Identitate Si Mostenire Culturala In Literatura

CUPRINS

Introducere

1. Contextul socio-istoric și geo-politic. Scurte considerații pe marginea istoriei imigrației portugheze în Statele Unite ale Americii

2. „Minoritatea invizibilă”: Privire critică asupra studiilor lusofone ca studii de identitate în Statele Unite

2.1. Structuri instituționale și factori determinanți pentru menținerea identității diasporice

2.2. Aculturația: efecte și contra-reacții

2.3. Controverse privind cultura luso-americană

3. Literatura scriitorilor americani de origine portugheză

3.1. O literatură emergentă în contextul multiculturalismului american

3.2. Literatura luso-americană: unitate (tematică) în diversitate (a viziunii și a genurilor)

4. Studiu de caz: identitate și moștenire culturală în romanele lui Alfred Lewis

5. Studiu de caz: dislocare și transfer cultural în proza Katherinei Vaz

Concluzii

Bibliografie

Anexa 1: Cronologie a relațiilor azoreene cu „Lumea Nouă”

Anexa 2: Articolele din Constituția Statelor Unite ale Americii privind drepturile imigranților din momentul în care obțin cetățenia

Introducere

Subiectul acestei teze de doctorat izvorăște din interesul meu, ca specialist atât în studii americane cât și în limba și literatura portugheză, pentru literatura portughezilor americani precum și din constatarea că acest segment al literaturii americane nu este în niciun fel reprezentat sau conștientizat în cultura și critica literară românească.

Deși nu se numără printre primele minorități ca număr de cetățeni, comunitatea de origine portugheză din Statele Unite își face auzită vocea unică în ansamblul literaturilor emergente din Statele Unite iar prin autori de marcă precum Alfred Lewis și Katherine Vaz, trece dincolo de granițele Americii. E timpul ca această literatură să-și primească recunoașterea și în cultura românească. Proiectul meu vine în întâmpinarea acestui deziderat, fiind un studiu cultural care pune în evidență valoarea și definește locul literaturii scriitorilor americani de origine portugheză între literaturile emergente din SUA.

Pentru a aduce în prim-plan complexitatea și unicitatea acestei literaturi și relația ei cu formarea identității diasporice a portughezilor americani, studiul meu se oprește asupra experiențelor identitare pe plan personal și literar a doi scriitori americani din descendenți portughezi: Alfredo Luís, cunoscut ca scriitor sub numele de Alfred Lewis (1902-1977), din prima generație de imigranți portughezi și Katherine Vaz (1955- ) din a doua generație de luso-americani.

Din perspectiva unei abordări de tip „New Historicism” care urmărește atât „textualizarea istoriei cât și istoricizarea textului”, studiul meu va urmări paralelisme și inadvertențe dintre istoria oficială și diverse tipuri de texte culturale, pe de-o parte, și texte literare, pe de alta. Demersul critic va pune astfel în evidență în procesul de formare a identității diasporice, tensiunile dintre aculturalizare (asimilarea culturală a imigrantului în Statele Unite) și persistența identității culturale portugheze în interiorul diverselor generații de imigranți în condițiile erodării treptate a ideii de „identitate națională” sub presiunea globalizării. Vorbind despre „noul istorism” și valoarea destabilizatoare a textului literar, Rodica Mihăilă precizează:

(…) textul literar este un construct subversiv, anti-esențialist, proiectat pentru a submina orice sens și orice formă de autoritate, inclusiv propriile posibilități de a reprezenta o realitate absurdă și deconcertantă, care întrece orice imaginație. Pentru a produce un astfel de text, scriitorul destabilizează, pune permanent la îndoială relația dintre real și imaginar, dintre istorie și individ, dintre discursul oficial și adevărul istoric.

În centrul atenției studiului fiind formele și mijloacele de reprezentare a identității culturale în literatura americanilor portughezi, analiza la nivel textual urmărește, cu preponderență, evoluția personajelor de descendență portugheză în romanele a doi scriitori americani de origine portugheză Alfred Lewis și Katherine Vaz. Caracterul de studiu cultural însă a implicat utilizarea unei diversități de texte culturale relevante pentru obiectul cercetării, texte care mi-au fost furnizate de unele dinn numeroasele publicații și organizații de limbă portugheză care există în Statele Unite. Printre acestea se numără Portuguese American Journal, Portuguese Times, Luso-Americano și organizații precum Portuguese-American Federation, The National Organization of Portuguese-Americans sau Portuguese American Women’s Association.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, introducere, concluzii, bibliografie și anexe. Prima parte (I și al II-lea capitol) este concepută ca o introducere amplă a literaturii lusitane în Statele Unite ale Americii văzută în context socio-istoric și geo-politic. Partea a doua (capitolele III-V) cuprinde o introducere a literaturii propriu-zise și a locului acesteia în literature , precum și două studii de caz referitoare la cei doi scriitorii de marcă deja menționați: Alfred Lewis și Katherine Vaz.

În această a doua parte se analizează formarea identității diasporice în literatura scriitorilor americani de origine portugheză, iar studiile de caz aduc în atenție și întrepătrunderile dintre planul biografic și cel literar în construcțiile identitare. Analiza la nivelul operelor literare se face, cu precădere, prin prisma construcției personajelor.

Dacă primii autori americani din descendenți portughezi, cum este cazul lui José Rodrigues Miguéis, scriau în limba lor maternă despre natală și despre nostalgia întoarcerii în Portugalia de origine, odată cu Alfred Lewis se observă o schimbare în ceea ce privește atitudinea imigranților față de Statele Unite ale Americii. În romane precum Home is an Island (1951) și Sixty Acres and a Barn (2005), Alfred Lewis începe să-și caute identitatea culturală în modul de viață și în cultura . În acest sens romanul autobiografic, Home is an Island, scris în limba engleză, care descrie viața autorului înainte de imigrarea în Statele Unite, reflectă experiența imigrantului aflat în căutarea identității culturale în țara de adopție.

În romane cum ar fi Saudade (1994) sau Our Lady of Antichokes and Other Portuguese-American Stories (2008), Katherine Vaz conturează și mai puternic identitatea diasporei portugheze și implicarea ei în consolidarea națiunii americane. Dar atât Lewis cât și Vaz explorează eforturile minorității americanilor portughezi de a rezista presiunilor asimilării exercitate de cultura dominantă. Exemple în acest sens sunt romanele Sixty Acres and a Barn, de Alfred Lewis și Mariana (1997), de Katherine Vaz. Analiza acestor romane a pornit de la recunoașterea impactului pe care îl exercită procesul de americanizare, care, așa cum remarcă Bernadete Beserra: “Americanization is a complex process that involves individuals differently in function of several factors such as geographic region, social class, religion, levels of education, age, gender and so forth.”

Ca și celelalte literaturi emergente, literatura luso-americană aduce în prim-plan cultura „celuilalt”, precum și discrepanțele și inadvertențele dintre imaginea romanțată pe care imigrantul o avea înainte de a sosi în America și realitatea cu care se confruntă acolo. Cu alte cuvinte, urmărește formarea identității diasporice ca rezultat al hibridizării.

Hibridizarea este un process lent, dar continuu pe care îl surprind atât Lewis, cât și Vaz în construcția personajelor. Acestea se plasează la granița dintre cele două universuri – cel al țării de origine și cel al țării gazdă – iar identitatea lor hibridă este rezultatul translației culturale.

Un loc important în analiza identității personajelor lui Lewis și Vaz îl constituie identitatea culturală abordată din perspectiva experienței dislocării. Argumentația mea adduce în sprijin observația lui Michael D. Kennedy care consideră că identitatea culturală reprezintă un element sine qua non în existența membrilor comunităților de imigranți din Statele Unite datorită nevoii psihologice a individului de a stabili o relație de apartenență cu un spațiu fizic:

Projects based on an apparently growing awareness of an individual’s place, such as class consciousness, nationalism, gender consciousness, or the evolution of cognitive capacity and moral responsability, are part of the problematic of identity formation. In these formulations, identity formation can stem from an increasing awareness of an objective or potential capacity located in a person’s position. But from what is this position derived? The larger structure an identity rests in can itself be conceived as a problem in identity formation.

În concluzie, prin alegerea acestei teme îmi propun să scot în evidență valoarea literaturii luso-americane, cu atât mai mult cu cât până în prezent la noi nu a fost tradus niciunul din acești scriitori americani de origine portugheză și nu a fost realizat niciun studu critic asupra acestui segment de literatură. Ca atare, cercetarea mea încearcă să aducă, în conștiința literară a culturii românești și în spațiul european, unicitatea acestei literaturi din care răzbat puternic nostalgia și dilemele diasporei lusitane din .

1. Contextul socio-istoric și geo-politic.

Scurte considerații pe marginea istoriei imigrației portugheze în

Statele Unite ale Americii

Acest prim capitol este o trecere în revistă sintetică a istoriei imigrației portugheze în Statele Unite ale Americii, cu accent pe contextul social și geo-politic din Portugalia insulară și continentală, care a generat și a întreținut fenomenul imigrației. Așa cum recunosc numeroși teoreticieni, printre care și T. Bentley Duncan, arhipelagurile Azore, Capului Verde și care între secolele al XVI-lea – al XIX-lea aparțineau Portugaliei, au jucat un rol extrem de important în istoria imigrației.

Arhipelagul Azore este constituită din trei grupuri de insule. În est se află São Miguel și . În centru, Terceira, Graciosa, São Jorge, și Pico. La vest, și Corvo. , care nu a trăit intens experiența pescuitului de balene, este formată din două insule locuite – prima purtându-i numele iar cea de-a doua, mai redusă ca întindere, este Porto Santo, unde Cristofor Columb a trăit o perioadă alături de soția sa, fiica guvernatorului acestei insule.

Arhipelagul Capului Verde este compus din două grupuri: Barlavento la nord – format din insulele Santo Antão, Boa Vista, São Nicolão, , Sal și Santa Luzia; și Sotavento la sud, alcătuit din insulele , Fogo, Maio și Brava. Deși multă vreme s-a crezut că echipajele vaselor de pescuit balene care plecau în America erau formate din portughezi care locuiau pe cel de-al doilea grup de insule, în special Brava, arhivele evidențiază faptul că echipajele acestor vase erau formate din locuitori care aparțineau tuturor insulelor.

Până la căderea regimului dictatorial Salazar/Caetano, din 1974, insulele Azore și Madeira erau cunoscute sub denumirea de „Insule adiacente”, sugerându-se astfel relația apropiată cu Lisabona. Denumirea de „Provincii de peste mări” includea și arhipelagul Capului Verde, alături de alte colonii ale Portugalia din Africa și . Cu toate acestea, marinarii care soseau din insulele Capului Verde în perioada pescuitului de balene se autoproclamau „portughezi”, dar de fapt, utilizau această denumire pentru a se distanța de prejudecățile lansate împotriva afro-africanilor. În 1975, Capul Verde și-a câștigat independența de sub regimul portughez iar, un an mai târziu, în 1980, insulele Azore și Madeira au devenit regiuni autonome ale acestei țări.

De remarcat este faptul că António Salazar a recurs la denumirea de „Insule adiacente” pentru a inocula ideea de nație, identitate națională și naționalism în conștiința locuitorilor respectivelor insule. Benedict Anderson explică această imperioasă nevoie de identitate ca reflex al aspirației națiunilor noi, moderne, ca și a indivizilor contemporani spre istoricitate. Autorul comenta că în acesteira erau cunoscute sub denumirea de „Insule adiacente”, sugerându-se astfel relația apropiată cu Lisabona. Denumirea de „Provincii de peste mări” includea și arhipelagul Capului Verde, alături de alte colonii ale Portugalia din Africa și . Cu toate acestea, marinarii care soseau din insulele Capului Verde în perioada pescuitului de balene se autoproclamau „portughezi”, dar de fapt, utilizau această denumire pentru a se distanța de prejudecățile lansate împotriva afro-africanilor. În 1975, Capul Verde și-a câștigat independența de sub regimul portughez iar, un an mai târziu, în 1980, insulele Azore și Madeira au devenit regiuni autonome ale acestei țări.

De remarcat este faptul că António Salazar a recurs la denumirea de „Insule adiacente” pentru a inocula ideea de nație, identitate națională și naționalism în conștiința locuitorilor respectivelor insule. Benedict Anderson explică această imperioasă nevoie de identitate ca reflex al aspirației națiunilor noi, moderne, ca și a indivizilor contemporani spre istoricitate. Autorul comenta că în aceste cazuri de fapt nu putea fi vorba de o datare a „genezelor” și nici nu se putea vorbi de „acele timpuri” în sensul evanghelic al sintagmei. El semnala că neavând istorie și, în trecutul lor atestarea unor însemne celebre ca „omul din Pekin” sau „Java”, a unor personalități ca regale Arthur, acestei noi entități își construiau cumva o genealogie, dar, mergând invers pe firul timpului, din prezent spre acest trecut virtual.

Donald Warrin în So Ends This Day: The Portuguese in American Whaling 1765-1927 afirmă că există numeroase dovezi în ceea ce privește prezența marinarilor portughezi și italieni în insulelele Azore și Madeira încă din secolul al XIV-lea. Dar conform istoriei oficiale, insula Madeira a fost descoperită în perioada 1418-1420, Azore în jurul anului 1427 și Capul Verde în 1456. Așezările umane s-au dezvoltat în insula și în Porto Santo la scurt timp după descoperirea lor. Așezările din Azore datează din anii 1440 iar cele din arhipelagul Capului Verde de la începutul anilor 1460.

Așezările umane din Azore sunt diferite de cele ale Capului Verde. Prima insulă a fost populată nu numai de portughezi, dar și de flamanzi. Pe de altă parte, sub dominația portugheză insulele care formau arhipelagul Capului Verde, situate la aproximativ trei sute mile vest de coasta Senegalului, s-au implicat în mod activ în comerțul cu sclavi. Sclavii din erau siliți să lucreze pe plantațiile localnicilor arhipelagului, devenind în scurt timp principalul nod în comerțul cu sclavi dezvoltat între Portugalia și America de Sud și Nord. Datorită amestecului dintre indivizii de origine africană și europenii aflați în număr mic în acel arhipelag, populația Capului Verde a devenit interrasială, metisă.

În epoca Marilor Descoperiri, vasele puteau să ajungă în sud, de-a lungul coastei americane, ancorând în și Capul Verde. Cele care se întorceau în Portugalia, conduse de vânt, erau forțate să navigheze spre vest, în direcția coastei Americii de Sud, ca apoi să o ia la est, traversând Oceanul Atlantic, în direcția arhipelagului Azore. Aceste insule aveau o dublă misiune la acea vreme: pe de-o parte, să reaprovizioneze navele după lunga călătorie pe mare și pe de altă parte, să le protejeze de pirații care doreau să le fure pe ultimele leghe ale voiajului. Nu numai nave portugheze ancorau pe insulă, dar și spaniole în drumul de întoarcere din .

Cristofor Columb a ancorat în insula la întoarcerea din călătoria sa istorică de descoperire. Mai mult, în timpul celei de-a treia călătorii în America, în 1498, Columb a ancorat în Capul Verde pentru provizii, așa cum procedase Vasco da Gama în urmă cu un an. Astfel, a luat naștere o lungă tradiție, conform căreia vasele comerciale și de călători vor acosta în aceste insule. Din anii 1831 până în anii 1832, 72 de vase de pescuit balene din au ancorat în portul Horta, pe insula . Alte 82 au oprit în apropiere pentru a evita taxele portuare, pentru aprovizionare cu alimente și personal. Zece ani mai târziu, 165 de vase au ancorat. Considerăm semnificative aceste date pentru reliefarea vieții active din Azore și a contactelor permanente cu bătrânul continent.

În 1820, unul dintre componenții echipajului bricului „”, din își exprimă gândurile despre insulele Azore și locuitorii săi observând frumusețea mirifică a peisajului, dar și lipsurile și caracterul stăpânitorilor portughezi ai teritoriului:

About 17 o’clock came to anchor in Fayal road – I found the island (contrary to my expectation) one of the most beautiful places to appearance I ever saw – It rises to a considerable height in acclivity and the land on the side of the hills is laid out in very small lots divided by hedges of small reeds, which at a distance give it the appearance [of] a garden –

The road at this season is a good one, but it is exposed to a N.N.E. & southerly wind – it is a place of considerable trade in wine, most of which are bought here in small boats from Pico –

It is an excellent place for shipping to stop for Vegetables – Potatoes & onions and some other culinary production are excellent in quality & reasonable, in price – The water is not of the first quality, but palatable and is procured with facility –

In clear weather there is a grand view from the roads of , St. George, and Pico.

De remacat este faptul că aceste vase nu transportau și corespondența trimisă de rudele portugheze rămase în urmă. Se întâmpla frecvent ca aceeași scrisoare să fie redactată de patru sau de cinci ori și înmânată la tot atâția căpitani de vas.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, alcătuirea personalului unui vas de pescuit balene era la îndemâna oricărui căpitan de vas. Un anunț în ziarul local era suficient. După 1830, au fost introduse măsuri severe de recrutare a personalului; acest lucru s-a datorat numărului din ce în ce mai mare de voiaje, întrucât Occidentul devenea, cu fiecare an ce trecea, o destinație din ce în ce mai atractivă. Astfel, au apărut agenții de recrutare.

Agenții de recrutare sau așa-numiți „rechini” îi convingeau pe cei nehotărâți să se angajeze pe o perioadă de câțiva ani ca pescari de balene. Odată angajați, marinarii erau împărțiți în două: tribord și babord. Charles Kennon a oferit o descriere însuflețită asupra vieții la bordul navei „Laurens” din New London, din octombrie 1855, la o lună după ce părăsise portul în direcția Capului Bunei Speranțe. Observațiile sale au un evident caracter documentar:

A whale ship is a busy little city floating over the blue waters… our watches consist of fifteen men each. One of these watches has to keep constantly on deck, night and day. If the sails want shifting all hands of the deck watch leave their employment and trim sail; one man is kept constantly at the fore and another at the main masthead looking out for whales. Another man is kept at the wheel. About the ship in different parts are the green hands plaiting ropes, making sennet or mats for the oar muffles, etc. In one corner is the blacksmith with his anvil and forge, and a face as black as any factory shore man. Then there are the two coopers, with all the paraphernalia of their craft making tubs, buckets, and barrels; the boatsteerers are grinding their harpoons and lances of which they have many. Whilst some are cutting our sheaths for them, others making lance poles, some making the different little fixings for the boats to which they belong.

Într-adevăr, numeroase animale trăiau pe punte până în momentul sacrificării. Marinarul Joseph Silva, care făcea parte din echipajul vasului „George and Mary” din Westport, ce se afla în Insulele Capului Verde, scria în 1852, în jurnalul său: “one of the boats came on board bearing 18 pigs a lot of fouls Pumpkin Bananas and oranges, and 2 Portugues.”

Un element fundamental îl constiuia hrana pe vas întrucât călătoria dura luni de zile, iar lipsa alimentelor le-ar fi pus în pericol sănătatea marinarilor. În timp ce acostau în insulele Azore și Capului Verde, vapoarele erau aprovizionate cu fructe și legume. Cu toate acestea, nu trecea mult până când marinarii se întorceau la meniul de bază constituit din conserve de fasole, carne sărată de vită sau porc și biscuiți.

Deși inițial vasele se aprovizionau numai cu alimente din insulele Azore, cu timpul numeroși locuitori s-au îmbarcat pe navele americane. Portughezii respectivi proveneau, în majoritate, din grupul vestic de insule și anume, Flores, Corvo, , Pico și São Jorge; câțiva proveneau și din insulele estice.

În ceea ce privește arhipelagul Capului Verde, insulele Brava și São Nicolau au devenit cele mai populare puncte de îmbarcare. La început, numărul celor care se aventurau era neînsemnat, din cauza impedimentelor de limbă și de educație, pe de-o parte; și a prejudecăților la adresa americanilor, pe de altă parte. Totuși, îmbarcarea pe un vas american reprezenta pentru portughezi o metodă de a-și urma compatrioții în comunitățile recent înființate din New și .

William B. Whitecar a lucrat pe vasul „Pacific” din New Bedford, în perioada 1855-1859, timp în care și-a format o părere despre marinarii din Azore, relația lor cu autoritățile și, mai ales, despre comportamentul și educația lor:

Great numbers of young men are carried off from these islands annually, by American whale ships, the government demanding of each young man, born in the islands, a certain amount of military duty in . To emancipate themselves from the irksome service they join whalers… When these people first come aboard the ship they are indifferently dressed, and invariably barefoot; when those we shipped were supplied with an outfit of sea clothes, they were greatly astonished and delighted. They are a very economical people, and by dint of washing for others, patching, at which in a short time they become adept, and other little jobs, they soon become possessed of a large amount of clothing, which they hoard up and gloat over as a miser would his gold. They are shipped for little or nothing as regards remuneration, scarcely anything being said about a lay on either side; but the captain, if generous, will always make them a liberal allowance on the ship’s arriving at . They are generally strong and able-bodied, and make good working-hands to pull and haul.

De fapt, o bună parte din educația viitorilor fermieri portughezi se forma la bord. Tinerii care se îmbarcau intrau în contact cu ofițerii educați, care îi învățau engleza. Se întâmpla ca marinarii să stabilească relații cordiale cu căpitanul și soția acestuia. De obicei, un marinar portughez debuta în profesie pe vas, ca băiat de cabină, funcție pentru care singura cerință era interesatul să fi împlinit vârsta de 9 ani.

Jerry R. Williams în In Pursuit of Their Dreams: A History of Azorean Immigration to the United States asociază, în multe privințe, istoria economică a insulelor Azore cu aceea a Braziliei, una dintre fostele colonii ale Portugaliei.

În ambele cazuri, locuitorii supraviețuiau de pe urma câte unui produs agricol, ce domina economia pentru o anumită perioadă de timp. După un timp, produsul sau recolta în discuție nu mai prezenta interes din cauza ofertei propuse de alte state. În consecință, exporturile scădeau. În vederea obținerii profitului, Portugalia era nevoită să caute o altă plantă pentru a fi cultivată în Azore. Astfel, ciclul se relua.

Brazilia a reușit să iasă din acest „cerc vicios” în secolul XX, odată cu descoperirea unor resurse imense de minereuri; insulele Azore încă mai caută acel produs care să le susțină economia. În acest proces, produsele exportate în întreaga lume lume – plante, animale – s-au dovedit a fi, mai mult sau mai puțin, profitabile. Cu toate acestea, fiecare a influențat mersul vieții în arhipelag.

Una dintre primele plante cultivate a fost trestia de zahăr. A urmat planta de drobușor, din care s-a obținut vopseaua albastră în secolele al XIV-lea și al XVI-lea. La mijlocul secolului de Nord lansa indigoul pe piața internațională de vopsea, înlăturând drobușorul. Grâul și inul au adus pentru o vreme profitul mult așteptat; grâul reprezenta un produs costisitor din cauza suprafețelor întinse necesare oricărei cantități, iar inul putea fi exportat numai după ce era procesat în țesătorii.

Citricele și vița-de-vie au fost exportate la mijlocul secolului al XVIII-lea. constituia o primă destinație a acestei producții din Azore. Din 1747 până în 1838, lămâile au fost unele dintre cele mai importante produse, până în momentul în care a găsit un producător mai bun, iar piața insulelor a intrat în colaps.

La acea vreme, portocalele reprezentau un alt produs de export. În 1802, aproximativ 40.000 de lăzi cu portocale au fost încărcate pe vapor și trimise la Londra. În 1870, numărul cutiilor trimise anual în Anglia din se ridica la 500.000, fiecare ladă conținând câte 300-400 de portocale.

Pe de altă parte, o altă plantă reprezentativă este vița-de-vie. Viță-de-vie necesita multă muncă și atenție. Avea nevoie de protecție împotriva vântului puternic prezent în Azore. În 1850, viile de pe insule produceau anual 50.000 de ciorchini de struguri de cea mai bună calitate și de interes pentru piața europeană.

Portughezii au continuat să caute noi produse, iar în 1860, au început să fie plantați ananașii. Douăzeci de ani mai târziu, în 1880, peste 125.000 de ananași erau exportați anual în . Producția de ananas era însă foarte costisitoare, întrucât avea nevoie de căldură și de o atenție sporită. Astfel, localnicii au construit sere în insula , unde sunt cultivați până astăzi.

În 1878, ceaiul a început să fie cultivat din considerente comerciale. Plantele respective s-au adaptat foarte bine reliefului deluros. Portughezii de pe continent cumpără chiar și în zilele noastre ceaiul care crește în arhipelag. Cu toate acestea, ceaiul din Azore nu putea concura cu cel asiatic.

Fiecare nouă plantă, introdusă în insule pentru a aduce profit, a influențat mediul înconjurător local ca și modul de viață și structura profesională a diverselor comunități. Cartofii, fasolea și porumbul au devenit produsele de bază ale populației și s-au întins pe întreg teritoriul arhipelagului. Tutunul a epuizat resursele pământului, acaparând porțiunile însorite ale insulei. Produse precum portocalele au influențat mediul înconjurător în mod indirect. Între anii 1800 și 1880, o cantitate impresionantă de lemn a fost folosită pentru confecționarea lăzilor în care erau transportate fructele către .

Defrișarea treptată din insule a redus resursele lemnoase. La sfârșitul anilor 1830, se înregistra o penurie de lemn, iar exportatorii de portocale ajunseseră să caute fără încetare arbori care urmau să fie sacrificați. Soluția dată de autoritățile de la Lisabona pentru a satisface cererea de lemn a fost plantarea de specii de arbori străine, precum cedrul japonez, eucaliptul australian și acacia. Aceste specii erau cunoscute pentru dezvoltarea lor rapidă și utile pentru o exploatare mai curând artizanală.

Cu toate acestea, autoritățile nu au luat în considerare efectele negative pe care noile specii le aveau asupra mediului înconjurător. „Pittosporum”, spre exemplu, adus din Australia, în 1840, și utilizat ca paravan de vânt pentru portocali, pe de o parte, a epuizat toate resursele solului și, pe de altă parte, i-a obligat pe locuitori să planteze livezi de citrice în părțile mai puțin favorizate ale insulelor.

O parte a agriculturii produse în toate insulele era destinată hrănirii locuitorilor, așa-numita „agricultură de subzistență”. În același timp, au fost puse bazele unui sistem dezvoltat de recoltare a plantelor specifice. Cu alte cuvinte, recoltele au fost distribuite ținându-se cont de relief, de condițiile atmosferice și de aportul de minerale pe care solul fiecărei insule din arhipelag îl prezenta.

În fruntea listei fertilității insulelor, se situa insula , al cărei sol generos era mereu cultivat cu noi plante. Aproape toate tipurile de plante destinate comercializării – tutun, ceai, ananas și trestie de zahăr – au fost cultivate pentru prima dată în acea insulă. Puține dintre ele au fost prezente și în alte insule. Insula São Miguel a fost totodată cea mai mare producătoare de citrice în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

și São George nu aveau un sol foarte fertil, de aceea activitatea locuitorilor se restrângea la creșterea vitelor și la prelucrarea produselor lactate. și Pico au dezvoltat un sistem complementar de agricultură. Locuitorii insulei se ocupau de cultivarea fructelor, legumelor și grânelor, deținând totodată și ferme de animale. Pico, cea de-a doua insulă ca dimensiune, nu putea susține o agricultură de subzistență din cauza reliefului stâncos; astfel, vița-de-vie a fost printre puținele plante care s-au adaptat reliefului.

Graciosa și au reprezentat un caz similar. și Corvo, unele dintre cele mai mici și izolate insule, prezentau condiții mai puțin favorabile decât a celorlalte șapte insule. Cu toate aceste, populația din aceste două teritorii se întreținea cu ajutorul agriculturii de subzistență.

În momentul în care vasele de pescuit balene din New England au început să acosteze în Azore pentru a se aproviziona la începutul secolului al XIX-lea, insulele fuseseră deja exploatate. Solul propice pentru agricultură, pe care se găseau micile sate de-a lungul coastei, fusese deja exploatat intens în ultimele trei secole. Arbuștii pitici acopereau versanții, unde pe vremuri se găseau păduri a căror cherestea fusese folosită pentru exportul de portocale.

Horta, cel mai mare port din Faial și unul dintre cele mai importatnte din Arhipelagul Azore, a atras atenția pescadoarelor de balene datorită varietății de fructe și legume proaspete care puteau fi cumpărate de aici, precum și a condițiilor foarte bune pe care acest port le oferea.

Așadar, primii portughezi stabiliți în au adus cu ei metode de lucrat pământul pe care le învățaseră de-a lungul timpului. Octavian Roske observa că agricultura este demersul uman cel mai apropiat de natură și, am spune noi, de o experiență ancestrală, așa cum este și cea din aceste insule.

Secolul al XIX-lea a însemnat pentru locuitorii din Azore sfârșitul a trei sute de ani marcați de lupta acestora de a-și cultiva pământul într-un mediu izolat. Structura socială rigidă se făcea simțită în modul de trai al sătenilor, influențând, de asemenea, oportunitățile economice și îngrădindu-le mobilitatea.

Considerăm, așadar, că arhipelagul Azore reprezenta inițial o societate agrară. Viața locuitorilor se desfășura după o anumită rutină care, de obicei, era transmisă din generație în generație. Indivizii se nășteau, erau crescuți și mureau în satele de obârșie, foarte puțini erau cei care își continuau studiile la Lisabona sau . Deși erau nevoiți să înfrunte condițiile atmosferice dificile și agricultura îngreunată de acestea, familiile, deseori numeroase, ofereau sprijin tinerilor.Toată lumea se cunoștea cu toată lumea, iar societatea din Azore era asemeni unui puzzle, în care fiecare își cunoștea cu precizie locul și menirea în tabloul socio-economic al insulelor.

Luând în considerare perioada istorică și locul geografic la care facem referire nu putem vorbi de cauze identitare, existența fiind lipsită de dimensiunea etnică, de o conștiință identitară, substituită în opinia noastră – ca în toate societățile arhaice – dacă nu de o conștiință (a unei apartenențe) socială, cel puțin de o anumită cultură.

Din cauza distanței de Portugalia continentală, a lipsei de mijloace de transport și comunicare, arhipelagul Azore era considerat un punct izolat în mijlocul Oceanului Atlantic. Această izolare avea atât părți negative, cât și părți pozitive. Lipsa asistenței medicale și a instituțiilor de învățământ erau principalele părți negative. Datorită întinderii reduse a teritoriului și a numărului nesemnificativ de locuitori, familiile din arhipelagul Azore erau, cel mai probabil, înrudite. În acest context, R. Williams observă faptul că are loc o schimbare la nivel psihologic, în sensul în care dispare treptat ideea de individ, în detrimentul colectivității, ca o consecință a distanțării de așa-numita – „lume civilizată” -, reprezentată de „Lisboetas”, precum îi numea Frank Gaspar în romanul Leaving Pico. Cu toate că autoritățile de pe continent și, implicit, Coroana portugheză considerau insulele Azore ca pe o parte componentă a acestei țări, documentele vremii nu-i considerau pe localnici ca fiind „cetățeni portughezi”, ci „locuitori ai insulelor”.

Serviciul militar era obligatoriu pentru toții tinerii azoreeni de naționalitate portugheză. La 16 ani, erau înrolați pe o perioadă de opt ani în slujba Portugaliei continentale. Din cauza perioadei lungi și a numeroaselor responsabilități, care erau impuse tinerilor recrutați din rândul țăranilor, multe familii recurgeau la un înlocuitor, care să efectueze stagiul militar. De remarcat este faptul că acest lucru nu era la îndemâna oricui; numai familiile înstărite își permiteau această alternativă.

Walter Walker în The Azores or : A Political, Commercial and Geographical Account observa că: “The Azorean islander flies from the recruiting sergeant as he would from the Evil One, and, to escape service will run any risks…”. În aceste condiții, o scăpare la îndemână ar fi fost angajarea pe pescadoarele baleniere. Curtea portugheză decretase clar că stagiul militar era obligatoriu pentru toți cetățenii de sex masculin din Portugalia continentală și insulară. Iar cum legile trebuie respectate de toți cetățenii – din coloniile din Asia și Africa, Brazilia, și Azore – nici cei din urmă nu puteau face excepție. Așadar, în cazul în care nu aveau bani să plătească un înlocuitor, mulți tineri alegeau să părăsească ilegal pe un pescador balenier, deși nu aveau niciun fel de experiență marinărească. Spre exemplu, amplasarea insulei Pico în apropierea insulei a încurajat decizia multor locuitori de a se îmbarca pe vase americane în portul Horta.

În 1832, autoritățile din au încercat să introducă pescuitul de balene în apropierea insulei. Din păcate, tentativele lor nu s-au bucurat inițial de succes. De abia în anii 1850, această inițiativă a prins contur, fiind adoptată și de celelalte insule. Cu toate acestea, cele mai mari câștiguri au fost înregistrate în insulele Pico și care au dominat pescuitul de balene din Azore. Locuitorii din Pico și-au creat renumele de marinari foarte eficienți atât pe vase de pescuit portugheze, cât și pe cele americane.

Așadar, atât sărăcia cât și serviciul militar îi împingeau pe tineri să-și ia soarta în mâini și să imigreze. Numărul celor care imigrau a crescut dramatic pe măsură ce condițiile s-au înrăutățit; în consecință, populația din insulele arhipelagurilor Azore și Madeira a scăzut treptat la sfârșitul secolului al XIX-lea. La scurt timp, oficialitățile de la Lisabona au realizat că avea loc un dezechilibru în structura și numărul populației, în sensul că odată cu plecarea unui număr important de azorieni, mâna de lucru se diminua iar armata nu mai dispunea de soldați. Astfel, în încercarea disperată de a opri un mecanism aflat în plină activitate, șapte ani mai târziu, în 1880, reprezentanții puterii de la Lisabona au implementat o nouă lege, o variantă modificată a precedentei, conform căreia pentru a-i fi permisă părăsirea țării oricare cetățean în vârstă de 14 ani avea să plătească statului echivalentul a 40 de dolari americani. Justificarea acestei taxe era atribuită de autorități de angajare a unui înlocuitor.

Cu toate acestea, nu a trecut mult timp până când autoritățile au conștientizat că situația nu se îmbunătățea deoarece taxa respectivă nu putea să asigure mâna de lucru. Legile sunt greu de aplicat, în ciuda stricteții și rigurozității de care dădea dovadă regimul, care se afla la putere. Walter Walker sublinia, în 1886 că: “Emigration, generally clandestine, has of late years greatly relieved the necessitous condition of these poor islanders.”

Această nemulțumire generală și dorința părăsirii Portugaliei natale s-a simțit și în Capul Verde și . De remarcat este faptul că nu constituia singura destinație. Datorită fostelor colonii, portughezi au fost privilegiați în secolele al XIX-lea și XX, datorită numeroaselor destinații în care limba oficială era portugheza. Spre exemplu, ne referim la , din sau chiar Brazilia care, în 1888, și-a obținut independența. Cu alte cuvinte procesul de adaptare era facilitat nu numai de cunoașterea limbii vorbite în țările respective dar și de tradițiile existente. Nu același lucru se putea spune despre Statele Unite ale Americi, ale cărei tradiții erau complet diferite.

Acest fapt se poate observa, cu precădere, în cazul celui de-al doilea val de imigrație, înregistrat între anii 1870 și 1920, atunci când mirajul și chemarea Lumii Noi au atras sute de mii de portughezi din Azore. După 1920, în ciuda crizei și a sentimentului xenofob, care cuprindea întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, imigranții portughezi au sosit în număr din ce în ce mai mare. Anii 1960, marchează începutul celui de-al treilea val de imigranți portughezi în Statele Unite ale Americii și , val caracterizat de nivelul înalt de școlarizare al acestora.

J. Milton Yinger în Ethnicity: Source of Strength? Source of Conflic? prezintă prejudecățile pe care trebuie să le înfrunte imigranții:

It is often said that seeing is believing. While this is doubtless true under many conditions, it is also true that believing is seeing. Perception is affected by desire, prejudice, hatred, and personal and group needs, as well as by objective processes. To some degree, we make members of our own groups and members of other groups into what we need them to be. We may need others to be enemies, witches, Satan. We may need atrocity stories, over and beyond the all-too-frequent real atrocities, to reduce any ambivalence we feel about our own violence in intergroup conflict. (…)

A strong ethnic prejudice can have an almost paralyzing effect on observation and rational judgement.

Deși cunoștea condițiile de trai din Azore, guvernul Portugaliei îngreuna procedurile de imigrare pe care locuitorii arhipelagului erau nevoiți să le îndeplinească. Guvernul Portugaliei a adoptat o lege în primăvara anului 1873 care îngrădea libertatea de mișcare a cetățenilor tineri, stipulând că: “monetary payment in substitution of enlistment was abolished, and the unhappy emigrate was still liable to be called upon to serve, if he returned prior to attaining his 36th year”.

Aceste pretenții impuse de guvern nu erau, întru totul, justificate deoarece tinerilor din Azore nu li se promitea un viitor strălucit într-o societate izolată și aflată încă în curs de dezvoltare, așa cum era cea din arhipelag.

În perioada 1890-1921, aproximativ 1.000.000 de portughezi au imigrat; dintre aceștia, numai 16% și-au ales ca destinație finală . Majoritatea provenea din Portugalia continentală și se îndrepta spre Brazilia (85%). Dintre aceștia, numai 5% au optat pentru Statele Unite ale Americii, iar ceilalți s-au îndreptat către Europa sau . În ceea ce privește locuitorii din arhipelagul Madeira, și-au ales drept destinații Brazilia, Statele Unite ale Americii și . În continuare, imigranții din Capul Verde s-au îndreptat în număr mare către Statele Unite ale Americii, însă atât procesul de aculturalizare cât și eforturile întreprinse de această comunitate pentru a-și păstra identitatea culturală diferă de cele ale azoreenilor.

Rodica Mihăilă explică acest fenomen în termenii unui proces spiritual de căutare a unei identități, a originilor culturale și de mitizare mai apoi a spațiului american ca model ideal pentru restul umanității:

Until three or four decades ago the past was found, above all, in the story of the European invention and creation of the New World as told mainly in the texts of the English colonists, the Puritan divines and the Founding Fathers. The colonial forefathers forged an idea of civilization associated with the New World utopia and with an ideology of universalism and exceptionalism that promoted the image of an exemplary to serve as a blue print for the rest of the world. Are their texts still relevant to current readings of , when their Eurocentric, Protestant, male “rhetoric of consensus” deliberately ignored or excluded, or made inaudible the voices of large minority sections of the society – most notably, Native Americans, Blacks and women?

afirmă că azoreenii s-au îndreptat către , Brazilia, Europa și . Teoreticianul susține că se observă șabloane în ceea ce privește grupurile insulare. El împarte cele nouă insule ale arhipelagului Azore în trei grupuri în funcție de destinațiile alese de imigranți: primul grup poartă numele de Horta și este alcătuit din următoarele insule: Pico, Faial, și Corvo. Din aceste insule, 94% dintre locuitori au plecat în Statele Unite ale Americii iar 5% în Brazilia.

Cel de-al doilea grup este și are în componență două insule: São Miguel și . Portughezii din acele locuri au ales și Brazilia.

Ultimul grup este denumit Angra, fiind constituit din Terceira, São George și Graciosa – iar statisticile arată că 68% dintre locuitori s-au îndreptat către țara făgăduinței iar 31% către cel mai întins stat din America de Sud. Pe de altă parte, Zarita Araújo-Lane în articolul Portuguese Families susține că portughezii din California au origini în arhipelagul Azore, cu precădere, în cinci din cele nouă insule și anume Pico, Faial, Flores, São George și Terceira.

Imigranții portughezi din provin din insulele Madeira sau din insula , din Azore. Portughezii din Capul Verde s-au stabilit în partea de sud-est a statului , în special în apropierea portului , cunoscut pentru intensa activitate din domeniul pescuitului de balene. Descendenții portughezilor din São Miguel sunt localizați pe coasta de est, în special, în statele , și . În aceleași state locuiesc descendenții portughezilor de pe continent și din insulele ; se estimează că azoreenii constituie două treimi din totalul imigranților din Statele Unite ale Americii.

Carol B. Schoen explică această dinamică a populației din insule ca reflex al proiecției mentale distincte a visului american la diversele categorii de indivizi, cu credințe și aspirații diferite, care au optat pentru imigrare:

The American Dream. (…) immigrants who came of their own free will to the (…) were spurred by a dream of . The idea of as the New Jerusalem had inspired the early Puritan settlements; the expectation of religious freedom had encouraged the early Quaker and Catholic migrants; the hope of economic security had motivated the midcentury Irish farmers; the belief in American political freedom had lured the German refugees. For all of these groups and others as well, there was a belief in the myth of America as a New World, one in which the evils that beset the Old World no longer existed, where each man was a new Adam, all equally free and all able to create a paradise on earth.

Nu există nicio atestare oficială asupra perioadei în care au plecat primii portughezi în Statele Unite ale Americii. Acest lucru este cauzat de faptul că mulți au părăsit ilegal. Totuși, există atestări conform cărora primul val important de imigranți portughezi către s-a petrecut între 1800-1870. Maria Irene Ramalho Sousa Santos în The Transparent Eyeball and Other American Spectacles comentează atracția pentru America prin prisma reprezentării, am spune, în „doi timpi” asupra acestui spațiu, mai întâi ca un tărâm al iubirii creștine, apoi ca o zonă a progresului industrial, care permitea împlinirea oricărui vis, un nou început și realizarea individuală în Lumea Nouă:

was an imagined community of Christian love and election long before Benedict Anderson conceived of imagined communitites as a result of print capitalism. (…) the sailors of the “discoveries” helped to bring the imperial gaze and the slave trade to the New World, long before the Puritans really invented . Closer to us, immigrants and poets let themselves be lured or inspired by that promise of a new beginning or that hope which Americans and non-Americans alike have recurrently believed in: “Let us realize”, Ralph Waldo Emerson urges his countrymen in “The Fortunes of the Republic”, “that this country, the last found, is the great charity of God to the human race” (Works, XI: 337-40). On the other side of the Atlantic nearly a century later, Fernando Pessoa, in the very first lyric of his Portuguese epic of the modern consciousness, Mensagem, obligingly conceives of as “the future of the past”.

Portughezii erau mânați către pământul făgăduinței de bogățiile care se aflau de cealaltă parte a Oceanului Atlantic și, implicit, de șansa îmbogățirii; de asemenea, refuzau să mai trăiască izolați. Considerăm că mai mult decât dorința de îmbogățire individuală, ceea ce atrăgea insularii spre America era această dorință de ieșire din izolare, aspirația spre comunicare într-o lume care își afirma identitatea odată cu nevoia – încă vagă, tulbure – de modernitate.

În acea perioadă pescadoarele baleniere din care acostau, cu precădere, în insulele Azore ofereau primele locuri de muncă și mijlocul de transport către Statele Unite. Totodată, industria dezvoltată în jurul pescuitului și prelucrării cărnii de balenă i-a influențat pe imigranții portughezi în a-și întemeia comunități în , zona de coasta din New England și .

La început, era printre cele mai importante centre ale industriei baleniere, cu sediile de la și Capecod. În primii ani ai secolului al XIX-lea, s-a evidențiat . În acea perioadă, flota de pescadoare navigha, de asemenea, în Oceanul Pacific. Astfel, apar noi centre la și . În 1800, datorită extinderii flotei americane, era greu să alcătuiești personalul de bord. Arhipelagul Azore a devenit o țintă predilectă pentru aceste vase. Pescuitul era rentabil în arhipelag întrucât zona era populată de multe balene.

Arhipelagul Azore este așezat la 2.000 mile de Massachusetts, 700 mile în larg de coasta Portugaliei și 750 de Africa. Așezarea „strategică” le oferea căpitanilor de vas posibilitatea de a aproviziona vasele cu fructe și legume proaspete, precum și de a urmări și vâna numeroase balene.

Puțini portughezi din Azore se alăturau echipajelor în 1820; cu trecerea timpului, totuși, odată cu înasprirea condițiilor de trai în insule, tot mai mulți și-au ales această cale în anii 1840-1850. Din fericire, la acea vreme, căpitanii de vas nu făceau diferența între marinarii americani și cei portughezi. Walter Walker susține că portughezii erau foarte dedicați și curajoși în timpul pescuitului astfel că: “sought after by the masters for their daring pursuit of the fish, as well as for their quiet behavior on board”. El susține că acest comportament manifestat de către azoreeni pe puntea vaselor americane oferea importante informații despre felul de a fi al locuitorilor arhipelagului, precum și despre condițiile de trai care i-au determinat să imigreze.

În perioada 1820-1830, pescadoarele se întorceau în statul sau, deseori, în portul . Peștele era vândut iar echipajul răsplătit pentru munca depusă la terminarea contractului. Marinarii își căutau noi curse iar ciclul se relua.

Unii dintre ei, puțini la număr, se hotărau să se întoarcă în Portugalia natală atât cu banii câștigați, cât și cu un bagaj impresionant de povești marinărești și cu detalii despre modul de viață american. Aceste povestiri, mai mult sau mai puțin adevărate, aveau rolul de a stârni curiozitatea și de a întări decizia tinerilor portughezi de a părăsi arhipelagul Azore.

Încă din secolele trecute, în comparație cu tentația de a trăi visul american, stabilitatea pe care natală o oferea nu era suficientă pentru a-i convinge să rămână. Rodica Mihăilă apreciază că, în timp și fenomenul este evident pentru secolul nostru. Tentația orientării spre America este expresia reiterării și a reactualizării din trecut a acelor tranșe de real încă utile pentru permanenta reconfigurare – în mentalul spațiului colonial – a imaginii Americii ca ilustrare a exemplarității:

The American myths and the symbology of the American Dream in which the official discourse of the 21st century American exceptionalism is grounded point back to the political, economic, religious and intellectual elites of colonial and revolutionary . The need to explain in the context of the increasingly globalized and digitalized unipolar world of this century is rendering re-usable the no-longer usable past.

Puși în fața posibilității imigrării, tinerii se îndepărtau sufletește de arhipelagul lipsit de strălucire în raport cu mirajul Americii. Astfel, existau numeroși portughezi care doreau să rămână în statele , și . După cum afirmă Williams, primul voiaj era și ultimul pentru ei. Mulți dintre aceștia proveneau din rândurile tot mai numeroase ale marinarilor de pe pescadoarele pe care le-am menționat anterior.

Odată cu mărirea flotei pescadoare de balene din 1840-1850, era relativ ușor pentru portughezi să găsească vapoare interesate să-i angajeze. Vasele americane deveniseră sinonime pentru idealul de a pleca din insule și a se stabili în Statele Unite ale Americii.

În 1870, drumul era deja trasat pentru următoarele valuri de imigranți portughezi în Statele Unite ale Americii. Se formaseră deja mici comunități în Massachusetts și, în special, în jurul centrelor industriei baleniere din New Bedford și Providence, din statul Rhode Island. California s-a dovedit a fi un stat ospitalier pentru imigranții portughezi care, din 1850 până în 1870, au ales această destinație, în prima fază, pentru aurul care se spunea că se ascundea în minele de acolo iar, mai târziu, pentru fermele pe care le-au ridicat aici.

În anii 1860-1870, industria balenieră a înregistrat un declin, astfel s-a redus numărul portughezilor din Azore care au venit în Statele Unite ca marinari.

Așadar, putem afirma că anii 1870 au marcat cea de-a doua etapă a imigrației portugheze în Statele Unite ale Americii. Acest lucru s-a datorat experienței pe care imigranții portughezi o deprinseseră odată cu stabilirea lor în noua . Începuseră să formeze mici comunități, să învețe limba engleză și să stabilească legături cu localnicii.

Portughezii tineri care părăseau arhipelagul Azore plecau în pe un drum la capătul căruia, cel mai posibil, îi așteptau conaționali. De cele mai multe ori erau fie rude mai îndepărtate, fie consăteni. Williams afirmă că acest sentiment de întrajutorare reducea anxietatea deoarece, ajunși la destinație, le era asigurat un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și, cu puțin noroc, un loc de muncă.

Putem afirma, așadar, că una dintre caracteristicile celui de-al doilea val de imigranți portughezi în Statele Unite ale Americii este reprezentată de alcătuirea de rețele sociale între membrii familiilor din Portugalia insulară și gazdă. Donald R. Taft în Two Portuguese Communities in New England susține că, potrivit recensământului din 1870, în America, trăiau peste 1.900 de portughezi răspândiți în principal pe coastele de est și vest. Acest lucru se explică prin existența industriei baleniere din Massachusetts, Rhode Island și Connecticut, mai exact, porturile New Bedford, Providence și New Haven. Williams citează The Ninth Census of the United States, din 1870, conform căruia reprezenta o altă concentrare importantă de imigranți portughezi – aproximativ 3.400 membri.

După 1870, imigranții portughezi alegeau alte mijloace de transport spre în locul pescadoarelor baleniere. Așadar, Samuel Eliot Morison în The Maritime History of 1783-1860 susține că imigranții alegeau vase de pasageri comerciale, care circulau între Europa și coasta de est, sau vapoare cu aburi care circulau din Portugalia în . De remarcat este faptul că unele vapoare aveau ca unic scop transportul de imigranți de diferite naționalități către Statele Unite ale Americii. Astfel, reclamele lansate de companiile deținătore de vapoare cu aburi promiteau un transport sigur și rapid între insulele Azore și .

Zeph W. Pease și George A. Hough în New Bedford, Massachusetts: Its History, Industries, Institutions and Attractions evocă vaporul cu aburi „Veneția” care, în 1911, oferea curse lunare între orașul Angra, de pe insula Terceira, către Statele Unite. De asemenea, compania proprietară a vasului le promitea pasagerilor că aveau să ajungă după cinci zile și jumătate pe țărmul făgăduinței. Mai mult, se angaja să le asigure transportul cu trenul de pe coasta de est în . În acest context considerăm relevantă o comparație între condițiile de călătorie oferite la începutul secolului XX și condițiile pe care imigranții din primul val au fost nevoiți să le îndure. Amintim că imigranții portughezi de pe vasele de pescuit balene urmau să ajungă în după doi-trei ani, atât cît durau contractele lor, în timp ce portughezii din cel de-al doilea grup beneficiau de statutul și condițiile oferite pasagerilor.

Lawrence Oliver chiar reliefa, în 1903, ușurința cu care se pătrundea în și oferea o motivație convingătoare în acest sens: “It was easy to get into this country in those early days. was a free port. To get in, all you needed was a little money in your pocket, so that the authorities could be sure that you wouldn’t be destitute and on relief right away”.

Ca și ceilalți imigranți, portughezii alegeau acest drum încă de tineri. Majoritatea avea între 14-44 ani iar motivele pentru care părăseau Portugalia erau de ordin economic și social. Nu putem vorbi de motive politico-religioase în cazul lor, spre deosebire de alte nații sau comunități.

Scopul principal al imigrării îl constituia agonisirea de capital prin muncă cinstită și grea. Carlos Cordeiro și Susana Serpa Silva subliniază că singura modalitate prin care corespondau imigranții portughezi cu rudele și prietenii rămași acasă erau scrisorile, în care prezentau nenumăratele oportunități pe care Lumea Nouă le oferea în schimbul muncii. Desigur, multe rânduri din aceste scrisori erau pure exagerări, însă își găseau ecoul scontat în mințile azoreenilor al căror univers se limita la cele nouă insule ale arhipelagului și, cel mult, la Portugalia continentală.

Carol B. Schoen explicând această relație epistolară, oferă o motivație incitantă pentru imaginea hiperbolizată a Americii, consolidată de mărturiile imigranților:

This myth achieved credibility in the cities and towns of with reports of friends and kinsmen who wrote back home of their experiences. Since it is likely that only the successful ones would keep in touch (those who failed would probably like to keep their failure a secret), the reports that came back from the were generally favorable and often wildly exaggerated.

Primul val de imigranți portughezi a fost exclusiv masculin. Taft susține că această tendință se datorează pescadoarelor baleniere care i-au adus în . Începând cu 1900, numărul femeilor portugheze care au imigrat în a crescut considerabil datorită mijloacelor de transport mai accesibile. Astfel că, între 1900- 1919, proporția de bărbați și femei portughezi se situa în jurul valorii de 2 la 3. Din punct de vedere legal, femeile puteau mai ușor să părăsesacă Portugalia, întrucât nu erau obligate să efectueze serviciul militar; în consecință, nicio taxă sau angajament suplimentar nu erau necesare. Odată ajunse în Statele Unite, se puteau angaja în fabricile de textile din , și . În legătură cu imigrația feminină din Statele Unite, Ramona Mihăilă face interesante remarci, aplicabile în esență și în cazul azoreenelor. Autoarea consideră că un asemenea grup presupunea reprezentante mai independente, femei de obicei singure, interesate de măritiș:

Irish women, many of them young and single, would often come to the on their own. As a group they were more independent and less focused on marriage than women from other countries. While the Irish were the only ethnic group with a majority of female emigrants, at the other end of emigration scale there were the groups of emigrants from the Balkan countries, only 10 percent of whom were women.

Așadar, pe lângă motivele financiare și sociale, portughezele alegeau pentru a-și urma familia sau pentru a se căsători. De obicei, aceste căsătorii erau aranjate, în sensul în care era des întâlnit obiceiul ca un tânăr imigrant, ajuns la nivelul la care putea întreține o familie, să fie ajutat de familie pentru a se căsători. În același timp, statisticile arată că mai multe femei s-au întors în Portugalia decât bărbați. Proporția este de 1 la 3. În concluzie, pentru părăsirea mirificului spațiu al arhipelagului Azore și pentru opțiunea pentru zona , sintetizând generosul material bibliografic utilizat, identificăm următoarele tipuri de motivații:

1. Economice

Ariditatea unora dintre insule, epuizarea în timp a resurselor – și așa precare -, reducerea economiei la o unică ramură de producție (agricultura) și prea restrânsele deschideri spre ocupații adiacente (de tip artizanal) legate de acestea.

2. Politice

Presiunea exercitată de guvernanții portughezi asupra populației masculine privind serviciul militar și obligațiile fiscale excesive.

3. Socio-culturale

a) Sentimentul izolării, al „insularizării”, al reducerii relațiilor interumane, spirituale, culturale la arhipelag și la tutela metropolei.

b) Aspirația comunicării, a deschiderii spre o lume care își construia o identitate modernă, globalizantă.

Desfășurarea emigrației etapizat, sprijinul susținut acordat de portughezii stabiliți în noilor veniți, poate și solidaritatea religioasă catolică într-un spațiu (pre)dominant protestant explică, în opinia noastră, neasimilarea insularilor. Astfel, departe de a fi asimilați, în zonele deja menționate ei au constituit comunități omogene.

Condițiile în care s-au format comunitățile de imigranți portughezi au fost diferite pe cele două țărmuri ale Americii, pe coasta de est și de vest. Astfel, pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii, comunitatea de portughezi era foarte bine sudată în momentul în care a sosit cel mai însemnat număr de imigranți. Având în vedere că așezarea era împământenită, pentru noii-veniți a fost mai ușor să se adapteze, iar trecerea de la o societate rurală la una industrializată, de tip capitalist, s-a realizat treptat, fără probleme.

Coasta de vest dimpotrivă nu era la fel de dezvoltată și, în consecință, nici oportunități economice nu îi îmbiau pe imigranți. Aceste caracteristici au determinat numărul mic de imigranți portughezi stabiliți aici.

Pe lângă pescuitul de balene, primii imigranți portughezi și-au câștigat existența muncind la ferme datorită experienței acumulate în insulele Azore, cunoscute pentru intensa activitate în domeniul creșterii animalelor și al agriculturii. Pământul din apropierea orașelor și , era bine parcelat, întrucât agricultura era practicată de peste două secole. Munca la fermă, spre deosebire de cea de pe vas, necesita mai multe ore de activitate fizică și un profit mai mic. Din fericire, se găsea mereu un loc la vreo fermă din împrejurimi pentru un tânăr portughez sosit în , luând în considerare experiența pe care o dobândise acasă în curtea de zarzavaturi sau în grajdul propriu.

De obicei, odată cu trecerea timpului și cu stăpânirea limbii engleze, imigranții portughezi aspirau la cumpărarea unei parcele de pământ și înființarea unei ferme. Se practica, de asemenea, închirierea unui lot de pământ sau a unei ferme.

Apariția și dezvoltarea industriei au reprezentat o oportunitate extraordinară pentru mâna de lucru necalificată și pentru imigranți. De remarcat este faptul că proprietarii de fabrici le ofereau imigranților portughezi salarii mai mici pe de o parte, din cauza statutului lor de nou-veniți iar pe de altă parte, din cauza lipsei de experiență în ceea ce privește mânuirea utilajelor din fabrică, fapt cauzat de traiul într-o societate preponderent agrară și rurală în arhipelag.

Industria textilă era potrivită pentru astfel de muncitori întrucât nu necesita o pregătire intensă. Aveau totuși nevoie de rezistență fizică întrucât norma zilnică era de 10-12 ore. Fabricile din și erau mereu în căutare de muncitori, așadar mulți portughezi și-au găsit de lucru în industrie.

Primele angajări atestate de muncitori portughezi au avut loc în anul 1850, iar numărul lor a crescut constant în anii 1860-1870. Apogeul a fost atins în 1890, atunci când industria textilă s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru numărul de imigranți portughezi; în cele din urmă, au fost nevoiți să-și caute de lucru în altă parte.

Imigranții portughezi din al doilea val își alegeau ca destinație comunitățile deja formate. reprezenta una dintre cele mai populare destinații din multe puncte de vedere. Massachusetts reprezenta în secolul al XIX-lea un important centru industrial datorită rețelei ramificate de râuri care asigura un mijloc de transport ieftin, indiferent de cantitatea de material transportată, dar și o sursă de energie naturală. La începutul anilor 1800, s-au deschis numeroase fabrici de bumbac. În primul rând, în acest stat exista o importantă comunitate de portughezi. În al doilea rând, era cea mai accesibilă destinație pentru cei care părăsiseră arhipelagul Azore; în consecință, costurile de transport erau reduse. În al treilea rând, era ușor să găsească un loc de muncă datorită rețelei sociale intens dezvoltate.

Williams afirmă că în 1900, întrecuse statul în ceea ce privește numărul de imigranți portughezi. Primii imigranți portughezi din acest stat lucrau în domeniul pescuitului de balene și al navigației, din cauza lipsei de educație și de îndemânare în mânuirea tehnicii de lucru din uzine. De asemenea, se angajau ca zilieri sau își închiriau o parcelă sau o mică parte dintr-o fermă. Mai târziu, au început să caute de lucru în fabrici ca muncitori necalificați.

După 1870, pescuitul de cod și de pește de mare a înlocuit pescuitul de balene. Au urmat uzinele de fibre textile unde, după 1890, majoritatea imigranților portughezi se angaja. S-au remarcat fabricile din , , , și . Prima fabrică de bumbac a fost inaugurată în Fall River, un oraș portuar situat între New Bedford și Providence, în 1813; 60 de ani mai târziu, fabrica de textile din Fall River avea peste 10.000 de muncitori. Dacă la început avea activitatea axată pe pescuitul de balene, în timp și-a diversificat evantaiul de preocuări economice, asigurându-le locuitorilor viitorul prin industrie.

Prima fabrică de bumbac din a fost deschisă în 1849, iar în 1870, peste 2.000 de americani și imigranți lucrau la cele patru fabrici existente în localitate.

Conform recensământului din 1870, nu fusese înregistrat niciun copil născut din părinți portughezi, stabiliți în . Existau, cu siguranță, întrucât în erau înregistrate familii care lucrau acolo de peste 20 de ani. În 1920, la jumătate de secol din momenul în care imigraseră primii lusitani, minoritatea etnică portugheză din era cea mai numeroasă.

Willliams prezintă cazul unui portughez de 16 ani care se angajase la ferma unui conațional de-al său, în apropiere de New Bedford ; angajatorul îi oferea 5 dolari pe lună, pe lângă masă și cazare. Două săptămâni a lucrat la această fermă. Cu ajutorul unui prieten a găsit un post la o fabrică de bumbac din oraș, cu 3.50 dolari pe săptămână. Cu alte cuvinte, salariile din industrie erau mai mari decât cele din agricultură, după cum însuși băiatul respectiv declara: “I went to work, sweeping floors in a cotton mill. In about three months, I was promoted to being a cleaner…”

Seymour Luis Wolfbein în The Decline of a Cotton Textile City: A Study of New Bedford afirmă că acest oraș devenise, în 1911, o piață ofertantă de locuri de muncă pentru imigranți datorită faptului că reprezenta principalul centru de prelucrare a bumbacului din Statele Unite ale Americii. Viața imigranților era grea în sensul în care se aflau la baza societății. „Relația deformată dintre sine și celălalt”, după cum menționează Rodica Mihăilă, a determinat o înțelegere eronată a imigranților de origine portugheză de către americani.

Acest lucru era cauzat de salariile mici și de condițiile în care locuiau. Mulți dintre ei nu aveau acces la un sistem medical adecvat. Din cauza neajunsurilor, atât bărbații, cât și femeile și copiii erau nevoiți să lucreze în fabricile de bumbac: “If they marry, they must either live on a very low plane or expect their wives and children to continue to work outside the home”.

Deși erau obișnuiți cu munca, lucrul înt-o uzină de textile reprezenta o experiență nouă pentru femeile și copiii portughezi. În 1910, comunitățile portugheze din și se situau printre primele în ceea ce privește mortalitatea infantilă. În consecință, autoritățile au început să studieze cauzele acestui fenomen trist. Un medic american din Fall River sublinia în 1910 impactul poziției sociale și a condițiilor mizere de trai asupra situației muncitoarelor-mame imigrante:

The foreign-born mother in , for example, is more likely to work in the mills during pregnancy, to have many children, and to live in crowded and unhygienic quarters. She, more than the native mother, reflects the injurious influences of an unfavorable industrial and economic climate.

Taft menționează că, potrivit studiilor efectuate de statul american, femeile însărcinate de origine portugheză din lucrau mai multe ore decât celelalte femei de alte naționalități. Mai mult, 39% dintre ele munceau în timpul sarcinii în afara gospodăriei. Procentul era de două ori mai mare decât al celorlalte femei însărcinate din alte origini.

Schoen explică acest fenomen, raportând neînsemnatul vis american al imigranților la perspectiva lucidă asupra crudei realități în care de fapt aceștia trăiau:

The Cruel Reality. In order to reach this golden land, (…) immigrants endured a long, arduous journey. (…) Little wonder that when these immigrants landed to , their filthy, bedraggled appearance horrified native Americans.

If these immigrants shared a common dream and suffered much the same dismal journey, they also found a cruel reality awaiting them in large urban centers. Instead of streets paved with gold in New York, there were the densely crowded neighborhoods, thick with pushcarts and the noise of haggling; instead of a home for everybody, there were dismal rooms of the “New Law” tenements whose windows looked out on dark airshafts; instead of an end to worry about bread there was the daily struggle to earn enough to pay the rent and buy food.

În 1920, 45% din membrii comunității portugheze din se născuseră în Statele Unite ale Americii. Deși era o comunitate tânără, condițiile de trai continuau să fie insalubre și necorespunzătoare:

The sections of the city where most of the Portuguese live are unattractive. There is a dreary monotomy of plain two and three story frame buildings with accommodations for from two to twelve families, sometimes fronting the street, and sometimes ugly alleys. In most yards the tramp of many feet has prevented the growth of grass although there are exceptions to this. Even where the interiors of the tenements are well kept, hallways are apt to be defaced and uncleanly.

Mai mult, Louise Lamphere, Filomena M. Silva și John P. Sousa explică în acest sens că:

Portuguese families are under a fair amount of financial stress, especially during the first few years in the . Husbands and wives are earning low wages, and there are substantial expenses. These begin with paying off the debts incurred for plane fares and continue (…) weekly expenses of rent, food. (…) Portuguese families do not like to be in debt and prefer to pay cash for items. It takes a number of years for a family to be able to buy a house, even in working-class areas, where triple-decker frame housing is still relatively unexpensive.

La începutul secolului XX, familiile de imigranți portughezi nu-și puteau susține copiii la școală, iar majoritatea tinerilor frecventa ciclul obligatoriu pe banii statului. Educația nu reprezenta unul dintre fundamentele după care se ghidau imigranții portughezi. Mai importante erau religia, comunitatea și familia. Deși școala reprezenta o alternativă pentru mamele care lucrau în fabricile industriei textile și care nu aveau cu cine să-și lase copiii, de cele mai multe ori însă aceștia abandonau școala de îndată ce terminau clasele obligatorii și intrau în câmpul muncii.

Putem considera, așadar, că aceste comunități etnice constituiau un habitat închis, păstrându-și „identitatea insulară”, după cum Russell King o denumea. Mai mult, imigranții portughezi proveneau dintr-o „lumea mică” și duceau o „viață globală”, în termenii lui Russell King și John Connell.

Imigranții vorbeau portugheza atât în familie, cât și la locul de muncă. Frecventau aceleași cercuri de cunoștințe și aceleași parohii. În acest sens, Lawrence Oliver îl cita pe un tânăr portughez din : “I had no opportunity to learn any English. I worked with Portuguese people and lived with Portuguese people all during that time. Even my boss was Portuguese”. Toate aceste aspecte au dus la încetinirea procesului de aculturalizare și de învățăre a limbii engleze. Ramona Mihăilă remarca în acest sens faptul că însușirea limbii străine se făcea la un nivel „utilitar” și că, de fapt impactul cu educația nu viza decât realizarea unei asimilări de esență, menită să accelereze procesul de aculturație:

They had to learn the language as well as to get used to the new customs of the land. In response to the needs of the waves of immigrants arriving before created various institutions of assimilation. One of the most efficient was the education system: a whole network of schools and high schools where the attendance was obligatory. Education accelerated the pace of acculturation.

În consecință, dată fiind această dificultate a accesului la educație, din cauza lipsei de informație și a tendinței de a trăi retrași, puțini imigranți portughezi puteau avansa. Era un cerc vicios: neavând resurse financiare importante, toți membrii familiei erau nevoiți să muncească. Astfel, rata anafalbetismului din această comunitate de imigranți era foarte ridicată.

Adeline Becker în The Role of the School in the Maintenance and Change of Ethnic Group Affiliation subliniază importanța școlii în formarea „etnicității culturale” și, implicit, a identității culturale. Becker afirmă că, de-a lungul istoriei, imigranții portughezi au întâmpinat greutăți în a-și recunoaște etnicitatea și în a lupta pentru a-și promova cultura în Statele Unite, ca urmare a prejudecăților și discriminării.

Cultural ethnicity is defined through behavior, values, styles of interaction, and material culture. The dimensions of symbolic ethnicity include ethnic identification, a sense of belonging to the group, a “recognition of and attachment to cultural symbols, linguistic markers” (Keefe, Reck and Reck 1983, 5) and feelings of either pride and positive affiliation or inferiority and discrimination. (…) The Portuguese come from a tradition of little formal education, of one of the highest illiteracy rates in , of strong sexual role divisions, and of over fifty years of fascist dictatorships providing virtually no opportunity for political participation and very strong disincentives for defying authority. (Although a 1974 coup brought democracy to the country, its impact has not yet been clearly evidenced among the recent immigrants. It is expected that both education and political participation will be viewed as a greater priority among the newer immigrant populations).

În schimb religia catolică și biserica au acționat asupra mentalului colectiv ca forțe de menținere a identității spirituale și ca principal sprijin moral și suport – dacă nu substitut – al unor repere culturale proprii.

În anii 1920, în Fall River existau șase biserici catolice și 14 preoți, ceea ce evidențiază respectul de care societatea americană a dat dovadă privind libertatea de cult a imigranților:

(…) was the space for religious communities to practice their faith in peace and comparative isolation. Each ethnic group had full freedom of speech, the right to practice its religion, and to maintain its customs. The Constitution, especially the First Amendment, guarantees the principle that church and government are to remain separate, that no religion should receive special treatment and no citizen should be prohibited from practicing his or her religion. The recognition that the relation between people and their God was a private affair into which government must not intrude contrasted to the age-long European practice of uniting church and state and imposing harsh restrictions on dissenters. Religion by choice was the natural counterpart of government by consent, and contrary to beliefs, the separation of church from government did not in fact weaken either but strengthened both. (…)

[I] highlight the beneficial impact of the American model of „unity in diversity” on the numerous immigrant communities. (…) the American challenge brings together people of mixed origin and religion, and it does so rapidly and, above all, through peaceful absorption, not forcible incorporation.

Din acest punct de vedere, viața portughezilor din primele două valuri de imigranți nu era foarte diferită de cea din arhipelagul Azore. Părăsind țara natală din motive economice și sociale, ei atingeau un nivel satisfăcător de trai în abia după câțiva ani de muncă asiduă. Bela Feldman-Bianco subliniază că în acest context, în plan mental ei realizau un fel de fuziune între spațiul de plecare (Portugalia) și cel de destinație ():

For at least a century, labor migration, networks of kinship relations (including intercontinental marriage patterns), circulation of material and symbolic goods, and the constant reinventation of multiple layers of Portuguese (past) time and space in an American present, have emerged this “world between Portugal and America” into a single social construction.

În 1920, se înregistrează o schimbare în ceea ce privește numărul de imigranți veniți în . Philip Taylor în The Distant Magnet: European Emigration to the USA considera că legile restrictive impuse de Congresul american reprezintă numai vârful aisbergului, în sensul în care, încă anii 1880, luase ființă o mișcare naționalistă ca urmare a numărului copleșitor de imigranți din toate părțile lumii. În consecință, sentimentul rasist s-a răspândit în rândul americanilor. David Lloyd definește esența acestui tip de rasism:

On the one hand, the concept of race has throughout its history been articulated in terms of the geographic distribution of peoples or, as the discreteness of geographic location gradually dissolves, as if there were a spectrum of races in contiguity with one another. On the other hand, in the politics of racism it is the confrontation of races in opposition to one another and the literally and figuratively spatial disposition of inequitable power relations between them that is most striking. Unquestionably, neither the history nor the theory of racism can be thought without reference to spatial categories, whether we attend to the global geographies of imperial expansion and international capital or to the more intimate geographies of the inner city, ghettoization, or the displacement of peoples. (…) racism is structured in the first place by the cultural determination of a public sphere and of the subject formation that is its condition of existence.

Dintr-o asemenea perspectivă, străinii ar fi putut produce un dezechilibru în economia din cauza incapacității lor de a se adapta reglementărilor impuse de țara gazdă. Astfel, în 1917, autoritățile au luat măsuri: fiecare imigrant, cu vârsta mai mare de 16 ani, era obligat să citească un pasaj fie în limba maternă, fie în engleză.

Această condiție a avut consecințe restrictive, impactul său fiind resimțit și în rândul imigranților portughezi, dat fiind faptul că proveneau dintr-o societate rurală bazată pe cultivatul pământului și pe creșterea animalelor. Cu alte cuvinte, puțini locuitori din Azore avuseseră parte de educație. Edward R. Kantowicz în Ethnicity dezvoltă ideea rasismului din punctul de vedere al identității etnice, problematică și pentru nativii americani:

At the turn of the century, the experienced its greatest wave of immigration. From about 1896 until the outbreak of World War I in 1914, an average of roughly a million newcomers arrived each year. Even more disturbing to native-born Americans than the sheer numbers was the ethnic composition of the “new immigrants”, as they were called. (…) These Poles, Russian Jews, Greeks, Italians, Serbs, Czechs, Portuguese, and many other were darker skinned than their northern European predecessors and spoke languages rarely heard before in or . In addition, few of the “new immigrants” were Protestants.

Because of the prevailing preoccupation with race, both in the and in European intellectual circles, turn-of-the-century Americans tended to view the newcomers in racial terms. (…) Both before and after the enactment of immigration restriction, the twentieth century has witnessed an outpouring of theories about ethnicity and assimilation.

Taft subliniază că, în 1916, peste 12000 de imigranți portughezi au trecut granița în . Doi ani mai târziu, după implementarea legislație restrictive, numărul acestora a scăzut considerabil, de aproximativ șase ori. În 1919, după trei ani de la introducerea condițiilor privind minimul de cunoștințe, 1.574 de portughezi au trecut granița.

Borges de Henriques în A Trip to the Azores or Western Islands remarcă demersul contrar, acela că începând cu secolul XX, din ce în ce mai mulți portughezi care imigraseră în Statele Unite s-au întors în arhipelag.

This island [São Miguel] furnishes more emigrants than any of the others, excepting, perhaps, . Women and young men form the principal portion of these. The former leave their homes hoping to better their fortunes, or to join friends already away; the latter quit them in order to avoid military service, though but a very small number of young men is required yearly by the home government.

There is another class of men who emigrate – those who, returning from whaling voyages or from the mines of California to visit their relatives and friends, find, in a short time, their inability to adapt themselves to their former quiet, monotonous life.

Remarcăm mai multe modele comportamentale, în funcție de motivele care au stat la baza deciziei lor. Un prim model este constituit de cei care plecau cu intenția de a se întoarece în natală, după ce se vor fi căsătorit și vor fi strâns o sumă de bani. Se întorceau în arhipelag, pentru a-și întemeia o gospodărie extinsă, cu banii agonisiți în . Unii reușeau, alții își risipeau banii.

Al doilea model, este cel al imigranților care se întorceau în Azore, pentru a-și căuta o soție, alături de care să-și continue viața în Statele Unite ale Americii. Odată găsită, se întâmpla ca femeia respectivă să refuze să-și părăsească natală. În consecință, unii optau pentru anularea căsătoriei, alții alegeau să rămână cu soția și familia acesteia, renunțând astfel la visul american.

Al treilea model se referă la portughezii întorși în arhipelagul Azore care nu se mai puteau readapta stilului de viață de acolo. Obișnuiți cu ritmul accelerat impus de societatea de consum , imigranții nu-și mai găseau locul pe pământul străbun, unde viața trecea într-un ritm lent. În cele din urmă, aceștia se întorceau în .

Al patrulea model îl constituie portughezii care, deși părăseau Portugalia cu decizia fermă de a-și croi un drum în , nu reușeau să se adapteze valorilor culturii capitaliste.

Ultimul model se referă la imigranții portughezi care-și lăsau în urmă familia și copiii pentru a strânge bani în , pe care să-i folosească la întoarcerea în natală. Odată ajunși în arhipelag, realizează că experiența imigrației a exercitat o influență majoră asupra caracterului și personalității lor. De asemenea, cultura țării gazdă reprezintă un factor ce modelează percepția imigranților asupra realității înconjurătoare. Jean-François Revel în Obsesia Antiamericană consideră că „această civilizație este, firește, una strălucitoare, dar ea nu este nici singura și nici cea mai importantă”. Mai mult, „în SUA, cultura artistică și literară are tendința să se provincializeze, în măsura în care – limba dominantă pretutindeni fiind engleza – americanii, chiar și cei mai cultivați, nu mai citesc în nicio limbă străină.” Cu toate acestea, Revel afirmă:

Presa și mass-media americane ajung în lumea întreagă. Modul de viață american – în vestimentație, muzică pop, alimentație, sistem de divertisment – seduce pretutindeni tineretul. Filmele și serialele de televiziune americane acaparează milioane și milioane de spectatori pe toate continentele, într-o asemenea măsură încât unele țări (printre care și Franța) caută să stabilească un sistem protecționist în numele „excepției culturale”. Engleza se impune de facto ca limba Internetului, fiind de multă vreme principala limbă a comunicării științifice. O mare parte din elitele politice, tehnologice și științifice ale celor mai diverse națiuni s-a format și se formează la universitățile americane.

Astfel, deși aleg să se întoarcă în Portugalia natală, și atunci ca și acum, imigranții vor trăi mereu cu nostalgia provocată de pământul făgăduinței. De remarcat este faptul că acești foști imigranți le vor insufla copiilor dorința de aventură și curiozitatea de a afla ce se ascunde de cealaltă parte a Oceanului Atlantic. Fiii foștilor imigranți pășesc, de obicei, pe urmele părinților și pleacă în .

Godfrey Baldacchino în Imigrantes, Turistas e Outros de Fora: „Venha visitar, mas não permaneça” – A ameaça de invasão para as sociedades insulares subliniază că, în general, locuitorii insulelor au o capacitate mai mică de adaptare în comparație cu persoanele din metropolele de pe continent, din cauza izolării geografice. Baldacchino argumentează că „aceștia își creează spații inviolabile din punct de vedere social, cultural, chiar și fizic, spații pe care străinii nu le pot penetra”.

Mai mult, războiul din Europa a reprezentat un alt factor care a redus considerabil imigrația portugheză în Statele Unite ale Americii. Războiul a avut consecințe de ambele părți. Portughezilor le era teamă să-și părăsească rudele în plin conflict continental, iar autoritățile americane au impus din ce în ce mai multe legi restrictive, odată cu expansiunea sentimentului naționalist. Taft susține că, în perioada 1908-1919, peste 20.000 de portughezi s-au întors acasă. În acest sens, Ramona Mihăilă remarca faptul că:

Most immigrants had little or no money when they arrived. The majority of these immigrants (…) were unskilled workers (…). Finding work, moreover, was difficult unless the newcomers had special skills. They were mostly tradesmen and apprentices and found jobs in mines and factories. Often they had no choice but to accept the hardest and lowest-paying jobs, and they settled in industrial cities and communities. They brought up families, built homes, and became naturalized citizens as part of the American scene. Drawn by the dream of American as a “land of the second chance”, (…) immigrants came to because they believed it would be easy to obtain farming land. Getting farmland, however, proved to be more difficult than they were encouraged to believe before they left their country, and therefore, most of them would end up crowding together in cities (…). The industrial labor market offered the newly arriving immigrant much better opportunities for employment than farming, for at the time, industrialization was in full progress revolutionizing the urban and spatial structure and changing the face of .

Este greu de făcut un tablou complet, în cel mai mic detaliu, despre viața imigranților portughezi din Statele Unite ale Americii din cauza surselor sporadice. La acest factor se adaugă discreția de care au dat dovadă aceștia, precum și lipsa educației. Putem concluziona că imigranții din Portugalia insulară și continentală au avut de înfruntat aceleași greutăți cauzate de discrimare, fiind, în consecință, marginalizați, după cum susține Carol B. Schoen:

The greatest desillusion, perhaps, was the reception which native Americans gave to immigrants in general. Part of the myth of had been the idea of acceptance of all peoples, of equality of treatment and opportunity. Instead, immigrants in general found discrimination and exclusion. (…) This disparity of treatment might be diminished by the surrender of unique ethnic distinctions, the adoption of the customs and mores of the dominant American culture, and the merging with the older population. But this acceptance of the “melting pot” was not always practiced by native Americans. coal miners denounced the Italian, Hungarian, and Polish labor arriving among them as a degraded servile class. New racial theories denigrated immigrants from Central and Southern Europe as inferior to the “Nordic strain from ”. The identification of with Protestantism brought a fear of the large number of Catholics.

Edificatoare în acest sens ar fi paragrafele transcrise de Williams despre experiența fiului unui imigrant portughez în :

Manuel A. was born in the Azores on the of in 1869 and was working as an errand boy when he decided to come to to avoid being drafted into the Portuguese army. In 1889, some men hid him with the trunks in a cargo ship and he came to as a stowaway on a sailing ship. It took him thirty-seven days to reach the . The first year he was in this country he worked in a lumber mill in for $20 a month, but it was awfully cold and he didn’t like it. He decided to go to where he had an older brother and ended up in at the Portuguese Hotel. He stayed there until he got a job working in the lumber mills in at $25 a month. He saved his money and soon went into partnership with his brother in a small dairy where they separated the cream from the milk, sold the cream, and fed the skim-milk to hogs.

În anii 1950, pe măsură ce condițiile de viață se îmbunătățeau în Statele Unite ale Americii, în insulele Azore locuitorii trăiau din ce în ce mai greu. Această diferență i-a determinat pe oameni să ia în considerare posibilitatea părăsirii țării de obârșie în favoarea Statelor Unite ale Americii. Pe lângă traiul incomod din arhipelag și a stării de deznădăjduire, mulți găseau refugiu în ideea că viața era mai ușoară pe celălalt țărm al Oceanului Atlantic. Mai mult, secolul XX a marcat un pas important în interesul pe care societatea l-a manifestat față de culturile minorităților din Statele Unite. Rodica Mihăilă în The American Challenge. An Introduction to the Study of American Civilization comentează această stare de fapt:

The self-reflexive mood of the “Me” decade finds its counterpart in the reinforced reflexiveness of the American Studies search for identity. (…) At the close of the 20th century American society is becoming more divided and more polarized along race, class and gender lines, more aware of difference, more preoccupied with identity, politics and issues of political and cultural representation. As the idea of “cultural studies”, in the sense of cultural criticism, has been embraced by American Studies, culture is increasingly perceived as inherently political, involved in the distribution of various forms of social power. Hegemony, power, domination, ideology have become key terms in a cultural analysis drawing from Continental, particularly French, poststructuralist theory and from both the post-Marxist and nonsectarian leftist allegiances of the postmodern generation of American intellectuals.

După cel de-al doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii au implementat o lege specială pentru a le oferi refugiu imigranților care doreau să scape de greutățile pe care le întâmpinau în țara natală. Astfel, Congresul american a adoptat „Azorean Refugee Act” din 1958 și 1960.

În 1957, insula a fost grav afectată de erupția vulcanică. Pe lângă importante pagube materiale, dezastrul natural a provocat o stare generală de nesiguranță și anxietate, care s-a răspândit cu repeziciune în cele nouă insule ale arhipelagului. Situația a fost cu atât mai dramatică cu cât reacția autorităților de la Lisabona s-a lăsat așteptată. În consecință, locuitorii s-au simțit într-un fel abandonați, dezarmați și neputincioși.

Așadar, aceste evenimente și documentul menționat marchează începutul celui de-al treilea exod al portughezilor. Un prim pas făcut de autoritățile americane pentru ajutorarea victimelor erupției vulcanice a fost emiterea a 1.500 de vize pentru întreținătorii de familie din . În 1960, au mai fost emise alte 2.000.

Francisc M. Rogers în Americans of Portuguese Descent: A Lesson in Differentiation afirmă că peste 4.800 de imigranți portughezi au trecut granița în SUA datorită legislației speciale. Cum era de așteptat rețeaua socială care fusese dezvoltată de mai bine de peste un secol între americanii de origine portugheză a funcționat și de această dată astfel că, odată ajunși la destinație, au fost întâmpinați de conaționalii lor și de urmașii acestora, care le-au oferit cazare și loc de muncă. Ramona Mihăilă asociază asemenea reacții cu schimbările produse în cultura și stilul de viață de tip occidental:

(…) the Industrial Revolution irreversibly changed Western culture and lifestyles, opened new jobs in the cities and caused a migration of people from family farms to urban areas. Immigrants and migrants alike left their traditional farm or small town culture behind and moved into the cities. Artisans and craftsmen were soon replaced by industrial workers, the whole society was restructured into one that focused on mass production and mass consumption.

La mijlocul anilor 1960, legislația privind imigrația a suferit unele modificări, devenind mai permisivă. Rodica Mihăilă explică această permisivitate a Statelor Unite ale Americii ca reflex al continuării vechilor mituri americane ale consensului și universalismului prin multiculturalism, fațetă a identității sale specifice:

Viewed in this light, the twenty-first century mainstreaming of Multiculturalism as the form of identity that the United States is testing for the world of the new millennium appears as a repackaging of old American myths of universalism and consensus, a reprocessing of the City-upon-the-Hill and the melting pot metaphors. The idea of as model and opportunity has been reconfirmed by the rising tide of immigration to the in the postcolonial and postcommunist age.

Reacția portughezilor a fost pozitivă, părăsind arhipelagul cu speranța realizării lor în . Principalul motiv pentru care alegeau Statele Unite ale Americii ca destinație era cel economic, în sensul în care aveau posibilitatea de a-și îmbunătăți veniturile. Precum se întâmpla în urmă cu un secol și jumătate, tinerii azorieni alegeau necunoscutul în detrimentul serviciului militar. Societatea din arhipelag era în continuare agrară și izolată, neavând multe de oferit tinerilor.

Spre deosebire de precedesorii lor din primele două valuri de imigrație, portughezii puteau în anii 1960 să se îmbarce către într-un avion. Cele cinci zile și jumătate cât dura călătoria cu vaporul, erau reduse la patru ore cu avionul.

Cu toate acestea, cel de-al treilea val de imigranți portughezi se diferențiază prin două elemente: nivelul de educație și sentimentul naționalist. În ceea ce privește prima caracteristică, majoritatea imigranților parcursese cel puțin școala elementară, spre deosebire de predecesorii lor care avuseseră puțin, sau chiar deloc, contact cu instituțiile de învățământ. În ceea ce privește a doua caracteristică, ultimii sosiți aveau o legătură strânsă cu identitatea portugheză, dorind să-și păstreze moștenirea culturală.

Predecesorii lor se identificau cel mult cu insula pe care se născuseră, dar nu conștientizau îndeajuns noțiunea de apartenență la națiune și și faptul că numai ei puteau menține vie amintirea țării de origine. Acest sentiment de naționalism s-a născut în urma luptelor de independență, pornite de fostele colonii portugheze din . Datorită imigranților din cel de-al treilea val, americanii de origine portugheză înțeleg mai bine complexitatea culturii străbunilor lor, fiind foarte legați de ideea de patrie și nație. Lawrence Venuti în Local Contingencies: Translation and National Identities comentează la nivel teoretic această conștientizare a identității naționale ca fiind un dublu proces:

The concept of nation (…) can be regarded as democratic, at least in principle, subsuming social divisions beneath a collective identity. (…) nationalism is not the empirical fact of national citizenship, but an identification with or self-recognition in a particular discourse of nation. (…) A national identity is constructed when the external object is both a particular discourse of nation and a social group, so that a double process of identification is enacted and housed in social institutions designed to reproduce the national culture and the nation-state. Yet neither culture nor state can guarantee the unity of the nation: not only are they disjunctive, characterized by incommensurate institutions and practices that may be in conflict (such as when a national cultural agency exacerbates political divisions), but they are each in their turn heterogeneous, since citizenship can be granted to foreigners and foreign values can be assimilated into the domestic cultures.

Pentru comunitatea avută de noi în vedere considerăm definitorii observațiile finale ale autorului:

Yet neither culture nor state can guarantee the unity of the nation: not only are they disjunctive, characterized by incommensurate institutions and practices that may be in conflict (such as when a national cultural agency exacerbates political divisions), but they are each in their turn heterogeneous, since citizenship can be granted to foreigners and foreign values can be assimilated into the domestic cultures.

În ceea ce privește sentimentul patriotic, un alt cercetător, Benedict Anderson propune o definire a termenilor operaționali semnificativi pentru mentalitatea portugheză și pentru reflexele ei în operele pe care le vom aborda în continuare:

It is useful to remind ourselves that nations inspire love and often profoundly self-sacrificing love (…) On the other hand, how truly rare it is to find analogous nationalist products expressing fear and loathing even in the colonized peoples who have every reason to feel hatred for their imperialist rulers, it is astonishing how insignificant the element of hatred is in these expressions of national feeling (…) In the vocabulary of kinship (Motherland, Vaterland, Patria) or that of home (heimat or tanah air [earth and water, the phrase for the Indonesians’ native arquipelago]). Both idioms denote something to which one is naturally tied.

Evoluția mentalului colectiv în cadrul comunităților restrânse de portughezi din Statelor Unite ale Americii a determinat apropierea lor, realizarea unei rețele sociale.

Și în cazul imigranților portughezi sosiți după 1960, rețeaua socială din interiorul comunității de portughezi a funcționat. Spre deosebire de conaționalii lor din primul val de imigrație, aceștia au fost sprijiniți de statul american pentru a se acomoda. De remarcat este faptul că după 1960, comunitatea de luso-americani a fost recunoscută ca fiind „grup etnic”. J. Milton Yinger în Ethnicity: Source of Strength? Source of Conflict? definește această noțiune:

In a general definition, an ethnic group is a segment of a larger society whose members are thought, by themselves or others, to have a common origin and to share important segments of a common culture and who, in addition, participate in shared activities in which the common origin and culture are significant ingredients. We need to distinguish a sociologically and psychologically important ethnicity from one that is only administrative or classificatory. (…)

The definition of an ethnic group I have suggested has three ingredients: (1) The group is perceived by others in the society to be different in some combination of the following traits: language, religion, race, and ancestral homeland with its related culture; (2) the members also perceive themselves as different; and (3) they participate in shared activities built around their [real or mythical] common origin and culture. Each of these is a variable, of course.

Rui Chancerelle de Machete în Sobre as relações Estados Unidos subliniază faptul că cetățenii americani de origine portugheză din a doua sau a treia generație tocmai având în vedere percepția de sine ca „diferit” nu pot înțelege cu adevărat experiența trăită de părinți sau bunici. Pe de o parte, luso-americanii din prima generație s-au lovit de prejudecățile din țara gazdă și de pe altă parte, de condițiile economice precare din de obârșie. Mai mult, el susține că „diaspora nu este doar o expresie poetică” ci o realitate, semnificativă pentru aceste contraste. În viziunea unui cercetător de origine portugheză, diaspora portugheză din Statele Unite trebuie să se implice activ în domeniul economic, politic și cultural pentru a-și asigura identitatea și autonomia față de ambele spații geo-politice.

Ca o concluzie a acestor observații asupra problemelor de fond ale circumscrierii în contemporaneitate a sferei identității portugheze în Statele Unite, considerăm sugestivă mărturia unui american de origine portugheză din a doua generație, oferită la sfârșitul anilor 1970 și înregistrată de Williams:

Sure! We came when you didn’t have all this and that free money for immigrants and minorities. We had to work for everything we got. Nobody gave us anything for nothing. Now these people are coming in and get bussed to special bilingual schools – so they don’t learn English and are proud of it! They get free lunches, they get paid to go to school, they get everything free we had to work for. They buy 10 houses where we’re lucky if we own one with the mortgage paid. And then you tell us we should be like them – pushy, grabby, and not even trying to be American! That’s the thanks we get for working hard and keeping things right.

2. „Minoritatea invizibilă”:

Privire critică asupra studiilor lusofone ca studii de identitate în Statele Unite

2.1. Structuri instituționale și factori determinanți pentru menținerea identității diasporice

Americanii de origine portugheză, ca oricare grup minoritar, încearcă să-și păstreze vie cultura, împotrivindu-se asimilării/aculturalizării. Trebuie amintit faptul că minoritatea portugheză este recunoscută pentru încăpățânarea de care au dat dovadă imigranții din primele două valuri în a învăța limba țării gazdă; acest fapt reprezintă o consecință a mediului închis în care își duceau existența, mediu în care limba era, firește, portugheza. Mai mult, la locul de muncă – fie la fermă, fie în uzină -, dialogul avea loc în portugheză cu ceilalți imigranți de aceeași origine sau cu superiorii care, de cele mai multe ori, proveneau din aceeași . Având ca exemplu imigranții brazilieni din , Kátia Maria Santos Mota demonstrează contrariul – în prezent, familiile acestora consideră bilingvismul un atu, îndrumându-și copiii să învețe deopotrivă engleza, cât și portugheza:

The sense of identification and the desire to be acknowledged as members of the community seem to be the most important reasons for the youngsters I followed to either adopt or reject Portuguese in daily life.

Research on immigrants in the reveals a state of “in-betweenness”, since the desire to work here in order to assure their future life in gives them an ambiguous position of being both sojourners and immigrants.

(…) the immigrant parents [see] bilingual competence for their children as a social advantage, a form of cultural capital, a family investment than can benefit their children’s future personal and professional lives.

(…) Most of the families believe that parents are responsible for keeping their Portuguese alive, as the school system, even in bilingual education programs, reinforces language assimilation towards English monolingualism.

Utilizarea limbii portugheze și opoziția față de limba țării gazdă ne apare ca semnificativă pentru rezistența față de asimilare.

Pe parcursul cercetării noastre utilizăm termenul de aculturalizare în accepția circumscrisă de J. Yinger oferă o definiție a procesului de aculturalizare:

Assimilation (…) is a process of boundary reduction that can occur when members of two or more societies, ethnic groups, or smaller social groups meet. It is a variable, not an attribute. When the process is carried to completion, an assimilated ethnic population is defined operationally as a group of persons with similar foreign origins, knowledge of which in no way gives a better prediction or estimation of their relevant social characteristics than does knowledge of the behavior of the total population of the community or nation involved.

In few instances, however, is assimilation complete. Traces of ethnic variation can persist even alter several generations of social and physical mobility, extensive contact across ehnic lines, and equal opportunities.

Opoziția față de procesul de aculturație a imigranților portughezi din s-a dezvoltat în timp în forme specifice și în proporții diferite în cele trei valuri de imigrație. Inițial însă această populație și-a apărat identitatea culturală prin credință și prin momentele ceremoniale ale existenței individului, patronate de biserică. Dacă la început nunta, botezul sau înmormântarea reprezentau principalele momente în care membrii rețelei sociale se adunau, ulterior s-au organizat în asociații și organizații.

Prima dintre ele a fost Associação Portuguesa Protectora e Beneficente, fondată la , în 1868. După cum August Mark Vaz afirmă în The Portuguese in California această asociație dorea să le ofere protecție membrilor comunității. Asociația oferea sprijin pentru văduve și orfani, precum și înmormântarea imigranților săraci.

În 1870, este înființată União Portuguesa do Estado da Califórnia, al cărui sistem funcționa în termenii unui „depozit” de bani ca ajutor de înmormântare. Membrul asociației dona în fiecare lună 1 dolar, iar administratorii îl asigurau că, în caz de deces, familiei i se returna suma. În 1918, UPEC avea peste 12.000 de membri cotizanți.

La început, aceste asociații și organizații erau destinate bărbaților dar, cu trecerea timpului, femeile din comunitate au preluat inițiativa de a înființa societăți. Așadar, în 1898, este înființată Sociedade Portuguesa Rainha Santa Isabel, o asociație destinată exclusiv femeilor și al cărei scop era organizarea de evenimente culturale și caritabile.

Manoel da Silva Cordozo în The Portuguese in America 590 B.C.-1974 afirmă că această organizație există și în prezent, fiind una dintre cele mai cunoscute, înregistrând în 1970peste 13.000 de membre. Scopul organizațiilor și asociațiilor respective era organizarea periodică de prelegeri și întâlniri locale pentru a consolida relațiile din cadrul comunității.

Erau organizate, de asemenea, ceremonii religioase, festivaluri, mese în curtea bisericilor catolice și procesiuni, pentru a oferi ocazia întâlnirilor cu alți portughezi din împrejurimi și pentru a le conștientiza importanța menținerii identității portugheze. Pe lângă dimensiunea socială, a acestor reuniuni, participanții primeau informații utile despre cereri și oferte de muncă și despre condițiile de lucru. Erau abordate probleme existențiale specifice portughezilor, precum și legislația în vigoare din Statele Unite ale Americii, în special cea referitoare la imigrație, ultimele întâmplări legate de membrii comunității și de rudele din Azore. Cei mai îndrăzneți lansau idei personale care vizau îmbunătățirea statutului și a condițiilor de trai.

James M. McGlinchey în Participação política dos Luso-Americanos nos Estados Unidos da América: Implicações para os Açores subliniază că experiența imigrației aduce cu sine nu numai schimbarea locului, dar și îmbrățișarea unor noi obiceiuri, uitându-le pe cele de acasă. Același lucru se poate spune și despre imigranții portughezi în Statele Unite ale Americii, care au plecat dintr-o societate rurală și agrară, către una de consum, puternic industrializată. Pentru mulți dintre ei impactul a fost, mai mult ca sigur, copleșitor, în sensul în care au lăsat în urmă un arhipelag izolat, aflat la numai două ore de zbor de continent și patru ore de coasta de est a Americii și s-au îndreptat către una dintre cele mai avansate puteri ale lumii.

Unul dintre elementele constante, care le-a ușurat tranziția imigranților portughezi în Statele Unite ale Americii a fost biserica catolică. Religia catolică a jucat un rol fundamental, deoarece le-a oferit siguranța de care aveau nevoie pentru a merge mai departe, înfruntând obstacolele noii vieți pe un alt pământ, departe de cel natal. Crezul catolic a reprezentat un puternic stâlp de susținere a acestei comunități, în jurul căruia au polarizat credincioșii portughezi stabiliți în .

Williams susține că, de-a lungul timpului, imigranții portughezi și urmașii lor, americani de origine portugheză s-au adaptat mediului anglofon. Ei au renunțat treptat la limba străbună, și-au schimbat numele, în sensul în care le-au dat o „tentă englezească”, au divorțat și s-au recăsătorit cu exponenți ai culturii de masă americane sau ai oricărei alte minorități. Totuși, o caracterisitică a rămas neschimbată în timp și anume, religia catolică.

Așa cum se întâmplă și în prezent în cele mai îndepărtate colțuri ale Portugaliei continentale sau în cele mai izolate sate din arhipelagurile Azore și Madeira, primii imigranți lusitani în SUA nu știau să scrie sau să citească, dar înțelegeau preceptele Bibliei expuse duminică de duminică, cu multă elocvență, de către preoții catolici. Acest lucru se datorează faptului că biserica catolică promovează o religie bazată, în primul rând, pe dăruire și devotament, credință și valori morale.

De remarcat este faptul că, în momentul în care au venit în primii imigranți portughezi, instituția bisericii era deja împâmântenită și avea numeroși enoriași. Existau, bineînțeles, diferențe regionale în ceea ce privește missa duminicală și reprezentarea chipurilor sfinților venerați. Cu toate acestea, nu au reprezentat impedimente pentru imigranții portughezi din Statele Unite.

Clyde W. Barrow, David R. Borges și Shawna E. Sweeney în „Political and Civic Participation of Portuguese-Americans in ” afirmă:

Finally, any strategy for mobilizing Portuguese-Americans must also build the community’s civic organzations. Contrary to expectations, labor unions and the Catholic Church are not major sources of political information or civic involvement for most Portuguese-Americans. This is particularly surprising given the widely held assumption that both institutions are exceptionally influential among Portuguese-Americans due to occupational status and nearly universal identification (94%) with the Catholic religion.

Taft susține că primul preot portughez a sosit în în 1867, ocrotind comunitățile de imigranți portughezi din , și . Cu timpul membrii comunității au căutat alternative pentru ușurarea muncii preotului, încercând să găsească slujitori ai domnului vorbitori de portugheză și crescuți în religia portugheză. Deși numărul preoților vorbitori de portugheză nu a fost niciodată însemnat, membrii comunității s-au mobilizat permanent astfel încât să mențină o relație continuă cu trimișii domnului pe pământ. Astfel, în cazul în care o comunitate nu avea preot, slujbele erau oficiate de un preot învitat.

August Mark Vaz menționează că pentru a menține vie moștenirea religioasă și culturală lusitană, imiganții obișnuiau să construiască lăcașe de cult asemănătoare catedralelor din Portugalia natală. Construcția respectivă era ridicată cu ajutorul financiar al membrilor comunității. Până și acest eveniment la care luau parte toți bărbații în putere – tineri și bătrâni – se transforma într-o ocazie prielnică socializării și demonstrării spiritului de solidaritate. Arhitectura era o dovadă vie a bisericilor din satele în care au trăit, iar interiorul era conceput în așa fel încât să conțină un număr mare de statuete ale sfinților catolici.

Vaz subliniază: “the Church remained the one continuous link with the past and strove to remind the immigrant of his faith and struggled to keep the faith alive in the face of countless obstacles”. Considerăm că, în afara funcției sale de a păstra identitatea romanică, lusitană prin credință, biserica catolică a avut pentru aceste comunități și rolul unui liant social, mai precis a constituit fundamentul unui întreg sistem de sprijinire a imigrantului și de consolidare a comunității, prin solidaritate.

În comunitatea de portughezi din încă se păstrează tradiția de a găsi un naș și o nașă pentru nou-născuți. În mod tradițional, numirea unei rude îndepărtate sau a unui prieten pentru a deveni protectorul și călăuzitorul spiritual al nou-născutului denotă multă încredere și respect. În arhipelagul Azore, portughezii alegeau rude mai îndepărtate sau cunoștințe care locuiau pe aceeași insulă sau, mai rar, pe insule din vecinătate. Părinții considerau că perechea de nași, așa-numiții „compadres”, îl va însoți pe copil și îl va îndruma în luarea deciziilor alături de familie. Putem afirma, așadar, că acești „compadres” deveneau niște părinți spirituali pentru tânărul în devenire. Slujba botezului, oficiată de un preot portughez într-o biserică catolică din , reprezenta un moment de întâlnire a imigranților lusitani; astfel, membrii comunității luau parte împreună la momentele importante din existența conaționalilor lor.

Mai mult, spiritul de solidaritate al comunității de luso-americani era demonstrat în momentul în care un portughez se hotăra să plece în ; cu alte cuvinte, se activa așa-numitul „lanț de imigrație”. Rudele apropiate, nașii și vecinii îl ajutau pe tânăr să-și cumpere bilet de călătorie. Odată ajuns la destinație, era preluat de cunoștințe și găzduit până în momentul în care își găsea un loc de muncă. Din primele salarii își achita datoriile și după un timp, când începea să se echilibreze din punct de vedere financiar, își ajuta frații în vederea imigrării. Iar ciclul se relua.

Remarcăm, așadar structurarea – sub influența de fundal a spiritualității catolice – unui sistem piramidal, la baza căruia se aflau rudele și nașii; urmează imigranții portughezi deja stabiliți în , iar în vârf, însuși imigrantul în direcția căruia se îndreptau toate eforturile. În momentul în care un conațional de-al său își exprima dorința de a părăsi , imigrantul ceda locul din vârful piramidei, ocupând locul de la bază.

Williams observă însă că, odată cu trecerea timpului, din cauza procesului de aculturalizare semnificația nașilor, „compadres”, își pierde din semnificație și importanță. În consecință, pentru cetățenii americani din descendenți portughezi, care fac parte din cea de a treia și a patra generație, termenul are o semnificație pur religioasă. Procesul este în opinia noastră explicabil, prin integrarea acestor generații în viața . Semnificativ este faptul că și în condițiile vieții moderne, aceste relații patronate de biserică își păstrează esența, „compadres” rămânând, în sensul originar, „inițiatorii” în taina botezului. Manifestările culturale de masă de tipul festivalurilor și sărbătoririi unor sfinți, desfășurate cu largul concurs al bisericii, constituie în opinia noastră un alt element al menținerii și consolidării identității etnice a comunităților de imigranți azoreeni în .

Cele mai importante ocazii în cadrul cărora membrii minorității portugheze se întâlnesc sunt așa-numitele „festas”, care denumește sărbătorile religioase sau festivaluri organizate pentru consemnarea unei zile importante pentru comunitatea de portughezi din Statele Unite ale Americii. Sunt zile în care toată lume petrece și socializează, ocazie cu care își întâlnesc rude mai îndepărtate și vechi prieteni sau își făc noi cunoștințe. În tot acest timp, se vorbește în limba portugheză și se ascultă muzică tradițională. Williams explică importanța pe care aceste „festas” le-a avut asupra tinerilor americani de origine portugheză. Părinții și copiii se distrau deopotrivă. Erau crescuți, așadar, în spiritul tradițiilor și obiceiurilor portughezilor. Mai mult, înțelegeau că limba portugheză se vorbea și în afara casei, fapt ce le ofere o oarecare siguranță. De asemenea, aveau șansa de a se întâlni cu alți copii, care fuseseră crescuți în același mod.

Francisco Cota Facundes prezintă modul în care se desfășura una din cele mai importante sărbători ale minorității portugheze din Statele Unite ale Americii, în anii 1970, celebrarea Sfântului Duh. Evenimentul religios dura două zile, iar momentul de început era marcat de procesiunea de sâmbătă noapte. Familia care sponsoriza acest eveniment, punea la dispoziția membrilor parohiei și participanților la cortegiul religios o coroană care simboliza prezența Sfintei Fecioare Maria, mama lui Isus Hristos.

Această coroană împreună cu întreg alaiul de credincioși era transportată de la casa familiei respective către biserică. Odată încheiată această procesiune, oamenii se îndreptau către locul stabilit de întâlnire, unde se dansa bine-cunoscuta „chamarrita”. Acest dans popular era combinat cu elemente americane, fapt care demonstra îmbinarea celor două culturi.

Cea de-a doua zi a evenimentului religios era cea mai importantă întrucât coroana respectivă era transportată prin tot orașul, alături de figuri și statuete ale sfinților catolici, aduse de enoriașii celorlalte parohii portugheze aflate în apropiere. Procesiunea, care în unele localități, precum Fall River și Providence, reunea sute de participanți, se încheia la biserică unde se asculta tradiționala missa de duminică. După slujbă, credincioșii erau invitați la o masă gratuită.

Cu alte cuvinte, încă o dată biserica demonstra că este elementul principal în menținerea legăturii apropiate între membrii comunității. Credința arată că, indiferent de loc sau generație, contribuie la menținerea identității naționale portugheze.

O altă sărbătoare demnă de menționat datorită rolului bisericii de menținere a solidarității comunitare și, prin aceasta, a opoziției față de aculturație, a fost cea dată în cinstea Nossa Senhora dos Milagres. A fost sărbătorită prima dată în 1932 de către un grup de imigranți portughezi, din localitatea , , păstrând structura sărbătorii cu același nume din insula . Spre deosebire de celelalte „festas”, foarte populare de altfel la începutul secolului XXI, această sărbătoare era complexă pe de o parte, datorită duratei sale – șapte zile consecutive – și pe de altă parte, datorită varietății programului.

Walton John Brown în A Historical Study of the Portuguese in California afirma că sărbătoarea cuprindea procesiuni, rugăciuni colective rostite noaptea la biserica catolică, binecuvântarea vacilor și împărțirea laptelui produs de acestea, alături de turta dulce portugheză. Erau, de asemenea, organizate sâmbătă seara serate dansante pe muzică și cântece interpretate de ansambluri portugheze. Enoriașii mergeau duminică la missa oficiată de un preot adus special din arhipelagul Azore. Urma un carnaval pentru copii, ocazie cu care se făceau donații caritabile, iar sărbătoarea se încheia cu o coridă, asemănătoare celei din arhipelagul Azore.

De remarcat este faptul că aceste „festas” au dăinuit în timp. Deși americanii de origine portugheză din a treia sau a patra generație nu mai sunt atât de interesați în a sărbători toate zilele din calendar cu o anumită semnificație pentru comunitatea din care fac parte, „festas” sunt în continuare un motiv de reuniune a membrilor acestei comunități și un prilej de a aduce în prim-plan inestimabila moștenire culturală pe care imigranții au adus-o națiunii americane.

Catarina Fritz explică:

It is puzzling to respondents that Americans of Portuguese ancestry still identify themselves as Portuguese and not just as Americans. This is the case of Eugenio, (…), who arrived 13 years ago with his mother. He cannot understand what really is going on with “white people” saying that they are not Americans when he, in their shoes, would only identify himself as an American:

“I don’t know what I am, you know? Because here in , who they call white are only Americans. If you are an immigrant you are something else. If you are black, you are black American… “Where are you from?” They say “I am Portuguese” and I say “Do you speak Portuguese?” and they reply, “No”. So I ask, “Do you understand it?” “No”. So I ask, “Do your parents ever speak to you in Portuguese?” And they say, “Oh, my great grandparents are Portuguese”. I say, “I don’t think you are Portuguese at all! You should say you are full American, because you’ve been here for so long”.”

Leo Pap în The Portuguese in the United States: A Bibliography vorbește despre festivitățile din , la care au luat parte aproximativ 28.000 de persoane, în 1975. Au fost prezenți americani de origine portugheză din 46 de orașe, unele situate la peste 150 de mile distanță.

Semnificative prin diversitatea și amploarea lor, care ilustrează strânsele legături cu tradiția azoreană a comunităților de imigranți din ne par manifestările de pe Coasta de Est a Americii. Aceste manifestări au făcut obiectul unor documentate studii culturale, care reliefează interesul statului pentru tradiție. Astfel, acesta se mândrește cu tablouri vii, care întruchipează Portugalia rurală. Pe coasta de est sunt organizate alte evenimente care au ca unic scop consolidarea relațiilor între americanii de origine portugheză, aducerea în prim-plan a tradițiilor și obiceiurilor străbunilor și transmiterea din generație în generație a identității culturale.

Printre cele mai cunoscute sărbători ale acestei minorități etnice de pe coasta de est se numără binecuvântarea flotei care este organizată în Gloucester și Provincetown, Sfântul Sacrament din New Bedford și sărbătoarea Sfântului Duh din Fall River și New Bedford. Toate evenimentele atrag un număr considerabil de participanți, atât imigranți de origine portugheză cât și de alte naționalități.

João Leal în Traveling Rituals: Azorean Holy Ghost Festivals in Southeastern New England remarcă dialogul intercultural stabilit prin aceste manifestări, evocând elementele de spiritualitate și atmosfera specifică:

Other aspects of the festival also illustrate the importance of this dialogue with American culture. Along with folkloric groups who perform and enact Portuguese or Azorean traditions, American pop music and rock-and-roll artists are also invited to the Holy Ghost festivities. The combination of “homeland flavors” and “fast food” in the stalls is another example of this coexistance between the commitment to tradition and the process of innovative cultural blending. Alongside the malassadas [fried drough], caçoila [marinated pork], smoked sausage, and other Azorean traditional dishes, one can also find hot dogs, hamburgers, and other quintessential Azorean snacks.

João Leal în Azorean Identity in and the : Arguments about History, Culture, and Transnational Connections subliniază ideea că sărbătoarea Sfântului Duh din adună în fiecare an peste 100.000 de persoane. Fall River este considerată localitatea în care se resimte cel mai pregnant influența lusitană de pe întreg teritoriul Americii.

Este considerat un eveniment foarte important pentru comunitățile de imigranți și descendenți ai portughezilor; totodată, se remarcă faptul că iau parte la festivități reprezentanți ai autorităților din , și . Popularitatea acestui festival a trecut granițele Statele Unite ale Americii, astfel că an de an, numărul fanilor se mărește datorită canadienilor de origine portugheză. La eveniment iau parte și reprezentanți ai autorităților și politicieni americani din orașele din sudul statului , alături de lusitani din Azore și americani de rând de origine portugheză. Fiind o manifestare de amploare în rândul minorităților etnice din , sărbătorii îi sunt consacrate numeroase articole în ziarele portugheze și în cele americane.

Leal afirmă că, spre exemplu în anul 2000, au participat la festivități consulul Portugaliei din Massachusetts, Carlos César, președintele Guvernului Regional Azorean, Edward Lambert, primarul localității Fall River și Álvaro Monjardino, fostul reprezentant al Adunării Regionale Azoreene.

Astfel, importanța acestui festival este dată de capacitatea și preocuparea organizatorilor de a aduce laolaltă un număr însemnat de americani, nu neapărat de origine portugheză. Într-un interviu acordat în 2000, Clementine Anastácio aflată în componența grupului de conducere a festivalului explică scopul manifestărilor: “the Festival acts as a link, something that would unite the community better in ”.

Orașul Fall River este, deseori, denumit ca cea „de-a X-a insulă a Arhipelagului Azore” datorită numărul important de locuitori proveniți din São Miguel ceea ce explică de ce festivalul se bucură anual de participarea membrilor ordinelor religioase catolice din America și ale organizațiilor constituite din americani de origine portugheză. Participă, totodată, cluburi, grupuri folclorice, orchestre filarmonice, parohii, școli portugheze și filialele din a echipelor de fotbal din Portugalia Sporting, Benfica Lisabona și , cele trei dintre cele mai importante.

De remarcat este faptul că majoritatea organizațiilor prezente la festival și în general la celelalte evenimente organizate de această minoritate etnică au luat ființă odată cu sosirea celui de-al doilea val de imigrație portugheză. Remarcăm deci, prin întrepătrunderea factorilor catalizatori ai menținerii identității etnice, un al doilea element fundamental, crearea unui cadru instituțional specific. În cercetarea noastră, includem în această sintagmă generică: organizații, asociații, societăți, cluburi și școli ale comunităților de imigranți azoreeni, ca și congresele desfășurate de diaspora în acest scop.

Portughezii sosiți în în perioada 1870-1920 au fost aculturalizați cu rapiditate. Imigranții veniți în cel de-al treilea val, 1960-1980, au depus eforturi mai mari de a se opune presiunii exercitate de cultura de masă și, implicit, de globalizare datorită faptului că aveau o conștiință etnică mai accentuată, ca rezultat al nivelului de școlarizare și sentimentului naționalist. În acest sens, Vladimir Tismăneanu oferă o definiție a conceptului de „naționalism”: “it represents an overflated, self-serving, self-centered assessment of one’s ethnic group’s virtues, merits, misfortunes, and presumed historical mission, and by implication, a denial of other groups’ similar rights, sufferings, and aspirations”.

Andrea Klimt în Divergent Trajectories: Identity and Community among Portuguese in Germany and the U.S. subliniază:

Dominant narratives cast the (…) as a country made up of immigrants who transformed themselves into “Americans”. (…) During the 1960s and 70s, when this wave of Portuguese migrants was arriving, the era of ethnic hyphenation was just beginning to take hold – that is, the expectations of cultural assimilation has, at least for the time being and for immigrants from particular regions of the world, given way to celebrations of attenuated forms of cultural difference. Although their predecessors had encountered pressing expectations to “Americanize” and downplay differences of language and culture, members of this wave of Portuguese immigrants were received as potential settlers who would maintain an ethnic distinctiveness. Being “Portuguese-American” was a readily available identity that allowed for the conjoining of Portuguese and American cultural elements, and could be enacted by subsequent generations through ritual and symbolic means.

În prezent, încă există o serie de organizații și asociații înființate în perioada primului val de imigrație – precum este cazul União Portuguesa Continental și União Portuguesa Beneficente – care, în mod ironic, sunt conduse de activiști sosiți după 1960. Jose Moya observa în Immigrants and Associations: A Global and Historical Perspective că: “These organizations are secondary organizations that exist between the primary links of kinship and equally non-voluntary arrangements of tertiary institutions like the state”.

Mai mult, Raymond Breton relevă în Institutional Completeness of Ethnic Communities and the Personal Relations of Immigrants funcția de placă turnantă a acestora în comunicarea inter-etnică: “They contribute to the institutional completeness of the ethnic group and provide important opportunities for immigrants to interact with one another and form relationships and a sense of community”.

O modalitate de a menține vie identitatea culturală a americanilor de origine portugheză o constituie cluburile. Acestea fie sunt instituții de sine stătătoare, fie funcționează în cadrul unei asociații sau organizații.

Structura arhitectonică tipică pentru un astfel de club presupunea: o sală de socializare, cu un bar și un televizor, unde pot fi urmărite programe în limba portugheză și care este destinată petrecerii timpului liber și stabilirii de relații interpersonale. Cea de-a doua încăpere, mai generoasă ca spațiu, dotată cu o bucătărie, este destinată organizării de mari evenimente. Aici se organizează petreceri, aniversări, nunți, botezuri și recepții. Astfel, concepute ca spații cu o dublă funcție spirituală, de comunicare și de consolidare a sistemului de relații interpersonale în cadrul comunității de imigranță, cluburile au contribuit substanțial la menținerea identității etnice, prin cultivarea limbii.

Michael D. Kennedy evidențiază importanța limbii strămoșești în menținerea identității culturale și naționale:

The effect of this discourse is a conception of the subjects of history as nations, at more and less mature stages of history. Another effect is the raising of national identity to be the dominant identity in a range of possible affiliations, and the single identity for which one might be tried for treason.

Andrea Klimt identifică principalele contexte și mecanismul de funcționare a limbii ca factor primordial în menținerea identității comunităților de acest tip:

Many first-generation immigrants from Portugal as well as people of subsequent generations live in close proximinity to concentrated Portuguese-American communities; shop at or own businesses that cater to a Portuguese-American clientele; belong to Portuguese-American parishes; participate in social clubs organized by people who trace their origins to the same island or region of Portugal; have access to Portuguese language newspapers and media that cover local events; go to doctors, travel agents, lawyers, and social workers who speak Portuguese and primarily serve the ethnic community; and work with and live next door to people of Portuguese heritage. Although the number of people of Portuguese descent is relatively small on the nationwide scene, the geographically very focused patterns of settlement have led to vibrant and highly visible Portuguese-American communities.

Sărbătorile religioase organizate aici urmează întocmai specificul din Azore și Portugalia continentală. Printre cele mai populare sărbători ale comunității de americani de origine portugheză se numără São António (patronul orașului Lisabona și a tinerilor căsătoriți), Carnavalul și Crăciunul. Acesta din urmă este însoțit de ritualul lusitan al tăierii porcului, „matança”. Împletirea culturii țării gazdă, în speță cea americană, cu cea a țării de origine, cea lusitană, este demonstrată prin organizarea de evenimente specific americane cum ar fi Ziua Recunoștinței, Anul Nou sau Ziua Mamei.

Cluburile sponsorizează deseori grupuri folclorice și filarmonice. Kimberly DaCosta Holton, comentând importanța acțiunii lor, relevă caracterul ei transnațional, inerent supraviețuirii în spațiul american. Implicit, apreciem că autorul pune problema menținerii identității culturale ca expresie, în lumea modernă, a unui anumit raport între cultura țării de origine și cea a țării gazdă:

Folklore performance supports both Portuguese and e/immigration policies by invigorating Portuguese language use, moral values, and endogamy while simultaneously celebrating Luso-American commercial success and rising political visibility in . Portuguese folklore performers enact a “back and forth” dynamic between and the , where home and host society become a single area of social action. folklore groups depend upon transnational media and transmigrants, (…) for their survival. Many rancho members return from Iberian holidays armed with costumes, video tapes of folklore performances, and “gifts” of new songs and dances donated by childhood friends from hometown ranchos – the material with which groups in diaspora update and strengthen performance repertoires.

Spre exemplu Sociedade Cultural Açoriana din are propriul său grup folcloric care acționează în acest sens. União Portuguesa Beneficente din sprijină financiar și oferă spațiu pentru repetiții grupului folcloric „Ramos de Oliveira”. Nu în ultimul rând, Clube Luís de Camões din se mândrește cu grupul folcloric „Juventude Açoreana”. Cluburile respective se bucură de propriile lor echipe de fotbal, care mențin legături strânse cu cele din Portugalia, cum ar fi Sporting, Benfica Lisabona și .

Kimberly DaCosta Holton subliniază importanța acestor asociații și sugerează faptul că succesul acțiunilor lor, menite să consolideze identitatea culturală a acestor comunități este determinat de deschiderile spre multiculturalism al anumitor zone americane, cum este îndeosebi :

ranchos folclóricos dance along the transmigratory in-between, reinforcing core Portuguese values while performing ethnic traditions on American soil – an expression of difference accepted and often celebrated within the multicultural context of and its surrounding areas. , a city which has struggled for decades to recover from the devastating effects of the 1967 uprisings, has turned a history of racial strife into a platform for image-overhaul, where tropes of peacability between diverse ethnic groups form the foundation of a new post-1967 identity. (…) The annual Portugal Day Parade and its display of ranchos folclóricos figure prominently in ’s post-1967 transformation. Ranchos forward an image of as a city that welcomes diversity and allows varied immigrant groups to maintain autochthonous traditions within northern ’s hearty regional embrace.

folklore performance radiates out toward both sides of the Atlantic, imbricated simultaneously in processes of adaptation and the maintenance of ties to .

În cadrul acestor cluburi funcționează școli portugheze. Aproximativ 700 elevi din statele și frecventează aceste instituții de învățământ. Pe lângă beneficiul învățării limbii vorbite de bunici și de străbuni, elevii pot primi burse la universități locale pentru americanii de origine lusitană din a doua generație.

Shawna E. Sweeney în Portuguese Language Instruction in Massachusetts Public Schools, Colleges, and Universities relevă flexibilitatea sistemului american de învățământ și deschiderile acestuia spre limbile imigrației ca și, prin programele de învățământ, spre problemele reale ale imigrației portugheze din . În acest sens este exemplar modul în care copiilor din imigrație li se face o educație lingvistică adecvată integrării în colectivitatea . Vizând integrarea, o asemenea educație răspunde totodată și imperativelor contemporane ale globalizării. De remarcat este faptul că o asemenea formare lingvistică nu exclude și însușirea – din ciclul gimnazial – a limbilor străine, poate chiar a altor două sau trei limbi. Considerăm că deși presupunea integrarea, un asemenea program nu implică aculturalizarea, dar concentrează/limitează relația tânărului cu spiritualitatea țării de origine:

The Massachusetts Education Reform Act of 1993, the state’s Department of Education (MDOE) issued the first draft of its Foreign Languages Curriculum Framework for public comment in 1996 and it issued the final version of the curriculum framework in August of 1999. The Foreign Languages Curriculum Framework establishes mandatory statewide guidelines for learning, teaching, and assessement in modern foreign languages for the state’s public schools. A core principle of the Massachusetts Foreign Languages Curriculum Framework is that all students enrolled in a public school should be able to read, write, and understand at least one language in addition to English at a high level of proficiency by the time they graduate from high school (grade 12). In addition, students of modern languages should be able to hold a conversation in the foreign language they are studying. To achieve the goals of reading, writing, and conversing fluently in another language, the Framework recommends that students begin foreign language studies in the elementary grades and continue to study one or more languages through middle school and high school.

Maria da Glória Mulcahy în Assimilation and Future Perspectives apreciază că Clube Juventude Lusitana din , , a cărui capacitate de înmatriculare depășește 100 de elevi: “it is the oldest [Portuguese] school with a long tradition of Portuguese teaching in the ”.

Printre cele mai active organizații se numără Sociedade Cultural Açoriana din , União Portuguesa Beneficente din și Associação Cultural Lusitânia din . Scopul acestor organizații este de a aduce în atenția tinerilor diasporei portugheze din Statele Unite diversitatea și numeroasele fațete ale culturii lusitane prin invitarea de autori și artiști din arhipeagurile Azore, Madeira și Portugalia continentală pentru a susține lecturi publice și ateliere. Printre evenimentele culturale organizate de societăți și cluburi se numără lansări de carte, lecturi publice, seminarii, ateliere, precum și sesiuni de „cantigas ao desafio”.

Alături de cluburi, un loc important în promovarea identității culturale a acestei minorități etnice este ocupat de Frățiile Sfântului Duh. Spre deosebire de cluburi, asociații și organizații, al căror domeniu de activitate este constituit de promovarea culturii, Frățiile Sfântului Duh se concentrează asupra actelor caritabile. A devenit deja o tradiție ca frățiile să se ocupe de masa gratuită pe care o oferă participanților la festivaluri și evenimente închinate Sfântului Duh. João Leal în Traveling Rituals: Azorean Holy Ghost Festivals in Southeastern New England reliefează rolul acestora în menținerea identității culturale de expresie portugheză:

Holy Ghost festivals are a central aspect of Azorean culture. They originated in continental during 14th century. According to their “myth of foundation”, Holy Ghost festivals were formally initiated by Queen Saint Isabel, the wife of King Dinis, in Alenquer (a town in central ). They spread throughout central and southern , and then to Madeira and the Azores (and later to ). While in continental and in Madeira, Holy Ghost festivals entered a process of gradual decline throughout the 19th and 20th centuries, in the they have become a central and distinctive ritual of the islands. They are currently celebrated in every parish of the archipelago, and constitute an important aspect of the religious and social lives of Azoreans and a central component of the identity of individuals and communities in the .

Mai mult, Leal explică motivul pentru care festivitățile respective sunt definitorii pentru comunitatea de americani de origine portugheză și evocă structura și modul lor de desfășurare:

In the , the festival lasts for seven to eight weeks, taking place between Easter Sunday and Pentecost and Trinity Sunday. It consists of a number of ceremonies in honor of the Holy Ghost and is centered around the Holy Ghost Crown, a silver crown topped by a dove representing the Holy Ghost in the . Formally independent of the Catholic Church, the festival has its main protagonist the imperador [emperor]. The ritual, which is characterized by a wide diversity of forms in the different islands of the archipelago, is particularly elaborated and includes a series of religious celebrations, such as processions and prayer sessions in honor of the Holy Ghost. The most important of these ceremonies is the coroação [coronation], which takes at the end of Mass and culminates in the literal crowning of the imperador by a priest or of a child chosen by him.

Holy Ghost festivals include a variety of meals, food gifts, and the distribution of beef, bread and sovada (made with wheat flour, sugar, eggs, and butter) to a considerable number of people and households.

Deseori aceste frății funcționează asemeni unui liant pentru credincioșii catolici de origine portugheză, în sensul că ele desfășoară evenimente sociale. Holy Ghost Brotherhood Mariense din East Providence organizează anual Festivalul Sfântului Duh, Crăciunul și Anul Nou, ritualul de ucidere a porcului, precum și lansări de carte despre Fecioara Maria.

Identitatea culturală a americanilor de origine portugheză este menținută de membrii comunităților și prin sprijinirea parohiilor. Parohiile reprezintă, de fapt, grupuri care susțin organizarea de evenimente de către biserica pe care o frecventează. Parohiile oferă sprijin material și logistic grupurilor folclorice, orchestrelor școlilor portugheze și Frățiilor Sfântului Duh existente în localitatea respectivă. João Leal evidențiază faptul că pentru imigrantul azorean, după insula natală factorul spiritual definitoriu îl constituie parohia:

Although people identify themselves as Azorean, this more general level of identification is relatively recent and coexists with a stronger sense of loyalty towards the island and the parish. Immigration has reinforced the importance of these loyalties. Indeed, both access to the American green card and settlement in the were greatly dependent on pre-existing social networks operative at the level of the parish or, in the case of smaller islands, at the level of the island.

De asemenea, există, în , asociații de voluntari care luptă pentru strângerea de fonduri destinate îmbunătățirii vieții locuitorilor din arhipelagul Azore. Beneficiarii sunt, de fapt, cunoștințe sau rude ale luso-descendenților. Aceste asociații de voluntari susțin construirea de instituții de învățământ și lăcașe de cult în cele nouă insule ale arhipelagului.

Trebuie subliniat faptul că puține organizații și asociații luso-americane sunt susținute de guvernul american. De obicei, inițiativa de a le crea este privată, iar existența lor depinde de membrii comunității, biserică și, cel mult, de autoritățile locale și federale. Implicarea distinctă de la zonă la zonă a autorităților locale, cadrul legislativ american, raportul dintre comunitățile de imigranți și marea colectivitate regională/statală pun problema relației dintre menținerea identității culturale proprii și cea a țării gazdă. În contextul ultimului secol și al vieții contemporane, acest raport se nuanțează în teme specifice, care exclud atât închiderea absolută în vederea conservării valorilor originare, cât și asimilarea, orientată spre realizarea globalizării.

João Leal în Etnografias Portuguesas (1870-1970). Cultura Popular e Identidade Nacional susținea că folclorul, tradiția și viața rurală au jucat un rol important în formarea conștiinței naționale a portughezilor în secolele al XIX-lea și XX; cu toate că aceste teorii erau prezente inițial numai în cercurilor de intelectuali, odată cu trecerea timpului au cuprins întreaga populație. Așadar, putem afirma că folclorul și arta populară au devenit forțe modelatoare ale identității culturale a minorității portugheze din State Unite ale Americii.

Eric Hobsbawm în Introduction: The Invention of Tradition observând că imigranții suferă, în general, o ruptură la nivel psihologic de cultura țării de obârșie aprecia că prin readucerea în țara gazdă a tradițiilor și obiceiurilor de acasă, aceștia încearcă să-și recreeze spațiul atât de cunoscut și drag cu care s-au identificat până în momentul imigrării. Cu alte cuvinte, imigranții încearcă să transpună în prezent, chiar și la nivel mental, trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Mai mult, tradițiile, obiceiurile și limba vorbită în de origine reprezintă „noi forme de apartenență” care oferă „sensuri noi de existență în comunitate”. În acest sens și Roger Rouse opina în 2002 că aceste evenimente culturale, precum festivalurile și sărbătorile religioase ale comunităților de imigranți din Statele Unite ale Americii, constituie, de fapt, practici și reprezentări hibride sau bifocale.

În „The Question of Cultural Identity” Stuart Hall vorbește despre „impactul pluralizator” asupra identităților. Cu alte cuvinte, identitatea culturală a minorității portugheze a fost influențată de cultura de masă, în vecinătatea căreia se află. În acest sens, Hall chiar detaliază:

While some identities gravitate towards (…) tradition, attempting to restore their former purity and recover the unities and certainties which are felt as being lost, (…) [o]thers accept that identity is subject to the play of history, politics, representation and difference, so that they are unlikely ever again to be unitary or pure; and these consequently gravitate to what Robbins (following Homi Bhabha) calls “Translation”.

Cum în cazul americanilor de origine portugheză, identitatea lor diasporică este rezultatul procesului de „tranziție”, Hall explică faptul că:

Identities (…) are not fixed, but poised, in transition, between different positions; (…) draw on different cultural traditions at the same time; and are the product of those complicated cross-overs and cultural mixes which are increasingly common in a globalized world.

(…) [They] cut across and intersect natural frontiers and are composed of people who have been dispersed (…) from their homelands. Such people retain strong links with their places of origin and their traditions, but they are without the illusion of a return to the past. They are obliged to come to terms with the new cultures they inhabit, without simply assimilating to them and losing their identities completely. They bear upon them the trace of the particular cultures, traditions, languages and histories by which they were shaped.

Totodată, Maria Todorova în Imagining the Balkans dezvoltă ideea că relația de inegalitate dintre vest și est – cu alte cuvinte, societatea avansată și cea în curs de dezvoltare – influențează formarea identității culturale, sintetizând istoric structurarea acesteia:

(…) the conventional division (…) into East and West is a comparatively late invention of eighteenth-century philosophes (…). East came to be identified more often, and often exclusively, with industrial backwardness, lack of advanced social relations and institutions typical for the developed capitalist West, irrational and superstitious cultures unmarked by Western Enlightenment. This added an additional vector in the relationship between East and West: time, where the movement from past to future was not merely motion but evolution from simple to complex, backward to developed, primitive to cultivated. The element of time with its developmental aspect has been an important, and nowadays the most important, characteristic of contemporary perceptions of East and West. Thus, since the ancient Greeks, the East has always existed in an elastic and ambiguous concept. Everyone has had one’s own Orient, pertaining to space or time, most often to both. The perception of the Orient has been, therefore, relational, depending on the normative value set and the observation point.

Considerăm că aceste observații sunt aplicabile și pentru comunitățile avute de noi în vedere, în măsura în care ele reflectă raportul – nu numai existențial, concret, cotidian, dar în principal – mental/cultural dintre spiritualitatea conservatoare/patriarhală (azoreană) și cea progresistă, modernă (americană).

Un exemplu elocvent al relației permanente dintre „tradiție și translație”, cele două caracteristici ale identității disaporice contemporane este în viziunea lui João Leal festivalul închinat Sfântului Duh din reprezintă. Cu alte cuvinte, în timpul festivalului sunt aduse în atenția publicului spectator și a participanților, atât cultura țării gazdă, cât și a celei de origine; după cum Leal afirmă, comunitatea americană de origine portugheză combină „autenticitatea și hibridismul”. Acest fapt este demonstrat și de relațiile pe care membrii acestei comunități le stabilesc cu americanii de alte etnii.

În definirea relației dintre țara gazdă și de origine, Andrew Hammond identifică termenii care îi stau la bază. În viziunea sa, ei sunt expresia conturării conștiinței „de sine” surprinsă la „celălalt” și presupune asocierea unor antonimii: „centru-periferie, ordine-haos, civilizație-sălbăticie, structură-astructuralitate”. Conștiința identitară diasporică impune realizarea unui anumit echilibru între termeni, stabilit de comunitatea azoreană din în hibridizare.

În acest sens, Leal oferă și exemple de hibridizare pe care le-a observat în timpul festivalurilor organizate în statele Massachusetts și Rhode Island, în cinstea pelerinajului din postul Paștelui, tradiție provenită din insula São Miguel: participanții, îmbrăcați în port portughez se opresc, după încheierea festivităților, la gogoșeria Dunkin’ Dounts, a cărei licență de funcționare a fost cumpărată de localnici americani de origine lusitană. De asemenea, cluburile portugheze angajează deseori un DJ la petrecerile date în cinstea ritualului de ucidere a porcilor.

Influența țării gazdă se resimte și în cazul evenimentelor culturale organizate de cluburile minorității lusitane prin introducerea unui majordom la petrecere. Elementul american este prezent și la meciurile de fotbal disputate de echipele comunităților etnice prin angajarea de majorete. Din exemplele furnizate de Leal observăm că de fapt comunitatea azoreană, în efortul de a converti spațiul-gazdă în „acasă” nu este copleșită de „superioritatea”, elementului cultural american. Păstrând esența unor evenimente, tradițiile care le guvernează, deci fondul – „străin”, „îndepărtat”, „periferic” față de „centrul”, „ordonat”, „structural” – azoreenii își apropie forme moderne, contemporane, actuale, specific americane. Astfel, ritualizarea frecventării gogoșerieie Dunkin’ Donuts, implicarea DJ-ului sau prezența majoretelor sunt tot atâtea indicii ale unei interacțiuni specifice dialogului cultural:

This dialogue reflects one of the central aspects of Azorean-American ethnicity, which is a hyphenated ethnicity. A product of complex interactions between the immigrants, their homeland culture, and the culture of their host country, Azorean-American ethnicity is clearly not a linear transposition of culture from the Azores to the A new, hyphenated identity is continually developing through interactions between these contexts. Rather than the mere sum of Azorean and American attributes, Azorean-American identity and culture has its own dynamics.

Dinamica relației dintre cele două spiritualități este catalizată de susținerea semnificativă a autorităților din ambele spații geo-politice și culturale.

Evenimentele culturale și religioase sunt patronate de înalte autorități din gazdă și cea de origine. Prezența acestora demonstrează implicarea și interesul politic și ideologic pe care cele două state le acordă menținerii identității culturale a acestei minorități etnice, împotrivindu-se, astfel, procesului de assimilare.

Carlos César, președintele Guvernului Regional invitat de onoare al festivalul din Fall River organizat în 2000, a subliniat în discursul de deschidere importanța menținerii legăturii dintre identitatea și moștenirea culturală comună a luso-americanilor și a portughezilor de pe celălalt țărm al Oceanului Atlantic. João Leal transcrie un fragment al interviului acordat de Carlos César unuia dintre ziarele acestei comunități, Portuguese Times, despre însemnătatea relațiilor dintre orașul și arhipelagul Azore:

and the Grandes Festas are an impressive living documentary of the meaning of Azoreanness… At this time of the year, becomes the capital of the . Normally in the we have difficulty indicating a capital, as no one wants it to be on another island. This festival is very convenient for all Azoreans, because we have a capital on which we all agree, . That is why the President of the Regional Government must attend the festival.

Importanța pe care o acordă Guvernul Regional Azorean păstrării identității culturale lusitane în interiorul comunității – precum și a transmiterii ei americanilor de origine portugheză din a doua și a treia generație – este demonstrată prin ajutorul financiar oferit trupelor de muzică și artiștilor veniți din arhipelag pentru a participa la manifestările din . Kimberly DaCosta Holton comentează această inițiativă, relevându-i importanța: “Folklore performance figures prominently in recent debates within the Portuguese community concerning the extent to which Luso-Americans should become integrated into mainstream society and culture”.

Guvernul regional sprijină organizarea în a unor evenimente ce au legătură cu identitatea și cultura din Portugalia continentală și insulară, similare celor desfășurate în alte țări, unde se găsește un important număr imigranți din arhipelag. „Direção Regional das Comunidades” (DRC) se ocupă de întâlnirile la nivel internațional ale organizațiilor diasporei portugheze. De-a lungul timpului, în acest cadru, au fost organizate numeroase congrese, simpozioane și ateliere pentru a consolida relațiile componenților diasporei lusitane cu de origine. Printre manifestările care au înregistrat un număr mare de participanți se numără „Congresele Comunităților Azoriene” din 1978, 1986, 1991 și 1995, precum și „Workshop-urile emigrare/comunitate” din 2002 și 2004. Aceste reuniuni au adus în discuție conceptul de transnaționalism. În acest sens, Judith McDonnell și Cileine de Lourenço în Brazilian Immigrant Women: Race, Ehnicity, Gender, and Transnationalism definesc acest concept, relevându-i importanța în context contemporan:

[Transnationalism] is often held up as a corrective to assimilation, the more traditional lens for viewing the integration of immigrants. In comparison to earlier waves of immigrants to the , people migrating now in the context of transnational possibilities have an opportunity to maintain close ties with family and friends back home, which is a different narrative from the traditional assimilation model that posited a “clean break” with the home country (Smith 2006). (…) A clean break, a tenet of the assimilation model, is neither possible nor desired. In this context, transnationalism allows for an additive model of belonging with the potential of membership in two or more societies simultaneously.

Date fiind limitele perspectivelor transnaționale în contextul „lumii globalizate” Rodica Mihăilă subliniază, în legătură cu acest concept: „the question of transatlantic dialogue becomes a mode of self-questioning”.

DRC oferă, astfel, sprijin cluburilor și asociațiilor americane de origine portugheză prin aprovizionarea cu cărți a bibliotecilor acestei minorități, costume, muzică tradițională portugheză, instrumente muzicale și obiecte artizanale care sunt folosite la festivaluri. Una dintre cele mai importante componente ale misiunii departamentului este organizarea cursului anual „Azores: Seeking the Roots”, al cărui grup țintă este constituit de tineri luso-americani din a doua și a treia generație care au posibilitatea să se întâlnească într-un mediu instituționalizat cu profesori portughezi pentru a afla mai multe despre cultura părinților și bunicilor lor. În cadrul acestui curs se întâmplă, adesea, ca limba engleză să fie înlocuită de portugheză.

O altă atribuțiune a DRC o reprezintă curieratul de publicații din arhipelag către comunitățile de imigranți din , precum și difuzarea știrilor prin posturile de televiziune etnice.

Guvernul regional azorean se ocupă de sărbătorirea zilei Portugaliei în și . Spre exemplu, acest eveniment din s-a bucurat de prezența a numeroși politicieni din . Totodată, americanii de origine portugheză organizează petreceri și acțiuni în cinstea politicienilor americani care întreprind campanii de întrajutorare sau luptă în Congresul național pentru drepturile minorităților, cu precădere, ale celei lusitane.

Un exemplu concludent în acest sens este festivitatea dată în 2000, de Sociedade Cultural Açoriana, în cinstea membrului congresului din Massachusetts Barney Frank. Cu alte cuvinte, se stabilește o legătură de sprijin reciproc între politicieni și organizațiile și asociațiile americanilor de origine portugheză.

Această minoritate primește fonduri prin intermediul campaniilor întreprinse de politicieni; iar politicienii își sporesc vizibilitatea prin implicarea socială de care dau dovadă. Paradoxal, imigranții și descendenții lor portughezi demonstrează o implicare sporadică în viața politică a comunităților. Clyde W. Barrow, David R. Borges și Shawna E. Sweeney în Political and Civic Participation of Portuguese-Americans in Taunton, Massachusetts afirmă:

Portuguese-Americans are certainly no less likely to participate in politics and civic affairs than other Americans once they become citizens. The most noticeable differences are that Portuguese respondents express somewhat less interest in politics, obtain more of their political information from television as opposed to newspapers, and are less likely to contact a government official without an intermediary. Portuguese-Americans do not participate in politics, have low levels of political knowledge, have high levels of distrust in government.

Reading newspapers, filling out voter registration forms, following voter instructions, reading campaign literature, writing letters to public officials, and speaking in public are all manifestations of literacy, and in many ways voting mimics a form of “test-taking” for most individuals. The literacy skills acquired in formal education are readily transferable to the political sphere and, in many ways, they are crucial to many forms of political participation.

Aceste observații nu pot fi însă absolutizate. Astfel, implicarea politică a imigranților pare să fie distinctă, de la o generație la alta. În anii 1970 mișcarea de câștigare a independenței a arhipelagului Azore, „Frente de Libertação dos Açores”, a cuprins un număr însemnat de imigranți lusitani din . Pentru a câștiga atenția autorităților de la Lisabona, americanii de origine portugheză au organizat ample acțiuni de propagandă. De asemenea, Tiago Moreira de Sá în „O apoio dos Estados Unidos da América à instauração da democracia em ” spune că membrii comunității de portughezi din Statele Unite, precum și autoritățile americane au răspuns prompt în data de 25 aprilie 1974, atunci când a izbucnit revoluția la Lisabona pentru înlăturarea regimului totalitar al lui António Salazar.

Semnificativ în acest sens este faptul că în anul 2001, au fost organizate alegeri prezidențiale în Portugalia. Consulatul din a declarat că din cei 1.600 emigranți înscriși la vot, numai 143 s-au prezentat. Consulatul din a publicat o serie de date, conform cărora din 1.300 de imigranți care și-au exprimat dorința de vot, numai 114 s-au prezentat în 2001.

Deci, cu trecerea timpului, solidaritatea și sprijinul social oferit de americanii de origine portugheză locuitorilor arhipelagului a scăzut. În present, se observă o mai mare implicare în peisajul politic din Statele Unite. O dovadă în acest sens o reprezintă ziarul „Portuguese Times” care, în 2001, a acordat o mai mare atenție și un spațiu editorial generos campaniilor pentru alegerea președintelui din America, în detrimentul celor care se desfășurau la Lisabona.

Trebuie subliniat faptul că în menținerea identității diasporice, un rol fundamental îl are relația comunităților luso-americane cu instituțiile publice din arhipelag. Numeroase organizații și asociații dedicate culturii imigranților portughezi din Statele Unite ale Americii încheie parteneriate cu instituții publice din arhipelag: școli, primării și parohii. Aceste parteneriate vizează proiecte de cooperare cu scopul de a organiza vizite și cursuri dedicate formării identității culturale a descendenților acestor imigranți.

Centrul Comunitar Amigos da Terceira din Pawtucket, Rhode Island și Sociedade Cultural Açoriana din Fall River susțin schimburile culturale cu tinerii din arhipelagul Azore și organizează cursuri de limba portugheză ale căror grup țintă este constituit din luso-americani din a doua generație. Pe lângă noțiunile de gramatică, profesorii care activează în această organizație sunt interesați, totodată, de a le insufla acestor tineri noțiuni de cultură portugheză prin coordonarea unui grup folcloric și prin desfășurarea unor programe muzicale. Kimberly DaCosta Holton explică rolul acestor grupuri folclorice în menținerea identității diasporice:

Folklore dancing is just one expression of globalized associationism that ties in to other media-driven activities such as reading Portuguese immigrant newspaper, watching the International Portuguese cable channel, and listening to Portuguese radio programs. This lusophone mediascape not only furthers the goals of Instituto Camões linguistic ambitions, it also creates “communities of sentiment” where through the collective cultural consumption of videos, TV, audio cassettes and newspapers, “groups of people begin to think and feel things together” (Appadurai 1996, 8). Through Lusophone mediascapes, ranchos folclóricos [i.e. emigrant folklore groups] maintain contact with their homeland and with other Portuguese immigrant communities around the globe. This mediascape becomes an essential tool for both rancho repertoire building and rancho promotion; immigrant ranchos learn new songs and dances from watching TV, and gain visibility from appearing on Portuguese cable. Folklore performance, as it exists within a well-developed system of cultural consumption and reproduction, is an ideal vehicle for maintaining ties to and the Portuguese diaspora, while asserting a political and cultural voice in the – the twin goals of the Portuguese state policy after 1974.

Rui Chancerelle de Machete în Sobre as relações Portugal-Estados Unidos apreciază că, pentru o vizibilitate efectivă a comunităților luso-americane, indispensabilă pentru a-și câștiga autonomia, că este necesar ca însăși politica externă a Portugaliei să se concentreze asupra găsirii de metode care să consolideze activitățile culturale. În viziunea sa, cultura reprezintă un domeniu de interes major, care capătă, în anumite circumstanțe, o importanță mai mare decât latura economică. De aceea, la nivel mondial, el consideră și că influența Statelor Unite este capitală în ceea ce privește cultura, educația și artele pentru diaspora lusitană.

fiind asemănătoare unei scene internaționale competitive, pe care se desfășoară în voie și își exercită influența totalitatea culturilor minorităților care trăiesc pe teritoriul său comunitatea luso-americană este depășită în ceea ce privește promovarea lingvistică și culturală, în comparație cu alte minorități. Din cauza numărului mare de etnii, membrii comunității de americani de origine portugheză au datoria să întreprindă eforturi suplimentare pentru afirmarea diasporică.

Astfel, protejarea și menținerea limbii portugheze în rândul luso-americanilor este fundamentală, întrucât reprezintă legătura atât cu patria străbunilor, cât și cu fostele colonii din și Brazilia. Ea reprezintă, de asemenea, limba unei culturi multinaționale importante, dar cu toate acestea, puțin cunoscută.

După cum afirmă Machete, deși numeroși descendenți vorbesc limba portugheză (aproximativ două milioane, dintre care jumătate sunt de origine lusitană, iar cealaltă jumătate de origine braziliană), din păcate, numărul considerabil de vorbitori de portugheză este invers proporțional cu gradul de popularitate al acestei minorități din Statele Unite ale Americii. În vederea remedierii acestei situații se fac eforturi conjugate, atât din partea țării de origine (Portugalia, în componența căreia intră insulele Azore), cât și din partea țării gazdă.

Ministerul Educației din Portugalia susține menținerea identității culturale a luso-americanilor din a doua și a treia generație, alocând fonduri pentru organizarea de cursuri de limba portugheză la sfârșitul săptămânii în incinta asociațiilor acestei comunități, precum și în școli americane. Totodată, autoritățile americane sprijină studierea acestei limbi în unitățile de învățâmânt naționale.

În 2003, Fundația Luso-Americană a desfășurat un recensământ pentru a determina numărul elevilor care învață limba portugheză. Astfel, dacă până în anul 2000, autoritățile americane estimau că numărul celor înscriși la cursurile de portugheză se situa în jurul valorii de 145, cercetarea întreprinsă de fundație a relevat faptul că cifra reală era de 12.000, fără a-i socoti pe descendenții brazilieni.

Comunitatea luso-americană a propus, de asemenea, includerea limbii portugheze pe lista materiilor examenului de absolvire SAT, i.e. Scholastic Assessment Tests. Cu alte cuvinte, americanii de origine portugheză ar putea beneficia de multiple avantaje, în cazul în care autoritățile americane din învățământ ar fi de acord cu propunerea respectivă, și anume: în primul rând, fluența de care dau dovadă luso-descendenții datorită exersării ei în mediul familial constituie, încă de la început, un avantaj; în al doilea rând, luso-americanii nu ar mai fi nevoiți să ia lecții în particular la spaniolă sau franceză, în cazul în care ar avea dreptul să opteze pentru limba portugheză ca limba secundară; în al treilea rând, includerea sa pe lista materiilor ar fi echivalentă cu o mai mare recunoaștere a comunității luso-americane.

Institutul Camões lucreează intens alături de Fundația Luso-Americană pentru dezvoltarea cooperării bilaterale. Institutul Camões din se ocupă, totodată, masiv de crearea de noi lectorate, catedre și departamente de limbă portugheză, atât în mediul academic american, cât și în unitățile de învățământ pre-universitar. O altă atribuție a institutului este dotarea bibliotecilor de studii lusofone cu fond de carte, care, pe lângă promovarea literaturii și culturii portugheze în rândul luso-americanilor, trebuie să cuprindă o paletă variată de informații despre economia Portugaliei, integrarea în Uniunea Europeană, precum și aspecte pozitive și negative ale procesului de colonizare și deteritorializare.

Pe lângă numeroase activități culturale desfășurate atât pentru luso-descendenții, cât și pentru celelalte minorități, „Portuguese American Citizenship” a fost unul dintre cele mai importante proiecte inițiate de Fundația Luso-Americană. Lansat în 1998, proiectul s-a bucurat de sprijinul financiar al autorităților portugheze. S-au implicat, în mod activ, fostul președintele Mário Soares, președintele de la acea vreme Jorge Sampaio și ambasadorul Portugaliei din Statele Unite ale Americii.

Proiectul avea două obiective, unul pe termen scurt, iar celălalt pe terment lung. În primă fază, portughezii care doreau să se stabilească în erau ajutați de Fundația Luso-Americană să obțină cetățenie și drept de vot, numele lor urmând să figureze în baza de date pentru un recensământ ulterior. Pe termen lung, se dorea, așadar, o mai bună integrare și implicare socială a luso-americanilor în viața politică la nivel municipal, statal și federal. Pe de altă parte, această implicare ar fi adus beneficii de ambele părți, și anume, imigranților portughezi le-ar fi fost înlesnit procesul de asimilare, iar politicienii americani ar fi beneficiat de voturile membrilor comunității de lusitani în campaniile electorale.

Grupul „Danças do Carnaval”, din cadrul Casa dos Açores din New England, susține schimbul de tineri din insula . Heitor de Sousa a pus bazele festivalului închinat Sfântului Duh din , fiind persoana de contact între comunitatea de americani de origine lusitană din această localitate și autoritățile din arhipelagul Azore. De remarcat este faptul că se ocupă de organizarea festivalului în timpul liber iar în restul timpului lucreează ca funcționar la banca azoreană din acest oraș.

Anastácio Clemente, care face parte din comitetul de organizare al festivalului, a călătorit de câteva ori în arhipelag, dar și în Portugalia continentală, pentru a analiza posibilitarea amplificării parteneriatelor. Anastácio coordonează, de asemenea, un grup folcloric. Din doi în doi ani, grupul respectiv se deplasează în arhipelag pentru a participa la ateliere de dans organizate de autoritățile portugheze. Acest interes nu este, totuși, prezent în cazul tuturor organizațiilor de luso-descendenți. Kimberly DaCosta Holton remarcă în acest sens că: „Ranchos in the diaspora generally do not conduct ethnographic research; rather they recreate dances from books, videos, television programs or in consultation with other folklore groups in ”.

Autorul remarcă astfel că se creează prin aceste grupuri o identitate diasporică hibridă, care, prin (re)sursele ei moderne și prin comunicarea cu diferite zone din Portugalia este, în sine o îndepărtare de la tradițiile originare. Avem de a face aici cu una dintre expresiile hibride, în sensul amestecului de elemente lusofone europene, continentale, cu unele azoreene. În viziunea autorului este vorba aici de identitatea națională și nu diasporică a respectivei comunități:

Some perform the nation not the locality, using amalgamated costumes and repertoire sampled from all of ’s twelve regions, as is the case in (Klimt 1992; 2000). Other ranchos combine Portuguese folklore with performance traditions from their current cultural environment, as is the case in ’s Portuguese Settlement (Sarkissian 2000). Still other ranchos select one region to represent, as is the case with many ranchos in , and this region, , acts as a synecdoche for the nation as a whole. Although at first glance they appear similar to ’s fascist troupes of the 1950s in their patriotic celebration of the nation, ranchos in diaspora construct “Portuguese” identities to differing political and social ends.

Holton își detaliază perspectiva explicând modul în care funcționează grupurile folclorice de imigranți portughezi în :

Typically composed of thirty to thirty-five members, ranchos folclóricos feature eight to ten pairs of dancers, a section of instrumentalists called the tocata and several vocalists. The dancers are typically the youngest members of the group – ranging in age from five to thirty years old. The musicians, usually older men in their forties and fifties, play instruments such as the accordion, concertina, clarinet, various forms of guitars and percussion, depending on the regional repertoire. (…) Ranchos, both in and the , often operate under the auspices of larger cultural associations or social organizations.

(…) Ranchos folclóricos are often hired to mark the observance of both American and Portuguese holidays, such as São Martinho, 25 de Abril, Fátima celebrations, Father’s Day, Mother’s Day, and the Fourth of July. (…) ranchos occasionally travel to to perform or to other Portuguese emigrant communities in Europe, and the . The primary focus of the rancho performance calendar, however, is ’s enormous Portugal Day Festival which takes place annually during the week of June 10.

Realizat fie prin contaminarea tradițiilor azoreene cu elemente de cultură locală , fie prin preluarea în cadrul manifestărilor/evenimentelor tradiționale în diaspora a unor aspecte formale din diverse regiuni ale Portugaliei, procesul de hibridizare este un simptom al pericolelor aculturației, mai ales în rândurile ultimelor generații de imigranți.

2.2. Aculturația: efecte și contra-reacții

În perioada 1970 – 1980, numeroși imigranți alături de urmașii lor au achiziționat pământuri în insulele Azore în speranța că se vor întoarce, dacă nu pentru totdeauna, măcar în concediu. În ultimii ani însă, odată cu trecerea timpului, acestea s-au transformat în imagini triste și dezolante întrucât cetățenii americani de origine portugheză nu au mai revenit pe pământurile natale unde își cumpăraseră proprietăți. Imaginea acestor pământuri de o stranie frumusețe în sălbăticia lor reapare ca metafora unor începuturi de aculturație. Oamenii și-au recunoscut și și-au implantat „rădăcinile” în „solul” unei culturi căreia îi aparțin, dar la care nu s-au mai întors. Întoarcerea în locurile strămoșești reprezintă o frontieră psihologică pentru luso-americani, concept perceput în mod diferit de europeni și americani. Frederick Jackson Turner în The Significance of the Frontier in American History afirma:

(…) the frontier is the outer edge of the wave – the meeting point between savagery and civilization. (…)

The American frontier is sharply distinguished from the European frontier – a fortified boundary line running through dense population. The most significant thing about the American frontier is, that it lies at the hither edge of free land. (…) The frontier is the line of most rapid and effective Americanization. (…) The growth of nationalism and the evolution of the American political institution were dependent on the advance of the frontier. (…)

But the most important effect of the frontier has been in the promotion of democracy here and in . As has been indicated, the frontier is productive of individualism. Complex society is precipitated by the wilderness into a kind of primitive organization based on the family. The tendency is antisocial. It produces antipathy to control, and particularly to any direct control. (…) The frontier individualism has from the beginning promoted democracy.

În prezent, numeroase organizații și asociații ale minorității etnice portugheze din Statele Unite sunt conduse de activiști din a doua generație, urmașii imigranților din perioada 1960-1970. Spre deosebire de primii lusitani din , membrii acestui val de imigrație, pe lângă speranța dobândirii unui nivel de trai mai ridicat, au căutat democrația și libertatea de exprimare în detrimentul vieții cenzurate impuse de Noul Stat al lui António Salazar. Mai mult, încă din momentul descoperirii sale de către Columb, America a reprezentat speranță, o „poartă de scăpare”, așa cum fusese în ceea ce Frederick Jackson Turner numise „prima perioadă a istoriei americane”, până în urmă cu aproximativ un secol:

(…) has been another name for opportunity, and the people of the have taken their tone from the incessant expansion which has not only been open but has even been forced upon them. (…) Movement has been its dominant fact, and, unless this training has no effect upon a people, the American energy will continually demand a wider field for its exercise. (…) There is not tabula rasa. The stubborn American environment is there with its imperious summons to accept its conditions; the inherited ways of doing things are also there; and yet, in spite of environment, and in spite of custom, each frontier did indeed furnished a new field of opportunity, a gate of escape from the bondage of the past; and freshness, and confidence, and scorn of older society, impatience of its restraints and its ideas, and indifference to its lessons, have accompanied the frontier. (…) And now, four centuries from the discovery of , at the end of a hundred years of life under the Constitution, the frontier has gone, and with its going has closed the first period of American history.

Pentru a evita această teamă a dezrădăcinării prin aculturație se fac eforturi consistente. João Leal citează în cuprinsul cărții sale, Azorean Identity in Brazil and the United States: Arguments about History, Culture, and Transnational Connections, pasaje din interviul acordat de Fernando Santos, reprezentant al celei de-a doua generații de luso-americani, în 2000, despre eforturile pe care Sociedade Cultural Açoriana le întreprinde pentru a le atrage atenția tinerilor asupra importanței formării, menținerii și transmiterii identității culturale lusitane:

We are (…) oriented towards young people. The club was set up and designed (…) to work for young people and bring them back [into the community]. We’ve done a lot with the young people. (…) Sports for example (…) We’ve got folklore and a singing group. We put on plays for children and adults and we organize the mini miss pageant (…) Take the case of a book launching [that we are organizing] …we’re preparing for the occasion a cultural evening with children reciting poetry, singing, and dancing.

Frățiile Sfântului Duh se implică în organizarea luso-americanilor din a doua generație în pregătirile pentru festivalul Sfântului Duh din Fall River, care au loc anual, devenind o tradiție datorită numărului impresionant de participanți. Toate aceste eforturi sunt întreprinse în direcția împiedicării procesului de acultualizare a membrilor celei de-a doua generații.

Cu alte cuvine, minoritățile etnice trebuie să depună un efort considerabil pentru a le transmite generațiilor tinere identitatea culturală a țării de origine mai ales într-o țară pe care Eva Richter și Bailin Song o consideră a diversității: „Nationally, culturally, racially and indeed in every way, America is an incredibly diverse and complex society. In fact, many would today deny that it is a society; Walt Whitman’s “I contain multitudes” is literally correct applied to ”.

Revenind la grava avertizare a lui Eurico Mendes analizând situația festivalul din , autorul conchide că:

In thirty or forty years, many festivals of the Portuguese community will have disappeared and the Portuguese descendents here will not identify with these practices and customs. It is an inevitable process. So make the most of the Grandes Festas, which takes place this weekend.

În „The Portuguese Times” el își exprimă însă și îngrijorarea în privința dispariției treptate a interesului pe care-l manifestă tinerii din a doua generație față de publicațiile etnice.

Mendes subliniază importanța presei scrise și a posturilor de radio și televiziune. De remarcat este beneficiul lingvistic de care pot profita membrii comunității. Programele realizate în Portugalia sunt transmise în direct sau înregistrate, în limba vorbită acolo. De asemenea, posturile de radio și televiziune respective transmit programe realizate în Statele Unite, ale căror teme de dezbatere sunt problemele cu care se confruntă comunitate luso-americană. Pe de altă parte, se observă și factorul social, în sensul în care aceste mijloace de comunicare media au puterea să aducă mai aproape și să înlesnească relaționarea dintre grupurile de americani de origine portugheză din toate statele federale, creând impresia unui tot unitar. Eurico Mendes trage semnalul de alarmă privind pericolul aculturației celei de-a doua generații de imigranți, în condițiile în care aceasta nu mai are nevoie de publicații în portugheză. În aceste condiții, publicațiile portugheze în portugheză ar putea dispărea, simptom clar – am spune noi – al realizării aculturației. Interesant este faptul că autorul citat sugerează implicit faptul că identitatea diasporică se menține numai în condițiile continuării imigrației. Stagnarea actuală a imigrației – pe care o remarcă Eurico Mendes – promovând dispariția publicațiilor periodice, odată cu a cititorilor în portugheză ar fi, de fapt, o expresie a aculturației.

Mai mult, Mendes se declară sceptic în ceea ce privește păstrarea tradițiilor și obiceiurilor portugheze în Statele Unite ale Americii din cauza identificării din ce în ce mai reduse a noilor generații cu rudele din Portugalia. Mendes susține că această lipsă de interes reprezintă, de fapt, o consecință firească a aculturalizării și a forței de absorbție a culturii de masă.

Importanța acordată menținerii identității culturale portugheze în rândul tinerilor luso-americani din a doua și a treia generație a reprezentat, de-a lungul timpului, un subiect îndelung dezbătut atât de membrii diasporei și de activiștii înfocați, cât și de academicieni și politicieni. Acest interes pentru identitatea culturală a minorităților etnice care trăiesc în Statele Unite este susținut de percepția americanilor în ceea ce privește modul de viață. Cu alte cuvinte, o persoană dobândește fericirea în momentul în care este împăcată cu ea însăși și când își definește personalitatea. Eva Richter și Bailin Song susțin:

The very concept of personal identity rests on the foundation of the idea of a ‘person’ as distinct from the generic ‘man’. Its related construct is the ‘self’, a conscious, thinking, reflexive and autonomous entity – individual, distinct from others, but sharing common characteristics with them. This construct is an integral part of Western and particularly of American philosophy and literature, but it has long roots in Western philosophy since the Greeks. (See, for example, Boethius, Contra Eutychen et Nestorium.)

Pentru menținerea „personalității” la nivel colectiv, adică a individualității, a identității comunitare, în opinia noastră, fundamentale sunt „Congresele azoreene”. Ca expresie a conștiinței de sine identitare, ele sunt principalele forumuri comunitare de abordare științifică/de dezbatere a problematicii specifice diasporei luso-americane, în principal, a aculturației

În 1979 și 1986, au fost organizate primele „Congrese azoreene” de către Guvernul Regional Azorean. Pe agenda de lucru s-a regăsit autonomia acordată de autoritățile de la Lisabona arhipelagurilor Azore și . A fost subliniat, totodată, rolul pe care l-ar fi putut juca dreptul la vot al imigranților portughezi din , cât și al copiilor și nepoților în momentul în care erau organizate alegeri în insulele Azore. Susținătorii acestui proiect se arătau optimiști în legătură cu menținerea identității culturale în interiorul comunității de americani de origine portugheză și erau convinși că dreptul la vot ar fi consolidat și mai mult legătura sufletească pe care tinerii din a doua și a treia generație o aveau cu țara de origine a părinților și bunicilor lor. Aceste congrese au fost organizate ca urmare a statisticilor îngrijorătoare care au înregistrat valori în creștere a imigranților, începând cu anii 1960. Carola Suárez-Orozco afirmă:

In the , the new immigration began in 1965, accelerating to the rate of approximately one million individuals entering the country each year. Consequently, at the beginning of the new millennium, there are over 200 million immigrants and refugees world wide. Currently there are an estimated 35,7 million people who were born abroad (U.S. Census Bureau 2006) and well over 56 million who are of so-called foreign stock – as the first-generation immigrants and second-generation U.S.-born children of immigrants are referred to (U.S. Census 2000).

Următorul congres a avut loc în insula , arhipelagul Azore, în 1991. Se observa o schimbare de atitudine în ceea ce privește atașamentul noilor generații de tineri față de cultura portugheză. Onésimo Almeida afirmă despre generațiile tinere de luso-americani că este inevitabilă asimilarea tinerilor – naturală, ireversibilă și de neoprit -, deoarece: „Portuguese Americans feel much more healthily Portuguese Americans than those before them. But they will inevitably move on to an increasingly diluted assimination in the huge American melting pot”.

Manuel Estrela, ziarist la „O jornal”, subliniază importanța presei etnice și, implicit, a limbii portugheze și a rolului pe care îl ocupă identitatea culturală în conștiința și modul de viață al americanilor de origine portugheză din a doua și a treia generație. El consideră că, odată cu dispariția primei generații de imigranți, menținerea culturii lusitane în Statele Unite va fi pusă sub semnul întrebării și al îndoielii. Luso-americanii au o altă viziune asupra noțiunii de identitate culturală; mulți dintre ei nu cunosc pământul natal al părinților și bunicilor, au puține cunoștințe de limba portugheză și, cu atât mai puțin, informații despre obiceiurile și religia catolică. Estrela susține:

The Portuguese born outside the homeland will forget our language and distance themselves from our churches, habits and customs. They speak English, they feel superior. Different struggles… Everything they know about their parents’ origins is negative, like hunger, going barefoot, illiteracy.

Frământările cauzate de posibilitatea dispariției identității culturale a luso-americanilor ca urmare a aculturalizării au fost prezente și la cel de-al patrulea congres al comunităților azoreene care a avut loc în orașul portuar, Horta, din insula , în 1995. Orașul are o istorie bogată și o însemnătate aparte pentru această comunitate întrucât multe destine au luat o întorsătură diferită în momentul în care imigranții s-au alăturat personalului navigant al pescadoarelor baleniere americane care acostau pentru aprovizionare.

Congresul a fost marcat de un număr important de participanți din numeroase domenii care au concluzionat că tinerii americani de origine portugheză din a doua și a treia generație se aflau într-o stare de hibridism, la aproape un secol și jumătate din momentul în care primii imigranți portughezi puseseră bazele acestei comunități etnice. Nu se mai simțeau la fel de atașați de arhipelagul Azore și de Portugalia continentală ca părinții și bunicii lor, dar, cu toate acestea, frecventau cluburile din comunitate și urmau cursuri de limbă portugheză.

Participanții la congres au confirmat faptul că începea să se resimtă influența Americii în evenimentele pe care le organizau. Printre cei prezenți s-a numărat și Onésimo Almeida, care a concluzionat: “acculturation occurs through a natural process, the acculturation of the children”.

În cadrul congresului din 1995, Maria José Carvalho, care lucreează la biblioteca minorității portugheze din New Bedford, spunea că se resimte o lipsă de interes față de literatura și presa editate în limba portugheză, fapt evidențiat de numărul din ce în ce mai redus al cărților împrumutate de reprezentanții celei de-a doua și a treia generații. Else R. P. Vieira susține:

Language (…) is the first and last condition of belonging: we carry it with us but it also carries us from birth to death. (…) The use of vernacular is also one of the several ways (…) in which the ethnic media preserves cultural identity and integrity: it increases its importance in day-to-day communication, provides a model for those who do not speak the local language, and serves as a marker that distinguishes members of the indigenous community from outsiders.

În acest sens, Onésimo Almeida explica, în 1995, că aculturalizarea reprezintă un proces care poate fi cel mult amânat, dar nu exclus:

The process [of assimilation] will occur naturally and the Portuguese-Americans, like the Italian-Americans and all the other hyphenated groups, will end up Americanizing, though not without leaving some traces, besides pizza in the Italian case, or chouriço and massa sovada in the Azorean case.

Imigranții din prima generație erau foarte atașați de țara natală, iar existența lor în gazdă era împărțită între dorința de a se stabili acolo și cea de a se întoarce. Deși reprezenta prosperitate materială și oferea posibilitatea unui viitor mai bun, Portugalia natală oferea echilibru. Sueli Siqueira afirmă că această oscilare între cele două lumi – a țării natale și a țării de adopție – reprezintă un proces psihologic de lungă durată care se manifestă la imigranți.

These emigrants keep a close relationship with their hometown. They share their families’ everyday life through letters, the Internet, and especially phone calls. (…) For most migrants, the migration project is closely linked to an economic

The „dream of return” is an important element for understanding that from the immigrant’s perspective his or her stay in the is temporary. As this dream becomes gradually more distant or frustrated by failure to achieve it, the search for North American society materializes.

Mai mult, Carola Suárez-Orozco susține:

Some come to settle permanently and others move from one migrant work camp to another. Some engage in transnational strategies of living both „here and there” – that is, shuttling between their country of birth and their country of choice (Levitt 2001). The immigrant journey today follows complex paths bifurcating into divergent experiences and varied outcomes – some thrive with immigration while others struggle, all too quickly joining the “rainbow underclasses” (Portes and Zhou 1993).

Luso-americanii din a doua generație nu mai pun un accent atât de mare pe identitatea diasporică portugheză. Afecțiunea față de țara de origine a părinților se estompează întrucât s-au născut pe pământ american. Păstrează însă o serie de însușiri etnice puternice, moștenite de la rudele din Portugalia. Unii dintre acești tineri urmează școli portugheze, frecventează cluburi de socializare și parohii catolice, unde se întâlnesc săptămânal cu alte persoane provenite din același mediu.

Cu alte cuvinte, cultura portugheză nu este transmisă într-un mod brutal. Trebuie subliniat faptul că, pe lângă limba portugheză, vorbesc fluent engleza; dacă pentru părinții lor portugheza reprezintă prima limbă învățată și engleza cea de-a doua, în cazul tinerilor americani de origine portugheză din a doua generație este invers. Kátia Maria Santos Mota explică:

Assuming that language functions as a highly visible marker of ethnic identity, preservation of L1 (first language) among immigrant groups often represents, in private and public spheres, resistance to cultural assimilation that has not always been seen as the best road for socialization in the host country. It is acknowledged, however, that the association of language to ethnicity does not always happen in a linear way; in most of the situations it is subjected to continuing and multifaceted changes related to the sociohistorical movement of the group. (…) In a recent study of new waves of immigrants, Rumbaut (2004) analyzes English language proficiency among a large population of first-generation immigrants from non-English speaking countries, and the results show that 37% of those who arrived in the United States in early childhood and 15% of those who arrived in middle childhood have declared they speak English only; in this sense, the process of L1 extinction follows a very rapid pace.

Teresa Sales și Márcia Loureiro subliniază necesitatea studiilor asupra experienței tinerilor din a doua și a treia generație de imigranți, plecând de la modelul americanilor de origine braziliană. Din punctul lor de vedere, coordonatele teoretice sunt diferite în ceea ce privește schimbările psihologice care au loc în cazul diferitelor generații de imigranți.

[The “new” second generation] is considered a new generation due to their ethnic/racial characteristics. Their visibility (…) distinguishes them both from natives and from the descendands of earlier migrants. (…) According to Portes (1996c), the consequences of immigration in terms of assimilation fall on the shoulders of this second generation, which can either become integrated into the mainstream American middle class (…) or else become part of a multi-ethnic underclass. (…) It is this generation, and not the first, that determines whether or not the mother tongue will be retained, (…) whether it will undergo cultural transformations, and whether the level of inter-ethnic marriages will decline or increase, for example. There was a process of loss of ethnicity, language, and culture of origin in the migrations of Europeans to the , as well as ascension upward through the labor market, a process that was concluded with the third generation.

Maxine L. Margolis afirmă că un element ce demonstrează înlăturarea barierelor dintre urmașii imigranților și americani este reprezentat de căsătoriile mixte. Dacă în cazul primilor imigranți era de neconceput, sau foarte rar întâlnit, ca un membru al acestei comunități să-și întemeieze o familie cu o persoană din afara minorității etnice, odată cu apariția celei de-a doua generații s-a resimțit o schimbare.

La început, tradiția presupunea ca imigranții – în majoritate bărbați să-și găsească o parteneră prin intermediul cunoștințelor ori rudelor rămase în arhipelag. În momentul în care era desemnată o soție demnă de bărbatul pe care avea să-l urmeze, tânărul imigrant fie îi plătea biletul de transport, fie se întorcea în arhipelag pentru a o cunoaște și oficializa legătura. Deși au existat cazuri în care căsătoriile aranjate nu s-au concretizat – din cauza mirelui care nu a agreat alegerea sau a viitoarelor mirese care au refuzat să-și părăsească familia și gospodăria – majoritatea acestor cupluri a constituit bazele minorității portugheze din SUA.

Copiii lor s-au dovedit a fi mai independenți datorită societății în care s-au născut. Pe lângă faptul că nu se mai putea pune problema căsătoriilor aranjate ca urmare a mișcărilor sociale care revendicau drepturi egale între bărbați și femei în America, reprezentanții celei de-a doua generații au avut curajul să-și aleagă un partener din afara comunității de americani de origine portugheză. De remarcat este faptul că aceste concepte „învechite”, din perspectiva americanilor de rând, încă predomină în Portugalia continentală dar, mai ales în arhipelagurile și Azore. În prezent, deși mișcarea de eradicare a xenofobiei, prejudecăților și de dispariție treptată a frontierelor sub forța globalizării devine din ce în ce mai puternică, în Portugalia se înregistrează un umăr redus de căsătorii între locuitorii acestei țări și cei ai fostelor colonii din Africa. În schimb, în , Margolis descrie o situație aparent foarte diferită:

What have we learned about younger children, including those born in the (…)? For some (…) immigrants, a U.S.-born child redefines their expectations of impermanency in this country and enmeshes them more firmly in American society. Many baptize their U.S.-born children with American names – Michael, Anthony, Jennifer, John and Linda were popular among (…) immigrants in . Moreover, such children often serve as liaisons to American society, as interpreters for their parents in medical consultations or when buying a car or renting an apartment. The child’s voice may be recorded on the answering machine and children answer the phone for parents not comfortable speaking English (Menezes 2003).

But parents also express frustration about trying to ensure that their children remain fluent in Portuguese when they are immersed in American media and surrounded by English – (or Spanish-) speaking friends.

Emília Mendonça, responsabilul programelor de predare a limbii portugheze în Statele Unite ale Americii, afirma într-un interviu acordat lui João Leal, în anul 2000, că uneori imaginea pe care americanii de origine portugheză le-o transmit copiilor și nepoților despre arhipelagul Azore nu este una favorabilă. Cu alte cuvinte, se pune mare accent pe situația financiară a arhipelagului și implicit pe motivele care i-au determinat să părăsească această , în detrimentul valoroasei moșteniri culturale lusitane. După cum afirmă Claude Lévi-Strauss, culturile nu pot fi comparate, nu există culturi superioare sau inferioare iar acest lucru trebuie înțeles și de luso-americanii din a doua și a treia generație. Emilia Mendonça explică:

The image [of the ] given to these children [and young people] for a long time is the image transmitted by their parents, an image of suffering, of poverty, of great anguish… The parents emigrated to give their children a better life, not because they wanted to. Like it or not, they are hurt – hurt because they had to leave, hurt because life treated them badly… The main problem for the parents is that they have never gotten rid… even now, of a deep-seated pain, because they had to leave their homeland.

Dacă cel mai important element în ceea ce privește menținerea identității culturale a unei minorități etnice din este limba, în prezent se înregistrează un număr insuficient de școli în care se predă limba portugheză. Dacă în cazul tinerilor din a doua generație, cursurile de cultură portugheză organizate de parohii, cluburi, asociații și organizații de luso-americani erau ținute în limba portugheză, în prezent lucrurile s-au schimbat în sensul în care profesorii trebuie să se adapteze la nevoile lingvistice ale elevilor. Astfel se întâmplă deseori ca tinerii să cunoască cultura străbunilor cu ajutorul limbii engleze. Maria José Carvalho, responsabilul bibliotecii comunității de americani de origine portugheză din afirmă:

My question is, if we want these people to have cultural ties with and to be proud of their parents’ culture, we have to start telling them, in their own language, what is, what the Holy Ghost traditions in the Azores are or… handicrafts from Minho or the choir. But all these aspects must be presented in English.

Maria Irene Ramalho Sousa Santos susține că acest lucru se întâmplă din cauza forței atotcuprinzătoare a culturii americane, care se datorează, în principal, folosirii limbii engleze în toate domeniile de activitate cotidiene – economic, politic, cultural și social.

More recently, for good or ill, the “future of the past” keeps invading our public and domestic space in the Old Continent and we can’t help but stare. American literature and culture, whether high or low, American politics and policy, whether foreign or domestic, American laws and court decisions, American crimes, American science and scholarship, American art, American movies, American English (…) – are all part of our daily lives. On the eve of the great opening of Expo ’98, the last world exhibition of the century and the millennium, Ronald Reagan’s address to the Portuguese people a few years ago, when the President of the United States visited our country [i.e. Portugal] in the eighties, insisting on the common destiny and mission of Portugal and the United States of America, cannot but reverberate with a parodic ring of truth. In their unavoidable staring at each other across the Atlantic ocean, ’s traveling eye of early modernity and ’s postmodern ubiquitous little screen of supposedly world scenes together trace the full accomplishment of the rondure of the earth, though perhaps not exactly as Whitman had predicted and Pessoa seconded.

Împărtășind viziunea Mariei Irene Ramalho Sousa Santos, Rob Kroes explică acest fenomen de „americanizare” prin „supremația culturală imperialistă” a Statelor Unite.

[Americanization] ignores those vast areas where , as a construct, an image, a fantasma, did play a role in the intellectual and cultural life of people outside its national borders. (…) Americans and non-Americans have all contributed to this collective endeavor, making sense of the new country and its evolving culture. Especially in our century has become ever more present in the minds of non-Americans, as a point of reference, a yardstick, a counterpoint. In intellectual reflections on the course and destiny of their countries and cultures became part of a process of triangulation, serving as a model for rejection or emulation, providing views of a future seen in either a negative or a positive light. has become a tertium comparationis in culture wars elsewhere, centering on control of the discourse concerning the national identity and the national culture.

De remarcat este faptul că, în prezent, există familii de imigranți care, odată sosiți în țara gazdă, iau decizia să întrerupă legătura cu de origine și să-și crească urmașii în spiritul american. De aici deducem și eforturile întreprinse de diaspora portugheză în a menține identitatea culturală. Un alt aspect privind limba portugheză, ca element fundamental al identității culturale a luso-americanilor, îl reprezintă refuzul tinerilor, în special a celor din a treia generație, de a vorbi portugheza motivând o teamă de a nu se face de rușine în fața celorlalți. În acest sens, Onésimo Teotónio Almeida explica într-un interviu acordat în anul 2000:

In the case of , people soon realize that they have a strong accent and everyone here tells them so. In , they are on their own, but here they are compared to the others and the others tell them that their Portuguese is no good and that they can’t speak properly, and so they are ashamed and their children hear this and are too embarrassed to speak. So they prefer to go for English.

Kátia Maria Santos Mota consideră că problema exprimării tinerilor în limba portugheză atunci când se află în public este mai complexă decât pare la prima vedere. Ea susține că însăși limba este un indice al gradului de dezvoltare al societății de origine. Așadar, un vorbitor nativ de engleză are un statut diferit față de o persoană cu o altă limbă maternă.

To speak English at school is a matter of personal survival, to be socially integrated. To show an English accent close to that of native speakers confers status and respect; it is an intelligent way of getting rid of silly jokes coming from American classmates (…). In public spheres English becomes the unmarked language – the most acceptable way of speaking – the cultural capital that, according to Bourdieu (1994), represents a valuable social investment. Those who are speakers of a language with high social status receive their language skills as part of their cultural capital, while children from a minority language environment with lower social status have to overcome a stigmatized language/culture inheritance. In this perspective language choice functions as a tool in the struggle for power in interpersonal relations.

În 1990, autoritățile din educație din Statele Unite au declarat că numărul elevilor înmatriculați la școlile cu predare în limba portugheză se situa în jurul valorii de 6.000. În 2000, numărul lor a scăzut la 4.000. Conform statisticilor, majoritatea elevilor provenea din Portugalia continentală, fiind urmați de cei din Brazilia și fostele colonii africane.

Odată cu trecerea timpului, pe lângă scăderea numărului de elevi înmatriculați, s-au schimbat și motivele pentru care tinerii aleg să învețe limba portugheză. Dacă în cazul luso-americanilor din a doua generație, în cazul cărora dorința și interesul își aveau rădăcinile în cunoașterea temeinică a culturii părinților, tinerii din a treia generație consideră această limbă ca fiind o oportunitate pe piața muncii. Se observă, așadar, influența societății pragmatice și de consum din asupra individului născut și crescut acolo. Mai mult, portugheza, care în timpul Marilor Descoperiri era lingua franca, pătrunde treptat pe piața muncii.

Andrea Klimt și Kimberly Da Costa Hilton subliniază apariția bilingvismului în comunitățile de portughezi din . Spre exemplu, ziarele luso-americane „O Jornal” și „The Portuguese Times” din și , sunt scrise în engleză și portugheză.

De remarcat este faptul că bilingvismul este prezent și în parohiile acestor comunități. Spre exemplu, preotul de la biserica Santo António din oficiază slujbe în ambele limbi. A devenit deja o tradiție ca orele de predare a principiilor religioase catolice, cunoscute sub denumirea de catehism, să fie predate de către preoții din în portugheză și engleză. Kátia Maria Santos Mota afirmă că bilingvismul reprezintă un rezultat firesc al procesului de asimilare a tinerilor proveniți din familii de imigranți.

The adoption of bilingualism turns out to be an outcome of the intersection of two identities. Language does not represent exclusively a symbolic value of ethnic primordial ties; it expands to be manifested in public space as pragmatic component of self-interested ethnic identity formation. (…) the immigrant parents see bilingual competence for their children as a social advantage, a form of cultural capital, a family investment that can benefit their children’s future personal and professional lives. (…)

Most of the families believe that parents are responsible for keeping their children’s Portuguese alive, as the school system, even in bilingual education programs, reinforces language assimilation towards English monolingualism.

3.3. Controverse privind cultura luso-americană

Edward R. Kantowicz propune teoria „creuzetului cultural” ca definire a relațiilor interetnice din Statele Unite ale Americii:

The melting pot is surely the most famous figure of speech applied to the immigrant experience. The concept, though not the exact phrase, was implicit in Crèvecoeur’s writings at the time of the Revolution. The idea of an easy melting of the immigrant population into “new men” underlay the unquestioned optimism of the nineteenth century’s approach to immigration.

“To look forward!” This was the heart of the melting-pot idea. The world was not yet finished, the ideal American was not yet created, a new and better race was being forced.

The melting-pot idea has been so distorted and misunderstood in recent years that it is worth emphasizing its main feature. First, it is a two-way process. Both immigrants and natives are thrown into the melting pot; both give up some of their traits and acquire new ones. It is a process of give and take. Second, it is a forward-looking process. The ideal American type lies in the future, and so one knows exactly what he or she will look like. Finally, the melting-pot theory is a hopeful, generous ideology. It is neither coercive nor repressive.

Pe de altă parte, Eva Richter și Bailin Song susțin teoria „bolului de salată”, conform căreia societatea contemporană este permisivă și tolerantă, îngăduind tuturor minorităților etnice să-și manifeste identitatea culturală. Dacă teoria „creuzetului” susține formarea unei nou model, aflat la interferența dintre culturile minoritare, atunci teoria „bolului de salată” subliniază trăsăturile particulare ale acestora și încurajează reunirea lor într-o paletă diversificată și multicoloră, fără a-și pierde însă specificul.

The prevailing metaphor for until the 1960s was the ‘melting pot’. The image was of a large crucible into which everyone was immersed, our substance to be melted by the fires of American life and mingled fluidly together into a new amalgam. It would be hard in such an amalgam to recover one’s original, individual nature. (…) The melting pot image emphasized the importance of society over the individual, the common destiny over the personal, the national over the ethnic, and predictably, it fell into disrepute. What replaced it was the image of the salad bowl, in which each ingredient, each separate vegetable maintains its nature, flavour and integrity while enhanced by the other salad ingredients. The salad is a single dish, but it comprehends many entities. In this metaphor the concepts of individualism, cultural difference and integrity, national origin and history are maintained, existing happily within the framework of a single overarching concept. Each vegetable in the salad is separate and distinct, its nature identifiable, its separate attributes clearly perceptible. (…) Each is equally important.

Fernando Santos s-a arătat îngrijorat în interviul acordat în 2000 lui João Leal. El a afirmat că există un oarecare grad de scepticism în interiorul diasporei lusitane din asupra convingerilor etnice ale urmașilor imigranților. susține, de asemenea, că mulți nu sunt pe de-a întregul conștienți de inestimabila moștenire culturală pe care de obârșie a părinților și bunicilor le-a lăsat-o. Peter H. Wood în „Race” susține:

In the sphere of cultural evolution – in contrast to that of biological evolution – noticeable human differences are deeper and more dramatic, and change can occur infinitely more rapidly. For in the cultural domain traits acquired during a lifetime can be passed directly to the next generation through oral traditions, written instructions, or memorable rituals; and new traits – beliefs, practices, mannerisms – can be learned from a wide variety of sources. In short, the old and tempting theories best associated with the French naturalist, Jean Baptiste, Chevalier de Lamarck (1744-1829), regarding the inheritability of acquired characteristics, are simply incorrect. A parent who has received a scar or lost a limb cannot pass this trait on to a child, nor can that parent pass on biologically any learned knowledge, skills, or attitudes. But all children are capable, potentially, of acquiring a wide range of traits – whether old ones from parents or new ones from strangers – as their cultural inheritance.

Deși s-au născut în , acești tineri păstrează numeroase trăsături ale rudelor lăsate în urmă, fie în arhipelag, fie în Portugalia continentală și că deci ei aparțin identității culturale lusitane, în ciuda forței aculturației. însuși considera că forța aculturalizării este din ce în ce mai puternică, în societatea contemporană. El susține: “working with the second generation is very difficult as many [young people] are leaning more toward the American part… [And] many children whose parents bring them over don’t adapt to the environment and the way we work here”.

David Held și Anthony McGrew în „Making Sense of Globalization”afirmă că:

Globalization, simply put, denotes the expanding scale, growing magnitude, speeding up and deepening impact of transcontinental flows and patterns of social interaction. It refers to a shift or transformation in the scale of human organization that links distant communities and expands the reach of power relations across the world’s regions and continents. (…)Following the collapse of state socialism and the consolidation of capitalism worldwide, public awareness of globalization intensified dramatically in the 1990s. Coinciding with the information revolution, these developments appeared to confirm the belief that the world was fast becoming a shared social and economic space – at least for its most affluent inhabitants. However, the idea of globalization is a source of great controversy: not just on the streets but in the academy too. In short, the great globalization debate has been joined.

Această perspectivă considerăm că ar explica aculturația ca reflex al procesului de globalizare care, nici în plan teoretic, nici practic – după cum s-a dovedit – nu mai poate fi ignorat. În consecință, aculturalizarea se realizează pe mai multe paliere. Pe de-o parte imigrantul învață limba engleză, își construiește o casă și își întemeiază o familie; pe de altă parte, schimbările majore au loc la nivel psihologic în sensul în care imigrantul adoptă valorile și modul de gândire al țării gazdă.

În acest sens, Eva Richter și Bailin Song afirmă:

(…) in the American scheme of things the discovery and subsequent affirmation of one’s ‘identity’, one’s ‘inner truth’, one’s ‘self’ or ‘personhood’, (as distinct from the merely externally defined term ‘personality’) is the highest good and proof of an individual’s moral commitment and integrity. The search for and development of this ‘identity’ is the subject of much of American literature. In such works, the author or the main character embarks on a quest to identify him or herself in terms of an individual nature that is both the sum total of external experiences and definitions, and the experience of an inner ‘self’ distinct from other individuals. This ‘inner identity’ is constituted of the subject’s individual nature, sensibility and personal history and is at the same time a determinant of how the individual sees and reacts to surrounding social, historical, and physical forces.

Intervievat în 2001, João Amaral, unul dintre directorii Frăției Sfântului Duh, își exprimă convingerea că identitatea culturală portugheză va persista în Statele Unite tocmai prin conjugarea eforturilor instituțiilor/organizațiilor culturale în sensul cultivării respectului și cunoașterii limbii, credinței și tradițiilor strămoșești. Astfel, el remarcă faptul că tinerii americani de origine lusitană din a doua generație participă la numeroase activități cu tentă religioasă, pentru a înțelege mai bine rădăcinile etnice și pentru a se informa și identifica, cu tradițiile și obiceiurile predecesorilor lor.

Cu toate că se declară încrezător și optimist în ceea ce privește viitorul acestei comunități, Amaral este conștient că, odată cu trecerea timpului, până și tradițiile tipic portugheze vor suferi influența exercitată de cultura de masă. Rob Kroes în Americanization: What are We Talking About? folosește termentul de „creolizare” pentru a defini acest proces:

Creolization (…) is a felicitous metaphor inspired by the changes that languages undergo when, far from their cultural home base, they have to serve as the means of communication among groups of diverse geographical and cultural origins.

(…) there is the somewhat facetious possibility of conceiving of the rules of transformation that characterize the American culture mold as the outcome of creolization. It is more than a little facetious because it implies a view of as a country at the periphery of a Eurocentric world. This hardly characterizes that present century – the “American century” – in which the has come to constitute a potent center of political, economic, and above all, cultural radiance. (…) For a long time did find itself at the tide line of the European expansion. (…) Settlers from Europe, slaves from Africa, and poor immigrants from peripheries elsewhere in the world came together to fill the empty space of .

La polul opus se află José Brites, care lucreează la editura luso-americană Peregrinação, care nu este la fel de optimist în ceea ce privește păstrarea identității culturale în interiorul diasporei portugheze. Într-un interviu acordat lui João Leal, în 2001, el afirmă că evenimentele de promovare a culturii portugheze, cum este cazul renumitului festival din , vor înceta odată cu trecerea timpului și cu dispariția imigranților. Luso-americanii din a doua generație nu au un sentiment de apartenență la fel de puternic ca părinții lor iar identificarea cu valorile morale promovate în de obârșie a străbunilor nu se realizează. Uneori, valorile europene, sunt incompatibile cu cele ale Lumii Noi, revoluționară și pragmatică. José Brites constată cu amărăciune că tinerii nici nu mai vor să fie portughezi:

My family is an example of this. I’m Portuguese and my children are American; they’re Portuguese Americans. They come with me to attend Portuguese cultural activities, but it’s not the Portuguese clubs that they prefer. (…) They live in an American environment. They are American, they speak English, and they go to American schools, so they are American. Any affection they may have for their parents’ descent (…) is rather limited, because they don’t expect to benefit in any way from the Portuguese cultural sector.

De aceeași părere este și Onésimo Teotónio Almeida, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai literaturii luso-americane și cunoscut militant al cauzelor comunității de azoreeni din Statele Unite ale Americii. În anul 2000, cu ocazia unui interviu acordat lui João Leal, sublinia importanța învățământului în limba portugheză pentru tinerii din a doua generație.

Almeida consideră că unul dintre motivele pentru care tinerii luso-americani se îndepărtează de identitatea culturală a părinților lor este sistemul de învățământ american. În mod inconștient se produce „americanizarea” lor, după cum însuși Almeida spunea. Deși în familie, la biserică, la clubul de duminică sau în organizația culturală pe care o frecventează iau contact cu limba și tradiția lusitană, în restul timpului tineretul este angrenat în sistemul de învățământ american.

Onésimo Almeida este profesor la Universitatea Brown. Așadar, cunoaște din interior modalitățile prin care sistemul educațional insuflă studenților valorile după care se conduce societatea . De aici derivă și necesitatea înființării unui număr mai mare de școli portugheze în Statele Unite ale Americii. Almeida explică faptul că tinerii născuți în aceste comunități vin pe lume americani și primesc o educație . Acești tineri se duc la colegiu, fiind americanizați. Deci, spune el, imigranții din Azore stabiliți în SUA un au practic urmași azoreeni ca și ei. Această perspectivă atrage atenția că, de fapt, pentru tinerii azoreeni din diaspora procesul de aculturație s-a înfăptuit și este ireversibil.

Aceleași motive de îngrijorare sunt împărtășite și de presa etnică din , din cauza eforturilor insuficiente ale luso-americanilor din a doua generație. Totodată, membrii comunității luso-americane promovează scriitorii de origine portugheză în rândul tinerilor, concomitent cu studierea acestei limbi în școli. Important mijloc de promovare a valorilor insulare/lusitane, literature are la acest nivel și rolul de susținere și consolidare a limbii portugheze. Rodica Mihăilă sublinia în acest sens faptul că literatura reprezintă un mijloc „sociologic al cunoașterii”, în contextul în care realitatea este o construcție socială, prin care se revelează cultura:

Starting from the idea that reality is a social construct, the sociology of knowledge investigates how the underlying codes of the culture are constructed, how people in their daily experience build, and maintain their world and how they transmit it through symbol systems, above all, through language. (…)

Literature is no longer treated as a unique access to the essential meanings of culture and therefore the cultural analysis does no longer proceed from the particular work of imaginative literature to the culture as a whole, but vice versa. (…)

The relationship between literature and the general culture is mediated by social structures. Before it can be integrated culturally, literature must be seen as a human product whose creation, distribution, and consumption are grounded in social foundations. (…) cultural meanings can be analysed only in the interrelationship of the elements which produce them, as meanings actually experienced.

Referindu-se la importanța mesajului scris, non-ficțional, João Leal citează afirmația președintelui unei asociații de luso-americani care declara, într-o ediție a publicației „The Portuguese Times” din ianuarie 1999, că unul dintre cele mai importante elemente atunci când vine vorba de menținerea identității și unității acestei minorități etnice este reprezentat de presa existentă în comunitatea respectivă, presă care, după cum am arătat se află însă într-un dramatic declin.

Pe de altă parte, Dinis Borges, un colaborator al publicației „The Portuguese Times” care s-a remarcat în rândul acestei minorități etnice din California prin acțiunile de promovare a culturii lusitane, oferă o perspectivă diferită. Borges consideră că diaspora portugheză și, implicit, identitatea sa culturală nu sunt în pericol de a dispărea în următoarele decenii. El oferă o alternativă scepticismului de care dau dovadă unii contemporani în sensul în care comunitățile de portughezi de origine se vor schimba sub forța modelatoare a Statelor Unite. Cu alte cuvinte, vom asista la formarea unei identități culturale hibride. Autorul citat înțelege prin hibridizare în acest caz o transfomare, o „transfigurare” de tipul unei „metamorfoze”, similară celei realizate în cazul altor grupuri etnice. El apreciază însă că: “As immigration from the comes to an end, the immigrants are becoming more and more American”.

Mai mult, Eva Richter și Bailin Song prin implicit problema „referentului”, în cazul receptării identității diasporice la identitatea americană, precum și definirea identității americane și premisele care duc la dobândirea acesteia. Ei aduc în discuție chiar posibilitatea existenței unei identități naționale americane. Aplicând această perspectivă la problema noastră am putea conchide că membrii comunității diasporice azoreene din Statele Unite sunt luso-americani, cetățeni aparținând unei culture hibride, prin esența ei și nu prin apropierea unor elemente formale, superficiale legate de progresul și confortul existenței cotidiene. Cu alte cuvinte, care sunt elementele care stabilesc identitatea – naționalitatea, pașaportul sau visul american?

What, indeed, is ? What is the famous (or infamous?) “American Dream”? What do we mean when we call ourselves “Americans” when we all bear with us the fragmented memories of the vastly different nationalities, cultures, histories, and languages from which we originally came? Third and fourth generation men and women born in still identify themselves as Chinese, Greek, Italian, Irish. It is only when they get a passport and travel outside the country that they begin to think of themselves as ‘Americans’. And then to what extent is an Irish-American, an African-American, a Chinese-American, a Jewish-American, an Arab-American the same as or different from other ‘Americans’? To what extent do we even want to be the same as others?

Analizând situația imigranților brazilieni și portughezi din Statele Unite, Ana Y. Ramos-Zayas este de părerere că se găsesc într-un proces de tranziție, într-o „stare liminală” de căutare a identității în contextul multicultural al societății țării gazdă.

Almeida consideră că bilanțul ultimelor două decenii nu este unul îmbucurător deoarece numeroși tineri luso-americani nu cunosc limba portugheză și, cu atât mai puțin, nu au dobândit o identitate culturală lusitană. El susține că literatura luso-americană se află la granița dintre literatura și azoreană. Cu alte cuvinte, constituie o prelungire a literaturii azoreene în corpusul de texte americane care prețuiește „pe lângă etnicitate, diferențele de rasă, gen, clasă și orientare sexuală” ca un rezultat al multiculturalismului. Dacă în Portugalia continentală și insulară industria cărții este insuficient de dezvoltată, în Statele Unite ea se bucură de prestigiu și popularitate. Cu toate acestea, operele autorilor luso-americani au o arie de distribuție redusă, lucru demonstrat și prin numărul neînsemnat de volume vândute.

Rodica Mihăilă subliniază rolul „politic și educațional-moral” al literaturilor emergente, cu ajutorul cărora este adusă în atenția publicului cititor conștiința și identitatea etnică, fapt evidențiat prin amplificarea și diversificarea canonului cu scrieri aparținând numeroaselor grupuri etnice de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii:

What happened with the canon after 1989?

In the the multicultural debate and the culture wars continued well into the 90s, being gradually diffused into concerns over globalization, transnationalism, the end of the millennium and the threat of international terrorism. Destabilized, deconstructed, conflated, exploded, the canon exists now only in some standard anthologies like Norton, serving didactic purposes, though in many cases it has been totally replaced by easily adjustable reading lists that would include various categories of texts and, if possible, texts that reflect the specific of local communities. The institutionalization of cultural studies gave a final blow to the idea of canonic literature, finishing up whatever postmodernism left unfinished.

Observația autoarei conduce spre idea că identitatea diasporică este menținută prin literatura luso-americană, ca una din expresiile a multiculturalității, un concept destul de greu de definit:

Multiculturalism is a protean concept, much used and abused, defined in different ways and serving different purposes in different places, seemingly exhausted in some parts of the world, especially in the , while in full process of legitimization in others, such as (…) . In countries like and , where the term first came into wide governmental use in the 1970s, it designates a social doctrine opposed to assimilation, a politics of recognition of the cultural rights and identities of various ethnic minority groups (Will Kymlicka; Charles Taylor). The is the only country where multiculturalism was defined as a form of identity politics, expressing the marginalized minority groups’ claim to equal cultural and political representation. As such, it reached nation-wide circulation in the public sphere only in the early 1990s.

Mai mult, Rodica Mihăilă explică modul în care multiculturalismul a stimulat afirmarea identității etnice a americanilor și, implicit, identitatea culturală a imigranților din această țară, susținute în bună măsură de „războaiele culturale” din campusurile universitare:

The American idea of multiculturalism, in its radical, critical, strong form was part of an identity politics that overemphasized difference, not diversity – mainly the difference of class, race, gender and sexual orientation, within a Eurocentric model of identity governed by power relations of marginalization of difference and gradual subversion of the center. (…)

A second peculiar feature of American multiculturalism was its rise in association with the academic and intellectual milieu. Ushered in by the social and political activism of the 1960s, grounded in the European post-structuralism of the 1970s emphasizing representation, difference, otherness, power and discourse, the idea of multiculturalism originated within the academy and, in the mid 1980s, erupted in the students’ protests on university campuses nation-wide, from Standford to Yale, generating a long series of “cultural wars” over notions of identity politics, political correctness, affirmative action, common culture, multicultural education, and crisis in representation.

Miguel Moniz în articolul The Shadow Minority: An Ethnohistory of Portuguese and Lusophone Racial and Ehnic Identity in New England subliniază efortul depus pentru recunoașterea legală a luso-americanilor de către autoritățile statale și federale. Astfel, putem aduce în discuție acțiunea din primăvara anului 1973, atunci când un grup de activiști, lideri ai comunității, profesori și oameni de afaceri americani de origine portugheză au organizat „Portuguese Congress in America” la Universitatea Harvard pentru a dezbate o multitudine de probleme cu care se confrunta comunitatea de imigranți lusitani. Era o perioadă de recunoaștere publică a identității etnice și rasiale în . Participanții la adunare au dezbătut probleme legate de educație, imigrație, cetățenie, aspecte economice și, cel mai important, recunoașterea portughezilor ca minoritate de către autoritățile federale.

Ca urmare a mișcărilor populare pentru drepturile omului în Statele Unite ale Americii, în 1964, autoritățile federale au creat agenții, precum „Equal Employment and Opportunity Commission” (EEOC), care monitorizau punerea în practică a legilor împotriva discriminării. Cu alte cuvinte, legea susținea protecția grupurilor minoritare care până la acel moment erau victimele discriminării. De remarcat este faptul că „Ethnic Heritage Program”, emis în anul 1972 cu scopul de a clasifica grupurile minoritare, nu îi includea pe portughezi.

În consecință, comunitatea portugheză din a fost principala susținătoare a acestei cauze în discuțiile privind recunoașterea lor legală. În cadrul Congresului de la Harvard a fost trecută o rezoluție-cheie cu 500 voturi la 3 care a hotărât ca autoritățile locale, statale și federale să-i recunoască pe portughezi ca fiind o minoritate legală. Principalele argumente aduse în discuție de participanții la sesiunea de închidere a congresului au fost: dificultățile întâmpinate de membrii comunității în ceea ce privește integrarea socială, marginalizarea socială și discriminarea la care erau supuși descendenții portughezi.

De asemenea, a trecut o altă rezoluție la congres, care numea minoritatea portugheză ca fiind „un grup unitar care nu face diferență de rasă”, așa cum Miguel Moniz menționează. Conform afirmațiilor organizatorului congresului, Rubens Cabral, toți portughezii erau primiți în comunitate „indiferent că sunt albi sau negri”.

Totuși, nu toți cei prezenți au fost de acord cu recunoașterea portughezilor ca un grup minoritar. Liderul opozanților, profesorul Francis M. Rogers, care provenea din descendenți portughezi și irlandezi, a avut o mare influență, de-a lungul vieții, asupra apariției și răspândirii studiilor lusofone în Statele Unite datorită numărului însemnat de cărți scrise în limba engleză, printre care istoriografii ale Portugaliei, insulelor Azore și Madeira.

Cu toate că, în timp, moștenirea sa intelectuală nu mai este recunoscută la adevărata valoare, influența profesorului Rogers asupra promovării studiilor lusofone în America nu poate fi contestată, fapt evidențiat și de prezența a numeroși teoreticieni, foști studenți ai profesorului, în acest domeniu de studiu. În ciuda devotamentului său pentru Portugalia natală și dăruirea academică pentru conturarea culturii lusofone în Statele Unite, profesorul Rogers s-a dovedit a fi un oponent înverșunat al recunoașterii legale și în cele din urmă, alături de avocatul Joseph Freitas, un alt american din descendenți portughezi, a reușit să-și impună punctul de vedere iar comunității portugheze i-a fost refuzat statutul de grup minoritar.

În ciuda tuturor eforturilor comunității portugheze, delegația locală trimisă la Congresul American și-a explicat refuzul prin faptul că portughezii nu pot fi considerați „hispanici” și, spre deosebire de alte grupuri minoritare, „ei nu sunt albi”. Documente istorice din prima jumătate a secolului XX arată că americanii îi considerau pe imigranții portughezi ca fiind de culoare în comparație cu populația anglofonă sau cu alte grupuri europene care veneau în Statele Unite.

Acest fapt este demonstrat de o serie de articole apărute în revistele din acea perioadă care afirmau că portughezii din California, Boston și Hawaii făceau parte din categoria persoanelor de culoare. De asemenea, în , populația băștinașă îi plasa pe cei aproximativ 30.000 de portughezi, în majoritate din insulele și Azore, într-o categorie aparte față de europeni și americani. Cu alte cuvinte, haole, termen care denumea orice străin indiferent de naționalitate și care ulterior a fost folosit pentru denumirea albilor, nu era folosit și în cazul luso-americanilor.

De menționat este faptul că acest refuz al autorităților americane a fost influențat într-o oarecare măsură și de abilitatea discursului ținut de la Congres, decizie apreciată și de o parte a portughezilor care nu-și doreau acest lucru. Cu toate că portughezii au fost scoși de pe lista grupurilor minoritare recunoscute de autoritățile federale, problema minorității nu a fost soluționată. În anumite situații, luso-americanii beneficiază de programe speciale oferite minorităților de către autoritățile federale și statale.

Contrar acestora, există și situații în care americanii de origine portugheză sunt incluși în categoria hispanicilor, fiind astfel protejați de legi guvernamentale împotriva discriminării. În state precum și , portughezii se găsesc pe lista minorităților care sunt eligibile pentru a obține un ajutor financiar necesar deschiderii unei afaceri. Pe de altă parte, în state precum Indiana, Kentucky, Colorado, Florida, Washington și Illinois, luso-descendenții fac parte din categoria hispanicilor.

Ca exemplu, Miguel Moniz citează un articol apărut în The Boston Globe în 2001, din cuprinsul căruia rezulta că portughezii obțin locuri și burse subvenționate de stat la universități din SUA. Paradoxal, locurile și bursele respective sunt alocate hispanicilor și cetățenilor de culoare, cu toate că nu se identifică cu aceștia. De asemenea, anumite universități printre care, , îi includ pe americanii de origine portugheză în grupul preferențial în ceea ce privește admiterea.

În concluzie, în condițiile globalizării, multiculturalitatea susținută activ de legislație și acțiunile concrete ale societății contemporane se dovedește a fi teoria confirmată de reușitele din practica culturală. Al doilea și al treilea val de imigranți și urmașii lor își mențin identitatea diasporică (bucurându-se de concursul autorităților americane ca gazdă) și se integrează în societate, aderând la valorile lumii contemporane.

Apreciem că astfel vechile opoziții civilizat/sălbatic, tradițional/modern, conservator/progresist se estompează, dacă nu se anihilează total, în condițiile dialogului cultural, propus de Statele Unite. Nu putem însă să nu remarcăm faptul că în cadrul acestui dialog, opțiunile luso-americanilor din a doua sau a treia generație înclină totuși balanța spre valorile, modul de viață, mentalitatea și aspirațiile țării gazdă, furnizare a esenței globalizării, prin forța ei economică și spirituală.

3. Literatura scriitorilor americani de origine portugheză

„Literatură” și „text” sunt în mintea vorbitorului de rând lucruri diferite. Literatura e întotdeauna și text, nu și invers: fie asta o definiție provizorie.

3.1. O literatură emergentă în contextul multiculturalismului american

Onésimo Teotónio Almeida în articolul Duas Décadas de Literatura Luso-: um balanço (1978-1998) oferă definiția literaturii emergente în sensul în care din ea fac parte numai operele scrise de imigranți, a căror primă limbă învățată este cea a țării de origine, în acest caz limba portugheză. Această valoare este dată tocmai de identificarea imigrantului scriitor cu țara în care s-a născut și a locuit o perioadă, precum și a detașării de aceasta în momentul în care sosește în Statele Unite ale Americii. Operele scrise în limba de emigrație cuprind în sine viziunea, formulele estetice re/structurării specifice, care le conferă valoarea „diferenței” față de literaturitatea țării-gazdă.

Apărută în primele decenii ale secolului trecut, literatura scriitorilor americani de origine portugheză nu are încă o tradiție îndelungată în comparație cu scrierile altor reprezentanți ai minorităților din SUA. În consecință numărul operelor scriitorilor americani de origine portugheză este restrâns la fel ca și cel al studiilor critice.

Acest lucru este surprinzător în contextul politicilor multiculturale consemnate de Rodica Mihăilă:

The rise of multiculturalism in the 1980s served as a catalyst for the revisionist appraisals of American history, culture and identity. The discovery of a much needed past took the form of the recovery of what had long been marginalized and considered “unusable” – “The Unusable Past”, to quote the suggestive title of a book by Russell Reising, published in 1986. Ironically, what used to be the “usable past” for the progressivists became now “unusable”. All through the 80s and the 90s, the so-called “culture wars” fought on university campuses, especially the battles over the canon, generated an impressive number of new courses, anthologies and histories that reconstructed the canon, bringing into focus the voices of formerly excluded minorities. These transformations are reflected, for instance, in major projects of literary histories such as The Columbia History of American Literature (1986) and the eight-volume Cambridge History of American Literature (1994- ) as well as in an impressive number of anthologies that document the formation of the multicultural canon such as the monumental Heath Anthology of American Literature (1991, 1994, 1998) and American Literature. A Prentice Hall Anthology (1991).

Autoarea citată constată și o creștere spectaculoasă a textelor interpretative a comentariilor critice și istorice asupra literaturilor emergente, în condițiile intensificării dezbaterilor asupra multiculturalismului în Statele Unite, asociind acest proces cu orientarea reformei educației din anii 1990.

Among other results, these reforms led to a reconfiguration of academic disciplines and the creation of new ones, such as women’s studies, gender studies, queer studies, African-American studies, ethnic studies, Asian-American studies. Along the same lines, the traditional canons were deconstructed and forced to open their gates to formerly marginalized or totally unrepresented minorities. In the field of American Literature, for instance, the multicultural canon (…) offered a strikingly new and diversified image of the tributaries to the mainstream of American literature and culture.

În ciuda acestor eforturi teoretice și a preocupărilor evidente în practica de creație, de afirmare a unor noi „canoane” sau de punere în relief a „diferenței” în literatura imigranților, pentru comunitatea portugheză din America situația beletristicii nu se consolidează/ameliorează în ultimele decenii.

Onésimo Teotónio Almeida afirmă că, în perioada 1978-1998, nu au avut loc schimbări majore în promovarea acestui segment de literatură în Statele Unite ale Americii. Contrar viziunilor optimiste, Almeida spune că numărul scriitorilor americani de origine portugheză este redus; așadar, nu pot avea loc schimbări majore în ceea ce privește acest segment de literatură emergentă deoarece nu există mulți autori. Scriitorii luso-americani nu sunt interesați de cultura portugheză, în ciuda oportunităților oferite de multiculturalism de care au beneficiat consideră că tinerii luso-americani din a doua și a treia generație nu se mai identifică cu țara în care s-au născut părinții și bunicii lor.

De remarcat este faptul că Almeida contrazice într-o oarecare măsură scopul declarat al organizațiilor și al asociațiilor de sprijinire a drepturilor americanilor de origine portugheză. Individualismul începe să se resimtă în această comunitate în care fiecare se interesează numai de familia din care provine, ignorând țelurile comune ale acestei comunități etnice; mai mult, Almeida numește comunitățile luso-americane ca fiind „dispersate și aproape invizibile”, ca o replică la denumirea pe care teoreticiana Esthelie Smith o dă portughezilor din America și anume „minoritatea invizibilă”. În ciuda eforturilor membrilor comunității de a-și păstra identitatea culturală, acțiunile întreprinse nu au fost suficient de ample pentru a atrage atenția americanilor asupra grupului lor minoritar. Teoreticienii din sfera literaturii luso-americane, precum Reinaldo Francisco Silva, au ridicat problema lipsei de vizibilitate a comunității de portughezi din . Silva explică în Representations of the Portuguese in American Literature:

Once interviewed by Eugénio Lisboa, Sena asserted his opinion that the ideal Portuguese immigrant should delve into American society and ways and, as much as possible, refrain from interacting with other Portuguese immigrants or even Portuguese-Americans. They should be forbidden from engaging in “collective sardine barbecues, cooking codfish with such patriotic fervor, or eagerly exchanging with one another the latest news from ‘Chiado’ in ” (Lisboa 417). This confirms his aloofness from Portuguese contacts in , but his poems also suggest that this immersion in American society was less profound than he wished.

Literatura luso-americană este asemeni unei „împletituri americane” („American Quilt”), comparație datorată îmbinării limbii engleze cu portugheza de către reprezentanții acestei comunități precum și a poziționării la interferența dintre țara de origine și gazdă. Almeida afirmă că literatura luso-americană abordează teme din universul culturii portugheze pe care le adaptează universului cotidian.

3.2. Literatura luso-americană: unitate (tematică) în diversitate (a viziunii și a genurilor)

Reinaldo Francisco Silva în Portuguese American Literature face o scurtă trecere în revistă a parcursului acestui segment de literatură, evidențiind rolul său în tabloul amplu al literaturilor emergente din Statele Unite. Au existat, de-a lungul timpului, numeroase nume care au ales să-și exprime dorul de Europa, greutățile și neliniștile diasporei, în limba engleză sau în limba țării în care s-au născut.

Un exemplu în acest sens pe care îl citează Almeida este romanul scris în limba engleză Saudade, de Katherine Vaz. Scriitoarea, fiica a doi imigranți din Portugalia și Irlanda stabiliți în , alege să scrie despre dorul de arhipelagul Azore. Un alt exemplu citat de Almeida, cu privire la eforturile scriitorilor americani de origine portugheză de a menține identitatea culturală a străbunilor, este Thomas Braga, descendent al unei familii de imigranți portughezi în America.

Născut în Statele Unite, scrie în limba engleză despre poveștile pe care bunica sa i le istorisea despre un pământ îndepărtat. Almeida subliniază faptul că pentru nu va exista niciodată o identitate culturală portugheză, dar una „hyphenated” și anume, o identitate luso-americană.

José Rodrigues Miguéis (1901-1980) a prezentat viața imigranților portughezi și felul în care cultura le-a influențat modul de a fi. Operele sale se concentrează asupra prezentării diferențelor culturale dintre și Portugalia, fapt evidențiat prin creionarea personajelor de origine portugheză a căror existență Miguéis o plasează, deseori, în orașul . José Rodrigues Miguéis este puțin cunoscut din cauza faptului că scrie în limba portugheză.

În 1983, Leo Pap comenta în Portuguese-American Literature că Miguéis a fost un exemplu clasic de imigrant care s-a împotrivit procesului de aculturalizare prin folosirea limbii portugheze. În consecință, operele sale sunt plasate la marginea acestui segment de literatură emergentă întrucât puțini americani au avut acces la scrierile sale. Mai mult, cititorul resimte din paginile lui un sentiment de nostalgie cauzat de depărtarea de Portugalia natală și de rudele rămase în urmă.

Leo Pap apreciază că multe dintre povestirile lui Miguéis au la bază întâmplări reale ale membrilor acestei minorități etnice cărora le dă o tentă de ficțiune. Trebuie sublinat faptul că stilul de scriere al lui José Rodrigues Miguéis este simplu, concis, fără construcții pretențioase și alambicate, folosit parcă pentru a prezenta, într-o manieră cât mai fidelă, situații din viața luso-americanilor.

Totodată, Pap subliniază faptul că José Rodrigues Miguéis nu a scris pentru un public american, fapt care a dus la o popularitate redusă. Miguéis însuși a fost un imigrant, care a trăit în sânul minorității etnice lusitane. Subtil observator al diasporei portugheze, Miguéis a transpus în paginile operelor sale eforturilor membrilor comunității de a-și menține identitatea culturală și de a se opune forței modelatoare a aculturalizării.

George Monteiro relevă faptul că opera lui Miguéis poate fi comparată cu cea a lui John Steinbeck, datorită atenției pe care o acordă nedreptății sociale. Această comparație nu este întâmplătoare întrucât este cunoscut faptul că Miguéis a studiat îndelung operele scriitorilor contemporani. În același timp, Silva consideră că Miguéis a fost influențat de scriitorii portughezi din generația sa, în special de cei care aparțineau neorealismului, a căror preocupare era aducerea în prim-plan a greutăților prin care treceau portughezii din pătura de jos, prin intermediul operelor lor.

Temele abordate în scrierile sale sunt inspirate din viața cotidiană a imigranților portughezi din Statele Unite. Temele recurente în scrierile lui Miguéis sunt condiția socială, exploatarea și nedreptățile la care erau supuși imigranții portughezi. De asemenea, o altă temă des întâlnită în scrierile lui José Rodrigues Miguéis este confruntarea visului american cu realitatea. Demersul critic întreprins de scriitor pornește de la supoziția conform căreia stereotipuri precum „visul american”, „ făgăduinței” și „mirajul produs de avere” au stat, de-a lungul timpului, la baza deciziei multor portughezi de a imigra în Statele Unite ale Americii. Rob Kroes susține că aceste stereotipuri sunt asociate, în continuare, societății de consum din cauza prezenței culturii materiale și spirituale americane pe mapamond.

American culture, seen as a configuration of ways and means that Americans use for expressing their collective sense of themselves – their Americanness – is mediated through every form of American presence abroad. From the high rhetoric of its political ideals to the golden glow of McDonald’s arches, from Bruce Springsteen to the Marlboro Man, American culture washes across the globe. It does so mostly in disentangled bits and pieces, for others to recognize and pick up, and re-arrange into a setting expressive of their own individual identities, or identities they share with peer groups. Thus, teenagers may have adorned their own bedrooms with the iconic faces of Hollywood or rock music stars in order to provide themselves with a most private place for reverie and games of identification, they have also been engaged in a construction of private worlds that they share with countless others. In the process they re-contextualize and re-semanticize American culture to make it function within expressive settings entirely of their own making.

Miguéis analizează, cu precădere, șocul cultural pe care individul abia sosit din Portugalia continentală sau insulară îl trăiește în momentul în care realizează diferențele etnice, sociale și religioase. Miguéis subliniază, de asemenea, modul în care imigrantul portughez reacționează în fața culturii americane.

Cititorul observă că, uneori, personajele lui Miguéis sunt inadaptabile și inflexibile, ca urmare a naționalismului exacerbat. Soluția oferită de autor nu este ușor de pus în practică și nici de acceptat; cu alte cuvinte, personajele portugheze plasate în orașe americane sunt conștiente că nu au cale de întoarcere. Situația socială și economică nu era prosperă în societatea agrară din arhipelagul Azore, iar promitea o viață fără griji pentru oricine dorea să muncească.

Operele lui Miguéis constituie, așadar, o critică aspră la adresa valorilor după care se ghida societatea , și anume, materialismul și consumismul. Silva afirmă că cetățenii americani deveneau intoleranți, având prejudecăți la adresa celorlalte minorități, tocmai din cauza valorilor impuse de societate.

Operele sale sunt un tablou viu al comunității de imigranți din . De remarcat este faptul că este prezentată prin ochii imigrantului provenit dintr-o societate rurală și izolată, cum este cea din arhipelagul Azore, al cărui unic scop este acela de a se îmbogăți și a-și întemeia o nouă viață în . Cu toate acestea, așteptările sale nu se regăsesc în realitate. Miguéis descrie, totodată, viața imigranților ilegali portughezi care, deși locuiesc în Manhattan, în centrul celui mai cosmopolit și trepidant oraș al Americii, New York, nu se pot bucura de experiența Lumii Noi.

Miguéis urmărește, ca un venerabil cercetăror „la microscop”, frustrările și deziluzia care îi cuprind pe imigranții lusitani din momentul în care realizează diferențele culturale. În același ton realist, Miguéis descrie întoarcerea și, implicit, trezirea la realitate a imigranților portughezi în arhipelag, după ce au trăit visul american. De remarcat este faptul că operele scriitorului luso-american prezintă o anumită circularitate. Majoritatea personajelor sale urmează aceeași „schemă” livrescă: tumultul interior înainte de a lua decizia de a pleca în Statele Unite; acomodarea și conștientizarea diferențelor culturale și a prejudecăților la adresa imigranților; deziluzia cauzată de nesatisfacerea așteptărilor; în final, întoarcerea în insulele Azore. Concluzia unanim valabilă în toate operele lui Miguéis se referă la principiul conform căruia , pământul făgăduninței, îi poate oferi imigrantului un trai decent, în schimbul tăriei de caracter, perseverenței și hărniciei, dar provoacă în același timp și drama dezrădăcinării.

Personajele lui Miguéis sunt hibride, poziționate la interferența dintre valorile și cultura țării de origine și cele ale țării gazdă. Orașul New York, capitala financiară a lumii, orașul care nu doarme niciodată, devine un spațiu de liminalitate, în care oameni de pe tot mapamondul, de etnii, rase și background-uri diferite, iau parte la incredibilul proces de formare a puternicei nații americane și se bucură de „savoarea” amestecului de identități culturale în creuzetul cultural american.

Miguéis prezintă în operele sale un „teritoriu de mijloc”, după cum observa Mark Rifkin:

(…) “the middle ground” appears as a moment within a broader antagonism – circumstances of practical conjunction in which the conflicting structures of different societies are brought temporarily into phase but in which each group continues to assess and act according to its own social logics, albeit influenced by and translating elements of the other. This qualified and dialectical sense of the middle ground as a contingent process of bringing peoples into sync in ways that remain transected by cultural difference, though, seems largely to have dropped out in the wider dissemination of the concept, with scholars such as Bellin favoring the more encompassing notion of a hybridized “place”. Such spatialization of “betweenness” also usually involves discounting the notion of tradition.

Pe lângă eforturile de a-și păstra obiceiurile, tradițiile și limba, Miguéis subliniază, în operele lui, decalajele financiare existente în care se răsfrâng, mai ales, asupra imigranților portughezi. Sfârșitul pe care îl alege Miguéis pentru personajele sale din , ale căror identitate este diasporică, este resemnarea. Acest sentiment le asigură echilibru alături de cultura de masă și, în cele din urmă o tragică integrare.

Cu alte cuvinte, personajele lui Miguéis duc o „luptă metafizică”, după cum Evelyne Ender afirmă în Sexing the Mind: Nineteenth-Century Fiction of Hysteria:

[The characters] represent a case of hysteria. (…) What defines [their] condition is a form of dissociation (…): [they] exist as the outward bodily inscription of an inner state. (…)

[Their] frail flame of life depends on [their] ability to face, or rather to endure, what fate holds in store for [them]. [They] embody, in a sublime and pathetic way, an existence defined not as action, but as resilience, as the resilience of a mind in the face of adversity. (…)

[They] suffer from gender, but they do not know it and they cannot say it.

Jorge de Sena (1919-1978) reprezintă un caz aparte în literatura scriitorilor americani de origine portugheză. Spre deosebire de predecesorul său, José Rodrigues Miguéis, Jorge de Sena provine dintr-un mediu elitist. A fost scriitor, critic literar, cercetător și profesor universitar. A avut numeroase contacte cu mediul academic din Statele Unite, ținând cursuri la Universitatea din Wisconsin, Madison, și la Universitatea din California, Santa Barbara.

Deși a ales portugheza ca limbă de exprimare literară ca și predecesorul său, putem afirma că perspectiva din care a analizat viața diasporei portugheze din este diferită. De remarcat este faptul că, spre deosebire de José Rodrigues Miguéis, Sena a ales să se exprime în versuri.

Ruta de imigrare a fost diferită la cei doi scriitori în sensul în care Jorge de Sena a ales prima dată Brazilia – țară căreia i-a dedicat o serie de poezii, după obținerea cetățeniei – apoi s-a stabilit în alături de soția sa, Mécia de Sena. Onésimo Teótonio Almeida constată faptul că Sena nu a fost un „scriitor al comunității portugheze”, întrucât a interacționat puțin cu membrii acesteia, fapt datorat distanței mari dintre așezările de imigranți lusitani. Un alt motiv pentru a nu-l considera reprezentativ ca scriitor diasporic este diferența nivelului cultural dintre scriitor și membrii comunității portugheze.

Încă de la acea vreme, comunitatea luso-americană era închistată întrucât exista o slabă comunicare între așezările de lusitani dispersate pe întreg teritoriul american. Așadar, din cauza interacțiunii reduse, opera lui Sena nu este suficient de documentată, fiind considerată „superficială și naivă”.

De remarcat este faptul că Jorge de Senna, asemeni altor scriitori luso-americani, se refugiază, deseori, în anii petrecuți în Portugalia pentru a aduce în atenția publicului cititor întâmplări din trecut. Roxana Oltean susține că această tehnică livrescă reprezintă, de fapt, un artificiu imagologic:

(…) the past is the subject of forgetting and, at the same time, an “other” of the contemporary world that is made present by the very act of forgetting. (….)

[The author is] torn between the representation of a haunting past that constantly returns to complicate the present and to moralize on it and the representation of this past as a source of ethical renewal for a contemporary viewer touched by spleen and sometimes imbued by a trivializing attitude towards ethical issues. [There is] a nostalgia for a world where ethical awareness is made sharp in spite of a banalization of evil (…), as imagological study de-naturalizes perception and shifts attention from the (mis)representations themselves to the waysin which these can become flexible, volatile and to the ways in which these can be redirected into more or less “welcome alternatives”.

Demersul estetic al lui Sena vizează însă, mai degrabă, modul în care americanul de origine portugheză, în particular scriitorul luso-american, percepe așa-numita Lume Nouă, în concordanță cu prejudecățile și stereotipurile pe care le cunoaște. Roxana Oltean explică astfel acest demers:

(…) imagology, namely that description is neither ‘natural’, nor ‘innocent’, but, rather, as Klaus Heitman for example shows, based on a discourse which already is colored by interpretion. Moreover, imagological study shows, in general, a concern not only with the inventory of images but with their investigation as a mirror, a language expressing understanding or distortion, (…) an exemplary tale moving between highly-distilled and highly-encoded realities.

Mai mult, Sena recreează identitatea culturală a luso-americanilor, plasând-o într-un univers paralel, în ceea ce Roxana Oltean denumește „hiper-realitate”:

Hyperreal, rather than merely real, these “more real than real” images are engaged in a spiral of representation, in an ecstasy of the image (see Baudrillard, Les Stratégies fatales) and come to compose (…) an imagological narrative crossing media of representation and historical periods.

Universul creației lui Sena nu se limitează însă la spațiul cultural al imigrantului, abordând critic și o amplă problematică legată de excesiva permisivitate, indulgență, devierile și abaterile morale. Prin prisma riguroasei educații religioase, poetul ridiculizează în operele sale stereotipurile sexuale existente în societatea libertină din . Promiscuitatea, homosexualitatea și atracția pentru trupul dezgolit reprezintă teme recurente în volumele sale de poezii. “His poems treating sexuality portray the opposing repressed and liberated sides of a conflicted country of excesses”, remarca Reinaldo Francisco Silva.

Putem afirma, așadar, că universul literar al lui Sena întruchipează ceea ce Roxana Oltean numește „distopie salvatoare”: “The notion of salutary dystopia (…) denotes space fully impregnated with the cruelty, absurdity and amorality of (…) [the] world, yet capable of producing an ethical reaction in the reader”.

Mai mult, îndrăzneala scriitorului luso-american în ceea ce privește abordarea acestor teme, considerate tabu de către americani, constituie, de fapt, modalitatea imigrantului de a descrie societatea țării gazdă. Jorge de Sena, din postura de fin observator și reprezentant al imigraților portughezi, evocă modul de viață american, personajele sale constituind exemple ale conceptului propus de Benedict Anderson de „travestit, identitate neclară sau schimbătoare”.

Opera sa se plasează la interferența dintre cultura strămoșilor săi din Portugalia și cultura Statelor Unite, fiind semnificativă ca un rezultat al procesului de „hibridizare culturală” așa cum îl definește conceptual Adina Ciugureanu în „Cultural ‘Hybrids’ or Old Metaphors for New Worlds” afirmă:

The theory of hybridization in culture emerged in the 1990s and was meant not only to oppose the concept of globalization, but also to emphasize the role of the local in its relation to the global. Both ‘glocalization’ and hybridization oppose the theory according to which globalization is a one-directional process ignoring the part by the local. The concept of hybridization also opposes the blending theory which describes the new forms and practices of culture resulted from the combination between the local and the global as a melting pot.

Astfel, imigrantul speră ca să-i ofere un trai decent; spre deosebire de José Rodrigues Miguéis, Sena oferă o perspectivă romanțată asupra societății americane, arătându-se chiar optimist în legătură cu soarta imigranților portughezi. Poetul subliniază în operele sale ideea conform căreia este statul democratic în care orice cetățean, indiferent de naționalitate, și-ar dori să trăiască, datorită libertății de care se bucură fiecare individ. Cu toate acestea, scriitorul recunoaște că există și neajunsuri; astfel, demersul critic întreprins de Sena pune la îndoială „bunele moravuri ale societății țării gazdă”. La fel ca Miguéis, Jorge de Sena se află la marginea canonului literar din Statele Unite ale Americii și a societății țării gazdă pe care o analizează și o critică în limba natală.

Onésimo Teotónio Almeida, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai acestui segment de literatură emergentă din Statele Unite ale Americii, pe lângă numeroasele studii critice despre literatura etnică a luso-americanilor, a publicat, în 1975, un volum de eseuri. Lucrările apăruseră deja, în perioada 1973-1975, în ziarul „The Portuguese Times”, din .

Almeida, imigrant portughez din prima generație, tratează aici problemele aduse în discuție în scrierile sale dintr-o perspectiva teoretică. Originar din insulele Azore, el a avut șansa de a frecventa școli înalte la Lisabona și în Statele Unite ale Americii. În prezent, își desfășoară activitatea didactică la Universitatea Brown.

În eseurile sale, Almeida face deseori paralele între autorii canonici americani și reprezentanții altor minorități etnice, evidențiind rolul pe care acest segment de literatură emergentă îl are în mozaicul literar existent în . De asemenea, Almeida a apreciat modelul multicultural al societății americane, precum și libertatea de exprimare de care se beneficiază reprezentanții diferitelor grupuri etnice.

Spre deosebire de Jorge de Sena, Almeida și-a dedicat viața susținerii americanilor de origine portugheză. A fost un activist înfocat al drepturilor tinerilor din această comunitate, cărora le-a înlesnit șansa la învățătură în limba portugheză. Eseurile sale subliniază faptul că identitatea culturală lusitană poate fi transmisă generațiilor viitoare din în trei moduri: prin menținerea limbii în interiorul comunităților de imigranți; prin transmiterea obiceiurilor, mai ales tinerilor luso-americani din a doua și a treia generație; și prin publicarea operelor scriitorilor luso-americani, deoarece sunt păstrătorii culturii lusitane. Eseistul abordează identitatea luso-americană din mai multe perspective în eseurile sale, și anume, din punct de vedere social, cultural și politic.

Sunt cunoscute articolele sale de activism politic apărute în ziarele minorității portugheze din Statele Unite în care critică aspru regimul dictatorial al lui António Salazar. Prin intermediul acestor scrieri de natură politică, Almeida a devenit strigătul de revoltă și trezire a conștiinței luso-americanilor, apel lansat de locuitorii Portugaliei continentale și insulare în perioada totalitarismului din Europa. Scriitorul a fost printre puținii scriitori luso-americani care a avut curajul să lanseze campanii ziaristice de susținere a libertății presei și democrației din Portugalia, având în vedere că, în acea perioadă, toate instituțiile publice erau controlate de organele de poliție.

Ca exponent al comunității luso-americane, Almeida se afla într-o poziție privilegiată, în sensul în care, pe de-o parte, înțelege zbuciumul și îngrijorarea prin care trec atât locuitorii arhipelagului, cât și portughezii din America, deoarece au lăsat în urmă rude; și, pe de altă parte, are în față o viziune a întregului proces politic de înlăturare a regimului dictatorial deoarece locuiește de cealaltă parte a Atlanticului și este angrenat în realitatea societății americane.

Eseistul l-a acuzat pe Salazar de instigare a poporului portughez împotriva fostelor colonii din în timpul războiului pentru câștigarea independenței. Mai mult, Almeida a susținut că partidul aflat la putere a sprijinit financiar trupele trimise de Portugalia în Africa pentru a împiedica dobândirea independenței de către coloniile de aici. El a analizat, de asemenea, procesul parcurs de arhipelagurile și Azore până în momentul în care au fost declarate regiuni autonome.

Scriitorul de origine portugheză nu evită să-și exprime părerea cu privire la evenimentele politice și sociale care au loc în și al căror impact este resimțit de comunitatea de luso-americani. Printre subiectele abordate în eseurile sale se numără: războiul din , guvernarea Nixon, scandalul Watergate, precum și crizele financiare care au afectat economia Statelor Unite.

De remarcat este faptul că Almeida, asemeni lui José Rodrigues Miguéis, își concentrează atenția asupra nedreptăților sociale la care sunt supuși imigranții portughezi. El demonstrează că uneori realitatea din Statele Unite este incongruentă cu imaginea pe care mulți imigranți o au și, anume, țara în care oricine poate trăi visul american, tărâmul făgăduinței, pământul multiculturalismului și democrației, valori promovate, de altfel, de Constituția Americii.

Spre deosebire de Miguéis, care prezintă fapte reale din viața cotidiană a luso-americanilor de rând într-o manieră literară, demersul literar întreprins de Almeida vizeză analizarea într-o manieră strict jurnalistică a unor evenimente generale. Cu alte cuvinte, el prezintă la modul reportericesc idelurile la care aspirau portughezii în momentul imigrării și decepția acestora în clipa în care luau contact direct cu America, provocată, în principal, de prejudecățile localnicilor privind imigranții.

J. Milton Yinger atinge problema prejudecăților evocate de scriitor, subliniind impactul lor:

Individuals from separate groups may come to think of themselves as belonging to the same society – a new society, blended from their societies of origin. (…) Some Americans of Indian ancestry identify themselves simply as Americans, along with a large number of European Americans, as we noted earlier, and some Hispanic, African, and Asian Americans. Throughout American history, a few white persons have identified themselves as Indians, have lived in tribal villages, married Indian wives, and sometimes have become chiefs. (…)

Ethnic identities are strongly influenced by the other assimilative processes – by the levels of integration, acculturation, and amalgamation.

Eseurile lui Almeida afirmă ideea că imigranții portughezi sunt incapabili de a lupta pentru îmbunătățirea condițiilor de trai în gazdă, în ciuda eforturilor întreprinse de activiștii și de asociațiile luso-americane. Almeida este un susținător înfocat al bilingvismului, spre deosebire de predecesorii săi literari, fapt evidențiat și în scrierile al căror autor este.

Mai mult, Almeida este recunoscut în cercurile academice și universitare de pe întreg teritoriul american pentru patosul de care a dat dovadă în introducerea de programe cu predare în limba portugheză și engleză în instituțiile de învățământ superior publice. Totodată, a fost un susținător declarat al înființării de secții de studii lusofone în facultățile din Statele Unite ale Americii. Toate aceste inițiative vizeză, cu precădere, tinerii americani de origine portugheză din a doua și a treia generație întrucât conform teoreticienilor contemporani ai acestei minorități etnice, menținerea și transmiterea identității culturale în interiorul diasporei portugheze depinde numai de ei.

În 1987, Almeida a lansat două antologii de eseuri ce poartă numele de L(USA)LÂNDIA: A Décima Ilha care cuprind articole publicate în reviste și ziare din între 1975 și 1985. Jocul grafic din titlu sugerează ideea că reprezintă o porțiune din Portugalia, mai exact cea de-a zecea insulă a arhipelagului Azore.

Silva afirmă că Almeida își atribuie un rol „emersonian”, adresându-se membrilor comunității luso-americane. Scriitorul face apel la conștiința portughezilor de a fi mândri de identitatea lor culturală și de a-și intensifica acțiunile în direcția obținerii cetățeniei americane și dreptului la vot. Almeida pune, așadar, accent pe interacțiunea dintre cultura minoritară și cea de masă în vederea integrării luso-americanilor în societatea în care au ales să trăiască.

Almeida consideră că identitatea diasporică a luso-americanilor reprezintă rezultatul interferenței dintre cele două culturi. Această „comunitate imaginară”, după cum Benedict Anderson o numea, nu poate supraviețui izolată de cultura de masă întrucât de află într-o continuă interacțiune: “It is imagined because the members of even the smallest nations will never know most of their fellow-members, meet them or even hear of them, yet in the minds of each leaves the image of their community”. Așadar, soluția pe care Almeida o sugerează în colecția de eseuri din 1987 este ca imigranții portughezi și urmașii lor să învețe engleza, dar să continue să vorbească limba portugheză – să ajungă de la periferie la centru. După cum susține Rodica Mihăilă, limba engleză poate fi considerată o nouă lingua franca întrucât frontierele dispar ca urmare a procesului globalizării:

Given the tendency of English to become the new lingua franca and given the role in the process of globalization, becomes a point of analysis and self-interrogation for (…) European (…) identity. However, as an ideological or as a theoretical construct also becomes, at least to an extent, internalized, appropriated or misinterpreted in (…) European (…) attempts to imagine a (…) global identity.

Cu alte cuvinte, „celălalt” trebuie să-și croiască drum către cultura majoritară. Almeida subliniază faptul că este o utopie să credem că o cultură minoritară poate trăi independent de cea dominantă iar colonizatorul, în cazul de față America, nu va exercita niciun fel de influență asupra celui colonizat, în cazul de față americanii de origine portugheză. Rodica Mihăilă afirmă:

(…) the debates on multiculturalism have focused on the collective (cultural) rights of national minorities, but in the intellectual sphere such debates have often been misleadingly placed within a framework provided by notions of multiculturalism developed in the U.S. as part of the “culture wars” over the meaning of Americanness, or as de Tocqueville would put it, over the fundamental question: what is an American?

În 1997, Onésimo Almeida a publicat o antologie de eseuri, Rio Atlântico, în care demonstrează că frontierele sunt fluide în lumea globalizată iar distanțele de mii de kilometri se reduc la câteva ore de zbor. Articolele care compun acest volum au fost scrise în perioada 1992-1995 și au apărut în ziarul „Diário de Notícias”, care este difuzat atât în Portugalia, cât și în .

Scriitorul dezvoltă aici ideea că de origine a părinților și bunicilor este mai aproape, în prezent, datorită mijloacelor de comunicație. Almeida compară oceanul , care devine un spațiu de limită între cele două culturi, cu un râu: pe un mal se află „The old country” iar pe celălat „The new world”, atenția sa oscilând între cele două țări.

Rio Atlântico se remarcă prin critica dură pe care autorul a aduce atât Statelor Unite, cât și Portugaliei. Scriitorul le reproșează portughezilor lipsa de încredere a locuitorilor în forțele proprii, în comparație cu celelalte popoare ale Europei, precum și atitudinea de superioritate a intelectualilor. Almeida sugerează că autoritățile de la Lisabona ar trebui să acorde mai multă atenție politicilor în consolidarea identității naționale, precum și sprijinirea comunităților de portughezi de peste tot din lume pentru păstrarea limbii și culturii. El observă însă că menținerea identității culturale se datorează integrării Portugaliei în Uniunea Europeană care, încă de la înființare, a acordat o importanță majoră diversității și unității.

În ceea ce privește societatea , Almeida reproșează numărul redus de inițiative ale guvernului pentru a îmbunătăți condițiile de muncă și oportunitățile pentru tinerii luso-americani. De asemenea, el pledează pentru o educație mai trainică a acestora, întrucât succesul școlar asigură succesul pe piața muncii.

Totodată, eseistul aduce în prim-plan greutățile și șocul cultural pe care imigranții portughezi îl resimt. Aceste dificultăți sunt cauzate de diferențele culturale între cele două țări: societatea portugheză este monolitică iar cea este multiculturală.

Un alt reproș pe care Almeida îl subliniază privind ambele țări îl reprezintă americanizarea vieții din Portugalia. În consecință, influența exercitată de asupra Europei, în special asupra Portugaliei, se datorează importului cultural prin mass-media și prin veștile pe care imigranții le trimit în , fenoment remarcar de Valter Sinder:

A phenomenon common to all contemporary national societies, the oscillation between universalism and particularism, individualism and wholism, egalitarianism and hierarchy, sociologically expresses the immigrant’s dilemma through the unique way it manifests itself in society.

În concluzie, Onésimo Almeida, în articolele sale, pledează pentru apropierea celor două culturi dar, totodată, susține că este necesară păstrarea identității culturale a americanilor de origine portugheză. De fapt, în scrierile lui Almeida se observă „un proces de colonizare culturală”, în termenii Vesnei Goldsworthy din Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination:

The process of literary colonization, in its stages and its consequences, is not unlike real colonization. It begins with travel writers, explorers and adventurers undertaking reconnaissance missions into an unknown area. They are gradually followed by novelists, playwrights and poets who, in their quest for new plots and settings, rely just as frequently on research through atlases and timetables as on direct experiences. By this stage the capacity of the new land to feed the ever hungry mother country – and to make nabobs of those with the wits and ruthlessness to exploit it – is well established. Once ‘mapped’, new territories are further appropriated by the writers of popular fiction, who delineate the final shape of the imaginary map and secure their stakes as surely as European colonists secured newly surveyed parcels of land in , and . Their need to visit or know the area they describe is, at this stage, relatively remote, and the ‘authenticity’ they aim to achieve is one which fulfils the desires and fantasies of the reader.

Almeida a avut, de-a lungul anilor, o colaborare fructuoasă cu publicația „Diário de Notícias”. Rui Correia în articolul „Salazar in New Bedford: History of the Diário de Notícias, New Bedford’s Portuguese Newspaper” susține că eseistul a reprezentat o supapă pentru locuitorii Portugaliei salazariste, pentru care singurele articole care reflectau cu adevărat situația politică și economică a țării erau publicate fie în străinătate, fie în secret. În ansamblul său însă, chiar ziarul constituie o asemenea supapă și își are relevanța pentru impactul asupra comunității în anii represiunii salazariste.

„Diário de Notícias” a funcționat între anii 1919 și 1973, cu peste 330.000 de pagini scrise în totalitate în portugheză. Cotidianul „Diário de Notícias” a fost cel mai citit ziar al comunității de luso-americani, înregistrând vânzări impresionante.

De remarcat este faptul că în paginile publicației din New Bedford, Massachusetts, se regăsesc articole semnate de jurnaliști, scriitori, profesori dar și simpli imigranți portughezi. Ziarul cuprindea mai multe secțiuni, printre care cele mai populare erau cele destinate știrilor venite din Portugalia natală și cele traduse din engleză despre realitatea politică și socială din Statele Unite.

Cei care semnau rubricile zilnice erau apolitici, nu făceau parte din nicio formațiune și nu se implicau în viața politică. Punctele lor de vedere erau obiective și detașate de orice ideologie; nimeni nu se declara fascist sau liberal, întrucât publicația apărea în Statele Unite ale Americii unde cetățenii aveau dreptul la liberă exprimare.

În prezent, nu a fost găsit niciun exemplar al acestei publicații din în Portugalia. La Universitatea Dartmouth din există o arhivă bine documentată a acestui ziar. De asemenea, la biblioteca publică din există o colecție a ziarului „Diário de Notícias”.

Julian Silva (1927- ) a lansat, în 1991, romanul The Gunnysack Castle. Romancierul face parte din a doua generație de imigranți portughezi în Statele Unite iar opera sa aduce în prim-plan etnicitatea și identitatea culturală a acestei minorități. Julian Silva prezintă o lume diferită a imigranților, în sensul în care aceștia își reneagă originile. Cu alte cuvinte, în loc să prețuiască moștenirea culturală a părinților, personajele lui Silva încearcă, pe tot parcursul operei, să se îndepărteze de etnicitatea lor – în prima fază, prin schimbarea numelor (Vicente devine Vince, spre exemplu) apoi, prin acumularea de capital, pentru a demonstra că sunt exponenții visului american.

Reinaldo Francisco Silva afirmă că personajele create de Julian Silva reprezintă exemple clasice ale procesului de asimilare. Roxana Oltean remarca în acest sens că: “[the writer] answers the apparent need of the foreign country to be “read”, entailing mutual seduction and also reflection”.

Spre deosebire de predecesorii săi, ale căror scrieri prezentau imigranți, care se împotriveau procesului de aculturalizare, în cazul de față cultura dominantă este binevenită. Mesajul scriitorului sugerează ideea că numai ignorând moștenirea etnică lusitană, personajele reușesc să se integreze în societatea de consum.

De remarcat este faptul că echilibrul spiritual este readus spre sfârșitul romanului, în sensul în care personajele din a treia generație se arată mai îngăduitoare față de identitatea culturală portugheză. Dacă prima parte a romanului oferă un deznodământ pesimist la adresa menținerii moștenirii etnice, finalul aduce un dram de speranță în sensul că, odată cu trecerea timpului și cu schimbarea generațiilor, chemarea pământului străbunilor devine din ce în ce mai vie și mai greu de neglijat.

Dacă personajele din a doua generație din romanul lui Julian Silva își concentrează atenția asupra anihilării trăsăturilor etnice, reprezentanții celei de-a treia generații se arată avizi de a cunoaște mai în detaliu tradițiile și obiceiurile strămoșești. Reinaldo Francisco Silva sugerează că acest roman reprezintă o critică adusă procesului de aculturalizare, care a înglobat minorităților etnice din Statele Unite ale Americii în prima jumătate a secolului XX. În consecință, rezultatul acestui proces forțat a fost „depersonalizarea și alienarea” indivizilor.

Thomas Braga face parte din a doua generație de imigranți portughezi în Statele Unite. Temele pe care le abordează în poeziile sale se regăsesc în cultura franceză și , întrucât a lucrat ca profesor de franceză. Silva observa faptul că poeziile dedicate comunității luso-americane pot fi clasificate în trei sfere tematice: omagierea memoriei eroilor americani de origine portugheză; evocarea valorilor și tradițiilor acestei comunități, prin intermediul cărora luso-americanii mențin identitatea culturală; natală și limba strămoșească.

a învățat limba portugheză acasă ca mulți alți luso-americani din a doua generație. Deși stăpânește îndeajuns limba părinților, poeziile sale sunt scrise în limba engleză, presărate pe alocuri, cu expresii și cuvinte portugheze.

Volumele sale prezintă universul situat la granița dintre cultura și cea lusitană și dansul acrobatic pe care imigranții portughezi și urmașii lor îl execută în procesul de formare a identității diasporice. În acest sens, Roxana Oltean aprecia că: “[the writer] turns the space of otherness, or the space of hybridity, into a stage for allegories, the quasi-colonial encounter becomes reminiscent of Said’s “contrapuntal and nomadic” historiography (Said, Culture and Imperialism xxv)”.

Referitor la mirajul american pe care și-l închipuie orice imigrant indiferent de naționalitate și Robert Wegner făcea observații aplicabile spiritului poemelor lui :

In a recent study on millennialism, Jean Delumeau points out that hope for a period of bliss and tranquility on earth played an important role from the fifteenth to the seventeenth centuries in . The scarcity of studies on this subject consequently means that periods situated between the end of the Middle Ages and the Renaissance remain obscure. Furthermore, these ideas are just as relevant for the American continent; thus, the French historian finds it reasonable for L. I. Sweet to state that “the history of began with the expectancy for the millennium”.

Reinaldo Francisco Silva afirmă că majoritatea poeziilor lui au fost scrise în 1980 și reprezintă, așadar, o oglindă a acelor timpuri. Cu alte cuvinte, cititorul găsește aluzii la mișcările ce militau pentru drepturile omului și ale femeii din America, ilustrând observația lui Valdei Lopes Araujo, conform căreia personalitatea literară a scriitorilor suferă influența istoriei și a evenimentelor la care sunt părtași: “Each personality is part of the secrets of that history and registers, in his speech, his gestures, his clothes, the spirit of every generation, which composes the great panorama of the Empire.”

Printre temele pe care Braga le abordează în poeziile sale sunt aspecte ale vieții comunității de luso-americani printre care: religia catolică, tradiția pescuitului, nostalgia și „bacalhão” (codul) – una dintre scrierile sale poartă chiar titlul de Bacalhão America – opera lui Braga constituie în esență, așadar, ceea ce Roxana Oltean numește „un depozitar de cultură”. Cu alte cuvinte, moștenirea portugheză, pe care luso-americanii încearcă în permanență să o păstreze vie în interiorul comunității, devine în poemele sale „un obiect care dă naștere unei dorințe puternice” (în termenii Roxanei Oltean).

a scris volume de poezii pentru un public larg, datorită faptului că stăpânea limba engleză, făcând parte din a doua generație de imigranți. Ca reprezentant al acestui segment de literatură emergentă, el realizează ceea ce Rodica Mihăilă numește „exportul transatlantic de cultură într-o lume a schimbării”.

Periplul autorilor luso-americani nu se încheie aici și nici nu se limitează la atât, întrucât acest segment de literatură emergentă este într-o continuă dezvoltare și mai are mult până să atingă o recunoaștere publică. Deși acești scriitori sunt studiați în școlile portugheze din , nu fac parte încă din canonul literar al minorităților etnice.

Cu alte cuvinte, operele lor contribuie la „destabilizarea modelului identității americane exprimat de metafora creuzetului (melting pot) și înlocuirea lui cu modelul multietnic/multicultural”, precum și la

redefinirea identității americane prin investigarea proceselor de fluidizare și destabilizare a granițelor identitare, de inter- și transculturalitate, hibridizare, translație culturală, de formare a identităților diasporice, cosmopolite și post-etnice.

George Monteiro în prefața volumului Through a Portagee Gate, de Charles Reis Felix, afirmă:

The autobiography is the trickiest of literary forms – for the reader no less than the writer. The autobiographer simply cannot tell all that has happened to him or that he has done or accomplished – he must choose, select, and shape.

Through a Portagee Gate had its inception, its straight-talking author tells us, in a would-be prophet’s naturalistic warning about foreigners swarming into the . Reading the shrill report acted on him, one imagines, in much the same way that Proust’s famous Madeleine acted on the French master of memory and imagination. Trenchant as this book is on matters of import to those interested in the experiences of Portuguese-Americans, it will not do to try to pigeon-hole it as merely another contribution to our understanding of immigration, ethnicity, and what used to be called Americanization. Walt Whitman once affirmed, somewhat operatically of no less honestly, “This is no book, who touches this, touches a man.” (…) It is exactly what the reader rightfully wants from any piece of autobiographical writing.

Scriitorii pe care i-am evocat reprezintă un exemplu clar al parcursului anevoios pe care această comunitate l-a avut de înfruntat. Toți cunosc ce înseamnă prejudecățile, deoarece ei, părinții sau bunicii lor au fost victimele părerilor preconcepute. Scrierile autorilor luso-americani reprezintă veritabile mărturii și „fresce” autentice ale modului de viață al diasporei portugheze. Numeroase scrieri sunt autobiografice, aducând în atenția publicului cititor luso-descendent, și nu numai, eforturile întreprinse de această minoritate pentru a-și păstra identitatea culturală și pentru a-și croi un făgaș în mozaicul cultural din Statele Unite ale Americii.

În concluzie, beletristica autorilor de origine portugheză din Statele Unite ale Americii reprezintă un element important în construirea identității naționale și culturale a comunității grupului minoritar. După cum afirmă Rodica Mihăilă, „deconstruind și reconstruind drumul de la idealizatul extaz al întemeietorilor națiunii americane în fața naturii virgine a Lumii Noi până la amenințătoarea criză (…) a prezentului”, scriitori luso-americani au fost portavoce ale greutăților întâmpinate de imigranții portughezi și urmașii acestora.

Totodată, prin operele lor, ei au tras un semnal de alarmă și au mobilizat membrii comunității în demersurile sociale și civice inițiate de activiști.

4. Studiu de caz: identitate și moștenire culturală

în romanele lui Alfred Lewis

Alfredo Luís, cu pseudonimul Alfred Lewis, este unul dintre cei mai cunoscuți autori din prima generație de imigranți portughezi în Statele Unite ale Americii. S-a născut în insula din Azore în 1902. La vârsta de 19 ani, scriitorul a imigrat în Statele Unite (unde a trăit până la sfârșitul vieții, în 1977), călcând pe urmele tatălui său, care lucrase șapte ani pe un pescador balenier din New Bedford, Massachusetts, și într-o mină de aur din California. În 1922, Alfred Lewis părăsește Portugalia insulară și își stabilește ca punct de destinație . Lewis a făcut, așadar, parte din cel de-al doilea val de imigrație lusitană în Statele Unite ale Americii.

După o scurtă perioadă petrecută într-un sanatoriu din impusă de o criză de tuberculoză, Lewis se orientează către facultatea de drept. La absolvirea acesteia el primește un post de judecător municipal în orașul Los Banos, din . Odată cu trecerea timpului, se remarcă și în sfera afacerilor, adunând în scurt timp capital și respectul celorlalți.

La sfârșitul anilor 1940, autorul a urmat un curs de scriere literară la Universitatea din , sub îndrumarea romancierului Allan Seager. Mai târziu, imigrantul îi atrage atenția poetului și romancierului Vicent McHugh.

S-a făcut remarcat prin două romane: Home is an Island, publicat în 1951 și Sixty Acres and a Barn, publicat post-mortem în 2005. Prima operă prezintă viața din arhipelagul Azore, înainte de plecarea personajului principal în Statele Unite ale Americii iar cel de-al doilea volum se concentrează asupra existenței diasporei portugheze din .

Dacă prima creație prezintă un tablou al vieții din Portugalia insulară, cea de-a doua abordează o cu totul altă temă schimbările care au loc în momentul imigrării și procesele psihologice prin care trec eroii. Cel de-al doilea volum a fost scris pentru publicul american în sensul în care se regăsesc valori pe care societatea le promovează: ambiția, perseverența și determinarea.

Reinaldo Francisco Silva apreciază că Alfred Lewis prezintă modul în care imigranții portughezi au contribuit la succesul industriei produselor lactate și la dezvoltarea fermelor din . Trebuie sublinat faptul că, în niciunul dintre cele două volume, nu se manifestă regret sau nostalgie, gândul întoarcerii în natală.

Majoritatea personajelor lui Lewis sunt niște învingători prin definiție, dând dovadă de hotărâre și forță de caracter. Pentru ele, experiența reprezintă un element esențial în procesul de formare a identității diasporice. Mai mult, aceste personaje, în special Luiz Sarmento, eroul romanului Sixty Acres and a Barn, reprezintă elemente ale procesului de hibridizare, datorate întâlnirii celor două culturi – cea a țării de origine și cea a țării gazdă.

Nancy Baden subliniază că stilul lui Lewis este unul simplu, specific unei persoane fără o educație înaltă. El aparține primului grup de scriitori imigranți, ale căror opere au început să fie publicate în 1930. susține că acești autori alegeau ca subiecte în operele lor evenimente petrecute fie în arhipelagul Azore, fie întâmplări cotidiene din comunitatea etnică din care făceau parte.

Așadar, Lewis reușește să aducă în atenția cititorului – american sau portughez – prin intermediul unor construcții gramaticale, pe înțelesul tuturor, tradiții și obiceiuri din natală. Totodată, el prezintă, într-o manieră detașată și obiectivă, greutățile și sacrificiile pe care le fac imigranții portughezi în momentul sosirii în . Astfel, Lewis subliniază importanța menținerii identității culturale în interiorul comunității de luso-americani, într-o perioadă în care imigranții erau marginalizați.

În comparație cu alți scriitori luso-americani de seamă, precum Frank X. Gaspar, Katherine Vaz sau Charles Reis Felix, din postura de reprezentant al primei generații de luso-americani, Alfred Lewis a luat contact direct cu Portugalia și cu limba vorbită acolo. Așadar, pământul natal capătă noi valențe în scrierile sale. devine un spațiu de liminalitate în sensul în care, pe teritoriul său, cele două culturi se întrepătrund.

Astfel, personajele sale întruchipează imaginea „celuilalt”. Eroii se situează la granița dintre două universuri: Jose de Castro, protagonistul din Home is an Island este prizonierul dorinței de a deveni preot în insula Terceira, în satul său natal Beira, îndeplinind astfel visul mamei sale, și chemarea Americii și călcând astfel pe urmele tatălui său. Pe de altă parte, Luiz Sarmento, personajul principal din Sixty Acres and a Barn, încearcă să readucă la firma lui Tomé Madruga o mică parte din Portugalia.

Putem afirma, așadar, că Jose reprezintă tipologia portughezului de rând, întrucât romanul urmărește procesul de maturizare desfășurat în insulele Azore. Mai mult, el reprezintă valorile morale pe care societatea lusitană le promova la începutul secolului XX.

Pe de altă parte, Luiz Sarmento reprezintă exemplul clasic al aculturalizării. De remarcat este faptul că romanul urmărește îndeaproape schimbările care intervin la nivel psihologic în cazul personajelor de origine portugheză. Însuși personajul mărturisește că îl schimbă, că pământul american exercită o atracție asupra imigrantului, pe care îl motivează să-și îmbunătățească situația materială.

Reinaldo Francisco Silva observa că personajul Tomé Madruga întruchipează valorile promovate de Benjamin Franklin și anume munca cinstită, seriozitatea și spiritul de antreprenoriat. Madruga reușește, în jumătate de secol, să construiască un „imperiu”: a ridicat o gospodărie întinsă, a întreținut o fermă de vite în California și a devenit protectorul spiritual al lui Luiz Sarmento și, mai târziu al soției acestuia, Ana Linhares și al copilului lor.

Mai mult, Madruga marchează, diferențele dintre țara de origine – reprezentată de Europa, de Lumea Veche și de trecutul apus – și gazdă – Lumea Nouă și prezentul. Cu alte cuvinte, dacă în Portugalia era un simplu agricultor și, ocazional, pescar, pământul american a exercitat o influența puternică asupra eroului, transformându-l într-un veritabil om de afaceri, respectat de întreaga minoritate. Pe lângă aspectul material, i-a inoculat un alt sistem de valori.

Deși a trăit o bună perioadă de timp în Portugalia – față de care își exprimă respectul și recunoștința prin donația făcută către „Whaling Institute” din arhipelagul Azore la sfârșitul romanului – Madruga îmbrățișează valorile americane. Cu alte cuvinte, se arată îngăduitor și o susține pe Ana atunci când hotărăște să păstreze copilul lui Luiz, deși era căsătorită cu un alt bărbat, mult mai în vârstă decât ea, și anume, cu Jose Linhares. De remarcat este faptul că Alfred Lewis sugerează că nimeni nu se poate împotrivi procesului de aculturalizare.

Autorul sugerează simbolic în roman aderența mai puternică a femeilor la valorile și normele tradiționale, impuse de catolicism, în opoziție cu deschiderea, permisivitatea și adaptabilitatea bărbaților la viața modernă. Bărbații din comunitatea de imigranți portughezi din , nu-și exprimă pe tot parcursul romanului dezaprobarea față de fapta Anei. Pe de altă parte, femeile din comunitate doresc să o alunge din oraș pe femeie ca urmare a educației conservatoare și intransigente primite în familie.

Cu alte cuvinte, are loc o confruntare între modul de gândire pragmatic, caracteristic societății de consum din Statele Unite ale Americii și valorile promovate de societatea arhaică și conservatoare din insulele Azore. De remarcat este deznodământul pe care îl oferă Alfred Lewis acestui episod din roman: valorile americane triumfă în detrimentul celor europene.

În introducerea romanului Home is an , membrul Congresului american Devin Nunes, un american din descendenți portughezi, așa cum el însuși se recomandă, afirmă:

It’s easy for someone visiting the Azores to gaze at the beautiful landscape or stare far off into the and wonder what the islands were like throughout history. It’s just as easy to imagine what those Azoreans from the past thought about life and whether they would stay on their beautiful islands or set sail for .

Romanul urmărește modul în care tinerii portughezi sunt educați în arhipelagul Azore și explică, într-o oarecare măsură, dorința unora de a părăsi Portugalia. Cu alte cuvinte, insulele Azore oferă o existență simplă, lipsită de pretenții sau facilități. Totul se rezumă la lucratul pământului și la creșterea animalelor; din când în când un eveniment precum, o nuntă, botez, înmormântare sau sărbătoare religioasă tulbură monotonia. În acestă societate izolată cele mai apreciate meserii sunt cele de preot și profesor. În acest sens, Nunes afirmă:

Alfred Lewis, in Home is an Island, describes those thoughts in detail as the hero of the book, Jose Castro, wrestles with his future. Will he be a priest, teacher, or adventurer like his ancestors and go to ? His mother and father have strong opinions. His mother hopes for the priesthood, but his father plans for . In many ways Home is an Island is about and the Azorean spirit that led men and women to our shores at a particular moment in time.

Volumul lui Lewis se adresează atât unui public portughez, cât și unui public luso-american. Romanul oferă numeroase informații și descrie în culori vii traiul simplu al locuitorilor din arhipelagul Azore înaintea izbucnirii celui de-al doilea războai mondial. Nunes explică:

Azorean-Americans should read Lewis with relish. They can learn in rich detail from a fellow Azorean, who settled in Los Banos, California, what life was like nearly a century ago under hard economic conditions; and the importance of faith, family, and food in the daily life of Azoreans. A way of living that developed over the centuries and was transplanted in the New World, in far-off places such as the San Joaquin Valley of California, and , , and .

Imigrând în jurul vârstei de 19 ani, Lewis a participat la toate momentele importante dintr-un sat tradițional portughez astfel, că mărturia sa are o inestimabilă valoare pentru identitatea culturală a luso-americanilor. Descrierile sale, făcute din perspectiva unui observator direct implicat în viața din arhipelag, au un impact emoțional mai pregnant decât al studiilor teoretice întocmite de către academicieni. Nunes remarcă în acest sens:

Lewis’ classic book remains relevant today. In it, he describes a world that still binds Azorean-Americans in a rich cultural heritage and deep Catholic faith. Yet Home is an Island also says a lot about and immigrants in the early twentieth century, and how they decided to come to . It describes in countless ways how Azoreans viewed themselves as Americans long before they left the Azores, a unique bond between and the that is still alive today.

Fiind vorba de o societate conservatoare și rigidă – fapt datorat pe de o parte, izolării în spațiu de continentul european și pe de altă parte, de religia catolică, ce s-a manifestat cu duritate în Peninsula Iberică, în unele locuri manifestându-se în mod radical – puține schimbări sociale au avut loc în arhipelag. Putem, așadar, să afirmăm că romanul lui is an oferă o imagine panoramică și atotcuprinzătoare a identității culturale a lusitanilor.

Astfel, opera prezintă un tablou complet al societății din Azore în sensul în care sunt punctate aspecte culturale – tradiții și obiceiuri –, sociale – sistemul de învățământ portughez și activitățile inițiate de locuitori pentru a se întreține –, economice – nivelul scăzut de trai care îi determina pe mulți azoreeni să părăsească arhipelagul și să se îndrepte către Statele Unite ale Americii – și politice – efectele Primului Război Mondial asupra Portugaliei. Nunes subliniază: „Lewis’ classic is one of the few known literary works that give you a real feeling for the as it was in a bygone era, during the first few decades of the twentieth century, before electricity and cars”.

Frank F. Sousa în prefață romanului Home is an oferă o altă perspectivă asupra romanului, conferindu-i o dimensiune (auto)biografică. El afirmă că personajul Jose de Castro este, în realitate, avatarul autorului. Cu toate că este scris la persoana a treia, romanul ar urmări îndeaproape trecutul lui Lewis.

Home is an Island, an autobiographical, coming-of-age novel, captures the simple, pastoral life in a village of the Old World where the popular imagination has been permeated by the wonders of America, especially California, as myth, as El Dorado, i.e., as a worldly paradise of fabulous wealth and opportunity. Nonetheless, the pull of the American Dream is always tempered by the desire or need to honor the past and by the opinion of some of the villagers that (and its seductions) represents a threat to a way of life. It is in this liminal existence, in the juxtaposition of contrary worldviews and distinct histories, where identity is shaped and life-forming decisions are made.

Sousa remarcă în operă faptul că depărtarea în timp și spațiu îi permite lui Lewis o analiză mai detaliată și, în același timp, detașată asupra identității etnice. Locurile natale, limba strămoșească, obiceiurile și tradițiile, elemente sine qua non prin intermediul cărora tinerii luso-americani din a doua și a treia generație își formează identitatea culturală, trec prin fața scriitorului asemeni unui film alb-negru și sunt așternute pe hârtie pentru un cititor care nu este întru totul familiarizat cu Portugalia insulară. Firul invizibil, care-l leagă pe Alfred Lewis de arhipelagul Azore se numește etnicitate.

Conform imagologiei, percepția individului despre sine reprezintă suma percepțiilor celorlalte vis-a-vis de el. Aplicând această perspectivă la opera lui Lewis, observăm că știe ce înseamnă să fie în poziția „celuilalt”. Membru al comunității luso-americane, Lewis s-a mândrit mereu cu inestimabila moștenire etnică lusitană, ceea ce subliniază de altfel și comentariul lui Souza:

Through the writings of Alfred Lewis, the Portuguese-American experience –written, significantly, from a perspective within the group itself – has become part of American literary and cultural history. This is no small accomplishment in its own right, given that in American literature before Lewis’ writings the Portuguese had sometimes been portrayed in a negative, stereotypical manner. Moreover, Home is an Island recovers the inner world of the poor in foreign lands who dreamed and still dream of coming to . Lewis conveys the feeling of a place and people that would otherwise have remained anonymous and unknown. In this new age of immigration, which, in many ways, defines the global reality of the last two decades, Lewis’ examination of conflicting loyalties to different cultures and languages – which he resolves in a creative tension between respecting the past and seeking the future – makes for a writing that is as topical and as relevant as ever.

Home is an este astfel un roman autentic, care oferă informații despre cultura lusitană de la începutul secolului XX, văzută prin ochii unui locuitor al arhipelagului. Roxana Oltean remarcă în acest sens: „[the writer creates] a hyperreality composed of (literary) images (…). [He] invites analysis not so much in terms of the explanatory power to illuminate the present and the recent past, but as a series of complex self-projections”.

Romanul urmărește copilăria și adolescența lui Jose de Castro, fiul unor agricultori din satul , insula din arhipelagul Azore. Din acest punct de vedere, opera Home is an Island poate fi considerată un bildungsroman, a cărui acțiune se concentrează pe de-o parte, asupra înfățișării societății arhaice insulare și pe de altă parte, asupra neliniștilor interioare prin care trece personajul principal, neliniști cauzate de hotărârea pe care trebuie să o ia de a pleca în America sau a rămâne în arhipelag. Souza comentează acest demers ca un act complex, de investigare în propria memorie:

Lewis’ literary return to his childhood in the Azores is an act of memory, an archeology of the self, to borrow a term from William Boelhower, or a genealogical journey that allows him – someone who, in many ways, lived the American Dream – to reclaim his Portuguese past and affirm his present Portuguese-American ethnic identity. It is this poetics of memory that forms, in great measure, a minority identity, in the midst of the overwhelming notion of as a „melting pot” of different nations and cultures. Lewis may have attained a measure of success in mainstream , but he never forgot his own ethnic community, helping immigrants unfamiliar with English and American institutions to the end of his days.

De remarcat este faptul că părinții lui Jose sunt lipsiți de prenume în sensul în care apar mereu sub titulatura de „Senhor” și „Senhora” de Castro, deși restul textului este scris în engleză. Prin folosirea formulelor de politețe, domnule și doamnă în portugheză, Lewis subliniază legătura indestructibilă de timp și spațiu între membrii familiei. Apelativele impersonale sugerează în opinia noastră faptul că acest cuplu și-a estompat, dacă nu și-a pierdut, cumva, identitatea între cele două lumi, țara de origine și gazdă. În noua lor lume, ei și-au pierdut identitatea personală, menținând-o doar pe cea etnică.

Romanul înfățișează o lume mai puțin cunoscută publicului cititor din și nu numai, o lume care se ghidează după principii tradiționale cum ar fi: solidaritatea, perseverența și ambiția. În cuprinsul romanului, sunt surprinse momente din copilăria lui Jose care exemplifică aceste principii, cum ar fi scena construirii leagănului pruncului:

“And my crib?” José inquired.

“We will lend it to someone in need of one. A crib is a necessary when a baby is born. Now before you came, your father built your berço from a fine cedar tree…” His mother smiled, remembering.

Lewis subliniază, în romanul său, că principalul mijloc de subzistență al portughezilor îl constituie pescuitul, ocupație transmisă din generație în generație în insulele Azore. Pe lângă pescuitul cu bărci, locuitorii, deseori, adunau de la mal crustacee și pești:

“Oh, oh, I think I’ve got something.” The struggle did not last long. A good-sized rock cod was pulled in. It landed on dry ground, among the pebbles; it jumped up a few times, the red gills breathing hard. Senhor de Castro pulled the hook out of the fish’s mouth. (…)

“Now you watch that pole. Don’t move your line; I think you have a fish.”

A strong pull made Jose come to reality.

“Perhaps another rock cod. Hold on to it, boy.”

“The fish is pulling me down, Father.”

“Well, what are you waiting for? Pull back.”

He did, and succeeded; he brought out of the water a large grouper.

“Wait, now.” Senhor de Castro took hold of the pole. “Easy, now. Come on, let’s do it together.”

What a lovely fish! Jose could already see it, fried crisp, the aroma of garlic, red pepper and dill seed about it.

Plin de sugestii simbolice, firul epic al romanului se desfășoară pe două planuri. Deși la prima vedere, cititorul are impresia că planul social – reprezentat de comunitatea în care trăiește Jose și descrierea obiceiurilor și tradițiilor din Portugalia insulară – este mai pregnant, odată cu apariția conflictului romanesc se observă că planul psihologic este mai important în construirea identității diasporice a lui Jose. Lewis prezintă cu măiestrie tumultul interior prin care trece personajul principal:

“Yes, his immediate life; what would happen to him in those years ahead, the weeks and months of study? Did he really want to study books, to know everything from the hermit crab to the life of those monsters of the jungle his father described? This required some effort. Did he want that?”

În ultimul capitol al romanului, Jose va deveni exponentul unui „transfer cultural”, în termenii lui Homi Bhabha – atunci când se îmbarcă pe un pescador balenier, a cărui destinație este America. Oceanul Atlantic devine, astfel, un spațiu de liminalitate, o ultimă frontieră care delimitează și, totodată, unește cele două culturi. Oceanul este una dintre acele frontiere definite de Rodica Mihăilă ca:

permeable spaces of contact, in-betweenness, hybridity, negotiation and transgression. The border as a major conceptual site in the new American studies, which first maked its multicultural stage, set the grounds for the new paradigms of the globalization age, of which transnationalism is an early one, and post-nationalism (Rowe), one of a hoped for future.

The study of borders has expanded from a comparative study of borderlands (Mexican-American border) and border zones (the Pacific Rim or the African and European Atlantics) or “contact zones” (Mary Louis Pratt) to transnational, hemispheric and global studies, crossing, destabilizing and even annihilating national borders (post-nationalist studies), and finally, to studies of globalization focused mainly on the relation between globalization and Americanization. The opposition foreign-domestic is atomized into myriad relations between the global and the local; simultaneously, from a “self-enclosed entity”, the concept of ethnicity evolves toward the idea of diasporic, transnational and cosmopolitan identities and further on, to the post-ethnicity of “affiliation[s] by revocable consent” (Hollinger 219-220)”.

Despărțite prin acest ocean de America, insulele spre deosebire de societatea capitalistă, în care viața are un ritm trepidant amețitor, găzduiesc o existență desfășurată după alte coordonate spațiale și diacronice. Autorul, prin vocea tatălui personajului principal, Senhor de Castro, aduce în discuție noțiunea de ciclicitate a vieții pe aceste meleaguri. Cu alte cuvinte, societatea arhaică din Europa, care se întâlnește aici, are propria ei rânduială, dată de tradiție și obiceiuri moștenite din bătrâni, care sunt transmise tinerilor imigranți. Așadar, cititorul este introdus la începutul romanului într-un loc în care timpul inexorabil capătă alte valențe, simbolice conform viziunii postmoderne, la care trimite simplitatea poematică a unor schimburi de replici:

“The first rains of the season are not far off,” Senhor de Castro said, surveying the sky and concluding, “A bit early this year.”

“I don’t like rain, Father.”

“It’s not what we like. Each season has its good points. We can’t have summer forever; nor, for that matter, storms every day.”

The leaves had already turned yellow in some of the trees along the trail. “Why do leaves fall?” José wanted to know.

“Things must change, son. Trees will lose their leaves; you’ll lose your teeth; the seasons change the ground, make it produce, make it bear. The years, too, change us; from youth we grow into manhood. With a difference, though; new crops of leaves may replace fronds every year; our youth, once gone, returns no more.”

The boy did not quite understand. His mother said, “Senhor husband, our son is too little to listen to this. Let him learn the facts of life, later, from his religious books.”

În operele lui Alfred Lewis, unul dintre primii scriitori luso-americani, viitorii imigranți sunt învățați încă din casa părintească să respecte Sfânta Treime și să deosebească binele de rău, rai de iad. Spre exemplu, raiul apare ca un loc de regărire, în care se află numai oamenii care au gânduri bune, după cum Senhora de Castro afirmă. Autorul prezintă, așadar, imaginea biblică a Edenului, un loc liniștit al împăcării cu sine:

“Only the good shall go to Heaven,” his mother had said one day; and her statement became clear now as he looked at the upper portion of the litograph and saw angels, floating about easily, golden halos above their beautiful heads. Soft clouds were the roads to Heaven. He observed this, and thought, perhaps sinfully, that his own known trails had their good points, too. Nothing felt better than the feel of a cool stone in the summer, wet by the early dew of the morning. Were there any streams in Heaven, he wondered.

Romanul lui Lewis este o veritabilă analiză a influenței exercitate de biserică asupra dezvoltării conștiinței, precum și a percepției asupra realității înconjurătoare a locuitorilor din arhipelag. Cu alte cuvinte, profesia de preot reprezintă un statut la care mulți râvnesc datorită virtuților ieșite din comun pe care viitorii slujitori ai Domnului trebuie să le întrunească. Încă din primele pagini ale romanului, cititorul ia cunoștință de principiile fundamentale ale religiei catolice cum ar fi: tainele și catehismul.

His mother was wrong, surely.

“I’m going to catechism this morning,” Jose said, to make conversation.

“So am I,” Francisco said. “This is my third lesson.”

“Is it good?” Jose asked.

“Oh, yes,” Francisco said, rapturously, “You listen to wonderful stories.”

“Just prayers; same as your mother learns you,” Alvaro put in.

De remarcat este faptul că autorul oferă mai multe perspective asupra catehismului: Francisco reprezintă tipologia tânărului portughez care simte chemare pentru preoție; Alvaro, tipologia tânărului care nu reușește să pătrundă tainele catolicismului în ciuda dorinței mamei sale de a urma calea bisericii; și Jose care oscilează între îndeplinirea dorinței mamei sale, o credincioasă devotată, și dorința tatălui său, un fost marinar care a plecat în America pe un pescador balenier.

Romanul Home is an reprezintă astfel un veritabil „document” prin intermediul căruia este descrisă viața portughezilor din arhipelagul Azore. Spre exemplu, autorul prezintă în detaliu măreția bisericii din satul . Personajul este intimidat de interiorul fascinant al lăcașului de cult:

Jose approached the sacristy and walked inside a dark-gray-walled room, surrounded by tall, dark-stained chests, storing vestments of many colors: red, green, white and yellow; stoles, chasubles and black miters; linen, silk and gold cloth. Above the chests, he saw holy statues, unused in church because of scarcity of space or want of paint. Facing the door, as he entered, there was a very large framed litograph. The terrible scene portrayed on it made him shudder. The condemned were being thrown into an abyss; a black, hairy animal with the face of a man and a forked tail sat glaring, waiting, unconcernedly beside a roaring fire. The black monster was the Prince of Darkness, exactly as his mother had described him. He saw all this and shivered.

Lecția de catehism susținută de părintele Corvelo abordează numeroase teme biblice. Cuvintele părintelui găsesc ecoul scontat numai în cazul câtorva elevi, printre care Francisco, a cărui sete de cunoaștere a tainelor bisericești este evidentă. Pe de altă parte, Alvaro își concentrează atenția asupra unor activități nesemnificative:

The priest walked to the center of the room and faced them. Without further ado, he pointed to the picture on the wall. “This is a fine example of the goodness and righteousness of God; the punishments and the rewards reserved for all of us, who will, one day, stand before His everlasting mercy. Woe be to the impure, the liars, those who take His name in vain. Below, in the dark smoking crevices, awaits the Prince of Hell, laughing at all the pain and suffering about him. He waits, hungry always for the souls of men; no matter how many may come, he is forever insatiable.” Father Corvelo tried to read the effect of his speech in their blank faces. As far as he could judge, Francisco was the only one moved by his words. His eyes burned with anxiety, as though he already felt the hot breath of the fires in that picture. Alvaro, on the other hand, was carefully extracting pebbles from between his toes. To Jose, these words meant war; yes, an incitement to fight the Devil. But – what kind of an enemy was he?

Un alt principiu al catolicismului abordat de părintele Corvelo, în timpul orei de catehism, este imaginea necuratului:

“Where is the Devil? How does he look, Father?” he asked timidly.

“He is everywhere; in our own thoughts; sometimes directing us into some worthless pastime – as the playing with one’s feet, for instance; the very spirit which directs us to do the most innocent things – to steal fruit, to relax at the hour of prayer…”

Părintele Corvelo explică felul în care un credincios devotat se poate apăra împotriva necuratului. Se observă, așadar, diferențele de viziune între societatea arhaică din Portugalia insulară și societatea pragmatică din Statele Unite. Cu alte cuvinte, omul nu are putere deplină asupra propriului destin, care este dictat de divinitate. În societatea capitalistă, individul își dictează propriul destin. Conform spuselor părintelui Corvelo, omul poate face distincția între bine și rău în viață, în ciuda forțelor binelui și răului care îl urmăresc la tot pasul:

“How can we fight him then?” Jose inquired.

“Is the stealing of apples a sin?” asked Alvaro.

“One must resist all seductions of the flesh; apples, sleep, laziness…”

“I am ready,” said Francisco, “to go into the desert and preach.”

“You’ll never get there,” Alvaro said.

Francisco coughed and looked toward his comrades, a strange smile on his face. “One must suffer ridicule from parents and friends,” he asserted.

“Something wrong inside his head; he wants to be a bishop, or maybe a saint,” Alvaro whispered.

Jose smiled, pondering Alvaro’s words.

“He talks like a fool, though. He should forget about those things.”

Totodată, valorile Vechii Lumi sunt puse în balanță cu cele ale Noii Lumi. În cel mai de preț dar este viața care îți aparține în totalitate. Mai mult, individul este răspunzător pentru faptele și consecințele lor. Pe de altă parte, locuitorii din arhipelagul Azore consideră că existența lor se datorează lui Dumnezeu, singurul care are deplină putere de decizie asupra viitorului lor. Se remarcă, așadar, o oarecare libertate a individului pe care societatea din o înlesnește:

“The whisperings will cease,” Father Corvelo ordered. “Let us proceed with the lesson.” And to Jose, “Come, boy, answer this one: Who made us?”

“God made us,” Jose answered quickly.

“Well, that’s good.” Father Corvelo smiled. “And what prayers do you know?”

“Everything. Besides, I can ask the meadow larks to sing and they sing.”

“Well,” Father Corvelo advised, “you better learn how to talk with God in humbleness and truth…”

Societatea arhipelagului încă se ghidează după dogme arhaice și consideră orice greșeală un păcat. Mai mult, în comparație cu societatea de consum din America, satul Beira, în care trăiește Jose, un loc izolat, în care locuitorii au o gândire conservatoare, ca urmare a puternicei influențe exercitate de biserică asupra comunității. Cu alte cuvinte, învățămintele Sfintei Scripturi constituie cele mai importante reguli, după care se ghidează locuitorii arhipelagului. Se observă, așadar, o atitudine intrasingentă privind greșelile omenești; aceste greșeli sunt permise în , datorită gradului de civilizație.

Cele două lumi, cea spirituală și cea materială, sunt reprezentate în roman de părinții lui Jose. Mama sa, Senhora de Castro, este întruchiparea lumii nevăzute, în sensul în care acordă o mare importanță bisericii și credinței catolice, în general. Pe tot parcursul romanului, autorul face numeroase referiri la cariera pe care trebuie să o urmeze, din perspectiva ei, copilul, respectiv cea de preot.

Femeia consideră că lumea materială reprezintă numai o etapă de trecere către eternitate. Senhora de Castro își dorește ca fiul său să urmeze calea preoției întrucât biserica reprezintă în viziunea ei „instanța supremă” și fiecare om are datoria de a respecta și a se supune preceptelor Sfintei Scripturi, deoarece numai în acest fel va putea atinge mulțumirea sufletească și fericirea în viață.

Pe de altă parte, lumea concretă materială este reprezentată de tatăl lui Jose, Senhor de Castro. Fost marinar pe un vas de pescuit balene, Senhor de Castro a gustat din preaplinul Americii, amintirea acelei perioade provocându-i nostalgie. Pe tot parcursul cărții, personajul încearcă să-și convingă odrasla să ia drumul străinătății. rămâne pentru el pământul făgăduinței, în care imigrantul venit de oriunde de pe glob își găsește un rost dacă muncește din greu. Tatăl lui Jose susține că are puterea de a schimba imigranții, insuflîndu-le încredere și curaj, putere și speranță:

“Well,” Senhor de Castro said, “and what did you learn today? What was the first lesson about?”

“The Devil,” Jose answered simply.

“The Prince of Darkness,” said his mother, and she crossed herself.

“Father Corvelo wants me to go into the sacristy whenever I wish. To learn about many things.”

“I’m so glad – it shows you’ve already been chosen.”

“He called me a spark – wants to cultivate something. What does he mean?”

“He means…” The meaning was strange to his mother, too.

Senhor de Castro came to his rescue, in his own materialistic way. “When you want your potatoes to be of good size, you irrigate the rows with urine. Then, you weed the rows and soon the grounds cracks, and the crop is ready. So it is with learning: earth and potatoes; urine and books…”

“Such sinful comparisons! Husband, please…”

“That’s the only way I have of explaining what our priest means.”

Prin asemenea perspective, Alfred Lewis consideră că experiența imigrației portugheze în Statele Unite se caracterizează prin nostalgie și dor de pământurile natale. La prima vedere, exprimă doar un stil vestimentar practic, adaptat nevoilor fermierilor. În realitate, influența pe care gazdă a exercitat-o asupra imigrantului a fost mult mai puternică, ducând la formarea identității diasporice a acestuia.

Locuitorii din remarcau o schimbare în comportamentul și atitudinea consătenilor întorși din . Erau martorii aculturalizării, deși nu puteau spune cu certitudine ce se schimbase:

As they approached the square, they saw a group of men sitting and talking. These men had been to long ago, until one day, nostalgia called them home. They returned, wearing boots and denim shirts, all very new and smelling that strange and goodly American smell unknown in the village.

Prima imagine despre America pe care Jose o percepe este cea a unui fonograf pe care un consătean îl adusese din Statele Unite. Obiectul respectiv nu este ales la întâmplare de Alfred Lewis deoarece pe de-o parte, reprezenta o noutate pe plan mondial; și pe de altă parte, plasarea acestui obiect în arhipelagul Azore are rolul de a sublina decalajul tehnologic dintre Europa și America:

They bought other wonderful things; Jose remembered the first time he had seen and heard a phonograph. This happened when Tio Gabriel Fonseca returned to . Jose still could see him, tall and long mustached, walking toward his home, an enormous overcoat on his arm. He remembered the courier from , running all the way across the island to reach Senhora Fonseca before her son, and thus collect a reward for the good news.

When Tio Gabriel’s bags and chest arrived by oxcart, Jose came to visit him, to taste possibly some of that wonderful candy of many colors, hard and very sweet, only found in America.

Așadar imaginea Americii în viziunea micului Jose se rezuma la o cutie din lemn care reda melodii:

He remembered that strange box on the table, the turning of some curved thing around; and then, he heard… He heard words and music coming from a thing shaped like a lily, attached to that magical wonder-box. In awe he listened and wondered what was happening. What made that wonderful music? Who was she who sang in a strange voice and tongue? What sort of diabolical thing brought the words and the sounds out? In no time, was flooded with strange tunes, all new and wonderful. The children hummed and whistled, disregarding the words, as they could not pronounce them. The melodies were important, and these had been learned in no time.

apare ca pământul făgăduinței prezentat din perspectiva unui alt locuitor al arhipelagului care lucrase o perioadă în Statele Unite. Din vocea lui Tio Gabriel se resimte o urmă de nostalgie provocată de compararea dintre dimensiunea continentală a Americii și cea limitată a arhipelagului.

Now, after a few months, Tio Gabriel sat in the square and remembered . Satiated with the island’s smallness, he recalled again that land of rivers and valleys and talked of this to all who cared to listen.

Senhor de Castro greeted the group with the usual saying, “Let us hope you feel as good as you look,” and sat on the stone bench, listening.

Jose, who a few minutes before had wanted to play, remained among these men, fascinated by their talk. Tio Gabriel was saying to Tio Izaias, “If you were a cement mixer in , you’d receive enough money in one day to feed you a week over here. is full of money. Everybody wears shoes of good leather: a pair for work, a very good pair for Sundays…”

Tio Izaias wiggled his toes, and asked, “Who wants shoes in this climate? You can’t climb a tree with shoes on, can you?”

“You don’t climb trees in ,” Tio Gabriel said. “If you want fruit, you buy it. Why should you climb a tree to pick an apple or an orange?”

Tatăl lui Jose concluzionează că nu are termen de comparație. Pământul însuși îl hrănește spiritual pe imigrant, dându-i forță și ambiție pentru a merge mai departe și a reuși. Deși întors în natală, Senhor de Castro rememorează cu nostalgie perioada petrecută în Statele Unite, fiind captiv între două lumi.

Senhor de Castro said, “There is no country like (…).”

“Between and the , up in the hills, under the wet fogs of December, the grass comes up early. We move the flocks up there, and set camp in the gulches, maybe under an oak…”

“How many sheep to flock, Tio Gabriel?” Jose inquired. He sat at their feet, drinking in every word, reshaping the stories in his mind, wondering, trying to picture the valleys, hills and rivers. Small were the valleys around ; and as for rivers – there were no rivers at all.

“How many sheep, boy? Maybe two thousand. But this is nothing, There are millions of sheep in .”

And again Jose wondered. In the island, there were perhaps five, six hundred sheep; in alone, no more than a hundred. In the , in all the islands… What country was this ?

“We stay in the sun; the dogs guard the sheep; for meat we kill a young borrego now and then; we bake our bread in an iron pot under the ground – and talk about coffee! Black, with a lot of sugar.”

Încă din copilărie, tinerii portughezi din roman (ca și azoreenii din realitate) visează să imigreze în Statele Unite, care devine, așadar o destinație idealizată. Această imagine exagerată a Americii este rezultatul povestirilor celor care au lucrat o perioadă și care s-au întors în arhipelag.

“Where is Francisco?” Jose asked Alvaro in a low voice.

“In church, I guess.”

“Does he like church that much?”

“Better than school.” Then Alvaro added, “Praying and study. You’ve got to do that to be a priest.”

“That’s what he wants to be?”

“That’s what his mother wants him to be,” Alvaro explained.

“And you…?” Jose began.

“Me? Maybe a soldier, sailor, or, if someone will lend me the money for the passage, I’ll go to .” (…)

In , every house had its own past; from every home had departed, one day, a young man. A few went to , some to Africa and . Not all of them came back. And so the spirits of those who had died, pursued by nostalgia, even in death, returned. They came back as strange, never-before-seen birds; or as a sign, any noise, issuing from the forests of the island; perhaps the falling of a stone from an apparently sound wall; or the rasping of a window pane by an insect.

Imaginea Americii se perpetuează prin povestirile create de imigranții întorși în satul sau prin scrisorile trimise rudelor și celor apropiați ceea ce explică de ce tânărul Jose avea o viziune despre Statele Unite încă dinainte de a părăsi arhipelagul.

“You work all day in . And it does you good. Makes you strong, and besides, you make lots of money.” (…)

“Tell us about , Tio Miranda,” Miguel said. (…)

“[] is a big city. Wide, clean streets. Electric cars. Automobiles. Trains. And flowers, green lawns, and lakes. (…) We fish and sing the songs of our island. We eat good American food – lots of it. At night we sleep and listen to the sighs of the waters. (…) We sell our tuna for stacks and stacks of money. Some of it I put in the bank. You know why? When I come here to stay, five, ten years from now, I will marry the prettiest girl in . And I will buy land, good ground for corn, wheat and potatoes. And a tract of forest for wood in the winter. I will build a big house somewhere on the hill with a view of the sea. (…) is full of dollars. All you need is strong arms and legs. And time. (…) If you are rich, you can have everything.”

Astfel, în romanul său, Alfred Lewis subliniază, nu numai diferențele culturale, cât și pe cele sociale dintre cele două țări. Și în roman, ca și în viața reală, arhipelagul Azore oferă puține oportunități pentru tinerii avizi de aventură, din cauza modului de viață simplu al locuitorilor și al izolării de Portugalia continentală, în contrast cu America, tărâm dominat de ordine, progres, deschidere spre o altă civilizație și, mai presus de toate, prosperitate.

“We have plenty of time over here,” said Jose.

“And what else?” Miranda answered. “Time to be poor. Time to walk barefoot, hungry and cold. Time to be born and to die in dark hovels. It takes a trip to change things. One must take it, yes.”

Ca fin psiholog, Alfred Lewis analizează și urmărește în detaliu tumultul interior prin care trece individul (Jose de Castro) până în momentul deciziei de a imigra. Mai mult, Lewis îi atribuie propriile sale trăiri, întrucât romanul Home is an Island este considerat, de unii critici, după cum am menționat, ca fiind autobiografic.

Now in his village he would be forever dependent on the rains from heaven and the warmth of the sun. He would eat, from day to day, much or little without certainty of what the future would bring. His would be the life of the destitute. Was this desirable?

Autorul retrăiește prin personajul principal momentul despărțirii de insula natală. Sfârșitul romanului este marcat de drama pe care imigranții portughezi o trăiesc în momentul în care se stabilesc în Statele Unite, întrucât nu aparțin pe deplin niciunei culturi: părăsesc țara de obârșie, lăsând în urmă o perioadă a vieții lor, marcată de evenimente, plăcute și mai puțin plăcute, încercând să se integreze în țara gazdă. Cu toate acestea, deși învață limba noului stat, își găsesc un loc de muncă și interacționează cu alți conaționali în încercarea de a-și crea un „spațiu” lusitan, sentimentul de neadaptabilitate va persista.

“What made you do it, son?”

“I don’t know. Like the others before me, I, too, wanted to leave. Things will be better over there.”

“How do you know? You’ve never been to .”

“I’ve learned a lot about it from books; the country will not seem new.”

“They speak a strange tongue, as you know.”

“I will learn it as you did, Father.”

“And work – that is a necessary thing in . Early, before the sun… (…) You see, you have to live in a country a long time to understand. You live in a country a long time, and little by little…”

Trecutul pe care Jose îl lasă în urmă este reprezentat de imaginea satului pe care îl privește în ultima noapte dinaintea îmbarcării pe vasul care avea să-l ducă în Statele Unite. Scena este încărcată de emoție deoarece fiecare loc din insula marchează un moment special în viața personajului.

That evening he retired to his room early on the advice of his parents. He wanted to be there, anyway, to see the evening approach his village once more.

The smoke coming from the roofs of the houses ascended to the sky; as it did, the rays of the sun tinged the smoke with red. The sounded vespers; cow bells from the hills above reached him faintly, like a distant echo. He prayed without moving his lips. He remembered that tomorrow, at this time, he would be on a ship somewhere, in the middle of the . He wondered how a bed on a ship would feel. Would the vessel rock? People returning from spoke of something called seasickness. Was that bad, he wondered.

How calm the village looked! From his window he could see many familiar places. The cemetery, the church, Maria’s home, the stone walls walked upon by Miguel, the narrow footpaths leading away from .

Lewis subliniază în contrapondere cu această melancolie importanța solidarității și sprijinul reciproc în rândul imigranților portughezi. Cu alte cuvinte, autorul amintește de rețeaua de întrajutorare care funcționa în comunitățile de lusitani din Statele Unite.

“When you get there,” Senhor de Castro advised, “try and find someone of your nationality. Someone who will be patient with you.”

“I will, Father.”

“And learn the language. When you do, you may be able to find a position in a store. Clean, easy work.”

“Oh, I’ll be all right.”

Certaintly, why not? The language? He’d master it in no time. No time at all.

“One thing more. Your manners are very important. Be polite and just. Do not do anything shameful. Remember that.” (…)

His father talked to him with infinite patience and compassion. “When that day of disappointmend comes, be brave. You will have to be. Your island, your village, your friends will be far away. You must learn how to face loneliness.”

Dacă pe tot parcursul romanului apare ca făgăduinței, sfârșitul aduce o schimbare în viziunea cititorului. Astfel, Jose conștientizează că drumul pe care și l-a ales este necunoscut și presărat cu multe incertitudini.

His father closed the door noiselessly. He noted his white hair, his stooped shoulders, his body bent a little; his tired, heavy steps. “Will I see him again?” Jose thought. “Will he be here when I return – if ever I return? Will Mother, tired of waiting, die one day?”

He covered his head, hoping, in this foolish fashion, to stifle all the sadness, confusion, fear and sobsof that already present loneliness.

Așadar, Alfred Lewis în Home is an Island și Sixty Acres and a Barn nu numai că problematizează condiția imigrantului portughez în Statele Unite dar, în același timp, începe să-și caute identitatea culturală în modul de viață și în cultura americană. De remarcat este viziunea optimistă, caracteristică societății capitaliste, pe care autorul o adoptă în cazul personajelor sale. Acest aspect este vizibil și în cazul lui Jose care, odată îmbarcat pe vaporul care îl va duce în , deși are ochii înlăcrimați, privește cu încredere, entuziasm și curiozitate spre orizontul luminos.

Now he could look, quite dispassionately, he was sure, at his village below: the church and cemetery where Francisco slept; the fountain and the taro patches near the creek. His house – there it was on the left, small, almost lost under the fig tree.

From the summit, he gazed once more upon all this. And then, a strange thing happened. His eyes, dry until now, suddenly, uncontrollably, let out the tears.

Below, on the other side of the hill, the steamer approached the shore on its way to , heaving gracefully on the curve of the vast blue sea.

În concluzie, mesajul celor două romane ne apare drept convergent. El sugerează opțiunea autorului din prima generație de imigranți pentru integrare în gazdă, ca unică modalitate de realizare umană. Demersul psihologic și existențial al protagoniștilor pare să ilustreze de fapt o răspântie, o bifurcare de drumuri. Individul, imigrantul, se poate implini în – prin prisma propriilor realizări, autorul pare chiar să sugereze această opțiune. Ea înseamnă însă tragica ruptură de locurile natale, dar nu și o totală dezrădăcinare. Sugestia simbolică a solidarității imigrației afirmă în subtext imperativul și speranța menținerii identității etnice comunitare.

La nivelul retoricii romanului, autorul „scapă” integrării într-o anume serie estetică. Complexitatea operei, multitudinea de tonalități interferente, diversitatea tematică și a liniilor conflictuale fac imposibil acest demers. Nu putem însă să nu reluăm întrepătrunderea sugestivă a realismului liric (al evocării insulei) cu autenticitatea trăirii indivizilor a reacțiilor psihologice de grup și cu expresivitatea modern(ist)ă a formulărilor studiat simple, clare, pregnante, adeseori de tonalitate orală.

5. Studiu de caz: dislocare și transfer cultural

în proza Katherinei Vaz

Nuvela My hunt for King Sebastião, care face parte din volumul Fado & Other Stories al scriitoarei americane de origine portugheză Katherine Vaz, fiica unor imigranți din Portugalia și Irlanda, aduce în atenția publicului cititor, în mod special a celui american, complexitatea și unicitatea miturilor și tradițiilor portugheze din Insulele Azore, care ajută la păstrarea identității culturale lusofone în interiorul acestei comunității din Statele Unite. Nuvela analizează impactul cultural pe care mitul sebastianismului și tradițiile portugheze le au asupra personajului american de origine azoreană Dean Borges, în procesul regăsirii de sine, la care este supus în timpul expediției în natală a tatălui său.

Muzica specifică portugheză, cea care dă titlul volumului de nuvele de Katherine Vaz, Fado & Other Stories, caracterizată prin nostalgie, exprimă cel mai bine sentimentele diasporei din Statele Unite. Existența hibridă a imigranților portughezi accentuată de distanța de natală îi determină să păstreze o legătură cu aceasta, împotrivindu-se, astfel, americanizării. În opera autoarei Katherine Vaz se observă că America devine, în unele situații, o simplă alternativă pentru imigrant și nu neapărat țara visurilor, Portugalia rămânând pentru scriitoare patria „navigatorilor Curții Regale”.

Personajul principal reprezentat de Dean Borges este martorul unui proces de hibridizare. Pentru a-și cunoaște adevărata origine, Dean Borges a plecat în țara în care s-a născut și s-a format ca om tatăl său, locul natal din care acesta și-a luat tot ce a fost mai bun, pentru a păstra numai pentru el, indiferent în ce parte a lumii va trăi și, totodată, va transmite mai departe urmașilor săi tradiții, obiceiuri, mod de viață, într-un cuvânt, o mică parte din locul natal. Perspectiva „celuilalt”, venit „de departe”, asupra pământului strămoșesc oferă o interesantă modificare de optică.

Reprezentarea „celuilalt” depinzând mereu de perspectiva observatorului, conform teoriei lui Matthew Frye Jacobson din cartea Whiteness of a Different Color: European Immigrants and the Alchemy of Race, „ochiul”, „martorul” sau „atacantul”, nu este un simplu organ, el fiind și un mijloc de percepție condiționat de tradiția în care s-a format. Mai mult, „ochiul” este antrenat să observe lumea în cele mai mici detalii în funcție de prejudecățile culturale. Astfel, Dean a primit de la tatăl său informații despre locul natal, stârnindu-i dorința de a-l cunoaște; Dean are o altă imagine despre Portugalia, mai exact copilăriei tatălui său, pe care o confruntă cu realitatea efectivă.

Scriitoarea îi poziționează pe imigranți într-o postură oarecum favorizată în comparație cu ceilalți americani în sensul în care, cunoașterea îndeaproape a muzicii fado sau a sentimentului de saudade înnobilează sufletul uman. Mai mult, în viziunea scriitoarei, imigrantul este singurul care are acces la aceste plăceri spirituale ale vieții întrucât distanța în timp și spațiu oferă o mai mare valoare acestor aspecte. Cu alte cuvinte, apropierea excesivă cotidiană de aceste elemente culturale specifice Portugaliei le diminuează farmecul.

Se poate afirma că opera autoarei americane de origine lusitană incită cititorul la o călătorie imaginară în direcția cunoașterii propriei identități, asemeni strămoșilor săi care au cucerit o lume întreagă în timpul expedițiilor maritime, alegând un nou destin pentru limba portugheză care pentru mult timp a fost lingua franca în comerțul cu India.

În nuvela „My hunt for King Sebastião”, mitul sebastianismului capătă valențe noi în sensul în care apare într-o formă inversată. Dacă în mod obișnuit sebastianismul implică o atitudine pasivă de așteptare a restaurării gloriei apuse a Lusitaniei, în această nuvelă personajul principal întreprinde o explorare continuă a propriei persoane în căutarea tânărului rege dispărut.

Deși nu are întinderea unui roman, nuvela are structura unui „bildungsroman” în care scriitoarea urmărește în detaliu emoțiile și reacțiile personajului principal pe tot parcursul evoluției lui, în sensul în care Dean străbate un drum inițiatic pe urmele strămoșilor săi.

Subiectul nuvelei amintește de filmul produs în anul 1997 de marele regizor portughez Manoel de Oliveira, Viagem ao princípio do mundo [Călătorie la începutul lumii]. Filmul urmărește, în paralel, întoarcerea la origini a celor două personaje – un regizor portughez, interpretat de însuși Oliveira, și un tânăr actor francez, fiul unui imigrant portughez în Franța, interpretat magistral de Marcelo Mastroianni – și redescoperirea de sine. Ineditul situației este dat de curiozitatea subită a francezului ca, în toiul filmărilor pentru producția luso-franceză, să plece în satul în care se născuse tatăl său și să o cunoscă pe singura sa rudă de sânge care mai era încă în viață. Pe de altă parte, pe tot parcursul acestei călătorii, regizorul rememorează anii tinereții petrecuți în această . Finalul filmului îi prezintă pe cei doi protagoniști cuprinși de nostalgie, Oliveira retrâind sentimentul de „saudade” iar Mastroianni simțind, poate pentru prima oară, cu adevărat trăirea despre care îi povestise tatăl său.

Ca și în cazul actorului, francezul din filmul lui Manoel de Oliveira, Dean Borges nu este deloc conștient de moștenirea culturală pe care a primit-o de la tatăl său, Jaime Borges, care la vârsta de 18 ani părăsise Insula Terceira din Arhipelagul Azore pentru Statele Unite, unde se căsătorește, soția sa provenind dintr-o familie de italieni și nemți stabiliți în California.

Avocat de renume, independent din punct de vedere financiar, Dean este martorul abandonului încă de foarte mic, atunci când mama sa îl părăsește pe tatăl său pentru a-și reface viața alături de un alt bărbat. Se observă astfel un fel de ciclu – precum Jaime și-a lăsat în urmă primul fiu pentru un nou început în făgăduinței, așa și soția sa își abandonează familia pentru o altă viață, alături de o altă persoană.

Firul epic se complică în momentul în care tatăl îi cere lui Dean să plece în Angra do Heroísmo pentru a rezolva o problemă, care avea implicații juridice privind moștenirea unei parcele de pământ. Se poate afirma, așadar, că acel lot de pământ reprezintă o metaforă a moștenirii culturale – deși Dean probabil știa că există, nu era conștient de valoarea sa, până în momentul în care nu ajunge în Insula Terceira.

Mai mult, nu se cunoștea cu siguranță cine era posesorul de drept al acelei parcele, fie îi aparținea unuia dintre membrii familiei lăsate în urmă în Portugalia insulară, fie lui Jaime și fiului său născut în . Cu alte cuvinte, Dean nu este sigur dacă a mai rămas ceva din moștenirea culturală lăsată de tatăl său, în cazul în care aceasta existase vreodată.

Odată ajuns în capitala insulei, eroul este așteptat de Tio David, unchiul său și singurul din familie, care nu avea pretenții la avere. O nouă lume se deschide pentru Dean, o lume caracterizată de credințe străvechi și mister, în care familia tradițională însemna respect, devotament, echilibru și o anumită istorie culturală.

De fapt, pe tot parcursul volumului Fado & Other Stories, cititorul face cunoștință cu numeroase elemente și teme ale culturii portugheze, cum ar fi reprezentanți de marcă ai literaturii – Florbela Espanca și Fernando Pessoa – și ai istoriei – Fernando Magellan și Dom Sebastião; sunt prezentate, de asemenea, legendele apariției insulelor São Miguel și Atlântida.

Totodată, Katherine Vaz, evocând spiritualitatea azoreană, pune accent și pe tradiții religioase, cum ar fi sărbătoarea Fecioarei din Înaltul Cerului, în timpul căreia activitatea întregului oraș se oprește. Aceste ceremonii catolice vin în contradicție cu societatea de consum, dinamică și pragmatică, reprezentată de Dean:

“This morning I’m going to give you a tour of the island,” said David, slapping the table to demonstrate his enthusiasm.

Exasperation had me ready to split out of my skin. “I really need to find the Almeidas”. At this rate there would be no leisure seductions in a café. (…)

“I told you, it’s the feast of Our Lady of the Stars of Heaven.” He sounded insulted.

De altfel, tema religiei catolice și a recunoștinței pe care portughezii și descendenții lor o au pentru aceasta este recurentă în aproape toate scrierile autoarei Katherine Vaz. Astfel, în nuvela My Hunt for King Sebastião, Jaime îi dăruiește fiului său o sumă de bani pentru părintele Prado de la biserica Mãe de Deus destinată oficierii unei slujbe de pomenire a morților, Requiem, a cărei dată a fost amânată din cauza coridei care avea loc în ziua respectivă.

I found him, a kind but sickly man with a pillow over his stomach, lying on a bench in the Jardim Municipal, at the opposite end of Angra from his church. Red azaleas bloomed near his head, like fiery thoughts. He didn’t move from his prone position as I pressed the envelope with my father’s alms into his hand. “I’m Dean Borges,” I said. “This is for my father, Jaime Borges. Could you say a Requiem for our family, Father?”

“Today’s the festival. I’ll do it tomorrow. Three o’clock,” he said, not bothering to open his eyes.

Scriitoarea se oprește, de asemenea, asupra unui alt element tipic portughez, și anume, corida care se organizează în piațeta centrală a orașului. Acest eveniment îi provoacă sentimente contradictorii personajului principal – acesta trece de la uimire la dezaprobare, de la exaltare la teamă, mai ales atunci când realizează că este neputincios în fața propriei conștiințe care îi cere să salveze un localnic atacat de furia unui taur și totuși el nu o face.

Pe lângă tradiții cunoscute în Insulele Azore, pentru familiarizarea publicului cititor, Vaz își pune în contact eroul cu elemente culturale specifice Portugaliei, cum ar fi arta de a picta pe plăci de faianță de mici dimensiuni, de obicei pătrate și monocolore, azulejo, arta veche de peste 500 de ani: “On the wall were azulejos, the blue and white tiles that look like formations and reformations of clouds and heaven. A blue ship was sailing on a cream sea”.

George Monteiro afirmă că legătura între cele două lumi, cea a prezentului din Statele Unite, și cea a trecutului, a țării lăsate în urmă, se realizează la nivelul lexicului prin folosirea spontană a unor cuvinte sau expresii uzuale ce aparțin limbii portugheze: Chega! [Ajunge!]; Praça da República [Piața Republicii]; ofensa [jignire].

Narațiunea este polarizată, în principal, în jurul a două idei: pe de-o parte, aducerea în atenția cititorilor a tradițiilor și elementelor portugheze și pe de altă parte, nevoia personajului principal de a-și găsi identitatea culturală în trecutul tatălui său din Angra do Heroísmo, necesitate care este ilustrată de autoare prin metafora mitului sebastianismului. Dar de unde a pornit acest mit cunoscut pe întreg teritoriul Lusitaniei, și iată, cunoscut și în Statele Unite?

António Cândido Valeriano Cabrita Franco afirmă că acestă credință populară este de fapt un „fenomen dublu politico-religios” care a apărut ca o reacție a poporului portughez la aflarea veștii despre moartea Regelui Dom Sebastião (219). Fiul principelui João și al Ioanei de Austria, Dom Sebastião a trăit între anii 1554-1578. Rege la trei ani, după moartea bunicului său, D. João, a rămas în grija bunicii sale, D. Catarina, care preia conducerea regatului, fiind înlăturată mai târziu de cardinalul D. Henrique. În 1558, D. Sebastião este încoronat rege al Portugaliei.

Deși spirit expansiv, noul rege avea o sănătate precară. Nu era implicat în viața economică și politică a țării, întrucât aspira la țeluri mărețe cum ar fi organizarea unei expediții militare fără precedent, cu o armată numeroasă fidelă conducătorului și dedicată patriei. Astfel în 1578, el coordonează o cruciadă în Africa, cu o armată de 1800 de soldați, în timpul căreia își pierde viața la Alcácer-Quibir, fiind ucis de Mulei Almelique. La succesiunea tronului este încoronat unchiul său Filip al II-lea al Spaniei.

La bazele mitului popular, care se referă la întoarcerea Regelui D. Sebastião din lupta de la Alcácer-Quibir și ale cărui prime manifestări apar în perioada 1581-1583, se află amintirea plină de nostalgie a unei perioade de glorie demult apuse a Portugaliei, durerea poporului lusitan aflat sub ocupație străină dar, în același timp, speranța apariției unui „Mesia”. Cu alte cuvinte, aspectul politic al sebastianismului trebuie analizat din perspectiva opoziției culturale a poporului portughez în fața unirii țării cu Spania, contestând în acest fel domnia lui Filip al II-lea.

Dacă nobilimea și clerul se bucurau de anumite drepturi în fața regelui, pentru restul populației singurul mod de a protesta împotriva dominației spaniole era credința întoarcerii la tron a lui D. Sebastião. Speranța poporului era dată pe de-o parte, de venirea de pe front a soldaților dați dispăruți în lupta din 4 august 1578, din , iar pe de altă parte, de vârsta regelui în momentul morții, și anume, 24 de ani. De la Bragança la Faro și de la Peniche la Elvas, speranța poporului era aceeași.

Popularitatea sebastianismului în Portugalia și în restul lumii provocată de circumstanțele bizare ale dispariției tânărului rege, care au generat apariția și răspândirea mitului, ducând la accentuarea naționalismului. D. Sebastião era, așadar, perceput ca salvatorul și protectorul poporului, singurul capabil să readucă atât echilibrul politic și economic cât și prosperitate.

Din punct de vedere religios, sebastianismul a fost deseori asociat cu mesianismul, credința într-un salvator. În ciuda faptului că nu au existat niciodată dovezi în favoarea supraviețuirii regelui, mesianismul a dăinuit sute de ani în memoria colectivă, constituind un fenomen unic în istoria universală. Deși nimeni nu mai crede în venirea lui D. Sebastião în sa, începând de la adepții sebastianismului și până la istorici și cercetători ai literaturii sebastianiste, acest fenomen nu a dispărut niciodată, deoarece a devenit o componentă a culturii portugheze. J. Lúcio de Azevedo spunea despre sebastianism: „it was born out of pain, it was nourished by hope and it represents the historical equivalent of saudade in poetry”. De remarcat este faptul că, pe lângă implicațiile religioase și politice pe care sebastianismul le-a avut de-a lungul istoriei, figura centrală a acestei credințe constituie o personalitate admirată în prezent de către poporul portughez. Acest fapt este evidențiat de un studiu realizat în Portugalia și în Arhipelagurile Azore și , în anul 1984, despre cele mai respectate „Figurile istorice naționale”. Surprinzător sau nu, una dintre cele mai votate personalități a fost D. Sebastião, cu un procentaj impresionant, fiind preferat, îndeobște, de către tineri.

Pornind de la aceste considerente teoretice, nu putem să nu remarcăm o anumită sugestivitate simbolică a titlului nuvelei My Hunt for King Sebastião, ce conține o aluzie la figura emblematică a regelui. Încă de la început, cititorul află că este martorul unei căutări, hunt, fie a personajului mitic, fie a identității culturale a lui Dean Borges, fiul imigrantului azorean în Statele Unite.

Mai mult, folosirea pronumelui posesiv „my” din titlul demonstrează dorința personală a tânărului american de origine portugheză de a se familiariza cu strămoșii tatălui său și implicit ai lui. Se poate spune că Dean este un avatar modern al lui D. Sebastião în sensul în care necunoscutul se regăsește în ambele destine: cel de-al doilea pleacă în pentru cucerirea de noi teritorii, iar primul pleacă în Insulele Azore, pentru a-și cunoaște trecutul.

D. Sebastião își face simțită prezența în trei momente ale nuvelei autoarei Katherine Vaz. Abia sosit în casa lui Tio David, Dean hotărăște să-și cunoască rudele pentru a discuta termenii moștenirii. Deodată o pală de vânt puternică răscolește camera și trântește cu zgomot o . Unchiul său, Matilda și micul Leonel zâmbesc cu subînțeles, fiind convinși că D. Sebastião le trimisese un semn. Autoarea scoate în relief nedumerirea și scepticismul americanului de origine portugheză care refuză să observe componenta mistică din această întâmplare pe care o consideră un fapt normal, o simplă coincidență.

“I won’t know how to find my relatives unless they’re at home. Won’t you–"

A strong gust of wind silenced me by blowing through and slamming a door shut.

“It’s Sebastião!” said David, and he and Matilda clasped hands and laughed. “Sebastião will help you!”

(…) David explained that Sebastião was the young king whose body was never found on the battlefield of Alcácer-Quibir, and he was supposed to ride in one day on the mist, a messiah who restore the lost glory of .

În continuare, Dean ia parte la o scenă tragică în care un locuitor este rănit de un taur în timpul coridei și în disperare îi cere ajutorul lui D. Sebastião. Reușește în cele din urmă să părăsească piațeta în care avusese loc incidentul și se refugiază într-un bar, unde începe să analizeze împrejurările prin care a reușit să scape de animalele furioase.

I stared at the spectacle and wished myself away (…). Then: Jesus. Jesus. Then: Sebastião, Sebastião: will you refuse to save me, now that I’ve discovered I’m afraid to die for another man, for a child? For strangers?

(…) It must have been Sebastião who carried me back to David’s house.

Pentru a ilustra notorietatea și actualitatea acestei credințe populare, Katherine Vaz aduce în atenția cititorului, în scena finală a operei, existența adepților acestui mit, os sebastianistas. Aflându-se pe malul Oceanului Atlantic împreună cu verișoara sa Claudia, după aflarea veștii morții fratelui său vitreg, știre care avusese un impact devastator asupra lui Jaime Borges, eroul zărește un grup de azoreeni care îl așteptau pe salvator. Acest moment narativ este unul dintre cele mai puternice din nuvelă, datorită conotațiilor pe care le generează. Autoarea atinge aici ideea de apartenență națională, ca aspect istoric care a dus la menținerea unității teritoriale în fața Spaniei și a dat naștere marilor descoperiri geografice, din secolul al XV-lea.

We were still together as the mists slashed in at dawn and a crowd approached the seawall, talking and drinking coffee and eating bread. (…) They were Sebastianites, assembling for the arrival of the lost king. (…) No one seriously expected a vision; everyone was there because hope is lovely. (…) We will believe and not believe in the dead and the living king, and though his approach would bring us pleasure, so does his absence present us with an excuse for a party.

Sebastianismul reprezintă un aspect important în psihologia și filosofia portugheză și braziliană, influențând „destinul istoric lusitan” iar prin intermediul nuvelei My Hunt for King Sebastião trece de granițele Portugaliei, fiind popularizat și în Statele Unite.

Această orientare este deci specifică și are un impact evident asupra spiritualității din cele două Americi. Astfel, insula din arhipelagul Azore, din perspectiva acestei trăiri spirituale, devine un spațiu de limită care marchează întâlnirea dintre valorile Lumii Noi și moștenirea culturală lusitană. Vamberto Freitas, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai literaturii luso-americane, afirma într-un interviu că poveștile de viață ale imigranților portughezi – de tipul celei simbolice, narată de Vaz – în Statele Unite reprezintă o temă îndelung dezbătută în cultura azoreană. Freitas aduce în discuție termenul de açorianidade, lansat de Vitorino Nemésio, în 1932.

Basically, açorianidade is the cultural stance, the feeling of belonging, and, I would also say, the inescapable history for those who were born and raised in the Azores, or adopt the Azorean vision of the world, a whole way of life, a consciousness of being Portuguese in a particular geographical island.

O expresie a acestei açorianidade ni se pare dezbaterea interioară, conflictul psihologic în care sunt angrenați eroii Katherinei Vaz. Pendulând între izolare și integrare, imigranții portughezi din opera sa au învins prejudecățile și au început să-și caute identitatea culturală în modul de viață și în cultura . Vamberto Freitas descrie propria sa experiență atunci când a imigrat în Statele Unite în anii 1960, la vârsta de 14 ani., împreună cu familia. Prima amintire despre este legată de un gest făcut de tatăl său care lucra, la acea vreme, la o bază aeriană situată pe Insula Terceira. Acesta a adus o înghețată de la locul său de muncă al cărei gust a fost cu totul diferit. Pentru cititor gestul respectiv poate părea minor dar pentru cei care au trăit vremurile dictaturii lui Salazar din Portugalia aceste „semnale” venite de departe, de peste ocean, dobândeau alte semnificații. Referitor la prejudecățile pe care portughezii le-au înfruntat de-a lungul istoriei, teoreticianul afirma:

They in the have been just as ignorant and cruel. Look at some of the canonical works of American literature, from Melville to John Steinbeck. Look at the way they represented Portuguese characters as nothing but bullies, idiots, and whores. Racism and prejudice is everyhere in these works by intelligent and creative writers who nevertheless were incapable of escaping their northern European heritage of chauvinism vis-à-vis southern Europeans.

Așadar, Katherine Vaz prin nuvela My Hunt for King Sebastião aduce în atenția publicului drumul parcurs de personajul american de origine portugheză în căutarea identității culturale. Autoarea plasează acest demers psihologic pe fundalul unor tradiții și mituri lusitane. Ana Paula Coutinho Mendes remarcă faptul că în literatura universală scriitoarele „minoritare” și vulneralizate de condiția lor feminină înțeleg într-un mod aparte, mai nuanțat, ideea alterității, stabilind în acest fel o relație intimă, mai profundă, cu personajele care se află în poziția „celuilalt”.

În nuvela My Hunt for King Sebatião, Vaz se arată îngăduitoare cu Jaime Borges, pe care îl răsplătește cu o carieră de succes în avocatură în Statele Unite, după moartea primului fiu, lăsat în grija mătușii în Angra do Heroísmo. De asemenea, autoarea optează pentru un final fericit al călătoriei lui Dean, care ajunge să-și cunoască și să-și accepte trecutul, rudele din Portugalia și pe propriul său tată.

Deși la începutul scrierii, lotul de pământ reprezenta motivul discordiei, spre sfârșit se dovedește a fi cel care reunește familia, aducându-i pe toți membrii ei laolaltă. Cu alte cuvinte, pământul strămoșesc din Insula Terceira oferă stabilitate atât celor care îl locuiesc dar, și celor care sunt departe.

Pe de altă parte, este greu de imaginat șocul cultural pe care imigrantul azorian îl trăiește în SUA. În ultimele decenii, este greu de evaluat impactul pe care această aventură numită imigrație azoreană o are asupra individului pentru locuitorii proveniți din Portugalia insulară sau continentale, cu precădere, din zonele rurale, mai simpli și străini de viața politică și de ițele încurcate ale societății industrializate (capitaliste).

Katherine Vaz realizează în această proză scurtă ceea ce Azade Sezhan în Writing Outside the Nation numea

o narațiune despre narațiuni, mai exact, o investigare a poveștilor și istoriilor care recuperează pierderile rezultate din migrație, dislocare și translație, acele semne și urme ale epocii noastre care sunt simțite acut. Rodul crizei și al schimbării, suferind alternativ din cauza amneziei și a amintirilor, poziționate precar la intersecția diferitelor spații, istorii și limbi, ele caută să numească și să configureze producțiile culturale și literare în termenii lor proprii și să introducă forme inovatoare de dialog inter/transcultural.

Acțiunea nuvelei se petrece în , stat considerat ca având cea mai mare populație de portughezi.

The Portuguese have not been concentrated in the ghetto – a situation in which one lives exclusively the “ethnic” experience – as have blacks, Puerto Ricans, and Chicanos. In addition, with the exception of the , most Portuguese immigrants have been light-skinned and have melted into the general population and been absorbed as other European groups have been.

Imaginea „celuilalt” este întruchipată în nuvela „Fado” de Dona Xica Adelinha Costa, femeia tipic portugheză, o reprezentare a moștenirii culturale lusitane. În plan simbolic, în termenii teoreticienei Nancy Hartsock din The Colonizer and the Colonized, personajul chiar însumează ansamblul trăsăturilor „colonizatului”, în contrast cu postura în care se află „colonizatorul”: “As the colonizer draws a portrait of the Other, (…) the colonized emerges as the image of everything the colonizer is not.”

Xica a ajuns în alături de fiul său, făcând parte din prima generație de imigranți azoreeni în această , cei care au avut de înfruntat presiunea culturii de masă, ducând o luptă continuă pentru a rezista procesului de asimilare și pentru a-și păstra limba și tradițiile în comunitate: „My parents urged me to spend time with Dona Xica. We were lucky to be neighbors. I had never known my real grandmothers, and Xica would never have a real grandchild because a car wreck had made her married son an idiot.”

De remarcat este faptul că cele două personaje sunt corespondentele celor două lumi. Pe de-o parte, Katherine Vaz o aduce în prim-plan pe bătrâna Dona Xica Adelinha, care deși stăpânește limba engleză, nu se poate identifica în totalitate cu principiile societății de consum. Pe de altă parte, tânăra Rosa Santos, nepoata pe care Xica nu a avut-o niciodată, reprezintă tipologia americanului de origine portugheză care, deși trăiește în mijlocul comunității de imigranți, nu înțelege pe deplin puterea cuvintelor saudade și fado. Identitatea sa diasporică este creionată pe parcursul nuvelei autoarei Katherine Vaz prin intermediul numeroaselor întâlniri cu Dona Xica: „Rosa Santos: Her blood grandparents are all buried home in the islands. came here as a baby and does not remember her birthplace. She has no brothers or sisters – her birth ruptured her mother’s tubes”.

În viziunea scriitoarei, oceanul, cel care pe vremuri aducea faima mult dorită poporului portughez, ajunge să despartă și să hotărască destinul unei familii întregi. Astfel, la nivelul textului se observă o simetrie: nuvela începe și se încheie cu imaginea morții. Pe de-o parte, aventura imigrației este decisivă soțului personajului Xica pentru care oceanul reprezintă o ultimă barieră pe care nu o poate trece. Pe de altă parte, Manuel Costa, descendent al primei generații de imigranți portughezi în Statele Unite, își grăbește cu bună știință sfârșitul, aruncându-se în mare.

Cu alte cuvinte, Katherine Vaz subliniază ideea că viața omului este pecetluită de destin, percepție care vine în contradicție cu principiile de viață aplicate în societatea , care promovează ideea că soarta se află în mâinile fiecăruia:

Manuel stared after them and suddenly threw off his life jacket. Father Ribeiro grabbed for him, but he was already over the edge.

Xica Adelinha Costa had tried to escape Portuguese fate by moving halfway across the world, to a dry inland patch, but there she was for the second time in her life on a shoreline wailing over the body of a dead man. Father Ribeiro, dripping and gasping, still giving the corpse the kiss of life, could not console Xica.

Xica reprezintă un exemplu de alteritate: deși trăiește în , încă se simte foarte atașată de tinerețea petrecută în Portugalia insulară, încercând să păstreze și să promoveze tradițiile, limba și valorile strămoșești. În general, Katherine Vaz are tendința de a crea personaje americane de origine portugheză, imigranți sau descendenți ai acestora, care nu renunță în nicio împrejurare la trecut și la moștenirea culturală ancestrală, cultivată în familie. Katherine Vaz sugerează faptul că identitatea culturală a descendenților imigranților portughezi reprezintă un proces continuu, care începe din copilărie. Spre exemplu, Rosa Santos primește primele noțiune de fado de la părinții săi. Mama sa inventa activități ludice pe muzică de fado, iar tatăl său îi fredona frecvent acest gen muzical.

Bicho vai,/ Bicho vem,/ Come o pai,/ Come a mãe,/ E come a menina também!

The worm-monster goes,/ The worm-monster comes,/ It eats the father,/ It eats the mother,/ And it eats the baby too!

Two lines from a fado my father often played:

Navegar é preciso,/ Viver não é preciso.

This song of fate has two translations:

To navigate is precise,/ To live is not precise.

To navigate is necessary,/ To live is not necessary.

Satya Mohanty, în articolul Colonial Legacies, Multicultural Futures: Relativism, Objetivity, and the Challenge of Otherness, observa că, în general, culturile nu pot fi analizate într-o manieră obiectivă. Mai mult, analiza devine cu atât mai greu de realizat în momentul în care subiectul se află la granița dintre cultura dominantă și cea minoritară. În nuvela de referință, autoarea marchează această graniță între cele două culturi printr-o serie de definiții date elementelor care caracterizează identitatea culturală a minorității lusitane. Așadar, deși textul este scris în engleză, cuprinde un număr însemnat de cuvinte în limba portugheză care întregesc imaginea diasporei lusitane din Statele Unite:

Desacato: The purgatory where someone has not yet said good-bye, is playing along with another person’s desires, but not out of love.

Saudade: More than longing. More than yearning. The aching person can declare: Come to me. Although you are so much in me that I carry you around, I’ll waste away if fate keeps us apart.

Cat: Venha cá, gatinha, gatinha! Here kitty, kitty. It brushed your legs and then disappeared, Manuel. Até breve, gatinha. Don’t cry, Manny.

Într-adevăr, catolicismul are un rol determinant în formarea identității culturale a imigranților portughezi. Leonard Dinnerstein, Roger L. Nichols și David M. Reimers, în Natives and Strangers: Ethnic Groups and the Building of America, afirmă că, la mijlocul secolului XIX, au imigrat în Statele Unite aproximativ 100.000 de portughezi în New Bedford, Massachusetts, Rhode Island și California. Un procentaj însemnat era constituit din romano-catolici – 98% dintre ei. Xica, tip caracteristic al femeii portugheze, reprezentantă a comunității lusitane din , face eforturi de a se împotrivi procesului de aculturalizare, refuzând să accepte starea fiului său în urma accidentului și preferând să ceară ajutorul divin pentru vindecarea lui. Cu alte cuvinte, ajutorul divin nu poate fi înlocuit de știință și medicina . Ea devine astfel și o exponentă a forței credinței catolice, element de menținere a identității diasporice.

Personajul Katherinei Vaz deține în casă statuete cu sfinți catolici, precum cea a Sfântului Anton, protectorul orașului Lisabona, pe care o îngroapă în grădină, până în momentul în care dorința de a-și salva fiul se va îndeplini. Mai mult, Xica își pune toate speranțele în panglica albastră Do Nosso Senhor do Bonfim, primită de la verișoara sa din Brazilia, pe care o leagă în jurul încheieturii mâinii; când panglica se va rupe, necazul va fi alungat. Cititorul observă că pe tot parcursul nuvelei, cuvântul „Dumnezeu” apare mereu în portugheză, deși restul rugăciunii este tradus în engleză.

O Nosso Senhor: Heal my child. He has not spoken a single word since his accident.

O Nosso Senhor: You threw my husband off that whaling boat and did not return him when I was young and pretty in Angra – lift the fog from my son.

O Nosso Senhor: Make his wife love him again.

Ana Paula Coutinho Mendes consideră că Xica a trăit o „experiență de migrație”. Mai mult, eroina este un exemplu clasic de dublă apartenență și de identitate hibridă în sensul în care, deși se ghidează după principiile deprinse în insulele Azore, odată cu imigrarea în Statele Unite, Xica s-a văzut nevoită să învețe limba engleză și să încerce să se integreze, cât mai bine cu putință, în realitatea cotidiană a țării gazdă.

Cele două culturi sunt privite în oglindă în momentul în care autoarea scoate în relief slăbiciunea imigrantului portughez în fața deznădejdii și a disperării. Cu alte cuvinte, umanitatea nu cunoaște frontiere sau naționalități.

În neputința ei de a-și ajuta fiul, Xica încearcă să găsească rezolvarea problemei de sănătate a fiului său pe numeroase căi. Însă, rezultatul scontat întârzie să apară… Ca o consecință a durerii, a frustrării, a lipsei de răbdare și de speranță, Xica alege să întocmească o „listă neagră” în care să fie incluse numele persoanelor care se dovedesc a fi potrivnice dorinței ei. De menționat este faptul că, în ciuda credinței sale ferme în puterea divină, personajul îndrăznește să-l includă chiar și pe „o Nosso Senhor” în această înșiruire de nume, atribuindu-și astel calitatea de demiurg.

– #15. Mr. Alfred Kearny, Lodi florist, January 20. Fainting not enough anymore. Knocked over ten wreaths when I fell. Still he would not admit he is after my son’s wife. Tomorrow I’ll pour honey inside his store, and by nightfall black ants will be eating his flowers.

– #32. Marina Guimarães Costa, March 2. Twice, three times a day I wash her sheets! She comes home with that sin smell. It will travel down the hall to Manuel’s room if I do not scrub and bleach it from her cloth. My hands are turning ghost white.

– # 48. O Nosso Senhor, April 17. Why did You make her the one thing he has not forgotten? Untie this ribbon!

– # 56. The Sun, May 5. Too hot. Bug and spider nests in house. Feel poisoned. Hate the sun.

Personajul Manuel Costa întruchipează în nuvelă comunitatea portugheză din Statele Unite ale Americii, denumită de M. Esthelie Smith „minoritatea invizibilă” sau „minoritatea fără glas” ca urmare a numărului redus de opere literare publicate de americanii de origine lusitană. În același timp, Smith explică faptul că americanii dețin puține informații despre această comunitate, întrucât se observă un număr neînsemnat de referiri la personaje de origine portugheză în scrierile aparținând autorilor canonici americani, spre deosebire de alți imigranți proveniți din Europa.

Pe de altă parte, imigranții lusitani sunt menționați în cărțile autorilor americani ale căror opere nu sunt promovate suficient de mult pentru a fi citite de marele public. Așadar, asistăm la imposibilitatea imigranților de origine portugheză de a fi cunoscuți în . Nu același lucru se poate afirma despre alte grupuri etnice precum grecii, armenii sau turcii, a căror existență s-a făcut simțită nu numai în societatea , dar și în literatură.

Irlandezii, spre exemplu, deși au imigrat în Statele Unite în aceeași perioadă cu portughezii și au întâmpinat greutăți asemănătoare în ceea ce privește numărul mare de analfabeți, sunt frecvent menționați în literatura . Acest fapt se datorează limbii engleze vorbite atât în țara de proveniență, cât și în gazdă, aspect care le-a facilitat integrarea socială și stabilitatea financiară.

În acest sens, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai acestui segment de literatură din Statele Unite, Leo Pap, sublinia că minoritatea portugheză a devenit din ce în ce mai implicată în realitatea americană, fapt evidențiat și de operele respectivilor autori. Dar Katherine Vaz, ca și Frank Gaspar, oferă spre lectură în lucrărilor lor, pe lângă subiectele care abordează cultura lusitană, o analiză detașată a problemelor sociale cu care se confruntă Statele Unite, concentrându-și atenția asupra impactului pe care acestea îl au asupra emigrantului din Portugalia. Leo Pap afirma în acest sens că:

Much of the material cited, the greater part written in Portuguese rather than in English, does reflect the typical immigrant experience, often nostalgically harking back to , but just as often revealing a growing concern with and for .

Forța pe care globalizarea o exercită asupra personajelor de origine portugheză este ilustrată prin văduva din parohia pe care Xica și o frecventează, femeie care compune melodii de fado în limba engleză. Prin acțiunea acesteia, astfel, cititorul este plasat de autoare în punctul de interferență dintre cele două culturi: cea a imigrantului – reprezentată de fado – și a culturii țării gazdă – reprezentată de versurile în engleză.

A widow in our parish wrote a fado:

As a child I thought love was for angels,

But fate says that love is the unbroken horse

Dragging us behind its sleek smooth haunches

From the moment we taste it

To the day we die

Cu alte cuvinte, ceea ce încearcă Katherine Vaz pe tot parcursul operei Fado & Other Stories, volum din care fac parte nuvelele My Hunt for King Sebastião și Fado, este să aducă în prim-planul comunității americane identitatea culturală portugheză și însuși conceputul de alteritate, realizând astfel o punte de legătură între cele două culturi. Opera Fado & Other Stories are în vedere de fapt mai mulți cititori: americanul de origine portugheză din insulele Azore dar, în același timp, și americanul aparținând culturii (pre)dominante. Francis M. Rogers, în The Contribution by Americans of Portuguese Descent to the U.S. Literary Scene, sublinia că fiind scrisă de persoane aflate de mai mult timp în gazdă, literatura imigrației ajunge în cele din urmă să reflecte problemele acesteia:

Almost by definition, ethnic literature normally has to be written by immigrants resident here for many years and by descendands born here. The ethnic literature of Americans of Portuguese descent and birth forms part of American literature, not of Portuguese literature. It treats American problems, not Portuguese problems.

Reinaldo Francisco Silva afirma că autoarea Katherine Vaz în cartea Fado & Other Stories prezentând viața comunității de americani de origine portugheză din statul California, prin asocierea realităților portugheze și americane în același text, dă naștere, de fapt, unei realități estetice hibride.

Mai mult, operele scriitorilor Alfred Lewis și Katherine Vaz tratează temele, valorile și literatura unei țări care aparține Lumii Vechi, oferindu-le alte valențe pentru a le apropia de cele ale Lumii Noi. Cu alte cuvinte, autorii găsesc un liant între tradițiile portugheze și literatura , prin evidențierea procesului de formare a identității culturale diasporice a imigranților portughezi din Statele Unite.

Concluzii

Lucrarea noastră și-a propus să aducă în atenția cercetării românești date privind creația literară reprezentativă pentru comunitatea imigranților portughezi din Statele Unite, din perspectiva dinamicii de populație al cărei reflex sunt acești autori și a relațiilor spiritualității lor cu țara gazdă.

Astfel, tema însăși, punctul de vedere, selecția autorilor ne aparțin și ele constituie punctul de plecare pentru un demers cultural mai amplu, care aspiră la traducerea în limba română și la prezentarea adecvată a acestor valori ale literaturii universale contemporane.

Structura lucrării evidențiază dubla dimensiune științifică a demersului nostru investigativ: prezentarea unui spațiu inedit (geo-politic și economic – cap. I; cultural și literar – cap. III; expunerea problematicii specifice a dinamicii populației și a relației imigranților cu gazdă – cap. II) și analizarea creației scriitorilor semnificativi pentru comunitățile „luso-americane”, cu identificarea și relevarea elementelor specifice scrisului lor.

Capitolul I (Contextul socio-istoric și geo-politic. Scurte considerații pe marginea istoriei imigrației portugheze în Statele Unite ale Americii) reprezintă o circumscriere sintetică a datelor esențiale privind cadrul natural, resursele, economia, relația insului cu spațiul european și sud-american. Din această perspectivă complexă, capitolul explică motivația masivelor imigrări din insulele Azore către Statele Unite.

Am insistat asupra datelor geografice datorită unei duble relevanțe a lor. Așezarea geografică oferă imaginea arhipelagului format din nouă insule, situate chiar în mijlocul Atlanticului, ca teritoriu tranzitoriu, al marilor mișcări de populații îndeosebi spre Statele Unite (aflate la 3900 km distanță). Așezarea ex-centrică, îndepărtată de „centru”, de Portugalia din care face parte ca provincie autonomă, ni se pare relevantă pentru menținerea nealterată a unor elemente de veche tradiție lusitană și a unor relații și tradiții proprii, specific insulare. Definind o societate patriarhală, închisă, această așezare geografică imprimă și o anumită aspirație spre „continent” și valorile sale moderne, oferite de forța economico-socială a Americii: civilizație avansată, confort, bunăstare.

Condițiile geografice prezentate în lucrare marchează și, în bună măsură, explică în opinia noastră, profilul moral al oamenilor care, ca subiect al acestei dinamici a populației sunt și protagoniștii literaturii create în comunitățile portugheze din . Astfel, profilul muntos dominant, precacitatea resurselor naturale justifică o concentrare specifică a populației în anumite zone, imprimând oamenilor dârzenia, hărnicia, spiritul pragmatic și de economie, care vor defini și comunitățile lusofone din .

Oceanul care înconjoară insulele – element simbolic omniprezent în operele scriitorilor luso-americani – este, în egală măsură, un factor de izolare, dar și de acces. Separând insulele de continent, într-un fel, el protejează autenticitatea și asigură trăinicia și vechimea tradițiilor din arhipelag. Cea mai veche cale de acces inter-continentală, liant între Lumea Veche și Lumea Nouă, oceanul a înzestrat insularii cu spiritul de aventură al călătorului, cu dârzenia navigatorului, dar și cu spiritul de solidaritate al imigrantului, care îl străbate spre necunoscut. Lucrarea noastră ilustrează, cu date concrete și cu trimiteri la studii specializate, informațiile privind atât factorii geografici, cât și impactul lor asupra dinamicii populației.

Datele de natură economică și socio-politică, dezvoltate în teză pe baza unei consistente documentări, motivează, în esență, tendința și iminența imigrării populației din insule. Este vorba, în egală măsură, de presiunea exterioară (politico-economică), dar și de un anumit gen de presiune interioară, de aspirație individuală de ieșire din „limite”, de realizare personală dincolo de cadrul civilizației patriarhale, sub semnul valorilor moderne, distincte de cele tradiționale. Este menționată, în acest sens, în lucrare concluzia comună teoreticienilor luso-americani că decizia portughezilor de a pleca are la bază considerente teoretice și practice. Pe de o parte, considerentele teoretice se referă la viziunea conform căreia America, țara tuturor posibilităților, oferă bogăție, stabilitate și ca o concluzie în sensul motivării și al sublinierii caracterului cultural și economic pozitiv al migrației, considerăm semnificative observațiile autoarei Bernadete Beserra:

Since capitalist development has promoted the dislocation of large numbers of people from “periphery” to “center”, or from “backward” to “modern” areas, immigration has been seen as a highly positive phenomenon for the immigrants themselves and for their hometowns because it contributes to modernization at large. Until today the idea that people migrate to “improve their lives” is present not only in the discourse of immigrants themselves, but also in the scholarship on international and/or regional migration. In general, the same ideology that considers immigration as a positive fact for immigrants and their hometowns considers it a problem for the receiving societies.

Capitolul al II-lea al lucrării („Minoritatea invizibilă”: Privire critică asupra studiilor lusofone ca studii de identitate în Statele Unite) abordează controversata problemă a condiției comunității luso-americane și comentează eforturile susținute desfășurate de imigranți în vederea menținerii identității culturale comunitare. Pentru o mai clară perspectivă asupra aspectelor avute în vedere, am structurat acest capitol în trei secțiuni:

2.1. Structuri instituționale și factori determinanți pentru menținerea identității diasporice este un subcapitol de sinteză al elementelor specifice eforturilor constante ale comunității de menținere a identității culturale. Sunt astfel trecuți în revistă ca factori definitorii pentru identitatea comunitară luso-americană: tradiția, credința (catolică) și limba (portugheză). Subcapitolul ilustrează printr-o substanțială înregistrare de evenimente culturale, impactul acestor factori asupra comunităților și a relației acestora cu gazdă. Astfel, după cum am prezentat pe larg în lucrare, eforturile comunității de americani de origine portugheză în direcția menținerii identității culturale proprii se concentrează asupra organizării de evenimente care să evoce societatea eminamente rurală din arhipelag. Societatea agrară din Azore presupunea sărbători religioase și lucratul câmpului.

Totalitatea evenimentelor culturale organizate de minoritatea portugheză are rolul de a întări ceea ce Rui Sousa Martins, numea în „Os Costumes Populares e a Construção Oitocentista de Identidades no Arquipélago dos Açores”, „identitate regională”. Aspectele vieții agrare și obiceiurile populare din arhipelagul Azore se află la baza formelor de reprezentare a identității generațiilor contemporane de americani de origine portugheză. Rui Sousa Martins susține că, începând cu 1970, această imagine pe care și-a creat-o minoritatea lusitană din America a fost folosită adesea de către politicienii de origine portugheză, preoți și activiști din domeniul cultural pentru a promova sentimentul de apartenență la moștenirea azoreană. Această idee a reprezentat, totodată, piatra de temelie a menținerii sistemului valoric existent în arhipelag.

Acțiunea conjugată a acestor factori este comentată din perspectiva unui concis istoric al structurilor instituționalizate, organizate pe baza la: asociații, organizații, cluburi și cercuri folclorice reprezentative, școli, organe de presă, conferințe și congrese de dezbatere a problemelor/statutului comunității în context nord-american. Dincolo de funcția lor evidentă, de menținere a identității culturale și de evitare a aculturației, capitolul le relevă și rolul în stabilirea dialogului inter-cultural cu spiritualitatea țării gazdă. Succesul unor asemenea pârghii în promovarea identității diasporice este văzut și ca un reflex al atitudinii – distincte în timp – a spațiului cultural majoritar, dar și al poziției ultimelor valuri de imigranți (și al urmașilor primului val) față de valorile tradiționale azoreene.

Subcapitolul al II-lea (Aculturația: efecte și contra-reacții) debutează cu o trecere în revistă sintetică a principalelor valuri de imigrație și a condiției imigranților din comunitățile luso-americane în secolul XX. Această secvență a investigației noastre converge spre câteva concluzii:

1. Imigrația portugheză în masă în Statele Uite ale Americii este un fenomen relativ nou, datorat faptului că, timp de secole, Portugalia a fost o țară de tranzit în comerțul cu sclavi iar mai târziu, o care primea cetățeni din coloniile africane și Brazilia. Cu alte cuvinte, numărul celor care veneau în Portugalia era cu mult mai mare decât al celor care părăseau această .

2. Portughezii sosiți în în perioada 1870-1920 au fost asimilați cu rapiditate.

3. Imigranții veniți în cel de-al treilea val, 1960-1980, au depus eforturi mai mari de a se opune presiunii exercitate de cultura de masă și, implicit, de globalizare, datorită faptului că aveau o conștiință etnică mai accentuată, ca rezultat al nivelului de școlarizare și al sentimentului naționalist. În acest sens, Vladimir Tismăneanu oferă o definiție a conceptului de „naționalism”: “it represents an overflated, self-serving, self-centered assessment of one’s ethnic group’s virtues, merits, misfortunes, and presumed historical mission, and by implication, a denial of other groups’ similar rights, sufferings, and aspirations”.

Andrea Klimt în „Divergent Trajectories: Identity and Community among Portuguese in and the ” subliniază:

Dominant narratives cast the (…) as a country made up of immigrants who transformed themselves into “Americans”. (…) During the 1960s and 70s, when this wave of Portuguese migrants was arriving, the era of ethnic hyphenation was just beginning to take hold – that is, the expectations of cultural assimilation has, at least for the time being and for immigrants from particular regions of the world, given way to celebrations of attenuated forms of cultural difference. Although their predecessors had encountered pressing expectations to “Americanize” and downplay differences of language and culture, members of this wave of Portuguese immigrants were received as potential settlers who would maintain an ethnic distinctiveness. Being “Portuguese-American” was a readily available identity that allowed for the conjoining of Portuguese and American cultural elements, and could be enacted by subsequent generations through ritual and symbolic means.

4. Noile valuri de imigranți din Statele Unite sunt diferite și nu pot fi generalizate, deoarece aduc cu sine numeroase limbi, religii, crezuri culturale și experiențe de viață. Există imigranți cu studii înalte, analfabeți sau muncitori necalificați, cei din urmă găsindu-și de lucru în sectoarele mai slab plătite ale societății americane. Se înregistrează imigranți care caută o scăpare de regimul politic, religios sau etnic, în timp ce alții sunt pur și simplu mânați de chemarea bogăției.

5. În sfârșit, luso-americanii din a treia generație păstrează urme vagi ale identității și moștenirii culturale ale bunicilor. Majoritatea frecventează școli americane, se exprimă anevoios în limba portugheză și rareori își vizitează rudele din Europa. Sunt integrați total în modul de viață american. Cu toate acestea, organizează sau participă la sărbătorile comunității etnice din care fac parte, unii continuă să citească presa de limbă portugheză din diaspora sau literatura creată aici și care le este, în principal, destinată. Începând cu aceștia se profilează la orizont pericolul aculturației pentru comunitatea lusofonă din America de Nord.

6. Aculturalizarea reprezintă un proces continuu care absoarbe lent trăsăturile esențiale ale minorităților etnice. Onésimo Teotónio Almeida și Vamberto Freitas, doi dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai acestui segment de cultură emergentă, susțin că aculturalizarea este vizibilă în rândul tinerilor americani de origine portugheză din a doua și a treia generație. În același timp, ei relevă faptul că transmiterea identității culturale depinde de noile generații, precum și de promovarea scriitorilor minorității portugheze din Statele Unite ale Americii.

Problema pericolului/desfășurării procesului de aculturalizare a luso-americanilor se integrează în dezbaterile teoretice vizând societatea contemporană și tendințele ei, dezbateri amplificate de contextual globalizării. Din această perspectivă, subcapitolul 3. Controverse privind cultura luso-americană abordează cele două mari categorii de luări de poziție pe această temă.

Astfel, privind lucrurile din interiorul comunității diasporice, teoreticienii luso-americani se mențin în marea lor majoritate sceptici în ceea ce privește convingerile etnice ale urmașilor imigranților și deci, asupra menținerii identității diasporice. Observațiile lui Fernando Santos (din conținutul prezentat în lucrare), afirmațiile din presă ale lui José Brites sau ale militantului Onésimo Teotónio Almeida, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai creației luso-americane, converg către ideea pierderii, în timp, a identității culturale.

Dacă Santos își argumentează ideea prin impactul contextului socio-politic al globalizării, José Brites trage semnalul de alarmă al aculturalizării prin încetarea evenimentelor de promovare a culturii portugheze odată cu dispariția imigranților bătrâni din primele valuri. Teotónio Almeida comentează, cu amărăciune, că tinerii luso-americani nu (mai) cunosc limba portugheză și că însăși literatura comunității diasporice nu mai exprimă integral spiritualitatea natală, plasându-se la granița dintre creația și cea azoreană.

La polul opus față de acești teoreticieni se situează luările de poziție ale lui João Amaral, director al Frăției Sfântului Duh și ale lui João Leal. João Amaral își menține încrederea în păstrarea identității etnice a comunității luso-americane, prin cultivarea la tânăra generație a valorilor catolice, susținută de activitățile desfășurate sub patronajul bisericii. În opinia sa, biserica/credința strămoșească este catalizatorul sentimentului de apartenență etnică (la spiritualitatea, tradițiile, valorile umane) azoreană. João Leal își păstrează speranța conservării și perpetuării, în timp, a identității culturale diasporice, în contextul dezvoltării presei și literaturii lusofone în .

Teoriile dezvoltate de personalități din afara comunității luso-americane definesc – implicit – condiția comunității diasporice în raport cu o anumită concepție a cercetătorilor asupra esenței înseși a culturii/spiritualității americane.

Teoria creuzetului cultural propusă de Edward R. Kantowicz definește America în termenii spațiului spiritual deschis, „apetent” pentru realizarea unui nou spirit, rezultat din amalgamararea valorilor, aspirațiilor, eforturilor conjugate ale identităților etnice distincte ale diverșilor imigranți, în vederea realizării unui „om nou”. Expresie a unui schimb cultural, realizat într-un viitor (destul de) îndepărtat, el presupune un fel de troc cultural: “It is a process of give and take”. Astfel, acest summum păstrează (identificabile) trăsăturile părților și creează un nou întreg, cu o identitate nouă. Nu este deci vorba de o simplă asimilare într-un complex preformat, într-un tipar, ci despre contribuția identităților la o (re)modelare a unui întreg, care însă finalmente le va absorbi.

Susținută de Eva Richter și Bailin Song, teoria bolului de salată pornește de la negarea concluziei lui Kantowicz. Ea afirmă toleranța și permisivitatea societății americane, care stimulează păstrarea „savorii”, a identităților culturale distincte, încurajând reunirea lor într-un ansamblu, în care nu-și pierd însă specificul.

Societatea îi apare ca un ansamblu provenit din asocierea părților/identităților etnice distincte și lui Rob Kroes. Acesta o consideră rezultatul unei „creolizări” în care se mențin, identificabile, dar se absorb identitățile.

În esență, aceste trei teorii converg spre ideea absorbției într-un întreg, care menține – în grade diferite – identitatea părților. Spre o concluzie similară se orientează și poziția lui Dinis Borges, colaborator al publicației „The Portuguese Times”, singurul luso-american care oferă o alternativă la scepticismul teoreticienilor diasporei. El consideră că, de fapt, comunitățile de americani de origine portugheză se vor schimba sub forța modelatoare a Statelor Unite, creând o identitate culturală hibridă. Teoria sa pare să fie ușor argumentată de contextul globalizării.

Susținută de marea majoritate a cercetătorilor actuali, teoria multiculturalismului ne pare a fi și cea mai aptă să ofere un răspuns la problema contemporană a menținerii identității etnice. Pentru imigranții brazilieni și portughezi din Statele Unite, Ana Y. Ramos-Zayas constată un proces de tranziție, o stare liminală, de căutare a identității în contextual multicultural al țării gazdă. Din această perspectivă conchidem în lucrare că membrii comunității diasporice azoreene din Statele Unite sunt luso-americani, aparținând unei culturi hibride, prin esența ei și nu prin apropierea unor elemente formale, superficiale ale culturii de masă americane.

Lucrarea noastră, optând pentru justețea acestei teorii, argumentează această opțiune prin trecerea în revistă a eforturilor desfășurate în America, în ultimele decenii, pentru menținerea fondului identitar lusitan al comunității. Subcapitolul se încheie astfel cu o retrospectivă a congreselor periodice ale minorității și cu menținerea principalelor elemente legislative și a setului de măsuri luate în organizarea învățământului american, menite să asigure identitatea lusofonă în contextul multiculturalismului american și în plină epocă a globalizării.

Capitolul al III-lea (Literatura scriitorilor americani de origine portugheză) schițează contextul literaturii luso-americane ca literatură emergentă, în accepția conferită de Onésimo Teotónio Almeida, prin reliefarea principalelor ei caracteristici.

O primă constatare este faptul că această literatură este redusă ca proporții, ceea ce explică pe de-o parte, motivele pentru care, în contextul culturii americane, această comunitate constituie, în plan spiritual și estetic, „minoritatea invizibilă”, cât și faptul că în conștiința țării gazdă se produce adeseori o confuzie între luso-americani și hispanici, atâta timp cât valorile portugheze definitorii nu au și sprijinul și relevanța marilor personalități artistice.

După cum subliniam în lucrare însă, numărul relativ redus de scriitori nu exclude diversitatea, atât la nivelul genurilor abordate, cât și al tematicii, tehnicii și mesajului literar transmis.

Din faptul că literatura luso-americană este de expresie lingvistică atât portugheză, cât și engleză conchidem în lucrare că ea are două obiective majore, reflectate într-o formă sau alta în mesajul operelor: consolidarea identității etnice comunitare, prin promovarea valorilor tradiționale azoreene (creațiile în limba portugheză) și familiarizarea publicului anglofon cu spiritualitatea lusintană, dar și cu problematica proprie comunității (lucrările în limba engleză).

Considerând această literatură ca fiind poziționată la interferența dintre valorile și estetica țării gazdă și cele ale țării de origine, în termenii lui Almeida, asemenea unui “American quilt”, capitolul ilustrează ideea de diversitate și valoare a acestei literaturi, prin trecerea sumară în revistă a principalilor ei reprezentanți.

Reprezentanții literaturii luso-americane de expresie portugheză selectați de noi în cadrul capitolului ilustrează diversitatea genurilor de interes și potențialul creator al lusofonilor din această comunitate: proză scurtă (José Rodrigues Miguéis), poezie (Jorge de Sena) și eseistică (Onésimo Teotónio Almeida).

Nucleul tematic comun al acestor creații, după cum subliniem în lucrare, argumentând prin prezentări și comentarii concise ale operei, îl constituie condiția imigrantului, marcat de drama dezrădăcinării, de obstacolele și sacrificiile integrării, de dificultatea stabilirii dialogului spiritual cu țara gazdă si, mai ales, de necesitatea menținerii identității culturale și a relației active cu țara de origine.

Perspectivele autorilor asupra acestei problematici sunt nuanțate și reprezentative pentru tendințele actuale din cadrul comunității diasporice. Astfel, Miguéis propune viziunea unui naționalism exacerbat, care conduce inexorabil spre o tragică, dar necesară, integrare în contextul socio-economic al țării gazdă. Mai puțin reprezentativ pentru spiritul comunitar diasporic și exponențial, mai curând pentru cultura lusitană în ansamblul ei, după cum remarca Onésimo Teotónio Almeida, poetul Jorge de Sena oferă imaginea Lumii Noi ca o „hiper-realitate” cu care se confruntă imigrantul, depozitar al valorilor lusitane patriarhale. Din perspectiva acestuia, scriitorul condamnă cu ferminate excesiva permisivitate, indulgența exagerată, durerile, abaterile morale și viciul cultivate de societatea . Pentru comunitate, mesajul său este astfel orientat spre o „distopie salvatoare” (în termenii Roxanei Oltean), adică spre o reacție morală de distanțare a cititorului și de acuzare a acestor grave tare ale societății de consum. Lumea cu relele sale este încă duală, pare să conchidă autorul si deci, ea este ofertantă pentru imigrantul portughez. Astfel, o altă serie de poeme, sugerând perspectiva negativistă anterioară, evocă imaginea Americii ca statul democratic prin excelență, unde garantarea libertății individuale face ca orice cetățean al universului să și-l dorească drept gazdă.

Ca poziții reprezentative pentru comunitate, naționalismul lui Miguéis și promovarea integrării – cu maximă prudență morală – propuse de Sena sunt echilibrate prin eseistica lui Onésimo Teotónio Almeida. În opera sa am identificat dimensiunea științifică și militantă a unei eseistici de analiză/prezentare a condiției culturale și spirituale a comunității – realizată cu avantajele poziționării sale în cadrul acesteia – și o dimensiune jurnalistic-interpretativă creatoare, prin cele două antologii L(USA)LÂNDIA: A Décima Ilha. Dacă prima dintre ele, reprezentată de ciclurile de articole publicate inițial în presa comunitară, promova activ învățământul în limba de origine, consolidarea credinței și stimularea creației artistice comunitare, cea de-a doua oferă interesanta metaforă a multiculturalității americane ca „A Décima Ilha”, a zecea insulă, unde spiritualitatea lusitană se poate împlini și transmite nestingherită în timp. În același spirit simbolic se situează și Rio Atlântico, operă de alegorizare a fluidizării frontierelor, a estompării diferențelor esențiale, în contextual progresist, uniformizator și nivelator al globalizării, ca expresie a modernității universale.

În cazul acestei triade de scriitori în portugheză din comunitățile luso-americane observăm, în concluzie, faptul că, indiferent de genul literar adoptat, ei pledează totuși pentru soluția inexorabilă a imigrării. Într-o formă sau alta, operele lor constituie și semnale de alarmă pentru portughezi asupra dificultăților și dramelor imigrării, trăite de valurile successive de imigranți din .

Asumându-și o popularitate redusă, prin circulația restrânsă, limitată la comunitatea lusofonă, operele acestor scriitori considerăm că trebuie cunoscute și investigate ca expresie a unui segment al literaturilor emergente de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ca reflex posibil al impactului lor asupra creării unui canon literar actual american și, mai ales, din perspectiva viziunii asupra Americii, pe care o oferă, și a țării de origine, la descoperirea valorilor căreia par să incite.

Scrierile în limba engleză, la rândul lor în diverse genuri: roman (Katherine Vaz și Julian Silva), lirică (Thomas Braga), vizează atât popularizarea valorilor specifice în rândurile unui public numeros, european și american, cât și stabilirea unui evident dialog estetic cu creația contemporană. Ele își asumă deci condiția de porta-voce a unei spiritualități minoritare în țara gazdă și poate că răspund la o anumită provocare estetică.

Spre o asemenea concluzie converg capitolele al IV-lea (Studiu de caz: identitate și moștenire culturală în romanele lui Alfred Lewis) și al V-lea (Studiu de caz: dislocare și transfer cultural în proza Katherinei Vaz) ale lucrării, consacrate celor mai reprezentativi autori luso-americani, din perspectiva noastră. Constituind esența tezei, abordarea acestor autori este, în sine, o pledoarie în favoarea valorii autentice și a specificității literaturii luso-americane.

Tematic și ca rezolvare a problematicii, cei doi autori ne apar drept complementari. Astfel, Alfredo Luís, cu pseudonimul Alfred Lewis, unul dintre cei mai cunoscuți autori din prima generație de imigranți portughezi în Statele Unite, cu avantajul contactului direct cu Portugalia – prezintă America drept un spațiu de liminalitate, în sensul în care, pe teritoriul său, cele două culturi se întrepătrund. Eroii romanelor sale (Home is an Island, 1951 și Sixty Acres and a Barn, 2005) se situează la granița dintre cele două universuri (Jose de Castro sau Luiz Sarmento) sau sunt, socialmente, învingători (Tomé Madruga), prin îmbrățișarea valorilor americane. Autorul sugerează simbolic în roman și permeabilitatea distinctă la valorile americane, relevând, prin opțiunile și atitudinile personajelor conservatorismul și inflexibilitatea feminină, față de încălcarea valorilor morale tradiționale. Structurată ca bildungsroman cu elemente autobiografice, capodopera autorului, Home is an Island asociază dimensiunii liric-evocatoare a insulei, a tradițiilor, modului de viață și mentalității azoreene, dimensiunea psihologică a frământărilor insularului. De la hotărârea de a-și părăsi ținutul natal – pentru care, prin detaliile economice și politico-sociale, autorul oferă o motivație riguros și, pe deplin, convingătoare – până la zbuciumul imigrantului, dezrădăcinat, cu dificultăți de adaptare, lezat de atitudini discriminatorii, romanul oferă imaginea completă a condiției acestui tip de personaje. Implicit, considerăm că această perspectivă pune în subtext problema „diferenței”, a „celuilalt” și a atitudinii majorității față de acesta. Împlinirea „visului american”, de către personaje, sugerează, pe de o parte, admirabilul profil rural al insularului, dârz, demn, muncitor, tenace, solidar și sociabil, iar pe de altă parte, caracterul inevitabil al opțiunii tinerilor portughezi întreprinzători pentru progresul și bunăstarea refuzate pe insulă. Prețul implinirii americane, pare să conchidă autorul, îl reprezintă sfâșierea și ruptura. Sugestia simbolică a solidarității imigrației afirmă, în subtextul romanului, imperativul speranței menținerii identității etnice comunitare, împlinire a datoriei față de strămoși (spiritul mamei), dar și unic suport al imigrantului, individul care a optat pentru calea aleasă de tată în roman.

Promovând speranța în posibilitatea de realizare a imigrantului lusitan în spațiul american, romanele lui Lewis transmit mesajul generos ca acesta nu se poate realiza decât în condițiile apărării eului profund, a identității etnice, cu valorile ei morale și spirituale.

În opoziție cu autobiografica și documentata conturare în real a romanelor lui Lewis, creația Katherinei Vaz prezentată în capitolul V (Studiu de caz: dislocare și transfer cultural în proza Katherinei Vaz) al tezei incită cititorul la o călătorie imaginară în direcția cunoașterii propriei identități.

Astfel nuvela centrală („My Hunt for King Sebastião”) din volumul de proză scurtă Fado & Other Stories inversează perspectiva, proiectând asupra valorilor insulare, imaginea „celuilalt”, imigrantul din a doua generație, care face o călătorie efectivă în spațiu și o alta, simbolică, în timp/tradiție. La capătul acesteia din urmă, protagonistul nuvelei se regăsește prin identitatea insulară, cuprinsă în conotațiile termenului de „açorianidade”, lansat de Vitorino Nemésio, în 1932.

De esență parabolică, prozele Katherinei Vaz circumscriu, de fapt, reperele spirituale tipice pentru identitatea lusitană prin alegorizarea unor termeni definitorii: sebastianism, fado și saudade.

În nuvela „My Hunt for King Sebastião”, mitul sebastianismului este evocat prin schimbarea – în spirit (post)modern – a raportului dintre „activ” și „pasiv” în dinamica epicului mitic consacrat. Dacă în mod obișnuit, sebastianismul presupune o atitudine pasivă, de așteptare, de tip mesianic, a gloriei apuse a Lusitaniei, în această nuvelă, personajul principal întreprinde o explorare continuă a propriei persoane, în căutarea tânărului rege dispărut. Metafora sebastianismului actualizată de autoare poate fi considerată o sugestie a condiției imigrantului, care își apără propriului eu și își menține identitatea atâta timp cât continuă să creadă în trimful valorilor întrupate în sebastianism, adică să-l „aștepte” pe acesta.

În nuvela Fado, întreg universul imigrantului este construit în jurul sentimentului de saudade. Cuvântul saudade a apărut pentru prima dată într-o operă scrisă în secolul al XVI-lea, fiind definit ca un sentiment care aparținea numai poporului portughez. Deși tradus ca „dor” sau „nostalgie”, saudade reprezintă un element cultural construit care definește moștenirea arhaică lusitană. Mai mult, saudade este exponentul memoriei colectivă a portughezilor și esența caracterului național.

Fado în nuvelă pare, de altfel, a fi o metaforă polisemantică. Pentru personajele americane de origine lusitană, el desemnează muzica portugheză, cunoscută în întreaga lume:

We are so sad, so chemically sad, that it leaks from us. The fados wailing from our record players remind us that without love we will die, that the oceans are salty because the Portuguese have shed so many tears on their beaches for those they will never hold agains.

În același timp, puțini știu că dicționarele de portugheză arhaică mai oferă o semnificație acestui cuvânt încărcat de istorie, și anume, fado înseamnă „soartă” iar autoarea valorifică simbolic acest sens. Cititorul înțelege conotațiile pe care cuvântul fado le dobândește în nuvela autoarei Katherine Vaz urmărind viața soțului personajului Xica, angajat pe un pescador de balene și care moare, fiind înghițit de valuri.

Lace: This at my throat, from my sister Teca. She lost her husband off the same boat that killed your father. She went blind hooking lace webs the old way, with an open safety pin. (…)

Marulho: No single English word describes this roar-sound of waves as they crash on shore, Manuel. I think of the mar in marido filled with barulho, noise: an ocean inside a husband crashing.

Mesajul nuvelelor Katherinei Vaz, concluzionăm în lucrare, este opus celui al lui Lewis. Scriitoarea promovează o eternă reîntoarcere la valorile tradiționale și consideră că identitatea comunitară trebuie asigurată prin popularizarea lor dincolo de limitele comunității și prin consolidarea lor la nivelul conștiinței individuale, spre ulterioara afirmare a conștiinței de grup.

Remarcăm faptul că, la nivelul tehnicii narative și al formulării mesajului, cei doi autori sunt relevanți estetic și prin problema unei poziții a lor în cadrul literaturii americane. Operele lor semnalează implicit necesitatea unor studii consistente privind valorile literaturilor emergente, relația lor cu canonul occidental, precum și cu dialogul de substanță cu creația contemporană din gazdă.

Din această perspectivă – pentru spațiul cercetării literare românești – lucrarea noastră reprezintă un punct de plecare, un semnal și poate o provocare pentru extinderea cunoașterii, prin valorizarea – prin traducere – a acestor creații în rândurile publicului larg.

Try as you will, the new land will not be your land;

as you live, and perhaps love, away from the village you will forever see it.

Gradually will acquire a new light; it will become a forever mirage.

You will return to it, if not in the physical sense, in your imagination, again and again. Nostalgia will become a part of you; your ever present companion.

And in your lonely days and nights, the streets may be teeming with people, there will be laughter and talk – and yet you will be lonely in the midst of all this.

(…) All this will become a part of the great adventure.

You will find no consolation, no peace, no rest wherever you will be.

Bibliografie

1. Surse primare

Colecția „Luso-Americano” Portuguese American Newspaper, http://www.lusoamericano.com/

Colecția Paralelo (2007-2013). Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2014.

Colecția Portuguese American Journal, http://portuguese-american-journal.com/

Colecția Portuguese Times, http://www.portuguesetimes.com/

Colecția Revista Veredas (1998-2011). Porto: Fundação Eng. António de Almeida.

Lewis, Alfred. Home is an . , : Press at Umass Dartmouth, 2012.

___________. Sixty Acres and a Barn. Ed. Frank F. Sousa. , : of , 2005.

Vaz, Katherine. Saudade. : ’s, 1994.

___________. Fado and Other Stories. , : Press, 1997.

___________. Mariana. : Aliform Publishing, 2004.

___________. Our Lady of Artichokes and Other Portuguese-American Stories. and : Press, 2008.

2. Surse secundare

Albuquerque, Luís de & Maria Emília M. Santos. História Geral de Cabo Verde. Ed. a II-a. Lisboa: Centro de Estudos de História e Cartografia Antiga, 2001-2002.

Alexandre, Manuel Valentim. „A Descolonização em Perspectica Comparada” în , os Estados Unidos e a África Austral. Ed. Manuela Franco Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento & IPRI – Instituto Português das Relações Internacionais Universidade Nova de Lisboa, 2006, pp. 31-59.

Alexandrescu, Ion. Persoană, personalitate, personaj. : Editura Junimea, 1988.

Almeida, Onésimo Teotónio. „A Profile of the Azorean" în Issues in Portuguese Bilingual Education. Ed. Donaldo P. Macedo. , : National Assessment and for Bilingual/Bicultural Education, 1980, pp. 117-145.

______________. „Azores – The Acculturation between Europe and ” în 4.º Congresso das Comunidades Açorianas. Ed. Adriano Oliveira. Angra do Heroísmo: Gabinete de Emigração e Apoio às Comunidades Açorianas, 1995, pp. 381-388.

_________________. „Comunidades portuguesas dos EUA: identidade, assimilação e aculturação” în Percursos de interculturalidade. Desafios à identidade. Volume IV. Eds. Artur de Matos Teodoro & Mário Lages. : Alto Comissariado para a Imigração e Diálogo Intercultural, 2008. pp. 339-423.

_________________. „Duas décadas de literatura luso-americana: um balanço (1978-1998)” în Veredas. Revista da Associação Internacional de Lusitanistas. Vol. 1. Ed. Helder Macedo. : Fundação Eng. António de Almeida, 1998, pp. 327-347.

_________________. L()LÂNDIA: A Décima Ilha. Angra do Heroísmo: Direção dos Serviços de Emigração, 1987.

_________________. „Portuguese-American Literature: Some Thoughts and Questions" în Hispania: A Journal Devoted to the Teaching of Spanish and Portuguese, Volume 88, Issue 4, Ed. Sheri Spaine Long, 2005, pp. 733-38.

Anderson, Benedict. Imagined Communities Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. : Verso, 1991.

Angelescu, Silviu. Portretul literar. București: Editura Univers, 1988.

António, Monteiro. „, os Estados Unidos e a Guerra Angolana. Uma Parceria para a Paz” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 243-278.

Araújo-Lane, Zarita. „Portuguese Families” în Ethnicity and Family Therapy. Eds. Monica McGoldrick, Joe Giordano și Nydia Garcia-Preto. 3rd edition. : Press, 2005, pp. 629-640.

Araujo, Valdei Lopes. „Politics as History and Literature” în Brazil 2001. A Revisionary History of Brazilian Literature and Culture. Ed. João Cezar de Castro Rocha. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2001, pp. 303-311.

Avramescu, Cătălin. Constituția Statelor Unite ale Americii: comentariu, text, note. Tradusă, comentată și adnotată de Cătălin Avramescu. București: Humanitas, 2010.

Azevedo, J. Lúcio de. A evolução do Sebastianismo. Lisboa: Editorial Presença, 1984.

Bacalhau, Mário & Thomas Bruneau eds. Atitudes, Opiniões e Comportamentos Políticos dos Portugueses 1973-1993. Lisboa: Edições Heptágono, 1994.

Baden, Nancy T. „, the Promise and the Reality. A Look at Two Portuguese Immigrant Autobiographies” în Portugueses na América do Norte. Comunicações apresentadas no Colóquio da Universidade da California/1983. Ed. Eduardo Mayone Dias. Lisboa: Peregrinação, 1983, pp. 191-205.

______________. „Portuguese-American Literature: Does it Exist?” în MELUS. Vol. 6. Ed. Martha J Cutter. , : . The Society for the Study of the Multi-Ethnic Literature of the , 1979, pp. 15-31.

Baldacchino, Godfrey. „Imigrantes, Turistas e Outros de Fora: „Venha visitar, mas não permaneça” – A ameaça de invasão para as sociedades insulares” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 63-86.

Baltazar, Almeida. “O Sebastianismo”- breve panorama dum português. Lisboa: Edições Terra Livre, 1978.

Barrow, W., David R. Borges & Shawna E. Sweeney. „Political and Civic Participation of Portuguese-Americans in , ” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 39-78.

______________. „Portuguese-Americans in Southeastern Massachusetts: Opinions on Social and Cultural Issues” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 123-146.

______________. „Portuguese-Americans in Southeastern Massachusetts: Views on the Economy and Rates of Economic Satisfaction” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 97-122.

Barrow, W. „Who are the Portuguese? The Political Culture of Portuguese-Americans in Southeastern Massachusetts” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 9-38.

Baudrillard, Jean. Simulation and Simulacra. : The Press, 2006.

Becker, Adeline. „The Role of the School in the Maintenance and Change of Ethnic Group Affiliation” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 317-334.

Berger, Josef. In Great Waters: The Story of the Portuguese Fishermen (Hispanics in the ). : Macmillan, 1941.

Bessera, Bernadete. Brazilian Immigrants in the : Cultural Imperialism and Social Class. : LFB Scholarly Publishing LLC, 2003.

Bhabha, Homi K. The Location of Culture. & : Routledge, 1994.

Bhatia, Sunil. American Karma. and : Press, 2007.

Boelhower, William. Through a Glass Darkly: Ethnic Semiosis in American Literature. : Press, 1987.

Booth, Wayne C. Retorica romanului. Traducere de Alina Clej și Ștefan Stoenescu. București: Editura Univers, 1976.

Brah, Avtar. Cartographies of Diaspora. Contesting Identities. & : Routledge, 1996.

Braziel, Jana Evans & Anita Mannur eds. Theorizing Diaspora. A Reader. : Blackwell, 2003.

Breton, Raymond. „Institutional Completeness of Ethnic Communities and the Personal Relations of Immigrants” în American Journal of Sociology 70 (2). Ed. Andrew Abbott. , : The Press, 1964, pp. 193-205.

. Body Work: Objects of Desire in Modern Narrative. , , : Press, 1993.

Brown, Walton John. A Historical Study of the Portuguese in . : R&E Research Associates, 1972.

Brucher, Katherine. „Viva , Viva ! Performance and Tourism in Portuguese-American Bands” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 203-226.

Butler, Judith. Gender Trouble. Feminism and the Subversion of Identity. & : Routledge, 2004.

__________. Undoing Gender. and : Routledge, 2004.

Camus, Albert. The Myth of Sisyphus. Middlessex: Penguin Books, 1975.

Capelo, Rui Grilo. Profetismo e Esoterismo – a arte do prognóstico em (séc. XVII-XVIII). : Minerva História, 1994.

Cardozo, Manoel da Silveira. The Portuguese in 590 B.C.-1974. : Oceana Publications, 1976.

Carreira, Antonio. Migrações das Ilhas de Cabo Verde. Lisboa: Universidade Nova de Lisboa, 1977.

Chippendale, Harry A. Sails and Whales. : Houghton Mifflin, 1951.

Cid, Teresa. „Antigas Raízes e Novos Rumos: O Fado/ Blues de Katherine Vaz e a Diáspora Portuguesa nos Estados Unidos da América" în Raízes e rumos – perspectivas interdisplinares em estudos americanos. Ed. Sonia Torres. : 7Letras, 2001, pp. 212-219.

Ciugureanu, Adina. „Cultural ‘Hybrids’ or Old Metaphors for New Worlds” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 45-54.

______________. „Emancipating Attitudes and Liberal Thought in Adrienne Rich’s Poetry” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 391-405.

Clarence-Smith, Gervase. The Third Portuguese Empire, 1825-1975: A Study of Economic Imperialism. , : Press, 1985.

Clack, George ed. Outline of History. : Bureau of International Information Programs, Department of State, 2005.

______________. History in Brief. : Bureau of International Information Programs, Department of State, 2005.

______________. Outline of American Literature. Revised Edition. : Bureau of International Information Programs, Department of State, 2004.

Cordeiro, Carlos & Susana Serpa Silva. „Perspectivas sobre a emigração açoriana no século XIX” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 327-345.

Correia, Rui. „Salazar in : Political Readings of Diário de Notícias, ’s Portuguese Newspaper” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 227-246.

Cunliffe, Marcus. Literatura Statelor Unite. Traducere de Rodica Tiniș. București: Editura pentru literatură universală, 1969.

Curry, Dean ed. Highlights of American Literature. : English Language Programs Division. Bureau of Educational and Cultural Affairs. United States Information Agency, 1995.

Dearborn, Mary V. Pocahontas’s Daughters: Gender and Ethnicity in American Culture. & : Press, 1986.

Diaconu, Anca & Dorica Boltașu. Introducere în teoria literaturii. București: Editura Universității din București, 2002.

Dias, Eduardo Mayone ed. Açorianos na Califórnia. Angra do Heroísmo: Secretaria Regional de Educação e Cultura e Secretaria Regional dos Assuntos Sociais da Região Autónoma dos Açores, 1982.

Dinnerstein, Leonard, Roger L. Nichols, and David M. Reimers. Natives and Strangers: Ethnic Groups and the . : Universtity Press, 1979.

Dodman, Maria João. „Beyond Island and Sea: Reflections on the Journeys of Portuguese Working Women in " în A Mulher nos Açores e nas Comunidades / Women in the and in the Immigrant Communities Vol VI. Ed. Rosa Simas. : Empresa Gráfica Açoreana, 2008, pp. 1693-1700.

Duncan, T. Bentley. : Madeira, the Azores and the in Seventeenth-Century Commerce and Navigation. : Press, 1972.

Durand, Gilbert. Structurile antropologice ale imaginarului. Traducere de Marcel Arderca. București: Editura Univers, 2000.

Eliade, Mircea. The Quest. History and Meaning in Religion. & : The Press, 1984.

Ender, Evelyne. Sexing the Mind: Nineteenth-Century Fictions of Hysteria. & : Press, 1995.

Eremia, Anatol. Cartier Dicționar Statele Lumii. Chișinău: Editura Cartier, 2004.

Facundes, Francisco Cota. „O Falar Luso-Americano: Um Índice de Aculturação” în First Symposium on Portuguese Presence in . Report. : UPEC Cultural Center and the Luso-American Education Foundation, 1974, pp. 8-17.

Feldman-Bianco, Bela. „Multiple Layers of Time and Space: The Construction of Class, Ethnicity and Nationalism Among Portuguese Immigrants” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 51-95.

Foucault, Michel. Power/Knowledge. Selected Interviews and Other Writings 1972-1977. Ed. Colin Gordon. : Pantheon, 1980.

______________. Discipline and Punish. The Birth of Prison. : Vintage Books, 1977.

Franco, António Cândido Valeriano Cabrita. Aproximação à Génese e ao Desenvolvimento de uma Cultura do Conflito. Évora: Universidade de Évora, 2005.

Freitas, Vamberto. Imaginários Luso-Americanos e Açorianos: do Outro Lado do Espelho. : Edições Macaronésia, 2010.

Fritz, Catarina. Brazilian Immigration and the Quest for Identity. : LFB Scholarly Publishing LLC, 2011.

Gandra, Manuel J. Joaquim de Fiore, Joaquimismo e esperança Sebástica. Lisboa: Fundação Lusíada, 1999.

Goldsworthy, Vesna. Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination. New Haven & London: Press, 1998.

Gomes Vieira, João A. Man and the Sea: The Portuguese Participation (Azorean and ) in American Whaling. : Medialand, Lda., 2007.

Gonçalves, Rolando Lalanda. „Migrações e espaço de oportunidade: uma reflexão sociológica” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 301-326.

Guillemard, F. H. H. Magellan and the Age of Discoveries. , : , 1961.

. „The Question of Cultural Identity” în Modernity and Its Futures. Eds. Stuart Hall, David Held & Tony McGrew. : , 1992, pp. 273-316.

Hammond, Andrew. The Debated Lands: British and American Representations of the Balkans. : Press, 2007.

Hartsock, Nancy. „Rethinking Modernism: Minority vs. Majority Theories” în Cultural Critique. The Nature and Context of Minority Discourse II, Vol. 7, Eds. John Mowitt, Cesare Casarin & Simona Sawhney. , : Press, 1987, pp. 187-206.

Held, David & Anthony McGrew. „Making Sense of Globalization” în Globalization/Anti-Globalization. Eds. David Held & Anthony McGrew. : Polity Press, 2003, pp. 1-8.

Henriques, Borges de. A Trip to the Azores or . : Lee and Shepard, 1867.

Hobsbawm, Eric. „Introduction: The Invention of Tradition” în The Invention of Tradition. Eds. Eric Hobsbawm & Terence O. Ranger, : Press, 1983, pp. 1-14.

Hollinger, David. Postethnic . Beyond Multiculturalism. : Basic Books, 1994.

Holton, Kimberly DaCosta. „Dancing along the In-Between: Folklore Performance and Transmigration in Portuguese Newark” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 145-174.

Horton, James Oliver & Lois E. Horton. Slavery and the Making of . : Press, 2005.

Hutcheon, Linda & Mario J Valdés eds. Rethinking Literary History. : Press, 2002.

Irimia, Mihaela & Dragoș Ivana eds. Author(ity) and the Canon Between Institutionalization and Questioning: Literature from High to Late Modenity. București: Institutul Cultural Român, 2011.

______________. Imitatio-Inventio: The Rise of ‚Literature’ from Early to Classic Modernity. București: Institutul Cultural Român, 2010.

Jacobson, Matthew Frye. Whiteness of a Different Color: European Immigrants and the Alchemy of Race. , & : Press, 1999.

Kantowicz, Edward R. „Ethnicity” în Encyclopedia of American Social History. Vol. 1. Eds. Mary Kupiec Cayton, Elliott J. Gorn & Peter W. Williams. : Charles Scribner’s Sons, 1993, pp. 453-466.

Kennedy, Michael D. „An Introduction to East European Ideology and Identity in Transformation” în Envisioning : Postcommunist Cultural Studies. Ed. Michael D. Kennedy. : The Press, 1994, 1997, pp. 1-45.

King, Russell. „A geografia, as ilhas e as migrações numa era de mobilidade global” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 27-62.

King, Russell & John Connell eds. Small Worlds, Global Lives: and Migration. : Pinter, 1999.

Klimt, Andrea. „Divergent Trajectories: Identity and Community among Portuguese in and the ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 95-123.

Klimt, Andrea & Kimberly DaCosta Holton. „Lusophone Studies in the ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 9-23.

Kristeva, Julia. Strangers to Ourselves. : Press, 1991.

Kroes, Rob. „Americanization and Cultural Imperialism” în Ceremonies and Spectacles. Performing American Culture. Eds. Teresa Alves, Teresa Cid & Heinz Ickstadt. : VU University Press, 2000, pp. 101-110.

______________. „Americanization: What are We Talking About?” în American Literary Studies. A Methodological Reader. Eds. Michael A. Elliott & Claudia Stokes. & : Press, 2003, pp. 318-337.

Lamphere, Louise, Filomena M. Silva & John P. Sousa. „Kin Networks and Family Strategies: Working-Class Portuguese Families in ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 357-380.

Leal, João. Azorean Identity in and the : Arguments about History, Culture, and Transnational Connections. , : of , 2011.

______________. Etnografias Portuguesas (1870-1970). Cultura Popular e Identidade Nacional. Lisboa: Publicações Dom Quixote, 2000.

______________. „Traveling Rituals: Azorean Holy Ghost Festivals in ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 127-144.

Lévi-Strauss, Claude. Antropologia și problemele lumii moderne. Traducere de Sfichi Giuliano. : Polirom, 2011.

Lloyd, David. „Race under Representation” în Culture/Contexture: Explorations in Anthropology and Literary Studies. Eds. E. Valentine Daniel & Jeffrey M. Peck. , : Press, 1996, pp. 249-267.

Lodge, David. Limbajul romanului. Traducere și note de Radu Paraschivescu. București: Editura Univers, 1998.

Machete, Rui Chacerelle de. Sobre as relações Portugal-Estados Unidos. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010.

Mancelos, João de. „Lusofilia e Raízes Identitárias no Conto ‘My Hunt for King Sebastião’, de Katherine Vaz” în Lusofilias. Coord. António Manuel Ferreira. Aveiro: Universidade de Aveiro/Departamento de Línguas e Culturas, 2008, pp. 199-208.

Marçalo, Maria Carolina. „Transnacionalismo na Comunidade Luso-Americana: Redes e Ligações Económicas entre Portugueses e Luso-Descendentes Residentes nos Estados Unidos e em ” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 155-192.

Margolis, Maxine L. „Brazilian Immigration to the : Research and Issues for the New Millennium” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : for Latin American Studies, 2008, pp. 339-363.

Marinho, Rita Duarte. „Portuguese-Americans in the Political Process: A Quarter Century Retrospective” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 159-170.

Marthe, Robert. Romanul începuturilor și începuturile romanului. Traducere de Paul Voicu-Dohotaru. București: Editura Univers, 1983.

Martins, Rui Sousa. „Os Costumes Populares e a Construção Oitocentista de Identidades no Arquipélago dos Açores”. Patrimonia 5. Ed. Francisco Drummond. Lisboa: Ed. Signo. 1999, pp. 35-44.

Marujo, Manuela. „Grandmothers and the Mother Tongue of the Portuguese Diaspora" în A Mulher nos Açores e nas Comunidades / Women in the and in the Immigrant Communities. Vol III. Ed. Rosa Simas. : Empresa Gráfica Açoreana, 2003. pp. 547-553.

Mawer, Granville A. Ahab’s Trade: The Saga of Whaling. : ’s Press, 1999.

McDonnell, Judith & Cileine de Lourenço. „Brazilian Immigrant Women: Race, Ehnicity, Gender, and Transnationalism” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré și Leticia J. Braga, Cambridge, Massachusetts & London, UK: Harvard University David Rockefeller Center for Latin American Studies, 2008, pp. 151-173.

McGlinchey, James M. „Participação política dos Luso-Americanos nos Estados Unidos da América: Implicações para os Açores” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 213-228.

Mendes, Ana Paula Coutinho. „Ficções de luso-descendentes e identidades híbridas” în Cadernos de Literatura Comparada 8/9: Literatura e Identidades. Orgs. Ana Luísa Amaral, Gonçalo Vilas-Boas, Marinela Freitas & Rosa Maria Martelo. : Instituto de Literatura Comparada Margarida Losa, 2003, pp 27-49.

______________. „Katherine Vaz e a re-inscrição de Mariana Alcoforado na história literária” în Estudos em homenagem a Margarida Llosa. Eds. Ana Luísa Amaral & Gualter Cunha. Porto: Faculdade de Letras da Universidade do , 2006, pp. 293-308.

______________. „Portugal imaginado por escritores luso-descendentes” în Revista da Faculdade de Letras da Universidade do Porto Línguas e Literatuas, Volume 21, Issue 2, Eds. Maria de Fátima Marinho, Francisco Topa, John Greenfield, Maria João Pires & Fátima Silva. Porto: Faculdade de Letras da Universidade do , 2004, pp. 271-290.

Mihăilă, Ramona. Construcția identității personajului feminin în proza secolului al XIX-lea. București: Editura Fundației România de Mâine, 2008.

______________. „Writing the History of Early Romanian Immigration to : Christine Galitzi and Șerban Drutzu” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 291-302.

Mihăilă, Rodică. „Challenging the Multicultural Society. The Ethical Imperative and the Muslim “Other” in the post-9/11 American Novel” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 102-112.

______________. „Interacțiunile culturale și studiile de americanistică”. Observator Cultural, 176, iulie 2003, http://www.observatorcultural.ro/Interactiunile-culturale-si-studiile-de-americanistica*articleID_8642-articles_details.html

______________. „Introduction. The Transatlantic Turn”. Introducere a cărții Transatlantic Dialogues: Eastern Europe, the and Post-Cold War Cultural Spaces. Eds. Rodica Mihăilă & Roxana Oltean. București: Editura Universității din București, 2009, pp. 7-12.

______________. „Kurt Vonnegut: Experimentul postmodernist și imperativul moral al re-scrierii istoriei”. Introducere a cărții Abatorul cinci. Kurt Vonnegut. Traducere de Rodica Mihăilă. : Polirom, 2003, pp. 251-265.

______________. „Natura și Națiunea: Re-evaluări. Concepte americane despre natură – de la extaz la criza ecologică”. Observator Cultural, 11, mai 2000, http://www.observatorcultural.ro/Natura-si-Natiunea-Re-evaluari*articleID_6566-articles_details.html

______________. „Post-Cold War Spaces of Transition in the Reconceptualization of America” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 17-29.

______________. „Studiile americane într-o lume a schimbării”. Observator Cultural, 196, noiembrie 2003, http://www.observatorcultural.ro/Studiile-americane-intr-o-lume-a-schimbarii*articleID_9717-articles_details.html

______________. „Technologies of the Self in the Poetry of Sylvia Plath” în Ceremonies and Spectacles. Performing American Culture. Eds. Teresa Alves, Teresa Cid & Heinz Ickstadt. : VU University Press, 2000, pp. 326-332.

______________. The American Challenge. An Introduction to the Study of American Civilization. București: Editura Universității din București, 1994.

______________. „The Literary Canon as Space of Transition: The Case of American Literature in Romanian Translation” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 492-512.

______________. The Re-Usable Past: A of Colonial and Revolutionary . București: Editura Fundației România de Mâine, 2001.

______________. „Transatlantic Cultural (Mis)translations: the U.S. Concepts of Multiculturalism and Culture Wars in Post-Communist Romania” în Transatlantic Dialogues: Eastern Europe, the and Post-Cold War Cultural Spaces. Eds. Rodica Mihăilă & Roxana Oltean. București: Editura Universității din București, 2009, pp. 15-30.

Mirzoeff, Nicholas. Bodyscape: Art, Modernity and the Ideal Figure. & : Routledge, 1995.

Moniz, Miguel. „The Shadow Minority: An Ethnohistory of Portuguese and Lusophone Racial and Ethnic Identity in ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 409-430.

Monteiro, George. „Foreword”. Prefață a cărții Luso-American Literature: Writings by Portuguese-Speaking Authors in . Eds. Robert Henry Moser & Antonio Luciano de Andrade Tosta. , , and : Press, 2011, pp. IX-XXI.

______________. „Preface”. Prefață a cărții Through a Portagee Gate. Charles Reis Felix. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2004, pp. XI-XIII.

______________. „The Poor, Shiftless, Lazy Azoreans’: American Literary Attitudes Toward the Portuguese” în Proceedings of the Fourth National Portuguese Conference: The International Year of the Child. , : The Multilingual Multicultural Resource and , 1979, pp. 168-170.

Morison, Samuel Eliot. The Maritime History of 1783-1860. & : Houghton Mifflin Company. The Riverside Press , 1921.

Moses, Robert Henry & Antonio Luciano de Andrade Tosta eds. Luso-American Literature: Writings by Portuguese-Speaking Authors in . , & : Press, pp. XV-XX.

Mota, Kátia Maria . „Two Languages at Play: Language Boundaries in the Speech of Second-Generation Brazilian Immigrants” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémente Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . The Series on Latin American Studies, 2008, pp. 313-337.

Moya, Jose. „Immigrants and Associations: A Global and Historical Perspective” în Journal of Ethnic and Migration Studies 31 (5). Ed. Paul Statham. , : Centre for Migration Research, University of , 2005, pp. 833-864.

Mulcahy, Maria da Glória. „Assimilation and Future Perspectives” in Portuguese Spinner. An American History. Eds. M. McCabe și J. Thomas. : Spinner Publications, 1998, pp. 273-281.

Nunes, Devin. „Foreword”. Introducere a cărții Home is an . Alfred Lewis. , : Press at UMass Dartmouth, 2012, pp. XI-XII.

Oliver, Lawrence. Never Backward: The Autobiography of Oliver – A Portuguese-American. : Neyenesch Printers, 1972.

Oltean, Roxana. „“A Welcome Alternative”? Romanian Projections in the U.S. Print Media” în Transatlantic Dialogues: Eastern Europe, the and Post-Cold War Cultural Spaces. Eds. Rodica Mihăilă & Roxana Oltean. București: Editura Universității din București, 2009, pp. 172-184.

______________. „”We’re practically Oriental”. Colonial Bodies and the Remembrance of Eastern Europe” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 547-567.

Ortega y Gasset, José. Studii despre iubire. Traducere de Sorin Mărculescu. București: Editura Humanitas, 2001.

Pap, Leo. „Portuguese-American Literature” în Ethnic Perspectives in American Literature: Selected Essays on the European Contribution. Eds. Robert J. Di Pietro & Edward Ifkovic. : MLA, 1983, pp. 183-196.

______________. The Portuguese Americans. : Twayne Publishers, 1981.

______________. The Portuguese in the : A Bibliography. : Center for Migration Studies, 1976.

Pease, Zeph W. & George A. Hough. : Its History, Industries, Institutions and Attractions. : Mercury Publishing Company, 1889.

Plett, Heinrich F. „De la știința literaturii la știința textului” în Introducere în teoria literaturii. Eds. Anca Diaconu și Dorica Boltașu. București: Editura Universității din București, 2002, pp. 117-142.

Portes, Alejandro. „Children of Immigrants: Segmented Assimilation and Its Determinants” în The Economic Sociology of Immigration, Networks, Ethnicity and Entrepeneurship. Ed. Alejandro Portes. : Russell Sage Foundation, 1998, pp. 248-279.

Pratt, Mary Louise. Imperial Eyes. Travel Writing and Transculturation. & : Routledge, 1992.

Quadros, António. Poesia e filosofia do sebastianista. Lisboa: Guimarães Editores, 2001.

Ramos-Zayas, Ana Y. „Between „Cultural Excess” and Racial „Invisibility”: Brazilians and the Commercialization of Culture in ” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 271-286.

Reis, Maria Filipa Palma dos. „Alfred Lewis e Katherine Vaz dois romancistas escrevendo numa encruzilhada” în Homenagem à Professora Maria Laura Bettencourt Pires. Viagens pela palavra. Ed. Mário Avelar. Lisboa: Universidade Aberta, 2005, pp. 217-225.

Revel, Jean-François. Obsesia Antiamericană: Cum funcționează, care îi sunt cauzele și inconsecvențele. Traducere de Dan C. Mihăilescu. București: Humanitas, 2004.

Richter, Eva & Song, Bailin. „Translating the Concept of ‘Identity’” în Translation and Cultural Change: Studies in history, norms and image-projection. Ed. Eva Hung. Amsterdam, : John Benjamins Publishing Company, 2005, pp. 91-109.

Ricoeur, Paul. Oneself as Another. & : The Press, 1992.

Rifkin, Mark. „Documenting Tradition: Territoriality and Textuality in Black Hawk’s Narrative” în American Literature. A Journal of Literary History, Criticism, and Bibliography. Volume 80, Number 4. Ed. Priscilla Wald. : Duke University Press, 2008, pp. 677-705.

Roberto, Sandra. „Dialécticas da mobilidade dos açorianos: incorporação em espaços transatlânticos” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 361-369.

Rodriguez, Jeanette & Ted Fortier. Cultural Memory. Resistance, Faith, and Identity. , : Press, 2007.

Rogers, Francisc M. Americans of Portuguese Descent: A Lesson in Differentiation. : Sage Publications, 1974.

______________. „The Contribution by American of Portuguese Descent to the U.S. Literary Scene” în Ethnic Literatures Since 1776: The Many Voices of . Vol. II. Eds. Wolodymyr T. Zyla & Wendell M. Aycock. , : Tech Press, 1978, pp. 409-433.

Rorty, Richard. Objectivity, Relativism, and Truth. , & : Press, 1998.

Roske, Octavian. „The Democrat as Aristocrat: Thomas Jefferson and The Moral Dimension of Agrarianism” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 373-388.

Rougemont, Denis de. Iubirea și Occidentul. Traducere și note de Ioana Feodorov. București: Editura Univers, 2000.

Rouse, Roger. „Mexican Migration and the Social Space of Postmodernism” în The Anthropology of Globalization. A Reader. Eds. Jonathan Xavier Inda & Renato Rosaldo. , : Blackwell Publishing, 2002 (1991), pp. 155-171.

Rushdie, Salman. Imaginary Homelands: Essays and Criticism 1981-1991. : Granta Books, 1991.

Said, Edward W. Culture and Imperialism. : Vintage, 1994.

_____________.Orientalism. : Vintage Books, 1979.

_____________. The World, the Text and the Critic. , : Press, 1983.

Sales, Teresa & Márcia Loureiro. „Between Dream and Reality: Adolescent and Second-Generation Brazilian Immigrants in ” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 287-311.

Sá, M. Glória de & David Borges. „Context or Culture? Portuguese-Americans and Social Mobility” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 265-291.

, Maria Irene Ramalho Sousa. „The Transparent Eyeball and Other American Spectacles” în Ceremonies and Spectacles. Performing American Culture. Eds. Teresa Alves, Teresa Cid & Heinz Ickstadt. : VU University Press, 2000, pp. 3-20.

Saraiva, António José. Istoria literaturii portugheze. Traducere de Ana Vădeanu. București: Editura Univers, 1979.

Sá, Tiago Moreira de. „O apoio dos Estados Unidos da América à instauração da democracia em ” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 113-146.

Suárez-Orozco, Carola. „Prologue: The Diasporic Experience” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. V-IX.

Schoen, Carol B. Anzia Yezierska. : Twayne, 1982.

Serpa, Caetano Valadão. A gente dos Açores: identificação – emigração e religiosidade. Séculos XVI-XX. Lisboa: Prelo Editora, 1978.

Sezhan, Azade. Writing Outside the Nation. Princeton: Press, 2001.

Sigmund, Freud. Inhibiție, simptom, angoasă. Traducere de Roxana Melnicu și Georgeta Mitrea. București: Editura Trei, 2001.

_____________. Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene. Traducere, studiu introductive și note de dr. Leonard Gavriuliu. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1990.

Silva, Alzira. „Migrações em Espaços Insulares: Testemunhos Açorianos” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 131-138.

Silva, Reinaldo Francisco. Portuguese American Literature. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009.

______________. Representations of the Portuguese in American Literature. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2008.

Sinder, Valter. „The Nation’s Borders and the Construction of Plural Identities: Carnivals, Rogues and Heroes, or Roberto DaMatta and the of Brazilian Culture” în Brazil 2001. A Revisionary History of Brazilian Literature and Culture. Ed. João Cezar de Castro Rocha. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2001, pp. 413-419.

Siqueira, Sueli. „Emigrants from : Projects of Return and Investment” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 175-193.

Sollors, Werner. Beyond Ethnicity: Consent and Descent in American Culture. & : Press, 1986.

______________. „Foreword: Theories of American Ethnicity” în Theories of Ethnicity. A Classical Reader. Ed. Werner Sollors. : Press, 1996, pp. X-XII.

Sousa, Frank F. „Preface”. Prefață a cărții Home is an . Alfred Lewis. , : Press at UMass Dartmouth, 2012, pp. XIII-XV.

Sweeney, Shawna E. „Portuguese Language Instruction in , Colleges, and Universities” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 147-158.

Taft, Donald R. Two Portuguese Communities in . : , 1923.

Targonski, Rosalie ed. Outline of American Geography. : Office of International Information Programs. Department of State, 2004.

Tavares, Evelina. Portuguese Pioneers in the . : R.E. Smith Printing Co., 1973.

Taylor, Philip. The Distant Magnet: European Emigration to the . : HarperCollins, 1971.

Teixeira, José Carlos. „América Multicultural e Little Portugal (a Décima Ilha dos Açores)” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, p. 193-212.

Teixeira, Nuno Severiano. „, a Europa e os Estados Unidos: Uma Perspectiva Histórica” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 147-159.

Telo, António José. „, os EUA e a NATO (1949-1961)” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 45-88.

Tismăneanu, Vladimir. „Fantasies of Salvation: Varieties of Nationalism in Postcommunist Eastern Europe” în Envisioning : Postcommunist Cultural Studies. Ed. Michael D. Kennedy. : The Press, 1994, 1997, pp. 103-124.

Tocqueville, Alexis de. Da Democracia na América. Traducere de Carlos Correia Monteiro de Oliveira. Cascais: Principia Publicações Universitárias e Científicas, 2001.

Todorova, Maria. Imagining the Balkans. , : Press, 1997.

Todorov, Tzvetan. Cucerirea Americii. Problema celuilalt. Traducere de Magda Jeanrenaud. : Institutul European, 1994.

______________. Noi și ceilalți. Traducere de Alexandru Vlad. : Institutul European, 1999.

Turner, Frederick Jackson. „The Significance of the Frontier in American History (1893)” în A Nineteenth-Century American Reader. Ed. M. Thomas Inge. : United States Information Agency, 1990, pp. 80-85.

Valette, Bernard. Romanul. Introducere în metodele și tehnicile moderne de analiză literară. Traducere de Gabriela Abăluță. București: Cartea Românească, 1997.

Vasilieva-Schvede, Olga & Anatolio Gach eds. Antologia da Literatura Portuguesa e Brasileira. : Editora da Universidade de Leningrado, 1964.

Vaz, August Mark. The Portuguese in . : I.D.E.S. Supreme Council, 1965.

Venn, Couze. Occidentalism – Modenity and Sbjectivity. : Sage, 2000.

Venuti, Lawrence. „Local Contingencies: Translation and National Identities” în Nation, Language and the Ehhics of Translation. Eds. Sandra Bermann & Michael Wood. , : Press, 2005, pp. 177-200.

Vieira, Else R. P. „The Formative Years of the Brazilian Communities of New York and through the Print Media: The Brazilians/The Brasilians and Brazil Today” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 81-102.

Volceanov, George ed. Lectures on Classical English Literature. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007.

Walker, Walter. The Azores or : A Political, Commercial and Geographical Account. : Trübner & Co., 1886.

Warrin, Donald. So Ends This Day: The Portuguese in American Whaling 1765-1927. Cuvânt înainte de Stuart M. Frank. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2010.

Wegner, Robert. „, Joy of Man’s Desiring: A Comparison of Visão do Paraíso with Wilderness and in Christian Thought” în Brazil 2001. A Revisionary History of Brazilian Literature and Culture. Ed. João Cezar de Castro Rocha. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2001, pp. 369-376.

Whitecar, William B., Jr. Four Years aboard the Whaleship. : J. B. Lippincott and Company, 1860.

Williams, Jerry R. And Yet They Come: Portuguese Immigration from the Azores to the . : Center for Migration Studies, 1982.

______________. In Pursuit of Their Dreams: A History of Azorean Immigration to the . , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2007.

Wolfbein, Seymour Luis. The Decline of a : A Study of . : Press, 1944.

Wood, Peter H. „Race” în Encyclopedia of American Social History. Vol. 1. Eds. Mary Kupiec Cayton, Elliott J. Gorn & Peter W. Williams. : Charles Scribner’s Sons, 1993, pp. 437-451.

Yinger, J. Milton. Ethnicity: Source of Strength? Source of Conflict? : of Press, 1994.

Young, Robert. Colonial Desire. Hybridity in Theory, Culture and Race. & : Routledge, 1995.

Anexa nr. 1

Cronologie a relațiilor azoreene cu „Lumea Nouă”

1492: Juan Arias din Tavira, Portugalia, se angajează ca baiat de cabină pe vasul lui Cristofor Columb în expediția către cele două Americi. Primii care vor afla de această expediție au fost locuitorii insulei din arhipelagul Azore, deoarece Columb a acostat pentru prima oară în insula respectivă la întoarcere, în 1493.

1492: Exploratorul portughez Vasco da Gama pleacă pe mare de la Lisabona în data de 8 iulie pentru a descoperi o nouă rută comercială care să lege Europa de Oceanul Indian. El ajunge la Capul Bunei Speranțe; imperiul de peste mări al Portugaliei se mărește, astfel, cuprinzând teritorii din Africa, și Orientul Îndepărtat.

1501: Gaspar Côrte-Real, din arhipelagul Azore, inițiază o expediție cu trei caravele în Terranova. Membrii echipajului și navele nu s-au mai întors niciodată în Portugalia. Harta Cantino din 1502 atestă sosirea portughezilor în regiunea respectivă din America de Nord.

1542: João Rodrigues Cabrilho din Portugalia este primul navigator european care ajunge pe coasta Californiei, în serviciul coroanei spaniole.

1654: Evreii portughezi sefarzi ajung în Noul Amsterdam (Insula Manhattan), via , oraș controlat de olandezi. Întemeiază aici prima comunitate de evrei din .

1658: Evreii portughezi sefarzi intră în contact cu Congregația Jeshuat Israel din Newport, Rhode Island, una dintre primele congregații evreiești din Statele Unite. Sinagoga Touro a fost ridicată de congregație în 1759 și reprezintă cea mai veche instituție evreiască de cult din Statele Unite care funcționează și în prezent.

1752: Aaron Lopez, născut Duarte Lopez la Lisabona, Portugalia, imigrează în Newport, Rhode Island, unde își revendică identitatea evreiască. Devine un investitor și om de afaceri important in industria balenieră. Sprijină ridicarea Sinagogii Touro.

1808: este prima țară care înființează un consulat în Brazilia colonială, după stabilirea familiei regale portugheze la . În 1822, Statele Unite este primul stat ce recunoaște suveranitatea Braziliei, care își câștigă independența de Portugalia, în data de 7 septembrie a aceluiași an.

1848: Charles Peters din Portugalia ajunge în pe un pescador balenier unde, alături de alți conaționali din arhipelagul Azore participă la goana după aur din . Mii de tineri azoreeni au profitat de pe urma dezvoltării pescuitului de balene de la jumătatea secolului al XIX-lea pentru a imigra în Statele Unite ale Americii.

1867: Aproximativ 20.000 de americani din statele Confederației au imigrat în Brazilia între anii 1867 și 1885, dezamăgiți de Războiul Civil din Statele Unite. Totodată, Dom Pedro al II-lea recruta personal pentru fermele de bumbac, întrucât în Brazilia încă se menținea sistemul sclavagist.

1878: Începe imigrația portugheză în Insula , odată cu sosirea vasului german „Priscilla”. Imigranții din arhipelagul introduc ukulele, chitara cu opt corzi, instrument foarte popular în prezent.

1880: Portughezii constituie o treime din populația din , deținând supremația în industria pescuitului din oraș.

1883: Emma Lazarus, poetă și eseistă din New York, a cărei părinți erau evrei portughezi sefarzi, scrie „The New Colossus”, care va apărea mai târziu pe piedestalul Statuii Libertății. Versurile se referă la imigranți: „Give me your tired, your poor,/ Your huddled masses yearning to breathe free…”

1884: Apare unul dintre primele ziare luso-portugheze la , și anume, Voz Portuguesa. În statul mai existau publicațiile A União Portuguesa și A Liberdade.

1894: Adolfo Caminha, scriitor și marinar brazilian, lansează cartea No Paíz dos Yankees. Opera înregistrează un succes neașteptat în rândul imigranților întrucât povestește, sub forma unui jurnal de călătorie, peripețiile autorului la bordul navei „Almirante Barroso”, care naviga de-a lungul coastei Americii.

1896: Garcia Monteiro publică Rimas de Ironia Alegre, cel de-al doilea volum de poezii din cariera sa de scriitor, care este, de fapt, o satiră despre societate portugheză. Monteiro a locuit în apropierea orașului din 1884 până în 1913, anul morții sale. Și-a câștigat existența lucrând mai întâi într-o fabrică, apoi ca doctor.

În 1896, se naște binecunoscutul scriitor luso-american John Dos Passos. În același an, John Philip Sousa compune The Stars and Stripes Forever, care va deveni ulterior marșul oficial al Statelor Unite. Sousa, cunoscut ca „March King”, provenea dintr-o familie de portughezi și este considerat unul dintre cei mai mari compozitori americani ai secolelor al XIX-lea și XX.

1899: Se naște Belmira Nunes Lopes, fiica unor imigranți portughezi din Capul Verde, în statul . Membrii familiei sale, ca mulți alți portughezi din Capul Verde, lucrau pământurile cultivate cu merișoare din . A devenit cunoscută ca fiind prima reprezentantă a comunității de imigranți portughezi din Capul Verde care a absolvit școala superioară ().

1900: Eugénio Tavares, poet și compozitor originar din Capul Verde, începe să publice eseuri în primul ziar al comunității de portughezi din Capul Verde care au imigrat în Statele Unite ale Americii, A Alvorada. Numeroase eseuri scrise de Tavares susțineau independența arhipelagului Capului Verde de sub dominația Portugaliei continentale.

1904: Seceta din anul respectiv a devastat arhipelagul Capului Verde, cauzând foamete. În consecință, numeroase familii au luat decizia de a pleca în . S-au înregistrat perioade secetoase și în anii următori, fapt care a dus la sporirea numărului de portughezi din Capul Verde în Statele Unite.

1905: Ministrul Afacerilor Externe al Braziliei, José Maria da Silva Paranhos Júnior, cunoscut sub titulatura de Barão do Rio Branco, l-a numit ambasador în Statele Unite pe Joaquim Nabuco, diplomat și aboliționist de renume. Acesta a rămas în istorie ca primul ambasador brazilian din America, ca urmare a deciziei ministrului José Maria da Silva Paranhos Júnior de a transforma legația în ambasadă.

1910: Este înființată prima școală portugheză din Statele Unite ale Americii, în orașul , din statul . Inițiatorul proiectului este preotul João B. De Valles, pastor al parohiei Santo Cristo și, ulterior, participant la Primul Război Mondial.

1915: Este organizată prima sărbătoare a Binecuvântatului Sacrament, în . Odată cu trecerea anilor, această sărbătoare, alături de celelalte „festas” religioase – precum Festivalul Sfântului Duh –, vor deveni o parte esențială a vieții culturale a americanilor de origine portugheză din New England și California.

1917: Autoritățile americane introduc primele teste de combatere a analfabetismului în rândul imigranților, fapt care a dus la micșorarea numărului de portughezi din Africa și Europa care sperau să-și croiască un viitor în .

15.000 de portughezi voluntari se înrolează în armata în timpul Primului Război Mondial.

1919: Guilherme Luiz cumpără ziarul A Alvorada din . În 1927, este denumit Diário de Notícias, devenind, astfel, unul dintre cele mai vândute publicații editate în limba portugheză din Statele Unite ale Americii. Ziarul se mândrește cu peste 80 de ani de existență neîntreruptă.

1921: Immigration Act emis de autoritățile americane în 1921 pretindea o cotă-parte de aproximativ 2.500 de dolari pe care imigranții portughezi erau nevoiți să-i plătească. În consecință, numărul portughezilor care doreau să intre în Statele Unite s-a diminuat considerabil. De remarcat este faptul că în perioada 1900-1920 veneau anual în între 5.000 și 10.000 de imigranți portughezi. De altfel, perioada respectivă este considerată ca fiind vârful primului val de imigrație lusitană în .

1924: Este deschisă biblioteca „Oliveira ” la Universitatea Catolică din . În 1916, Manoel de Oliveira (1867–1928), diplomat, istoric și ziarist brazilian, a făcut o donație de 40.000 de volume despre Portugalia și Brazilia respectivei instituții de învățământ superior. Este considerată cea mai veche și bogată bibliotecă luso-braziliană din .

1926: Episcopul Charles M. Grace, pe numele său portughez Marcelino Manuel Graça, născut în insula Brava, din arhipelagul Capului Verde, înființează „House of Prayer for All People”, în cel mai mare oraș din statul North Carolina, Charlotte. Episcopul „Sweet Daddy Grace”, așa cum era cunoscut printre enoriași, începuse să predice încă din 1921, câștigând adepți pe întreg teritoriul Americii.

1930: John Dos Passos, provenit dintr-o familie de portughezi din arhipelagul Madeira, lansează volumul The 42nd Parallel, primul din renumita trilogie

1931: Raul Roulien, actor din Brazilia, se stabilește la Hollywood până în 1934, când se întoarce în natală. În 1932, joacă în producția cinematografică The Painted Woman, în regia lui John G. Blystone, alături de Spencer Tracy și Peggy Shannon; un an mai târziu, în 1933, este distribuit în Flying Down to Rio, în regia lui Thornton Freeland, alături de Gene Raymond și Dolores del Rio.

1933: Este instaurat, în Portugalia, „Noul Stat”, sub conducerea lui António de Oliveira Salazar. Din 1932 până în 1968, Salazar a îndeplinit funcția de prim-ministru.

1937: În primăvară, cinci grupuri de actori luso-americani pun în scenă nouă piese de teatru pentru comunitatea din .

1939: Carmem Miranda cucerește publicul american. Deși născută în Portugalia, Carmen Miranda a imigrat în Brazilia împreună cu familia, devenind unul dintre simbolurile muzicii acelei țări. Între 1940 și 1953, este distribuită în nu mai puțin de 14 filme produse la Hollywood, devenind în scurt timp cel mai bine plătit artist al industriei cinematografice de la acea vreme. Imaginea ei este deseori asociată cu Președintele Franklin Roosevelt și „Good Neighbor Policy”, o măsură externă ce presupunea stabilirea de schimburi artistice și culturale între Statele Unite și țările din America de Sud în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. a fost primul președinte american care vizitat Brazilia în 1943.

1941: Autoritățile americane construiesc baze militare în nord-estul Braziliei, pentru a ajuta forțele Aliaților, care executau zboruri transatlantice în Africa de Nord, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1944, Brazilia pune la dispoziția Aliaților 250.000 de soldați, pentru frontul din Italia, alături de membrii U.S. Fifth Army.

1943: Statele Unite și Marea Britanie obțin dreptul de a folosi baza aeriană de la Lages, din insula , din arhipelagul Azore. Astfel, forțele Aliaților pot să apere țărmul și să dețină controlul asupra rutelor transatlantice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite și Aliații vor folosi, în continuare, baza respectivă în timpul Războiului Rece și după încheierea acestuia.

1951: Scriitorul luso-american Alfred Lewis publică cea mai cunoscută operă a sa, Home is an Island, care se dovedește a fi un succes pentru Random House. Numele său figurează în antologiile Best American Short Story din 1949 și 1950.

Regimul dictatorial al Statului Nou introduce un amendament în Constituția Portugaliei, prin care termenul de „colonii” este înlocuit de „provincii de peste mări”. În acest fel, autoritățile de la Lisabona inoculau ideea conform căreia teritoriile respective, precum și locuitorii acestora, apațineau statului portughez, potrivit legilor în vigoare.

1958: Insula Faial din arhipelagul Azore este zguduită de un cutremur devastator. Autoritățile americane oferă ajutor locuitorilor arhipelagului, introducând Azorean Refugee Act. În consecință, mai mult de 500.000 de portughezi din vor pleca în Statele Unite.

Conform National Defense Education Act, portugheza este o limbă puțin cunoscută la nivel mondial. Ca urmare a acestei constatări, autoritățile americane investesc sume considerabile pentru dezvoltarea ariei studiilor culturale de expresie portugheză.

1961: Izbucnește războiul colonial în Guineea-Bissau, Mozambic și , conflict încheiat în 1974 atunci când a avut loc revoluția în Portugalia continentală. Goa și alte enclave portugheze din își câștigă independența, în urma confruntărilor dintre armata și cea lusitană.

1962: Carnegie Hall din găzduiește primul concert de bossa-nova din Statele Unite. Printre artiștii brazilieni participanți se numără João Gilberto, Antonio Carlos Jobim, Luiz Bonfá și Sérgio Mendes, care, ulterior, se vor stabili în America. Numeroși artiști din Brazilia le vor urma exemplul, alegând această .

1964: Președintele Braziliei João Belchior Marques Goulart este înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat, organizată de armată. Operațiunea beneficiază de sprijinul strategic și militar – nave de luptă – al Statelor Unite. După înlăturarea sa de la putere, a fost instaurată dictatura militară, regim care s-a menținut până în 1985. În perioada respectivă, s-a înregistrat un număr important de braziliei care au ales exilul în .

1965: Immigration and Nationality Act marchează sfârșitul sistemului de plată a unei cote-părți statului american de către imigranți. Mai mult, industria textilă din New England înregistrează un profit neașteptat, fapt care încurajează un număr impresionant de portughezi să imigreze în Statele Unite: aproximativ 70.000 în anii 1960 și 90.000 în anii 1970.

1967: Guvernatorul statului și viitorul președinte al Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, declară cea de-a doua săptămână a lunii martie ca fiind „Săptămâna Imigrantului Portughez”.

1968: Laurinda C. Andrade, o americancă de origine portugheză, își publică autobiografia The Open Door. Andrade s-a numărat printre fondatorii Societății Educaționale Portugheze din New Bedford, în 1944; de asemenea, ea a înființat primul departament portughez în cadrul unui liceu din New Bedford, în 1955.

1974: Regimul democratic este instaurat la Lisabona, ca urmare a Revoluției Garoafelor Roșii, din data de 25 aprilie, inițiată de forțele armate de stânga. Revoluția marchează sfârșitul regimului autoritar introdus de António Salazar în anii 1930, cunoscut sub numele de Statul Nou. Totodată, se încheie războiul din fostele coloniile africane și Guineea-Bissau.

1975: Toate fostele colonii portugheze din Africa sunt declarate independente – Capul Verde, Guineea-Bissau, São Tomé e și Mozambic.

1977: Are loc deschiderea oficială a Centrului Interdisciplinar de Studii Portugheze și Braziliene al Universității Brown, deși funcționa încă din 1975. Capătă statutul de departament în anul 1991. Departamentul se mândrește cu două publicații: pe de-o parte, Gávea-Brown, specializată în literatură și cultură luso-americană; și pe de altă parte, Brasil/Brazil, specializată în literatură și cultură braziliană.

1980: Conform recensământul efectuat de autoritățile din Statele Unite, numărul americanilor de origine portugheză depășea un milion.

Centrul Interdisciplinar de Studii Portugheze și Braziliene al Universității Brown înființează publicațiile Gávea-Brown. Acestea sunt primele din mediul academic din Statele Unite care își concentrează atenția asupra literaturii și culturii luso-americane, cuprinzând cărți, un ziar cu apariție bianuală și, din 2003, un periodic despre istoria Portugaliei care poate fi consultat numai pe internet.

1985: Este înființată Fundația Luso-Americană, al cărei principal scop este stimularea cooperării educaționale și culturale între Portugalia și Statele Unite.

Luara Bulger lansează colecția de povestiri Vaivém. Bulger este prima canadiancă de origine portugheză care publică un volum despre experiența imigrației. În 1987, apare traducerea în limba engleză, on Hold.

1986: Se înregistrează primul exod de imigranți brazilieni în Statele Unite, ca urmare a eșecului Planului Cruzado. Totodată, inflația era foarte crescută în Brazilia iar profitul stagnase.

1990: Conform recensământul efectuat de autoritățile din Statele Unite, numărul brazilienilor al căror domiciliu era în Statele Unite se situa în jurul valorii de 65.000. Cu toate acestea, oficialii preconizau că numărul cetățenilor proveniți din Brazilia depășea cu mult valoarea respectivă.

1993: Se pun bazele Alianței Vorbitorilor de Portugheză din Massachusetts (MAPS), al cărei scop era de a oferi sprijin medical, educațional și social vorbitorilor de limbă portugheză din statul respectiv. În anii 1970, încep să se formeze organizații de întrajutorare a lusitanilor, brazilienilor și celorlalți vorbitori de portugheză, asociații care se vor uni mai târziu, dând naștere alianței MAPS. Centrul Imigrantului Brazilian a fost inaugurat în Allston, statul , în 1995, al cărui scop este consilierea cetățenilor proveniți din America Latină, stabiliți în .

1994: Katherine Vaz, o americancă de origine portugheză, publică opera Saudade. Cartea s-a bucurat de recenzii pozitive, fiind considerată cel mai mare succes editorial al unui scriitor luso-american până în acel moment. Trei ani mai târziu, în 1997, lansează romanul Mariana, care este tradus în șase limbi. În 1998, Library of Congress include această operă pe lista celor mai importante 30 de cărți ale literaturii universale.

1996: Cartierul de americani de origine braziliană situat pe West Forty-sixth Street, între Fifth Avenue și Broadway din New York a fost denumit „Little Brazil Street”, de către autoritățile americane. În 1984, a fost sărbătorită pentru prima dată „Ziua Braziliană”. Odată cu trecerea timpului, această sărbătoare s-a transformat într-un festival, care are loc în luna septembrie. În 2007, festivalul a adunat 1,5 milioane de participanți, care au ocupat 25 de cvartale.

2000: Este creat Departamentul de Portugheză la Universitatea din Massachusetts Dartmouth. În 1975, a fost deschis Centrul de Studii și Cultură Portugheză al aceleiași universități, care se mândrește cu numeroase publicații, printre care ziarul Portuguese Literary and Cultural Studies, precum și colecția de volume .

2002: Are loc premiera lungmetrajului A Fronteira, regizat de americanul de origine braziliană Roberto Carminati. Filmul prezintă viața imigranților brazilieni din Statele Unite ale Americii.

2005: Casa de producție Globo difuzează în Brazilia telenovela América, scrisă de Glória Perez și regizată de Jayme Monjardim și Marcos Schechtman. América abordează tema imigranților ilegali brazilieni din Statele Unite.

Statul Mexic introduce viza pentru cetățenii brazilieni, care doresc să se deplaseze pe teritoriul acestei țări. La scurt timp după implementarea respectivei măsuri, președintele George W. Bush își exprimă încrederea în ceea ce privește „Texas Hold’Em Program”. Planul are ca scop reducerea cu 90% a imigrației ilegale provenite din Brazilia în și cu 50% sau 60% de-a lungul întregului hotar.

2006: Conform recensământului, 1,5 milioane de luso-americani trăiesc în Statele Unite.

Kathleen de Azevedo, o americancă de origine braziliană, publică Samba Dreamers. Este prima operă scrisă în engleză de către un autor american de origine braziliană, apărută la o editură consacrată și anume, .

2007: Are loc premiera filmului documentar Grandma has a Video Camera, în regia Tâniei Cypriano. Filmul prezintă viața unei familii de imigranți brazilieni timp de 20 de ani, membrii trâind atât în țara natală, cât și în de adopție.

2008: Biroul de Recensământ al Statelor Unite estimează că numărul americanilor de origine braziliană este de 350.000. În 2009, Ministerul Afacerilor Externe al Braziliei a publicat un studiu conform căruia numărul americanilor de origine braziliană se situează în jurul valorii de 1,3 milioane.

Anexa nr. 2

Articolele din Constituția Statelor Unite ale Americii privind drepturile imigranților din momentul în care obțin cetățenia

Articolul IV

Secțiunea 2

Cetățenii oricărui stat vor beneficia de toate privilegiile și imunitățile cetățenilor din celelalte state.

Amendamentul I

Congresul nu va face nicio lege relativă la oficializarea vreunei religii sau care să interzică liberul exercițiu al acesteia, sau care să îngrădească libertatea cuvântului sau a tiparului, sau dreptul poporului de a se aduna liber și de a trimite petiții către Guvern pentru îndreptarea relelor.

Amendamentul IV

Dreptul poporului de a se bucura de siguranța persoanei, a casei, a hârtiilor și a bunurilor împotriva perchezițiilor și a reținerilor abusive nu va fi violat și niciun mandateâ nu va fi emis decât în virtutea unui temei plauzibil, susținut de un jurământ sau o declarație și menționând în detaliu locul care urmează să fie percheziționat și persoanele sau lucrurile care urmează să fie luate în custodie.

Amendamentul V

Nimănui nu i se va cere socoteală pentru un delict capital sau infamant, altfel decât pe baza unei puneri sub acuzație de către un Mare Juriu, cu excepția cazurilor care intervin în rândurile Armatei [terestre] sau ale Marinei, sau în cadrul Milițiilor, atunci când sunt mobilizate într-un război sau în caz de pericol public; și nici nu se va întâmpla ca o persoană, pentru același delict, să fie pusă de două ori în pericol să-și piardă viața sau integritatea corporală, și nici nu va fi obligată, într-un proces penal, să depună mărturie împotriva ei înseși, sau să fie privată de viață, de libertate și de integritate corporală fără un proces legal corect, și nici proprietatea privată nu va fi preluată pentru folosința publică fără o compensație corectă.

Amendamentul XIV

Adoptat de Congres la 13 iunie 1866, ratificat la 9 iulie 1868

Secțiunea 1

Orice persoană născută sau naturalizată în Statele Unite și supusă jurisdicției acestora este cetățean al Statelor Unite și al statului în care își are reședința. Niciun stat nu va face și nu va impune respectarea unei legi care să limiteze privilegiile sau imunitățile cetățenilor Statelor Unite; niciun stat nu va priva pe cineva de viață, libertate sau proprietate fără un proces corect și nici nu va nega vreunei persone din jurisdicția sa protecția egală a legii.

Amendamentul XV

Adoptat de Congres la 26 februarie 1869, ratificat la 3 februarie 1870

Secțiunea 1

Dreptul de vot al cetățenilor Statelor Unite nu va fi negat sau limitat de către Statele Unite sau de oricare stat pe motiv de rasă, culoare sau stare servilă anterioară.

Secțiunea 2

Congresul va avea puterea de a asigura respectarea acestui articol printr-o legislație corespunzătoare.

Amendamentul XIX

Adoptat de Congres la 4 iunie 1919, ratificat la 18 august 1920

Secțiunea 1

Dreptul de vot al cetățenilor Statelor Unite nu va fi negat sau limitat de către Statele Unite sau de vreun stat pe baza sexului acestora.

Congresul va avea puterea de a asigura respectarea acestui articol printr-o legislație corespunzătoare.

Amendamentul XXVI

Adoptat de Congres la 23 martie 1971, ratificat la 1 iulie 1971

Secțiunea 1

Dreptul de vot al cetățenilor Statelor Unite care au optsprezece ani sau mai mult nu va fi negat sau limitat de către Statele Unite sau de vreun stat pe baza vârstei acestora.

Secțiunea 2

Congresul va avea puterea de a asigura respectarea acestui articol printr-o legislație corespunzătoare.

Bibliografie

1. Surse primare

Colecția „Luso-Americano” Portuguese American Newspaper, http://www.lusoamericano.com/

Colecția Paralelo (2007-2013). Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2014.

Colecția Portuguese American Journal, http://portuguese-american-journal.com/

Colecția Portuguese Times, http://www.portuguesetimes.com/

Colecția Revista Veredas (1998-2011). Porto: Fundação Eng. António de Almeida.

Lewis, Alfred. Home is an . , : Press at Umass Dartmouth, 2012.

___________. Sixty Acres and a Barn. Ed. Frank F. Sousa. , : of , 2005.

Vaz, Katherine. Saudade. : ’s, 1994.

___________. Fado and Other Stories. , : Press, 1997.

___________. Mariana. : Aliform Publishing, 2004.

___________. Our Lady of Artichokes and Other Portuguese-American Stories. and : Press, 2008.

2. Surse secundare

Albuquerque, Luís de & Maria Emília M. Santos. História Geral de Cabo Verde. Ed. a II-a. Lisboa: Centro de Estudos de História e Cartografia Antiga, 2001-2002.

Alexandre, Manuel Valentim. „A Descolonização em Perspectica Comparada” în , os Estados Unidos e a África Austral. Ed. Manuela Franco Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento & IPRI – Instituto Português das Relações Internacionais Universidade Nova de Lisboa, 2006, pp. 31-59.

Alexandrescu, Ion. Persoană, personalitate, personaj. : Editura Junimea, 1988.

Almeida, Onésimo Teotónio. „A Profile of the Azorean" în Issues in Portuguese Bilingual Education. Ed. Donaldo P. Macedo. , : National Assessment and for Bilingual/Bicultural Education, 1980, pp. 117-145.

______________. „Azores – The Acculturation between Europe and ” în 4.º Congresso das Comunidades Açorianas. Ed. Adriano Oliveira. Angra do Heroísmo: Gabinete de Emigração e Apoio às Comunidades Açorianas, 1995, pp. 381-388.

_________________. „Comunidades portuguesas dos EUA: identidade, assimilação e aculturação” în Percursos de interculturalidade. Desafios à identidade. Volume IV. Eds. Artur de Matos Teodoro & Mário Lages. : Alto Comissariado para a Imigração e Diálogo Intercultural, 2008. pp. 339-423.

_________________. „Duas décadas de literatura luso-americana: um balanço (1978-1998)” în Veredas. Revista da Associação Internacional de Lusitanistas. Vol. 1. Ed. Helder Macedo. : Fundação Eng. António de Almeida, 1998, pp. 327-347.

_________________. L()LÂNDIA: A Décima Ilha. Angra do Heroísmo: Direção dos Serviços de Emigração, 1987.

_________________. „Portuguese-American Literature: Some Thoughts and Questions" în Hispania: A Journal Devoted to the Teaching of Spanish and Portuguese, Volume 88, Issue 4, Ed. Sheri Spaine Long, 2005, pp. 733-38.

Anderson, Benedict. Imagined Communities Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. : Verso, 1991.

Angelescu, Silviu. Portretul literar. București: Editura Univers, 1988.

António, Monteiro. „, os Estados Unidos e a Guerra Angolana. Uma Parceria para a Paz” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 243-278.

Araújo-Lane, Zarita. „Portuguese Families” în Ethnicity and Family Therapy. Eds. Monica McGoldrick, Joe Giordano și Nydia Garcia-Preto. 3rd edition. : Press, 2005, pp. 629-640.

Araujo, Valdei Lopes. „Politics as History and Literature” în Brazil 2001. A Revisionary History of Brazilian Literature and Culture. Ed. João Cezar de Castro Rocha. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2001, pp. 303-311.

Avramescu, Cătălin. Constituția Statelor Unite ale Americii: comentariu, text, note. Tradusă, comentată și adnotată de Cătălin Avramescu. București: Humanitas, 2010.

Azevedo, J. Lúcio de. A evolução do Sebastianismo. Lisboa: Editorial Presença, 1984.

Bacalhau, Mário & Thomas Bruneau eds. Atitudes, Opiniões e Comportamentos Políticos dos Portugueses 1973-1993. Lisboa: Edições Heptágono, 1994.

Baden, Nancy T. „, the Promise and the Reality. A Look at Two Portuguese Immigrant Autobiographies” în Portugueses na América do Norte. Comunicações apresentadas no Colóquio da Universidade da California/1983. Ed. Eduardo Mayone Dias. Lisboa: Peregrinação, 1983, pp. 191-205.

______________. „Portuguese-American Literature: Does it Exist?” în MELUS. Vol. 6. Ed. Martha J Cutter. , : . The Society for the Study of the Multi-Ethnic Literature of the , 1979, pp. 15-31.

Baldacchino, Godfrey. „Imigrantes, Turistas e Outros de Fora: „Venha visitar, mas não permaneça” – A ameaça de invasão para as sociedades insulares” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 63-86.

Baltazar, Almeida. “O Sebastianismo”- breve panorama dum português. Lisboa: Edições Terra Livre, 1978.

Barrow, W., David R. Borges & Shawna E. Sweeney. „Political and Civic Participation of Portuguese-Americans in , ” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 39-78.

______________. „Portuguese-Americans in Southeastern Massachusetts: Opinions on Social and Cultural Issues” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 123-146.

______________. „Portuguese-Americans in Southeastern Massachusetts: Views on the Economy and Rates of Economic Satisfaction” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 97-122.

Barrow, W. „Who are the Portuguese? The Political Culture of Portuguese-Americans in Southeastern Massachusetts” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 9-38.

Baudrillard, Jean. Simulation and Simulacra. : The Press, 2006.

Becker, Adeline. „The Role of the School in the Maintenance and Change of Ethnic Group Affiliation” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 317-334.

Berger, Josef. In Great Waters: The Story of the Portuguese Fishermen (Hispanics in the ). : Macmillan, 1941.

Bessera, Bernadete. Brazilian Immigrants in the : Cultural Imperialism and Social Class. : LFB Scholarly Publishing LLC, 2003.

Bhabha, Homi K. The Location of Culture. & : Routledge, 1994.

Bhatia, Sunil. American Karma. and : Press, 2007.

Boelhower, William. Through a Glass Darkly: Ethnic Semiosis in American Literature. : Press, 1987.

Booth, Wayne C. Retorica romanului. Traducere de Alina Clej și Ștefan Stoenescu. București: Editura Univers, 1976.

Brah, Avtar. Cartographies of Diaspora. Contesting Identities. & : Routledge, 1996.

Braziel, Jana Evans & Anita Mannur eds. Theorizing Diaspora. A Reader. : Blackwell, 2003.

Breton, Raymond. „Institutional Completeness of Ethnic Communities and the Personal Relations of Immigrants” în American Journal of Sociology 70 (2). Ed. Andrew Abbott. , : The Press, 1964, pp. 193-205.

. Body Work: Objects of Desire in Modern Narrative. , , : Press, 1993.

Brown, Walton John. A Historical Study of the Portuguese in . : R&E Research Associates, 1972.

Brucher, Katherine. „Viva , Viva ! Performance and Tourism in Portuguese-American Bands” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 203-226.

Butler, Judith. Gender Trouble. Feminism and the Subversion of Identity. & : Routledge, 2004.

__________. Undoing Gender. and : Routledge, 2004.

Camus, Albert. The Myth of Sisyphus. Middlessex: Penguin Books, 1975.

Capelo, Rui Grilo. Profetismo e Esoterismo – a arte do prognóstico em (séc. XVII-XVIII). : Minerva História, 1994.

Cardozo, Manoel da Silveira. The Portuguese in 590 B.C.-1974. : Oceana Publications, 1976.

Carreira, Antonio. Migrações das Ilhas de Cabo Verde. Lisboa: Universidade Nova de Lisboa, 1977.

Chippendale, Harry A. Sails and Whales. : Houghton Mifflin, 1951.

Cid, Teresa. „Antigas Raízes e Novos Rumos: O Fado/ Blues de Katherine Vaz e a Diáspora Portuguesa nos Estados Unidos da América" în Raízes e rumos – perspectivas interdisplinares em estudos americanos. Ed. Sonia Torres. : 7Letras, 2001, pp. 212-219.

Ciugureanu, Adina. „Cultural ‘Hybrids’ or Old Metaphors for New Worlds” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 45-54.

______________. „Emancipating Attitudes and Liberal Thought in Adrienne Rich’s Poetry” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 391-405.

Clarence-Smith, Gervase. The Third Portuguese Empire, 1825-1975: A Study of Economic Imperialism. , : Press, 1985.

Clack, George ed. Outline of History. : Bureau of International Information Programs, Department of State, 2005.

______________. History in Brief. : Bureau of International Information Programs, Department of State, 2005.

______________. Outline of American Literature. Revised Edition. : Bureau of International Information Programs, Department of State, 2004.

Cordeiro, Carlos & Susana Serpa Silva. „Perspectivas sobre a emigração açoriana no século XIX” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 327-345.

Correia, Rui. „Salazar in : Political Readings of Diário de Notícias, ’s Portuguese Newspaper” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 227-246.

Cunliffe, Marcus. Literatura Statelor Unite. Traducere de Rodica Tiniș. București: Editura pentru literatură universală, 1969.

Curry, Dean ed. Highlights of American Literature. : English Language Programs Division. Bureau of Educational and Cultural Affairs. United States Information Agency, 1995.

Dearborn, Mary V. Pocahontas’s Daughters: Gender and Ethnicity in American Culture. & : Press, 1986.

Diaconu, Anca & Dorica Boltașu. Introducere în teoria literaturii. București: Editura Universității din București, 2002.

Dias, Eduardo Mayone ed. Açorianos na Califórnia. Angra do Heroísmo: Secretaria Regional de Educação e Cultura e Secretaria Regional dos Assuntos Sociais da Região Autónoma dos Açores, 1982.

Dinnerstein, Leonard, Roger L. Nichols, and David M. Reimers. Natives and Strangers: Ethnic Groups and the . : Universtity Press, 1979.

Dodman, Maria João. „Beyond Island and Sea: Reflections on the Journeys of Portuguese Working Women in " în A Mulher nos Açores e nas Comunidades / Women in the and in the Immigrant Communities Vol VI. Ed. Rosa Simas. : Empresa Gráfica Açoreana, 2008, pp. 1693-1700.

Duncan, T. Bentley. : Madeira, the Azores and the in Seventeenth-Century Commerce and Navigation. : Press, 1972.

Durand, Gilbert. Structurile antropologice ale imaginarului. Traducere de Marcel Arderca. București: Editura Univers, 2000.

Eliade, Mircea. The Quest. History and Meaning in Religion. & : The Press, 1984.

Ender, Evelyne. Sexing the Mind: Nineteenth-Century Fictions of Hysteria. & : Press, 1995.

Eremia, Anatol. Cartier Dicționar Statele Lumii. Chișinău: Editura Cartier, 2004.

Facundes, Francisco Cota. „O Falar Luso-Americano: Um Índice de Aculturação” în First Symposium on Portuguese Presence in . Report. : UPEC Cultural Center and the Luso-American Education Foundation, 1974, pp. 8-17.

Feldman-Bianco, Bela. „Multiple Layers of Time and Space: The Construction of Class, Ethnicity and Nationalism Among Portuguese Immigrants” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 51-95.

Foucault, Michel. Power/Knowledge. Selected Interviews and Other Writings 1972-1977. Ed. Colin Gordon. : Pantheon, 1980.

______________. Discipline and Punish. The Birth of Prison. : Vintage Books, 1977.

Franco, António Cândido Valeriano Cabrita. Aproximação à Génese e ao Desenvolvimento de uma Cultura do Conflito. Évora: Universidade de Évora, 2005.

Freitas, Vamberto. Imaginários Luso-Americanos e Açorianos: do Outro Lado do Espelho. : Edições Macaronésia, 2010.

Fritz, Catarina. Brazilian Immigration and the Quest for Identity. : LFB Scholarly Publishing LLC, 2011.

Gandra, Manuel J. Joaquim de Fiore, Joaquimismo e esperança Sebástica. Lisboa: Fundação Lusíada, 1999.

Goldsworthy, Vesna. Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination. New Haven & London: Press, 1998.

Gomes Vieira, João A. Man and the Sea: The Portuguese Participation (Azorean and ) in American Whaling. : Medialand, Lda., 2007.

Gonçalves, Rolando Lalanda. „Migrações e espaço de oportunidade: uma reflexão sociológica” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 301-326.

Guillemard, F. H. H. Magellan and the Age of Discoveries. , : , 1961.

. „The Question of Cultural Identity” în Modernity and Its Futures. Eds. Stuart Hall, David Held & Tony McGrew. : , 1992, pp. 273-316.

Hammond, Andrew. The Debated Lands: British and American Representations of the Balkans. : Press, 2007.

Hartsock, Nancy. „Rethinking Modernism: Minority vs. Majority Theories” în Cultural Critique. The Nature and Context of Minority Discourse II, Vol. 7, Eds. John Mowitt, Cesare Casarin & Simona Sawhney. , : Press, 1987, pp. 187-206.

Held, David & Anthony McGrew. „Making Sense of Globalization” în Globalization/Anti-Globalization. Eds. David Held & Anthony McGrew. : Polity Press, 2003, pp. 1-8.

Henriques, Borges de. A Trip to the Azores or . : Lee and Shepard, 1867.

Hobsbawm, Eric. „Introduction: The Invention of Tradition” în The Invention of Tradition. Eds. Eric Hobsbawm & Terence O. Ranger, : Press, 1983, pp. 1-14.

Hollinger, David. Postethnic . Beyond Multiculturalism. : Basic Books, 1994.

Holton, Kimberly DaCosta. „Dancing along the In-Between: Folklore Performance and Transmigration in Portuguese Newark” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 145-174.

Horton, James Oliver & Lois E. Horton. Slavery and the Making of . : Press, 2005.

Hutcheon, Linda & Mario J Valdés eds. Rethinking Literary History. : Press, 2002.

Irimia, Mihaela & Dragoș Ivana eds. Author(ity) and the Canon Between Institutionalization and Questioning: Literature from High to Late Modenity. București: Institutul Cultural Român, 2011.

______________. Imitatio-Inventio: The Rise of ‚Literature’ from Early to Classic Modernity. București: Institutul Cultural Român, 2010.

Jacobson, Matthew Frye. Whiteness of a Different Color: European Immigrants and the Alchemy of Race. , & : Press, 1999.

Kantowicz, Edward R. „Ethnicity” în Encyclopedia of American Social History. Vol. 1. Eds. Mary Kupiec Cayton, Elliott J. Gorn & Peter W. Williams. : Charles Scribner’s Sons, 1993, pp. 453-466.

Kennedy, Michael D. „An Introduction to East European Ideology and Identity in Transformation” în Envisioning : Postcommunist Cultural Studies. Ed. Michael D. Kennedy. : The Press, 1994, 1997, pp. 1-45.

King, Russell. „A geografia, as ilhas e as migrações numa era de mobilidade global” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 27-62.

King, Russell & John Connell eds. Small Worlds, Global Lives: and Migration. : Pinter, 1999.

Klimt, Andrea. „Divergent Trajectories: Identity and Community among Portuguese in and the ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 95-123.

Klimt, Andrea & Kimberly DaCosta Holton. „Lusophone Studies in the ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 9-23.

Kristeva, Julia. Strangers to Ourselves. : Press, 1991.

Kroes, Rob. „Americanization and Cultural Imperialism” în Ceremonies and Spectacles. Performing American Culture. Eds. Teresa Alves, Teresa Cid & Heinz Ickstadt. : VU University Press, 2000, pp. 101-110.

______________. „Americanization: What are We Talking About?” în American Literary Studies. A Methodological Reader. Eds. Michael A. Elliott & Claudia Stokes. & : Press, 2003, pp. 318-337.

Lamphere, Louise, Filomena M. Silva & John P. Sousa. „Kin Networks and Family Strategies: Working-Class Portuguese Families in ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 357-380.

Leal, João. Azorean Identity in and the : Arguments about History, Culture, and Transnational Connections. , : of , 2011.

______________. Etnografias Portuguesas (1870-1970). Cultura Popular e Identidade Nacional. Lisboa: Publicações Dom Quixote, 2000.

______________. „Traveling Rituals: Azorean Holy Ghost Festivals in ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 127-144.

Lévi-Strauss, Claude. Antropologia și problemele lumii moderne. Traducere de Sfichi Giuliano. : Polirom, 2011.

Lloyd, David. „Race under Representation” în Culture/Contexture: Explorations in Anthropology and Literary Studies. Eds. E. Valentine Daniel & Jeffrey M. Peck. , : Press, 1996, pp. 249-267.

Lodge, David. Limbajul romanului. Traducere și note de Radu Paraschivescu. București: Editura Univers, 1998.

Machete, Rui Chacerelle de. Sobre as relações Portugal-Estados Unidos. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010.

Mancelos, João de. „Lusofilia e Raízes Identitárias no Conto ‘My Hunt for King Sebastião’, de Katherine Vaz” în Lusofilias. Coord. António Manuel Ferreira. Aveiro: Universidade de Aveiro/Departamento de Línguas e Culturas, 2008, pp. 199-208.

Marçalo, Maria Carolina. „Transnacionalismo na Comunidade Luso-Americana: Redes e Ligações Económicas entre Portugueses e Luso-Descendentes Residentes nos Estados Unidos e em ” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 155-192.

Margolis, Maxine L. „Brazilian Immigration to the : Research and Issues for the New Millennium” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : for Latin American Studies, 2008, pp. 339-363.

Marinho, Rita Duarte. „Portuguese-Americans in the Political Process: A Quarter Century Retrospective” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 159-170.

Marthe, Robert. Romanul începuturilor și începuturile romanului. Traducere de Paul Voicu-Dohotaru. București: Editura Univers, 1983.

Martins, Rui Sousa. „Os Costumes Populares e a Construção Oitocentista de Identidades no Arquipélago dos Açores”. Patrimonia 5. Ed. Francisco Drummond. Lisboa: Ed. Signo. 1999, pp. 35-44.

Marujo, Manuela. „Grandmothers and the Mother Tongue of the Portuguese Diaspora" în A Mulher nos Açores e nas Comunidades / Women in the and in the Immigrant Communities. Vol III. Ed. Rosa Simas. : Empresa Gráfica Açoreana, 2003. pp. 547-553.

Mawer, Granville A. Ahab’s Trade: The Saga of Whaling. : ’s Press, 1999.

McDonnell, Judith & Cileine de Lourenço. „Brazilian Immigrant Women: Race, Ehnicity, Gender, and Transnationalism” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré și Leticia J. Braga, Cambridge, Massachusetts & London, UK: Harvard University David Rockefeller Center for Latin American Studies, 2008, pp. 151-173.

McGlinchey, James M. „Participação política dos Luso-Americanos nos Estados Unidos da América: Implicações para os Açores” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 213-228.

Mendes, Ana Paula Coutinho. „Ficções de luso-descendentes e identidades híbridas” în Cadernos de Literatura Comparada 8/9: Literatura e Identidades. Orgs. Ana Luísa Amaral, Gonçalo Vilas-Boas, Marinela Freitas & Rosa Maria Martelo. : Instituto de Literatura Comparada Margarida Losa, 2003, pp 27-49.

______________. „Katherine Vaz e a re-inscrição de Mariana Alcoforado na história literária” în Estudos em homenagem a Margarida Llosa. Eds. Ana Luísa Amaral & Gualter Cunha. Porto: Faculdade de Letras da Universidade do , 2006, pp. 293-308.

______________. „Portugal imaginado por escritores luso-descendentes” în Revista da Faculdade de Letras da Universidade do Porto Línguas e Literatuas, Volume 21, Issue 2, Eds. Maria de Fátima Marinho, Francisco Topa, John Greenfield, Maria João Pires & Fátima Silva. Porto: Faculdade de Letras da Universidade do , 2004, pp. 271-290.

Mihăilă, Ramona. Construcția identității personajului feminin în proza secolului al XIX-lea. București: Editura Fundației România de Mâine, 2008.

______________. „Writing the History of Early Romanian Immigration to : Christine Galitzi and Șerban Drutzu” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 291-302.

Mihăilă, Rodică. „Challenging the Multicultural Society. The Ethical Imperative and the Muslim “Other” in the post-9/11 American Novel” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 102-112.

______________. „Interacțiunile culturale și studiile de americanistică”. Observator Cultural, 176, iulie 2003, http://www.observatorcultural.ro/Interactiunile-culturale-si-studiile-de-americanistica*articleID_8642-articles_details.html

______________. „Introduction. The Transatlantic Turn”. Introducere a cărții Transatlantic Dialogues: Eastern Europe, the and Post-Cold War Cultural Spaces. Eds. Rodica Mihăilă & Roxana Oltean. București: Editura Universității din București, 2009, pp. 7-12.

______________. „Kurt Vonnegut: Experimentul postmodernist și imperativul moral al re-scrierii istoriei”. Introducere a cărții Abatorul cinci. Kurt Vonnegut. Traducere de Rodica Mihăilă. : Polirom, 2003, pp. 251-265.

______________. „Natura și Națiunea: Re-evaluări. Concepte americane despre natură – de la extaz la criza ecologică”. Observator Cultural, 11, mai 2000, http://www.observatorcultural.ro/Natura-si-Natiunea-Re-evaluari*articleID_6566-articles_details.html

______________. „Post-Cold War Spaces of Transition in the Reconceptualization of America” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 17-29.

______________. „Studiile americane într-o lume a schimbării”. Observator Cultural, 196, noiembrie 2003, http://www.observatorcultural.ro/Studiile-americane-intr-o-lume-a-schimbarii*articleID_9717-articles_details.html

______________. „Technologies of the Self in the Poetry of Sylvia Plath” în Ceremonies and Spectacles. Performing American Culture. Eds. Teresa Alves, Teresa Cid & Heinz Ickstadt. : VU University Press, 2000, pp. 326-332.

______________. The American Challenge. An Introduction to the Study of American Civilization. București: Editura Universității din București, 1994.

______________. „The Literary Canon as Space of Transition: The Case of American Literature in Romanian Translation” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 492-512.

______________. The Re-Usable Past: A of Colonial and Revolutionary . București: Editura Fundației România de Mâine, 2001.

______________. „Transatlantic Cultural (Mis)translations: the U.S. Concepts of Multiculturalism and Culture Wars in Post-Communist Romania” în Transatlantic Dialogues: Eastern Europe, the and Post-Cold War Cultural Spaces. Eds. Rodica Mihăilă & Roxana Oltean. București: Editura Universității din București, 2009, pp. 15-30.

Mirzoeff, Nicholas. Bodyscape: Art, Modernity and the Ideal Figure. & : Routledge, 1995.

Moniz, Miguel. „The Shadow Minority: An Ethnohistory of Portuguese and Lusophone Racial and Ethnic Identity in ” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 409-430.

Monteiro, George. „Foreword”. Prefață a cărții Luso-American Literature: Writings by Portuguese-Speaking Authors in . Eds. Robert Henry Moser & Antonio Luciano de Andrade Tosta. , , and : Press, 2011, pp. IX-XXI.

______________. „Preface”. Prefață a cărții Through a Portagee Gate. Charles Reis Felix. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2004, pp. XI-XIII.

______________. „The Poor, Shiftless, Lazy Azoreans’: American Literary Attitudes Toward the Portuguese” în Proceedings of the Fourth National Portuguese Conference: The International Year of the Child. , : The Multilingual Multicultural Resource and , 1979, pp. 168-170.

Morison, Samuel Eliot. The Maritime History of 1783-1860. & : Houghton Mifflin Company. The Riverside Press , 1921.

Moses, Robert Henry & Antonio Luciano de Andrade Tosta eds. Luso-American Literature: Writings by Portuguese-Speaking Authors in . , & : Press, pp. XV-XX.

Mota, Kátia Maria . „Two Languages at Play: Language Boundaries in the Speech of Second-Generation Brazilian Immigrants” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémente Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . The Series on Latin American Studies, 2008, pp. 313-337.

Moya, Jose. „Immigrants and Associations: A Global and Historical Perspective” în Journal of Ethnic and Migration Studies 31 (5). Ed. Paul Statham. , : Centre for Migration Research, University of , 2005, pp. 833-864.

Mulcahy, Maria da Glória. „Assimilation and Future Perspectives” in Portuguese Spinner. An American History. Eds. M. McCabe și J. Thomas. : Spinner Publications, 1998, pp. 273-281.

Nunes, Devin. „Foreword”. Introducere a cărții Home is an . Alfred Lewis. , : Press at UMass Dartmouth, 2012, pp. XI-XII.

Oliver, Lawrence. Never Backward: The Autobiography of Oliver – A Portuguese-American. : Neyenesch Printers, 1972.

Oltean, Roxana. „“A Welcome Alternative”? Romanian Projections in the U.S. Print Media” în Transatlantic Dialogues: Eastern Europe, the and Post-Cold War Cultural Spaces. Eds. Rodica Mihăilă & Roxana Oltean. București: Editura Universității din București, 2009, pp. 172-184.

______________. „”We’re practically Oriental”. Colonial Bodies and the Remembrance of Eastern Europe” în New/Old Worlds: Spaces of Transition. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2007, pp. 547-567.

Ortega y Gasset, José. Studii despre iubire. Traducere de Sorin Mărculescu. București: Editura Humanitas, 2001.

Pap, Leo. „Portuguese-American Literature” în Ethnic Perspectives in American Literature: Selected Essays on the European Contribution. Eds. Robert J. Di Pietro & Edward Ifkovic. : MLA, 1983, pp. 183-196.

______________. The Portuguese Americans. : Twayne Publishers, 1981.

______________. The Portuguese in the : A Bibliography. : Center for Migration Studies, 1976.

Pease, Zeph W. & George A. Hough. : Its History, Industries, Institutions and Attractions. : Mercury Publishing Company, 1889.

Plett, Heinrich F. „De la știința literaturii la știința textului” în Introducere în teoria literaturii. Eds. Anca Diaconu și Dorica Boltașu. București: Editura Universității din București, 2002, pp. 117-142.

Portes, Alejandro. „Children of Immigrants: Segmented Assimilation and Its Determinants” în The Economic Sociology of Immigration, Networks, Ethnicity and Entrepeneurship. Ed. Alejandro Portes. : Russell Sage Foundation, 1998, pp. 248-279.

Pratt, Mary Louise. Imperial Eyes. Travel Writing and Transculturation. & : Routledge, 1992.

Quadros, António. Poesia e filosofia do sebastianista. Lisboa: Guimarães Editores, 2001.

Ramos-Zayas, Ana Y. „Between „Cultural Excess” and Racial „Invisibility”: Brazilians and the Commercialization of Culture in ” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 271-286.

Reis, Maria Filipa Palma dos. „Alfred Lewis e Katherine Vaz dois romancistas escrevendo numa encruzilhada” în Homenagem à Professora Maria Laura Bettencourt Pires. Viagens pela palavra. Ed. Mário Avelar. Lisboa: Universidade Aberta, 2005, pp. 217-225.

Revel, Jean-François. Obsesia Antiamericană: Cum funcționează, care îi sunt cauzele și inconsecvențele. Traducere de Dan C. Mihăilescu. București: Humanitas, 2004.

Richter, Eva & Song, Bailin. „Translating the Concept of ‘Identity’” în Translation and Cultural Change: Studies in history, norms and image-projection. Ed. Eva Hung. Amsterdam, : John Benjamins Publishing Company, 2005, pp. 91-109.

Ricoeur, Paul. Oneself as Another. & : The Press, 1992.

Rifkin, Mark. „Documenting Tradition: Territoriality and Textuality in Black Hawk’s Narrative” în American Literature. A Journal of Literary History, Criticism, and Bibliography. Volume 80, Number 4. Ed. Priscilla Wald. : Duke University Press, 2008, pp. 677-705.

Roberto, Sandra. „Dialécticas da mobilidade dos açorianos: incorporação em espaços transatlânticos” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 361-369.

Rodriguez, Jeanette & Ted Fortier. Cultural Memory. Resistance, Faith, and Identity. , : Press, 2007.

Rogers, Francisc M. Americans of Portuguese Descent: A Lesson in Differentiation. : Sage Publications, 1974.

______________. „The Contribution by American of Portuguese Descent to the U.S. Literary Scene” în Ethnic Literatures Since 1776: The Many Voices of . Vol. II. Eds. Wolodymyr T. Zyla & Wendell M. Aycock. , : Tech Press, 1978, pp. 409-433.

Rorty, Richard. Objectivity, Relativism, and Truth. , & : Press, 1998.

Roske, Octavian. „The Democrat as Aristocrat: Thomas Jefferson and The Moral Dimension of Agrarianism” în The Sense of . Histories into Text. Eds. Rodica Mihăilă & Irina Grigorescu Pană. : Univers Enciclopedic, 2009, pp. 373-388.

Rougemont, Denis de. Iubirea și Occidentul. Traducere și note de Ioana Feodorov. București: Editura Univers, 2000.

Rouse, Roger. „Mexican Migration and the Social Space of Postmodernism” în The Anthropology of Globalization. A Reader. Eds. Jonathan Xavier Inda & Renato Rosaldo. , : Blackwell Publishing, 2002 (1991), pp. 155-171.

Rushdie, Salman. Imaginary Homelands: Essays and Criticism 1981-1991. : Granta Books, 1991.

Said, Edward W. Culture and Imperialism. : Vintage, 1994.

_____________.Orientalism. : Vintage Books, 1979.

_____________. The World, the Text and the Critic. , : Press, 1983.

Sales, Teresa & Márcia Loureiro. „Between Dream and Reality: Adolescent and Second-Generation Brazilian Immigrants in ” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 287-311.

Sá, M. Glória de & David Borges. „Context or Culture? Portuguese-Americans and Social Mobility” în Community, Culture and the Makings of Identity: Portuguese-Americans along the Eastern Seaboard. Eds. Kimberly DaCosta Holton & Andrea Klimt. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009, pp. 265-291.

, Maria Irene Ramalho Sousa. „The Transparent Eyeball and Other American Spectacles” în Ceremonies and Spectacles. Performing American Culture. Eds. Teresa Alves, Teresa Cid & Heinz Ickstadt. : VU University Press, 2000, pp. 3-20.

Saraiva, António José. Istoria literaturii portugheze. Traducere de Ana Vădeanu. București: Editura Univers, 1979.

Sá, Tiago Moreira de. „O apoio dos Estados Unidos da América à instauração da democracia em ” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 113-146.

Suárez-Orozco, Carola. „Prologue: The Diasporic Experience” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. V-IX.

Schoen, Carol B. Anzia Yezierska. : Twayne, 1982.

Serpa, Caetano Valadão. A gente dos Açores: identificação – emigração e religiosidade. Séculos XVI-XX. Lisboa: Prelo Editora, 1978.

Sezhan, Azade. Writing Outside the Nation. Princeton: Press, 2001.

Sigmund, Freud. Inhibiție, simptom, angoasă. Traducere de Roxana Melnicu și Georgeta Mitrea. București: Editura Trei, 2001.

_____________. Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene. Traducere, studiu introductive și note de dr. Leonard Gavriuliu. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1990.

Silva, Alzira. „Migrações em Espaços Insulares: Testemunhos Açorianos” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, pp. 131-138.

Silva, Reinaldo Francisco. Portuguese American Literature. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2009.

______________. Representations of the Portuguese in American Literature. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2008.

Sinder, Valter. „The Nation’s Borders and the Construction of Plural Identities: Carnivals, Rogues and Heroes, or Roberto DaMatta and the of Brazilian Culture” în Brazil 2001. A Revisionary History of Brazilian Literature and Culture. Ed. João Cezar de Castro Rocha. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2001, pp. 413-419.

Siqueira, Sueli. „Emigrants from : Projects of Return and Investment” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 175-193.

Sollors, Werner. Beyond Ethnicity: Consent and Descent in American Culture. & : Press, 1986.

______________. „Foreword: Theories of American Ethnicity” în Theories of Ethnicity. A Classical Reader. Ed. Werner Sollors. : Press, 1996, pp. X-XII.

Sousa, Frank F. „Preface”. Prefață a cărții Home is an . Alfred Lewis. , : Press at UMass Dartmouth, 2012, pp. XIII-XV.

Sweeney, Shawna E. „Portuguese Language Instruction in , Colleges, and Universities” în Portuguese-Americans and Contemporary Civic Culture in . Ed. Clyde W. Barrow. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture and the Center for Policy Analysis, 2002, pp. 147-158.

Taft, Donald R. Two Portuguese Communities in . : , 1923.

Targonski, Rosalie ed. Outline of American Geography. : Office of International Information Programs. Department of State, 2004.

Tavares, Evelina. Portuguese Pioneers in the . : R.E. Smith Printing Co., 1973.

Taylor, Philip. The Distant Magnet: European Emigration to the . : HarperCollins, 1971.

Teixeira, José Carlos. „América Multicultural e Little Portugal (a Décima Ilha dos Açores)” în Aproximando Mundos: Emigração, Imigração e Desenvolvimento em Espaços Insulares. Actas da Conferência Internacional. Ed. Maria Lucinda Fonseca. Lisboa: Fundação Luso-Americana, 2010, p. 193-212.

Teixeira, Nuno Severiano. „, a Europa e os Estados Unidos: Uma Perspectiva Histórica” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 147-159.

Telo, António José. „, os EUA e a NATO (1949-1961)” în Regimes e Império: As Relações Luso-Americanas no Século XX. Ed. Luís Nuno Rodrigues. Lisboa: Fundação Luso-Americana para o Desenvolvimento, 2006, pp. 45-88.

Tismăneanu, Vladimir. „Fantasies of Salvation: Varieties of Nationalism in Postcommunist Eastern Europe” în Envisioning : Postcommunist Cultural Studies. Ed. Michael D. Kennedy. : The Press, 1994, 1997, pp. 103-124.

Tocqueville, Alexis de. Da Democracia na América. Traducere de Carlos Correia Monteiro de Oliveira. Cascais: Principia Publicações Universitárias e Científicas, 2001.

Todorova, Maria. Imagining the Balkans. , : Press, 1997.

Todorov, Tzvetan. Cucerirea Americii. Problema celuilalt. Traducere de Magda Jeanrenaud. : Institutul European, 1994.

______________. Noi și ceilalți. Traducere de Alexandru Vlad. : Institutul European, 1999.

Turner, Frederick Jackson. „The Significance of the Frontier in American History (1893)” în A Nineteenth-Century American Reader. Ed. M. Thomas Inge. : United States Information Agency, 1990, pp. 80-85.

Valette, Bernard. Romanul. Introducere în metodele și tehnicile moderne de analiză literară. Traducere de Gabriela Abăluță. București: Cartea Românească, 1997.

Vasilieva-Schvede, Olga & Anatolio Gach eds. Antologia da Literatura Portuguesa e Brasileira. : Editora da Universidade de Leningrado, 1964.

Vaz, August Mark. The Portuguese in . : I.D.E.S. Supreme Council, 1965.

Venn, Couze. Occidentalism – Modenity and Sbjectivity. : Sage, 2000.

Venuti, Lawrence. „Local Contingencies: Translation and National Identities” în Nation, Language and the Ehhics of Translation. Eds. Sandra Bermann & Michael Wood. , : Press, 2005, pp. 177-200.

Vieira, Else R. P. „The Formative Years of the Brazilian Communities of New York and through the Print Media: The Brazilians/The Brasilians and Brazil Today” în Becoming Brazuca: Brazilian Immigration to the . Eds. Clémence Jouët-Pastré & Leticia J. Braga. , , : . for Latin American Studies, 2008, pp. 81-102.

Volceanov, George ed. Lectures on Classical English Literature. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007.

Walker, Walter. The Azores or : A Political, Commercial and Geographical Account. : Trübner & Co., 1886.

Warrin, Donald. So Ends This Day: The Portuguese in American Whaling 1765-1927. Cuvânt înainte de Stuart M. Frank. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2010.

Wegner, Robert. „, Joy of Man’s Desiring: A Comparison of Visão do Paraíso with Wilderness and in Christian Thought” în Brazil 2001. A Revisionary History of Brazilian Literature and Culture. Ed. João Cezar de Castro Rocha. , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2001, pp. 369-376.

Whitecar, William B., Jr. Four Years aboard the Whaleship. : J. B. Lippincott and Company, 1860.

Williams, Jerry R. And Yet They Come: Portuguese Immigration from the Azores to the . : Center for Migration Studies, 1982.

______________. In Pursuit of Their Dreams: A History of Azorean Immigration to the . , : of . Center for Portuguese Studies and Culture, 2007.

Wolfbein, Seymour Luis. The Decline of a : A Study of . : Press, 1944.

Wood, Peter H. „Race” în Encyclopedia of American Social History. Vol. 1. Eds. Mary Kupiec Cayton, Elliott J. Gorn & Peter W. Williams. : Charles Scribner’s Sons, 1993, pp. 437-451.

Yinger, J. Milton. Ethnicity: Source of Strength? Source of Conflict? : of Press, 1994.

Young, Robert. Colonial Desire. Hybridity in Theory, Culture and Race. & : Routledge, 1995.

Anexa nr. 1

Cronologie a relațiilor azoreene cu „Lumea Nouă”

1492: Juan Arias din Tavira, Portugalia, se angajează ca baiat de cabină pe vasul lui Cristofor Columb în expediția către cele două Americi. Primii care vor afla de această expediție au fost locuitorii insulei din arhipelagul Azore, deoarece Columb a acostat pentru prima oară în insula respectivă la întoarcere, în 1493.

1492: Exploratorul portughez Vasco da Gama pleacă pe mare de la Lisabona în data de 8 iulie pentru a descoperi o nouă rută comercială care să lege Europa de Oceanul Indian. El ajunge la Capul Bunei Speranțe; imperiul de peste mări al Portugaliei se mărește, astfel, cuprinzând teritorii din Africa, și Orientul Îndepărtat.

1501: Gaspar Côrte-Real, din arhipelagul Azore, inițiază o expediție cu trei caravele în Terranova. Membrii echipajului și navele nu s-au mai întors niciodată în Portugalia. Harta Cantino din 1502 atestă sosirea portughezilor în regiunea respectivă din America de Nord.

1542: João Rodrigues Cabrilho din Portugalia este primul navigator european care ajunge pe coasta Californiei, în serviciul coroanei spaniole.

1654: Evreii portughezi sefarzi ajung în Noul Amsterdam (Insula Manhattan), via , oraș controlat de olandezi. Întemeiază aici prima comunitate de evrei din .

1658: Evreii portughezi sefarzi intră în contact cu Congregația Jeshuat Israel din Newport, Rhode Island, una dintre primele congregații evreiești din Statele Unite. Sinagoga Touro a fost ridicată de congregație în 1759 și reprezintă cea mai veche instituție evreiască de cult din Statele Unite care funcționează și în prezent.

1752: Aaron Lopez, născut Duarte Lopez la Lisabona, Portugalia, imigrează în Newport, Rhode Island, unde își revendică identitatea evreiască. Devine un investitor și om de afaceri important in industria balenieră. Sprijină ridicarea Sinagogii Touro.

1808: este prima țară care înființează un consulat în Brazilia colonială, după stabilirea familiei regale portugheze la . În 1822, Statele Unite este primul stat ce recunoaște suveranitatea Braziliei, care își câștigă independența de Portugalia, în data de 7 septembrie a aceluiași an.

1848: Charles Peters din Portugalia ajunge în pe un pescador balenier unde, alături de alți conaționali din arhipelagul Azore participă la goana după aur din . Mii de tineri azoreeni au profitat de pe urma dezvoltării pescuitului de balene de la jumătatea secolului al XIX-lea pentru a imigra în Statele Unite ale Americii.

1867: Aproximativ 20.000 de americani din statele Confederației au imigrat în Brazilia între anii 1867 și 1885, dezamăgiți de Războiul Civil din Statele Unite. Totodată, Dom Pedro al II-lea recruta personal pentru fermele de bumbac, întrucât în Brazilia încă se menținea sistemul sclavagist.

1878: Începe imigrația portugheză în Insula , odată cu sosirea vasului german „Priscilla”. Imigranții din arhipelagul introduc ukulele, chitara cu opt corzi, instrument foarte popular în prezent.

1880: Portughezii constituie o treime din populația din , deținând supremația în industria pescuitului din oraș.

1883: Emma Lazarus, poetă și eseistă din New York, a cărei părinți erau evrei portughezi sefarzi, scrie „The New Colossus”, care va apărea mai târziu pe piedestalul Statuii Libertății. Versurile se referă la imigranți: „Give me your tired, your poor,/ Your huddled masses yearning to breathe free…”

1884: Apare unul dintre primele ziare luso-portugheze la , și anume, Voz Portuguesa. În statul mai existau publicațiile A União Portuguesa și A Liberdade.

1894: Adolfo Caminha, scriitor și marinar brazilian, lansează cartea No Paíz dos Yankees. Opera înregistrează un succes neașteptat în rândul imigranților întrucât povestește, sub forma unui jurnal de călătorie, peripețiile autorului la bordul navei „Almirante Barroso”, care naviga de-a lungul coastei Americii.

1896: Garcia Monteiro publică Rimas de Ironia Alegre, cel de-al doilea volum de poezii din cariera sa de scriitor, care este, de fapt, o satiră despre societate portugheză. Monteiro a locuit în apropierea orașului din 1884 până în 1913, anul morții sale. Și-a câștigat existența lucrând mai întâi într-o fabrică, apoi ca doctor.

În 1896, se naște binecunoscutul scriitor luso-american John Dos Passos. În același an, John Philip Sousa compune The Stars and Stripes Forever, care va deveni ulterior marșul oficial al Statelor Unite. Sousa, cunoscut ca „March King”, provenea dintr-o familie de portughezi și este considerat unul dintre cei mai mari compozitori americani ai secolelor al XIX-lea și XX.

1899: Se naște Belmira Nunes Lopes, fiica unor imigranți portughezi din Capul Verde, în statul . Membrii familiei sale, ca mulți alți portughezi din Capul Verde, lucrau pământurile cultivate cu merișoare din . A devenit cunoscută ca fiind prima reprezentantă a comunității de imigranți portughezi din Capul Verde care a absolvit școala superioară ().

1900: Eugénio Tavares, poet și compozitor originar din Capul Verde, începe să publice eseuri în primul ziar al comunității de portughezi din Capul Verde care au imigrat în Statele Unite ale Americii, A Alvorada. Numeroase eseuri scrise de Tavares susțineau independența arhipelagului Capului Verde de sub dominația Portugaliei continentale.

1904: Seceta din anul respectiv a devastat arhipelagul Capului Verde, cauzând foamete. În consecință, numeroase familii au luat decizia de a pleca în . S-au înregistrat perioade secetoase și în anii următori, fapt care a dus la sporirea numărului de portughezi din Capul Verde în Statele Unite.

1905: Ministrul Afacerilor Externe al Braziliei, José Maria da Silva Paranhos Júnior, cunoscut sub titulatura de Barão do Rio Branco, l-a numit ambasador în Statele Unite pe Joaquim Nabuco, diplomat și aboliționist de renume. Acesta a rămas în istorie ca primul ambasador brazilian din America, ca urmare a deciziei ministrului José Maria da Silva Paranhos Júnior de a transforma legația în ambasadă.

1910: Este înființată prima școală portugheză din Statele Unite ale Americii, în orașul , din statul . Inițiatorul proiectului este preotul João B. De Valles, pastor al parohiei Santo Cristo și, ulterior, participant la Primul Război Mondial.

1915: Este organizată prima sărbătoare a Binecuvântatului Sacrament, în . Odată cu trecerea anilor, această sărbătoare, alături de celelalte „festas” religioase – precum Festivalul Sfântului Duh –, vor deveni o parte esențială a vieții culturale a americanilor de origine portugheză din New England și California.

1917: Autoritățile americane introduc primele teste de combatere a analfabetismului în rândul imigranților, fapt care a dus la micșorarea numărului de portughezi din Africa și Europa care sperau să-și croiască un viitor în .

15.000 de portughezi voluntari se înrolează în armata în timpul Primului Război Mondial.

1919: Guilherme Luiz cumpără ziarul A Alvorada din . În 1927, este denumit Diário de Notícias, devenind, astfel, unul dintre cele mai vândute publicații editate în limba portugheză din Statele Unite ale Americii. Ziarul se mândrește cu peste 80 de ani de existență neîntreruptă.

1921: Immigration Act emis de autoritățile americane în 1921 pretindea o cotă-parte de aproximativ 2.500 de dolari pe care imigranții portughezi erau nevoiți să-i plătească. În consecință, numărul portughezilor care doreau să intre în Statele Unite s-a diminuat considerabil. De remarcat este faptul că în perioada 1900-1920 veneau anual în între 5.000 și 10.000 de imigranți portughezi. De altfel, perioada respectivă este considerată ca fiind vârful primului val de imigrație lusitană în .

1924: Este deschisă biblioteca „Oliveira ” la Universitatea Catolică din . În 1916, Manoel de Oliveira (1867–1928), diplomat, istoric și ziarist brazilian, a făcut o donație de 40.000 de volume despre Portugalia și Brazilia respectivei instituții de învățământ superior. Este considerată cea mai veche și bogată bibliotecă luso-braziliană din .

1926: Episcopul Charles M. Grace, pe numele său portughez Marcelino Manuel Graça, născut în insula Brava, din arhipelagul Capului Verde, înființează „House of Prayer for All People”, în cel mai mare oraș din statul North Carolina, Charlotte. Episcopul „Sweet Daddy Grace”, așa cum era cunoscut printre enoriași, începuse să predice încă din 1921, câștigând adepți pe întreg teritoriul Americii.

1930: John Dos Passos, provenit dintr-o familie de portughezi din arhipelagul Madeira, lansează volumul The 42nd Parallel, primul din renumita trilogie

1931: Raul Roulien, actor din Brazilia, se stabilește la Hollywood până în 1934, când se întoarce în natală. În 1932, joacă în producția cinematografică The Painted Woman, în regia lui John G. Blystone, alături de Spencer Tracy și Peggy Shannon; un an mai târziu, în 1933, este distribuit în Flying Down to Rio, în regia lui Thornton Freeland, alături de Gene Raymond și Dolores del Rio.

1933: Este instaurat, în Portugalia, „Noul Stat”, sub conducerea lui António de Oliveira Salazar. Din 1932 până în 1968, Salazar a îndeplinit funcția de prim-ministru.

1937: În primăvară, cinci grupuri de actori luso-americani pun în scenă nouă piese de teatru pentru comunitatea din .

1939: Carmem Miranda cucerește publicul american. Deși născută în Portugalia, Carmen Miranda a imigrat în Brazilia împreună cu familia, devenind unul dintre simbolurile muzicii acelei țări. Între 1940 și 1953, este distribuită în nu mai puțin de 14 filme produse la Hollywood, devenind în scurt timp cel mai bine plătit artist al industriei cinematografice de la acea vreme. Imaginea ei este deseori asociată cu Președintele Franklin Roosevelt și „Good Neighbor Policy”, o măsură externă ce presupunea stabilirea de schimburi artistice și culturale între Statele Unite și țările din America de Sud în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. a fost primul președinte american care vizitat Brazilia în 1943.

1941: Autoritățile americane construiesc baze militare în nord-estul Braziliei, pentru a ajuta forțele Aliaților, care executau zboruri transatlantice în Africa de Nord, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1944, Brazilia pune la dispoziția Aliaților 250.000 de soldați, pentru frontul din Italia, alături de membrii U.S. Fifth Army.

1943: Statele Unite și Marea Britanie obțin dreptul de a folosi baza aeriană de la Lages, din insula , din arhipelagul Azore. Astfel, forțele Aliaților pot să apere țărmul și să dețină controlul asupra rutelor transatlantice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite și Aliații vor folosi, în continuare, baza respectivă în timpul Războiului Rece și după încheierea acestuia.

1951: Scriitorul luso-american Alfred Lewis publică cea mai cunoscută operă a sa, Home is an Island, care se dovedește a fi un succes pentru Random House. Numele său figurează în antologiile Best American Short Story din 1949 și 1950.

Regimul dictatorial al Statului Nou introduce un amendament în Constituția Portugaliei, prin care termenul de „colonii” este înlocuit de „provincii de peste mări”. În acest fel, autoritățile de la Lisabona inoculau ideea conform căreia teritoriile respective, precum și locuitorii acestora, apațineau statului portughez, potrivit legilor în vigoare.

1958: Insula Faial din arhipelagul Azore este zguduită de un cutremur devastator. Autoritățile americane oferă ajutor locuitorilor arhipelagului, introducând Azorean Refugee Act. În consecință, mai mult de 500.000 de portughezi din vor pleca în Statele Unite.

Conform National Defense Education Act, portugheza este o limbă puțin cunoscută la nivel mondial. Ca urmare a acestei constatări, autoritățile americane investesc sume considerabile pentru dezvoltarea ariei studiilor culturale de expresie portugheză.

1961: Izbucnește războiul colonial în Guineea-Bissau, Mozambic și , conflict încheiat în 1974 atunci când a avut loc revoluția în Portugalia continentală. Goa și alte enclave portugheze din își câștigă independența, în urma confruntărilor dintre armata și cea lusitană.

1962: Carnegie Hall din găzduiește primul concert de bossa-nova din Statele Unite. Printre artiștii brazilieni participanți se numără João Gilberto, Antonio Carlos Jobim, Luiz Bonfá și Sérgio Mendes, care, ulterior, se vor stabili în America. Numeroși artiști din Brazilia le vor urma exemplul, alegând această .

1964: Președintele Braziliei João Belchior Marques Goulart este înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat, organizată de armată. Operațiunea beneficiază de sprijinul strategic și militar – nave de luptă – al Statelor Unite. După înlăturarea sa de la putere, a fost instaurată dictatura militară, regim care s-a menținut până în 1985. În perioada respectivă, s-a înregistrat un număr important de braziliei care au ales exilul în .

1965: Immigration and Nationality Act marchează sfârșitul sistemului de plată a unei cote-părți statului american de către imigranți. Mai mult, industria textilă din New England înregistrează un profit neașteptat, fapt care încurajează un număr impresionant de portughezi să imigreze în Statele Unite: aproximativ 70.000 în anii 1960 și 90.000 în anii 1970.

1967: Guvernatorul statului și viitorul președinte al Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, declară cea de-a doua săptămână a lunii martie ca fiind „Săptămâna Imigrantului Portughez”.

1968: Laurinda C. Andrade, o americancă de origine portugheză, își publică autobiografia The Open Door. Andrade s-a numărat printre fondatorii Societății Educaționale Portugheze din New Bedford, în 1944; de asemenea, ea a înființat primul departament portughez în cadrul unui liceu din New Bedford, în 1955.

1974: Regimul democratic este instaurat la Lisabona, ca urmare a Revoluției Garoafelor Roșii, din data de 25 aprilie, inițiată de forțele armate de stânga. Revoluția marchează sfârșitul regimului autoritar introdus de António Salazar în anii 1930, cunoscut sub numele de Statul Nou. Totodată, se încheie războiul din fostele coloniile africane și Guineea-Bissau.

1975: Toate fostele colonii portugheze din Africa sunt declarate independente – Capul Verde, Guineea-Bissau, São Tomé e și Mozambic.

1977: Are loc deschiderea oficială a Centrului Interdisciplinar de Studii Portugheze și Braziliene al Universității Brown, deși funcționa încă din 1975. Capătă statutul de departament în anul 1991. Departamentul se mândrește cu două publicații: pe de-o parte, Gávea-Brown, specializată în literatură și cultură luso-americană; și pe de altă parte, Brasil/Brazil, specializată în literatură și cultură braziliană.

1980: Conform recensământul efectuat de autoritățile din Statele Unite, numărul americanilor de origine portugheză depășea un milion.

Centrul Interdisciplinar de Studii Portugheze și Braziliene al Universității Brown înființează publicațiile Gávea-Brown. Acestea sunt primele din mediul academic din Statele Unite care își concentrează atenția asupra literaturii și culturii luso-americane, cuprinzând cărți, un ziar cu apariție bianuală și, din 2003, un periodic despre istoria Portugaliei care poate fi consultat numai pe internet.

1985: Este înființată Fundația Luso-Americană, al cărei principal scop este stimularea cooperării educaționale și culturale între Portugalia și Statele Unite.

Luara Bulger lansează colecția de povestiri Vaivém. Bulger este prima canadiancă de origine portugheză care publică un volum despre experiența imigrației. În 1987, apare traducerea în limba engleză, on Hold.

1986: Se înregistrează primul exod de imigranți brazilieni în Statele Unite, ca urmare a eșecului Planului Cruzado. Totodată, inflația era foarte crescută în Brazilia iar profitul stagnase.

1990: Conform recensământul efectuat de autoritățile din Statele Unite, numărul brazilienilor al căror domiciliu era în Statele Unite se situa în jurul valorii de 65.000. Cu toate acestea, oficialii preconizau că numărul cetățenilor proveniți din Brazilia depășea cu mult valoarea respectivă.

1993: Se pun bazele Alianței Vorbitorilor de Portugheză din Massachusetts (MAPS), al cărei scop era de a oferi sprijin medical, educațional și social vorbitorilor de limbă portugheză din statul respectiv. În anii 1970, încep să se formeze organizații de întrajutorare a lusitanilor, brazilienilor și celorlalți vorbitori de portugheză, asociații care se vor uni mai târziu, dând naștere alianței MAPS. Centrul Imigrantului Brazilian a fost inaugurat în Allston, statul , în 1995, al cărui scop este consilierea cetățenilor proveniți din America Latină, stabiliți în .

1994: Katherine Vaz, o americancă de origine portugheză, publică opera Saudade. Cartea s-a bucurat de recenzii pozitive, fiind considerată cel mai mare succes editorial al unui scriitor luso-american până în acel moment. Trei ani mai târziu, în 1997, lansează romanul Mariana, care este tradus în șase limbi. În 1998, Library of Congress include această operă pe lista celor mai importante 30 de cărți ale literaturii universale.

1996: Cartierul de americani de origine braziliană situat pe West Forty-sixth Street, între Fifth Avenue și Broadway din New York a fost denumit „Little Brazil Street”, de către autoritățile americane. În 1984, a fost sărbătorită pentru prima dată „Ziua Braziliană”. Odată cu trecerea timpului, această sărbătoare s-a transformat într-un festival, care are loc în luna septembrie. În 2007, festivalul a adunat 1,5 milioane de participanți, care au ocupat 25 de cvartale.

2000: Este creat Departamentul de Portugheză la Universitatea din Massachusetts Dartmouth. În 1975, a fost deschis Centrul de Studii și Cultură Portugheză al aceleiași universități, care se mândrește cu numeroase publicații, printre care ziarul Portuguese Literary and Cultural Studies, precum și colecția de volume .

2002: Are loc premiera lungmetrajului A Fronteira, regizat de americanul de origine braziliană Roberto Carminati. Filmul prezintă viața imigranților brazilieni din Statele Unite ale Americii.

2005: Casa de producție Globo difuzează în Brazilia telenovela América, scrisă de Glória Perez și regizată de Jayme Monjardim și Marcos Schechtman. América abordează tema imigranților ilegali brazilieni din Statele Unite.

Statul Mexic introduce viza pentru cetățenii brazilieni, care doresc să se deplaseze pe teritoriul acestei țări. La scurt timp după implementarea respectivei măsuri, președintele George W. Bush își exprimă încrederea în ceea ce privește „Texas Hold’Em Program”. Planul are ca scop reducerea cu 90% a imigrației ilegale provenite din Brazilia în și cu 50% sau 60% de-a lungul întregului hotar.

2006: Conform recensământului, 1,5 milioane de luso-americani trăiesc în Statele Unite.

Kathleen de Azevedo, o americancă de origine braziliană, publică Samba Dreamers. Este prima operă scrisă în engleză de către un autor american de origine braziliană, apărută la o editură consacrată și anume, .

2007: Are loc premiera filmului documentar Grandma has a Video Camera, în regia Tâniei Cypriano. Filmul prezintă viața unei familii de imigranți brazilieni timp de 20 de ani, membrii trâind atât în țara natală, cât și în de adopție.

2008: Biroul de Recensământ al Statelor Unite estimează că numărul americanilor de origine braziliană este de 350.000. În 2009, Ministerul Afacerilor Externe al Braziliei a publicat un studiu conform căruia numărul americanilor de origine braziliană se situează în jurul valorii de 1,3 milioane.

Anexa nr. 2

Articolele din Constituția Statelor Unite ale Americii privind drepturile imigranților din momentul în care obțin cetățenia

Articolul IV

Secțiunea 2

Cetățenii oricărui stat vor beneficia de toate privilegiile și imunitățile cetățenilor din celelalte state.

Amendamentul I

Congresul nu va face nicio lege relativă la oficializarea vreunei religii sau care să interzică liberul exercițiu al acesteia, sau care să îngrădească libertatea cuvântului sau a tiparului, sau dreptul poporului de a se aduna liber și de a trimite petiții către Guvern pentru îndreptarea relelor.

Amendamentul IV

Dreptul poporului de a se bucura de siguranța persoanei, a casei, a hârtiilor și a bunurilor împotriva perchezițiilor și a reținerilor abusive nu va fi violat și niciun mandateâ nu va fi emis decât în virtutea unui temei plauzibil, susținut de un jurământ sau o declarație și menționând în detaliu locul care urmează să fie percheziționat și persoanele sau lucrurile care urmează să fie luate în custodie.

Amendamentul V

Nimănui nu i se va cere socoteală pentru un delict capital sau infamant, altfel decât pe baza unei puneri sub acuzație de către un Mare Juriu, cu excepția cazurilor care intervin în rândurile Armatei [terestre] sau ale Marinei, sau în cadrul Milițiilor, atunci când sunt mobilizate într-un război sau în caz de pericol public; și nici nu se va întâmpla ca o persoană, pentru același delict, să fie pusă de două ori în pericol să-și piardă viața sau integritatea corporală, și nici nu va fi obligată, într-un proces penal, să depună mărturie împotriva ei înseși, sau să fie privată de viață, de libertate și de integritate corporală fără un proces legal corect, și nici proprietatea privată nu va fi preluată pentru folosința publică fără o compensație corectă.

Amendamentul XIV

Adoptat de Congres la 13 iunie 1866, ratificat la 9 iulie 1868

Secțiunea 1

Orice persoană născută sau naturalizată în Statele Unite și supusă jurisdicției acestora este cetățean al Statelor Unite și al statului în care își are reședința. Niciun stat nu va face și nu va impune respectarea unei legi care să limiteze privilegiile sau imunitățile cetățenilor Statelor Unite; niciun stat nu va priva pe cineva de viață, libertate sau proprietate fără un proces corect și nici nu va nega vreunei persone din jurisdicția sa protecția egală a legii.

Amendamentul XV

Adoptat de Congres la 26 februarie 1869, ratificat la 3 februarie 1870

Secțiunea 1

Dreptul de vot al cetățenilor Statelor Unite nu va fi negat sau limitat de către Statele Unite sau de oricare stat pe motiv de rasă, culoare sau stare servilă anterioară.

Secțiunea 2

Congresul va avea puterea de a asigura respectarea acestui articol printr-o legislație corespunzătoare.

Amendamentul XIX

Adoptat de Congres la 4 iunie 1919, ratificat la 18 august 1920

Secțiunea 1

Dreptul de vot al cetățenilor Statelor Unite nu va fi negat sau limitat de către Statele Unite sau de vreun stat pe baza sexului acestora.

Congresul va avea puterea de a asigura respectarea acestui articol printr-o legislație corespunzătoare.

Amendamentul XXVI

Adoptat de Congres la 23 martie 1971, ratificat la 1 iulie 1971

Secțiunea 1

Dreptul de vot al cetățenilor Statelor Unite care au optsprezece ani sau mai mult nu va fi negat sau limitat de către Statele Unite sau de vreun stat pe baza vârstei acestora.

Secțiunea 2

Congresul va avea puterea de a asigura respectarea acestui articol printr-o legislație corespunzătoare.