Identitate socială, identitate [608058]

Universitatea “Ovidius” din Constanța
Facultatea de Drept și Științe administrative
Programul de studii universitare de master
Managementul Instituțiilor Publice

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Ana Rodica Stăicul escu

Absolvent: [anonimizat]2019)

2
Universitatea “Ovidius” din Constanța
Facultatea de Drept și Științe administrative
Programul de studii universit are de master
Managementul Instituțiilor Publice

Identitate socială, identitate
națională și identitate europeană.
Studiu de caz privind mișcarea
„Gilets Jaunes”din Franța în
perioada 2018 -2019

Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Ana Rodica Stăiculescu

Absolvent: [anonimizat]2019)

3
CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………….. ……………………………4
Cercetare teoretică a conceptului de identitate
I. Definirea conceptului de identitate…………………………………………………………………………… ……..5
I.1. Identitatea …………………………………………………………………………………………………….5
I.2. Construirea identității ………………………………………………………………………………….6
I.3. Rolul social și individual al identității…………………………………………………………….6
II. Definirea identități sociale……………………………………………………………………………… …………….7
II.1. Identitate și societate…………………………………………………………………………………… 7
II.2. Identitatea socială între similaritate și diferență……………….. ………………………….8
III. Conceperea identități naționale……………………………………………………………………………. ……..9
III.1. Cum s -a format identitatea națională?……………………… …………………………….. …9
III.2. Identitatea și identificarea națională la români…………………………………………..10
III.3. Identitatea națională astăzi………………………………… ……………………………………..11
IV . Identitatea europeană……………………………………………………………………………………… ………..12
IV .1. Ce este Europa?…………………………. ……………………………………………………………..12
IV .2. A fi european……………………………………………………………………………………………. .12
Studiul de caz privind mișcarea „Gilets Jaunes”din Franța …………………….…………………14

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………. ……………………24
Bibliografie………………………………… …………………………………………………………………………………….25
Anexa I………………………………………………………………………………………………………. …………………….26

4

Introducere

Cine sunt eu? Cui aparțin? Ce identitate am?
Într-o lume marcată de tensiuni și conflicte, într -o lume dominată de schimbări rapide cultivarea
identității devine impetuos necesară. A vorbi despre identitate înseamnă a vorbi despre natura
umană și compl exitatea ei, despre istoria devenirii omului, a creării lui prin gândire, efort,
înseamnă a vorbi despre o față vizibilă, conștientă de sine și alta ascunsă ce transpare în gânduri,
gesturi, comportamente demne de a fi luate în seamă. Identitatea este cev a asupra căreia se duc
lupte și cu care se propun strategii: în politică, ea este și mijloc și scop, în dezbatere este implicată
nu numai în clasificarea indivizilor ci și în clasificarea populațiilor. Identitatea urcă de la
individualitățile umane la grup uri de diferite dimensiuni și cu anumite caracteristici, urcă la
grupurile mari, la națiuni, la culturi întregi și, până la urmă, la umanitate.
Chestiunea identității oamenii o întâlnesc în viața de zi cu zi, ne putem da seama de aceasta
observând că nu n e putem înțelege în comunicarea curentă fără a atribui semnificații apropiate
cuvintelor. Nicio persoană nu poate evada din individualitatea vieții ei și -și croiește, într -un fel
drumul în lume, creionându -și identitatea.
Identitatea o purtam în bună măsur ă cu noi, dar ea devine completă atunci când este asumată
explicit. Sentimentul de identitate creează siguranță, confort psihic, dar și responsabilități legate de
sarcinile temporare față de evoluția socială mai largă a structurilor de apartenență și de se curizare
materială și spirituală ale identității. Este identitate acolo unde este delimitare, diferență, diversitate,
problema identității se pune începând cu obiectele iar în cazul oamenilor, ea se pune începând cu
individualii care își reproduc viața în condițiile cunoscute. Omul se reconstruiește mereu după
chipul și întru infinita asemănare cu Dumnezeu. Identificarea este o temă practică a gândirii și a
vorbirii, înainte de a se teoretiza în jurul ei.
A vorbi despre identitate este, de fapt, la fel de natural ca a te hrăni sau a dormi. Pentru că orice
și oricine are și își creează în același timp o identitate: de la ceaiul sau cafeaua pe care le bem în
fiecare dimineață, la hainele cu care ne îmbrăcăm sau la persoanele, grupurile ori organizațiile cu și
în care interacționăm.
Este identitatea moștenită? Sau este în permanență construită și reconstruită social, fluidă și
imaginată? Dacă prețuiești limba proprie, atunci te străduiești să o vorbești corect și să o folosești
chiar dacă între timp ți -ai însuș it și alte limbi. Dacă ții la tradițiile tării tale, le valorifici atunci când
sunt mai bune. Dacă te mișcă istoria națiunii, cauți să o redai exact și fără omisiuni voluntare.
Identitățile diferitelor națiuni intră în discuție odată cu recunoașterea trăin iciei comunităților
naționale, care nu se pot înțelege, fără a cunoaște identitatea. În explorare identității fiecare om este
prins în existența sa și -i imprimă o formă.
Tema prezentă în această lucrare este, cred eu, una de actualitate în condițiile în ca re și România
s-a confruntat cu schimbări mari la nivelul societății, unde un număr foarte mare de români a ales să
emigreze în țările mai dezvoltate datorită deschiderii granițelor.
Scopul și obiectivul pe care urmăresc să îl ating în studiul meu este ace la de a identifica și evidenția
legătura între identitatea națională, identitatea socială și identitatea europeană, factorul comun pe
care îl au, care nu poate să fie decât unul singur, și anume identitatea unui popor .

5
Capitol I. Definirea conceptulu i de identitate

I. 1. Identitatea
Ce înseamnă identitate? Definirea de principiu a acestei noțiuni relevă identitatea ca „stare a unui
obiect de a fi ceea ce este, de a -și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea,
rămânând el însuș i; identitatea presupune însă și deosebire, deoarece orice obiect este o unitate a
contrariilor și se află în mișcare și schimbare permanentă” 1. De asemenea, în logică, principiul
identității reprezintă principiul fundamental al gândirii.
Termenul de „ide ntitate” are mai multe interpretări semantice, sensul cel mai apropiat este cel de
„ansamblu de date prin care se identifică o persoană” datele de identificare pot personale (când
identifică o singură persoană) sau impersonale (când pot fi regăsite la mul ți indivizi în societate).
Identitate este un termen generic folosit în toate științele sociale pentru a descrie expresia
individualității unei persoane , concepție care sunt determinate inclusiv de afilierile persoanei la
diverse grupuri.
Nimic nu preced e identificarea, totul vine după aceasta, identificarea, adică recunoașterea unei
identități, este operația inițială a cunoașterii. Kierkegaard2 a formulat argumentul filosofic demn de
atenție după care omul este „prins” în individualitatea sa, din care n u poate evada fără a se trăda pe
sine, și a făcut din asumarea culturală a identității cheia înțelegerii vieții umane. În raport cu
eternitatea lumii, ce mai conta trăirea de câteva zeci de ani, a unei ființe ce trebuia să -și caute
sensul într -o istorie c ontradictorie și copleșitoare? Fiecare om este prins definitiv în existența sa
și-i imprimă inevitabil o formă. Nu numai individualitățile au identitate, dar și comunitățile de viață.
Cel mai adesea sociologii au folosit termenul de „identitate" pent ru a desemna o idee de sine,
dicționarul pune „identitatea" alături de similitudine și comunitate, unitate și permanență, în
opoziție cu alteritatea, contrastul, diferența și distincția.
Evaluarea teoriilor despre identitate readuce în prim plan chestiunea clasificării teoriilor, pe de o
parte, ca răspuns la o frământare generală în jurul fenomenului identitar și pe de altă parte, ca
răspuns la o frământare strict românească și poate, est -europeană: mutațiile care au survenit în
societățile răsăritene sub p resiunea unui secol de bulversări, de răsturnări axiale. În felul acesta
orice manifestare a identității reproduce întrucâtva dinamica identitară primară, a identității divine
a omului. Lumea era mai lentă și se încerca încadrarea ei în tipare capitaliste și socialiste. În prezent
problema căutării identitare nu mai poate fi oprită la adolescență. Și în mod sigur nici în secolul
trecut nu se oprea aici decât pentru cercetătorii care puneau fundamentele cercetării în domenii noi.
Așa cum am mai arătat, Kier kagaard a deschis tema identității cu un argument impunător: nimeni
nu poate ieși din condiția sa de individualitate. El a avut în vedere, cum se știe, individualitatea
umană, persoana. Dar chiar și argumentația favorabilă primordialității identității indi viduale trebuie
să accepte astăzi o completare. Anume, că sub identitate are loc o diferențiere continuă dictată de
condițiile societăților moderne avansate -identitatea nefiind atât de omogenă și stabilă.
Drumul pe care îl pot face individul și comunitatea nu este doar de la identitate moștenită la una
proprie, noua. Acest drum poate fi și invers, de la identitate proprie la una a celor din jur. Individul
care emigrează își alege o identitate noua în locul celei vechi. Dislocările de populație ce au loc
astăzi în forma unei noi migrații a popoarelor includ o încercare a celor puși în mișcare de a dobândi
o nouă identitate. Identitatea unei persoane nu este fixată, ea evoluează pe parcurs al vieții luând
parte la dezvoltarea individului .

1 Mic Dicționar Enciclopedic , Editura științifică și enciclopedică, București, 1978, articolul ,,Identita te”
2 Soren Aabye Kierkegaard -filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX -lea.

6
I. 2. Construirea i dentității
Despre identitate în viața societăților se poate vorbi temeinic dacă sunt lămurite nu doar chestiuni
de logică, dar și chestiuni ce țin de metodă și teorie. În ce situați de viață oamenii simt nevoia de
a-și afla, schimba și chiar transforma identitatea? Cum ne văd alți identitatea pe care ne -o
recunoaștem?
„Așa cum resimțim nevoi de diferite naturi, resimțim și nevoia de a fi noi înșine și cu alții. Iar
această nevoie o satisfacem situându -ne în spațiu și timp” 3. Identitatea este o construc ție la care
persoane și comunități pot sau nu să recurgă, și rămâne legată de voință. O comunitate alege să -și
afirme identitatea proprie sau să continue să fie cuprinsă într -o identitate moștenită. Se consideră că
identitatea este ,, căutată în perioade de tranziție socială și politică” 4.
Identitatea este un destin, prin nașterea persoanei, prin situarea unei comunități într -o geografie și
printr -o istorie anumită, prin educația de care s -au bucurat, însă, identitatea încetează să fie destin.
Atât p entru individ, dar și pentru comunitate există alternative de alegere în materie de identitate.
Educația formează o identitate, a individului și a comunități, dar și unul, și celălalt pot opta pentru o
schimbare. Renovarea identității, se referă la împreju rarea că un individ sau o comunitate aleg să -și
afirme o identitate pierdută sau una nouă. Cel mai mare și mai radical renovator de identități este
societatea modernă. Omul vine dintr -o identitate culturală anumită, pe care o relativizează, prin
forța luc rurilor, în favoarea alteia. Întrebarea pe care o pune o seamă de analiști este cea despre
autenticitate: în ce măsură cel aflat în situația alegerii de identitate ajunge la o soluție nehibridă,
într-un înțeles „autentică”. Viața lui este străbătută de t ensiunile trecerii de la o identitate la alta,
care nu sunt oarecare. Societatea modernă afectează identitățile individuale și colective în virtutea a
trei schimbări majore : trecerea la economia de piață, statul de drept și cultura reflexivă. O discuție
despre identitate care nu ia în seamă aceste repere este de la început condamnată la marginalizare.
Exemplu care se dă mai nou este cel al Uniunii Europene : „identitatea nu se poate baza doar pe
norme, alături de factori culturali, etnici, și de altă natu ră ar putea reconcilia unele dintre
contradicțiile ce par inerente între identitatea națională și cea europeană ”. Identitatea nu este ceva
prescris prin decrete, funcția ei este să asigure consistență și orientare în lumea societății.
În schimb, sociol ogii adesea folosesc termenul de „identitate" în sensul de identitate socială, ceea ce
implică trăsăturile de grup care îl definesc pe individ. Cu toate acestea, în momentul analizei
identității unei persoane, fiecare dintre discipline poate folosi oricare dintre sensurile conceptului în
funcție de necesități. Aceste diferite explorări ale „identității” demonstrează cât este de dificil să
delimitezi și să clarifici un concept.

I. 3. Rolul social și individual al identității
Rolul social al identității es te ceea ce face să te simți asemănător celorlalți semeni, care împart
același mediu de viață. Individul este, simultan, o ființă colectivă și o ființă privată. Polul social al
identității noastre reprezintă ființa noastră colectivă. Acesta corespunde „sis temelor de idei, de
sentimente și de deprinderi care exprimă în noi, nu numai personalitatea noastră, ci și grupul sau
grupurile din care facem parte”. El exprimă cultura noastră. Sunt credințele religioase, practicile
morale, tradițiile naționale sau prof esionale și opiniile colective de toate felurile. Aceste credințe și
valori transmise de societate servesc ca o oglindă -etalon cu care individul se compară pentru a -și
forma identitatea.
Acest pol social al identității se constituie de -a lungul vieții și formează ceea ce se numește „eul
cultural”, adică ansamblul de cunoștințe și de posibilități care permit individului să se simtă în

3 Andrei Marga -,,Identitate națională și moder nitate” Editura Libris, Brașov, 2018, p. 32,
4 Andrei Marga – op. cit., p. 34,

7
largul sau în mediul în care trăiește și să confere un sens gesturilor pe care le face cotidian, sens
care rămâne străin un ei persoane care nu împărtășește același „eu cultural”.
Componența afectivă a ființei noastre colective se bazează pe sentimentul de apartenență. Acest
sentiment se construiește în procesul de împărtășire a unor experiențe comune. Orice ființă umană,
care trăiește într -un mediu social, este impregnată de normele și valorile acestuia. Aceste impregnări
culturale identice pentru indivizii aparținând aceluiași grup creează posibilitatea de înțelegere și de
comunicare cu celălalt. Diferitele forme de solidarita te umană ilustrează concret acest sentiment de
apartenență. Spiritul de grup care se exprima în diferitele manifestări de solidaritate – sindicală,
familială, de clan sau de clasă – se manifestă și prin întrajutorare, adeziune, loialitate și valorificarea
legăturilor comunitare.

Capitol II. Definirea identități sociale

II. 1. Identitate și societate

Identitatea socială desemnează conștiința individului de apartenență la diverse grupuri: grupuri
de vârstă, rasiale, lingvistice, organizații, echipe spor tive, grupuri profesionale și de interese,
grupări religioase etc. Un individ face parte simultan din mai multe grupuri, cu care se identifică, și
este identificat în grade diferite și în funcție de contextul de interacțiune. La serviciu, individul se
identifică cu grupul său profesional și cu organizația/corporația din care face parte, pe terenul de
tenis -cu grupul jucatorilor de tenis, la biserică -cu gruparea religioasă la care este afiliat etc. În
activarea unei identități, celelalte sunt estompate în di verse grade, existând însă ca fundal. Toate
aceste identități parțiale interacționează, construind identitatea socială.
Teoria identităii sociale s -a dezvoltat din munca lui Henri Taifel5 asupra efectelor de accentuare
în percepție, din interesul lui pent ru psihologia socială a prejudecății, a discriminării, conflictului
între grupuri și schimbării sociale. Această teorie se bazează pe o distincție fundamentală între
procesele de grup și procesele interpersonale. Cu ajutorul identității sociale construim s ensul a ceea
ce suntem. Despre identitate socială și personală le identificăm ca fiind părți ale definirii individului
de către ceilalți. Identitatea personală dacă este percepută în mod subiectiv reprezintă și identitate
de sine, prin identitatea echilibr atoare înțelegem manifestările individului prin care el încercă să
realizeze un echilibru dintre diferitele așteptări, identitatea lui socială și menținerea interacțiunii.
Începutul existenței sociale a individului este marcat de percepția unei realităț i sociale care are
caracterul unui dat, în sensul preconstituirii și exteriorității acesteia în raport cu individul. Aflat în
fața unei realități de acest tip, nou -născutul este un individ asocial. El devine social prin asimilarea
și interiorizarea treptat ă a normelor, valorilor, modelelor mentalitare și comportamentale specifice
unei comunități. Așa cum arată și Andrei Roth: ,,Omul se naște cu o înzestrare biologică ce -l face
apt de a deveni om, de a -și însuși modul socio -uman de a fi”6.
De câtă autonomie beneficiază însă indivizii în actul identității sociale? Determinismul societății
este mai mult decât evident: „Din primele zile de viață, noi îl constrângem să mănânce, să bea, să
doarmă la ore regulate, îl constrângem să țină cont de celălalt, să respec te uzanțele, convenientele
etc”, transpunându -se în indivizi, societatea își reînnoiește condițiile propriei sale existențe, se
reproduce pe sine prin construcția identității sociale a indivizilor.
În consecință, determinismul sociologic nu contrazice în mod necesar paradigmele interacționiste
și constructiviste asupra formării identității și asupra realității sociale. Determinismul surprinde

5 Henri Taife -pshiolog social polonez -teoria identitații sociale;
6 Roth Andrei, Individ și societate, Studii sociologico -etice, București, Editura Politică, 1986, p. 31

8
dependența formării identității sociale a membrilor societății de o realitate exterioară și coercitivă,
interacțion ismul simbolic și constructivismul înțeleg identitatea ca un rezultat al interacțiunilor
sociale. Trebuie să menționăm că societatea reprezintă ceva abstract, pe când concretețea relațiilor
din proximitatea socială a individului este cea care îl modelează cotidian și îi definește autonomia.
Relațiile cotidiene „mijlocesc, către individ, valorile sociale și normele comportamentului, prin
intermediul lor se realizează, în bună măsură, integrarea individului în societate” 7.
În ceea ce privește identitatea, s e identifică doua componente ale acesteia: Me -(Sinele social) –
dobândit prin asimilarea și interiorizarea modelelor atitudinale și comportamentale ale grupului și
I-(Sinele individ) -ce reprezintă dimensiunea individuală, originală a Sinelui, prin care est e
interogată realitatea grupală interiorizată.
Înainte de a fi reprodusă ca dat în actul socializării și de a genera identitatea socială a membrilor
societății, realitatea socială este produsă prin instituționalizare. Identitatea nu este altceva decât
locul pe care îl ocupă individul într -o lume – viață și care formează subiectiv o dată cu aproprierea
acestei lumi. Reconstrucția interioară a lumii și construcția propriei identități au loc simultan și se
presupun în actul socializării. Între individ și socie tate există o relație de identitate dar și de
disociere, legătură ce este explicată de sociologi prin conceptul de „individualism instituțional” : „
o formulă generală pentru a integra alegerile individuale prin intermediul adeziunii la o valoare
comună a colectivității societale”.
Prin individualism instituțional, individul are autonomia de a -și construi propria identitate socială în
raport de valorile încorporate, pe de o parte, în sistemul normativ, iar pe de altă parte, interiorizate
în sistemul person alității.

II. 2. Identitatea socială între similaritate și diferență

Multitudinea perspectivelor epistemice asupra problematicii identității face aproape imposibilă
circumscrierea unei definiții universal valabile, însă tocmai diversitatea în abordare r elevă
complexitatea semantică a acestui concept. Identitatea se află în câmpul de studiu al multor
discipline, pornind de la psihologie, psihologie socială, pedagogie, sociologie și filosofie și mergând
până la management organizațional și leadership. Conc eptul identității prezintă două semnificații
opuse, este vorba de asemănarea cu ceilalți, iar pe de altă parte, identitatea semnifică unicitatea și
diferențierea ireductibilă de ceilalți. Similitudinea identitară se produce în actul socializării și
reprez intă expresia determinismului social, rezultatul acestui proces este identitatea socială,
concretizată în setul de roluri pe care le deține individul. Cultura ca ansamblu, oferă membrilor
oricărei societăți un ghid indispensabil în toate împrejurările vieț ii. Faptul că majoritatea membrilor
unei societăți are obiceiul să interacționeze într -un anumit mod la o anumită situație, permite oricui
să prevadă comportamentul lor, dacă nu cu o certitudine absolută, cel puțin cu o probabilitate foarte
mare. Specifici tatea identității sociale marchează deja diferențierea în perimetrul identității sociale a
indivizilor. Limba maternă, cultura comunității, valorile ei, transmise nu pe cale genetică ci însușite
în procesul complex al socializării, constituie elementele fu ndamentale ale identificării individului,
marcându -i, pentru toată viața, mentalitatea și comportamentul. Faptul că sunt român sau maghiar
este important, definitoriu chiar în identitatea mea socială, dar nu reprezintă totul.
Identitatea socială, înțeleasă ca rezultat al socializării individului și încadrării individului în tipul
identitar social, prin conformarea la modelele mentalitare și comportamentele dezirabile social, este
mai degrabă o identitate normativă pentru că ea conține ceea ce trebuie să fie individul, nu neapărat
ceea ce este.

7 Roth Andrei, op. cit., p. 50

9

Capitol III. Conceperea identități naționale

III. 1 Cum s -a format identitatea națională?

Conceptul dinamic al națiunii își asumă faptul că națiunile sunt realități înzestrate cu propria
viață. S -a înaintat mult în specificarea identităților personale pe care le trăiește individul devenind
conștient de sine. În fapt construcția ce are loc, sau ce nu are loc, înăuntrul unei națiuni este
hotărâtoare în ceea ce privește existența și performanțele ei. Națiunile își pr oduc componentele
înainte de toate pe linia succesiunii generațiilor și a educației pe care o furnizează.
Astăzi este bine întemeiată teoria multiplelor identități trăite efectiv de indivizi în societățile
moderne. Individul trăiește o identitate profesion ală, o identitate locală, o identitate civică, o
identitate politică, o identitate etnică, o identitate națională, o identitate religioasă, o identitate
umană, în funcție de interacțiunile în care se află și de conștientizare de sine. Dacă în cazul trăirii
diferitelor identități, inclusiv a unei identități atât de mult întărite de istorie, cum este cea legată de
teritoriu, se constată o dinamică, ne dăm seama cât de supusă dinamicii este trăirea altor identități.
Identitatea națională nu poate fi despărțit ă de componente etnice, ea a apărut, cu rare excepții, în
legătură cu componente etnice, prin transformarea acestora. Identitatea națională nu se reduce, însă,
la vreo identitate etnică decât în cazul tot mai puțin probabil al unei omogenități etnice.
Ceea ce condiționează dezvoltarea afectează identitatea națională. O afectează mai direct și mai în
profunzime pe măsura consolidării modernității. Identitatea națională nu se reduce la specific, ci
include numeroase alte trăsături, ce rezultă din dezvoltări.
Adam Smith sp unea că este suficient ca un popor să fie liber pentru ca acesta să -și ia toate măsurile
de dezvoltare și să devină fericit.
Identitatea națională nu este ceva închis. Ea are aspecte concrete, desigur – limba, trăirea teritoriului,
moștenir ea culturală, dar și aspecte mai abstracte: ce mijloace de producție se folosesc? Ce
cunoștințe se cultivă? Interacțiunea cu ceilalți? Cu străinii? Ce instituții sunt create? Cum este
privit sensul vieții? Valorile economice, sociale, civice, politice ce intră în discuție.
Identitatea națională nu presupune nici ea un subiect în format mare din motivul simplu ca națiunea
constă în interacțiuni. Înspre configurarea identității naționale vom face apel la cea care afirmă ca
nu e „ nimic mai internațional decâ t formarea identităților naționale” 8. Ideea de națiune se regăsește
într-o revoluție ideologică; națiunea se asimilează în mare măsură cu poporul, unde el este singurul
ce poate oferi legitimitatea puterii. Pentru a fi inventat națiunea, n -a fost suficien tă „inventarierea”
celor moștenite de la strămoși, ci, chiar „inventarierea ”acestei moșteniri. Unele folosiri ale
identității naționale sunt ideologice, să spui că un popor iubește libertatea, dar alege despoți, că vrea
dreptate, când tolerează sărăcia, c ă este creativ, că este ospitalier, când unii dintre cei care îl compun
trec cu prima ocazie în alte comunități.
Dezbaterea istoriografică din ultimele doua decenii și -a asumat identitatea națională într -o
manieră care nu face față modernității și care a î mpins -o în trecut, datorită istoricilor actuali care
discută despre identitatea națională și nu stau în arhive, nu oferă reconstituiri istorice, și se
mulțumesc să placă unui grup politic. Identitatea națională nu înseamnă doar identitatea cu sine a
unei n ațiuni, ea trebuie asumată ca o realitate. Identitatea națională nu se mai poate elucida decât
plecând de la existența unor coordonate universale ale existenței sociale a omului.
Ea are concretizări în orientări ale percepției, fel de viață, unghiuri de co nceptualizare, acțiuni,
instituții, creații specifice ale națiunilor. Oamenii au o echipare organică ce -i predispune la anumite
medii de socializare. De aici nu rezultă, însă, nici că identitatea națională este efectul vreunei

8 Anne -Marie Thiesse: Crearea identităților naționale în Europa sec. XVIII -XX, Editura Polirom, 2000, p. 7

10
predeterminări și nici că ace astă identitate este aceeași pentru totdeauna. Nici pentru societate și nici
pentru individ ea nu este implacabilă.
În definirea unei națiuni sunt cuprinse elemente simbolice și materiale, coordonate istorice ce atestă
continuitatea; personaje ce întrupea ză eroi naționali ca exemple de virtuți naționale; o limbă;
monumente culturale; o artă populară ce ilustrează folclorul; un ambient geografic; o anume
mentalitate; un drapel, un imn. Națiunea reprezintă reperul dătător de încredere spre afirmarea unei
continuități, independent de orice context al prefacerilor, elaborarea identităților naționale nu se
asociază cu o anume formă de guvernământ.
Identitatea națională nu este un dat natural și nu rezultă în vreo lege a istoriei. Identitatea
națională este o con strucție din date ale vieții, pornită din aceleași nevoi de coordonare, călăuzire și
conducere a eforturilor care duc la generarea dreptului, a moralei, a disciplinelor reflexive din acea
societate. Identitatea națională s -a format ca urmare a unei istorii proprii în interacțiunile timpurilor
și a felului în care această istorie este privită și asumată.
Problema identității naționale este una foarte delicată, datorită dificultății de definire a acestui
concept. Identitatea națională ține atât de identitatea individului cât și de o serie de alte identități. În
determinarea identității naționale un rol important îl are atitudinea și comportamentul indivizilor
față de tradiții și obiceiuri specifice regiunii din care fac parte. Identitatea națională nu este d ată
nicicând doar de o sumă de fapte, ci și de un mănunchi de inițiative. Identitatea națională presupune
identificarea cu acea națiune, identificarea oamenilor cu națiunea respectivă, identificarea a fost
parțială printre membrii unei națiuni și doar cond iționată din partea unora. Națiunea, se recunoaște,
este o formӑ de solidaritate proprie epocii moderne, este beneficiara unui proces de sacralizare care
a transformat -o ȋn obiect de cult. Identitatea naționalӑ nu este o caracteristicӑ alӑturi de alte
caracteristici ale vieții unei națiuni, ci ceva ce existӑ și se manifestӑ ȋn și prin acestea. Identitatea
națională nu plutește undeva deasupra realităților date în experiențele noastre ca oameni. Mijlocul
cel mai la îndemână pentru a o stabili pe bază factual ă rămâne istoria. Istoria nu este unicul mijloc,
antropologia culturală, filosofia culturilor și alte discipline concurând astăzi pentru a prelua în
concepte identitățile națiunilor. Sub alt aspect privind lucrurile, identitatea națională este sau nu
asuma tă de comunitatea respectivă. Iar asumarea are consecințe în viața efectivă a oamenilor.

III. 2. Identitatea și identificarea națională la români

Astăzi nu este unul dintre momentele ei faste, România și -a atins o țintă esențială – atașarea
politică la civilizația României. Abordarea actuală a identității naționale își etalează toate carențele
în scrierile istoriografiei din România anilor recenți. Să observăm care este destinul identității
naționale în cultura română și problemele care sunt de rezolvat, dacă este ca această identitate să
conteze. Adică să fie nu doar trăită, ci și recunoscută. Identitatea națională stabilește prioritățile
acțiunilor, ordinea valorilor, orientarea educației și importanța culturii unei comunității.
Identitatea a devenit u n obiect de afirmare sau este redusă la limbă și tradiții. Teoria modernizării
a subestimat importanța identităților. Din istorie știm că identitatea națională a fost simțită odată cu
apariția specificului cultural al popoarelor, când limba și tradițiile au trecut drept indicii, s -a dedus
că identitatea națională s -ar opri la nivelul limbii și al tradițiilor. Avem multiple experiențe cu
privire la nașterea identității naționale, ele spun despre lacunele cunoașterii identității naționale –
atât din partea celor care o preiau în numele trecutului, cât și din partea celor care o privesc prin
ochii unui viitor închipuit.
Naționalismul se impune discutat din faptul că a jucat un rol istoric atât în epoca emancipării
națiunilor, dar și în epoca recentă. A j ucat un rol ca ideologie tardivă a regimului comunist, când
liderii, nemaiputându -se legitima din vreun sens general al istoriei, și nici din satisfacerea
intereselor proletariatului, au încercat să legitimeze invocând interesele supreme ale patriei. El

11
cheamă la o identificare națională paseistă, redusă, în fond la tautologia „ noi suntem noi ”, cu toate
implicațiile. Naționalismul ca generator de identitate se dovedeșt e superior, comparativ cu identitate
de : generație, religie, statut social.
Identitatea națională are o geneză, ce se poate reconstitui riguros de către istoric, și nu este un
mit.. Mai mult, identitatea națională nu este asumată o data pentru totdeauna. Și identitatea
națională poartă urmele istoriei și depinde de aceasta. Ea se afirmă mere u prin ceea ce o națiune
face sau nu face, în viața ei practică, în concertul celorlalte națiuni. O identificare națională ce nu
include democratizarea statului pentru dezvoltare prin reforme devine instrumentală. Naționalismul
ca folosire politică, în int erese particulare, a identității naționale este chestionabil. Identitatea la
nivelul statului național trebuia concepută, soluția la îndemână era acceptarea multiplelor identități
ale cetățeanului și recunoașterea diversității culturale. Acolo unde identi tatea națională a fost
subestimată s -au plătit costuri grele – de la destrămarea economiei la manevrarea politicilor publice
de către diferite centre de putere9.
Identitare națională și identitatea europeană au anumite puncte comune:
• istoria unei națiuni spusă formal și informal;
• elemente simbolice, cum ar fi: instituțiile statului, vorbim aici de parlament, monedă, media,
religia de stat;
• folosirea simbolurilor: steaguri, imnuri naționale, sporturi.

III. 3. Identitatea națională astăzi

Cine se rezumă identificări naționale limitate la limbă, teritoriu și valori culturale ?
Identitatea națională cuprinde limba, un anumit teritoriu, dar și din recunoaștere demnității
omului, a felului în care funcționează statul, a valorii culturale și a voinței politic e. Națiunea este
acolo unde sunt toate acestea.
Cei mai mulți români trăiesc situația pe care am creionat -o nu doar ca o constatare amară, ci pe viu,
cu lipsurile, frustrările și durerile aferente. Și presa, și literatura, și arta, și istoria recentă preia u prea
puțin în formule dramele și tragediile condiției umane din acești ani. Pe bună dreptate, unii se
întrebă de unde vin toate acestea, tot ce încercăm, vin alții și ne opresc! Avem păduri, dar le taie
alții, am avut industrie, dar a trecut în alte mâin i. Am putea avea agricultură, dar este sub obroc. S -a
adus un guvern de așa -ziși tehnocrați care, nu numai că nu știu să facă ceva, dar au legătură cu ce
trebuie făcut. Sunt oare semne că țara este condusă din afară?
Înțelegerea identității naționale, pr in reducerea la limbă și tradiții, limitează preocupările de
dezvoltare spre conservare de regimuri. Relativitatea identității naționale antrenează subminarea
răspunderilor. Iar atunci când identitatea națională este dizolvată într -una mai cuprinzătoare, s e
ajunge la obstacolarea democratizării și la decapitarea societății. Discuția despre identitate națională
este adesea mai mult ocazie de lirism sau de propagandă, decât de examinări aduse la zi. Identitatea
nu se lasă redusă la nominalizare și nu este ref ractată la schimbări, identitatea națională este ceva
volatil pe scena istoriei. Astăzi se poate observa că societățile în care prevalează conceperea națiunii
rămasă la aspecte culturale – limbă, anumite creații proclamate drept expresii ale identității
naționale, eventual teritoriu – sunt câmpuri de tensiune care sunt durabile câtă vreme conceperea
națiunii este simplificată. Astăzi românii trăiesc, chiar în contextul modernității și al integrării euro –
atlantice, satisfacția apartenenței la lumea occidenta lă, cu valorile ei de emancipare, de drepturi
imprescriptibile și de libertate funciară a persoanei. Apartenența însăși nu era posibilă fără anume
date identitare. România înregistrează acum cea mai mare emigrație din istoria ei. Națiunea are
nevoie de ist orie pentru a exista.

9 Andrei Marga -,,Identitate națională și modernitate” Editura Libris, Brașov, 2018, p. 138

12

Capitol IV . Identitatea europeană

IV . 1. Ce este Europa?

Ce este Europa? Este o întrebare recurentă, pentru europeni și neeuropeni. Situarea în geografia
și istoria continentală nu sunt încă condiții suficiente pentru a fi astăzi european, geografia și istoria
sunt condiții indispensabile ale apartenenței europene, dar aceasta este în prima linie un proces
instituțional și cultural. Nu putem identifica o identitate europeană fără recurs la origini și, prin
aceasta, la istoria euro peană. Identitatea nu se reduce la origine, dar este legată de aceasta.
Suntem legați, fizic și spiritual, de o zonă, de o țară, de un continent, suntem români fiindcă avem
cetățenia României, suntem însă, în același timp, EUROPENI.
De ce trebuie elucid ată identitatea europeană? Atunci când se discută de identitatea europeană,
nu avem în vedere doar o problemă ce interesează comparatiștii identităților și turiștii în căutare de
specific local. Astăzi conceperea identității europene are efecte practice sa u, în orice caz, nu mai
este fără implicații practice din momentul începerii integrării europene și al formării Uniunii
Europene.
În ce constă identitatea europeană? Avem patru asumpții:
a) reducerea identității europene la o determinație – ( conștiința liber tății individuale sau
raționalismul) nu mai dă rezultate și trebuie înlocuită cu multiple determinații ce depind una de alta;
b) descrierea statică a identității europene trebuie părăsită în favoarea unei abordări
generativiste (în fond, nimeni nu este de la natură, ci devine european!)
c) dacă încercăm să surprindem domeniile de specificare a culturii europene în raport cu
alternativele, atunci acestea sunt competența tehnică, comportamentul economic, dreptul,
înțelegerea libertății, conceperea politicii, pe car e le putem aborda, în mod fecund, cu ajutorul
actualei teorii a sistemelor constituite prin diferențiere;
d) într-o descriere succintă, dar sistematică, identitatea europeană constă din: condiționarea
competenței productive de tehnică bazată pe știință avansa tă; comportament economic condus de
principiul rentabilității; recunoașterea libertății individuale ca autonomie; reflexivitatea continuă în
condițiile asumării unicității vieții în împrejurările date.

IV . 2. A fi european

De la o Uniune Europeană, cons truirea simbolică a unui spațiu, către o identitate europeană și
către o comunitate europeană pentru a crea o populație europeană. Integrarea europeană schimbă
omul, propriul comportament este afectat, circulația lor, a bunurilor, a valorilor, face ca ide ntitatea
națională să fie ușor transformată. Europeni nu știu cine sunt cu adevărat, cu cine să se identifice.
Europa este un continent cu o mulțime de istorii, mituri, dar și cu o mulțime de indivizi și
identitatea lor. Europeni diferă între ei cum difer ă și non -europeni, datorită limbii, religiei, istoriei,
etniei, educației și chiar în ceea ce privește mâncarea. Există diferențe culturale între națiunile
Europei. Uni oameni sunt reticenți în ceea ce privește acceptarea identității europene.
Nu există o singură identitate, cum nu există nici o singură Europă.
Mulți oameni își asumă cu gravitate apartenența europeană. Ei sunt mândri că sunt europeni și fac
ceva pentru aceasta, după puteri, de obicei în tăcere. Mai nou, însă, se înmulțesc propagandiștii car e
își iau la rost concetățenii, cu pretenția că ar ști mai bine ce înseamnă a fi european.
Scopul construirii unei identități europene se poate asimila ideii de a fi mesagerul și purtătorul

13
culturii europene. Putem spune că gradul de atașament la Europa es te similar vechiului naționalism
care a construit națiunea; deci identitatea europeană nu reprezintă un obiectiv imposibil de
conștientizat și de realizat.
Identitatea Europei nu va fi doar o altă formulă de identitate, ci un nou tip de identitate – cum d e
bună seamă s -a dovedit a fi naționalismul în secolul XIX. Ideea unei identități europene puternice
devine, din ce în ce mai frecvent, un factor împăciuitor pe calea integrării. Pe de altă parte, nimeni
nu este din naștere european în accepțiunea de astăz i, căci european devine. Cheia este în modul de
a fi înțeles nu doar ca parcurgere a unui șir de opere și eventuală adeziune la unele sau altele, ci ca
un ansamblu de convingeri obiectivate în comportament.
A fi european este, de aceea, înainte de orice, u n proiect, dacă este vorba de o persoană, un
program, dacă ne gândim la o comunitate. Și proiectul, și programul sunt diferit realizate, de
persoane și țări. A fi european nu este ceva de natura bătutului cu pumnul în piept, ci are de a face
cu luciditatea constatării și cu răspunderea acțiunii. Mai cu seamă astăzi, când este hotărâtor nu atât
ceea ce se decide la un centru de comandă, cât ceea ce rezolvă statele naționale.
Identitatea europeană abia se construiește și să se recunoască faptul că vocea fiec ărui om este nu
numai reală, dar ea exprimă o realitate. Asigurarea legitimării, democratizarea și clasificarea
finalității sunt indispensabile pentru a putea vorbi până la capăt despre ceea ce înseamnă a fi
european. Iar profilarea propriului punct de ved ere, ca persoane și, de ce nu?, ca țară membră, este
parte a felului european de a fi.
Europa este o realitate, dar o realitate în mers, în plus, nu mai putem specifica suficient Europa
de astăzi fără a lua în seamă „ despărțirea de vechea Europă ”. Istoria Europei a fost multă vreme
principala scenă pe care s -a desfășurat istoria universală. Putem spune că identitatea europeană este
una dintre urgențele agendei europene. Identitatea este o oscilare între alteritate radicală și
similaritate totală. Identitat ea individuală rămâne cheia pentru a lămuri identitățile colective –
inclusiv cea națională dar și identitatea europeană.
Dar, de fapt, ce înseamnă ideea europeană?
E o succesiune de idei, e evantaiul înțelesurilor diverse pe care le -a îmbrăcat de -a lungul timpului
Europa. Îndrăznim să afirmăm ca Ideea Europeană s -a născut din nevoia cetățenilor Europei de a fi
împreună, de a clădi unitatea europeană. Plecând de la o noțiune abstractă, am dori ca acest capitol
să devină pe parcursul său un proces de person alizare a conceptului de identitate. Am alăturat două
atribute : național, respectiv european. Conexiunea dintre național și european poate genera o
dezbatere complexă pe mai multe repere: istorie, politice, culturale, și nu numai. Dar în accepțiunea
noast ră, vom încerca să observăm dacă nu ar fi o ipoteză posibilă și plauzibilă, ca ,,Europa
Națiunilor”. să devină metaforic ,, Națiunea Europeană”. Așa încât, traseul de parcurs va pleca de
la identitate națională spre identitate europeană.

14

Studiu l de caz privind mișcarea „Gilets Jaunes”din Franța

Cine sunt vestele galbene?
Mișcarea „Vestele Galbene ” este mișcare muncitorească masivă și puternică, care a stârnit clasa
muncitoare atât la nivel național, cât și la nivel internațional, pentru jus tiție economică.
Mișcarea s -a născut și este întreținută pe Facebook, după ce o petiție online formulată și postată
în luna mai, coordonată de o vânzătoare de produse cosmetice, Priscillia Ludosky, față de majorarea
prețurilor la carburanți, a fost semnată de peste un milion de oameni, iar, demonstrațiile de masă au
început pe 17 noiembrie, unde, aproape 300.000 de persoane au blocat drumuri și depozite de
carburanți, protestând pentru nemulțumirile lor.
Mișcarea a luat amploare și s -a transformat într -o mișcare socială națională contra taxelor mari,
mișcare care își urmărește propriile interese, nu există lideri, acționează independent, mișcările
stradale nu sunt susținute de nimeni, și totuși au un impact impresionant și a cărei mobilizarea se
face cu aju torul rețelelor sociale. Francezii au căpătat ocazia de a -și exprima nemulțumirea în
cadrul unor dezbateri la nivel local, prin scrisori, email -uri și o platformă online.
Creșterea prețurilor la combustibili este cea care a declanșat demonstrațiile, iar v estele galbene
de înaltă vizibilitate, pe care legea franceză le -a cerut tuturor șoferilor să le aibă în vehicule și să le
poarte în timpul urgențelor, au fost alese ca "un fir unificator și apel la arme". Protestele au implicat
demonstrații și blocarea d rumurilor și a depozitelor de combustibil. Unele proteste s -au dezvoltat în
revolte majore. Mișcarea cuprinde un larg spectru politic.
Potrivit unui sondaj, puțini dintre cei care protestează au votat pentru Emmanuel Macron în
alegerile prezidențiale franceze din 2017 și mulți dintre aceștia nu au votat sau au votat candidații
de extremă dreaptă sau de extremă stângă. Protestatarii au solicitat reducerea impozitelor pe
combustibili, reintroducerea impozitului de solidaritate asupra averii, creșterea sa lariului minim,
punerea în aplicare a referendumurilor privind inițiativa cetățenilor și demisia lui Emmanuel
Macron, în calitate de președinte al Franței, și cea a guvernului său. Protestele paralizează în fiecare
sâmbătă orașe din toată Franța, iar pe p e protestatari nu -i unește mare lucru în afara vestelor galbene
pe care le poartă și revendicările lor .
Din 17 noiembrie, "vestele galbene" protestează în Franța în fiecare sâmbătă, cerând în special
măsuri pentru creșterea puterii de cumpărare. De mai m ulte ori, demonstrațiile au fost marcate de
violențe în unele orașe, dar în ultimele săptămâni numărul participanților a scăzut.
Deoarece vestele galbene sau "gilets jaunes "au câștigat o atenție internațională, protestatarii din
multe locuri ale lumii – unii cu nemulțumiri similare și alții cu revendicări diferite – au folosit
simbolul vestei galbene.
Cine sunt cei care fac parte din grupul protestatarilor?
Acesta este format din persoane foarte diferite, cu vârste și profesii diferite, făcând parte di n
clasa muncitoare și pătura mijlocie, aceste clase sociale încep să -și activeze sentimentul național,
reidentificându -se, ieșind la suprafață din mulțimea de indivizi care au migrat în ultimi ani.
Nemulțumirea a plecat de la scumpirea litrului de benzină cu 0,6 euro, ceea ce la prima vedere ar
putea părea un lucru minor s -a transformat într -un soi de mini -revoluție franceză. Cei care iau parte
la protest sunt îmbrăcați simbolic cu veste galbene, folosite pe șantiere sau vestele pe care șoferii
sunt obli gați prin lege să le poarte pentru vizibilitate în cazul în care mașinile lor suferă o defecțiune
tehnică .
Mișcarea „Vestele Galbene” reprezintă criza din zonele rurale, criza periferiei Franței care
traversează, după toate aparențele, un moment de criză profundă, partidele tradiționale și -au pierdut
credibilitatea ceea ce a făcut ca oameni să se gândească la soluții radicale. Mișcarea este una

15
heterogenă, formată din simpatizanți de dreapta, de stânga, de extremă dreaptă, de extremă stângă,
și macroni ști dezamăgiți de președinte.
Franța, aflată pe un vulcan adormit încă de la începutul anilor 2000 când globalizarea era o
problemă pentru întregi categorii sociale, însă erupe începând cu anul 2007, ducând la o criză în
Europa, având la bază probleme c a migrație nesustenabilă social, șomaj, lipsă de oportunități pentru
tineri, prăbușirea sistemului financiar, toate acestea au dus la nemulțumirea protestatarilor.
Mișcarea „Vestele Galbene” a început ca o mișcare de protest difuză, o mișcare greu de defi nit, dar
care s -a transformat în una politică, cu diferite revendicări politice, a cărei acțiune a surprins
sindicatele și partidele politice.
Este vorba de o mișcare populară, sau populistă?
Mișcarea „Vestele Galbene” a început ca o mișcare de protest l egitimă, a fost politizată și
împinsă spre violențe de către extrema stângă, și de extrema dreaptă – forțe politice care consideră
legitimă violența împotriva lui Emmanuel Macron, dar care respinge violența în stradă și jocul cu
ciocnirile repetate cu jan darmii, cu simplu scop de a monopoliza titlurile de ziare, merge spre o
mișcare politică proprie, această mișcare câștigă pe seama partidelor populiste și extremiste de
stânga și de dreapta.
Mișcarea s -a răspândit și în alte țări din lume: Germania, Belgia , Bulgaria, Spania Olanda, Croația
sau chiar Burkina Faso și Taiwan, oamenii continuă să iasă în stradă pentru că nu sunt mulțumiți de
nivelul lor de trai, de prețurile mari, de salariile mici, chiar dacă fără prea mult succes în această
etapă. Sunt păreri care afirmă că ascensiunea mișcării „Vestele Galbene” urmează referendumului
pro-Brexit și alegerii lui Donald Trump în funcția de președinte al SUA.
Indiferent de amploarea protestelor, nu pot să nu remarc cât de deciși sunt francezii să își obțină
revendicările. Un factor important care menține activă mișcarea „vestelor galbene” este
democratizarea accesului la informație, desigur nu putea lipsi și apariția știrilor false în spațiul
virtual.
Franța are nevoie de reforme, al căror parcurs și naște re durează, iar efectele nu se văd imediat.
Identitatea este într -un proces perpetuu, oamenii au trăit mereu în grupuri, există națiuni unde
oameni vorbesc mai multe limbi și există limbi vorbite de mai multe națiuni. Identitatea națională
este un sentimen t, o trăire, iar naționalismul arată o apartenență care poate fi politică, etnică.
Comparație între România și Franța ar fi forțată, după cum Emmanuel Macron nu seamănă Nicolae
Ceaușescu. La Paris, ca și la București în 1989, miroase a revoluție. România e ste țara în care
mișcarea „vestelor galbene” nu a avut un impact datorită diferenței de profil sociologic pe care îl
prezintă persoanele care formează grupurile protestatarilor. Protestatarii sunt tineri, educați și
lucrează, în general, în multinaționale , iar nivelul de trai este mai ridicat decât media angajaților din
România. Românii trebuie să -și apere democrația, au tot timpul soluția emigrării, iar francezii și -au
rezolvat problema și nu au unde să plece.
Protestele nu țin doar de economie, dar și d e nemulțumirile politice, mișcarea „vestelor galbene”
este un cutremur social de o putere excepțională. Realitățile sociale și economice de astăzi sunt mai
complexe decât capacitățile analitice de care dispunem, „vestele galbene” demonstrează că solul a
început să se miște sub picioarele noastre. Oare o iau francezii pe urmele altor europeni nemulțumiți
de modelul democrației liberare? Nimic nu este clar. Au francezii sânge mai fierbinte decât ceilalți
europeni? Oare vom spune vreodată : Suntem europeni?, așa cum spun restul popoarelor : Suntem
americani sau suntem asiatici, suntem la început de traseu. Europeni au un mixt de identități
naționale, nu o au pe cea europeană încă, au multe obstacole pentru a dobândi pe deplin identitatea
europeană.
De parcursul evenimentelor din Franța depinde, întreaga construcție europeană în viitorul apropiat.
Putem vedea determinismul societății asupra individului și construcția identității indivizilor într -un
spațiu al posibilităților în care grupul sau comunit atea îi propun și impun individului o realitate

16
socială specifică, obligând individul să se încadreze într -un tipar identitar societal, fără să îi lase
acestuia nici o șansă pentru afirmarea propriei individualități fapt care a dus la nașterea acestei
mișc ӑri. Identitatea, pe lângă faptul că este produsul determinismului social și al autonomiei
individului în raport cu modul în care își proiectează acțiunea în context social, are și o dimensiune
fenomenologică, fiind experimentată ca obiect al percepției so ciale în interacțiunile dintre indivizi
Fenomenul „vestelor galbene“ reprezintă manifestarea unor tensiuni economice, sociale, politice,
din Franța, dar și din Europa, nu trebuie să trecem ușor cu vederea peste faptul că manifestarea
violentă pentru obținerea unor revendicări este împotriva normelor societății democratice. Mișcarea
are printre cauze dezinformarea, manipularea, dar și apariția știrilor false venită din partea Rusiei, în
scopul realizării propriilor interese, astfel se conturează un ta blou nespus între Rusia și Uniunea
Europeană. Întrebarea care ia naștere este : Oare profită Rusia de pe urma protestelor din Franța,
putem vorbi de o manipulare? De la ceea ce părea o simplă manifestare s -a transformat într -o
manifestare violentă, economi ca și politică. V orbim de un război contemporan, de o dorința de
stăpânire, dezbinare, scepticism, dezinformare, neîncredere, din partea Rusiei, vizând oarecum
Uniunea Europeană prin folosirea evenimentelor pe care tot ei le ațâță oarecum prin utilizarea p e
toate căile, chiar și virtual a unui întreg arsenal de știri false și fabricate menite să ducă la dorința lui
Puțin, la așă zis control al lumi.
Uniunea Europeană reprezintă un ansamblu de tării, iar scopul Rusiei de a dezbina este mai facil
decât al Uniuni de a se apăra, trebuie să fim europeni, să avem libertate, democrație, să învățăm din
propriile greșeli, să fim atenți la semnalele pe care le transmit cei din jurul nostru, de a sintetiza
adevărul din informațiile primite indiferent pe ce cale s e transmit, în continuare a -și susține că
Franța nu este pregătită de revoluție. În realitate se știe că nu contează numărul participanților la
manifestație și impactul pe care îl are aceea manifestație în sine, putem vedea evenimentele din
Turcia sau chia r România, unde au ieșit în stradă cu sute de mii și cu milioane de oameni, dar
schimbarea și impactul nu a fost atât de mare și de lungă durată. Uniunea Europeană nu are la bază
o moștenire istorică, și doar o îmbinare contractuală dintre state, ea promov ează procesul de
europenizare, este înțeles eronat faptul că dacă există un imn european sau steag european va da
naștere sentimentului identității. Cetățeni europeni își păstrează conștiința națională, identitatea
europeană nu neagă identitatea națională. Personal, nu cred că naționalismul, protecționismul și
xenofobia sunt soluții, omenirea încă se luptă cu jocurile politice, este o marionetă aflată în mâna
unui păpușar iscusit care reușește de fiecare dată să își atingă scopul.
Din punct de vedere lingvi stic este evident faptul că Europa nu reprezintă o singură comunitate,
integrarea europeană este un proces care ridică o serie de probleme în ceea ce privește identitatea.
Căutarea fundamentului – rădăcinii, surse, moșteniri ale Europei este cale a elucidă rii identității
europene. De ce, însă identitatea depinde de lămurirea a ceva plasat înainte de toate în trecut?
Europa reprezintă o cultură și o civilizație ce -și constituie identitatea prun activarea memoriei
culturale. Prezentul aici poartă continuu urm ele trecutului, astfel încât viața într -o Europă doar a
prezentului, ce a divorțat de orice trecut, nu doar inimaginabilă, dar și imposibilă. Sunt membru al
societății, dar în același timp sunt francez, maghiar, român, ceh sau englez. Cu toți suntem europe ni
iar în cultura care ne modelează identitatea există cu siguranță note comune, dar notele specifice din
perimetrul culturilor naționale definesc diferențele identitare dintre noi. Identitatea națională este
rezultatul al dezvoltării acelei națiuni, înfăp tuită de aceasta.
Sentimentul de neîncredere pe care îl resimt participanți la manifestare atât în autorități cât și în
cei de la putere nu fac decât să alimenteze nemulțumirile și să continue să și le expună prin ieșirile
repetate în stradă. Este importa nt că atunci când o națiune are revendicări, să le obțină pe cale
pașnică, având grije să nu fie încălcate drepturile omului, valorile și principiile și bineînțeles să nu
uităm de respectarea legilor democratice. Suntem astăzi, presați din multiple direcți i la o schimbare
de concepere a identității naționale. Adevărata naștere a unei națiuni se petrece atunci când un grup

17
restrâns de indivizi declară că există și încearcă să o demonstreze. Identitatea națională nu este
ficțiune creată din nevoi de profilare ale mișcărilor politice, ci o realitate. Apariția „fularelor roșii"
care intenționau să participe la manifestație și care reprezintă vocea majorității tăcute care a rămas
ascunsă în case, susțin că sunt de acord cu anumite cereri ale „vestelor galbene“ , dar nu sunt de
acord cu violența, defilarea nu este o manifestație împotriva „vestelor galbene“, nici un sprijin în
favoarea președintelui, scopul fiind apărarea Republicii, precum și folosirea drapelului Uniunii
Europene ne pun în fața unui fapt inedit cu privire la identitatea națională paralel cu identitatea
europeană, ne face să înțelegem câte identități putem avea ca națiune, și alegerea pe care o facem
având la bază istoria, valorii, principii, educație, drepturile omului dar și libertatea. Este id entitatea
asumată?
Problema identității naționale a fost studiată în raport cu sistemul de idei al naționalismului, s -a
ținut cont de influiența multiculturalismului asupra cadrului tradițional dar și modern. La temelia
identității europene se află unitat ea și diversitatea, dualitatea, acestea fiind motoul Europei. După
cum se știe revoluția franceză a creat națiunea modernă dar și dualitatea între libertatea individuală
și loialitatea față de națiune. Firește, a fi european presupune anumite valori. Dar atunci când aceste
valori sunt folosite de decidenți doar ca instrumente ale unei lupte care nu este nici măcar politică,
într-o democrație subminată din capul locului de proastă instituționalizare, de nepricepere și de rea
voință, ele se pervertesc și nu mai sunt deloc europene. Europenitate înseamnă valori, dar și
aplicarea cu bună credință și reflexivă a valorilor. De aceea, a fi european nu se mai reduce nici
măcar la comportamentul cerut de cultura împărtășită a Europei, ci include asumarea dificultăți lor și
înfruntarea lor cu inițiative. Este necesar să ne învățăm generațiile tinere ce înseamnă libertatea,
democrația, valorile și principiile care ne fac europeni, ce înseamnă democrația europeană,
identitatea europeană.
Europa reprezintă populații și c ulturi care trăiesc în teritoriul ei, identitatea europeană pe care
dorește Uniunea Europeană să o creioneze este contestată, ea – Uniunea Europeană neavând o bază
culturală, granițe geografice, istorie, chiar dacă are un imn, un drapel, capitală, monedă, reguli, are
un trecut și viitor nedefinit, urmărind înlocuirea identității naționale cu identitatea europeană,
oarecum să fie complementară, deși se poate vedea din rândul europenilor teama de pierdere a
identități naționale. Oarecum identitatea națională este mai puternică în prezent, deschisă către
factori străini, fără a schimba ceea ce o definește. Identificare ca european are la bază sentimentul
apartenenței naționale, apartenența la Uniunea Europeană se clădește o dată cu națiunea prin
extensie și co mpensație.
Oare sunt european fiindcă sunt francez? Oare sunt european fiindcă sunt German? Sau sunt
european fiindcă nu mă simt spaniol, italian etc. Identitatea unei națiuni a fost a afectată de procesul
de integrare, voința de a trăi împreună cu statele membre, fiecare venind cu moștenirea lui genetică,
valorile, principiile, bagajul istoric. Apelul la specificul națiunii s -a compromis de multe ori în
istorie Propagarea unei limbi comune nu este necesitatea națiunii, identitatea însă exprimă și
identitat ea de sine, identitatea ridică probleme diferite, nici în epoca modernă nu omul este cel care
își creează identitatea, identitatea omului este constituită de comunitatea și societatea sa, omul în
permanență se creează pe sine, omul are multe feluri de iden tități, și comunitățile au identități, care
se schimbă pe parcursul istoriei. A avea o identitate înseamnă „ a fi cineva ”, a avea un statut,
identitatea membrilor ei este judecată prin statutul social al acestora.
Cum devine omul ceea ce este? problema identității este inseparabilă de problema libertății, puterea
omului se ascunde în identitate, în ceea ce îl definește, așadar identitatea este o construcție iar
noțiunea de „popor” se folosește în sensul neutru de component al statului universal, al comu nității
Europene. Viața noastră se bazează pe convingeri împărtășite, pe adevăruri culturale și pe așteptări
care să ne conducă spre o stare de mulțumire. În ciuda problemelor care par de nerezolvat,
integrarea europeană se dezvoltă, Uniunea Europeană este una din organizațiile internaționale fără

18
misiune politică, în Europa putem să vorbim despre naționalism, identitatea europeană este un
fenomen mult mai recent decât identitatea națională, care se leagă de regulă de un cadru bine
definit: un stat.
Ident itatea europeană, ca oricare altă identitate este una construită, dar în această structură este
un statut juridic, un cadru obiectiv, care poate întări trăsăturile simbolice și pe cele subiective, ale
formării identității. Procesul de formare a identității europene comune se confruntă cu faptul că
țările occidentale și cele est -europene, devenite membre recent, se raportează diferit la cetățenie
deja și la nivelul limbi precum și dreptul la liberă circulație poate duce la situații în care cineva nu
trăieșt e în propria țară timp de mai mulți ani.
Sintagma „identitate națională” exprimă legătura dintre identitate, comunitate și modernitate, o
dată formată pe baza unor experiențe culturale ținând cont de o anumită organizare socială, poate
avea o anumită stab ilitate în funcție de condițiile socio -culturale și politice care o influențează. Este
adevărat că națiunea este un ideal, identitatea națională a fost „creată” – mai întâi în Franța, apoi în
alte părți, națiunea franceză, a fost creată în cursul istoriei printr -o omogenizare lingvistică violentă.
Să fii cetățean al statului francez nu este nici astăzi o condiție suficientă pentru apartenența la
națiunea franceză, este francez acela care este cetățean al statului francez, preferabil alb, catolic și
vorbește bine limba franceză?
Naționalismul și sentimentul de apartenență i -a naștere la o națiune printr -o mișcare ? Fără o
limbă comună națiunea și statul național nu ar exista, istoria unei vieții duce la nașterea identității
proprii. „Europenitatea” este o no țiune folosită cu referire la integrarea european㸠cetățenie și la
generarea identității europene, istoria și geografia Europei nu sunt criterii care să stabilească
apartenența la Europa, ea este o pădure de idei, simboluri și mituri, identităților națio nale le -au luat
sute de ani să se dezvolte pe când europenii acționează mai intens doar de douăzeci și cinci de ani.
Procesului de conturare a identității europene, pornește de la suma experiențelor culturale, sociale,
juridice, dar și a percepției subiect ive și a valorilor promovate, cetățeanul de rând consideră
perspectiva viitoare ca fiind rezultatul posibil al prezentului, pe termen mediu sau lung. Existența
identități naționale de -a lungul timpului pot transforma caracterul național într -o barieră în f ața
construiri identității europene, cu care ar fi util să coexiste, să își armonizeze principiile.
Identitatea europeană are la bază elementele comune ce unesc popoarele din interiorul acestui
continent, mobilizează imaginația elitelor și entuziasmul ma selor. Uniunea Europeană cuprinde 28
dintre statele continentului european, unul dintre obiectivele principale este de a asigura pacea și
stabilitatea în lume, unii dintre locuitorii ei se identifică mai mult cu ea, de cealaltă parte se situează
euroscept icii, cei care nu înțeleg Uniunea Europeană, nu au încredere în această instituție care a
evoluat de la o construcție economică spre una politică. Identitatea europeană nu pare să reprezinte
în totalitate abordarea cetățenilor față de Uniunea Europeană, v edem o identitate de european venită
din trecut, cu rădăcini culturale și religioase.
Istoriile vorbesc despre unirea popoarelor Europei pentru îndeplinirea unui scop, nu amintesc
despre o identitate europeană, ci despre o identificare cu acel scop având la bază anumite motive,
dar totuși, o identitate europeană se poate dezvolta într -o anumită direcție dinspre o solidaritate
civică spre una etnică. Uniunea Europeană cuprinde regiuni diverse atât etnografic, cât și
istoriografic, ea se regăsește în vieți le noastre, conflictele de astăzi nu mai sunt armate, conflictul
este economic, politic și chiar al culturilor.
Europa este legată de idealul de pace, solidaritatea dintre locuitorii, circulația liberă a persoanelor,
unde fiecare gândește și trăiește di ferit. Identitatea este ceva care ne aduce aproape, identitatea
europeană a apărut printr -un cumul de idei naționale transpuse la un alt nivel. A defini identitatea în
zilele noastre este un proces dificil, iar europenismul nu mai reprezintă ceva unic în l ume, există
elemente care ne determină să ne declarăm europeni. Există voci care susțin că Europa este
leagănul istoriei, unde au luat naștere cele mai importante idei filosofice, ca libertatea, drepturile

19
omului, dar Europa este Europa. Identitatea eur opeană se formează prin împletirea tuturor
elementelor naționale într -un tot unitar, cu ajutorul căruia un cetățean se poate simți european.
Identitatea europeană se construiește zilnic și individual, cu lucruri care ne fac viața mai ușoară de o
jumătate d e secol: pacea, stabilitatea, democrația, libertatea, toate acestea se află în interiorul
nostru, trebuie să fim siguri de noi că le avem, cât mai repede, deoarece nu ne permitem pierderea
lor.
Identitatea națională se conturează prin intermediul cult urii, cuprinde elemente materiale și
spirituale, anumite tradiții și obiceiuri prin care cetățenii își definesc apartenența la națiune. Europa
tinde să își confecționeze și o identitate proprie, o gândire specifică, astfel credința, sentimentul
etnic, tr adiția reprezintă piedici în calea integrării. Înlăturându -le, oamenii își vor pierde identitatea
națională și vor adopta noua identitate europeană care crește din seva identități naționale.
Ne așteptăm ca membrii unei națiuni să -și asume practic identit atea acelei națiuni -respectiv
identitatea națională. Pentru cel care și -o asumă, identitatea națională are, în mod normal,
consecințe logice, civice și morale pe planul identificării. Ne așteptăm ca cei care se identifică cu o
națiune să facă acestea nu pe ntru plată. Identitatea națională rămâne un timp aceeași, chiar dacă
trăirile ei diferă după contexte. Comunitățile naționale se întorc la tradițiile lor, la identitatea lor,
Franța, a avertizat că nu va renunța la identitatea sa, ea dorește o Europă a naț iunilor, trebuie în
primul rând să ne conștientizăm identitatea națională.
Niciodată nu va fi posibilă ștergerea culturii naționale, a literaturii, artei, a religiei, a tradițiilor
folclorice și muzicale, a istoriei vreunui popor, care ar fi mai sărac făr ă diversitatea culturilor
naționale, astfel ce vom lăsa în urma noastră?
Franța este o țară strict guvernată central, cel care dorește să devină cineva, drumul trece în mod
obligatoriu prin capitală, vedem dorința de recâștigare a orașelor mari în vremea globalizării, Franța
traversează, un moment de criză profundă, partidele tradiționale și -au pierdut credibilitatea, multe
lucruri exaltate se spun în presa franceză cu evoluția situației actuale, oare Franța a ajuns la „un
punct de ruptură democratică”. O are o iau francezii pe urmele britanicilor, ale italienilor, ale
grecilor, ale altor europeni nemulțumiți de modelul democrației liberare? „Vestele galbene” este o
mișcare eterogenă, nu este organizată după modelul sindical sau formațiune politică, nu are un lider,
iar vocile cele mai auzite sunt de la militanții cei radicali, care urăsc simbolurile Franței și
instituțiile ei, rămâne de analizat cum s -a ajuns ca ura, pe fond de pulsiuni uneori criminale, să
controleze o mișcare protestatară.
Istoricii își amintesc însă că atunci cînd au avut loc revoluții în Franța, săracii, criminalii și
patrioții fac corp comun și acționează împreună. Adevăratele surse ale revoltei trebuie căutate în
realitate istorică franceză, în faptul că în Franța statul are rolul de a fi omniprezent în toate
domeniile. Cînd statul controlează tot, se instaurează „iresponsabilitatea nelimitată” printre cetățeni,
care cer statului să le rezolve problemele, iar în situații de criză șeful statului este „țapul ispășitor”.
Analizînd p rotestele violente din Paris și anumite orașe franceze, există voci care le compară cu
tradiția medievală franceză, și anume carnavalul, care în istoria franceză au reprezentat o expresie a
defulării colective, o paradă, când clasele artistocratice putea u fi insultate copios, și ultimul
„mizerabil” se credea rege, la carnaval se poartă costume, uneori modeste (cum este vesta galbenă ),
ceea ce îi aduce pe toți cetățenii pe același nivel, egalitate. Deci, mișcarea „ vestele galbene” este
plină de indivizi care fac pe nebuni, sunt proferate atâtea insulte, chiar cu caracter obscen, la adresa
cuplului prezidențial, așadar avem de -a face, cu o „carnavalizare” a mișcării. Prea multă democrație
ucide democrația, iar în spatele violențelor „vestelor galbene“ stă o adevărată platformă cu
revendicări politice, economice și sociale, care sunt prezentate sub forma unui ultimatum.
Sunt multe indicii că alternativa stânga -dreapta în viața politică a societăților moderne nu mai
funcționează cu succes, mai mult propagand istă și folosită din inerție. Nu este astăzi vreun partid de
dreapta care să guverneze fără măsuri de stânga, și nici partid de stânga care să nu folosească ceva

20
din arsenalul dreptei. Identitatea, bunăoară, este un concept din arsenalul tradițional al dre ptei, dat
mai nou este folosit de mișcările de stânga. Indiciul pe care îl oferă acum Franța, noua președenție a
venit pe valul creat de atracția pentru câteva idei simple, cum ar fi: partidele tradiționale – stânga și
dreapta -, nu mai este cazul să fie atacate alte curente, ci este nevoie de integrarea forțelor, se
întreprind reforme sub semnul progresivism -ului, se poate accepta teoria dublei identități politice.
Politic vorbind, reafirmarea unității țărilor care compun Uniunea Europeană era indispensa bilă
avansării proiectului european, argumentul clasic – uniți suntem mai puternici, și putem fi
competitivi – rămâne fundamental. Este important să observăm și proiecția viitorul imediat. Câți
oameni simpli ajung, de fapt, la beneficiile integrării? Unele n eajunsuri de azi sunt vag înțelese,
inegalitatea de șanse intră în centrul atenției, de pildă, de a ține seama de îngrijorările cetățenilor și
de democratizare. Uniunea Europeană are resurse, dar toate trec de acum prin democratizare și
solidaritate mijloc ită de dezvoltare, mai mult ca altădată Europa are nevoie de o democratizare
actualizată. Trăim realitatea Uniunii Europene, fiind conștienți că această realitate este de fapt un
rezultat al unui timp în care trecerea sa a fost foarte generos ca durată. Eu ropa se declină a fi
teritoriul căruia îi aparține ideea de libertate, idee ce o personalizează în raport cu alte spații.
Crearea Uniunii Europene și integrarea progresivă a statelor europene reprezintă un proces care
propune spre dezbatere întrebări profu nde despre existența unei distincte identități europene. Există
oare o trăsătură distinctă comună tuturor europenilor – dincolo de diferențierile relevate de
naționalitate? Identitatea este o construcție, amintiri colective, inventate și perpetuate, având
numitorul comun al noțiunilor definite de politică și cultură în ipostaza în care ambele noțiuni sunt
determinante. Dacă ne gândim că politica și politicienii ne reprezintă, atunci politica se poate
asimila identității.
Europenii au împărtășit istoria antag onismelor covârșitoare, europeni împărtășesc mai mult decât
un trecut comun. Istoria Europei este o istorie colectivă a tuturor componentelor sale. Comunitatea
europeană și inventarierea sa presupune imaginarea Europei ca o comunitate, iar aceasta depinde de
toți cei care formează acestă comunitate prin recunoașterea tuturor similitudinilor împărtășite. Dacă
Europa, ca și concept, se vrea a fi o locație atât politică, cât și culturală, înțelegerea acestui concept
atinge repere profunde, implicând cetățenii și instituțiile statului.
Considerăm că identitatea națională se constituie într -un principiu care însumează câteva elemente
definitorii: ambient geografic, coordonate istorice, moștenire culturală, mentalitate, drapel, imn. Și
atunci ne întrebăm: în ce mă sură poate fi aplicat principiul identității naționale spre deslușirea
identității europene?
Europenismul este similar ca identitate naționalismului, fiind promovat de elite, intelectuali, oameni
de afaceri, tineri preocupați de aflarea unei identități ca element dominant. Oare există un set de
valori împărtășite de toți europenii? Interacțiunea între identitatea națională și identitatea europeană
se regăsește în aceste valori?
În spatele violențelor „vestelor galbene“, stă un program bine pus la punct , adevărată listă cu
revendicări politice, economice și sociale, multe prezentate ca un ultimatum. Aplicate și respectate,
ele ar schimba existența statutului francez. Datorită gradul de pregătire al acestor mișcări sociale,
modul în care se coordonează aceste manifestări, foarte curând există posibilitatea să vedem ieșind
și în multe alte țări europene asemenea nuclee organizatorice. Revendicările sunt multe și nu chiar
noi, ele pot fi găsite în platformele partidelor anti -sistem, de extremă dreaptă sa u extremă stângă,
având la rădăcină lecturile despre „revoluția continuă“, influențate de doctrina „acțiunii directe“
Aceste revendicări rezumate în platforme politice revoluționar -umaniste, nu răspund la întrebarea
„cu ce resurse?“. Se cere o altă redistr ibuire a bogăției naționale, dar cine plătește pentru toate
astea? Pe viitor, societatea va continua să aibă aceleași resurse de colectare a bogăției naționale ca
cele folosite de societatea bolnavă de capitalismul dezlănțuit.

21

Analiză bilanț proteste – noiembrie /decembrie 2018 – (vezi anexa I, tabel V .1 si V .2 )

Înainte să ajungem la primele proteste ale “vestelor galbene” ar trebui menționat că manifestări
au mai avut loc (inclusiv în 2018) și fost înregistrate incidente violente, numai că nu au fo st așa de
intense. Anterior se protesta împotriva problemelor legate de sindicate și reforme dar, nu exista o
idee unică care să unească oamenii. Cu o zi înainte de protest nimeni, nici autoritățile, nici
organizatorii, nu aveau o idee clară legat de câți oameni vor participa la proteste.
Estimări bazate pe date culese de pe rețelele sociale puneau numărul celor prezenți undeva în
rândul zecilor de mii. Totuși realitatea a surprins pe toată lumea.

Proteste au început de la o taxă de mediu, care a fost și anulată între timp, numai că taxa nu a fost
principalul motiv din spatele lor. Taxa, o acciză în plus pusă la combustibil, care în sine avea un
scop nobil, reducerea emisiilor de carbon, a fost scânteia care a declanșat protestele. Nemulțumirile
care st au în spatele lor sunt vechi și s -au acumulat de -a lungul timpului. Evident că există motive
diferite de la persoană la persoană, dar majoritatea nemulțumirilor par a fi legate de inechitățile
sociale. Altfel spus personale care au venituri mici s -au revol tat ca urmare a stilului de viață pe care
îl duc. Acestă revoltă este cu atât mai surprinzătoare într -un stat destul de orientat către socialism
cum este Franța. Este dovada că politicile de protecție socială au avut unele hibe iar persoanele cu
venituri m ici (apropiate de minimul pe economie) după ce plătesc taxe și impozite și eventual
cheltuielile lunare rămân cu foarte puțin sau nimic. Din acest motiv nu pot duce un trai decent, iar
acest lucru a generat frustrare în rândul lor. La aceste probleme s -a adăugat faptul că firmele mari
(cei bogați) primesc scutiri de taxe. Principalul motiv al nemulțumirilor este cel prezentat mai sus,
că în cei aproape doi ani de când se află la conducere, actualul guvern nu a făcut nimic ca să -i ajute
pe cei săraci să trăi ască mai bine (o revendicare destul de legitimă), dar a ajutat firmele mari. Dacă
nu exista acest motiv protestele ar fi avut loc oricum, din alt motiv.
Guvernul Franței a înțeles destul de repede fondul problemei și a a luat niște măsuri de urgență, dar
a fost prea puțin și prea târziu, deoarece nu au putut opri protestele. Mai mult, faptul că s -au luat
măsuri doar sub imensă presiune confirmă punctul de vedere al protestatarilor. Dacă guvernul avea
intenții serioase de la început și îi păsa de populația s ăracă, ar fi luat aceste măsuri mult mai
devreme, nu ar fi așteptat protestele.

În primul weekend de proteste au ieșit în stradă cel puțin de 280 000 (283 000 conform France24)
de de oameni care s -au adunat în cel puțin 1 400 de puncte de adunare (ma joritatea orașe sau sate).
La început protestele au fost pașnice, incidente minore și aceste rezultând de multe ori din greșeli.
În al doilea weekend s -au adunat mai puține persoane (în funcție de surse, de la 80 000 la 106 000),
dar au fost mai activ e, iar în Paris aproximativ 10% din total, au avut loc ciocniri violente între
forțele de ordine și protestatari. Majoritatea activităților au fost pașnice, dar s -a dorit evident
atragerea atenției.
Al treilea weekend de proteste au fost marcate de cel e mai serioase acte de violență. Numărul
participanților a crescut semnificativ la 166 000 în toată țara iar manifestațiile din Paris au fost și
mai violente. Protestatarii violenți au ocupat Arcul de Triumf și apoi au atacat mai multe clădiri cu
importanț ă simbolică pentru capitala Franței. A fost weekendul în care s -au produs cele mai mari
pagube materiale (și posibil au fost cele mai multe persoane rănite). Spre deosebire de protestul
anterior, unde marșul s -a limitat la Champs -Elysees și a căutat să aju ngă la biroul președintelui,
acum furia pare să fi fost oarbă, au atacat orice obiectiv s-a aflat în calea lor. Singura parte bună
pentru guvernul francez a fost că manifestațiile violente au fost limitate la capitală. Acest lucru s -a

22
schimbat totuși
În cel de -al patrulea weekend de proteste (8 -9 decembrie 2018) când numărul participanților a
scăzut puțin (între 125 000 și 136 000 după surse), dar manifestările violente s -au răspândit în mai
multe orașe din Franța. Au fost atacate forțele de ordine și c lădiri ale guvernului (primării, obiective
culturale, infrastructură etc.). O zi mai târziu (10 decembrie 2018), președintele francez a ținut
discursul în care anunța măsurile sociale menționate anterior, dar anunțul nu a schimbat prea multe.
În schimb , apropierea sărbătorilor și un atac terorist ce a avut loc în Strasbourg și -au făcut simțit
efectul: francezii nu au mai fost așa dispuși să iasă în stradă și să se lupte cu forțele de ordine.
Numărul total al protestatarilor a scăzut drastic, la aproxima tiv 66 000 în al cincilea weekend și la
sub 40 000 (38 600 conform Ministerul de Interne francez) în weekendul următor. Evident numărul
ciocnirilor violente și valoarea pagubelor a scăzut odată cu numărul participanților. Un alt fenomen
care a dus la scăd erea pagubelor a fost mobilizarea masivă a forțelor de ordine. De la jumătatea
lunii decembrie, la nivel național, ajunseseră să depășească numeric (aproape 70 000) protestatarii.
Ultimul weekend al anului trecut a adunat în jur de 29.000 de oa meni ceea ce probabil a făcut ca
guvernul francez să respire ușurat, deoarece părea să se apropie finalul protestelor.
Datorită modului cum au fost organizate, prin intermediul rețelelor sociale, a fost propusă ipoteza că
acestea, sau cel puțin acțiunile v iolente să fi fost planificate de serviciile secrete rusești, care sunt
cunoscute prin faptul că folosesc conturi false de pe rețelele de socializare pentru a răspândi
propagandă sau informații false
„Vestele Galbene” nu erau nimic ieri, iar astăzi ocupa t ot spațiul, această trecerea de la invizibilitate
la expunerea face că totul este posibil iar revendicările pe care le au sunt din ce în ce mai
numeroase, fără limită. O mare parte a cetățenilor nu se simt reprezentați nici de politicieni, nici de
jurnali ști. Politicienii francezi sunt în stare de șoc, așa cum, ar trebui să fie și politicienii europeni.

Analiza bilant proteste – ianuarie/februarie/martie/aprilie -2019 – (vezi anexa I, tabel V . 3, V . 4,
V .5, V . 6 si V . 7 )

Ȋncepand cu luna ianuarie, mișcarea „vestele galbene”, se mobilizeazӑ din nou, manifestările
violente s -au răspândit în mai multe orașe din Franța, mișcarea câștiga susținere ȋn randul
publicului, astfel ȋn cele patru weekend -uri de proteste numarul participantilor a mai crescut fațӑ d e
ultimul weekend din luna decembrie. La sfârșitul lunii ianuarie intensitatea violenței din cadrul
protestelor a scӑzut.
Mișcarea ȋncepe sӑ piardӑ sprijinul opiniei publice odatӑ cu protestele din luna februarie, o parte din
francezi sunt de pӑrere cӑ miș carea ar tebui sӑ ȋnceteze, numarul protestatarilor se menține la nivelul
lunii ianuarie, mobilizarea participantilor la protest nu scade.
Francezii sunt un model, pentru că ei au îndrăznit să iasă în stradă pentru a -și apăra drepturile
De remarcat, la pr otestele din luna martie, insistența Vestelor Galbene de a manifesta pe Champs –
Elysées este simbolul unei dorințe de recâștigare a orașelor mari în vremea globalizării: globalizarea
de la nivelul de sus, care a crescut costul vieții; și globalizarea de la nivelurile de jos, prin imigrația
din sudul planetei. Tocmai acest loc l -au ales Vestele Galbene de această dată. Un semnal clar,
pentru a arăta care sunt cauzele rebeliunii lor: ura socială dintre proletariat/defavorizați și elită. În
Franța, acești terme ni nu aparțin vocabularului prăfuit din cărțile de istorie. Mișcarea cuprinde
inclusiv extremele de stânga și de dreapta, cu precizarea că distrugerile masive provocate la mijlocul
lunii martie în Paris sunt atribuite cu precădere unor extremiști de dreap ta. Vestele galbene și -au lansat
propriul dialog civic, pe care l -au denumit "adevărata dezbatere". Una din doleanțele lor se referă la
inițiativele cetățenești.
La sase luni de la începerea protestelor vestelor galbene cauzate de creșterea prețului
carbu ranților, intensitatea acestor manifestații este în scădere. Ceea ce mă frapează în legătură cu

23
protestele din Franța este un puternic contrast: pe cât de normale și chiar inofensive sunt
revendicările care circulă în presă, pe atât de violente sunt imagin ile de la proteste! Faptul că pentru
niște revendicări atât de firești sunt cele propuse de mișcarea ”Vestele Galbene” trebuie mobilizate
asemenea forțe și se ajunge la asemenea intensitate a protestului ar trebui să ne dea serios de gândit.
Strategia „ves telor galbene” are o dimensiune politică dar și mediatică. Bulevardul Champs –
Elysées, tocmai pentru că are renumele de a fi „cel mai frumos din lume”, este locul ideal, din punct
de vedere mediatic, pentru exprimarea unor revendicări. Imaginile captate pe Champs -Elysées, cînd
fac turul lumii în contextul manifestațiilor și al înfruntărilor cu poliția, sunt mult mai acuzatoare
pentru executiv, dar și pentru Franța, decît dacă ar pleca dintr -un cartier mai puțin faimos.

Datorită modului cum au fost organizat e, prin intermediul rețelelor sociale, a fost propusă ipoteza că
acestea, sau cel puțin acțiunile violente să fi fost planificate de serviciile secrete rusești, care sunt
cunoscute prin faptul că folosesc conturi false de pe rețelele de socializare pentru a răspândi
propagandă sau informații false. Activitatea lor a fost vizibilă în sensul că au răspândit mesaje ce
încurajau protestele, adică au profitat de situație și au pus paie pe foc, dar nu există nimic care să
indice că întreaga mișcare a plecat de co nturi false de Facebook sau Twitter. Cel mai probabil
serviciile rusești nu au făcut altceva decât să exploateze o oportunitate deja creată. Acestă ipoteză a
dus la întrebarea dacă aceste proteste se pot răspândi, cu sau fără asistență din partea unor alte
entități mai mult sau mai puțin binevoitoare, și în alte țări. Din câte se pare răspunsul este negativ,
dar cu câteva observații.

Națiunea franceză trebuie să se regăsească. O taxă nu poate amenința unitatea națională, este
timpul dialogului, dialogul a început, trebuie să continue. Printre propuneri avem: imopzitul pe
venit să fie mult mai progresiv; desființarea taxelor pe carburanți; creșterea pensilor; protejarea
industriei franceze; limitarea nivelului chiriilor, locuințe cu chirii moderate, sfârșitu l politicii de
austeritate, bineînțeles și revendicări care privesc viața politică și multe altele. Obținerea lor ar
însemna reala revoluție care ar scutura sistemul din temelii. Una dintre revendicări este
recunoașterea prin Constituție a valorii referen dumului ca mijloc direct de a guvernare, voința
poporului se va face auzită prin intermediul creării sistemului Referendumului Popular, se dorește
să se facă auzită vocea poporului în Adunarea Națională, și înlocuirea sa cu o Adunare
reprezentativă a cetăț enilor. Ce ar putea urma? Începute în toamna anului trecut în Franța protestele
violente ale „cămășilor galbene” au fost descrise drept un pericol pentru toată Europa și chiar
regiuni învecinate. Proteste au început de la o taxă de mediu, care a fost și an ulată între timp, numai
că taxa nu a fost principalul motiv din spatele lor. Evident că există motive diferite de la persoană la
persoană, dar majoritatea nemulțumirilor par a fi legate de inechitățile sociale. Vestele galbene și -au
lansat propriul dialog civic, pe care l -au denumit "adevărata dezbatere" – vor o democrație reală,
transparentă și echitate. Protestele au cauze mai profunde și exprimă nemulțumirea tot mai
accentuată față de reformele economice din ultimii 40 de ani care, cred mulți francezi, îi
avantajează pe cei bogați și avantajează marile companii. Mișcarea a devenit o platformă extinsă
împotriva establishmentului, existând planuri de a participa chiar la viitoarele alegeri pentru
Parlamentul European. Poporul dorește să fie ascultat cât nu e ste prea târziu, deoarece se pot vedea
efectele prin acțiunea mișcarea „vestele galbene” .
În deslușirea identității naționale vorbim de o direcție convergentă, ne referim la spiritul francez,
la revoluția franceză care a dovedit întregii Europe că dobând irea suveranității politice de către o
națiune nu era nici utopie, nici un ideal situat într -un viitor nedeterminat.
În ceea ce mă privește, fără să subestimez importanța sentimentului național, mă străduiesc să
mă concentrez asupra componentelor ideologi ce ale acestui proces. Revoluția franceză a creat
națiunea modernă, oare fenomenul „vestelor galbene” va schimba ceva?

24

Concluzii

Câte identități putem avea? Pentru a înțelege trecutul, prezentul trebuie să știm de unde venim și
ce rădăcini, istorie, rel igie, cultură, preocupări, în ansamblu ce a contribuit la crearea noastră ca
individ și bineînțeles la identitate.
Examinând identitatea, survine întrebarea privind identitatea națională a unui popor. Ce însușiri îi
disting ca națiune? Integrarea europe ană nu distruge identitatea națională.
S-au căutat nu o dată note exclusive ale identității. Numai că, pe măsura înaintării modernității și
interacționării popoarelor, nu mai contează originea. Aceasta rămâne importantă, dar contează
incomparabil mai mult felul de azi în care trăiește, gândește, se manifestă în plan universal o
națiune, într -un cuvânt cultura ei actuală. Limba conferă neîndoielnic identitate, dar simpla ei
invocare nu mai spune destul. Este firește, esențial, pentru națiune, să dispună de t eritoriu
convenabil. Spațiul este inclus în definiția națiuni. Mulți au căutat alte însușiri decât cele
exclusiviste când au vorbit de identitatea unui popor. Națiunile care au izbutit să -și răspândească
limba printre alte națiuni pot trage avantaje mari, căci faptul răspândirii îmbogățește identitatea.
Însușirile caracteristice atribuite unui popor de -a lungul istoriei sunt numeroase. Identitatea
rezidă în caracteristici, dar caracteristicile unei națiuni sunt atât de multe și de felurite, încât
totdeauna când se discută despre identitate o selecție este indispensabilă și inevitabilă.
Mai precauți, unii dintre cei care au reflectat asupra identității au lăsat deschisă lămurirea ei, ca o
identitate încă în formare. Cred că această linie a identității pe cale de construcție este realistă și
rămâne actuală. Pe ea se poate înainta, trăgând însă și învățămintele a ceea ce s -a petrecut între
timp.
Vrem, nu vrem, astăzi suntem de fapt în fața unor paradoxuri numeroase, ce pot fi tăgăduite doar
de cel care nu vrea s ă vadă realitățile. Francezi se consideră devotați tării lor și au oferit adesea
probe în acest sens. N umai că astăzi națiunea franceză are un sistem al patriotismului plătit din
istorie și, desigur, dintre țările europene. Identitatea națională este un element de care o națiune nu
se poate lipsi.
Formarea unei identități europene nu se va realiza pe seama identități naționale și nici nu va
determina o înlocuire a acesteia. Mărturisesc ca identitatea este un subiect fascinant. Într -o mare
măsură, abordar ea acestui subiect implică asumarea unei mari responsabilități, cu siguranță se pot
spune multe despre identitate, să spui de pildă, că există o identitate a unui popor anume, ce constă
din trăsături precum plasarea libertății individuale în fața tuturor v alorilor, perceperea acută a
comunității de destin, orientare pragmatică a mentalității, constituie mai degrabă o constatare, nu o
evaluare ideologică.
Lucrarea de față a pus accent pe construcția identitară, noțiunile de bază ale identității naționale,
sociale dar și europene, mai ales că cetățeanul fiecărui stat membru ajunge să se simtă european,
concluzia este că există mai multe identități într -o identitate. Este omul capabil în decursul vieții
sale să își schimbe identitatea în funcție de spațiul în care conviețuiește? Să se identifice cu el? Să
spui despre francezi că au o identitate națională ce include trăsături precum reactivitate la
autoritarism, simțul egalității, mândria națională, nu înseamnă decât o constatare.

25

BIBLIOGRAFIE

A. Cărți

1. Andrei, Marga ; Identitate națională și modernitate , Editura Libris, Brașov, 2018;
2. Angela, Banciu; Integrare europeana , Editura Politehnica Press, Bucuresti, 2006;
3. Anne -Marie, Thiesse; Crearea identităților naționale în Europa sec. XVIII -XX, Ed itura
Polirom, Bucuresti,2000;
4. Bîrzea, Cezar; Cetățenia Europeană , Editura Politeia, SNSPA, București, 2005;
5. Jurcan, Dan ; Identitate și societate -modele inspiraționala în tranzoție, Editura Eikon,
București, 2005
6. Roth, Andrei; Individ și societate, Studii sociologico -etice , București, Editura Politică, 1986;
7. Simona, Ștefănescu; Național și/sau european? -reprezentări sociale ale identității în
societatea românească actuală , Editura Expert, București, 2006.

B. Resurse web
1. http://romaniasmart.ro/2019/01/21/vestele -galbene/ ;
2. https://adevarul.ro/continut/stiri/vestele -galbe ne-franta ;
3. https://www.cotidianul.ro/tag/veste -galbene/ ;
4. https://adevarul.ro/continut/s tiri/vestele -galbene -franta ;
5. http://www.business24.ro/articole/proteste+veste+galbene .

26

ANEXA I
Tabel V . 1.
Bilanț proteste – noiembrie 2018

Data
protest Număr
participanți
Locație
Evenimente

17noiemb.
-actul 1

287.000
Palatul Elysée,
Place de la Concorde,
bld, Champs -Elysées. -o mișcare spontană care a luat prin surprindere
politicienii, sindicatele și guvernul;
-protestatari au blocat drumuri și depozite de
carburanți, protestând pentru nemulțumirile lor.
24
noiemb.
-actul 2
106.000 Paris, Palatul Elysée,
Place de la Concorde,
bld. Champs -Elysées. -“veste galbene” s -au mobilizat în mai multe orașe
din Franța;
-ciocniri violente au avut loc între “vestele
galbene” și polițiști.

Tabel V . 2.

Bilanț proteste – decembrie 2018

Data
protest Număr
participanți
Locație
Evenimente

01 dec.
-actul 3
166.000
Arcul de Triumf,
bld. Champs -Elysées -„suntem o mișcare pașnică, doar că suntem
dezo rganizați”, a declarat un protestatar;

8 dec.
-actul 4
136.000
Paris, orașe :Nantes,
Bordeaux, Marsilia,
Toulouse -filiale de bănci, magazine, stații de autobuz și
restaurante au fost vandalizate .

15dec.
-actul 5
66.000
Paris,
bld. Champs -Elysées -această nouă zi de proteste a fost marcată până în
prezent de o mobilizare în scădere și de
manifestații fără răniți și fără pagube materiale, la
Paris și în teritoriu.

22 dec.
-actul 6

38.600
Cartierul istoric
Montmartre din Paris,
Bld. Champs -Elysees,
la Lille, Toulouse -numărul celor care au murit, de la debutul
protestelor, a ajuns la 10;
-mișcarea vestelor continuă, în ciuda măsurilor
anunțate de Guvern și votate de Parlament .

29 dec.
-actul 7
29.000 Franta -diferite puncte
ale capitalei și în fața
televiziunii publice și a
altor instituții media -manifestanții spun că nu vor să renunțe și că
măsurile anunțate de Guvern nu reprezintă măsuri
eficiente pentru creșterea puterii de cumpărare și a
nivelului de trai.
-protestele din luna decembrie au fost cele mai
violente din Paris din ultimii zeci de ani

27

Tabel V . 3.

Bilanț proteste – ianuarie 2019

Data
protest Număr
participanți
Locație
Evenimente

05 ian.
-actul 8

50.000
Paris -sediului agenției
France Presse (AFP) ,
bld. Champs -Elysees ,
Montpellier ,Toulouse
Bordeaux și Marsilia, Mișcarea „vestele galbene”, a câștigat susținere în
rândul publicului și este văzută de mulți ca mijloc
al oamenilor de rând de a -și face auzite vocile;
-scandând sloganuri împotriva mass -media, însă
fără violență;
-marșuri în provincie .

12 ian.
-actul 9

85.000 Paris, în zona Champs –
Elysée și în jurul
Arcului de Triumf,
Piața Charles de
Gaulle,orașul Bourges, -marșuri în provincie;
-printre sloganuri a figurat și "Libertate pentru
Christophe!", c u referire la fostul boxer Christophe
Dettinger, ex -campion,care a fost filmat lovind doi
jandarmi sâmbăta trecută în cursul unei
manifestații.

19 ian.
-actul 10

84.000

Paris, Bordeaux -potrivit celui mai recent sondaj de opinie, 56%
dintre francez i susțin în continuare mișcarea
"Vestelor Galbene", cu 12 procente mai puțini ca la
începutul manifestațiilor;
– s-a desfășurat „relativ pașnic”

26ian.
-actul 11
22.000 Paris, Toulouse,
Bordeaux și Evreux,
zona Champs Elysees -s-au înregistrat violen țe sporadice
– în luna ianuarie, intensitatea violenței din cadrul
protestelor a scăzut.

28

Tabel V . 4.

Bilanț proteste – februarie 2019

Data
protest Număr
participanți
Locație
Evenimente

02 feb.
-actul 12

58.600
Paris și mai mu lte
orașe franceze -manifestanții au adus un omagiu celor
aproximativ 1.700 de demonstranți răniți în cursul
incidentelor violente din timpul protestelor
anterioare

09 feb.
-actul 13
51.400 Franța: Marsilia, Nisa,
Toulouse, Montpellier,
Rennes, Nantes, Lorien
Paris și zona Adunării
Naționale -forțele de ordine s -au văzut nevoite să intervină în
forță după ce au fost atacate de protestatari.
-,,vestele galbene" au confirmat că nu îi vor mai
informa pe oficialii locali despre protestele lor din
Paris

16 feb.
-actul 14

41.500 Paris -Esplanada
Invalizilor,bulevardul
Champs -Elysees,orașe
Bordeaux,Pontivy, in
regiunea Bretagne,
Toulouse, Strasbourg -profesionisti ai dezordinii, echipati si mascati, s –
au infiltrat printre manifestanti;
-mișcarea începe să p iardă sprijinul opiniei
publice, dar nu se poate spune că mobilizarea lor
scade în intensitate;
-52 % dintre francezi consideră că mișcarea ar
trebui să înceteze.

23 feb .
-actul 15
46.600 Paris, orașul
Clermont -Ferrand ,

-mobilizarea nu scade, acuza țiile de antisemitism
respinse de mulți manifestanți.

29
Tabel V . 5.

Bilanț proteste – martie 2019

Data
protest Număr
participanți
Locație
Evenimente
02 mart.
-actul 16
40000 Paris, orașele Lille,
Lyon, Nantes,Toulouse -confruntăr i violente în mai multe orașe;
-stații de metrou au fost închise.

09 mart.
-actul 17
28000 Paris și orașele:
Bordeaux, Lyon,
Toulouse,Puy -en-Velay -li s-au alăturat manifestanți care purtau veste roz,
angajații în domeniul îngrijirii copiilor au ieși t pe
stradă pentru a protesta împotriva unei reforme
privind subvențiile lor pentru șomaj.

16 mart.
-actul 18
15.000 Mai multe orașe din
Franța:Paris
bld. Champs -Elysées
-există un anumit număr de oameni care nu au
venit decât pentru a vandaliza;
-prim ăria Parisului activează celula de criză pentru
gestionarea protestelor violente.

23 mart.
-actul 18
40.000 Mai multe orașe din
Franța: La Nisa, Lille,
Paris, Tourcoing si
biserica Sacr é Coeur.
-unele "veste galbene" au invitat pe facebook "să
nu se cad ă în capcana unei escaladări inutile", în
timp ce altele și -au menținut susținerea pentru
participarea la manifestații neautorizate.

30 mart.
-actul 20
33.700 Mai multe orașe din
Franța:Avignon, Paris,
Montpellier Bordeaux, -au fost interzise manifestaț iile pe bld.
Champs -Elysees și într -un perimetru care include
palatul Elysee și Adunarea Națională.

30
Tabel V . 6.

Bilanț proteste – aprilie 2019

Data
protest Număr
participanți
Locație
Evenimente

06 apr.
-actul 21
22.300 Mai multe orașe din
Franța,districtul de
afaceri La Defense din
Paris. -cea mai slabă mobilizare de la începutul mișcării
-unii dintre fondatorii mișcării de protest s -au
distanțat de protestele recente din cauza
radicalizării lor

13 apr.
– actul 22
31.000 Toulouse -capitala
revoltei, Paris și în
alte orașe:Marsilia,
Lille Bordeaux și
Grenoble. -manifestațiile de sâmbăta aceasta au fost primele
după intrarea în vigoare a legilor anti -huligani,
care, între altele, stabilește drep t delict acoperirea
feței în timpul manifestațiilor

20 apr.
-actul 23
27.900 Mai multe orașe din
Franța:Avignon, Paris,
Montpellier Bordeaux, Bilanțul celor 6 luni de proteste: peste 4.000 de
oameni, manifestanți și polițiști au fost răniți, iar
pagubel e materiale sunt estimate la peste 200 de
milioane de euro.

27 apr
-actul 24
23.600 Strasbourg, Paris,
Montparnasse, Casa
Radio și urma să treacă
prin fata mai multor
sedii ale presei mari. -bilanț contestat de “vestele galbene”, care susțin
că au ieșit în stradă cel puțin 60.132 de francezi.

31
Tabel V . 7.

Bilanț proteste – mai 2019

Data
protest Număr
participanți
Locație
Evenimente

04 mai
-actul 25

18.900

Franța, Paris,
Mai multe orașe din
Franța -autoritățile l ocale interzic în continuare protestele
pe Champs -Elysees și în perimetrul care include
Adunarea Națională, Palatul Elysee și Notre –
Dame, catedrala afectată grav de un incendiu în
aprilie;
-este cea mai slabă mobilizare de până acum a
“vestelor galbene”.
-la fiecare dintre protestele promovate pe
Facebook și -au anunțat prezența doar câteva sute
de persoane.

11 mai
-actul 26
18.600
Paris și orașele Lyon și
Nantes -cifrele oferite de Ministerul de Interne au fost
contestate de mișcarea „Vestele Galbene”, care a
transmis că aproximativ 37.500 de persoane au
protestat la nivel național sâmbătă.
18 mai
-actul 27 12.500 Mai multe orașe din
Franța -mobilizare slabă

25.mai
-actul 28

12.500

Mai multe orașe din
Franța -slabă mobilizare;
-câteva sute de p ersoane s -au îmbrăcat în veste
galbene și au ieșit în stradă duminică, de ziua
alegerilor europarlamentare, la Bruxelles, capitala
Belgiei. Ei s -au reunit pentru a denunța o Uniune
Europeană „anti -democratică și ultra -liberală“.

32