reprezintă nr. de cm ce trebuie scăzuți din talia estimată la diferite vârste

Formule pentru determinarea taliei

Bărbați caucazieni (cm) +/- cm Femei caucaziene (cm) +/- cm

3.08 x Humerus + 70.45 4.05 3.36 x Humerus + 57.97 4.45

3.78 x Radius + 79.91 4.32 4.74 x Radius + 54.93 4.24

3.70 x Ulna + 74.05 4.32 4.27 x Ulna + 57.76 4.30

2.38 x Femur + 61.41 3.27 2.47 x Femur + 54.74 3.72

2.52 x Tibia + 78.62 3.27 2.90 x Tibia + 59.24 3.66

2.68 x Fibula + 71.78 3.29 2.93 x Fibula + 59.61 3.57

Din punct de vedere medico-legal, rasele sunt împărțite pe trei categorii: caucazoidă, negroidă și mongoloidă. În estimarea rasei cel mai des utilizată este regiunea mediofacială și craniul. Mai este utilizată și estimarea rasei prin măsurarea oaselor lungi, dar mai rar întâlnită în practică. Determinarea rasei la sub-adulți este unul dintre cele mai dificile și controversate subiecte ale antropologiei medico-legale deoarece multe din caracteristicile diferențierii rasiale apar în adolescența târzie.

Caracteristicile morfologice ale ale craniului la cele 3 grupe rasiale sunt prezentate în următorul tabel:

După ce au fost estimate vârsta, sexul, talia, expertiza medico-legală are un alt obiectiv și anume găsirea unor elemente pe baza cărora să se poată face identificarea cadavrului. Elementele analizate sunt următoarele:

modificări patologice

modificări scheletale sub forma calusurilor post fractură

anomalii congenitale osoase

prezența unor implanturi chirurgicale de genul șuruburilor, tijelor ori protezelor.

Documentele medicale efectuate în timpul vieții sunt de un real ajutor în acest gen de identificare, deoarece sunt comparate cu cele post-mortem în vederea confirmării sau infirmării identității persoanei. De asemenea, pot fi utile și documentele care atestă afecțiuni, din timpul vieții, care pot modifica structura și morfologia osului, de exemplu: infecții osoase, tuberculoză, scorbut. Toate acestea produc anomalii osoase, caracteristice fiecărui individ afectat de acestea. Unele implanturi chirurgicale sau ortopedice au un cod de identificare, ce poate fi găsit în fișa medicală a individului.

Pe baza unei comparări a conformației radiografice a sinusurilor frontale efectuate antemortem și postmortem se poate stabili identitatea cu o certitudine de aceeași precizie cum e cea efectuată pe baza amprentelor digitale, fiind unice fiecărui individ, chiar și în cazul gemenilor homozigoți.

III.4 Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice

Identificarea după sistemul dentar nu este o tehnică nouă, din informațiile pe care le deținem se arată că aceasta s-a utilizat chiar din anul 66 î.Hr., când amanta lui Nero, Sabina, a cerut capul soției lui Nero pe o tavă. A recunoscut-o după un dinte negru, pe care aceasta îl avea și care era vizibil cu ochiul liber.

Un alt exemplu este cel al lui Paul Revere, un dentist care l-a identificat pe Generalul Warren, ucis într-o luptă, după o punte de argint pe care doctorul i-a fabricat-o și implantat-o. De asemenea, în noiembrie 1849, dr. George Parkman dispare din Boston. O săptămână mai târziu s-au descoperit oase și fragmente osoase incinerate, precum și o parte de mandibulă, un dinte de aur și niște fațete de porțelan. S-a aflat cu ajutorul acestor fragmente de dinți identitatea lui Parkman și faptul că doctorul dentist al acestuia era chiar ucigașul.

Identificarea după sistemul dentar este o metodă a identificării postmortem. În unele cazuri este singura metodă prin care se poate realiza identificarea, mai ales în cazurile catastrofelor sau dezastrelor în masă, cum a fost situația din 2004, când un tsunami a ucis sute de persoane, ori bombardamentul din Bali. Dinții, precum și unele lucrări dentare sunt singurele fragmente corporale ce nu pot fi distruse ușor și care pot ajuta la identificarea persoanelor.

Odontostmatologia medico-legală a fost definită de către Kaiser – Nielsen drept ramura odontologiei ce se ocupă de evaluarea, interpretarea și prezentarea probelor rezultate din examinarea dentară, în interesul justtiției.

Statistic, s-a calculat că există peste două miliarde de posibilități de realizare a fișei dentiției unui adult. Oricum, această ,,amprentăˮ complexă este de ajutor în cazurile în care există documente realizate antemortem pentru a putea fi comparate cu cele realizate postmortem și poate fi demonstrată sau nu o identitate. Din păcate, nu puține sunt situațiile în care calitatea și acuratețea documentelor efectuate antemortem să fie afectată, sau să nici nu existe fizic.

După cum am menționat mai sus, pentru o identificare eficientă după sistemul dentar și lucrări stomatologice trebuie să existe documente antemortem de o calitate bună, comprehensive și eligibile pentru a putea fi comparate cu radiografii realizate postmortem. În practică, lucrurile nu stau chiar atât de bine, deoarece, multe persoane nu au vizitat în întreaga lor viață un dentist, astfel nu sunt înregistrate în nicio bază de date, nu există niciun document realizat antemortem și nu există material cu care să fie comparate radiografiile postmortem. În unele cazuri, familia dispărutului poate aduce o fotografie în care acesta zâmbește larg și sunt vizibile anumite particularități, pentru a putea fi comparată cu o radiografie. Deși rezultatele nu sunt notabile, totuși există și cazuri în care s-a reușit identificarea.

Un studiu realizat de Platt și Yewe-Dyer în anul 1970, privind acuratețea și corectitudinea datelor din fișele dentare, a demonstrat că numai 48% din fișe erau realizate corect, 38% erau total incorecte, iar 14% dintre pacienți nu aveau deloc o fișă de acest gen.

Identificarea pe baza caracteristicilor dinților și lucrărilor stomatologice a cadavrelor, în diferite stadii de descompunere, scheletizate, incinerate sau desfigurate, are un rol foarte important în identificarea acestora. Principiul care stă la baza identificării odontostomatologice este cel al unicității aparatului dento-maxilar. Dinții sunt cele mai puternice structuri ale organismului, care rezistă la acțiunea focului, descompunerii, a imersiei prelungite în apă, ori a desicării.

Figura nr.23 reprezintă o rămășiță scheletală de identificat pe baza dentiției

Clasificarea dentiției umane este bipartită:

heteordontă – compusă din diferite tipuri de dinți ce au rolul de masticație

diplodontă – omul are două seturi de dentiție separate (dentiția temporară sau primară cuprinzând 20 de dinți ce erup de la 6 luni la 2 ani; dentiția permanentă sau secundară ce cuprinde 32 de dinți care erup de la 6 ani la 21 ani).

Morfologic și funcțional, dinții sunt alcătuiți din coroana dentară, colet, rădăcină, apex și paradonțiu. Structurile principale de suport ale dintelui cuprind: procesul alveolar (porțiunea de mandibulă sau maxilar în care sunt poziționate alveolele dentare) și aleveola (cavitatea în care este fixată rădăcina dintelui, pentru ambele maxilare pot exista 52-66 alveole dentare).

Dinții adulți prezintă 160 de suprafețe cu caracteristici specifice și individuale, cărora li se alătură modificările aduse de anumite tratamente dentare și poziția dinților, din care rezultă calitățile deosebite a probelor dentare utilizate la identificarea unei persoane/cadavru.

Apreciind poziția acestora, dinții se împart în două categorii: frontali sau anteriori (canini și incisivi) sau laterali ori posteriori (premolari și molari).

Adulții au 32 de dinți, fiecare arcadă dentară fiind divizată în jumătăți drepte și stângi. Totalitatea dinților de la nivelul mandibulei și maxilarului formează arcada dentară. Arcada dentară poate avea forma unei parabole sau a unei elipse. Fiecare jumătate de arcadă prezintă doi incisivi, un canin, doi premolari și trei molari.

Notarea dinților a survenit ca o nevoie de a fi folosit un limbaj comun de specialitate pentru o comunicare mai eficientă, atât verbală, cât și grafică. Astfel, există mai multe metode de notare a dinților, dintre care se deosebesc sistemele de notare a dinților temporari și a celor permanenți. Federația Dentară Internațională a stabilit în acest sens că notarea se va face adăugând lângă cifra corespunzătoare hemiarcadei, cifra care marchează poziția dintelui pe hemiarcadă, în cazul dinților permanenți. În cazul dinților temporari, hemiarcadele sunt notate de la 5 la 8, la care se adaugă cifrele corespunzătoare poziției dintelui în cauză. Toate notările se realizează în sensul acelor de ceasornic.

Expertiza odontologică are drept obiective identificarea, localizarea, documentarea structurilor anatomice dentare, a reparațiilor și tratamentelor dentare, precum și examinarea acestora în scopul identificării unui cadavru.

Descoperirea dinților sau a fragmentelor sistemului dentar la locul incidentului trebuie să se facă foarte atent și cu mult spirit de observație, cu atât mai mult dacă sunt descoperite în locuri deschise pe pământ, pentru a nu fi confundate cu alte materiale precum granitul sau cuarțul. După ce materialul dentar a fost localizat, acesta se documentează, ambalează și trimite la laborator. Se recomandă utilizarea de spray adeziv ori fixativ în cazul dinților rămași după incinerare, deoarece aceștia sunt fragili și pot fi sfărmați prin manipulare.

Odată ajuns la laborator, materialul dentar se va expertiza, iar în raportul odontologic se va consemna: cine a emis ordonanța, numărul acesteia, obiectivele expertizei, datele istorice (când este posibil se vor trece vârsta, sexul și starea cadavrului, locul unde a fost găsit).

Instrumentele utilizate în examinarea dentară postmortem sunt: bisturiu, foarfece, pensete, fierăstrău, oglinzi dentare, sonde metalice, sursă de lumină ultravioletă, aparat foto-digital, instrumentar radiografic, diferite materiale pentru obținerea de mulaje.

Se va proceda la fotografierea materialului dentar, i se vor face radiografii și apoi se va întocmi odontograma. Sacul în care a fost transportat cadavrul se va inspecta minuțios, în vederea prezenței unor eventuali dinți ori materiale protetice desprinse. În unele cazuri, pentru o examinare în detaliu a sistemului dentar se va face și o rezecție de mandibulă.

ABFO recomandă fotografierea sistemului dentar, postmortem, astfel:

fotografierea feței cu buzele retractate

fotografierea în detaliu a dinților anteriori

fotografierea laterală a arcadelor dentare în poziție ușor întredeschisă și în ocluzie

fotografierea ocluzală a dinților superiori și inferiori.

Menționăm că radiografiile se vor realiza din unghiuri și poziții asemănătoare celor efectuate în cabinetele stomatologice, se vor realiza din mai multe incidente, iar în cazul în care este posibil, se vor efectua radiografii ,,mușcateˮ, pentru a evidenția distanța spațială dintre dintele maxilar și cel corespunzător mandibulei.

Figura nr.25 reprezintă analiza unei mușcături în mulaj

Caracteristicile dentare ce trebuie avute în vedere la efectuarea odontogramei sunt:

dinți prezenți sau lipsă

dinți poziționați anormal, anomalii congenitale

prezența plombelor – dimensiuni, localizare pe dinte, material

abraziuni, eroziuni, carii, precum și alte anomalii dentare

prezența coroanelor, a punților dentare

tratamente cosmetice dentare – fațete de porțelan

urme de tratament la canalul rădăcinii

leziuni traumatice ale dinților sau modificări postmortem

caracteristici ale dinților ce pot evidenția unele obiceiuri ca fumatul de pipă, bulimia, regurgitarea gastrică – ce pot afecta smalțul.

În compararea datelor antemortem cu cele postmortem se vor folosi următoarele elemente dentare: dinți prezenți, dinți lipsă, lipsa completă a dentiției, poziția dinților, restaurări dentare morfologia și patologia gingiei și a ligamentelor periodontale, precum și caracteristicile anatomice și patologia maxilarului și a mandibulei sau morfologia și patologia camerei pulpare și a canalului rădăcinii. Discrepanțele majore existente între cele două documentări exclud identitatea supusă comparării.

Identificarea odontostomatologică a cadavrelor la care nu s-au găsit date medicale antemortem se poate realiza prin compararea unor fotografii în care presupusa persoană zâmbește, utilizând metoda suprapunerii digitale, despre care am vorbit într-o secțiune anterioară, a dinților vizibili cu poza mulajului danturii cadavrului neidentificat.

Protezele dentare sunt de asemenea de ajutor, deoarece datorită marcării acestora se poate identifica victima. Acestea rămân intacte sau sunt ușor avariate chiar și în cazul unor traumatisme violente, nu se descompun datorită materialului în condițiile înhumării sau datorită modificărilor psotmortem ale victimei. Marcarea protezelor dentare a devenit tot mai frecventă, tocmai pentru acest scop; la noi în țară, marcarea este abia la stadiul de propunere.

Expertul poate furniza informații investigatorilor, pe baza analizei sistemului dentar, în condițiile în care nu există documente medicale care să ateste cert identitatea unei persoane, cum ar fi: apartenența de specie, apartenența de rasă, precum și estimarea sexului și a vârstei.

Apartenența de specie este cel mai ușor de stabilit, deoarece dentiția umană este mult diferită de cea a animalelor. La om incisivii maxilari sunt proporționali mai mari decât la mamifere, caninii sunt mici comparativ cu cei ai animalelor, premolarii și molarii omului prezintă cuspizi rotunjiți, separați prin șanțuri distincte.

Apartenența la rasă se stabilește ținând cont de anumite aspecte morfologice prezente la diferite specii. Spre exemplu, incisivii celor din rasa mongoloidă sunt sub formă de lopată, iar primul molar are 3 rădăcini; rasa caucazoidă prezintă tuberculul Carabelli (cuspid suplimentar situat pe molar); la rasa negroidă nu sunt caracteristici specifice, însă unii autori susțin că molarii ar fi mai mari, suprafața incisivilor ar fi crenelată și diastema ar fi mai freventă.

Estimarea sexului pe baza sistemului dentar este destul de dificil de stabilit în condițiile în care dințiii nu prezintă dimorfism sexual. Drept particularitate ce ar putea duce la identificarea sexului este că dimensiunile coroanei tind să fie mai mari la bărbați decât la femei. Apartenența de sex se mai poate stabili și prin testul pentru cromozomul Y.

Estimarea vârstei se realizează prin compararea stadiului de dezvoltare a dentiției unei persoane, a cărei vârstă nu este cunoscută, cu tabele ale caracteristicilor dezvoltării dentare pentru fiecare vârstă în parte.

La cadavrele copiilor procesul este mai simplificat, deoarece se ține cont de mineralizarea dinților și de erupția acestora, după cum este ilustrat în tabelul următor:

La adulți, estimarea are rezultate mai scăzute în ceea ce privește acuratețea. Una dintre primele metode de estimare a vârstei pe baza dentiției a fost dezvoltată de Gustafson, în anul 1950. Metoda prevedea efectuarea unei secțiuni subțiri longitudinale buco – linguale a dintelui. Se căutau modificări ascociate înaintării în vârstă, cu ajutorul microscopului sau a stereomicroscopului. Dintre acestea se aveau în vedere: uzura suprafețelor ocluzale datorate alimentației, depunerea de dentină secundară, gradul de paradontoză, apoziția de cement, rezorbția radiculară ori transparența și transluciditatea rădăcinii.

Tabelul reprezintă scorurile acordate modificărilor dentare și semnificația lor

Studii recente arată că identificarea va rămâne în continuare un subiect preferat de științele medico-legale. În ultimii ani, există un interes în creștere în subiecte de identificare din partea Turciei. Studiile efectuate la Institutul Național de Științe, singura instituție oficială de expertizare de acest gen din Turcia, demonstrează că sunt la un pas de a implementa dezvoltarea modelelor și formulelor de regresie, pentru aplicarea de metode combinate în scopul identificării persoanelor sau a cadavrelor pe baza sistemului dentar și a lucrărilor stomatologice.

III.5 Identificarea prin expertiza fotografiei de portret

Pe toată durata vieții sale omul acumulează o serie de modificări de ordin fiziologic datorate dezvoltării sale biologice, de ordin traumatologic cum sunt accidentelele, ori de ordin medical cum sunt intervențiile chirurgicale sau maladiile. Cu toate acestea, omul prezintă o individualitate incontestabilă și obiectivă. Fundamentul științific al expertizei fotografiei de portret rezidă tocmai în această invariabilitate și certitudine a individualității persoanei.

Identificarea cadavrelor pe baza expertizei fotografiei de portret se realizează prin fotografierea semnalmentelor exterioare ale acestora, în condițiile în care au fost curățate și aranjate în așa fel încât să nu aibă un impact major asupra psihicului persoanei care le recunoaște. De menționat că acest procedeu se folosește și la stabilirea identității unei persoane amnezice ori care-și ascunde identitatea.

În esență, metoda constă în compararea unei fotografii de dată cât mai recentă ce reprezintă figura persoanei dispărute, cu fotografia cadavrului supus identificării. Examinarea lor comparativă va avea ca rezultat stabilirea dacă două sau mai multe fotografii reprezintă imaginea unei singure persoane, ori dacă se pune problema imaginii a două persoane diferite.

Fotografia judiciară are un rol deosebit în realizarea identificării pe baza expertizei fotografiei de portret, deoarece în orice condiții este găsit un cadavru, acesta trebuie fotografiat în poziția și starea în care a fost găsit, fără a fi făcute alte modificări ulterioare.

Fotografiile realizate se prelucrează până sunt aduse la aceeași scară. Poziționarea și reproducerea acestora iau drept reper elemente ca: distanța dintre pupila ochilor, înălțimea și lățimea frunții, distanța de la baza nasului până la vârful bărbiei, lungimea lobului urechii și depărtarea de față, distanța dintre iris și vârful nasului etc.

În practică, criminaliștii utilizează diverse proceduri de examinare comparativă, luând în calcul scara imaginii fotografiilor, cum sunt: compararea prin confruntarea trăsăturilor, măsurarea valorilor unghiulare, metoda caroiajului sau a rețelelor pătrate și proiectarea punctelor comune.

Compararea prin confruntarea trăsăturilor

Procedura aceasta este mai simplificată și constă în fază incipientă în efectuarea examinării comparative prin așezarea fotografiilor alăturat, cea a persoanei necunoscute în stânga, iar cea cunoscută va fi așezată în dreapta. Apoi se va proceda la găsirea elementelor comune celor două fotografii, apreciindu-se sub aspectul formei, poziției, mărimii ori a semnelor particulare, din cele descrise în secțiunile anterioare. În fază finală se vor reține și descrie în raportul de expertiză atât deosebirile, cât și asemănările. Aceste elemente vor fi marcate pe ambele fotografii.

De reținut că se pot folosi fotografii ale supectului comparate cu fotografii de pe fișa de antecedente penale, fotografii ale cadavrului comparate cu fotografii de pe fișa persoanelor dispărute. Dacă fotografiile oferite sunt din categoria celor ocazionale, se va încerca să se găsească fotografii cât mai apropiate ca plan de referință.

Fotografierea cadavrelor se va realiza de sus, pe verticală, precum și din laterale la fața locului, cu obiectivul aparatului suficient de ridicat și paralel, încât să surprindă întreg corpul. Aceasta va fi fotografia plan – de referință. Luminile necesare realizării unei fotografii clare vor fi situate deasupra obiectivului – lumina principală și lumini secundare, așezate pe laterale. Rolul luminii laterale este de a atenua umbrele și de a surprinde cât mai în detaliu unele caracteristici, leziuni evidente, detalii ale îmbrăcăminții etc.

La fotografierea laterală și încrucișată trebuie să se aibă în vedere să nu fie executate dinspre cap, ori dinspre picioare pentru a nu avea ca rezultat fotografii disproporționate ori deformate. Pentru o eficiență maximă, fotografiile vor fi realizate cât de sus este posibil și de la o distanță cât mai mare. Cadavrul trebuie să ocupe doar o treime din fotografie, pentru a putea fi suprins în restul de două treimi și mediul ambiental.

Cadavrele găsite la fața locului spânzurate, ori în poziție șezută vor fi fotografiate din patru părți opuse. Se va avea în vedere și fotografierea nodului lațului în cazul spânzurării, precum și alte leziuni vizibile, care pot evidenția forma și lungimea obiectului cu care s-a realizat crima. În cazul cadavrelor dezmembrate se va proceda la fotografierea fragmentelor corporale atât separat, cât și în forma lor reconstituită. Fiecare fragment corporal se va fotografia cu urmele de sânge, țesuturi sau resturi organice, precum și cu materialul în care au fost găsite.

La expertiza fotografiei de portret a persoanelor dispărute se va ține cont de faptul că persoana ar putea fi deghizată sau de unele transformări pe care persoana le-ar putea suferi. În acest sens, se vor efectua două fotografii de portret, una profil și una frontală. Sunt situații în care se mai pot realiza fotografii și din semiprofil, din picioare, ori din partea ce prezintă anumite particularități evidente (semne din naștere, tatuaje, alunițe, pete), folositoare la identificare.

2. Măsurarea valorilor unghiulare. Această metodă este reprezentată de o procedură prin care sunt trasate linii tangente de la niște elemente fixe ale figurii umane, prestabilite înainte, spre extremitățile altor elemente, din care vor rezulta unghiuri determinate de forma, poziția și mărimea detaliilor figurii. Pe baza unor calcule și formule matematice se va afla astfel dacă cele două fotografii conțin imaginea uneia și aceleiași persoane.

Unghiurile luate izolat pot avea acceași valoare la mai multe persoane, dar daca sunt privite în ansamblu variază de la o persoană la alta. Elementele determinante sunt: unghiul format cu unghiurile interne ale ochilor, unghiul format cu extremitățile urechii, unghiul format între urechea superioară a lobului urechii și comisul gurii, unghiul format cu cele două comisuri ale gurii.

Atunci când este aplicat procedeul măsurării valorii unghiulare este recomandat să se efectueze măsurători exacte, să se determine valoarea a cât mai multor unghiuri, iar dacă este posibil, imaginile supuse comparării să aibă dimensiuni cât mai mari, tocmai pentru a ușura calculele și a diminua coeficientul de eroare.

3. Proiectarea punctelor comune. O altă metodă privitoare la expertiza fotografiei de portret presupune o procedură prin care cele două fotografii supuse comparării și analizei sunt realizate la scări diferite. Este esențial, însă, ca imaginile să fie realizate din plan frontal. Astfel, se va așeza imaginea de dimensiuni mai mari pe o coală de hârtie, în partea de jos a acesteia, iar cea de dimensiuni mai mici deasupra celei dintâi. Următorul pas este de a alege un punct superior din care se trasează o axă ce trece prin vârful nasului și prin rădăcina acestuia. În continuare se vor căuta puncte comune ale figurii, bine conturate și evidențiate în cele două fotografii, ca de exemplu: comisurile ochilor ori ale gurii, nările, helixul superior al urechilor, etc. Se unesc elementele de același fel din cele două fotografii și se apreciază dacă cele doua imagini prezintă una și aceeași persoană, în condițiile în care liniile trasate în acest mod se proiectează într-un singur punct sau în puncte foarte apropiate.

Pentru ca fotografiile să fie de o calitate și o acuratețe ridicată, aparatele fotografice ale criminaliștilor sunt prevăzute cu niște linii de control, una verticală ce se situează pe mijlocul feței și una oblică, care va traversa unghiul exterior al ochiului drept și partea de sus a urechii drepte.

Toate fotografiile realizate în acest scop se vor efectua în mod obligatoriu la o scară de 1/7 din mărimea naturală, pentru a asigura compararea caracteristicilor fizionomiei umane.

Se mai pot obține rezultate notabile în identificare prin suprapunerea a două imagini fotografice. Procedeul constă în fotografierea succesivă, pe aceeași placă fotografică, a două imagini ce sunt supuse comparării, prin mixare ori proiectare. Asemănările și deosebirile de trăsături vor fi evidențiate după ce placa fotografică va fi reemulsionată. Pentru a înțelege acest procedeu îl putem compara cu scoaterea unui singur pozitiv din două negative suprapuse ale unei fotografii.

4. Metoda caroiajului sau a rețelelor pătrate. Se aplică o rețea de linii paralele, la distanțe egale, atât pe vertical cât și pe orizontal. Acestea sunt marcate cu cifre și litere, ce urmează figuri geometrice în care se întâlnesc dispuse elementele figurii sau porțiunii de figură. De menționat că pentru o analiză cât mai corectă este necesar ca distanțele dintre linii să fie cât mai mici. Trasarea liniilor paralele se efectuează mai întâi prin trasarea axelor de coordonate, după care se trasează la distanțele stabilite în funcție de mărimea imaginii și de precizarea cu care se dorește să fie stabilite coincidența elementelor – linii orizontale și verticale echidistante. Când imaginile sunt la aceeași scară, distanțele dintre linii vor fi situate în aceeași imagine, dar și în cealaltă. Când imaginile sunt de mărimi diferite se va stabili prin măsurare raportul dintre acestea, raport ce va trebui respectat și la trasarea liniilor paralele orizontale ori verticale.

Liniile trasate în acest mod vor acoperi figura persoanei cu o rețea de pătrate, fiecare pătrat fiind numerotat cu o cifră și i se atribuie și o literă. Se urmărește apoi ca în fiecare imagine elementele figurii să se regăsească și în cealaltă. Pentru trasarea caroiajului se pot determina și alte puncte de plecare, altele decât cele menționate.

5. Supraproiecția. Metoda supraproiecției este utilizată în cazul în care este necesară identificarea unui cadavru aflat într-un stadiu avansat de putrefacție, ori când la fața locului este descoperit doar scheletul. Această metodă a fost elaborată de către Prof. Brash de la Universitatea din Edinbourgh, în anul 1935. Ideea i-a venit când a încercat să dovedească, în cazul unui omor că, cele două cranii descoperite aparțineau soției și doicii fiilor lui Buck Ruston. La acea vreme a fost un caz intens mediatizat.

Aparatul special necesar în aplicarea acestei metode este deținut acttualmente și de către Institul Național de Criminalistică din I.G.P.R.

Pentru aplicarea acestei metode este vital ca elementele generale și individuale constate pe cadavru și cele referitoare la persoana dispărută să fie realizate pe corespondențe. Concluzia de identitate se bazează pe suprapunerea perfectă a tuturor caracteristicilor ce sunt constituite din linii caracteristice și puncte anatomotopografice.

Figura nr. 29 reprezintă cadavru cu identitate necunoscută

Concluziile ce se vor lua de către expertul criminalist, ori de către antropolog, după realizarea expertizei de portret pot fi de natură:

certă pozitivă – ex.,,Imaginea din fotografia supusă expertizei îl reprezintă pe numitul A.C.ˮ;

certă negativă – ex.,,Imaginea din fotografia supusă expertizei nu îl reprezintă pe numitul A.C.ˮ;

de imposibilitate – ex.,,Nu se poate stabili pe cine reprezintă imaginea din fotografia supusă expertizeiˮ.

CAPITOLUL IV

Considerații privind scopul și importanța înregistrării penale

Evidența criminalistică este actualmente o ramură distinctă a criminalisticii, destinată elaborării metodelor și mijloacelor tehnice de înregistrare, clasificare, precum și sistematizare a unor date caracteristice referitoare la anumite categorii de persoane sau obiecte pe bază de fișe speciale centralizate la nivel județean și național, în scopul de a asigura o eventuală idenitifcare ulterioară a acestora, în cazul comiterii unei infracțiuni.

Importanța identificării persoanelor care înfăptuiesc o faptă penală are un loc deosebit de important în știința criminalisticii, de aceea este necesară o evidență a infractorilor, care să ușureze munca organelor judiciare. Dacă în cele mai vechi timpuri autorii crimelor erau supuși la suplicii infernale cum erau: tăierea unor membre, a nasului sau urechilor, ori a altor componente anatomice, sau chiar marcarea cu un fier înroșit pentru a putea fi recunoscuți ușor de societate, pe parcursul timpului chiar s-au legalizat aceste acte barbare prin acte juridice. Erau uzitate diverse barbarii ca: smulgerea nărilor, scoaterea ochilor, tăierea antebrațului sau a mâinii (ca de exemplu în cazul celor care furau).

O altă modalitate de identificare era aceea prin care se făcea apel la persoanele care-l cunoșteau pe cel suspectat de comiterea infracțiunii, la paznici sau codeținuți, dar metoda a fost catalogată drept plină de subiectivism și s-a renunțat și la aceasta în timp.

Evidența criminalistică, la nivel științific, a avut drept bază un sistem de înregistrare a infractorilor pe un model de fișe nominale, alături de faptele aferente săvârșite de aceștia, realizat pentru prima dată în Franța.

După aplicarea sistemului de înregistrare a francezului Alphonse Bertillon, s-au realizat reale progrese tehnico-științifice în antropometrie. În acest sens, fiecare infractor era supus unor măsurători corporale, iar datele consemnate se notau în niște registre speciale. Metoda aceasta a fost adoptată de multe din țările europene.

Din păcate, metoda lui Bertillon s-a dovedit a fi ineficientă în timp, deoarece rata criminalității a crescut, iar această insuficiență era datorată de imposibilitatea obținerii unor măsurători cu același nivel de exactitate, în condițiile în care erau realizate în diferite condiții sau de persoane diferite. Problema imperioasă de care s-au lovit criminaliștii i-a determinat să definitiveze un sistem de înregistrare nominală a infractorilor, care evoluat și perfecționat este reprezentat astăzi de evidența alfabetică.

Scopul înregistrării penale este de a:

identifica persoane care au mai săvârșit fapte prevăzute de legea penală, prin metoda înregistrării nominale sau înregistrării dactiloscopice sau dedactilare;

identifica infractori pe baza înregistrării dactilscopice monodactilare și după modul de a opera;

identifica persoane care au dispărut, persoane și cadavre cu identitate necunoscută prin utilizarea metodelor de identificare prin semnalmente exterioare sau alte date antropometrice;

identifica unele animale, obiecte furate sau pierdute, ori a celor ce reprezintă corp delict.

Judecătorului londonez John Fielding i se atribuie meritul de a realiza prima cartotecă, în anul 1791, iar în Franța, Eugene François Vidocq are meritul de a fi exploatat semnalmentele, numele, porecla, ori modul prin care opera un infractor, în descoperirea celor care recidivau sau se sustrăgeau urmăririi penale. În România, meritul de a fi progresat în acest domeniu se atribuie fraților Minovici, Nicolae și Mina, precum și dr. Andrei Ionescu și Valentin Sava, care în 1914 au înlocuit metoda lui Bertillon cu înregistrarea dactiloscopică.

Pentru a putea înțelege ce reprezintă evidența criminalistică, facem referire la practica organelor judiciare, a celor de urmărire penală, precum și a instanței judiciare, care descoperă varii date caracteristice ale persoanelor sau a obiectelor de evidență și le notează în niște fișe speciale, pe care le transmit diviziunilor cu funcție de evidență criminalistică a Ministerului de Interne. Aici se introduc aceste date, în mod direct sau prin codificare, în cartoteci.

Cartotecile de evidență criminalistică sunt completate permanent pentru a putea fi furnizate date, la solicitarea organelor judiciare îndreptățite, în scopul de a soluționa cauzele penale. Practica a demonstrat că nu există nicio infracțiune la a cărei cercetare, acest domeniu de activitate criminalistică ar putea fi neglijat sau ignorat.

Aceste cartoteci de evidență pot stabili în mod clar:

identitatea infractorilor după unele urme lăsate la fața locului

Când sunt descoperite la fața locului unei infracțiuni, urme de mâini, vor fi expediate Centrului de Informație, solicitându-se compararea acestora cu amprentele digitale sau palmare, din componența cartotecii dactiloscopice.

comunitatea de autori ai unui grup de infracțiuni pe baza urmelor lăsate la

fața locului

În cazul în care nu există suspiciuni asupra celor care au lăsat urmele, se vor compara cu datele existente în cartoteca infracțiunilor cu identitate necunoscută, astfel se pot descoperi și alte infracțiuni ce aparțin aceluiași autor.

prognozarea autorului unei fapte prevăzute de legea penală după modul în care acesta a operat

Poate fi dispusă de către organul competent, compararea elementelor ce caracterizează un mod de operare al unui suspect, cu datele existente într-o cartotecă de evidență.

identitatea cadavrelor necunoscute prin compararea amprentelor digitale cu fișe dactiloscopice din cartoteci de evidență, a semnalmentelor exterioare ori a altor date referitoare la persoanele înregistrate ca fiind dispărute

identitatea obiectelor corp-delict prin a compara astfel de obiecte cu obiecte din fondul colecțiilor criminalistice sau cu datele din cartoteci

identitatea unor persoane care se sustrag de la răspunderea penală, prin prezentarea unor acte contrafăcute, false, sau furate

antecedente penale ale unor condamnați potrivit datelor nominale cuprinse într-o cartotecă

Datele privind antecedentele penale au o deosebită importanță în vederea alegerii și aplicării pe durata întregului proces de desfășurare a cercetărilor unor procedee tactice optime, dar și în stabilirea măsurii de pedeapsă adecvate periclitării sociale pe care o prezintă acea persoană.

În ceea ce privește importanța pe care înregistrarea penală o are în domeniul criminalistic, facem referire la ceea ce afirma prof. Emilian Stancu, și anume că aceasta trebuie privită într-o interpretare bipartită. Dacă în primul rând este necesar să vorbim de combaterea infracțiunilor, prin identificarea autorilor unor fapte prevăzute de legea penală, a recidiviștilor, dar și prin utilizarea unor mijloace de probă, în plan secund discutăm de un caracter preventiv, un scop preventiv al activității judiciare, referitoare la efectuarea unor înregistrări a condamnaților penal, ori a unor persoane asupra cărora au fost dispuse măsuri de siguranță sau măsuri cu caracter penal. Astfel se realizează o supraveghere a modului de reeducare sau de reintegrare în societate a persoanelor menționate mai sus, în scopul de a preveni comiterea altor fapte penale, periculoase și degradante pentru fiecare individ.

Înregistrarea în cazierul judiciar

Înregistrarea în cazierul judiciar este clasificată bipartit, după cum urmează:

înregistrarea nominală sau alfabetică

înregistrarea dactiloscopică

Acest sistem de înregistrare se aplică persoanelor care sunt supuse justiției penale.

Înregistrarea nominală sau alfabetică

Persoanele care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală sunt notate și înregistrate, ținându-se evidența acestora în scopul de a asigura organelor judiciare informații referitoare la antecedentele penale. Pot servi drept temei juridic în înregistrarea nominală sau alfabetică diferite acte procesuale, cum ar fi: sentința judecătorească rămasă definitivă, procesul verbal de reținere sau sancțiunea privind privațiunea de libertate.

Astfel de date sunt necesare în procesul de cunoaștere a personalității individului supus legii penale, a nivelului de periculozitate socială pe care acesta o prezintă, contribuind astfel la eficientizarea activității de cercetare și desigur, la rezolvarea justă a cauzei respective.

Evidența nominală se va ține pe principiul locului de naștere a celui supus înregistrării și pe baza fișelor de cazier judiciar. În cazierul judiciar se vor cuprinde informații legate de: nume și prenume, nume anterior, dacă este cazul, porecla după care este cunoscut în diferite anturaje sau de public, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, naționalitate, domiciliul sau reședința, profesia pe care o exercită și locul de muncă. De asemenea se vor consemna și informații referitoare la antecedentele penale, când este cazul, date legate de aministie, grațiere, reabilitare, diverse prescripții, punerea în mișcare a acțiunii penale, formula dactiloscopică dedactilară, o fotografie tip de identificare, precum și alte mențiuni. Desigur, aceste fișe de cazier vor fi păstrate într-o ordine alfabetică.

Tot în cazul înregistrării alfabetice se va consemna și evidența persoanelor dispărute. Aceeași fișă, cu aceleași date va fi completată și în cazul acestora, dar în care se vor consemna informații legate de data, locul și împrejurările dispariției, ultimul domiciliu al persoanei care a dispărut, date referitoare la cel care a sesizat dispariția, cine a efectuat ultimele cercetări, persoanele care l-au văzut ultima dată sau în ce loc.

În cazul cadavrelor se vor consemna informații legate de locul în care a fost găsit cadavrul, împrejurările în care acesta a fost găsit, datele persoanei care l-a găsit, sexul, vârsta aproximativă, cauza morții, se vor descrie obiectele de îmbrăcăminte, obiectele găsite asupra sa, leziuni, semne exterioare, numărul dosarului și numele organului abilitat de a efectua urmărirea.

Fișele de evidență nominală sau alfabetică au puncte comune cu fișele utilizate la înregistrarea penală prin alte modalități, în special cu fișa dactiloscopică. Conexiunea se realizează prin concordarea perfectă a mențiunilor nominale din ambele fișe și cu ajutorul formulei dactiloscopice.

Înregistrarea dactiloscopică

Despre problemele legate de identificarea persoanelor care au comis fapte antisociale și a victimelor infracțiunilor s-au preocupat o serie de specialiști în domeniul criminalisticii, rezultatele studiilor și cercetărilor au fost puse în practică de către organele de poliție. Dintre toate metodele utilizate, cea mai reușită, care și în prezent se aplică, este identificarea persoanelor după amprentele digitale.

Amprentele papilare sunt considerate pe drept cuvânt una dintre cele mai bune metode de identificare a persoanelor. Fiecare amprentă este unică, se formează chiar înainte de a ne naște și rămâne neschimbată toată viața. De multe ori amprentele seamănă între ele dar, în urma unei analize detaliate, se demonstrează că aparțin unor degete diferite. De asemenea, mai este posibil ca amprentele aceluiași deget să pară diferite, în funcție de forța sau de suprafața pe care s-a realizat amprentarea. După o analiză vastă se va dovedi că acestea aparțin aceluiași deget.

Identificarea dactiloscopică are la bază proprietățile desenului papilar (unicitatea, inalterabilitatea, precum și fixitatea acestora), realizându-se sub forma unui examen dactiloscopic de comparare între amprentele papilare aflate în litigiu și cele existente în cartotecile mono sau dedactilare, amprente provenite de la suspecți, de la cadavre cu identitate necunoscută, ori ridicate de pe diferite obiecte, ce aparțin unei persoane care a dispărut.

Dactiloscopia are așadar drept scop constatarea dacă o amprentă a unei persoane incriminate și o amprentă de comparație sunt identice, fiind create de același deget sau aceeași palmă, rezultând identificarea unei persoane.

Actualmente, în diferite țări sunt aplicabile diverse sisteme de înregistrare dactiloscopică, dar toate au ca punct comun raportul existent între deltă și centrul desenului papilar.

Sunt consemnate în literatura de specialitate încercări de înregistrare dactiloscopică de la jumătatea secolului XVII, iar unul dintre primele astfel de servicii dactiloscopice din lume a fost fondat în 1897, în Calcutta, India. Înregistrarea dactiloscopică principală este cea dedactilară, realizată după un sistem românesc conceput în anul 1923, de către dr. Andrei Ionescu. Această metodă avea la bază clasificarea Wucetich – Oleriz a desenelor papilare a celor 10 degete ale membrelor superioare.

Despre primele informații legate de dactiloscopie în România vorbește dr. Constantin Țurai în una din lucrările sale ,,Enigmele unor amprenteˮ și menționează: ,, Toate declarațiile ce se luau anchetaților și martorilor neștiutori de carte, cu ocazia anchetelor, erau semnate de aceștia conform obiceiului, prin punere de deget, după ce li se citea conținutul. La 1 septembrie 1886, când apare Legea pentru autentificarea actelor, unde în art. 16 și 18 se reglementează modul cum se autentifică actele celor neștiutori de carte, „care trebuie subscrise prin punere de deget sau aplicarea unei ștampile sau  peceți”, organele polițienești știau cum trebuie făcută această punere de deget. Comisarii șefi ai brigăzilor de cercetări și secretarii acestora știau că trebuie făcută cu atenție, pentru a reda clar conținutul liniilor ce formau desenul acelui deget.”

Dr. Țurai subliniază : „Prof. Mina Minovici a fost promotorul, teoreticianul și cel mai competent om de știință de la noi, care s-a dedicat studiilor antropometrice și dactiloscopice în scopul promovării metodelor științifice  și de identificare a recidiviștilor”.

Datorită bunei organizări și funcționări a serviciului  de cazier judiciar   și identificare judiciară, la ora actuală baza de date dactiloscopice a Poliției cuprinde sute de mii de persoane luate în evidență după impresiuni digitale și asigură o desfășurare coerentă și fructuoasă a procesului de identificare a persoanelor după amprentele papilare.

Înregistrarea dactiloscopică este menită să contribuie la rezolvarea multiplelor probleme cu care se confruntă justiția:

stabilirea autorului unei fapte prevăzute de legea penală, comparând urmele de mâini de la fața locului cu amprentele existente în cartoteci, pe considerentul că acesta a mai săvârșit o infracșiune și este deja înregistrat;

stabilirea identității unei persoane care se folosește de acte de identitate false ori furate, ori care dorește să-și ascundă identitatea;

identificarea unui cadavru necunoscut, în condițiile în care acesta a săvârșit o infracțiune în timpul vieții și astfel a fost înregistrat în evidență.

Sistemul care este adoptat în România este de a nota desenele papilare cu cifre, după cum urmează: 1 – adeltice, 2 – dextrodeltice, 3 – sinistrodeltice, 4 – bideltice, iar degetele lipsă vor fi notate cu x.

Înregistrarea dactiloscopică se face prin fixarea desenelor papilare de pe falangele celor 10 degete în fișa dactiloscopică, în rubrici separate pentru fiecare deget. Pe verso, fișa conține informațiile legate de persoana înregistrată. Formula dactiloscopică, odată întocmită, servește la gruparea și ordonarea fișelor în cartoteci, pentru a fi găsită cât mai ușor. De menționat că formula nu reprezintă identitatea unei persoane, ci numai o caracteristică de grup. Stabilirea identității corecte se va face numai după analizarea desenului papilar în detaliu, după cum prevăd principiile metodice ale expertizei dactiloscopice.

Literatura de specialitate evidențiază că în domeniul criminalistic sunt uzitate mai multe sisteme de clasificare a desenului papilar și, respectiv, de întocmire a formulei dactiloscopice. Edward Henry a clasificat desenele papilare în două categorii: de tip arc sau laț, inclusiv subtipurile lor și în cerc, cuprinzând toate variantele acestora.

Formula dactiloscopică dedactilară secundară se va folosi în condițiile în care există un număr mare de fișe cu aceeași formulă primară, avându-se în vedere metoda lui Juan Vucetich și cele două metode create de către Francis Galton. În aces sens, menționăm:

metoda configurației desenului papilar, care se utilizează la dactilograme de tip arc;

metoda numărării crestelor, care se utilizează la dactilogramele de tip laț;

metoda crestei de direcție, aplicată dactilogramelor de tip cerc.

Pentru o bună organizare și o eficiență maximă se va proceda la crearea unor grupe sau subgrupe de fișe, pe cât posibil distribuite în mod egal, pentru evitarea erorilor de cartare a fișelor, la care se aduagă grupurile suplimentare sau cele secundare.

Alte modalități de înregistrare penală

Luând în calcul creșterea ratei criminalității, înmulțirea infractorilor și implicit numărul faptelor penale săvârșite de către aceștia, s-a constatat că este necesară dezvoltarea, perfecționarea, dar și organizarea eficientă a înregistrării penale. În acest sens, pe lângă evidențele cazierului judiciar sunt aplicate în practică și alte modalități de înregistrare penală, toate cu un singur scop comun, acela de a identifica persoanele și de a soluționa în mod just și operativ cauzele penale cu care ne confruntăm.

Din vastul sistem de înregistrare penală există și alte categorii de înregistrare penală ce sunt la fel de folositoare în identificarea persoanelor și a obiectelor, clasificate și organizate în cartoteci criminalistice, după cum urmează: cartoteca scrisului de mână – scriptotecă; cartotecă antropometrică; cartoteca vocii și a vorbirii; cartoteca scrisului dactilografiat; cartoteca balistică judiciară; cartoteca fonobalistică; cartoteca monedelor false; cartoteca obiectelor furate.

De asemenea, din sistem mai fac parte colecții de identificare criminalistică: arme și muniții, instrumente de spargere, pelicule de vopsele auto, cerneluri, tușuri, paste de scris, produse din hârtie, colecția tălpilor de încălțăminte, colecția sistemelor de iluminare, semnalizare auto, colecția spectrală, colecția fibrelor și firelor textile, colecția falsurilor etc.

În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cele mai importante înregistrări penale, aplicate în practica de specialitate.

Înregistrarea dactiloscopică monodactilară

Alături de înregistrarea dedactilară, pe care am tratat-o în secțiunea precedentă, există și înregistrarea monodactilară sau unidigitală, care privește înregistrarea făptuitorilor după urmele de degete pe care aceștia le-au lăsat la fața locului unei infracțiuni. Astfel, prin prelevarea acestora, se poate verifica dacă urmele de degete aparțin unei persoane care este înregistrată deja în baza de date sau unei persoane suspectate, după care cele două tipuri de amprente sunt comparate între ele pentru a vedea dacă aparțin aceleiași persoane.

Evidența constă în introducerea în sistem a urmelor descoperite la fața locului, bazându-se pe caracteristicile desenelor papilare (tip, sub-tip, varietate), întocmirea formulei monodactilare și ulterior crearea cartotecilor. Acestea din urmă oferă posbilitatea unei comparări între:

urmele prelevate de la fața locului cu cele existente deja în cartotecă pentru stabilirea identității infractorului;

urmele prelevate de la fața locului cu cele existente deja în cartotecă în vederea stabilirii dacă autorul a săvârșit una sau mai multe infracțiuni;

urmele prelevate de la fața locului cu cele ale persoanelor cu antecedente penale în scopul de a stabili dacă acestea au fost participante la înfăptuirea infracțiunii.

Evidența monodactilară se va realiza prin gruparea fișelor, întocmite separat, pentru fiecare dintre degete. Astfel, se va proceda la realizarea unei fracții, pe bază de formulă, notând la numărător un grup de litere reprezentând tipul, subtipul și varietatea desenului papilar, iar la numitor un număr ce reprezintă numărul de creste papilare, care intersectează linia lui Galton.

O altă variantă a înregistrării monodactilare este cartoteca urmelor digitale descoperite la fața locului. În aceasta sunt înregistrate amprentele persoanelor cu identitate necunoscută. Astfel, este posibilă compararea urmelor prelevate din câmpul infracțional cu impresiunile digitale existente în cartoteci deca- sau monodactilare, sau cu cele existente în baza de date AFIS 2000.

Înregistrarea persoanelor dispărute și a cadavrelor cu identitate necunoscută

Înregistrarea persoanelor dispărute cuprinde trei categorii de persoane: infractorii care se sustrag de la răspundere, fiind declarați în căutare, persoanele dispărute în urma evadării din penitenciare și nu în cele din urmă, persoanele dispărute de la domiciliu, loc de muncă sau dispărute în condiții suspecte.

Fișa tipizată de înregistrare va cuprinde informații legate de: circumstanțele dispariției, datele nominale și situația juridică a persoanei dispărute (nume, prenume, domiciliu, loc naștere, vârstă, profesie etc., dacă are antecedente penale, este suspect, condamnat etc.), date referitoare la cauza dispariției, date privind caracteristicile morofologice și funcționale ale persoanei dispărute. De asemenea, în fișa persoanelor dispărute, de tip D, se vor trece și persoanele care justifică bănuiala că au fost victimele unui omor, a unei răpiri, cum sunt copiii mici, surdo-muții, bolnavii psihic care și-au pierdut identitatea. Fișa mai are prevăzute rubrici pentru fotografii și rubrici pentru fixarea datelor dactiloscopice.

În scopul obținerii de date, organul competent va întreprinde diverse activități operative sau de cercetare ce se vor extinde și asupra obiectelor folosite de cel dispărut, dar în mod special asupra documentelor cu caracter medical sau de încadrare în câmpul muncii, ori de evidență a populației.

Caracteristicile antropometrice ale persoanei dispărute se vor prezenta în baza portretului vorbit, accentuându-se semnele particulare ce duc la individualizarea acesteia.

Evidența persoanelor dispărute se va organiza la nivelul poliției în a cărei rază de competență aceștia au avut domiciliul. În prezent, în România se lucrează la implementarea unui sistem informatic național de evidență.

Evidența cadavrelor cu identitate necunoscută constituie un subsistem al evidenței antropometrice și cuprinde atât evidența cadavrelor rezultate în urma infracțiunilor, cât și cadavrele apărute în urma unor calamități, accidente sau dezastre. În practica organelor judiciare se înregistrează numeroase cazuri în care multe cadavre nu au asupra lor documente de identitate și o astfel de evidență este mai mult decât necesară.

Figura nr. 41 reprezintă un cadavru mumificat cu identitate necunoscută

Înregistrarea se va face pe fișe standard, conținând informații legate de locul și data depistării cadavrului, obiecte de îmbrăcăminte sau alte obiecte aflate asupra cadavrului, stare, vârstă, leziuni corporale prezente, cauza morții, morfologia întregului corp. Medicul legist va participa la efectuarea portretului vorbit.

Acest gen de înregistrare prevede în mod obligatoriu efectuarea de fotografii operative de recunoaștere, dar și fotografii realizate pentru identificare, după ce cadavrul a fost toaletat și îmbrăcat. Examinarea cadavrului se desfășoară în aceleași faze ca și cercetarea locului faptei – faza statică și faza dinamică – rezultatele fiind consemnate în procesul verbal și fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea video – magnetică.

Fișa de înregistrare a cadavrelor cu identitate necunoscută prevede de asemenea întocmirea odontogramei, care va fi efectuată de un medic stomatolog specialist, ori de medicul legist. Se va anexa în mod necesar și fișa dactiloscopică a a cadavrului

Aceste fișe vor fi verificate în mod periodic, executându-se comparări în interiorul cartotecii antropometrice a tuturor datelor privind cadavrele cu identitate necunoscută cu cele privind persoanele dispărute și viceversa. Rezultatele obținute astfel se vor comunica organului competent în soluționarea cauzei respective. Evidența înregistrărilor de acest tip se ține la oraganul de poliție pe raza căruia a fost descoperit cadavrul.

Pentru asigurarea înregistrării unor date cât mai corecte, completarea acestor fișe se va realiza numai de către organul judiciar, ori de specialistul criminalist însărcinat cu astfel de atribuții.

Înregistrarea după modul de operare

Modul de operare poate fi definit ca un complex de acțiuni, deprinderi și procedee folosite de infractori, care le caracterizează activitatea și personalitatea înainte, în timpul și după comiterea faptei.

Problema modului de operare nu este nouă, aceasta preocupând poliția din vremuri anterioare, fiind considerată o reală posibilitate de identificare a făptuitorilor și probarea activității infracționale. Indicii care din punct de vedere criminalistic privesc acțiunea infracțională, pentru evidențierea modului de operare, pot fi considerați următorii: victima, timpul de comitere, locul și mediul, modul de organizare și abilitățile făptuitorilor, procedeele folosite, măsurile de precauție luate, instrumentele întrebuințate, urme lăsate la fața locului, precum și numărul infracțiunilor de același gen și frecvența comiterii lor.

Unii autori consideră că stabilirea modului de operare în care făptuitorul a acționat prezintă o deosebită importanță și cu privire la:

dacă a cunoscut amplasarea locului faptei;

stabilirea căilor de acces ale infractorilor;

dacă a acționat unul sau mai mulți infractori;

vicii sau deprinderi profesionale;

cât timp s-a aflat la fața locului.

Pe de altă parte, modul de operare este condiționat și de factori subiectivi ca: temperamentul, volitivitatea, deprinderea etc., dar și obiectivi în cazul recidiviștilor care utilizează aceleași procedee și mijloace la săvârșirea unei infracțiuni.

Reiterearea modului de operare a generat crearea unui sistem de evidență specifică infractorilor denumit și modus operandi sistem. Înregistrarea după modul de operare cuprinde infractorii recidiviști, autori ai unor fapte grave cum sunt: omorul, tâlhăria, furtul, violul, înșelăciunea, falsurile în înscrisuri etc.

Fișa autorilor cunoscuți, recidiviști, cuprinde date privind numele, prenumele, anul și locul nașterii, starea civilă, domiciliul, profesia, studii, antecedentele penale, succedate de descrierea elementelor modului de operare. La această fișă a modului de operare se vor anexa și fișa dactiloscopică, fotografii, materiale video.

În cazul autorilor cu identitate necunoscută, se vor consemna constatările realizate în urma cercetării la fața locului, a concluziilor experților, depozițiile martorilor oculari, precum și alte acte procedurale, caracteristicile modului de operare constatate la fața locului. La fișă se anexează fotografiile amprentelor papilare.

Pe baza fișelor de evidență a modului de operare se organizează o cartotecă la nivel local și una la nivel central. În ambele cartoteci se vor efectua periodic verificări în vederea selecționării suspecților potrivit modului lor de operare și în vederea identificării autorilor.

Dintre sistemele cele mai uzitate în identificarea dactiloscopică amintim sistemul Morfo – AFR, care conține informații diferite ca amprente, portrete, fotografii, schițe și date alfanumerice. Timpul de căutare este relativ mic, durând câteva minute o verificare a bazei de date. Examinarea comprativă folosită cel mai frecvent se referă la fișele dedactilare și urmele ridicate de la fața locului, rămase neidentificate, precum și la date complementare.

La momentul actual, în România se încearcă introducerea unui departament în cadrul I.G.P.R., denumit Profiling, în care să fie analizate din prisma tripartită a locului, victimei și a autorului toate acele cazuri în care infractorii sunt identificați după modul de operare, de către organe specializate strict pe această metodă. Acest departament este instituit în speranța că timpul de identificare și tragere la răspundere a criminalilor periculoși va fi cel mai scurt posibil. De asemenea, șeful I.G.P.R., Petru Tobă a anunțat că se intenționează și o colaborare cu F.B.I., care are o vastă experiență în acest gen de structuri.

Înregistrarea în baza de date genetice

Crearea unei baze de date genetice a apărut din necesitatea identificării criminalistice și pe baza analizelor ADN. În această bază sunt stocate informații certe, rezultate din analizarea unor probe prelevate de la indivizi supuși din varii motive unui astfel de tip de cercetare.

Statele membre ale Consiliului Europei au adoptat în anul 1993 Recomandarea nr. R(92)1, prin care se statuează că informațiile rezultate din probele prelevate pentru efectuarea analizei ADN vor fi folosite doar pentru cercetarea și condamnarea infractorilor. Laboratoarele de specialitate vor fi acreditate după reguli stricte în ceea ce privește securitatea și confidențialitatea datelor genetice.

În România, Sistemul Național de Date Genetice Judiciare funcționează de la data de 14 octombrie 2008, dată la care a intrat în vigoare Legea nr.76/2008 privind organizarea și funcționarea bazei de date genetice. În baza de date cu amprente genetice sunt înregistrate peste 20.000 de persoane, iar prin intermediul acestui sistem, până la acestă dată au fost identificate aproximativ 300 de persoane, în diverse cauze cercetate de poliție.

Sistemul Național de Date Genetice Judiciare conține profile genetice, date cu caracter personal și date despre caz, cu privire la suspecți de infracțiuni, persoane condamnate definitiv la pedeapsa închisorii, urme biologice prelevate cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, precum și cu privire la cadavre cu identitate necunoscută, persoane dispărute ori persoane decedate în urma catastrofelor naturale, a accidentelor în masa, a infracțiunilor de omor sau a actelor de terorism.

Probe biologice, în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare, pot fi prelevate în cazul comiterii infracțiunilor prevăzute de Codul Penal de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, ucidere din culpă, determinare sau înlesnire a sinuciderii, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, vătămare corporală din culpă, lipsire de libertate în mod ilegal, sclavie, viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupție sexuală, incest, tâlhărie, tortură, nerespectare a regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, nerespectare a regimului materiilor explozive, rele tratamente aplicate minorului, propagandă pentru război, genocid, tratamente neomenoase, distrugere a unor obiective și însușirea unor bunuri, distrugere și jefuire sau însușire a unor valori culturale. De asemenea mai pot fi prelevate probe și în cazul actelor de terorism.

S.N.D.G.J. (administrarea și gestionarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare) are următoarele atribuții:

genotiparea și alimentarea bazei de date cu profile genetice provenite de la persoanele care fac obiectul conform legislației în vigoare;

efectuarea de comparații între profilele genetice din baza de date, cu profile genetice în litigiu, provenite în urma genotipării urmelor;

efectuează comparații și răspunsuri la solicitările organismelor de cooperare internațională, conform legii.

Conform art.8 din Legea 76/2008, fișa cu date personale este un formular tipizat, ce cuprinde date cu caracter personal al persoanelor de la care au fost recoltate probele biologice. Completarea fișei va fi efectuată de către persoana care a recoltat probele, pe baza actului de identitate al persoanei de la care se prelevează probele, sau pe baza datelor puse la dispoziție de organul judiciar, în condițiile legii. Pe fișa cu date personale se aplică o etichetă cu un cod de identificare.

Prelevarea probelor biologice de la locul săvârșirii infracțiunii se realizează, cu ajutorul truselor destinate acestui scop, de către polițiști criminaliști, la solicitarea organului de urmărire penală sau instanței de judecată. Probele biologice ridicate sunt prezentate organului de urmărire penală sau instanței de judecată, care a solicitat prelevarea acestora.

Prelevarea probelor biologice de la cadavrele cu identitate necunoscută, recoltarea probelor biologice cu ocazia efectuării autopsiei, precum și prelevarea probelor biologice prin metode invazive se efectuează de instituțiile medico-legale. Probele biologice ridicate sunt prezentate organului de urmărire penală sau instanței de judecată, care a solicitat prelevarea acestora. În situația cadavrelor cu identitate necunoscută, probele biologice vor fi însoțite de datele de pe brățara de identificare. În vederea identificării cadavrelor cu identitate necunoscută, persoanelor dispărute ori persoanelor decedate în urma catastrofelor naturale, a accidentelor în masă, a infracțiunilor de omor sau a actelor de terorism, pot fi prelevate probe biologice de la rudele de gradele I și II ale acestora, în vederea stabilirii profilului genetic.

Înregistrarea în S.N.D.G.J. a datelor și informațiilor se face prin utilizarea codului de identificare. În baza de date cu caracter personal se introduc următoarele categorii de date: numele și prenumele, data nașterii, prenumele părinților, numele anterior și codul numeric personal. La momentul introducerii datelor în baza de date cu caracter personal se va verifica dacă acestea sunt exacte și/sau actualizate prin interogarea Registrului național de evidență a persoanelor, pentru cetățenii români, sau a evidențelor Oficiului Român pentru Imigrări, pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, respectiv pentru cetățenii străini.

Compararea a două profile genetice se efectuează, potrivit normelor de corespondență pe baza locilor pentru care, în ambele profile genetice, este disponibilă o pereche de valori ale alelelor. Pentru a obține un răspuns pozitiv este necesar ca cel puțin șase loci desemnați integral, cu excepția amelogeninei, să corespundă în ambele profile genetice.

Profilele genetice trimise spre căutare, care nu sunt indexate, vor primi un cod al S.N.D.G.J. de includere și căutare în baza de date. Acest cod va fi trimis solicitantului pentru a oferi posibilitatea obținerii datelor personale ale persoanei căreia i s-a atribuit profilul genetic căutat, ale persoanelor cu identitate necunoscută sau a datelor despre caz, în situația celor obținute din urmele de la fața locului.

Studiu de caz

Cazul pe care am ales să-l expun are un caracter exemplificativ bipartit referitor la modalitățile criminalistice de identificare tratate în prezenta lucrare, deoarece se impune găsirea identității atât în cazul unor rămășițe cadaverice, cât și a celui care a săvârșit abominabila faptă. Astfel, consider că speța în cauză va ilustra într-un mod cât mai concret și coerent ceea ce am avut în vedere în momentul în care mi-am ales tema de licență.

La data de 10.09.2002, în jurul orelor 16.00 – 16.30, martorii Boicea Ion, Ciorîcă Ilie Iulian și Stoica Adrian, paznici la S.C. MES S.A., se întorceau acasă de la serviciu, mergând cu bicicletele pe un drum agricol de pe raza comunei Brebeni din județul Olt.

Ajunși în dreptul unui lac de irigații care făcea parte din „Stația de punere sub presiune 19+23”, în punctul numit de localnici „Purcelul”, din curiozitate, aceștia s-au uitat într-una din țevile metalice de aspirare-pompare, care fusese tăiată recent de la o înălțime de 25 cm de la sol. În conductă, la o adâncime de aproximativ 1 m, martorii au observat, plutind în apă, ceva ce părea a fi fragmente din membrele inferioare ale unui cadavru uman și un sac negru din plastic. Martorul Stoica Adrian a încercat să scoată din apă sacul din plastic, fără însă a reuși, întrucât acesta s-a rupt. Din sac a căzut în apă un trunchi de corp uman, fără cap. Convinși că aceste fragmente sunt de origine umană, cei trei martori au anunțat șeful de post din comuna Brebeni despre descoperirea făcută, anunțându-l că într-o pădure, într-un canal colector, este un cadavru făcut bucăți.

A doua zi, anchetatorii au izolat perimetrul și au început cercetările la fața locului. S-au efectuat toate procedeele criminalistice specifice cercetării realizând fotografii, prelevând amprente de pe lucrurile găsite acolo. O probă ADN a fost recoltată de pe ceea ce a mai ramas din cadavru. Cu această ocazie, în conducta respectivă au fost găsite și ridicate două gambe de origine umană, precum și alte două fragmente de cadavru uman, alcătuite din bazin și coapse, respectiv trunchi, secționat la nivelul gâtului, toate în stare avansată de putrefacție.

Cu ajutorul unei motopompe a fost scoasă apa din conducte, astfel încât a fost posibilă găsirea și ridicarea a încă 12 oase ale degetelor mâinilor. În vederea cercetărilor, au fost ridicați și cei doi saci din plastic, unul negru și altul verde, în care s-au găsit fire de păr.

În ziua următoare, cercetările au fost extinse și la celelalte țevi ale stației, precum și la bazinul acesteia. Astfel, pe malul estic al bazinului, lângă baraj, într-o zonă mocirloasă cu vegetație abundentă, la aproximativ 150 m de locul în care fuseseră găsite segmentele de cadavru, a fost descoperită o pereche de pantaloni, tip blue-jeans, iar în apropierea acesteia o șosetă albastră. Cele două obiecte au fost ridicate în vederea cercetărilor.

Fragmentele de cadavru au fost supuse unei expertize medico-legale antropologice, efectuată de către Institutul de Medicină Legală „Prof. dr. MINA MINOVICI” și unei constatări medico-legale, efectuată de către Serviciul Județean de Medicină Legală Olt.

S-a dispus astfel efectuarea de urgență a unei constatări medico – legale prin care s-a concluzionat în această situație că :

segmentele de cadavru prezentate spre autopsie erau de natură umană și aparțineau aceluiași cadavru;

cadavrul supus constatării era de sex feminin, având o talie de aproximativ 1,65-1,66 m;

din cauza putrefacției în condiții deosebite (apă și aer) nu s-a putut stabili cu certitudine vechimea cadavrului (apreciindu-se cu aproximație 1 an și 6 luni – 2 ani);

datorită absenței capului nu s-a putut stabili cu certitudine vârsta și nici cauza morții (vârsta aproximată 25-30 ani);

prezenta diverse semne de violență la nivelul vertebrei C7, L5 și crestelor iliace și condili femurali ce puteau fi urmarea acțiunii mecanice de depesare a cadavrului;

putrefacția avansată nu a permis stabilirea mecanismului de îndepărtare a labiilor vulvare. Totuși, s-a apreciat că e mai mult ca posibil că au dispărut datorită fenomenului de putrefacție;

pe segmentele de cadavru examinate nu s-au constatat leziuni traumatice cu caracter vital.

Următorul pas în vederea identificării cadavrului a fost dispunerea unei expertize medico – legale. Analizând probele colectate și fragmentele cadaverice, expertiza medico-legală a concluzionat că :

segmentele de cadavru erau de natură umană și proveneau de la același cadavru;

depesarea s-a produs post-mortem, deci victima a fost tranșată după ce a fost ucisă sau a decedat din cauze necunoscute;

aceste segmente proveneau de la cadavrul unei persoane de sex feminin, cu vârsta de 30-35 ani la data morții, cu talia de 1,64-1,65 m (după tabelul Trotter și Glesser), constituția victimei era astenică; proeminențele pentru inserțiile musculare de la nivelul oaselor membrelor superioare erau bine dezvoltate, ceea ce sugera efectuarea de activități manuale susținute de către victimă;

având în vedere condițiile meteo, cât și cele ambientale în care au stat segmentele cadaverice, s-a apreciat că moartea a survenit cu circa 3-4 ani anterior descoperirii acestora;

examenul serologic efectuat a stabilit că grupa de sânge a persoanei de la care provin fragmentele de cadavru este AB;

aspectul liniilor de secțiune care au separat cele 4 segmente de cadavru sugerau că acestea s-au produs cu un agent tăietor cu margini regulate (cel mai probabil un cuțit de bucătărie bine ascuțit);

modificările de putrefacție și adipoceară de la nivelul organelor genitale externe (restante) nu permit formularea de concluzii asupra modului de detașare a acestora;

a fost constatată o zonă de discontinuitate, dispusă transversal, de aproximativ 1 cm, la nivelul primei coaste stângi, extremitatea sternală.

Comisia de avizare și control a actelor medicale și medico-legale de pe lângă Institutul de Medicină Legală „Prof. dr. MINA MINOVICI” a avizat cele două acte medico-legale, cu următoarele precizări : „în acest tip de expertize, datorită gradului avansat de descompunere cadaverică, nu se poate stabili cu precizie data morții. Analizând cele două acte medico-legale, Comisia de avizare și control apreciază că moartea poate data de 2-4 ani. Fragmentele de cadavru expertizate sunt ale unei persoane de sex feminin cu vârsta de cca. 30 ani ± 5 ani. În absența capului și a organelor interne nu se poate stabili cauza morții. Leziunea de violență constatată la nivelul coastei C1 s-a produs cel mai probabil în timpul manoperelor de depesare a cadavrului”.

Pe de altă parte, împrejurarea că din cele două acte medico-legale nu rezultă distinct leziunile tanatogeneratoare și mecanismul activ al producerii lor și implicit uciderea victimei, nu înseamnă că moartea ei nu a fost violentă. Actele medico-legale oferă chiar și așa, în condițiile găsirii numai a unor fragmente de cadavru aflate într-o stare avansată de putrefacție, suficiente elemente medico-legale pentru a afirma că forma juridică a morții femeii în cauză este cea a omuciderii.

Organele abilitate au continuat cercetările și au interogat mai multe persoane, care ar fi putut da câteva detalii despre oribila crimă. Pe măsură ce înaintau cu investigația și concentrându-și căutările asupra persoanelor dispărute din zonă, în ultimii ani, organele de poliție au procedat și la darea spre recunoaștere a obiectelor de îmbrăcăminte găsite și ridicate de la fața locului. În urma investigațiior, cercul s-a restrâns și posibila identitate a cadavrului depesat părea să-i fie atribuită Elenei Spătaru, o localnică din Brebeni, județul Olt.

Astfel, la data de 22.09.2002, i-au fost prezentate spre recunoaștere martorei Anghel Maria, vecină și prietenă a Elenei Spătaru, perechea de pantaloni și șoseta descoperită cu ocazia cercetării la fața locului efectuată la 12.09.2002 pe raza comunei Brebeni.

Martora a recunoscut cu certitudine acele obiecte și a declarat că la 6.12.1998 i-a făcut cadou Elenei Spătaru o pereche de șosete având aceleași caracteristici ca și cele ale șosetei găsite la 12.09.2002, precum și că tot în cursul anului 1998 i-a mai dat acesteia și perechea de pantaloni găsită la aceeași dată. Recunoașterea pantalonului s-a bazat pe faptul că însăși martora îi făcuse unele modificări – îi schimbase șlițul și îi făcuse tivul și 4 pense – pentru a putea fi purtat de către Elena Spătaru, iar pantalonul prezentat avea tocmai modificările arătate de martoră.

Având aceste date și corelându-le cu declarațiile martorilor, anchetatorii au dispus ca la data de 10.10.2002, să se procedeze la efectuarea de către Institutul de Medicină Legală Craiova a unei expertize medico-legale, prin care să se compare profilul genetic a cadavrului cu identitate necunoscută, descoperit pe raza comunei Brebeni, cu profilul genetic al Floricăi Cîță, Ioanei Tagâciu, Constantinei Cîrstina, Lucicăi Simion și al lui Spătaru Vasile, toți aceștia fiind frații Elenei Spătaru, presupusa victimă.

După efectuarea analizelor și compararea profilelor genetice ale fiecărei persoane mai sus menționate, conform expertizei medico-legale, cadavrul cu identitate necunoscută era sora persoanelor supuse expertizării, cu o probabilitate de 99,999 % și cu o probabilitate de coincidență cu o altă probă întâmplătoare de la 1 la 296 miliarde de indivizi.

S-a reușit astfel identificarea cadavrului descoperit la 11.09.2002 pe raza comunei Brebeni din județul Olt, acesta aparținând Elenei Spătaru, 31 de ani, fiica lui Cornel și Elena, născută la 6.05.1968 în comuna Băbana, județul Argeș, domiciliată în Pitești, str. Trivale, bloc 45, scara B, etaj 4, apartament 30, județul Argeș, dispărută de la domiciliu în data de 09.03.1999. Identificarea a permis stabilirea cauzelor și împrejurărilor în care fragmentele din cadavrul Elenei Spătaru au fost ascunse în țeava Stației de punere sub presiune din comuna Brebeni.

După stabilirea identității femeii ciopârțite și aruncate în canal în persoana Elenei Spătaru, s-a aflat că femeia lucra la un atelier de cizmarie, însă fusese dată afară de acolo, pentru că lipsea deseori, avea probleme cu alcoolul și că avea o slăbiciune pentru bărbați dubioși. Din discuțiile cu vecinii a reieșit că aceștia o cunosteau prea puțin, însă avea să iasă la iveală un secret bine ascuns și anume că victima era însărcinată în cinci luni.

Anchetatorii au stabilit cu certitudine cine era victima, dar acum stătea sub semnul necunoscutului identitatea făptuitorului. Cine ar fi putut recurge la o astfel de crimă ce depășește orice imaginație și ar fi avut atât sânge rece încât să ucidă o persoană care era și însărcinată?

Din informațiile persoanelor interogate și completând puzzle-ul de informații, anchetatorii au aflat că Elena își dorea să plece din oraș și să se angajeze. Subliniem că motivul plecării Elenei Spătaru de la domiciliul ei a fost acela de a se angaja la București. În același timp, ea spera ca acolo să efectueze o intervenție chirurgicală de întrerupere a sarcinii, intervenție pe care nu a putut să o facă datorită stadiului avansat – luna a V-a – în care se afla sarcina (în acest sens stau mărturie declarațiile martorilor Diță Tudorel și Macarie Nastasie, precum și adresa Spitalului de urgență Floreasca, conform căreia Spătaru Elena nu a fost internată pentru întreruperea cursului sarcinii. De altfel, la Spitalul clinic de urgență Floreasca nici nu se efectuau astfel de intervenții).

Din declarațiile martorilor Petria Traian și Carabulea Petrică a rezultat că victima obișnuia să iasă cu o persoană de etnie rromă, pe care o cunoștea de la locul de muncă al acesteia. Elena a lucrat ca cizmar la o unitate de profil din cartierul Trivale al municipiului Pitești, în perioada 1990-1997, iar în cursul anilor 1994-1995 a fost colegă cu cei doi martori mai sus – menționați.

În anul 1997, datorită consumului exagerat de alcool, părții vătămate Spătaru Elena i-a fost desfăcut contractul de muncă. Pentru a-și asigura existența, aceasta a primit în gazdă diferite persoane, a reparat acasă încălțăminte sau a prestat diferite munci ocazionale. Aceasta a avut chiriași până la începutul anului 1999, așa cum a arătat sora victimei, dată de la care a locuit singură. Aceasta obișnuia să primească în casă diferite persoane de sex masculin, în compania cărora consuma alcool în cantități mari, provocând scandal.

Anchetatorii au mai aflat că persoana cu care ieșea și pe care la un moment dat ar fi avut-o chiriaș, i-ar fi promis că o va angaja ca vânzătoare la un magazin și astfel i-a câștigat încrederea victimei. În acest scop, a indus-o în eroare, spunându-i că este patron și că-i va găsi de lucru. Victima l-a crezut, dovadă că le-a spus surorilor ei că a cunoscut un patron care a promis că îi va găsi un loc de muncă în București.

Individul a procedat de această manieră întrucât a vrut să se asigure că planul său, precum și mobilul crimei nu-l vor lega de dispariția ei și ca nimeni nu se va îngrijora, iar eventualele semne de întrebare legate de lipsa de la domiciliu, urmând să fie puse pe seama angajării ei în altă localitate.

Din declarațiile martorei Gîtlan Anica, vecina Elenei Spătaru, a reieșit că în februarie 1999, la rugămintea acesteia, a dormit mai multe nopți la ea în casă. În cursul uneia dintre nopți, cele două au fost trezite din somn de zgomotele provocate de un bărbat care încerca să intre cu forța în apartament. Martora a mai declarat că pentru a-l speria pe cel care încerca să intre în apartamentul a țipat „prin ușă” și a amenințat că va lua toporul. La un moment dat, martora ar fi deschis ușa de la intrarea în apartament și a observat pe hol un bărbat înalt, cu o constituție ateltică și cu un defect la un ochi, o cicatrice. S-a consemnat că acest incident avea rolul unei intimidări a victimei și că aceasta ar fi fost supusă unor presiuni.

După data de 9.03.1999, Spătaru Elena a plecat de acasă și nu a mai fost văzută de atunci, fiind declarată dispărută, până la data găsirii rămășițelor cadaverice și identificării acestora. Probele administrate în cauză nu au putut stabili exact cu cine, în afară de persoana individului care locuia la ea, a plecat de acasă Spătaru Elena, unde a fost dusă, cum a fost ucisă, unde a avut loc depesarea și cum au fost transportate segmentele de cadavru acolo unde au fost găsite.

Sora victimei, împreună cu portretiștii criminaliști, a realizat portretul robot al individului în compania căruia aceasta era văzută tot mai des, deoarece a reușit să-l vadă câteva minute într-o zi, când a vizitat-o pe Elena Spătaru. Aceasta l-a descris ca un bărbat cu o înălțime medie, în jur de 100 – 120 kg, de etnie rromă, cu calviție totală la acel moment, ochi înfundați în orbite și sprâncene foarte arcuite. Era doar o chestiune de timp până ce criminalul atroce avea să fie identificat.

Cu privire la data morții, determinarea ei nu a putut fi făcută cu precizie. Aceasta s-ar fi plasat în intervalul de timp cuprins între după amiaza zilei de 9.03.1999, atunci când Spătaru Elena a plecat de acasă pentru a se angaja și data de 11.03.1999, fapt care l-ar fi plasat pe suspect în compania victimei, cu certitudine.

Nici locul săvârșirii faptei nu a putut fi stabilit. În orice caz, acesta nu a fost locuința victimei, întrucât atunci când a făcut curat în apartamentul Elenei Spătaru, sora victimei nu a găsit nici o urmă din care ar putea rezulta acest lucru.

Organele de anchetă au reușit să-l identifice pe baza portretului robot și pe baza declarației lui Sima Gheorghe, care l-a văzut pe suspect la o distanță de aproximativ 3-4 km de stația de pompare, în comuna Schitu din județul Olt (aproape de locul în care a fost găsit cadavrul) și pe care l-a întrebat dacă nu are de vânzare fier vechi, în persoana lui Iulian Țigănilă, infractor cu antecedente penale, care se ascundea sub un nume fals, de Popescu Gheorghe. Mobilul crimei l-a constituit însușirea apartamentului victimei în scopul de a-l vinde.

Complice i-a fost Barbu Ion, recunoscut și identificat de către vecina victimei, tocmai după cicatricea pe care acesta o avea sub ochiul drept.

Faptele inculpaților Țigănilă Iulian și Barbu Ion, de a o ucide pe Spătaru Elena în baza unui plan îndelung gândit și minuțios realizat, în scopul vânzării apartamentului acesteia, urmate de depesarea cadavrului ei, au întrunit elementele constitutive ale infracțiunilor de omor calificat și profanare de morminte, prevăzute de art. 189 lit. a și b Noul Cod penal și art. 383 Noul Cod penal.

Ceea ce e îmbucurător e că astfel de metode tehnice criminalistice de identificare au rezultate pozitive și că niciun infractor nu rămâne neidentificat, atunci când sunt suficiente date ce reies din corelarea tuturor metodelor aplicate, iar pedepsirea acestora este inerentă. Ceea ce se află la polul opus celor exprimate mai sus e că, din păcate, nu ducem lipsă de astfel de spețe și material didactic de tratat este suficient. Reunirea mai multor metode criminalistice de identificare demonstrează complexitatea cazului prezentat, dar și satisfacția că pe baza acestora s-a reușit pedepsirea unui infractor deosebit de periculos, criminal în serie, ulterior.

Figura îi reprezintă pe cei doi autori ai omorului în cazul Elena Spătaru

CONCLUZII