Identitatea culturală europeană [619427]

Identitatea culturală europeană
Modulul IIIIntroducere în studiile europene*
*Conceput de prof. univ. dr. Cezar Bîrzea, actualizat de lect.  univ. dr. Nicolae Toderaș

Temele modulului III
1. Ideea de Europa și conștiința europeană
2. Unitatea culturală a Europei3. Valorile comune4. Limbile europene5. Europa multiculturală6. Construcția culturală a Europei7. Rolul universităților

Contextul modulului
•Europa nu a fost o identitate culturală care să domine în rapor t cu alte 
surse identitare: națiunea, regiunea, occidentul, biserica cato lică;
•Din punct de vedere cultural, Europa este o sursă secundară de 
identificare, față de națiune care rămâne principala identitate  colectivă 
europenilor;
•Identitatea culturala europeană trebuie susținută și formată pe ntru că ea 
este un important suport pentru formarea identității politice p e care 
mizează UE;
•Recunoașterea Europei identitare („Europeaness”) sau a unei ide ntități 
culturale comune diferă în funcție de poziția geografică (ex. i nsularitatea
britanică față de țările continentale), de apartenența la alte  identități 
colective (Commonwealth, țările scandinave) sau de persistența naționalismelor (îndeosebi în statele naționale recente precum  țările 
baltice). Cele mai „europene” sunt țările care au aparținut la  entități 
europene mai vaste (Imperiul Roman, Sfântul Imperiu Germanic, I mperiul 
Habsburgic, imperiile lui Carol V și Napoleon);
•Identitatea culturală europeană  nu este suma identităților componente și 
nici o formă superioară de apartenență în raport cu identitățil e naționale 
și regionale. Ea este un alt tip de identitate, o identitate su pra‐sau 
postnațională, o identitate diferită de formele istorice cunosc ute, dintre 
care cea mai puternică rămâne identitatea națională.

7 considerente despre identitatea europeană
se sprijină mai puțin pe simboluri și repere afective imediate,  cât pe obiective politice majore 
precum democratizarea, solidaritatea, prosperitatea economica ș i securitatea socială
nu este produsul unei rezistente militare sau a faptelor de arm e contra altor națiuni, ci 
este rezultatul efortului de securitate colectivă
este mai veche decât cea națională 
nu a apărut ca un înlocuitor al identităților naționale și nici  nu este antagonică și nu își 
propune in mod explicit eliminarea identităților concurente, ci  se formează prin 
consens și adeziune liberă ‐nu prin unificare militară, cucerir i, asimilări sau anexiuni
nu are o vocație universală
este centrată spre interior și pe rezolvarea unor probleme ale  societății europene
se construiește în raport cu instituții de tip nou, recente, ca re nu au existat încă în istorieHartmutKalbleconsideră că identitatea europeană:

Abordarea modulului
În acest modul, vom aborda identitatea culturală europeană ca o  identitate 
colectivă  fondată pe: 
–o apartenență comună
–valori comune
–omemorie colectivă
–un patrimoniu istoric comun
Exista o identitate culturală comună, definită vag prin „ ldeeaEuropeană ”, 
care  este o idee, o noua utopie, un proiect de societate, o realitat e în 
devenire și în curs de construcție .
În temele care urmează vom aborda această identitate culturală  în raport cu  
următoarele aspecte:
–Apariția și evoluția Ideii Europene, îndeosebi prin diferențier e față de 
alte civilizații;
–Caracteristicile și valorile comune, ca elemente structurale al e unei 
„personalități culturale” (Linton);
–Valorificarea identității culturale comune în formarea unei noi  
identități politice (cetățenia europeană).

Tema 1. Ideeade Europa și conștiința 
europeană
Bibliografie recomandată:
•D. de Rougemont, „The Idea of Europe”, New York, 
Macmillan, 1966;
•G. Delanty, „Inventing Europe: Idea, Identity, Reality”, 
London, Palgrave, 1995;
•Alex Duțu, „Ideea de Europa și evoluția conștiinței 
europene”, București, Editura All, 1999;
•Alex. Zinoviev, „Occidentul. Fenomenul 
Occidentalismului”, București, Editura Vremea, 2002;

Ideeade Europa
Ideea de Europa, așa 
cum apare la autori precum de Rougemont, 
Delanty, Duroselle, 
Voyenne, Pegg, Duțu, este un concept politic fondat pe o construcție 
culturala și istorică . Ea 
nu este legitimată pe criterii etnice sau antropologice, ci se 
bazează pe evidențierea 
a doua aspecte:1) existența unor  trăsături culturale 
comune, ceea ce ar justifica aspirația spre 
unitate politică (se creează o entitate 
politică într‐un spațiu geografic unde se constată convergențe culturale, sociale și morale);
2) sublinierea unor  diferențe culturale  in 
raport cu alte entități (ex. Islamul, cel care a 
consolidat identitatea europeană), față de 
care europenii se distanțează (vezi problemele recente cu imigrația musulmană și africană).

Inventarea Europei
Recuperată politic și susținută îndeosebi în contextul unificăr ii 
europene „Ideea de Europa” este o  construcție ambivalentă: 
•pe de o parte,  ea unește pe baza unei apartenențe la un corp 
comun de caracteristici și valori ; 
•pe de alta,  ea exclude pe cei care nu împărtășesc aceste elemente 
de coeziune socială și culturală . 
În esență, „Ideea de Europa” o construcție identitară similară  cu 
„makingof a nation”, specific sec. XVIII‐XIX.
Unii autori vorbescdespre „inventarea Europei ”ca un discurs de 
legitimare culturală și istorică a unui proiect politic, de ins tituire a unui 
spațiu normativ (cetățeniaeuropeană). Acest spațiu estefondatpe  
variabile precumpatrimoniulcultural, memoria colectivă,valorile , 
frontierele, apartenența culturalăși spirituală. Acestevariabil e aufost
folositeînconstrucția tuturor identităților colective, îndeoseb i a 
națiunilor, și sunt actualizate în contextul UE.

Etimologia teremnului„Europa”
•Prima referință identitară la europeni este furnizată de cronicarul Isidor 
de Badajozîn anul 732 referitor la bătălia de la Poitiers când„ armata 
europenilor” îiînvingepe arabi.
•Termenul ca atare a fost folosit încă din sec. V î.e.n. de Hero dot cu o 
localizare geografică precisă: o peninsulă a Asiei, plasată înt re Grecia 
continentală și nordul Marii Negre. 
•Etimologia cuvântului vine din feniciană, unde cuvâtul„hereb” d esemna 
apusul (ca și „maghreb” în arabă), respectiv sensul de navigați e al 
fenicienilor. 
•În același timp, printre contemporanii lui Herodot circulau mai  multe 
referințe la Europa ca personaj feminin (cel mai frecvent, apar e imaginea 
unei prințese feniciene seduse de Zeus care s‐a prefăcut în tau r. Prințesa 
răpită a fost dusă în Creta iar din relația lor s‐a născut mare le rege Minos).
•Termenulde Europa  nu a intratîn vocabularulcurentdecât în sec. XIV‐
pânăatunci, afost folosit ca un corolar al identității colectiv e dominante, 
cea de „christianitas ”.

Discursul despre Europa 
(Delanty)
Legitimarea 
proiectului politic, 
discurs al 
construcției 
Europene;
Ideea unificării 
politice; 
Redefinirea Europei 
în raport cu SUA;
Vecinătatea 
apropiată 
(Moldova, Ucraina, 
Nordul Africii);
Asigurarea coeziunii 
interne prin 
legitimare culturală 
și istorică
Europa (UE) ca 
actor global. Reinventarea 
Europei
Extinderea la 
spațiul euro‐
atlantic;
Influența civilizației 
și culturii 
americane asupra 
Europei;
Transfer reciproc –
Europa ca sursă 
identitară și de 
conținut ideologic.Discursul războiului 
rece
Separare ideologică 
între civilizație și 
cultură; 
Teza superiorității 
occidentale, cu un 
potențial de 
autodistrugere.Discursul despre 
civilizația 
universală
Drepturile omului 
(iluminismul și 
Revoluția Franceză)
Spațiu al libertății și 
rațiunii; 
Utopii unificatoare 
precum „Pacea 
eternă” –Kant 
1795;
Expansiune 
teritorială a 
Europei; 
Occidentalizarea și 
europenizarea 
lumii.Discursul 
modernității
Sens geografic și 
politic; 
Civilizație 
superioară față de 
arabi și bizantini;
Comunitate 
creștină –
omogenitatea 
internă a Europei 
catolice; 
Separarea bisericii 
de stat. Discursul 
creștinătății

Tema 2. Unitatea culturală a 
Europei
Bibliografie recomandată:
•Edgar Morin, „Gândind Europa”, Editura Trei, 
București, 2002;
•Compagnonși Seebacher, „Spiritul Europei”, 
Editura Polirom, 2002;

Inventarierea caracteristicilor
Au existat diverse încercări de analiza a identității culturale  europene prin 
diverse inventare a caracteristicilor. Dintre acestea, cele mai  cunoscute sunt 
următoarele:
•Huntington –moștenirea clasică, clasicismul, separarea autorită ții 
temporale de autoritatea spirituală, diversitatea lingvistică,  statul de 
drept, instituțiile politice bazate pe reprezentativitate, indi vidualismul.
•Duroselle‐dreptul roman, morala iudeo‐creștină, arta clasică, u manismul 
și individualismul Renașterii, raționalismul și știința ilumini smului, 
romantismul.
•Morin‐caracterul dialogic, prin sinteza unor antagonisme intern e.
•BraudeI‐libertatea ( cea mai importantă).
•Wright ‐umanismul, liberalismul, pragmatismul și relativismul.
•Carta identității europene (propusă de un ONG german) ‐comunita tea de 
destin, valori, mod de viață, responsabilități.
Aceste abordări insistă pe caracteristici comune –prin deducție  ar exista o 
unitate culturală.

Modelul Morin
•Modelul Morin
–principiul dialogic  ‐leagă contrariile într‐o 
unitate, fără ca dualitatea să se piardă prin 
unitate; Europa s‐a afirmat prin coexistenta unor contradicții: religia/rațiunea; credința și îndoiala; gândirea mitică/gândirea științifică; empirismul/raționalismul; particularul/universalul …
–principiulrecursiei ‐în orice moment al 
evoluției, apar„bucle”de sintezăși creație
(ex. Revoluția industrială, „Annesfolies”‐inceputulsecolului XX). Aplicare a dialecticiigrecești; similitudini cu modelulevoluțieiistoriceal lui Hegel(sintezăînraportcu tezași antiteza).raționalismRevoluția 
industrială

ModelulBraudel
Pune accentul pe rolul libertăților colective sau al sistemului  de „franciză” ‐
începând cu sec. XI‐franciza consta în privilegii acordate cond iționat 
anumitor grupuri, în schimbul unor servicii sau plăți (ceea ce  conduce la 
interdependențe structurale, unificare transfrontalieră, identi tăți comune):
•sistemul servituții (seniori ‐iobagi și țărani liberi);
•sistemul orașelor libere interdependente (sistemul hanseatic, t ârgurile și 
burgurile medievale) și sistemul vasalității, prin relații econ omice și 
militare de susținere reciprocă (monarhi‐principi);
•sistemul dependenței metropolă ‐colonie (sistemul colonial, imp eriile sec. 
XX); situația globalizării și noile sale forme de franciză (ex.  delocalizările).
Aceste libertăți colective sunt agresive, căci amenință alte li bertăți colective. 
Se creează corporații de libertăți colective care se extind în  detrimentul altor 
corporații concurente.  Rezultatul consta în dispute, contestăr i reciproce, 
războaie (îndeosebi în momentele de succesiune la dispariția mo narhilor sau 
de întărire periculoasă a unui centru de putere ). 
Libertățile individuale și drepturile omului (Declarația dreptu rilor omului și ale 
cetățeanului, 1789) elimină acest sistem prin clauza limitării  reciproce a 
drepturilor individuale și reglementarea dreptului la proprieta te (inspirându‐
se din dreptul roman).

ModelulNolte
Europa este o societate ‐rețea, ceea ce conferă unitate intelec tuală (înainte de cea 
politică).  Inventar al rețelelor transeuropene și al factorilo r de unificare intelectuală 
(care au promovat permanent o cultură a unității):
•ordinele călugărești ‐ex. cistersienii, dominicanii, franciscan ii;
•rutele de pelerinaj ‐ex. drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago  de Compostela;
•ordinele cavalerești ‐ex. Ordinul Sf. loanal Cavalerilor de la  Malta, Ordinul 
Templierilor;
•marile târguri europene (întâlniri transfrontaliere) ‐Champagne , Hanovra, Gand, 
Verona, Leipzig, Winchester, Novgorod;
•bursele de mărfuri‐Bruges (sec. 16);
•băncile transfrontaliere ‐ex. imperiul financiar al familiei de  Medicis; sistemul de 
colectare a taxelor papale de către Ordinul Templierilor; prima  banca (de 
anvergură europeană) a fost înființată de templieri la Veneția,  în sec. XIV;
•Liga hanseatică ‐72 orașe libere, de la Londra la Tallin, trecâ nd prin Lubeckși 
Hamburg;
•Rețeaua universităților ‐„naciones” multiculturale, limbă comun ă, curriculum 
identic (artesliberales);
•culturile transnaționale ‐slava, germanica, latina.

Tema 3. Valorile comune
Bibliografie recomandată:
•Eurobaromterulnr. 77, Comisia Europeană, 
mai 2012; 
•LoekHalman, „European ValuesStudy
Survey”, Tilburg University, 2010/2013

Valorile comune
Poate fi definită Europa printr‐un set de valori comune, împărt ășite de toate 
culturile și în toate timpurile? 
Există trei dificultăți majore în căutarea răspunsului la aceas tă întrebare:
•valorile, instituțiile și produsele culturale ale Europei s‐au  răspândit în 
toata lumea, ceea ce înseamnă că este greu de definit ceea ce e ste specific 
doar Europei;
•este dificil de extrapolat criteriile și interpretările contemp oranilor noștri 
la sistemele de convingeri din alte epoci; nu putem folosi crit eriile de 
astăzi pentru a explica comportamentele și realitățile din alte  epoci; 
cercetările asupra „valorilor europene” sunt recente (anii 70 d in sec XX); 
•nici în epoca noastră, chiar în interiorul Europei, nu există o mogenitate a 
opțiunilor și convingerilor; facem apel la tendințe și abordări  consensuale, 
care au limite metodologice (criteriile statistice în analiza v alorilor sunt 
relative: ele nu surprind intensitatea sau persistența convinge rilor, ci doar 
frecvența opțiunilor).

Valorile Uniunii Europene
Art 2. din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că:
Uniunea se întemeiază pe valorile: •respectării demnității umane; 
•libertății;
•democrației; 
•egalității;
•statului de drept; 
•drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelorcare apar țin 
minorităților. 
Aceste valori sunt comune statelor membre într‐o societate cara cterizată prin 
pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și  egalitate între 
femei și bărbați.

Eurobarometrul#83, mai 2015

Eurobarometrul#83, mai 2015

Evoluția valorilor europene
o creștere  a flexibilității morale  și a 
toleranței  față de diferențe;  față de 
valorile legate de familie și 
comportamentul sexual (avortul, 
prostituția, divorțul, 
homosexualitatea), cele mai puțin 
flexibile fiind atitudinile de 
condamnare a fraudei fiscale, a 
bacșișurilor și a călătoriei 
clandestine; față de eutanasie; schimbarea ponderii în favoarea 
valorilor post‐materialiste,  legate 
de satisfacerea unor cerințe 
imateriale (prestigiul, solidaritatea, 
dezvoltarea personală), în raport cu 
valorile materialiste, legate de 
satisfacerea unor nevoi fizice 
elementare sau de securitatea 
fizică; aceasta marchează trecerea 
de la ceea ce Inglehart(ancheta 
realizata In 1990‐93 în 43 tari) 
numește „civilizația penuriei” la o 
„societate postmaterială” sau de la 
modernitate (munca, societatea de 
masă și bunăstarea materială) la 
postmodemitate(activitatea socială, 
solidaritatea și diversitatea);diferențele în interiorul fiecarei tari 
sunt notabile ‐există diferențe între 
„tradiționaliști” (regiunile din sudul 
Italiei, Estremadura‐Spania, Grecia, 
Bavaria) și „moderniști” 
(Danemarca, Suedia); cele mai 
coezive sunt Irlanda și Olanda, cele 
mai eterogene sunt regiunile din 
Belgia, Franța și Marea Britanie.

în loc de concluzii…
•Morala individualistă  specifică Europei se menține, dar suferă modificări, 
în sensul relativizării normelor și toleranței față de diversit ate.
•Convergența valorilor rămâne un important factor de fundamentar e a 
conștiinței europene și o sursă credibilă de legitimare a unită ții politice. 
•Sunt de reținut însa și câteva tendințe și particularități regi onale: culturile 
scandinave îmbină permisivitatea cu civismul (respectarea vieți i private, 
dar și a normelor consensuale ); 
•În lumea germanică, individul nu se simte realizat decât într‐o  comunitate 
care‐i permite să se manifeste ca persoana (individualitate); 
•În Italia, individul și familia se înscriu într‐un sistem de in terdependențe și 
rețele informale (prieteni, vecini, cunoștințe); 
•în Franța, relația dintre indivizi și instituții se face tot pr in intermediul 
familiei, dar este mai redusă ca influență.

Tema 4. Limbile europene
Bibliografie recomandată:
•M. Sala și I. Vintilă‐Rădulescu, „Limbile
Europei”, București, EdituraUniversEnciclopedic, 2001; 
•Consiliul Europei, Cadrul European Comun de 
Referință pentru limbi, Strasbourg, 2003 ‐ se găsește la http://isjvn.vn.edu.ro/upload/f527.pdf

Ce sunt „limbile europene”
•Instrument al puterii –proiecte de dominație continentală; 
•Rol determinant în formarea și constituirea națiunilor; 
•Uniunea Europeană are 24 de limbi oficiale și de lucru; 
•Consiliul Europei recunoaște  48 de limbi naționale; 
•Expresia „ limbă europeană ” a fast folosită în anii 1930 de Edmund 
Husserl pentru a indica un mod de gândire, o anumita sintaxă 
conceptuală a civilizației europene, care s‐a exprimat prin fil osofia 
occidentală;
•În lume există între 2.500‐7.000 limbi. În Europa se folosesc 2 50‐
300 limbi, dintre care peste jumătate sunt vorbite în partea as iatică 
a Federației Ruse sau de noile populații extraeuropene, emigrat e în 
Europa. 
•După numărul de vorbitori,  ponderea limbilor vorbite în Europa 
este: rusa (150M), germana (90M), franceza (70M), engleza (65M) , 
italiana (60M), spaniola și polona (40M), româna (25M).

Unitatea lingvistică
•Toate limbile Europei aparțin aceleiași familii lingvistice, re spectiv limbile 
indo‐europene , careeste în prezent cea mai mare și cea mai influentă 
familie lingvistică din lume. La rândul sau, familia indo‐europ eana (care 
cuprinde aproximativ 150 din cele 250‐300 de limbi vorbite azi  în Europa) se 
împarte în ramuri lingvistice dintre care cele mai importante s unt limbile:
–baltice (letona, lituaniana);
–celtice (irlandeza, scoțiana, bretona, galeza);
–germanice care cuprind grupul scandinav ( daneza, suedeza, norv egiana, islandeza) și 
grupul occidental (germana, engleza, olandeza, luxemburgheza, i diș);
–romanice, care cuprind grupul oriental (romana), italoromanic(i taliana, corsicana), 
retoroman (romanșa), galeromanic(franceza), ibero‐romanic(spani ola și portugheza);
–slave, împarțitein trei grupuri: oriental (rusa, belarusa, ucra ineana), meridional (bulgara, 
macedoneana, sârbo‐croata, slovena) și occidental (polona, ceha , slovaca).
•Alături de limbile indo‐europene și limbile populațiilor proven ite din 
emigrația recenta (sec. XX), exista enclave particulare, a căro r origine este 
tot asiatica:
–fino‐ugrică (estona, finlandeza, maghiara);
–lapona (populația Sami);
–altaica (turca, tătara).

Expansiunea familiei lingvistice            
indo‐europene
Sursa hărții: http://yellingattr affic.blogspot .ro/2013/06/indo‐ europeans‐their‐language‐and‐why.html

Limbile oficiale
A. Oficiale de stat
•Statut prevăzut în Constituție. 
•A se distinge:
–limba oficiala de stat ‐recunoscută oficial de autoritățile de  drept ale unui stat 
(sau de organisme ca ONU, UE, CoE);
–limba națională (din punct de vedere lingvistic) ‐limba oricăre i naționalități al 
cărei uz este recunoscut legal în statui în care trăiesc membri i săi (nu este deci 
limba întregii națiuni, cum pretindeau naționalismele sec. XIX) .
•Există state cu mai multe limbi oficiale: Elveția, Belgia, Cipr u, Belarus, 
Irlanda, Finlanda ș.a. 
B. Oficiale regionale•Sunt folosite la nivelul regiunilor (Spania –catalana și basca) ;
•Bilingvism oficial local; 
•Aplicarea criteriului ponderării –se permite utilizarea dacă un  număr 
minimum de populație vorbitoare (România –25%)

Diversitatea lingvistică
•Limbile și dialectele fără statut oficial:  Acestea sunt foarte numeroase. Ex. 
idiș (limba non‐teritorială), kurda (Turcia), ruteana (Ucraina,  Voivodina ‐
Serbia, Maramureș), soraba(Saxonia și Brandenburg), limba Roman i (non‐
teritorială, are 60 dialecte, este scrisa abia din sec. XX).
•Limbile extraeuropene imigrante:  populațiile venite din alte continente: 
araba (1,5M în Franța), Bengali (UK ‐Coventry, Bradford, Birmin gham ‐1M), 
chineza (nu sunt cifre exacte), hindi (UK ‐India și Pakistan, O landa‐
Suriname). 
•Influența limbilor europene în lume:  unele limbi europene au mai mulți 
vorbitori în afara Europei decât în țara de origine: engleza, c are ocupa locul 2 
în lume, după chineza, cu 508 milioane vorbitori; este limba of iciala în 45 de 
țări, urmată de spaniola (cu 392 milioane, limba oficială în 19  state); rusa 
(277 milioane, un singur stat) și franceza (130 milioane, 30 ță ri).
•Protecția limbilor minoritare:  în prezent, peste 100 idiomuri sunt pe cale de 
dispariție (majoritatea în Rusia). Pentru conservarea acestora,  s‐au adoptat 
instrumente europene de protecție: Convenția cadru pentru prote cția 
drepturilor minorităților naționale(CoE, 1994), Carta europeană  a limbilor 
regionale și minoritare (CoE, 1992).

Diversitatea alfabetelor
•Toate limbile europene se scriu de la stânga la dreapta, pe ori zontală.
•Exista doua sisteme ortografice:
–preponderent fonetic (germana, italiana, maghiara, româna) ‐und e se 
scrie cum se pronunță;
–preponderent etimologic (engleza, franceza, suedeza, spaniola)  ‐unde 
scrierea diferă de pronunție.
•Unele limbi au trecut in istorie de la un alfabet la altul
•In prezent, în Europa, se folosesc următoarele alfabete:
–latin; 
–chirilic;
–arab;
–grecesc;
–armean;
–georgian;
–ebraic.

Învățarea limbilor străine
•În Europa a existat întotdeauna o cultură a mobilității (ex. un iversitățile 
medievale, rutele comerciale, pelerinajul, culturile supranațio nale ‐
latina/germana/slava, școlile palatinale, religia catolica supr anațională; la 
fel au contribuit la încurajarea limbilor naționale prin protes tantism și 
traducerea textelor sfinte). Mai mult, Europa a încurajat desch iderea spre 
alte culturi, extraeuropene (araba, iudaica).
•Limbile străine sunt un factor important al unificării politice  și cooperării 
culturale.  
•Studierea limbilor străine reprezintă o prioritate în toate pro gramele 
europene (ex. Erasmus +) și sunt un obiectiv prioritar al Strat egiei Europa 
2020 și al Procesului Bologna; 
•Portofoliul lingvistic  care face parte din Europassadoptat în decembrie 
2004 și reîntărit în 2014, este un pachet de instrumente de rec unoaștere a 
competențelor la nivel european, alături de Suplimentul la Dipl omă, CV‐ul 
european, certificatul de recunoaștere a formarii profesionale suplimentare, certificatul de recunoaștere a competențelor.
•Țările europene sunt pe primul loc în lume In privește  învățarea limbilor 
străine.

Tema 5. Europa multiculturală
•Multiculturalitatea este un rezultat al migrațiilor umane, interacțiunilor și 
influențelor multiple;
•Termenul ca atare se referă la coexistența, diversitatea și plu ralismul 
cultural. El sugerează ideea de  diversitate care este un principiu de bază 
atât pentru  natura (diversitatea speciilor, a eco‐sistemelor, acondițiilor de 
mediu), cât și pentru  cultură (diversitatea lingvistică, etnică, religioasă, a 
ideilor, instituțiilor, credințelor) sau  societate  (diversitatea rolurilor, a 
statutului, a organizațiilor, a relațiilor sociale);
•Din punct de vedere politic,  multiculturalitatea presupune tratamentul 
echitabil al tuturor culturilor , pe baza principiului diversității și egalității 
de șanse. Politicile și regimurile multiculturale recunosc dive rsitatea 
culturală și creează oportunități de exprimare a diverselor ide ntități 
culturale;
•Europa a fost și rămâne centrul de atracție al unor ample migra ții umane, 
prin imigrație extra‐continentală.

Multiculturalitatea în Europa
•Multiculturalitatea a fost abordata îndeosebi la  nivel național  (statul 
național se bazează pe logica culturii dominante și asimilarea  la cultura 
unificatoare a națiunii), unde s‐a pus problema afirmării diver selor 
identități culturale în sfera publică (ex. relație majoritari ‐ minoritari, 
drepturi de a IIIagenerație cum sunt drepturile culturale).
•La nivelul Uniunii Europene (unde nu există o cultură dominantă ) există 
relații multiculturale în interiorul unor instituții de integra re și a unui 
europolity în formare, însă UE nu dispune de instrumente specializate și 
explicite pentru protecția diversității culturale.
•Merită a fi studiată multiculturalitatea Imperiului Austro‐Unga r,  care este 
relevantă ca experiență istorică pentru ca a introdus pentru pr ima data:
–multiculturalismul oficial (în absența unei culturi dominante);
–bilingvismul administrației (germana plus limbile locale);
–diete naționale formate din reprezentanți locali și prin folosi rea 
limbilor naționale;
–sisteme educative locale, în limbile naționale.

Cetățenia multiculturală
Este aplicată în Canada și Belgia și este dezvoltată conceptual  de Will Kymlicka.Acest 
tip de cetățenie nu constă în drepturi egale pentru toți, aplic ate în același mod 
(modelul Marshall). Ea se refera la  drepturi colective  aplicate comunităților culturale. 
Avem astfel o  cetățenie diferențiată  care ține cont de multiculturalitate (de nevoile 
specifice ale comunităților culturale) și care se exprima prin:
•drepturi de reprezentare  pentru grupurile vulnerabile, care au nevoie de propria 
expresie (identitate, acțiune civică) în viața publică (ex. afr o‐americanii, eschimoșii, 
homosexualii) ‐aceste drepturi de reprezentare specială sunt ac ordate doar 
temporar, pe parcursul unei discriminări (ele se retrag în cazu l integrării);
•drepturi culturale constituite istoric  (ex. provinciile Quebec, Alberta) care 
antrenează autonomia politica pe criterii culturale și istorice ; vezi aici dezbaterea 
privind drepturile culturale și autonomia teritoriilor secuieșt i;
•drepturi la identitate culturală  pentru comunitățile amenințate cu asimilarea (ex. 
vietnamezii, marocanii) ‐ele se concretizează în instruire în p ropria limbă, 
respectarea sărbătorilor, presa în limba proprie.

Provocările multiculturalității
•Europa de astăzi nu este un stat național (unde ar fi posibilă 
oficializarea unei culturi dominante) și nici federație ca să aplice principiul drepturilor colective.
•Unitatea politică a UE (integrarea politică, inclusiv crearea 
unui spațiu public european) nu înseamnă și unificare culturală, care de‐altfel este imposibil de realizat.
•Soluția juxtapunerii identităților culturale ale statelor 
naționale (singurul factor de unitate fiind piața comună și instituțiile europene) nu mai satisface. Integrarea politică are nevoie de o nouă abordare a identităților colective. 
•O provocare majoră va fi transpunerea conceptului de 
multiculturalitate  (care a fost creat și a funcționat la nivel 
național) în plan european.

Tema 6. Construcția culturală a Europei
Bibliografie recomandată:
•Alex Duțu, „Ideea de Europa și evoluția 
conștiinței europene”, București, Editura All, 1999;
•Cezar Bîrzea, ”Cetățenia Europeană”, Editura 
Politeia, București 2005;

Situația identității culturale comune
Europa unită a fost la început un proiect economic (piața comun ă) capabil sa 
asigure doua obiective limitate, respectiv:
•reconstrucția postbelică;
•securitatea globală (prin controlul multilateral asupra resurse lor 
strategice, în primul rând cărbunele și oțelul = CECO, dar și e nergia 
atomică => Euratom).
Începând cu anii 90, se invoca tot mai frecvent necesitatea val orificării 
identității culturale comune ca fundament și sistem de legitima re a noii 
identități politice, în curs de formare. În acest sens, pot fi  subliniate două 
procese de identificare, specifice construcției culturale europ ene:
•pe de o parte, identificarea narativă, respectiv construirea un or simboluri, 
imagini și repere identitare noi, care sa atragă atașamentul ce tățenilor 
europeni; identitatea narativă preia ca proprii reperele identi tare care i se 
oferă individului prin educație, produse culturale și imaginaru l colectiv ‐
„sunt ceea ce mise spune ca sunt ”;
•pe de alta, s‐a petrecut un proces de identificare retrospectiv ă; ea se 
realizează prin refacerea traseului istoric al identităților co lective (oprite la 
momentul statelor naționale), dintr‐o perspectivă postnațională  ‐ lectura 
retrospectivă a istoriei din punctul de vedere european.

Puterea solidarității…
•Habermas remarcă faptul că identitatea colectivă europeană nu s e poate 
construi la fel ca identitatea națională, care beneficia de o p uternică 
încărcătură afectivă (patriotismul) și de o vastă construcție i maginară 
•O abordare interesantă privind construcția culturală a identită ții europene 
ne propune Alexandru Duțu în cartea sa „Ideea de Europa și evol uția 
conștiinței europene”. El pleacă de la o prezumție simplă, anum e că 
solidaritățile umane se încheagă în jurul unui proiect colectiv  formulat de 
cercul puterii. Pentru reușita acestui proiect (așa cum este și  UE), trebuie 
sa se asigure întâlnirea și interacțiunea a doua forme de solid aritate:
Solidaritatea organică, 
stabilită în viață cotidiană a 
fiecărui cetățean, la nivelul 
familiei și al micilor 
comunități
Solidaritatea organizată
propusa de cercul puterii 
în sensul unui proiect de 
mobilizare colectivă.Comunitate 
coezivăidentități colective

Suportul simbolic al identității comune
Pentru ca interesele micilor comunități sau ale individului să  se întâlnească și 
să susțină proiectul politic propus de putere, trebuie realizat e doua condiții:
•un sistem de legitimare, printr‐un discurs care să fie asumat d e majoritatea populației 
sau a grupului țintă;
•un sistem de mobilizare, respectiv de explicitare a proiectului  colectiv din perspectiva 
tuturor participanților.
Un rol important in acest proces îl are construcția suportului  simbolic al 
identității culturale europene. Aceasta cerință a fost formulat ă pentru prima 
oara la nivelul UE prin „Documentul privind identitatea europea nă” (1973) 
care a lansat ideea unui simbolism alternativ care să susțină p roiectul politic al 
integrării europene.Așa au apărut simbolurile create artificial, fără un suport ist oric sau emoțional, 
precum drapelul cu 12 stele; imnul „Oda bucuriei” a lui Beethov en, dar fără 
text; pașapoartele de culoare unică (bordeaux), înscrierea Uniu nii pe 
pașapoartele naționale. Aceasta simbolistică europeană a fost s uprapusă pe 
referențialul național, dar nu s‐a impus pentru că:
•era folosită ocazional și festivist (Ziua Europei ‐9 Mai, alege rile europene, premiile 
europene);
•nu erau produsul unei istorii colective, nu erau împărtășite și  asumate de cetățeni.

Cetățenia europeană
Pe parcursul istoriei, identitățile colective s‐au format pe do ua căi:
•prin procese spontane, naturale, de învățare socială 
•prin decizii politice în favoarea anumitor elemente identitare.  
Ambele cai sunt ineficiente în cazul identității UE deoarece:
•deciziile politice în favoarea identității UE sunt limitate ca  influență;
•procesele spontane de formare a identităților colective nu s‐au  referit la întregul 
spațiul european, ci doar la entitățile de proximitate.
Soluția constă în  consolidarea construcției cultur ale europene pornind de la conc eptul 
de cetățenie europeană . În prezent, acest statut juridic se reduce la cele patru drep turi 
supranaționale nesemnificative introduse prin Tratatul de la Ma astricht și reîntărite prin 
Tratatul de la Lisabona. Ca urmare conceptul de cetățenie este  aplicat parțial –în 
prelungirea cetățeniei naționale, de care este condiționată ‐și  fără să se asigure 
exercitarea reală a celor patru atribute ale cetățeniei, respec tiv:
•participarea ‐ex. la spațiul public supranațional creat prin „e uropenizare”;
•asumarea noii identități  politice(identitatea UE);
•formarea culturii politice subiacente (referință la „acquis”‐ur i, mai puțin la 
coordonatele naționale);
•exercitarea unei acțiuni civice în spațiul european: ex. media  și societatea civilă 
europeană (ambele practic inexistente).

Universitatea este o creație europeană, plecată de la nevoia cu noașterii 
universale promovată de catolicism. Apariția universităților ca  instituție se 
datorează spiritului corporativ care a marcat sec. XII‐XIII și  care a dus la 
crearea unei corporații de tip nou „ universitas ”, care regrupa profesorii și 
studenții. Erau instituții europene, detașate de puterea laică  sau monahală. 
Mai exact:
•aceste noi comunități beneficiau de autonomie, datorită unui dr ept dat de 
Papă de a preda peste tot –„ Licentiaubiquedocendi ”; 
•ele garantau dreptul la mobilitate pentru studenți prin program ul 
„Peregrinatioacademica ”;
•foloseau o limbă unică de predare (latina);
•studiile aveau o organizare echivalentă în toată Europa: liceu  + licența 
„licentiadocendi ” + doctorat;
•titlul de „ StudiumGenerale ” era recunoscut în toata Europa catolică.
Primele universități au apărut în sec XI‐XIII:  Bologna (1088),  Oxford (1214), 
Paris (1215). Tema 7. Rolul universităților

Contribuția la construcția europeană
Începând din sec. XIVuniversitățile devin naționale, proces pri n care se 
generează  patru mari  modele de universități:
•universitățile care se centrează pe funcția de  predare a cunoașterii 
universale (modelul Oxford ‐Sorbona). Acest model se realiza prin două 
filiere de formare (curriculum): trivium (gramatica, retorica,  logica) și 
quadrivium (aritmetica, astronomia, muzica și geometria);
•universitățile care includ și funcția de  cercetare (Humboldt, sec. XVIII);
•universitățile  specializate în pregătirea elitelor și a funcționarilor publici 
(modelul academic al lui Napoleon, sec. XIX);
•universități care favorizează funcția de  dezvoltare comunitară .
În prezent, contribuția universităților Ia construcția european ă se referă la: 
•asigurarea dimensiunii europene a studiilor prin conținuturile 
transcurricularedespre Europa și UE, prin materii distincte (ex . Studiile 
Europene); 
•asigurarea pregătirii de profesioniști pentru integrarea europe ană 
(negociatori, funcționari europeni, departamente sau direcții d e integrare);
•dezvoltarea programelor de mobilitate (ex. Erasmus Plus);
•armonizarea politicilor educaționale, ex. Procesul Bologna.