Identitatea Culturala Sub Efectul Mitului Vampiric

Identitatea culturală sub efectul “mitului” vampirc

Cuprins

Cuprins

Argument

Partea I- Identitatea culturală, mitul și tipolgia vampirilor

Reflecțiile vampirului asupra identității culturale

Mitul în acepțiunea unor scriitori contemporani

Este vampirul un mit

Congruența între uman și demonic, vampirii și demonii cu funcții asemănătoare..

Vampirul în culturi diferite, din cele mai vechi timpuri până în prezent

Vampirul și alte ființe supranaturale, pe teritoriul României

Partea II – Influența vampirului în arte și bancuri

Descendențele mitului vampiric în arte

Umorul negru- bancuri cu vampiri

Atracția oamenilor pentru vampirul prezentat în arte

Credința în strigoi și prezența lor în literatura populară

Aplicație pe literatura românească (Domișoara Chiristina asemănări cu tiparul vampirului din alte culturi

Concluzii

Anexe

Argument

Mitul este istorie sacră, un eveniment primordial care a avut loc la începutul timpului (Mircea Eliade) și care, transmis oral de la o generație la alta, relatează cum lumea și omul au ajuns să aibă forma lor actuală. (A. Dundes) .

În general, un mit are rolul de a explica diferite fenomene ale naturii, întâmplări, originea animalelor sau a oamenilor. Ele implică prezența sacrului, adică a unor ființe fabuloase sau forțe supranaturale, a unor zeități

Mitologia este un ansamblu de mituri, întâmplări care descriu o anumită modalitate de a gândi într-un anumit sistem de valori. Miturile sunt în general opere literare narative tradiționale . De aceea relatarea cea mai expresivă și autentică în oglindirea epocilor, de la origini până în prezent o oferă literatura. Ea este cea care prin cuvânt a fost mereu alături de om și care își poate asuma meritul de cel mai bun conservator al mitului, în toate etapele sale, prin folosirea lui permanenta ca sursă de inspirație.

Literatura și în special literatura comparată, dincolo de rama frumoasă în care reușește să-și înacadreze mitul, oferă un stâlp puternic de susținere imagologiei. Pornind de la această idee lucrarea de față propune să ofere o explicație pentru tendințele tot mai accentuate de preferențialitate ale publicului larg pentru vampirul ilustrat în arte (cu aplicație pentru, literatură, pictură și cinematografie) , dar și cum identitatea noastră culturală a avut de suferit, în urma acestor transformări ale vampirului din mentalitatea oamenilor.

Vampirul modern, oferă cititorului sau spectatorului un portret psihologic, o fizionomie, creată de un autor cunoscut, din care se pot extrage trăsături întâlnite atât în miturile naționale cât și internaționale.

Analiza propusă în acestă lucrare își dorește să analize dacă în jurul vampir s-a realizat un mits având ca puncte de plecare credința populară, precum și arta (literatura, pictura și cinematografia). În cel de-al doilea capitol este prezentat modul în care mitul vampirului s-a reflectat asupra identității culturale, atât a românilor cât și la o scară mai largă, asupra lumi. Deși identitatea este un concept nou apărut în anii ’80, idea în sine de spirit al unei colectivități aparte a existat dintotdeauna, iar miturile au stat la baza consolidării acestor grupuri.

Mitul vampirului spune Nina Auerbach este la fel de vechi ca și omul, el reprezentând suma tuturor grijilor și problemelor noastre. Astfel fiecărei epoci îi revine vampirul ei. Margot Adler spune că vampirii sunt oglinda oamenilor, de aceea nici ei nu se pot vedea în oglinzi, ei fiind întruchiparea tuturor secretelor noastre.

Tot în acest capitol un punct de interes îl reprezintă motivele de seducție ale vampirului de-a lungul timpului pentru publicul larg.

În cel de-al treilea capitol se dorește așa cum sugerează și titlul răspunderea la întrebarea Este vampirul un mit?. Walter Bunkert definește mitul tradițional ca o poveste, ce încearcă să ofere răspunsuri la întrebările unde răspunsurile științei nu sunt pe placul oamenilor. R. Barthes vorbește însă de un nou concept, acela al mitului modern, unde obiectul nu mai este definit de povestea sa ci de modalitatea discursivă prin care acesta este prezentat. În prezentul capitol se aduce în discuție povești și modalități discursive diferite pentru a oferi răspunsuri întrebării din ipoteză.

Cel de-al patrulea capitol se referă la vampiri și demoni cu funcții asemănătoare. Este realizată o trecere în revistă a vampirului din culturi diferite din cele mai vechi timpuri până în prezent. Aparte este realizată o tipologie a ființelor a ființelor umane alterate de pe teritoriul României.

În capitolul cinci este ilustrat acepția mitului în viziunea unor scriitori contemporani ca P.Struk, M. Mead și M. Eliade pentru a avea o perspectivă global cuturală a acestui fapt.

Al șaselea capitol își dorește să aducă în discuție descendențele mitului vampiric în arte. Pornind de la modul în care el a influențat muzica, poezia, cinematografia, pictura și sculptura cu exemplele de rigoare, identitatea culturală de-a lungul timpului

Ca o extindere a acestui capitol următoarele subcapitole își doresc să aprofundeze reflexiile mitului în literatură, cu aplicație pe literatură populară românească și pe Dominișoara Christina (deschiderea spre un sincretism al mitului vampiric asemeni cu tiparul vampirului, dar și o scurtă aplicare pe bancuri).

Bancurile acționând asemeni unui “ termometru ” pentru societățile în care trăim aduce la lumină adevăruri deranjante sau de care oamenii se feresc să vorbească serios. Umorul după cum ne spune S. Freud și H. Bergson având rolul de eliberare și corectare a unor elemente sociale.

Deliciul care a stat însă la baza alegerii acestui subiect sunt intrigirile create în jurul curiozităților despre lumea cealaltă, a sufletului care se poate întoarce printre cei vii după moarte și a vieții eterne au stat la baza permanentă a vitalizarii miturilor cu vampiri.

Vampirul este poate una dintre cele mai fascinante și atrăgătoare ființe ale supranaturalului. Frumos și pasional, periculos și dinstins, cu caracteristici umane, dar totuși foarte diferit omului, seducător și criminal, demonic și nemuritor- acestea sunt doar câteva din fețele pe care zeci de ființe supranaturale, cu denumiri diferite din sisteme de valori aparte se înscriu în tipologia vampirului.

Necesitatea cercetări asupra acestui mit nu se înscrie într-un cadru izolat, ci în marele proces de tranziție socio-culturală specifică societății actuale. Această tranziție este rezultatul societății capitaliste și a viziunilor politice de formă federală, deci a procesului de globalizare. Globalizarea economică, contactul înlesnit a oamenilor între societățile democratice și mai ales a celor de tip federalist (precum tinde și Europa să devină datorită U.E.) a atras după sine și un împrumut cultural. Acest împrumut este facilitat în prezent și de programele de studiu în diferite regiuni ale lumii sau a programelor de voluntariat în țările din lumea a treia unde avem posibilitatea de a intra în contact cu credințe tradiționale virgine.

Cele afirmate mai sus sunt suținute de însuși pătrunderea mitului vampirului în arta modernă. Bram Stoker, scriitorul irlandez care a creat personajul mitic cu cea mai mare prezență cinematografică din prezent, a avut două surse de inspirație. Una a fost mitul vampirului care conform afirmației fui Brain Frost este vechi ca și omul. Cea de-a doua a fost personajul istoric Vlad Țepeș. Acesta nu avea cunoștințe temeinice despre acest voievod român iar informațiile au fost obținute de la un călător ungur. Îmbinând caracteristici specifice fiecărei surse a rezultat maleficul personaj Dracula Vampirul. De atunci acest mit a tot evoluat prin intermediul literaturii și a cinematografiei. În prezent putem spune că societatea românească puternic secularizată și aflată într-un proces de globalizare a pierdut dimensiunea sacrului. Din acest motiv credințele populare nu mai prezintă interes. Totuși setea după mister specifică naturii umane se cere a fi stăvilită. În acest caz el apelează la ceea ce îi oferă societatea modernă și care nu îl obligă la o adeziune de tip mistic.

În acest context nou este necesar să observăm în ce măsură cercetările predecesorilor noștri mai pot fi considerate a fi de actualitate și în ce măsră pot fi considerate a face parte din trecutul culturii românești. Apoi o altă problemă este cea a influenței sociale a noilor forme de promovare a mitului. Mai are acesta rolul moralizator al mitului tradițional? Sau propune acesta o nouă normă morală? Mai este acesta trăit și simțit de către oameni printr-o angajare în concretul vieții?

Această categorie de mituri, cu vampiri, au format din toate timpurile multe din temele și motivele operelor literare, a operelor sculptate și pictate, iar mai nou subiecte de film, pentru cinematografie.

Cinematografia, a cărui bază este tot literatura, își are rolul prin modernitatea sa de a sublinia atenția oamenilor, care încă este captată de misterul pe care acest mit încearcă să-l explice.

În pictură, imaginea femeii-vampir apare pentru prima oara la Edvard Munch și subliniează dincolo de orice mit emanciparea femeii și vulnerabilitatea bărbatului față de acesta.

Pictura Vampirul 1894, șochează lumea artistică a vremii, prin prezentarea unui om, îmbrățișat de o femeie vampir. Pictura avea să poarte inițial numele de Dragoste și durere, metaforic ilustând și imposibilitatea cupului format din parteneri ce aparțin unor spații sau lumi diferite.

Astfel dacă ar fi să ne reîntoarcem la definiția lui A. Dundes am putea particulariza sintagma „narațiunea care relatează cum lumea și omul au ajuns să aibă forma lor actuală”, prin explicarea multitudinii de opere literare cu teme furnizate de mit prin pictură și prin exemplificarea ecranizată a unei povești cât mai apropiate de real, dar a cărui samânță este tot un mit .

Reflecțiile vampirului asupra identității culturale

Dacă ne gândim la elementele pe care o națiune trebuie să le includă pentru a fi recunoscută în fața altora ar trebui să dețină: o istorie care oferă continuitate de-a lungul timpului cu generațiile anterioare, eroi naționali, limbă, monumente istorice și culturale, imn , drapel și o mentalitate specifică, determinată de obiceiuri și tradiții, realizându-se astfel și identificările de tip pitoresc. Mai exact ceea ce determină expresia vie a unei națiunii este o serie lungă de amintiri, cultura provenind din popor și întorcându-se la el. Pentru ca un stat sa-și găsească adevăratele rădăcini, trebuie să apeleze la propriile izvoare culturale.

Identiatatea națională este un concept nou, apărut prin anii ’80 care ajută în primul rând la conturarea identității individuale, ca făcând parte dintr-un grup etnic cu care împărtășește câteva puncte în comun, bazate pe un sentimentul de naționalitate. Acest sentiment de dragoste și devotament pentru patrie și popor poartă numele de patriotism.

Patriotismul se manifestă în special prin: crearea și apărarea valorilor naționale, fidelitatea față de țară, prețuirea acordată obiceiurilor, tradițiilor cu specific românesc, păstrarea cât mai vie a elementelor istorice ce au dus la construirea statului ș.a.

Vampirul s-a dovedit, mai ales dupa scrierea cărții lui Bram Stoker a fi un element de autentificare pentru cultura românescă. Povești și legende despre vampiri, strigoi și alte ființe supranaturale au existat dintotdeauna însă înainte de 1875 anul apariției cărții lui B. Stoker, aceste elemente existau în mentalul românesc sub forma de credințe sau temeri și nicidecum sub forma unor personaje ficționale, demne de îndragit sau admirat.

Acum două sute de ani, poveștile cele mai cunoscute erau cele legate de Vlad Țepeș și de metodele lui sângeroase de a se impune justițiar în fața poporului său, precum și despre existența unor ființe umane alterate, care după moarte se întorceau pentru a face rău celor rămași în viață. Pentru strigoi, moroi, zburători ș.a. s-au create o serie de “metode de protejare ”, prin care se încercă înlăturarea de la nașterea a Stoker a fi un element de autentificare pentru cultura românescă. Povești și legende despre vampiri, strigoi și alte ființe supranaturale au existat dintotdeauna însă înainte de 1875 anul apariției cărții lui B. Stoker, aceste elemente existau în mentalul românesc sub forma de credințe sau temeri și nicidecum sub forma unor personaje ficționale, demne de îndragit sau admirat.

Acum două sute de ani, poveștile cele mai cunoscute erau cele legate de Vlad Țepeș și de metodele lui sângeroase de a se impune justițiar în fața poporului său, precum și despre existența unor ființe umane alterate, care după moarte se întorceau pentru a face rău celor rămași în viață. Pentru strigoi, moroi, zburători ș.a. s-au create o serie de “metode de protejare ”, prin care se încercă înlăturarea de la nașterea a problemelor, dar și pentru apărarea unui posibil atac din partea acestora.

Astăzi la aproape o sută de ani de la succesul carții x, sute de alte cărți și filme au apărut având ca baza ficțiunea. Deși la începutul romanului Dracula, doctorul Abraham Van Helsing, vânătorul de vampiri, realizează o scurtă istorie a vampirilor unde explică că vampiiri au existat în vechea Grecie, în vechia Romă, în Franța, în India și China, pentru că totuși acțiunea a fost plasată în România, respectiv în Transilvania, autorii acestor cărți, nu au făcut decât să servească conaționalililor informații trecute prin filtrul propriei lor imaginații și să facă din România, o țară a vampirilor, pentru străinii care nu aveau sa cunoscă nimic altceva despre aceste meleaguri. Astfel se explică numărul vizitatorilor, ce tinde să crească anual, la castelul Bran, în căutarea unui mit inexistent.

Nina Auerbach evidențiază în cartea sa Our vampires, ourselves, referitor la acestă identitate, ideea că fiecare secol creează vampirul de care are nevoie. Așadar vedem cum fiecare teamă sau necunoaștere rațională a fost reprezentată inconștient în vampiri. Dacă ne gândim la momentul în care fost scris Dracula, ne vom da seama că în 1897, Anglia avea cele mai multe porturi, iar populația era expusă tuturor bolilor,epidemiilor și imigrărilor, astfel B. Stoker înfăptuiește acest rău, vampirul Dracula, care aduce tot ce era negativ dintr-o altă țară și care are toate defectele ce pot întruchipa frica și grija.

La începutul secolului al XIX-lea oamenii mureau, fără să primească o explicație clară asupra decesului, astfel se instaurează ideea morții personificată, într-o persoană apropiată, ce vine să-i ia pe cei rămăși aici, pe lumea cealaltă.

Legendele cu vampiri există încă de acum multe sute de ani, având mereu adepți care au crezut sau nu, în existența lor. Pentru a crede însă în ceva, trebuie să și definești ceea ce este un vampir. Astăzi ne gândim universal la un conte consumator de sânge, care doarme ziua și atacă noaptea, mușcând gâtul victimelor cu canini lungi, dar asta este o idee modernă inspirată de Hollywood. În Antichitate vampirii erau persoane aflate la granița între viață și moarte, care se hrăneau cu energie pentru a mai putea trăi.

John Polodori, scrie în 1816, prima carte despre vampiri în limba engleza, exact în același weekend când Mary Schelly publică romanul Frankenstein. Era perioada marilor descoperiri ștințifice și totodata și teama omului în fața tehnologiei, care-l putea înlocui pe Dumnezeu.

Dacă alegem să privim cărțile și vampirii contemporani : Cullen, Daemon,Elena, Stefan, Rose Hathaway ș.a, vom observa că punctul lor comun este dorința lor de a fi cât se poate de morali, în ciuda tuturor nevoilor fizice de a se hrani și de a fi cei mai mari prădători, ei se străduiesc să-și găsească umanitatea și echilibrul. Asemănător cu celelate epoci și acum, vampirul ne repreintă. Odată cu primele expediții în spațiu 1969, Apolo 11, apare și ideea omului de putere, de a fi asemeni unui zeu care se află desupra Pământului și privește, dar și responsabilitatea de a se purta cât se poate de moral cu aceste noi cunoștințe ce-l fac să fie atât de puternic.

Margot Adler spunea într-un interviu televizat la The Commenwelth Club, că vampirii sunt oglinda oamenilor, de aceea vampirii nici nu se pot vedea în oglinzi, ei fiind întruchiparea tuturor secretelor noastre.

Deși numele capitolului se numește Reflecțiile vampirului asupra identității umane, car trebui adus în discuție etapele și crizele de identitate ale umanității reflectate în construcția vampirică. Construind astfel sintagma inversă, nu vampirul este cel care se reflectă în identitatea umană, ci identitatea umană înfăptuiește vampirul. O principală trăsătura a vampirului este puterea, și odată persoana transformată în vampir, poate alege să nu respecte umanitatea și să-i trateze pe oamenii ca pe niște inferiori sau să-și aducă aminte, că și ea a fost ca toți ceilalți. Acestă problemă a puterii, rămâne așadar o metaforă a puterii monetare sau sociale, și a modalitățiilor de comportament, sub influența acestora.

Cei mai atrași de acestă tematică sunt adolescenții, ei se află sub tutela părinților și a școlii, lipsindu-le în mare parte puterea de decizie și aleg astfel o escapdă în acestă lume a vampirilor, în care familiile și cotidianul sunt ieșite din tipar.

Vampirul este de asemenea un subiect interesant pentru a înțelege perspectiva sub care Vestul vede Estul, sau mai concret care sunt clișeele despre România.

Una din realitățile prezente din societatea contemporană este globalizarea. Aceasta se manifestă la toate nivelurile vieții: sociale, economice, culturale, politice. Globalizarea se dorește a fi un aspect pozitiv asupra vieții umane mai ales în ceea ce privește confortul vieții. Unitatea politico-economică facilitează o dezvoltare a comunităților pe plan tehnologic. Dar care este prețul plătit în plan spiritual?

Nu este greu de observat faptul că în societatea actuală este puternic supusă unui proces de aculturație. În dorința de a se dezvolta pe plan economic populațiile societăților mai slab dezvoltate nu s-au raportat doar la aspectele de ordin economic a statelor puternic dezvoltate, ci și la cultura acestora împrumutând diferite tradiții. Unul din cele mai evidente exemple este sărbătoarea Halloween-ului se bucură de o largă răspândire inclusiv în România. Am putea demara un proces de identificare a motivelor care face ca această sărbătoare să fie acceptată cu ușurință de atât de multe popoare însă nu face obiectul acestui stdiu. Vom remarca totuși caracterul sincretist al acestei sărbători. Modul propriu de sărbătorire este acela de a te costuma în diferite pesonaje malefice sau hidoase. Varietateate lor însă nu este limitată putând acapara orice personaj local specific unui popor. Astefel identitatea culturală a ficărui popor în parte suferă unele modificări.

Mitul vampirului este un alt element al procesului de aculturație din societatea contemporană. Deși trăim într-o perioadă puternic secularizată setea omului de mister nu este anihilată. Mulți oameni contemporani au renunțat a fi practicanți ai formelor religioase tradiționale unii cosiderându-le chiar ficțiuni. Cu toate acestea cultura ficțională are un avânt puternic. Printre cele mai vizionate producții cinematografice se numără acela care cuprind ficțiuni și credințe în lumea elfilor, a balaurilor, a vrăjitorilor și a vampirilor. Pentru a înțelege aceste aspecte este necesară o incursiune în istoria dezvoltării științifice.

În Evul mediu viața publică era dominată de religie știința practicându-se doar în domeniul privat. În perioada renașterii știința va ieși în spațiul public. Recunoscut pentru aceată perioadă este episodul lui Galileo Galieli. Înclinația spre știință este de fapt dorința omului de a-și explica lucrurile în mod rațional și de a-și crea raiul pământesc. Această direcție se va accentua în secolul luminilor cănd vor fi promovate idealuri ca: adevăr, libertate, dreptate, fraternitate ș.a.

În secolul XIX știința va câștiga tot mai mult teren datorită pozitivismului. Cel mai de seamă promotor al acestui curent este Auguste Compte. Acesta va propune o nouă religie care va avea în centru ființa umnă. Sacerdoțiul noii religii aveau să fie savanții. Oamenii trebuiau să asculte de aceștia.

Omul zilelor de azi a ajuns la o autosuficință în care respinge existența divinității însă înclinația naturală spre mister rămâne în sufletul său. Această nevoie trebuie alimentată. De aceea el își canalizează atenția spre elemente care îi pot satisface această nevoie și care sunt în acord cu convingerile sale. În același timp însă în mod paradoxal el nu părăsește comunitatea religioasă căreia îi aparține în toatalitate și așteaptă o reformare radicală a ei. El participă doar la aspectele care sunt în acord cu nevoile sale spirituale. Astfel se observă că cele mai practicate obiceiuri religioase au rămas cele cu privire la marile treceri: naștere, căsătorie, moarte. Celelalte necesități spirituale, de ordin moral sunt alimentate din diferite surse. După cum am spus una din surse o reprezintă producțiile culturale cu conținut fantastic fie că sunt de ordin tradițional fie împrumutat .

În jurul acestui personaj sunt condensate o serie de personaje și motive care conturează o lume fantastică. În aproape toate producțiile actuale cinematografice sau literare vampirul este pus în legătură cu vârcolacii și vrăjitoarele. Vrăjitoarele sunt sacerdoții religiilor naturale. Acestea au rolul de a menține un echilibru în natură. Chiar dacă au posibilitatea de a interveni asupra fenomenelor firești a lucrurilor, fiecare asemenea act cere un sacrificiu mai mic sau mai mare.

Georg Tallar, chirurgul regimentului Austro-Ungar în Transilvania, spunea că ritmul de viață al românilor este cel care provoacă vampirism, sau o boală vampirească. Românii muncesc mult, nu mănâncă sănătos, țin post și beau țuică.

În credințele populare românești strigoii și vârcolacii au un pronunțat caracter spiritual care se manifestă în anumite circumstanțe (lună plină, noaptea Sfântului Andrei s.a.) de obicei în somn. În producțiile cinemaografice aceste personaje sunt plasate în real fiind materializate. Acest lucru le discreditează realitatea existenței lor ceea ce este în acord cu logica umană. Se poate observa că în obiceiurile tradiționale miturile care se înrudesc cu cele vampirice presupun o dimensiune culturală. Pentru înfrângerea vârcolacilor, de exemplu, era necesară deshumarea cadravului și înjunghierea cu un țăruș. În noaptea Sfântului Andrei oamenii își luau măsuri de precauție pentru a nu fi atacați pregătindu-se cu usturoi sau cruci. Toate aceste elemete presupuneau existența unei vieți de dincolo de moarte și a unei divinități puse în legătură cu religia tradițională. Fiindcă aceasta nu mai este acceptată de omul modern în viața sa într-un mod real, adică prin participare, ci doar tolerată în societatea în care există, sunt respinse și tradițiile care au legătură cu ea și înlocuite cu unele forme asemănătoare dar actualizate. Astfel se pierde caracterul identitar cultural formându-se unul nou care în virtutea ușurinței comunicării între popoare din ziua de azi nu reușește să se stabilească într-o anumită formă, ci se află într-o tranziție continuă.

Aceste tendințe sincretiste își găsesc locul în mișcarea cultural-religioasă New Age unde sunt asimilate o serie de credințe și orientări în care omul își poate găsi un loc într-o anumită măsură fiind spațiu atât pentru știință cât și pentru religie.

Procesul Refomei din secolul al XVII-lea a constat în primul rând în combatere unor serii de credințe și tradiții non-religioase. Astfel au apărut o serie de publicații în marile ziare ale Europei, tratate, dar și predici pentru stoparea credințelor. Nu mult a durat până tema vampirului, atât de dezbatută a fost astfel preluată în saloane epocii, frecventate de mari artiști și transformată în subiect de artă.

Vampirul de origine x, în urma intereselor acordate de a fi transformat într-o temă majora de inspirație pentru arte, ajunge să devină numit chiar și mit modern.

Mitul în accepția scriitorilor contemporani

În secolul trecut, accepția uzuală a termenului „mit ” era: fable (fabulă, legendă, basm), invention (invenție, născocire), fiction (ficțiune plasmuire). În limba română termenii au înțelesuri relativ apropiate și dacă ar fi să alegem o serie de trei echivalențe, atunci ar fi; fabulă, născocire, ficțiune. Însă în secolul al XX-lea, accepțiunea mitului s-a modificat, a căpătat pondere un nou înțeles, anume acela aplicat gândirii societăților arhaice unde mitul desemna o „istorie adevărată”.

Peter Struck, profesor la Universitatea din Princeton, menționează în cursurile sale ; Mitul este considerat, în prezent de către oameni a fi o minciună, fie un adevăr general valabil, care trebuie prețuit, pentru că vorbește despre ceva real. Mitul poate fi de asemenea o ferestră prin care se poate vizualiza în interiorul unei culturi. Adevărul din componența unui mit vorbind doar despre ceva clar fixat în timp și spațiu, cu anumiți oameni și contexte sociale. Astfel mitul, dezvăluie ce înseamnă să fii un membru al unei anumite culturi. Pentru a înțelege ce înseamnă a fi român, american, irlandez sau orice altceva, trebuie să înțelegi valorile pe care miturile acestor națiuni sau construit.

Mit vine de la cuvântul grecesc MYTHOS și s-a împrăștiat în fome asemănătoare și în alte limbi ca: engleză, italiană, germană, spaniolă ș.a. Cea mai veche definiție a mitului, este dată de greci și face referire la discurs, astfel orice cuvânt sau sunt spus putea fi considerat un mit. Mult mai târziu în Grecia, mitul avea să definească un anumit tip de discurs, asemeni unei povești care are un început, conținut și final, personaje de care îți pasă și lucruri pe care vrei să le auzi. Cu timpul, mitul ajunge să fie o poveste neadevărată, una pe care oamenii o ascultă cu plăcere, dar care nu conține niciun sâmbure de adevăr. După sute de ani, grecii încep să definească mitul ca fiind o poveste neadevartă, dar care subliniează un adevăr ascuns în poveste.

Preferințele lui Mircea Eliade sunt de partea mitului „vivant” în sensul în care el furnizează modele pentru conduita umană și conferă prin această seminifcație și valoare existenței. Deci nu de miturile „moarte” care sunt de domeniul istoriei „dezinteresate ” de cultură se ocupă filozoful ci de acelea care se pot recunoaște în comportamentul de azi al omului.

Sacrul lui Mircea Eliade, spunea Petre Tuțea, este o fereastră deschisă spre Absolut, închisă magic pentru omul modern, “animal rațional, bolnav și muritor” a cărui lume este când veselă când tristă. Pentru că în fond pentru scriitorul nostru lumea se mișcă între sacru și profan, știința și arta omului fiind roade ale revelației sau căutării. Artistul n-a rămas captiv iluziilor științifice. Științificul util poate fi intuitiv, rațional sau imaginar, iar misticul este lucid.

Artistul și omul de știință devin creatori prin excelență. Ei operează după modele divine, primordiale, făcând prezență, prin cuvântul lor, realitatea începuturilor. Artistul îl înlocuiește pe demiurge Eliade s-a conformat exemplarității primordial. Doua exemple: ca om de știință, era de părere că munca de informație se desfășoară în mod ritualic

Eugen Simion definește narațiunile lui Mircea Eliade drept o “arhitectură de semne care apar și dispar ritualic”, această afirmație fiind pe deplin valabilă pentru nuvela “Domnișoara Christina”. Semnul este considerat “mesagerul unui simbol nedovedit încă, o iscoadă a miracolului”".

Domnișoara Christina este un model de nuvelă în care Eliade ne dovedește că interesul său nu este doar de a continua istoriile traditiv romantice cu fantome a la Edgar Allan Poe, ci și de a valorifica fondul tradițiilor populare românești. Fundalul folcloric îl constituie diferite mituri românești despre făpturi nemântuite și vampiri arhiîntunecați care bântuie între lumi, între aici și dincolo, inspirând groază oamenilor, morți-vii, vrăjitoare și strigoi.

Mitul este acel adevăr suprem pe care culturile îl valorifică, pentru că încearcă se descrie lumea, răspunzând la idei general valabile precum: dragoste, iubire, frumusețe și care însoțesc oamenii de-a lungul secolelor. Oamenii se străduiesc să definească aceste lucruri, uneori realizând asta în contrdictoriu, dar care rezistă peste ani, pentru că sunt considerate valori. Mitul este asemeni unui container în care găsim tot ce este important pentru umanitate, iar cum valorile se schimbă și ele de-a lungul timpului și povestea pe care o spune mitul se va schimba de asemenea.

Michael Mead înțelege mitul prin raportarea la două înțelesuri :

Aceea de a știi povestea, să cunoști tot ce s-a putut inchipui pentru a explica lumea și omul

Aceea de a putea spune povestea, activitatea în sine de transmite mai departe, acestă agregare de simboluri și imagini. Una dintre cele mai vechi definiții spune că mitul este lumea din spatele lumii sau că mitul este o seriie de minciuni care spun adevărul. De multe ori se întâmplă ca oamenii să-și dorească să expună un adevăr și să nu reușească în convingere, crearea unei povești din care să reiasă adevărul, favorizează mult mai mult comunicarea, încrederea și ajută la mai ușoară răspândire a ei.

Povestea este modul natural de a fi în lume. Putem spune că omul este o amalgamare de carne și oase ce se învârte în jurul unei povești. Povestea nu este ceea ce o persoană face, ci ceva ce trăiește prin noi, astfel cu cât mai mulți oameni pierd noțiunea mitului cu atât mai puțin cunosc despre povestea lor. Se întâmpla adesea să existe momente în care omul se simte singur și are impresia că doar lui i s-a întamplat acel rău, însă dacă punem totul într-o poveste, se va observa că aceleași evenimente s-au petrecut și altor persoane. Astfel putem afla lucruri care sunt ascunse, dar necesare pentru a trăi o viață plină de sens dintr-o simplă poveste.

Mitul are mai multe înțelesuri, lui nu îi poate fi atribuită o singură interpretare căci își va pierde orice sens. Pierderea mitului înseamnă în principal, trasarea unei concluzii fixe, prin care se pierde imaginația și flexibilitatea de a vedea lumea din diferite unghiuri.

Este vampirul un mit?

Mitul tradițional după cum spune Claude Levi- Strauss și Mircea Eliade își definește substanța prin istoria povestită de el. În mitul modern, în schimb, conform lui Barthes, nu mai este important conținutul, ci modul în care se vorbește despre fenomenul în sine. Astfel obiectul nu mai este definit în mitul modern de povestea sa ci de modalitatea discursivă prin care acesta este prezentat.

Walter Burkert spune că mitul este o poveste, care vorbește despre un adevăr, iar acel adevăr suprem trebuie să se adereseze umanității și să dea sens vieții. Mitul încercă să răspundă la întrebări diferite decât cele la care încearcă știința să ofere soluții. De multe ori se întâmplă ca soluțiie oferite de ștință, să nu ne mulțumească pe deplin și să căutam și alte motive, pentru lucruri sau fenomene ieșite din comun. În modernitate societatea actuală încă se bazează pe mituri. Cele mai importante două mituri din contemporanitate fac referire la progres și la apocalipsă. Mitul progresului este cel care încurajează masele să creadă într-un viitor mai bun, într-o zi următoare în care tehnologia va oferi răspunsuri la întrebările noastre, iar când acest mit nu se poate concretiza, intervine celălalt mit. Mitul apocaliptic se referă la o lume nouă prin recunstruire, după ce aproape totul va fi distrus, vom putea construi o lumea mai bună.

Dacă este să punem sub semnul întrebării sintagma “Este vampirul un mit?” , toate indiciile cred că arată către un mit modern. Vampirul de-a lungul ultimilor 50 de ani, a fost prezentat sub diferite forme curioase, incitante și pline de mister.

Florian Kührer- Wielach, consideră că vampirii au mitul lor, ba mai mult ei sunt un model al acestei categorii, transformat la nesfârșit, fiind inventat și reinventat de ziariști și publiciști.

Spre exemplu de curând în Academia Vampirilor, există trei tipuri de vampiri, strigoi, moroi si dhampiri. Moroii sunt cei mai importanți, ei au puterea magică de controla elementele naturii și locuiesc discret în pădure, iar pentru că ei nu trăiesc veșnic sunt apărați dhampiri (jumătate om- jumătate vampiri). Cei din urmă nu au puteri magice, dar sunt buni luptători si devotați moroilor. Strigoii sunt cei care strică ordinea, dorind să transforme toate ființele în strigoi, de aceea există mereu lupte între dhampiri și moroi.

Vampirii în concepția lui X, se hrănesc atât cu sânge cât și cu hrana umană. Au puterea de controla elemente ca : apa, aer, foc și pământ și se pot înțelege prin priviri. Fiecare moroi are de asemenea puteri miraculoase, spre exemplu pot vindeca alte făpuri umane și animale de la moarte.

Un alt autor,  L.J. Smith, menționează în cartea sa intitulată Jurnalele Vampirilor că există trei tipuri de ființe supranaturale, vampiri, vârcolci și hibrizi, iar vrăjitoarele sunt oameni cu puteri magice care trebuie să restabilească ordinea morală a lumii. Hibrizii sunt vârcolacii, transformați în vampir, ei sunt mai puternici decât oricare alt vârcolac și pot omorî printr-o singură mușcătură un vampir. Vampirul mușcat de un vârcolac, mai poate fi salvat doar de vampirul original, primul om transformat în vampir. Povestea lor este una a luptei pentru putere, supraviețuire, iubire, dar și o continuă luptă morală.

Interesant este că deși sunt cei mai puternici, au posibilitatea să se plimbe oriunde în lume și să aibe totul, ei aleg să trăiască în cele mai mici orașe, ascunși de ochii celorlalți și încercând să ducă o viață cât mai modestă și normală asemănătoare cu a oamenilor simpli.

Vampirii în imaginația lui L.J.Smith pot pășii în lumina zilei, doar cu inele făurite de vrăjitoare. Ei se hrănesc cu sânge uman și pot fi readuși la viață în diferite circumstanțe de vrăji. Pe măsură ce îmbătrânesc devin mai puternici și mai rapizi. Au puterea de a auzi șoapte de la zeci de km și pot hipnotiza oamenii să facă ce vor ei.

Stephenie Meyer vorbește în cartea sa, Amurg, despre o adolescentă îndrăgosită de un vampir. Isabella provine dintr-o familie mică și dezmembrată, iar totul în jurul ei este extrem de monoton. Când acesta se mută într-un alt oraș la tatăl ei, are de ales între doi pretendenți ce provin din familii numeroase și cu o viață activă. Unul dintre pretendenți este Eduard un vampir ce se hrănește doar cu sângele animalelor, iar celălalt, Jakob este un vârcolac. Cei doi sunt dușmai de moarte, iar singurul lucru care nu-i determină să se atace este un armistițiu încheiat între străbunii lor. Volturii sunt rasa supremă a vampirilor și trăiesc în Italia. Ei sunt extrem de rafinați, eleganți, dar pot fi și extrem de periculoși, dacă singura lor regulă a fost încălcată. Volturii își doresc ca vampirii să trăiască în umbră, iar oamenii să nu afle de existența lor niciodată.

Vampirii în imaginația lui Stephenie Meyer sunt reci, pot ieși la lumina zile, însă strălucesc precum aurul și sunt ușor de identificat, sunt extrem de rapizi și puternici. Hrana lor este sângele. Fiecare vampir, are propriile lui puteri, unii pot citi gândurile, alții pot vedea viitorul, provoca dureri pâna la moarte doar printr-o singura privire, simții sentimentele tuturor din jur ș.a.

Așadar așa cum am văzut la cei trei autori amintiți mai sus, vampirul contemporan vine de fiecare dată din alte locuri, are puteri diferite, însă rămâne același monstru, care-și spune poveste atât de umană încât ajungem să empatizăm cu personajul.

Vampirul contemporan, apaține unui mit modern, prin simpla lui reinventare, nu mai acționează doar noapte ci și ziua, găsind mereu soluții: inelele unor vrăjitoare, ascundere în orașe ploioase și lipsite de soare. De asemenea ei găsesc și alte surse de harnă, nefiind neapărată nevoie să ucidă. Unii dintre ei se hrănesc cu sângele animalelor sau se duc în spitale și fură sângele donat.

Se spune despre vampiri că pot fi uciși doar la răscruce de drumuri cu țăpușe de fier și pot fi îndepărtați cu usturoi. Vampiul modern, nu se mai omoară atât de ușor și nici nu mai poate fi alungat cu ustroi. El bea alcool sa-și mențină trupul cald, locuiește în case luminoase și frumos decorate și nu în cavouri, ține pasul cu tehnologia, conduce mașini și are bani pe card, iar pentru a-l omorî trebuie fie să-i smulgi inima, fie capul și apoi să-i dai foc. Modul în care un vampir evoluează ține de evoluția umană. Omul este creeator de mituri, chiar și într-o lume rațională și materialistă, cu cât trăim într-o lume mai lipsită de mister, cu atât mai mult ne dorim să ieșim din monoton și căutam universuri paralele, mituri moderne.

Dacă mitul arhaic era ceva în care oamenii credeau cu desăvârșire și stătea adesea la fundamentul socio-cultural al unei colectivității, prin care se impunea conduita disciplinară, aș spune că mitul modern este cel care scoate omul din alinierea lui la normele raționale ale vremii, așa cum face și vampirul contemporan epocii noastre.

Congruențe între uman și demonic, vampiri și demoni cu funcții asemănătoare

În interpretarea etico-psihologică a lui Paul Diel, figurile cele mai semnificative ale mitologiei, reprezintă fiecare câte o funcție a psihicului și relațiile pe care fiecare dintre ele le leagă, exprimă viața psihică a oamenilor. Elanul evolutiv (dorința esențială) este reprezentată de către erou, iar situația conflictuală a psihicului uman, prin lupta împotriva monștrilor pervertirii.

Moartea nenaturală, înainte de termen, ca urmare a unui omor sau a unei sinucideri, atrage după sine credințe particulare, pentru psihicul uman, în legătură cu sufletului celui decedat. Pentru cel care a murit în condiții nefirești, sufletul era obligat să hoinărească veșnic sau până la epuizarea sorocului, la atingerea vârstei, în care în mod normal, persoana ar fi murit. Se spune că acești morți necurați bântuiau prin mlaștini, păduri, de cele mai multe ori aflându-se în strânsă legătură cu locul morții.

4.1. Vampirul în culturi diferite, din cele mai vechi timpuri până în prezent

Brain Frost spunea că vampirii și demonii sunt la fel de vechi ca și omul însuși, ajungându-se până în vremurile preistorice. Astfel dacă ar fi să urmărim într-o ordine cronologică și geografică, primele atestări ale unor astfel de monștrii consider ca ar trebui menționată cultura ebraică și negreșit Lilith.

In tradiția cabalistică, Lilith este numele femeii create înaintea Evei, odată cu Adam, nu din coasta bărbatului ci din țărână. Suntem amândoi egali, îi spunea ea lui Adam, pentru ca provenim din țărână. Și s-au certat, iar Lilith a rostit numele lui Dumnezeu și a fugit luând calea diavolicească. Lilith va deveni dușmanca Evei, instigând la amoruri nelegitime și tulburând traiul conjugal. Lăcașul ei va fi stabilit în adâncul mării și prin mustrări foarte aspre se va încerca păstrarea ei acolo, pentru ca ea să nu stingherească viața bărbaților și a femeilor de pe pământ. Lilith este o faptură nocturnă, care încercă sa-l seducă pe Adam, iar împreună vor da naștere creaturilor fantomatice ale pustiului. Ea este nimfa vampirică a curiozității, care își pune sau își leapădă ochii după cum dorește. Ea îi devorează pe nou-născuți, devorată fiind ea însăși de gelozie.

Aceiași relație cu sfârșit tragic între uman si demonic este reprezentă și în mitologia greacă. Lamia este un monstru femin, vrajitoare având partea inferioară a corpului asemănătoare cu a unui șarpe. Nu putea vorbi, dar scotea un șuierat plăcut. Sub înfățișarea unuei femei frumoase, îi ademenea pe străinii tineri și copii pe care mai apoi îi mânca.Se credea că ea este fiica lui Poseidon, iar din cauza legăturii pe care ar fi avut-o cu Zeus, a născut-o pe Sibila. Când a auzit Hera geloasă, a pus-o să-și mănânce copii, iar ea a devenit un monstru crud. Lamme în mitologia sumeriană, este un demon feminin, vampir, care îi atacă pe copii sugându-le sângele și mâncându-le carnea

Hecate este o divinitate grecească reprezentată de obicei de fiica lui Perseu, motiv pentru care a fost denumită Perseida. Era o zeiță triplă, descrisă ca având trei trupuri și trei capete. Ea a avut un rol principal în căutarea Persefonei, iar când aceasta a fost găsită a rămas lângă ea. A devenit o divinitatea a lumii subterane. Se spune că în timpul nopții ea trimitea pe pământ tot soiul de demoni și fantome, că stăpânea tainele magiei și că sălăjluia de preferință la răscruci sau chiar în apropierea sângelui celor care au fost uciși. Se credea că ar fi călătorit și ar fi rătăcit împreună cu sufletele morților și că apropierea sa era anunțată de chelăcăitul și lătratul câinilor

Asemeni Hecatei și Empusa este cunoscută în literatura greacă datorită monstruozității sale, fiind cea care îi devora pe oameni. Ea făcea parte din suita Hecatei și își ademenea victimele luând înfățișarea unei tinere frumoase sau a unei fantome înspăimântătoare, uneori cu un singur picior sau două.

În tradiția populară greacă Gelo era sufltul unei fete din Lesbos moarte prematur, care continua să rătăcească pe insulă furând copii.

În mitologia hindusă vampiri aveau un statut înalt, mai exact de zei. Cea mai cunoscuta era zeița Kali, zeița haosului. Ea este reprezentată printr-o femeie de culoare neagră, cu ochii însângerați, din care curge sânge omenesc, având o limbă lungă, care abia așteaptă să lingă sângele victimelor sale. Are la gât un colier de cranii și capete putrezite. O pot vedea când apare pe câmpul de luptă sau în preajma rugurilor unde sunt arși morții.

Centura ei, formată din capetele unor oameni decapitați, semnifică strădania pentru eliberarea din ciclul karmei. Dinții ei imaculați îi arătau puritatea interioară, iar limba atârnându-i indică natura ei omnivoră, „pofta ei egală pentru toate savorile lumii”.

Kali era adorată îndeosebi ca personificare a mâniei și a groazei, simbolizând ghinionul omenesc. Ea este însoțită în permanență de un alai compus din demoni femini, iar cultul ei este legat de memoria unor sacrificii sângeroase care nu mai apar în religia budistă.

Baobhan Sith este vampirul scoțienilor, ea este o fată care își atrage victimele prin frumusețe. Apare în general îmbrăcată într-o rochie verde și lungă pentru a-și ascunde copitele. În unele variante Baobhan Sith , poate să apară și ca o cioară sau corb. O singură dată pe an aceste ființe se ridică din mormânt pentru a se hrăni cu sânge uman. Ele își invitau partenerii la dans, urmând apoi cu ajutorul unghiilor ascuțite să înțepe pentru a lăsa sângele să curgă.

Manushya-Rakshasi se spune că a fost creată din răsuflarea lui Brahma, în timp ce acesta dormea, și imediat după apariția monstrului fiind însetat de sânge, se spune că l-ar fi mâncat chiar pe Brahma. Brahma atunci a strigat Rakshama forma sanscrită pentru: Protejează-mă! Există un întreg grup de asemeni monștrii indieni, care sub înfățișarea de oameni cu pene sau tigrii au mari puteri vrăjitorești și mănânca trupurile oamnenilor. Singura modalitate de ucidere a acestui vampir este arderea.

Nachzehrer este vampirul german a carui nume se traduce prin cel care dorește să fure energia; nach- după, zehrer- energie. În supersițiile germane se vorbește despre fantoma unui om care s-a sinucis și care consumă alte cadavre, începând cu propriul corp la funeralii. De asemenea se mai crede că aceștia se întorc acasă, pentru a-și pedepsi familiile .

Aisha Qandisha s-ar traduce “iubitoare de adăpare” și este zeița vampir din vechiul-oraș stat la Cartaginei. Este descrisă ca fiind extrem de frumoasă, dar având picioare de capră. Ea este întâlnită lângă fântâni si râuri, dansând wildly dances în bustul gol și atrâgând pe oricine. Imediat atrase aceste suflete devin sclavi sexuali ai vampirului, barbații pierzându-și orice interes pentru alte femei.

Ca zeița ea nu poate fi omorâtă ci doar înlăturată, prin înfigerea unui cuțit din metal în pământ, înainte de a fi atras de mrejele ei.

Hanh Saburo este un vampir indian care reușește să atragă oamenii în pădure și deține controlul asupra câinilor.

Melusina provine dintr-o legendă ce aparține secolului al XII-lea, ea este o zână, o ființă mitologică, ce se căsătorește cu un tânăr cu condiția ca acesta să nu o vadă într-o anumită zi. Soțul nu respectă făgăduială și o observa pe acesta ca fiind, după unele variante șarpe după altele un demon, monstru. Ea îl iartă, dar când la o neînțelegere acesta o numește în fața întregii curți șarpe/ demon, ea se transformă și nu se mai întorce niciodată acasă.

Strix, o pasăre romană antică, plină de conotație simbolistică, ce este de asemenea considerată a fi vampir. Stirix este o bufniță, și, spre deosebire de ceilalți vampiri, nu este nemuritoare, ci doar schimbătoare de forme, putând să fie oricine dorește. Strix este un personaj medieval care asemeni lui Lilith, se zice ca ar fi atacat bebeluși. Povestile despre Strix sunt cunoscute la romani (sub numele de strigoi), la albanieni si polonezi, sub alte nume. Unii istorici antici sugerează ca primii biologiști credeau ca Strix este un liliac vampir mamifer care zboară. În afară de bufniță, liliacul este singurul dintre “păsările” care zboară ce vânează noaptea și are un strigat și înfățișare ciudată, ceea ce a făcut oamenii să asocieze imaginea acestei păsări cu a unui vampir.

Imaginea vampirului- strigoiul românesc a fost impusă mai ales de literatura occidentală. În Europa vampirul este un mort demonizat, care, ieșind noaptea din mormânt adesea sub forma unui liliac- suge sângele oamenilor adormiți, transformându-i în ultimă înstanță în ființe asemănătoare lui. Împotriva acestuia s-au dezvoltat o serie de practici: scoaterea trupului din mormânt și înțeparea lui cu un țăruș de lemn, la rândul său demonizat, decapitarea și utilizarea amuletelor tradiționale (usturoi, fier, apă sfințită, cruci ș.a.)

Tradiția spune că fantoma îi chinuie pe cei vii înfricoșându-i, vampirul îi ucide luându-le substanța, el spuraviețuind cu ajutorul victimii sale. Interpretarea se întemeiază aici pe dialectica perscutor- persecutant, înghițitor- înghițit. Vampirul simbolizează pofta de a trăi care renaște ori de câte ori crezi că ți-ai astâmpărat-o și pe care degeaba te chinui s-o satisfaci, atâta vreme cât nu o stăpânești. În realitate acestă foame mistuitoare, care nu este altceva decât un fenomen de auto-distrugere, care este transferată asupra celuilalt. Ființa se chinuie și se devorează singură, atâta timp cât nu se recunoaște drept răspunzătoare pentru propriile sale eșecuri, mintea ei născocește și acuză pe altcineva. Când dimpotrivă, omul se asumă își exercită din plin responsabilitățile, își acceptă soarta de muritor, vampirul dispare. El există atâta timp cât o problemă de adaptare la propria persoană sau la mediul social nu a fost rezolvată. Omul este atunci ros, mistuit și devine un chin pentru sine și pentru ceilalți. Vampirul așadar simbolizează o inversiune a forțelor psihice împotriva persoanei însăși.

Apsaras este un vampir de gen feminin, provenit din India, este cunoscută prin talentele sale artistice, viciile legate de jocuri de noroc și vin, cât și pentru plăcerea de a dansa. Ele sunt trimise pentru a strica norocul oamenilor virtuoși, și a-și asuma toate creditele pentru tot ce acești oameni realizasera până atunci. Vampirul Apsaras deține o largă arie de abilități; controlul asupra tuturor animalelor din pădure, puterea de a îi înnebuni pe oameni, puterea de a face predicții și de a induce frica. Adesea întâlnind câte un tânăr, vampirul se poate îndrăgosti și oferi imortalitate celui drag.

De asemenea este crezut că în timpul în care nu ispitesc oameni, aceștia zboară deasupra câmpului de luptă și dacă văd vreun viteaz, murind cu armele în mână, acestea îi iau sufletul și îl duc direct în Paradis.

Varianta orientală a vampirului european este ubâr, vupâr, vupar, căpcăun. Această ființă demonică își are originea la baza unei legende conform căreia, un vrăjitor și-a vândut sufletul diavolului, iar în locul lui primește unul demonic, care îl posedă în timpul vieții omului, chiar și după moartea acestuia. În legatură directă cu motivul suptului de sânge și deci cu provocarea indirectă a unor acțiuni fizice sau psihice, în ipostaza sa luminiscientă (duhul zboară noaptea sub forma unui glob de foc), vampirul se apropie foarte mult de imaginea zburătorului românesc.

Vampirul tătarilor este deosebit de periculos pentru femile însărcinate, cărora le poate răpi copii din pântece. Alte acțiuni specifice sunt furtul copiilor și al laptelui vitelor. De asemenea tot el este și cel care transmite boli oamenilor.

În folclorul celților, apar o mulțime de strigoi cu tot felul de intenții bune sau rele. În general se spune că nu este bine să te întâlnești cu un strigoi. Cele mai spectaculoase întâlniri sunt cu spălătoresele nocturne cele care spală giulgiul celor răposați. Ele provoacă aproape întotdeauna moartea ființelor pe care le întâlnesc în cale.

De asemenea strigoii pot fi și sufletele tinerelor femei moarte în chinurile facerii. Credința aceasta care exista la azteci se regăsește în Siberia, care cred că aceste suflete îi înfașcă pe copii de gât și degetele lor lasă urme vinete pe piele sau provoacă o boală periculoasă, cu mucozități, persoanei care a mâncat un aliment atins de ele. Pentru a se asigura protecția față de strigoi se folosește pielea jupită de pe o bufiță, care are rolul de a-i urmări în noapte.

Popoarele turco-mongole se tem de asemenea de spiritele morților rămași fără mormânt. Imaginea strgoiului și a moroiului fiind cele care simbolizează în primul rand frica oamenilor față de ființele care trăiesc pe lumea cealaltă.

4.2 Vampirul și alte ființe supranaturale cu funcții asemănătoare, pe teritoriul României

În România, denumire de Moroi se întâlnește mai ales în Ardeal și în părțile apusene ale Munteniei, precum și în Oltenia. Împrumutându-se cuvântul și în celelalte părți nu s-a putut produce un sincretism total, crezându-se că Strigoiul se preface în ogar sau lup, iar Moroiul în Muscă.

Strigoiul se naște ca orșice copil purtând însă semne disctinctive: pe cap poartă o tichie, cădiță, perdea sau pe corp o cămașă sau căciulă de piele. Un astfel de copil este născut de o femeie care, fiind însărcinată iese noaptea afară cu capul gol. Atunci, Stanta vine și-i pune în cap o chitie roșie, cum și-o are și pe a sa, iar la soroc. Face ca să nască copilul cu chitia de strigoi.

Pentru ca să se preîntâmpine o astfel de nenorocire, este bine ca aceasta chitie să se ia îndată de pe capul copilului, căci altfel se zice că copilul o trage și o înghite, în felul acesta devenind strigoi.

Strigoii se mai nasc și din copii, ai căror părinți sunt rude- frați și veri primari- care spre a fi ascunși de gura lumii- mor uciși și nebotezați.

Pe de altă parte cândva se credea că omul posedă două suflete, că unul dintre ele poate părăsii corpul în somn și în calitate de dublu al persoanei umane să fie capabil de acte și de gesturi independente. De aici și credința românilor că există două tipuri de strigoi: strigoiul viu și strigoiul mort. În prima categorie intra strigoiul viu, „în carne și oase”, adică persone încă în viață cu însușiri infernale, demonice și vrăjitorești, iar din cea de-a doua fac parte Stafiile și Moroii, „morții sculați din pământ”.

Se crede că predispoziția spre strigoizare e una înnăscută; dar poate fi dobândită și pe parcursul vieții prin anumite relații cu Necuratul, printr-o moarte violentă sau în urma unei înmormântări în care nu s-a respectat ritualul tradițional.

În noaptea Sfântului Andrei, numită și “noaptea strigoilor”, ies pe la răscruci și încearcă să intre în casele oamenilor, se adună în grupuri mari și se bat între ei. Cea mai bună armă de apărare este usturoiul cu care în această seară se ung toate ușile, toate ferestrele și intrările la grajdul cu vite. Strigoii se mai alungă cu zgomote de bucium, cu crengi de rug, cu leuștean, cu boz, cu pelin descântat etc. Procedul magic cel mai impresionant ramâne însă și cel care a dat cel mai mult de furcă reprezentaților Bisericii până în secolul trecut și anume, baterea unui țăruș de lemn sau a unei țepușe de fier în corpul mortului presupus a fi strigoi pentru fixarea definitiva a acestuia în mormânt.

Despre Moroi mitologia românească spune că ar fi o persoană rea care se metamorfozează, iar la trei zile după moarte, începe a-și vizita rudele și prietenii. După șapte ani de la moarte, moroiul rămâne lipsit de puteri nemaiputând face niciun rău nimănui. În unele sate exista datina de a dezgropa la miezul nopții pe cel făcut moroi batându-i-se prin inimă o tepușă de lemn.

Vampirul ar putea astfel fi interpretat în toate valențele sale, ca fiind o realitatea renegată, temută, alungată. Psihanaliza ar putea să vadă în el întoarcerea la suprafață a celor refulate, ca niște vlăstari ai inconștientului.

O latură comună a acestor ființe supranaturale este reprezentată de agresivitate. Creeate de către natură să facă rău oamenilor, ele se manifestă în imaginarul cultural alături de alte personaje mitologice ca: Zburătorul, Zmeul, Marțoalea, Fata sălbatică ș.a.

Zburătorul este un demon erotic, ce tulbură noaptea somnul fetelor tinere sau al femeilor dornice de dragoste, el se mai numește în popor și Zmeu, Lipitură, Ceasul Rău, Crasnic. Dimitrie Cantemir a fost primul care a semnalat pentru prima oră in literatură despre Zburător, el este descris ca fiind un tânăr înalt subțire, ce poate apărea și în formă de șarpe cu aripi sau ca o flacără. Acționeză numai noaptea și poate lua ușor înfățișarea unui bărbat, a unei femei, a unui șarpe d foc sau a unei stele. Zburătorul are o imensă forță de seducție și abuzează de partenera adesea peste limita suportabilității omorându-o. Se spune că Zburătorul se întruchipază din dor sau din visul de dragoste, în formele fizionomice ale omului dorit, erosul însuși decurgând în somn. În folclor Zburătorul este reprezentant al lumii duhurilor al haosului și al morții. Din însoțirea cu Zburătorul nu se naște nici dragostea adevărată nici, nici viață, femeia născând mereu un copil mort.

Zmeul confundat cu Zburătorul sau Balarul, este un produs al mitologiei populare, unde cel mai adesea este înfățișat ca un om, mare și puternic, care are coadă și trupul solzos. El fură fetele de împărat și le duce în luma cealaltă, în palatele sale. Este o ființa a văzduhului, cu patima pentru fetele frumoase, pe care le răpește, fapt care-l determină să fie de temut.

Marțoalea este o ființă demonică din mitologia românească, o reprezentare personificată a zilei de Marți. Este imaginată fie ca o babă slută care le pedepsește pe femei pentru nerespectarea zilei de Marți, fie ca un tânăr frumos care care se îndragostește de fete și le iubește până le omoară. Tinerele omorâte de Marțoalea sunt îngropate cu fața în jos, pentru ca acesta ar veni după ele și le-ar pândi mormântul.

Fata sălbatică este o făptură mitică din folclorul românesc, întâlnită în baladele din ciclul Novăceștilor, dar mai cu seamă în baladel mitice despre Iovan Iorgovan. În unele variante est înfățișată o fecioară monstruoasă, iar în altele ca o fecioară frumoasă. Fata sălbatică în loc să-i fie recunoscătoare erolui eliberator îl blesteamă să se transforme într-o stană de piatră, pentru ca acesta i s-a împotrivit.

Descendențele mitului vampiric în arte

Carl Gustav Jung spune că orice gândire se sprijină pe adevăruri general valabile, iar arhietipurile sunt baza pe care se construiește inconștient gândirea. Astfel modelele și imaginile sunt transmise de la o generație la alta și rămân valabile și contemporanității actuale. Artistul este cel care structurează, aranjează, aliniază și înglobează toate aceste forme arhietipale și le transfromă mai apoi în opere de artă.

Arta este cea mai vie expresie a creativității umane. George Călinescu spunea că arta este o expresie a libertății, căci ea nu acceptă limitele istoriei. Mitul vampirului a transferat de-a lungul timpului în imaginea artistului, starea și sensul demonicului, a singurătății, a stilului gotic și ideea morții, artistul creindu-și propriile coordonate estetice pentru reprezentarea mitului.

Din gotic au debutat mai departe thrillerul și literatura paranormală. Literatura science- fiction nefiind decât o proiecție în viitor a stilului gotic, la care s-a adăugat imaginația autorilor.

Tot pe filiera gotică în anul 2004 apare un spectacol de muzică și teatru, denumit rockul vampiric ce dispune de un număr de imnuri rock notabile :  Meat Loaf, Rainbow, Guns N' Roses, AC/DC, Alice Cooper, The Rolling Stones, Bon Jovi, Queen, Whitesnake, Bonnie Tyle.

Versuri notabile, ce atestă vampirul, nu se găsesc însă numai în muzică cât și în poezia marilor scriitori ca Charles Baudelaire:

Tu, ce-ai pătruns ca un cuțit

În inimă-mi plângând, tu, care,

C-un cârd de draci ai năvălit

Nebună și strălucitoare,

În cugetu-mi de tine-nvins

Să-ți faci culcuș și locașul

-Nemernico, de care-s prins

Precum de lanțuri e ocnașul,

Cum cartoful e de joc,

Cum de-o carafă e chefliul,

Și cum de viermi e ros sicriul,

Te blestem, blestemat noroc!

Rugat-am spada ce retează

Să fiu din gheare liberat,

Și otrava care-nveninează

Să mântuie cu al meu păcat,

Dar vai, și spada și otrava

M-au luat în râs și mi-au strigat:

“Tu nu e;ti demn ca din mârșava

Robie să mai fi scăpat”,

Neghiobule!- de ți-am răpune

Vampirul și te-am libera,

Tu stârvul i-ai reînvia

Cu sărutările-ți nebune!

În cinematografie primul film cu vampiri realizat a fost pelicula mută a lui George Méliès, intitulată Le manoir du diable (Casa Diavolului). În peliculă se regăsesc elemente comune cu cele care caracterizează acest tip de producție în prezent: personajele întunecate, primitive și revoltătoare. Aceste elemente au captivat atenția publicului atunci dar și azi, încântându-l și în același timp îngrozindu-l. Prezenți atât pe micile cât și pe marile ecrane, ființele însetate de sânge au primit diferite înfățișări și tipuri de comportament, uneori contradictorii, fiind adaptate obiectivului urmărit de regizori.

Astfel nu cu greu se poate realiza o lista a celor mai vizionate filme cu vampiri: Nosferatu (1922), Dracula (1931), Vampyr (1932), The last man on earth(1964),The vampire lovers(1970), Blacula(1972) Martin (1976), Rabid (1977), Black Sunday(1977), Nosferatu: Phantom der Nacht(1979), The Hunger(1983), Fright Night(1985), Once bitten(1985) The monster squad (1987), New Dark (1987), The lost boys(1987), Dracula (1992), Cronos (1993), Shadow of the Vampire (2000), Interview with the Vampire (1994), From Dusk Till Dawn (1996), The Wisdom of Crocodiles (1998), Vampires (1998), Blade (1998), 28 Days Later (2002), Dracula: Pages from a Virgin’s Diary (2002),Blade II (2002), Underworld(2003), Marebito (2004), Night watch (2004), Day Watch (2006), I am a legend (2007), 30 Days of night(2007), Let the right one in (2008), Twilight(2008), Thirst (2009), Daybreakers(2009), Let me in (2010), Eclipse(2010), The Vampire Diaries (2010-2013), care să dovedească că în fiecare deceniu de la începutul cinematografie, vampirii fie ei buni sau rai au stârnit atenția publicului și au facut ca sălile de cinematograf să fie pline.

Cel care a introdus pentru prima dată mitul vampirului în literatura cultă a fost Bram Stoker  cu lucreare intitulată Dracula. Impactul acestuuia a fost unul semnificativ fiind publicat în mai multe ediții din 1897 până în 1912 când apare cea definitivă. Pe lângă motivul nou pe care îl introduce în cadrul literaturii, cartea marchează și un moment istoric din literratura engleză. Romanului gotic englez se afla în declin. Bram Stoker oferă prin opera sa o nouă direcție fiind literaturii contemporane lui dar care a rezistat până în ziua de azi. Mai mult atenția acordată acestui motiv literar s-a extins la nivel mondial formând un tip de literatură aparte. Dracula este punctul de plecare al literaturii culte cu vampiri, însă are la bază literatura populară cu strigoi, ambele fiind proiecția, în imaginar, în fantastic, a unor superstiții. 

Romanul Dracula nu a influențat însă doar literatura, ci și cinematografia. El a fost sursa de inspirație a peste 155 de producții cinematografice. O peliculă ce merită amintită este cea a lui Friedrich Wilhelm Murnau, Nosferatu, eine Simphonie des Grauens (Nosferatu, o simfonie a groazei) din 1922. Aici întâlnim esența esteticii expresioniste prin: scenografie care urmărește logica sentimentelor, puterea de a crea atmosferă; prin ecleraj care cu ajutorul contrastelor puternice lumini reușește să simbolizeze diferite stări sufletești.

Alte producții cinematrografice care merită amintite sunt: Nosferatu, Phantom des Nacht (Nosferatu, fantoma nopții) regizat de Werner Herzog din 1979 și The Fearless Vampire Killers (Balul Vampirilor) regizat de Roman Polanski din 1967, film care se încheie cu fraza: “Și astfel, vampirismul a pornit din Transilvania și s-a răspândit în întreaga lume”. Ceea ce indică și sursa de inspirație a lui Bram Stoker.

Dezvoltarea tehnologică din anii ’80 aduce modificări în modul de abordare a multor teme din cinematografie printre care și cea a vampirismul. Astfel avem exemple în care peronalitatea vampirului este complet modificată precum în: Blade și Blade 2, regizat de Stephen Norrington. Totuși se păstrează ideea că nașterea vampirilor a avut loc pe teritoriul Romînesc printr-o replică: “Te-am căutat în Rusia, apoi în România”.

Datorită mitului, toate aceste filme au în comun imaginea vampirului. Fiecare poveste începe cu un om al cărui destin se schimbă în momentul în care este mușcat și se întoarce din mormânt. Pentru a supraviețui acesta, trebuie să iesă noaptea la vânatoare și să se hrănesc cu sânge uman.

În ceea ce privește arta fotografică, pe lânga a ilustra forma imaginata a vampirului, joacă și rolul de deconstrucție. Spre exemplu în 2010 (la 111 ani de la publicarea cărții lui Bram Stoker ) Muzeul Național de Artă Română a organizat o expoziție numită Dracula- voievod și vampir . Scopul a fost redarea cât mai clară a acestei personalități istorice atât de controversate.

Sculptura este una dintre artele cele mai sensibile, ce încearcă să impresioneze prin expunerea obiectelor într-o formă cât mai spațială, tridemensionlă și realistă. Miturile stau și aici la baza înspirației pentru artiști. Brâncuși de altfel reușește să surprindă în sculpturile sale mituri primoridiale.

Vampirul este și de acestă dată prezent, fiind temă centrală pentru multe dintre operele statuare. Cranii, canini prelungiți, ghiare, aripi, pradă și atacator, liliacul-vampir sunt câteva din detaliile pe care artiștii au ales să le redea pentru a ilustra demonicul vampirului și reflectând emoții ca teamă, furie, foamea, spaimă, groază și ispită păstrând astfel steroetipiile cele mai cunscute de recunoaștere a acestor personaje. Spre deosebire de literatura sau cinematografie, unde figura vampirului, poate părea mai blândă, mai aproape de uman, scultura având la dispoziție o singură reprezentare, ilustrează cel mai adesea vampirul în cea mai grotească formă a sa.

Umorul negru- bancuri cu vampiri

Use the weapon of humour, satirise the defects manifesting in society and in people!

Transform your art into an instrument of continuous improvement of the society, of man, of

affirming justice and social equity, of the working manner and of the socialist and

communist life!” (February 644/1979)

Bancul a funcționat dintotdeauna ca un ”termometru”, pentru societățile în care trăim, el ne ajută să culegem informații despre comportamentul și gândirea umană în raport cu subiecte tabu (ex. problema evreiască, perioada comunistă, problem rasiale s.a). El poate fi înțeles doar de comunitatea care l-a creeat și este destinat destinderii liberii expresii, dar și pentru cunoscutul haz de necaz.

Immanuel Kant și Soren Kierkegaard spuneau de asemenea ca umorul este cel care face diferența între realitate și pretenție, subliniză imposibilul și ambiții în situații care provoacă râsul. Mai mult decât atât Henri Bergson și Sigmund Freud au adus la lumină o teorie și mai dezvoltată, aceea că umorul are funcții sociale, dezvoltate asemeni unui mecanism de eliberare, ușurare, dar și de corectare a unor elemente.

Thomas Hobbs explică bancul într-o manieră și mai simplistă, văzându-l ca o ridicare înfloritoare după o victorie neașteptată, momentul de supremație. Metoda acesta de comunicare prin umor, se afla la interesecția cu forme centrale ale științelor sociale: cultură, folcor, interacțiune socială, comunicare, identitate de grup și se distige de alte variante denominante: parodia, comicul, satira, pamfletul, ironia, ridiculizarea etc. Definindu-se ca un fenomen cultural, înrădăcinat în folcor, o rutină în viața noastră, un prezent etern cu scopul de a provoca râsul.

Bancul în sine este urmașul snoavei, al poveștii cu tâlc, scurtate pentru a fi mai rapid de povestit și pentru a rezuma esența.

Deși noțiunea umorul este asociată cu râsul, dar și cu o doză de angajament, lumea umorului nu poate exista fără raportarea la seriozitate,căci pentru a avea o întelegere exactă a tuturor sensurilor, este nevoie de o cunoaștere vastă a contextului social al vremii la care ne raportăm. Cum acestă lucrare se focusează pe umorul negru, despre moarte și vampiri, este importantă contextualizarea glumelor între societate și epocă, pentru a putea observa eventualele complementarități.

Doi vampiri se întâlnesc la poarta cimitirului:
– Ieșim la o plimbare?
– Stai un pic să mă duc să iau piatra funerară cu mine…
– Da' ce ți-a venit?!
– Nu-mi place să umblu fără buletin pe stradă.

Trei vampiri merg într-un bar. Primul zice:
– Un pahar de sânge…
Al doilea:
– Sună bine! Și eu tot un pahar de sânge.
Al treilea:
– Un pahar de plasmă.
La care barmanul ca să fie sigur că a luat comanda corect:
– Două SÂNGE și un SÂNGE-LIGHT?

La o întrunire a vampirilor, sosește un vampir cu gura plină de sânge și le spune celorlalți:
– Băi, vedeți voi staulul aceea de colo?
– Da.
– E, am mâncat două oi de acolo.
După un timp mai vine un vampir, cu toată gura și obrajii plini de sânge.
– Hei voi, vedeți voi casa aceea?
– Da.
– Am mâncat trei porci de acolo.
Mai apare un vampir mai mic, cu fața întreagă plină de sânge, avea sânge și pe cap și spune:
– Vedeți voi turla bisericii de colo?
– Da.
– E, eu n-am văzut-o..

Î: Ce trebuie să faci ca să devii membru al clubului Dracula?
R: Sa-ți spui numele, adresa și grupa sanguină!

Î: Ce trebuie să faci ca să devii membru al clubului Dracula?
R: Sa-ți spui numele, adresa și grupa sanguină!

Î: De ce un vampir îi dă prietenei sale analizele lui de sânge?
R: Ca să vadă dacă e tipul ei…

Î: De ce nu divorțează vampirii?
R: Ei își îngroapă problemele…

Î: Ce e "fast food" pentru vampiri?
R: O persoană cu tensiune ridicată…

I: Cine a adus pentru prima data acupunctura in Romania? 
R: Vlad Tepes!!!

Un vampir ataca un barbat si vrea sa il muste de jugulara. Omul nostru se roaga:
-Nu, nu, te rog! Nu vreau sa mor. Nu o sa rezist. Eu sunt hemofil!
La care vampirul razand:
-Ia te uita. Un longdrink!…

Umorul negru este folosit pentru a ieși din situații aparent închise. Acest tip de umor apare când moartea este imposibil de ocolit sau în situații limită și de stres. Românii fiind de multe ori sub opresiune străină sau sisteme politice în care nu au avut dreptul la libera opinie, au dezvoltat această modalitate de comunicare. Pe lângă bancuri, ei au găsit mereu modalități pentru a ieși din situațiile macabre și pline de durere, prin încercarea de a râde morții în față.

Dacă privim dintr-o perspectivă descendentă, de sus în jos pe scara socială, este clar că a existat o împărțire dihotomică a idei de prieten și dușman. Ceea ce reprezintă pozitivul pentru unele idei vizionare, poate să reprezinte maximul negativității și al macabrului pentru alte culturi sau aceleși culturi, dar în secole diferite. Vampirul este în prezent văzut ca ceva pozitiv, seducător și deținător al puterii de a dărui viață veșnică, în schimb în trecut el era văzut ca ceva malefic, aducător de moarte și chinuri. Deși arta contemporană tot încearcă să găsească metode prin care modul de supraviețuire al vampirului prin furtul de sânge să nu mai pară atât de grotesc, ideea în sine de atac asupra oamenilor este cât se poate de înspăimântătoare. Astfel urmând să se explice și tote bancurile cu vampiri, care fac în mare parte referire la sânge.

Un simplu banc este creația anonimă a zeci de oameni, care au adus remodelări acolo unde au considerat sau au păstrat ce era important pentru ei, rezultând o sumă de acorduri și păreri sincretice într-o simplă glumă asupra unui fapt sau fenomen, în jurul căruia se creează comicul de situație, limbaj, caracter, moavuri, nume s.a. O constantă continuă de schimbări și ajustări, se realizează prin exprimarea dominantă a părerii proprii, subminând-o pe cea de dinainte. Acestă negociere de exprimare a propriei părerei în raport cu a celorlalți performatori, atestă dinamica evoluției identității colective.

Dacă glumele obișnuite presupun o doză de ironizare și lipsă de respect, în fața unei ostilități, bancul reușește să pună în valoare cooperarea, antagonismul, opinia comună mai mult decât atât înlătură orice urmă de arbitrar sau totalitarism.

În contextul de față, teoriile umorului mai sus amintite se complementează în explicarea tipurilor diferite de bancuri, având drept cauzalitate credințele în vampir din trecut, dar și noua imagine a acestui creată în special de cinematografie.

Atracția oamenilor pentru vampirul prezent în arte

Deși provin din timpuri și teritorii diferite, toate aceste nume și categorii de ființe supranaturale și monstruoase prezentate până acum, reușesc să unească prin trăsături puternic asemănătoare, mentalități diferite.

Cu ajutorul literaturii și aplicația realizată pe opera lui Mircea Elieade, Domnișoara Christina, s-a putut observa teama comună de reîntoarcere a unei persoane moarte, pentru a-i pedepsi, pe cei care au dus la o moarte prematura, dar și la creearea unui întreg ritual de apărare și supertiții de prevenire.

Teama dublului, dorința de a fi altcineva, de a epata din propriul univers, de a avea superputeri și de a nu fi recunoscut, poate constitui un motiv viabil pentru îndrăgirea acestui gen. Ne putem gândi aici de pildă și la Ulise, eroul din Odiseea care se deghizează la propria lui curte pentru a-i ucide pe cei care l-au tradat si doreau mâna frumoasei Penelope.

Un alt aspect, mult mai realist este acela al faptului că majoritatea fenomenelor de vampirism au fost înregistrate în secolul al XVIII-lea în zonele de graniță, în vremea conflictelor dintre creștini și turci. Ideea străinului de o altă religie care înspăimânta, poate fi așadar asociată cu demonicul vampirului.

Sângele, odată cu venirea creștinismul este asociat cu mântuirea,în alți termeni viața veșnică cu care vampirii au fost înzestrați prin descriere, putea fi ușor obținută doar prin cumarea acestui lichid. De asemenea vrajitoarele și medicii în secolul al XI-lea considerau că sângele de fecioară este remediu universal.

Vampirul este adesea redat în pictură asemeni unui înger, îmbrăcat în negru. Astfel ne ducem cu gândul la o ființă protectoare a umanului, ce deține o identitate superioară, ce aparține unui însă unui alt plan și presupune o încălcarea unor reguli, pentru alianța cu omul. Asocierea culorii negru, poate semnifica, în primul rând moartea, dar poate fi și culoare păcatului, a unei încălcări cutumiare.

Dorința de imortalitate, de vitalitate veșnică și de tinerețe fără de bătrânețe au dus la înfăptuirea unor asemenea făpturi mitice, care trăiesc suculent în arte și atrag din ce în ce mai mult iubitori ai genului Gotic. Totodată perioada stilului gotic, era și cea a secolelor XIV-XV în care calamitățile naturale au atins cote maxime: ciuma neagră, razboiul de 100 de ani, temeri care ar fi putut capata chipul vampirului.

Vampirul a ajuns de asemenea să fie o marcă de recunoaștere pentru genul Gotic care combină elemente horror cu romantice. Cum altfel s-ar putea întrupa în realitate, o iubire dincolo de moarte, decât prin trezirea la viață a celui adormit sub formă de vampir? Elementul romantic, reușind astfel sa găsească, chiar și în fața unui moment horror- moartea, o soluție, o cale de existență în realitatea cunoscută.

Credința în strigoi și prezența lor în literatura populară

Încă din vechime există credința universal răspândită că sufletele rele, blestemate sau vândute diavolului se pot întrupa. Mitul strigoiului era atât de răspândit, încât Varlaam consemnează în veacul al XVII-lea mai multe cazuri de profanare a mormintelor pentru descoperirea strigoilor ( Șapte taine ale bisericii). Oamenii care devin strigoi au la naștere un semn distinctiv, o malformație sau membrană pe cap.

Ion Taloș ilustrează în cartea sa Gândirea magico-religioasă la români existența a două tipuri de strigoi: vii și morți. Strigoii morți sunt acei oameni care nu putrezesc și se întorc dupa cei vii pentru a-i pedepsi, dacă ritualurile funerale nu au fost realizate în concordanță cu cele lumești sau un animal a trecut pe sub scriu. Strigoii vii, sunt acele figuri umane alterate, care sunt așa încă de la naștere, ei provenind dintr-o încălcare cutumiară a mamei în timpul sarcinei sau dintr-o relație incestuoasă. O serie de ritualuri de asigurare a trimiterii în Lumea de Apoi a oricărui strigoi au fost inventate, dar și o serie de alte ritualuri pentru protearea celor vii. Una dintre interdicții este aceea de a nu munci, după înmorântare, se spune că mâinile vor amorți. Lucrurile își pot relua cursul normal, doar după ce preotul este chemat acasă pentru a realiza o sfeștanie, casa fiind astfel curățată de orice impuritate.

Concepția bisericii despre separarea sufletului de trup, a intrat destul de târziu în imaginarul colectiv, oamenii au crezut pentru multă vreme că sufletul celui mort, înainte de a ajunge pe Lumea Cealaltă, merge mai întâi într-un fel de Purgatoriu, de unde se poate întoarce pe tărâmul celor vii. Pornind de la această concepție, existau zile în care lăsau mâncare pe masă și o lumânare, pentru cei care-și vizitau din când în când vechea locuință. De asemnea când un om moare înainte de a-i fi venit sorocul, într-un accident, pe locul unde a murit i se ridică o cruce, ca nu cumva mai apoi să se transforme în strigoi.

Dincolo de aceste practici de destrigoizare după moarte, existau o serie de ritualuri practicate în perioada de agonie a muribundului. Orificiile bolnavului sunt înfundate cu usturoi, nisip, mei, tămâie, sau cadavrul este strapuns cu o serie de obiecte ascuțite care sunt lăsate în scriu. În cazuri extreme, mortul este îngropat invers, scos afara din casă pe geam, pentru a nu mai putea intra înapoi, i se taie capul și apoi i se pune în coșciug la picioare sau i se înfige un țăruș în piept. Obiceiurile și mai dure erau cele în care limba, mâinile și picioarele defunctului erau bătute în cuie.

Strigoiul era cel care atrage după sine și calamitățile naturale, boli sau epidemii, de aceea nici preoții nu erau scutiți de la aceste ritualuri, în caz de consătenilor li se părea ceva straniu. În fapt una dintre problemele majore pe care comitetele locale, le aveau spre rezolvare, spre deosebire de cele cotidiene, era exorcizare.

Dacă ar fi să raționalizăm, poveștile, conform cărora morții se trezeau din scrie pentru a omorî și alți oameni, ne putem gândi la perioadele de epidemie, în care bolnavii erau lăsați să moară la marginea satului, pentru a nu-i îmbolnăvii și pe ceilalți. Putem desigur să ne dăm seama că nu în proporție de 100% toți cei care erau lăsați în voia sorții, mureau. Existau și cazuri când încercau să se întoarcă acasă, provocând în drumul său victime, prin diferitele boli contagioase ce le purtau. În plus o bună parte din descrierile de strigoi, făceau referire la femei bătrâne, asemeni acelorași personificarilor de care Molimei, Ciumei,

Strigoiul este cel “invocat” , căci își face apariția atunci când cineva îi rostește numele, dar tot el este și cel care “strigă” numele unor obiecte “spurcate” care îi pot da drumul în casă sau numele unor oameni care, dacă au imprudența să răspundă cad în puterea sa. De asemenea , este interesant că strigoilor le este frică de povești; de aceea ei nu se apropie de casele în care oamenii povestesc. Strigoii, cunscuți sub numele de vârcolaci, ies din morminte la miezul nopții și mai cu seamă în noaptea Sf. Andrei, credință care la inspirat pe Vasile Alecsandri într-o poezie intitulată chiar “Noaptea Sfântului Andrii” ; “Zgomot trist în camp răsună / Vin strigoii se adună, / Părăsind a lor secrii-/ Voi creștinelor popoare,/ Faceți cruci mântuitoare / Căci e noaptea îngrozitoare, / Noaptea Sfântului Andrii!”.

În general, întâlnirea cu strigoii are consecințe teribile; într-o poveste populară se spune că timpul unei șezători apare un străin tânăr și frumos care de fapt era un strigoi. O fată îi vede “coada” și fuge afară, până într-un codru. În acest timp strigoiul îi ucide pe toți cei veniți în șezătoare sugându-le sângele. După aceea, pleacă în pădurea în care se rătăcise fata fugară și o găsește “sub un tupan de fag”. După mai multe peripeții, fata reușește să scape, după ce cocoșii anunță zorii zilei . Atunci ea vede frumusețea pădurii și e “vrăjită” se întoarce în sat cu gândul de a-și convinge părinții să se mute în codrul fermecat. Aceștia sunt uimiți de starea ciudată a fetei și își fac semnul crucii. Fata, contaminată de întâlnirea cu strigoiul, este înghițită de pământ devenind strigoiacă. Crucea, Evanghelia, în general credința în Dumnezeu dăunează strigoiului, însă el poate fi ucis doar printr-un ritual special; de aceea, în poemul „Miron și în frumoasa fără corp”, uciderea strigoiului devine proba capitală pe care eroul trebuie să o treacă pentru a obține mâna fetei de împărat.

Eminescu abordează tema în poemul „Strigoi”, în care înfățișează iubirea de dincolo de moarte dintre Arald (regele avarilor) și Maria (regina dunăreană). După moartea logodnicei sale, Arald îi cere unui poet dac să o readucă din moarte pe Maria: „ O mag de zile vecinic la tine am venit / Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit, / Și astăzi a mea viață la zeii tăi se-nchină.” Preotul îi îndeplinește dorința și Maria se întrupează în duh, la a cărui apariție aupra bisericii se abate un fulger devastator: „Biserica creștină, a ei catapeteasmă / De-un fulger drept în două e ruptă și tresare; / Din tainiță mormântul atunci îi apare,/ Și piatra de pe groapă crăpând în două sare;/ Încet plutind se-înalță mireasa-i o fantomă…”. Cei doi logodnici se întâlnesc noaptea până la cântatul cocoșilor. O dată ei uită limita timpului, îi prind zorii și mor împreună, „de moarte logodiți”. Strigoiul eminescian, realizat în manieră romantică , nu este o apariție malefică, ci doar un spectru readus în lumea de iubirea lui Arlad.

De asemenea Edgar Reichenmann consideră că : „Acest roman inspirat din folclorul român medieval, în care fierb o mulțime de vampiri, a fost pentru Mircea Eliade o pauză și un divertisment. El a fost inspirat și de celebrul poem al bardului național român Eminescu, care reia tema lui Hyperion, un tânar zeu coborând din lumea lui sa iubeasca fără speranță, o muritoare de rând.”

Vasile Voiculescu are o nuvelă fantastică intitualtă „Iubire magică” în care prelucreză mai multe motive folclorice legate de tema de discuție. Câțiva tineri intelectuali însoțesc un folclorist într-o expediție de lucru; ajung într-un sat rupt de lume în care biserica părea abandonată pentru că nu avea preot. Personajul-narator, după ce o invocă pe Margareta din Faust, întălnește o ființă de o incredibilă frumusețe pe nume Mărgărita. Este cuprins de o iubire bolnavă, care îl aduce în pragul sinuciderii. Sfătuit de un prieten, cere ajutorul unei vrăjitoare, iar aceasta îi da „o vrajă” care trebuie să declanșeze iubirea Mărgăritei. Știind că este vorba despre un strigoi , bătrâna vrăjitoare îi face un farmec; după ce eroul îndeplinește ritualul, asistă la o metamorfoză grotească a Mărgăritei; „În fața mea stă o strigoaică, cu ochii de albuș de ou răscopt, plesnit de dogoare; nasul mâncat de ulcer; obrajii scofâljiți se scurgeau adânc între gingiile știrbe și puruiate. Sânii tescuiți îi atârnau ca două pungi goale, uscate și încrețite. Coastele îi jucau ca cercurile pe un butoi dogit. Și bazinul șoldiu, pe crăcanele oaslelor picioarelor, măruntaile spurcate clocoteau ca niște serpi veninoși și duhoarea morții umplu deodată lumea ” . Voiculescu insistă pe latura tenebroasă a temei; strigoiul fermecător ia în stăpânire sufletele celor care o îndrăgesc și îi ucide în chinuri groznice.

În nuvela lui M.Eliade , „Domișoara Christina”, Egor are senzația unei experiențe petrecute aievea și deși spre deosebire de celelalte opere amintite mai sus, el respinge orice legătură cu fantomatica apariție, după ce găsește mormântul strigoiului și îi închide porțile spre lume, el este cuprins de o tristețe iremediabilă și moare în scurt timp.

În credințele noastre, tot strigoi sunt considerați oameni cuprinși de o somnoloență nefirească; duhul lor se înalță în timpul somnului până la lună și se hrănesc din trupul ei ; atunci, sângele lunii curge și îi alcătuiește o aureolă roșiatică. În acest sens, există povești despre vârcolaci care mănâncă soarele și luna.

Aplicație pe literatura românescă ( Dominișoara Christina, asemănări cu tiparul vampirului din alte culturi )

Domnișoara Christina fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale lui Mircea Eliade, denotă pe lângă talentul scriitorului și o largă deschidere a mentalității publicului pentru literatura fantastică, o acceptare și o recunoaștere prin identificare la mit.

Autorul este în sine un produs al unei culturi, iar prin acesta puteam afirma de la sine că un creeator înglobează conștient sau inconștient, toate miturile actuale ale societății în care trăiește, așternându-le mai apoi pe foaie sub diverse forme. Nouă nerămânându-ne de făcut pentru înțelegerea operei decât un demers al decriptării lumii în care autorul s-a format.

Domnișoara Christina involuntar aduce asemănări și asocieri cu credințele altor popoare despre vampir, ilustrând încă odată larga circulație a ideilor ce stau la baza acestui mit.

Dacă ar fi să comparăm caracteristicile și “puterile” pe care le are acestă eroină fantastică cu orice alt vampir din tipologia realizată la Capitolul 2.2 , al prezentei lucrări vom observa cu ușurință că asemeni lui Lilith, dominișoara Christina este devora tă de gelozia, ce îi era stârnită de Sanda și de iubirea pe care Egor i-o purta. Sanda devine imediat una din pricipalele donatoare de vitalitate pentru strigoiacă. Asemănare care se poate realiza si cu Nachzehrer, vampirul german, care se hrănește cu energie și vitalitate, în principal cu cea provenită de la familie, pentru a se răzbuna.

Asemeni vampirului Gelo din cultura greacă și protagonista lui Eliade este o fată tânără și frumoasă moartă prematur.

Cultura indiană își face și aici simțita prezența dacă ne gândim la vampirul Hanah Saburo, acest vampir are puterea de a deține controlul asupra câinilor așa cum suparată că lui Egor i se dezvăluise secretul ei, domnișara s-a răzbunat pe un câine, care, dupa ce a urlat lugrubu, a fugit as se ascunde.

Dominișoara Christina poate fi asemănată și cu Succubuss sau omologul său masculin Incubus. Ei sunt demoni care pot intra în casă neinvitați, cu dorința de a avea contact sexual, lăsând impresia că totul a fost în vis.

Strix, pasăre romană antică, are și ea puteri asemănătoare cu ale Christinei spre deosebire de ceilalți vampiri, ea își schimbă forma, putând să fie oricine dorește. Scenariu identic cu cel în care strigoaica lui Eliade sare din trupul Siminei în cel al doamnei Moscu sau chiar al Sandei. Povestile despre Strix sunt cunoscute la romani (sub numele de strigoi), la albanieni si polonezi, sub alte nume. În afară de bufniță, liliacul este singurul dintre “păsările” care vânează noaptea așa cum o face și personajul principal din opera lui Mircea Eliade.

În ceea ce privește teritoriul României, domnișoara Christina i-a cu siguranță criteriul cel mai important legat de noaptea Sf. Andrei, baterea unui țăruș de lemn sau a unei țepușe de fier în corpul mortului presupus a fi strigoi pentru fixarea definitiva a acestuia în mormânt, dar și demonicul seducător al Zburătorului, erosul însuși decurgând în somn.

Concluzii

De-a lungul timpului fiecare

Bibliografie :

Angelescu, Silviu, „Mitul și literatura”- Editura Univers, București , 1999,p. 30

Alpatov, Mihail Istoria artei. Arta veche și a Evului Mediu, vol. I, Editura Meridiane, București, 1962, p. 348

Apud Vasile Drăguț, Arta gotică în România,Editura Meridiane, București, 1979, p. 5.

Bachelard, Gaston, “Psihanaliza focului”, Editura Univers, Bucuresti, 2000, p. 115

Bhavagad-Gita, Traducere din limba sanskrita, studiu introductiv, comentariu si note: Sergiu Al-George, Editutura Herald, Bucuresti., p. 39

Bunson, Matthew The Vampire Encyclopedia, Gramerc , 1993, p. 185-186

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain; Dicționar de simboluri , Editura Artemis 1995, p.221

Edgar, Reichmann;Un maestru al fantasticului în „Dosarul” Eliade, Editura Curtea-veche, Bucuresti, 2005, p.170

Evseev, Ivan Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Editura Amarcord, Timișoara,1997, pp 444- 445

Ferrari, Anna ,Dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Polirom 2003, p.503

Freeman, Michael; Jacques, Claude; Ancient Angkor,River Books, Bangkok, 2003

Handocă, Mircea; Mircea Elide Un uriaș peste timp, Editura Orizonturi 2008, p. 87

Henri Focillon, Arta Occidentului. Evul Mediu gotic, vol. II, Editura Meridiane, București, 1974, p. 106.

Gerrings, Fred Dictionary of Demons, Trafagar Square Publishing North Pomfret, Vermont, London,1998

Glodeanu, Gheorghe, Regimul diurn si regimul nocturn al imaginarului în Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 247

Kernbach, Victor, Dictionar de Mitologie Generală, Editura Albatros, București 1995, p.302

Lăzărescu, George; Dicționar de Mitologie,Casa Editorială Odeon , București, 1992, p. 290

Lotreanu, Ion ,,Introducere in opera lui Mircea Eliade” -, Editura Minerva, Bucuresti 1980,pp 65-70

Mafred Lurker, Lexicon de zei și demoni, Editura Enciclopedică,București, 1999,p.168

Maberry Jonathan; David Kramer, The Cryptopedia: A Dictionary of the Weird, Strange & Downright Bizarre,Citadel 2007, p.207

Mircea Eliade în Rampa, anul XIX, nr. 5660, 20 noiembrie, 1936, pp 1 – 3, text reprodus în Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea a –II-a, ed. cit., p.902

Reichmann, Edgar, “Un maestru al fantasticului” în „Dosarul” Eliade, Editura Curtea-veche, Bucuresti, 2005, p.170

Reschika, Richard ,,Introducere în opera lui Mircea Eliade”- Ed. Saeculum I.O., București, 2000, p. 74

Rougemont, Denis de, “ Partea diavolului ”, Editura Fundatia Anastasia, Bucuresti, 1994, p.36

Ruști, Doina, „Dicționar de teme și simboluri” – Editura Polirom- 2009,p.46 Simion, Eugen Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei, – Iași: ed. Junimea, 2006, p. 142-166

Simion, Eugen; Eliade, Mircea; Nodurile și semnele prozei, – Iași: ed. Junimea, 2006

Țuțea, Petre; Mircea Eliade, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Olteanu, Antoaneta Metamorfozele sacrului, Dicționar de mitologie populară, Editura Paideia,București, 1998

Pamfile, Tudor; Mitologia poporului român, Editura Vestala, București, 2008, p. 166

Suter, Constanstin Istoria artelor plastice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 177.

Urasche, Petru; Camera Sambo Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2008,p.167

Zaciu,Mircea ; Papahaghi, Marian; Sasu, Aurel; , „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, Eliade

Willem Van Loon, Apud, Istoria artei, Editura Snagov, București, 2001, p. 204

Bibliografie :

Angelescu, Silviu, „Mitul și literatura”- Editura Univers, București , 1999,p. 30

Alpatov, Mihail Istoria artei. Arta veche și a Evului Mediu, vol. I, Editura Meridiane, București, 1962, p. 348

Apud Vasile Drăguț, Arta gotică în România,Editura Meridiane, București, 1979, p. 5.

Bachelard, Gaston, “Psihanaliza focului”, Editura Univers, Bucuresti, 2000, p. 115

Bhavagad-Gita, Traducere din limba sanskrita, studiu introductiv, comentariu si note: Sergiu Al-George, Editutura Herald, Bucuresti., p. 39

Bunson, Matthew The Vampire Encyclopedia, Gramerc , 1993, p. 185-186

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain; Dicționar de simboluri , Editura Artemis 1995, p.221

Edgar, Reichmann;Un maestru al fantasticului în „Dosarul” Eliade, Editura Curtea-veche, Bucuresti, 2005, p.170

Evseev, Ivan Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Editura Amarcord, Timișoara,1997, pp 444- 445

Ferrari, Anna ,Dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Polirom 2003, p.503

Freeman, Michael; Jacques, Claude; Ancient Angkor,River Books, Bangkok, 2003

Handocă, Mircea; Mircea Elide Un uriaș peste timp, Editura Orizonturi 2008, p. 87

Henri Focillon, Arta Occidentului. Evul Mediu gotic, vol. II, Editura Meridiane, București, 1974, p. 106.

Gerrings, Fred Dictionary of Demons, Trafagar Square Publishing North Pomfret, Vermont, London,1998

Glodeanu, Gheorghe, Regimul diurn si regimul nocturn al imaginarului în Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 247

Kernbach, Victor, Dictionar de Mitologie Generală, Editura Albatros, București 1995, p.302

Lăzărescu, George; Dicționar de Mitologie,Casa Editorială Odeon , București, 1992, p. 290

Lotreanu, Ion ,,Introducere in opera lui Mircea Eliade” -, Editura Minerva, Bucuresti 1980,pp 65-70

Mafred Lurker, Lexicon de zei și demoni, Editura Enciclopedică,București, 1999,p.168

Maberry Jonathan; David Kramer, The Cryptopedia: A Dictionary of the Weird, Strange & Downright Bizarre,Citadel 2007, p.207

Mircea Eliade în Rampa, anul XIX, nr. 5660, 20 noiembrie, 1936, pp 1 – 3, text reprodus în Romanul românesc în interviuri, vol. I, partea a –II-a, ed. cit., p.902

Reichmann, Edgar, “Un maestru al fantasticului” în „Dosarul” Eliade, Editura Curtea-veche, Bucuresti, 2005, p.170

Reschika, Richard ,,Introducere în opera lui Mircea Eliade”- Ed. Saeculum I.O., București, 2000, p. 74

Rougemont, Denis de, “ Partea diavolului ”, Editura Fundatia Anastasia, Bucuresti, 1994, p.36

Ruști, Doina, „Dicționar de teme și simboluri” – Editura Polirom- 2009,p.46 Simion, Eugen Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei, – Iași: ed. Junimea, 2006, p. 142-166

Simion, Eugen; Eliade, Mircea; Nodurile și semnele prozei, – Iași: ed. Junimea, 2006

Țuțea, Petre; Mircea Eliade, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Olteanu, Antoaneta Metamorfozele sacrului, Dicționar de mitologie populară, Editura Paideia,București, 1998

Pamfile, Tudor; Mitologia poporului român, Editura Vestala, București, 2008, p. 166

Suter, Constanstin Istoria artelor plastice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 177.

Urasche, Petru; Camera Sambo Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2008,p.167

Zaciu,Mircea ; Papahaghi, Marian; Sasu, Aurel; , „Dicționarul esențial al scriitorilor români”, Eliade

Willem Van Loon, Apud, Istoria artei, Editura Snagov, București, 2001, p. 204