Identitate Nationala Si Identitate Europeana In Societatea Contemporana

Identitate națională și identitate europeană în societatea contemporană

-pagina alba-

Cuprins

Introducere

Am abordat tema identității naționale și identității europene deoarece reprezintă un subiect cu impact asupra națiunii, etnicității și nu în ultimul rând naționalismului.

Această temă este relevantă datorită implicațiilor pe care le are atât la nivel național cât și internațional și încerca să răspundă la întrebări precum: cine sunt europenii? Ce înseamnă să fii european? Care este modul în care a fost influențată societatea contemporană? Dar mai ales în încercarea de a evolua ne-am pierdut identitatea națională?

Majoritatea dezbaterilor privind identitatea Uniunii Europene se concentrează asupra întrebării dacă procesul de construire a identității europene necesită sau nu “distrugerea” identității naționale pentru că identitatea europeană să aibă întâietate.

Scopul lucrării de față este de a evalua relația dintre identitatea națională și cea europeană folosind o abordare ce se bazează în principal pe teoria naționalistă. Consider că teoria naționalistă poate oferi un cadru adecvat în analiza formării identității europene. Comparând modelele și procesele implicate în realizarea identității europene cu cele care au loc în formarea identității naționale, putem oferi o mai bună înțelegere a metodelor adecvate pentru formarea identității europene.

Similar elitelor naționaliste, elitele politice ale Uniunii Europene folosesc mituri și valori specifice cu scopul de a obține sprijin și a crea un sentiment de apartenență: există un proces de selecție a acelor elemente care au potențialul de a “rezona” în conștiința populației. Alegerea unui drapel european, a unui imn european și chiar și a unei zile a Europei sunt doar câteva exemple ale creării unui discurs simbolic care are ca scop transmiterea unui sentiment de unitate în cadrul Uniunii Europene.

Structura lucrării

Lucrarea este structurata în patru capitole principale și studiu de caz. Capitolele formează cadrul conceptual, teoretic iar studiul se bazează pe analiza unor rezultate obținute prin aprofundarea cadrului teoretic. Prezenta lucrare încearcă să ofere o imagine de ansamblu a întregului proces de construcție a identității europene și naționale surprins în dinamica sa.

Primul capitol Despre identitate oferă un cadru teoretic asupra a ceea ce înseamnă identitatea cum a luat naștere și care sunt principalele motive ce conduc spre crizele identitare.

Cel de-al doilea capitol Europa în căutarea identității se concentrează asupra dezvoltării problematicii ce a avut un impact major asupra identității europene și au condus spre un ritm alert a dezvoltării UE.

Capitolul cu numărul trei Identitatea națională și naționalism, se concentrează asupra capătului opus al continuumului identitar colectiv, respectiv identitatea națională și ne prezintă perspectivele teoretice asupra acesteia: mod de formare, istoric, factori de influența etc.

Ajungem în cele din urmă la ultimul capitol denumit Identitatea națională și europeană conflict sau recunoaștere mutuală?. Acesta din urmă îmbina practic întreaga discuție de până aici oferind un răspuns pertinent în ceea ce privește relația dintre cele două identități.

Studiul de caz Impactul integrării europene asupra identității naționale sau altfel numit EUROPENIZAREA va abordea tema europenizării societății românești în contextul interacțiunii dintre societatea națională și cea europeană

Despre identitate

Dezvoltarea civilizației și culturii în epoca contemporană evidențiază nevoia individului de a fi în plenă cunoștință de cauză privind rolurile pe care acesta le ocupa sau la care aspiră în societate sau poziția pe care o adoptă în familie. Toate acestea au creat provocări care la rândul lor au impulsionat cercetările privind fundamentarea conceptului de identitate.

Identitatea unui individ se afla în strânsă legătură cu elementele unice care-l definesc și totodată diferențiază de alți indivizi, motiv pentru care dezvoltarea unei identități pornește de la elemente definitorii precum experiențe roluri pe care le joacă în cadrul unei societăți și grupurile din care face parte.

Întrebările despre identitate și dezbaterile asupra identității s-au aflat într-un con de umbra însă în ultimii ani apar în prim planul disputelor intelectuale și culturale a celor din mass media. După cum susținea J. Shotter “identitatea a devenit cuvântul de ordine a timpului nostru”.

Daniel Tarschys considera că “identitatea este o dimensiune crucială a funcționării oricărei entități politice”.

Identitatea poate rămâne un concept vag, insuficient elaborat, definit drept ceva ce ne deosebește de ceilalți.

O definiție susținută, la care se poate face referire și cu care se poate opera este cea a lui Samuel Huntington din lucrarea Who we are? Care suna astfel: “Identitatea este percepția sinelui în cazul unui individ sau a unui grup. Ea este produsul conștiinței de sine, care spune că eu posed, sau noi posedam, ca entități, anumite calități distincte, care mă diferențiază pe mine de tine, sau ne diferențiază pe noi de ei”.

Fenomenul identității este definit în zilele noastre de o complexitate ascendenta, caracterizându-se prin identități diversificate, multidimensionale, vremea identităților simple, reduse la o singură dimensiune sau ipostaza fiind de mult apusă.

În prezent indivizii și grupurile se identifica în multiple moduri și ipostaze. Astfel un individ se poate identifica simultan în plan religios, cultural, politic, social, profesional, sexual, etc.

Identitatea se caracterizează pe o sumă de trăsături reale în baza cărora se fundamentează instituții, mentalități și performante. Hegal susținea că un popor este ceea ce sunt realizările sale, însă se poate susține și faptul ca realizările unui popor țin în mare măsură de identitatea lor și de felul în care își percep și asuma identitatea.

Identitatea nu este o calitate neschimbătoare asociata unui lucru sau unei persoane, ea reprezintă o întreagă formă de relaționare, reprezintă trăsătura definitorie a unui popor sau a unei persoane, este rezultatul unui proces de identificare. Națiunea este o realitate, nu o noțiune simbolică. Este o realitate rezultată dintr-un complex de raporturi și relații.

O identitate națională reprezintă de fapt conștiința, este o proiecție în trecut dar și în viitor, a aspirațiilor unui popor.

„Identitatea pe care o avem, sentimentul unicității cu care ne revendicăm o determinare spațio-temporală în registrul existenței noastre ca entități inconfundabile în sistemul de coordonate etno-culturale, conștientizarea faptului că suntem de alții în prim plan identitar, prin limba, etnie, devenire istorică nu sunt de ajuns pentru a ne conferi acea calitate distinctă cu care ne împăcăm sau ne mândrim. Este nevoie ca acea calitate să fie validată de ceilalți. Etalata sau intrată în competiție cu entități similare, dar străine și exterioare ei, identitatea națională nu își este sieși suficientă.”

Conform interviului dat de Julia Kristeva omul European trebuie să fie unic să nu corespunda niciunui model, să încerce să caute propriile trăsături care-i stau la bază și să-și regăsească identitatea.

Astăzi identitatea este un cult, ești ortodox, homosexual, femeie sau bărbat, ești mândru că ești ceea ce ești însă uneori ești așa de mândru încât ajungi să nu-i mai suporți pe cei din jur. În culturile europene găsim acest sentiment însă am mers pe un alt mecanism: “identitatea nu e un cult ci o întrebare CINE SUNT EU?”.

Teoria identității reprezintă un element vital oferind informații utile în stabilirea modalităților prin care actorii sociali se identifică cu anumite roluri sau pentru care explicarea anumitor aspecte legate de identitatea celor cu care interacționează.

Conturarea identității se naște odată cu formarea conștiinței de sine și se transforma odată cu dezvoltarea personalității și complexității interrelaționarei cu alți indivizi.

În epoca contemporană ne confruntăm cu o revenire acută a crizelor identitare ce au la baza cauze atât obiective cât și subiective induse de factori specifici societății în care trăim. Trebuie menționat faptul că aceste crize identitare pot avea efecte devastatoare asupra conturării identității personale.

Înainte de a indica cu exemple elocvente nivelul de cunoaștere a temei alese aș dori să trec în revista un proces care a condus spre influențarea identității naționale și anume globalizarea.

După cum este menționat și în “Comunicarea interculturala în contextul proceselor de integrare europeană și euroatlantica” de către Margareta Boacă “Globalizarea include printre efectele sale principale comprimarea spațiului și a timpului. Mobilitatea înseamnă depășirea limitelor, a granițelor a separării, prin urmare contactul cu celălalt și recunoașterea lui că diferența.”

Schimbările frecvențe ce au loc zilnic pun sub semnul întrebării modalitățile în care popoarele și-au definit identitatea, relațiile la nivelul comunităților și tiparele culturale. Amploarea și multitudinea formelor de migrație umană confrunta statele naționale moderne cu noi forme legate de coeziunea socială, recunoașterea și incorporarea diversității etnice, culturale, lingvistice în cadrul statului național.

Una din cele mai cunoscute forme de manifestare a crizei identitare este “naționalismul regresiv” ce se manifestă în aproximativ toate statele membre ale Uniunii Europene drept urmare a presiunilor ce sunt exercitate asupra identităților naționale de tendințele de includere în UE, de angrenare a lor în procesul de globalizare, sau datorită prezenței tot mai mare a grupurilor minoritare de imigranți ce au propriile forme culturale și de organizare socială. Criza identitară se manifestă sub formă de rezistență la presiunile ce au în vedere realizarea integrării sau ca reacții ale populației majoritare față de amenințarea percepută în prezența imigranților.

Într-o lume globală identitatea culturală capăta o nouă relevanta. “Cu cât o cultură se maturizează și se individualizează mai pregnant cu atât este mai aptă să intre într-un dialog rodnic cu celelalte culturi.”

Deși aparent contradictorii globalizarea și afirmarea identității culturale se susțin reciproc. Într-o lume în care stilurile devin tot mai omogene sub acțiunea factorilor externi standardizați, avem tot mai mare nevoie să ne cultivăm identitatea drept sursă noastră de repere, valori și putere.

România are o experiență istorică îndelungată de comunicare interculturala și reprezintă un factor important în promovarea unor relații de bună vecinătate sau colaborare.

O mare parte a literaturii specializate în acest subiect, tratează în general termeni istorici sau filosofici valorile și modul de viață comune Europei “fie ca și continent regrupând un ansamblu de state, fie ca o civilizație care o deosebesc de restul lumii, legitimând într-o anumită măsură procesul de integrare economică și politică.

După cum susține Sophie Duchesne identitatea este “prinsă într-o serie de tensiuni: între similitudine și diferența, obiectivitate și subiectivitate, individual și colectiv, permanenta contextualitate și transformare.”

“Identificarea cu statul-națiune a apărut doar după o omogenizare culturală și lingvistică îndelungată a cetățenilor, purtarea de războaie, stabilirea drepturilor și obligațiilor cetățenești, construirea unei imagini a națiunii dotate cu simboluri și ritualuri, existenta dușmanilor comuni și emergenta progresivă a sistemului de educație și a mass-media.

Europa este o realitate culturală care depășește granițele Uniunii Europene, în prezent europenizarea fiind o noțiune larg folosită făcând referire la integrarea europeană, dreptul comunitar și cetățenie sau generarea identității europene. “Europa este o pădure de idei, simboluri și mituri; este în același timp o oglindă ce reflecta o multitudine de concepte și sensuri, mai mult decât o prismă care concentrează mințile și inimile popoarelor sale în jurul unei singure teme centrale.”

În cele ce urmează o să-mi îndrept atenția asupra identității naționale și europene axându-mă în special pe simboluri și confruntări. Pentru a înțelege mai bine evoluțiile contemporane în conceptualizarea mediului social voi așterne câteva idei de ordin istoric. Imaginea despre sistemul de valori aflat la baza culturii noastre a fost formulată în secolele XVI – XVII. Natura științei medievale era diferită de cea a științei contemporane, se baza pe rațiune, credința, iar scopul său principal era de a înțelege sensul și semnificația lucrurilor decât să prevadă și să controleze evoluția acestora. Putem defini cunoașterea drept “capacitatea de a acționa, drept un potențial de acțiune, pentru că noi organizăm realitatea după cunoașterea pe care o posedăm.”

Una din principalele probleme cu care ne vom confrunta în viitor va fi monitorizarea și controlarea cunoașterii, lucru ce va duce la dezvoltarea unor noi preocupări și anume la reglarea volumului de cunoaștere în cadrul societarii și influențarea dezvoltării acesteia. A existat și o “Conferință pentru societatea Informațională” ce a fost desfășurată la Bruxelles ce a suscitat numeroase discuții. Se vorbește din ce în ce mai mult despre noile media. Pe scurt ele fac referire la formele de interacțiune dintre oameni și tehnologie, forme care conduc la îndeplinirea nevoii de comunicare, informare și relaționare. Ele permit oamenilor să împărtășească informații, opinii și experiențe. Site-urile de social networking permit o interactivitate nelimitată, creând un sistem de comunicare dinamic în timp real.

“Identitatea este acel ceva care susține raportarea individuală la structurile simbolice primare și secundare.” Analizarea studiilor concentrate pe rețele și a implementării rezultatelor acestora în domeniile militar, economic politic dar și a mass-media evidențiază tiparul acționar dominant în prezent dar totodată oferă fundamentul necesar construirii unui model acțional coerent ce poate fi utilizat în realizarea modificărilor comportamentale.

Societatea în care trăim este marcată de un exces al diferențelor, al perspectivelor, opiniilor și orientărilor. Mass media și actele de comunicare de masă pe care acestea le inițiază reprezintă cel mai puternic proces de generare, elaborare și transformare a societății sociale. Presiunea exercitată de media asupra modului în care percepem și concepem realitatea a felului în care acționăm, gândim este covârșitoare. Criza identității este mai înainte de toate o criză a apartenentelor și a puterii acestora de a ne defini, este o “criză a reperelor identitare, a valorilor antrenate în orice act de asumare sau respingere a unei identități.”

Identitatea europeană se află astăzi într-o situație paradoxală și anume aceea de a-și construi unitatea prin diversitate. Ce implică de fapt construirea unei identități? Stabilirea sau identificarea cu ceea ce îți este propriu în mod constant, ceea ce te definește dincolo de varietatea comportamentelor. Așadar diversitatea de cultură, istorie, structuri sociale, ar trebui să fie un impediment minor în definirea identității europene. O identitate trebuie înțeleasă în sensul ei prescriptiv, de model de existența nu în sensul ei descriptiv punându-ne în raport cu o anumită populație.

În continuare pentru a înțelege mai bine importanța temei voi menționa caracteristicile și evenimentele ce stau la baza identității europene, toate concentrate în capitolul Europa în căutarea identității.

Europa în căutarea identității

După un secol de tăcere tema identității europene revine în prim planul dezbaterilor academic, cultural și mass media. Dezbaterile au fost resuscitate de câteva evenimente ce au marcat istoria continentului European.

În primul rând trebuie menționata căderea zidului Berlinului și prăbușirea comunismului, care împărțise Europa în două lumi diferite, cu sisteme politico-economice diferite și bineînțeles ideologice. Acest eveniment a avut urmări drastice făcând din Europa o regiune a tensiunilor și confruntărilor ce a avut efecte devastatoare la nivel identitar.

Al doilea fenomen ce trebuie menționat și care a avut deasemenea un efect notabil asupra schimbărilor identității europene este exitinderea într-un ritm alert a Uniunii Europene la 27 de membrii.

Ajungem în cele din urmă și la al treilea fenomen care a avut un impact major asupra identității europene reprezentat prin criză cultural și spiritual europeană generată de “reculul Creștinismului în țările Europei occidentale”.

După cum am menționat mai sus fenomenul globalizării este un fenomen complex ce pune la încercare identitățile determinând o “bulversare la scara planetară a vechilor identități, a identităților tradiționale.”

S-ar putea adăuga și alte evenimente precum intenția Turciei, țara cu o populație majoritar musulmană, de a adera la Uniunea Europeană, fapt ce ar putea conduce spre sfârșitul UE prin fluxul de imigranți necreștini și nu numai. La aspectele de ordin practic se adaugă „disputele de ordin conceptual, teoretic, metodologic, privitoare la ce este identitatea colectivă, ce elemente ar trebui să avem în vedere, cu prioritate, atunci când discutam despre identitatea europeană (identitatea Noii Europe): cele de ordin istoric, geografic, cultural, spiritual sau cele de ordin politic, juridic, administrativ-instituțional.”

Toate aceste aspecte conduc spre două tendințe: una care susține factorul cultural și spiritual așadar vechea Europa iar cea de-a doua cea care susține factorul politic în definirea identității așadar formarea Noii Europe. Indiferent de apartenența indivizilor nu se poate face abstracție de trecut, de elementele ce au stat la baza creări identității europene, după cum nu putem ignora faptul că ceea ce numim astăzi Uniune Europeană reprezintă un nou construct identitar.

“S-a pus întrebarea dacă europenii se recunosc în valorile culturale tradiționale așa cum se recunosc în identitatea politică rațională, care mizează pe valorile democrației, libertății și egalității. Probabil nu. O Europă recurgând prea des la cultura, istorie și creștinism risca să nu includă anumite categorii ale populației. Totuși aceasta este Europa Oamenilor, iar integrarea politică nu poate evita stomacul cultural care digera complexe, tensionând fiecare pca prin confruntarea prezentului până la conștientizarea propriilor diferențieri și complementarități.”

În încercarea de a defini identitatea europeană se manifestă mai multe tipuri de abordări. Unul din ele este cel al tradiționaliștilor care considera că pentru a defini identitatea europeană trebuie să ne întoarcem la sursele primare ale identității europene, la moștenirea creștină, cea care se considera că a dat adevărata identitate Europei. Totodată există anumite constante ce definesc Europa din punct de vedere identitar, ele țin de spiritualitate și cultura sau după cum spune Edy Korthals Altes “background etnic, cultura, religie și istorie. Aceștia sunt în mod cert, factorii important ai identității europene.”

Cea de-a doua abordare este cea a constructiviștilor care considera că identitatea europeană este de fapt cea a Noii Europe, cu mențiunea că este un proces în desfășurare, ceva ce se construiește acum și în viitor.

Se poate accentua și o abordare axiologică punând accent pe definirea identității Noii Europe făcând apel la un set de valori precum democrația, respectul pentru legile omului, libertatea (economică, politica, spirituală).

Indiferent despre care identitate este vorba, cea a Noii Europe sau a celei tradiționale, identitatea europeană trebuie să fie sinonimă cu diversitatea sau uniune în diversitate, libertate, responsabilitate și toleranță. Cea din urmă menționata trebuie să fie privită drept definitorie pentru Europa, deoarece se dorește perceperea acestui târam ca un “continent al toleranței.”

Conceptul de identitate europeană, exprimă mai degrabă ideea de unitate decât de identitate reală fiind generată de dezvoltarea spațiului european occidental, înrădăcinată în dezvoltarea economică, bazată pe eficacitate, productivitate și progres tehnologic. Identitatea europeană este contestată întrucât se pune la îndoială capacitatea Uniunii Europene de a promova conștiința apartenenței la o comunitate europeană, și această până când spațiul public european nu va impune o unitate între caracterul economic, normativ și instituțional al comunității europene în identificarea reală a cetățenilor europeni cu comunitatea europeană astfel încât să fie depășite cadrele statului național.

Termenul de comunitate vine să sugereze existența unei solidarități la nivelul Uniunii Europene, care nu a existat de la început. În Declarația lui Robert Schuman se vorbește despre punerea temeliei unei federații europene ca organism indispensabil pentru salvgardarea păcii, însă, evoluția ulterioară a arătat din plin dificultățile statelor naționale de a ceda din suveranitate, dar și de a renunța la interesele divergente care stau în calea consolidării comunității

Nu există încă o identitate clară a Uniunii Europene, politologii, sociologii și oamenii politici având diverse reprezentări, mai mult sau mai puțin coerente, a ceea ce va fi Europa mâine. Existența unor sentimente naționale prioritare sentimentului european, atât la nivelul cetățenilor cât și la nivelul oamenilor politici, interesele economice dar și geopolitice, de multe ori distincte, fac dificilă dezvoltarea identității acestui organism complex.

De aceea, în prezent, în cadrul Uniunii Europene, există discuții despre posibilitatea existenței unei identități europene care să transceadă identitatea statelor naționale. Astfel de discuții ridică imediat problema” rezistenței” din partea naționalismelor complexe ale statelor membre, soluția ar fi o identitate europeană definită prin contrast cu identitățile extra-europene și prin accentuarea elementelor pe care statele europene și europenii, în general, le au în comun. Nefiind identități de aceeași structură, identitatea europeană ar putea să coexiste alături de identitățile naționale, cu condiția ca aceastea din urmă să nu fie exacerbate.

S-a încercat, de asemenea, construirea sentimentului unei identități europene în calitate de continent, dar acesta este un proces de restructurare și reconfigurare spațială care implică, neîndoielnic, și transformarea matricei spațiale a societății sau a societăților. De aceea, este necesar un efort în direcția a ceea ce se poate numi” producție socială” a spațiului și a locului. Noile limite ale puterii naționale vor trebui redefinite pentru că, în acest moment, în UE, însăși noțiunea de putere este pe cale de a fi transformată. Europenii vor avea identități locale, naționale și continentale, lucru ce poate fi o sursă de creativitate și de putere, dar, în același timp, poate crea mari probleme identitare.

Una din “problemele” identitare cel mai des întâlnite ce pun în dificultate identitatea unei națiuni este imigrarea. Oamenii din diferite motive atât de ordin personal cât și profesional, aleg să-și depășească orizonturile și să pășească înafara graniței. Integrarea imigranților are practic conotația unui proces de armonizare într-o societate și este strâns legată de parametrii legali și legislativi.

Considerând integrarea imigranților un proces de importanță majoră în societatea actuală în continuare voi dezvolta acest subiect pentru o mai bună înțelegere a fenomenului.

Integrarea imigranților

Migrația este considerată una din cele mai importante forte evoluționiste ale lumii deoarece în zilele noastre ea obligă statele la dialog, stimulând societățile și economiile naționale. Integrarea economică, socială, culturală sau lingvistica este considerata un proces din care au de câștigat atât integrării cât și integratorii.

Libertatea de a trăi oriunde în lume, dreptul la circulație și numărul mare a celor care circulă sunt aspecte ce au obligat UE să modifice regulile astfel încât să se obțină anumite principii recunoscute în toată Uniunea.

În anul 1999, Consiliul European de la Tampere s-a întrunit “pentru transformarea Uniunii Europene într-o zonă de libertate, securitate și justiție, propunând o politică comună privind azilul și migrația, o arie europeană a justiției, lupta comună împotriva crimei organizate, acțiune externă puternică.”

Europa devine aproape la fel de semnificativă precum America de Nord în rândul migrațiilor. Multe țări europene sunt multietnice datorită valurilor de imigranți că au ales tari precum Franta, Germania, Marea Britanie, Austria, Elveția, Suedia și Danemarca sub forma reunirii familiilor, a refugierii sau migrației muncii.

Mobilitatea îmbrăca noi forme, preferate fiind deplasările pe termen scurt. Dacă în perioada postbelică cei mai des întâlniți erau muncitori necalificați, astăzi principalele fluxuri se îndreaptă către sectoarele IT, construcții, agricultura, sănătate, învățământ, turism sau servicii casnice.

Nevoia de specialiști în jurul cărora se crează noi locuri de munca au determinat multe guverne să deschidă porțile pentru imigranți și să încurajeze transferurile intre firme.

S-a observat faptul că migranții nu doresc o strămutare definitivă, libertatea de circulație și simplificarea transferului de beneficii fiind cel ce duce la creșterea migrației temporare.

Unul din factorii propice migrației este constituit de globalizarea prin dezvoltarea transporturilor și accesibilitatea preturilor, a telefoniei, internetului dar și a transferului bancar. În Grecia populația de origine străină s-a înzecit în ultima decadă predominând, albanezi, bulgari și romani.

Tendința ultimilor ani rămâne după cum am menționat anterior migrația temporară în special spre țările vecine și se constată un declin al stabilirii permanente în Europa de Vest, SUA, Canada, Australia sau Noa Zeelandă. În Grecia s-a estimate prezența a 700 000 de albanezi ce aproximativ 28% din totalul populației Albaniei, a peste 35 000 de bulgari și 21 000 de romani.

Deși tendința spre migrație este în creștere și ar părea că se merge spre o comunicare culturală situația nu sta deloc așa. În continuare discursurile xenofobe demonstrează dificultatea schimbării de mentalitate. “E de presupus că pe măsură ce gradul de identificare europeană va crește, xenofobia și ostilitatea față de emigrant se vor atenua.”

Momentan problema integrării este rezolvată prin abordarea multiculturală susținându-se tolerant diversității religioase, legii anti-discriminatorii sau prin accesul ușor la cetățenie.

“Prevenirea migrației a devenit un laitmotiv (prin îmbunătățirea condițiilor în țara de origine; concluziile Consiliului European de la Sevilla au reiterat această cerință, chemând la cooperarea economică mai strânsă, expansiunea turismului, ajutor pentru dezvoltare și prevenirea conflictelor, adică prin stimularea prosperității țărilor din care pornesc migranții și astfel reducerea cauzelor plecării acestora.”

În Ianuarie 2005, Comisia Europeană a lansat o dezbatere asupra viitorului politicii comune în domeniul migrației, având implicarea tuturor actorilor important de la state membre, ONG-uri până la academicieni și membrii ai parlamentului. Continuarea primirii imigranților este necesară cu atât mai mult cu cât Eurostat apreciază ca descreșterea populației active la nivelul Uniunii va începe accelerat în 2011.

Imigrația este doar una din soluțiile de compensare a acestui deficit de susținere a costurilor. O altă soluție ar fi investiția semnificativă în pregătire profesională și educație pentru a facilita introducerea pe piața muncii a celor deja excluși.

Simbolurile naționale și simbolurile identității europene

Pornind de la premisa conform căreia supraviețuirea este mai ușoară dacă indivizii se unesc între ei primele grupuri și comunități s-au s-au conturat tocmai în acest scop și odată cu ele, identitatea care le diferențiază.

Evoluția de la trib la națiune este strâns legată de religie, limba, tradiția cultural comună și autopercepția indivizilor ca membrii ai unui grup. Identitatea națională a devenit un fenomen în secolul al XIX-lea și o putem defini geopolitic prin relațiile dintre teritorii. Adam Smith stabilește că factori determinant teritoriul istoric, miturile comune, amintirile istorice și cultura de masă, economia comună cât și drepturile și obligațiile legale pentru toți membrii. Fiecare factor din cei amintiți anterior s-au alcătuit la rândul lor din indicatori precum: limba comună, literatură, instituții-simbol, persoane-simbol, steagul, imnul etc.

Acceptate de comun acord, simbolurile, au devenit averea fiecărei națiuni. De-a lungul timpului cetățenii Europei s-au recunoscut prin semne emblematice precum steagul și monedă națională, stema sau pașaportul. Nevoia unor simboluri noi a apărut odată cu marile transformări ale mediului social, politic. Atât simbolurile politice cât și cele culturale s-au influențat reciproc reacționându-se la identitatea națională, practice fiind inseparabile.

Simbolurile politice au fost create de sus în jos: steagul, imnul, moneda impuse de conducători au fost acceptate de popor astfel devenit simboluri culturale. Simbolurile politice pot avea impact major asupra populației, însă populația decide în ce măsură le accepta. Putem exemplifica prin respingerea simbolurilor sovietice de către populațiile din fostele tari comuniste.

“Trecutul exista prin simbolizarea sa în prezent, iar simbolurile naționale funcționează și ca să creeze legături între cetățeni.”

Pentru a-și înțelege apartenența la un continent unificat cu o singură granite externă, europenii de astăzi au nevoie de noi simboluri care să-i facă să-și înțeleagă identitatea în cadrul noii situații date.

După întemeierea UE, Comisia Europeană a considerat necesară vizibilizarea identității, lucru ce s-a făcut prin simboluri ce au ca rol apropierea popoarelor dându-le putința de a se identifica cu Europa și UE. Cele din urmă menționate sunt: steagul european cu cele 12 stele simbolizând perfecțiunea, rămânând mereu 12 indiferent de numărul statelor aderente. Steagul este considerat din cele mai vechi timpuri unul din cele mai importante și puternice simboluri. Steagurile rămân în amintirea individului și sunt adesea folosite la ocazii festive.

Un alt simbol ce trebuie menționat este imnul european, reprezentat prin Oda Bucuriei și simfonia a IX-a de Beethoven, care reprezintă omagiul omului, libertății, comuniunii spiritual. Imnul are aceleași impact emoțional ca steagul, fiind folosit în momente comemorative.

Ziua Europei (9 mai) amintește de încetarea războiului și a dușmăniei dintre statele continentului. Aceasta nu a fost suficient de promovată, astfel încât mai sunt cetățeni ai Europei care încă nu știu ce semnifică această zi.

Moneda europeană, moneda euro este poate cel mai concret simbol pentru locuitorii UE.

Pașapoartele europene date spre folosința încă din 1985, capitalele europene care ajuta la punerea în valoare a patrimoniului cultural local și regional. Sibiul a fost capitala culturii europene din România și a ajuta la consolidarea relației și extinderii în UE.

Toate simbolurile menționate coexista cu vechile simboluri și ar fi imposibil să nu fie așa deoarece: steagul reprezintă simbolul statului, mulți au murit sau lupta pentru el, însă ar fi greu de crezut că s-ar găsi cineva care să-și dea viața pentru steagul european.

Imnul, mobiliza mulțimile unele împotriva altora, are o încărcătură emoțională și în comparație cu restul simbolurilor are șanse mai mari de a fi acceptat deoarece muzica lui Beethoven depășește calitativ majoritatea imnurilor.

Moneda națională este mult prea legată de suveranitatea istorică, deși folosirea unei monede unice ar simplifica mult comerțul. Pașapoartele de același tip și granițele deschise vor avea rol esențial deoarece ne definim prin granițe.

Diversitatea lingvistică este considerată cheia “de bolta culturală și democratica a Uniunii Europene”. Numărul mare de limbi și dialecte vorbit în Europa e perceput ca o bogăție și nimeni nu este dispus să renunțe la propria exprimare în favoarea unei singure limbi. Câteva zeci de milioane de persoane vorbesc în UE o limbă maternă care nu este limba oficială a țărilor de origine.

Tinerii proferă simbolurile noi pentru crearea sentimentului de european și putem oferi spre exemplu programele ERASMUS, universitățile europene sau festivitățile consacrate Capitalei Culturii Europene. Acestea sunt simboluri vii ce fac parte din viața curentă și beneficiază de valoarea accentului educațional. Întărirea unei rețele academic și cultural în Europa aduc un nou sens identitar: studenții care învăța în străinătate au șansa răspândirii propriei culturi dar și a aprofundării unei culturi străine.

Pentru promovarea noilor simboluri și a noii identități a apărut și un personaj de desen animat:” Căpitanul Euro”, care este întru totul multicultural.” Acesta simbolizează noua cultură populară europeană, e” supermanul” unității europene, al valorilor ei democratice. Susține pacea, dreptatea, iradiază bunăvoință. Evident, este un poliglot. Partenera sa este Europa, aluzie la frumoasa din mitologia greacă, iar împreună adună laolaltă milioane de europeni. Este inocent, ușor de acceptat și urmărește să-i cucerească în primul rând pe tineri. Este folosit, de obicei, în publicitatea comercială.”

Pentru începutul noului mileniu, identitatea în Europa rămâne încă duală: conștiința națională coexistă cu cea europeană. Trăind cu două identități, unicitatea poate fi păstrată concomitent cu promovarea intereselor comune.

Fără îndoială, calitatea democrației și încrederea în sistemul politic european vor juca un rol dominant în consimțământul de europeni. Dacă lumea e mulțumită cu democrația din propria țară va fi mai greu de arătat utilitatea unei democrații supranaționale. Dar e de presupus că oamenii vor accepta o cetățenie europeană de vreme ce o pot păstra pe cea națională

De asemenea, a rămas nevoia de alternitate pentru contrast, astfel nu se conturează nici o identitate, fie ea națională, fie supranațională. Văzut de sus întregul Europei are alte striații, dar, în ciuda nou apărutelor turbulențe, el trăiește întoarcerea acasă, care e buchetul întregii călătorii.

În prezent, atât UE cât și Consiliul Europei încearcă, în mod deliberat, să construiască o identitate civică postnațională cu accent pe democrație, drepturile omului, economie de piață, statul bunăstării, diversitate culturală, acestea fiind considerate valorile europene determinante pe care orice stat care aderă la UE trebuie să le respecte.

În concluzie, Uniunea Europeană are dificila sarcină de a asigura identitatea culturală a popoarelor dar, în același timp, de a nu împiedica mobilitatea socială. Este vorba de acea Europă care încă își păstrează identitățile naționale mai presus decât ideile comunitare, lucru extrem de vizibil în campaniile electorale naționale. Trebuie învățată, așadar, dubla loialitate a cetățeanului european, atât față de națiunea de origine, cât și de națiunea politică a UE.

Identitate națională și naționalism

La ce anume ne referim când vorbim despre identitate națională și despre felul în care este construită aceasta? Abordarea mea se va baza pe ideile moderniste care susțin faptul că națiunile sunt construcții moderne, că naționalismul a precedat (și a condus la) crearea națiunilor și că naționalismul este în mare parte o ideologie politică care analizează puterea și statul modern. Identitatea națională este un tip de identitate colectivă care se supune națiunii. Conceptual de națiune este unul evaziv, care în termeni minimaliști poate fi interes ca o comunitate („imaginara” după cum spunea Anderson) formată din indivizi egali, care împart un set de valori comune. Aproape toți criticii sunt de acord cu idea că apartenența la națiune conține o dimensiune obiectivă și una subiectivă. Prima se referă la aspectele precum teritoriu, educația comună, la drepturile și îndatoririle legale comune și la revendicarea suveranității. Cea de-a doua dimensiune se referă la cultura comună, ce funcționează ca un adeziv care unește membrii comunității. Este important să subliniem diferența dintre “națiune” și “stat”. În timp ce națiunea este o comunitate de oameni care au aceiași istorie și o cultură comună, statul este o entitate legală care se bazează pe putere și autoritate și care deține suveranitate internă și externă asupra propriului teritoriu și a cetățenilor și este constituit din legi. Cu toate acestea, cele două concepte sunt confundate de ideologia naționalistă, a cărei doctrină este aceea că națiunea ar trebui să fie capabilă să se îndeplinească politic prin puterea statală. Această legătură se consolidează la nivel cultural. Ceea ce face ca o cultură să fie “națională” este tocmai faptul că ea este reglementată prin constrângeri instituționale (limba standardizată, sisteme educaționale, etc.)

Astfel, procesul de construire a națiunii și formarea identității naționale este un produs politic: este îndreptat către dobândirea sau menținerea puterii statale și este produsul elitelor care folosesc elemente din culturile grupurilor pentru a aduna sprijinul în masă. Cultura joacă un rol important în procesul formării identității și poate ajuta la explicarea caracterului adesea non-rațional al naționalismului. Rolul “miturilor, amintirilor, valorilor și simbolurilor” în formarea națiunii devine mai vizibilă odată cu modernizarea și inventarea așa numitului “print capitalism” („capitalism de tipar”). Acestea sunt consolidate de trecerea de la cultura orală la cea scrisă. Disponibilitatea în masă a acestora contribuie, ca “un instrument crucial în reproducerea culturală”, la crearea “mijloacelor de loialitate în baza identificării sociale”.

Astfel, Smith are dreptate atunci când spune că aceste simboluri și mituri ale trecutului comun sunt esențiale în aducerea împreună a diverselor comunități. Cu toate acestea, construirea națiunii ar trebuie să fie văzută ca un proces venit de sus în jos, în care elitele naționale selectează, modifică, utilizează și adesea inventează astfel de mituri ale descendenței comune. Dacă aceste povești ale trecutului comun sunt autentice sau fictive nu constituie un fapt relevant în studierea naționalismului: atâta timp cât membrii grupurilor le percep ca fiind reale și atâta timp cât acestea sunt eficiente în atragerea sprijinului pentru națiune, ele trebuie să fie luate în considerare atunci când analizăm naționalismul.

În epoca modernă identitatea devine mai mobilă, apare o anumită distanțare față de tradiție, iar individul își poate alege acum și construi, apoi reconstrui, identitatea pe măsură ce oportunitățile de viață se schimbă, se extind sau se îngustează. Identitățile există și sunt dobândite, revendicate și alocate în cadrul unor relații de putere. Identitatea este ceva asupra căreia se duc lupte și cu care se propun strategii: în politică, ea este și mijloc și scop, în dezbatere este implicată nu numai în clasificarea indivizilor ci și în clasificarea populațiilor.

Când vorbim despre identitatea națională putem spune că a fost o invenție specifică Europei moderne. Ea a stat la baza luptei pentru auto-determinare națională care, în secolul al XIX –lea, a făcut posibilă apariția statelor națiune și a regimurilor politice democratice. De aceea conceptul de identitate națională este definit și analizat în conexiune cu istoria statelor naționale moderne. Statul național modern este adesea văzut ca parte a proiectului de modernizare în societățile industriale. În acest proiect statul naționale este considerat a fi bazat pe identitatea națională, dar este văzut și ca având țeluri universale. Acestea includ o economie modernă, educație universală și uniformă și instituții specifice statului bunăstării, care să fie capabile să negocieze între diferitele clase și grupuri din societate. Pe de altă parte, în unele situații, un grup etnic dominant, având propriile lui valori și instituții, poate determina statul național.

Identitatea națională este generatorul și garantul stării de securitate a națiunii și susține raportarea individuală la structurile simbolice. Astfel încât, o imagine favorabilă a națiunii presupune dezvoltarea încrederii în simbolurile naționale, cunoașterea sensului sacru al acestora, consolidarea autorității care se bazează pe aceste simboluri.

Importanța politică în ceea ce privește identitatea națională rezidă atât prin faptul că insuflă cetățenilor un sens al intenționalității, încrederii și demnității prin încurajarea lor să se simtă acasă, cât și prin existența instituțiilor structurale majore ale economiei și politicii. Ea îi îndreptățește să descifreze semnele vieții instituționale și cotidiene.

Benedict Anderson încercând să ofere o interpretare identității naționale, definea națiunea drept o comunitate politică imaginată, iar deși este imposibil ca membrii unei națiuni să aibă contacte directe între ei, totuși, în mintea tuturor, trăiește imaginea comuniunii lor. Se pune accentul pe rolul mecanismelor psihologice individuale și al raporturilor sociale în configurarea identității naționale.

Punând-o în legătură cu alte două concepte la fel de importante, naționalismul și democrația, J. Keane definea identitatea națională drept o formă particulară de identitate colectivă care, în ciuda lipsei de contacte fizice rutiere, oamenii se consideră pe ei înșiși strâns conectați unii cu alții, întrucât vorbesc o limbă comună, locuiesc pe un teritoriu definit și percep ecosistemul acestuia cu o anume afecțiune, împărtășesc o varietate de obiceiuri și amintiri ca reprezentări ale trecutului istoric cu care se mândresc sau se rușinează.

Mai mult, putem spune că identitatea națională poate constitui adesea o dimensiune importantă și timpurie a identificării de sine. Schemele de clasificare a națiunilor pot fi asimilate încă din copilărie fiind implicate ideologii, dar și emoții și afecte.

Orice om dispune de o apartenență. Aceasta înseamnă că el este parte a ceva ce se afla dincolo de el, fiind acel ceva este întregul pe când omul nu e doar decât o parte. Acest ceva apare ca fiind un excendent calitativ, fiindcă îi reunește și îi identifică pe toți cei care vin din aceeași sferă. Dacă omul apare, ca fiind parte din component unei națiuni, el beneficiază de un excendent în comparație cu ceea ce el reprezintă de unul singur, acesta fiind totodată excendentul datorită căruia națiunea reprezintă mai mult decât un om luat singur.”

Identitatea nu este doar un dat sau o calitate neschimbătoare asociata unei persoane, ea este și o formă de relaționare, o declarare a trăsăturilor definitorii ale unei persoane sau a unui lucru. Identitatea este rezultatul unui proces de identificare.

Identitatea națională face apel la un principiu unificator în funcție de care membrii unei comunități conviețuiesc. “Națiunea nu este o noțiune simbolică ci o realitate tangibilă, un fapt al experienței sociale, un obiect de constatări precise: este un proces complex de raporturi și relații, o unitate sintetică. Statul național este personificarea politică și juridical a națiunii, el este națiunea (sufletească și economică) concretă văzută prin prisma organizatoare a categoriilor politice și juridice. Statul are menirea de a da o formă de centralizare forței de descentralizare a națiunii.”

“Identitatea pe care o avem, sentimentul unicității cu care ne revendicăm o determinare spațio-temporală în registrul existenței noastre ca entități inconfundabile în sistemul de coordonare etno-culturale, conștientizarea faptului că suntem de alții în plan identitar, prin limba, etnie, devenire istorică nu sunt de ajuns pentru a ne conferi acea calitate distinctă cu care ne împăcăm sau ne mândrim. Este nevoie ca această calitate să fie validată de ceilalți. Etalata sau intrată în competiție cu entități similare, dar străine și exterioare ei, identitatea națională nu își este sieși suficientă.”

Identitatea se formează pe o mitologie, un fond organic pe anumite reprezentări sociale. Putem exemplifica prin identitatea românească, care se sprijină pe o moștenire având ca figuri emblematice Traian și Decebal, Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân și își trage substanța din valorile creștine ale Ortodoxiei. În concluzie identitatea românească se definește prin trăsături etno-psihologice, dobândite și recunoscute.

Identitatea națională este de fapt rezultatul unor judecați și a unor procese de asimilare, bazate pe recunoaștere și decurgând dintr-o istorie glorioasă și cunoștința colectivă fiecărui individ în parte.

Identitatea națională în continuare reprezintă o problemă relevanță în țări integrate de decenii în UE, fiind regândita ca proces fundamental al societății actuale. Se poate vorbi despre exemplul Olandei, tara fondatoare UE care este interesată de reinventarea propriei identități naționale. Oficialii statului caută să dea un nou sens identității naționale iar specialiștii i-au în calcul necesitatea de a reimagina comunitatea națională olandeza în contextual impactului cu globalizarea. “Etnicitatea și globalizarea nu se exclud, dimpotrivă, sunt procese complementare ale lumii contemporane.”

Citându-l pe Samuel Huntington “Toate societățile se confrunta cu amenințați recurente la adresa existenței lor, care le pot nimici. Cu toate acestea, unele societăți sunt capabile să-și amâne sfârșitul, oprind și schimbând sensul proceselor de declin, înnoindu-și vitalitatea și identitatea. Cred că America poate face ast lucru și ca americanii ar trebui să-și asume din nou cultura anglo-protestanta, tradițiile, valorile, care timp de trei secole au fost îmbrățișate de americani, indiferent de rasă, etnie și religie și care au constituit izvorul libertății, unității, puterii, prosperității și ascendentului lor moral ca forța a binelui în lume.”

Rezumând, putem afirma faptul că identitatea națională este definite prin trăsăturile proprii, unice ale unei națiuni precum limba, cultura, religia dar și prin respectarea obiceiurilor, tradițiilor specifice comunităților naționale.

Modele ale construcției identității europene

În cazul identității europene, putem observa modele similare celor ale construcției identității naționale. Întrucât acest proces de formare a identității europene este în desfășurare, se poate observa că unele aspecte sunt mai bine dezvoltate decât altele. Fără îndoială, în cazul Uniunii Europene avem de-a face atât cu dimensiunea obiectivă (există un teritoriu și un set de drepturi și îndatoriri legale comune, care se manifestă prin structuri instituționalizate), cât și cu cea subiectivă (loialitatea comunității politice se construiește prin implicarea acelorași elemente: simboluri, mituri istorice, etc.).

La fel de important este faptul că proiectul Uniunii Europene este condus în principal de elite, în același mod în care sunt conduse și proiectele naționale, care pornesc de sus în jos, explicând și de ce sprijinul construcției unei comunității europene unite este mai ridicat în rândul elitelor politice și sociale și mai scăzut la nivelul de bază (cel puțin în etapele inițiale).

La nivel legal și instituțional, putem susține că Uniunea Europeană a trecut de proiectul inițial al comunității economice (a cooperării limitate la domeniul cărbunelui și oțelului, după cum a stabilit Tratatul de la Paris din 1951) și a luat forma suveranității. Diversele stadii din dezvoltarea Uniunii Europene arată caracterul non-linear al proiectului. Delanty identifica trei faze în evoluția europeană, fiecare dintre acestea corespunzând unei schimbări importante. După cel de-al Doilea Război Mondial, Comunitatea Economică Europeană (CEE) a pus accentul pe legăturile economice bazate pe cooperarea dintre statele suverane. În cea de-a doua fază (anii 1980), atunci când s-a renunțat la termenul “economic”, are loc o mutare a accentului de la cooperare la interdependență și o consolidare a integrării legislative și administrative, dar se menține accentul pus pe statele suverane. Odată cu începutul anilor 1990 (faza a treia), se schimbă încă o dată numele și se ajunge la Uniunea Europeană iar accentul este pus pe integrarea socială și pe crearea unui număr din ce în ce mai mare de legi și politici, totodată inventându-se noul concept al cetățeniei europene.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește cadrul instituțional al Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție, Banca Centrală Europeană, etc., sunt independente de guvernele naționale; membrii instituțiilor reprezentative (Consiliul, Consiliul European și Parlamentul European) au o misiune dublă, funcționând ca reprezentați guvernamentali și ai circumscripției electorale, dar reprezentând în același timp Uniunea ca întreg. În afară de dezvoltarea instituțională supranațională, eforturile făcute de către Uniunea Europeană în ceea ce privește construcția unei identități colective europene (cel puțin la nivel simbolic) au fost vizibile, mai ales în ultimele decenii. În acest proces au fost folosite o serie de tehnici. Au fost create simboluri puternice, de obicei asociate cu statul-națiune: Uniunea Europeană are un drapel, un imn, o zi a Europei și un motto. Poate că cel mai important simbol al unității europene este moneda unică ce, pe lângă valoarea evidentă pe care o are, “a fost concepută să atragă un public pan-UE […] fiecare dintre cele șapte bancnote poartă imaginea unui pod menit să reprezinte diferitele stiluri arhitecturale europene.”

Uniunea Europeană a pus de asemenea accent pe educație, creând programe precum Leonardo da Vinci, Erasmus, Comenius și Tempus, care încurajează schimbul cultural. Aceste proiecte au două obiective. Pe de-o parte au o valoare formală și subiectivă, care creează un sentiment de solidaritate prin apelarea la personalități ce au atât o valoare universală cât și una europeană. Pe de altă parte, joacă un rol important în educarea generațiilor tinere asupra modalităților de cooperare și schimb cultural între diversele părți ale Europei și astfel, pun accentul mai degrabă pe similarități decât pe diferențe.

În final, eforturile de creare a identității europene sunt de asemenea vizibile în limbajul folosit în discursul Uniunii Europene. “Mesajele bazate pe valori precum pacea, unitatea, prietenia și armonia arată dorința instituțiilor europene de a prezenta Europa ca o comunitate umană.”

Identitățile naționale și identitatea europeană: conflict sau recunoaștere mutuală?

Până în acest moment am evidențiat similaritățile dintre identitatea națională și cea europeană, punctând modul în care acestea au fost construite și articulate. Această discuție nu înseamnă însă că cele două identități sunt incompatibile, că relația dintre ele constituie un joc de suma nulă sau că pentru crearea unei identități europene trebuie erodată identitatea națională.

Pentru a examina dacă cele două identități sunt mutual exclusive sau cel puțin ostile una față de cealaltă, voi discuta două tipuri de abordări. Pe de-a parte, există opinia conform căreia identitățile naționale și cea europeană sunt în competiție și că în viitorul (cel puțin) apropiat este mult mai probabil că identitatea națională să fie cea care rezistă (opinie împărtășită în primul rând, dar nu exclusiv, de teoreticienii naționalismului, cum este Smith). Pe de altă parte, există o opinie, împărtășită printre alții de Habermas, conform căreia baza identificării cu Europa și comunitatea sa este radical diferită de cea a identificării cu o anumită comunitate națională; identitățile naționale și cea europeană sunt așadar compatibile și pot coexista pașnic.

Ambele puncte de vedere se bazează pe principiul general agreat că oamenii pot avea mai multe identități. Există mai multe modele prin care putem observa identitățile, modul în care acestea sunt afișate și felul în care interacționează. Pot fi distinse identități dispuse în cercuri concentrice, identități care nu pot fi separate pe nivele dar cu componente ce se influențează reciproc, identități transversale și identități separate. De asemenea, pe lângă numeroasele identități ale unui individ, este important să recunoaștem rolul alegerii în importanța și greutatea oferită unor identități particulare.

Acest cadru de analiză oferă posibilitatea ca identitățile naționale și cea europeană să coexiste. Deși indivizii au mai multe identități, contextele și circumstanțele specifice dictează ce identitate devine mai importantă la un anumit moment. Natura relației dintre diferite identități este dictată de categoriile în care se încadrează acestea.

Pot fi distinse identități contrastante și non-contrastante: primul tip se referă la identificarea cu grupuri ce aparțin aceleiași categorii, în timp ce al doilea tip se referă la grupuri ce aparțin unor categorii diferite. Pornind de aici, întrucât identitățile naționale și cea europeană concurează, așa cum am arătat, asupra unor structuri identice (obiective și subiective), ne putem da seama că ar putea exista condițiile necesare unei conflictualități între cele două identități. Factori precum declin economic, migrație, etc., pot provoca o reevaluare a identităților.

Smith considera că aceste situații sunt importante și că identitatea europeană nu poate fi obținută în detrimentul celei naționale. Argumentul său se bazează pe ideea că identitatea națională, odată formată, nu poate fi eliminată, întrucât se întărește singură în baza legăturilor cu vechile mituri culturale, memoriei colective, valorilor și simbolurilor etniei de bază. De cealaltă parte, identitatea europeană nu poate cere același angajament emoțional pentru că îi lipsesc ritualurile și ceremoniile identificării colective adânc înrădăcinate, pe care le are identitatea națională.

În mod similar, Shore arăta că procesul de formare a unei identități europene eșuează acolo unde identitățile naționale au reușit. Acesta spune că valorile europene comune precum tradiția greco-romană, etica iudeo-creștină, umanismul renascentist și individualismul, raționalismul, tradiția drepturilor civile, democrația și statul de drept, nu sunt adecvate pentru a oferi solidaritate. Mai mult decât atât, valori adânc înrădăcinate precum limba, miturile istorice, memoria colectivă și simbolurile pun accent mai degrabă pe separare decât pe unitate.

Dovezile empirice care contrazic ideea că identitatea națională și cea europeană funcționează ca un joc de sumă nulă sunt obținute prin chestionare (precum Eurobarometrul). Risse considera că astfel de statistici arată faptul că identificarea națională și cea europeană nu sunt percepute ca fiind contradictorii: oamenii se simt ca aparținând ambelor comunități. Alte statistici au ajuns la concluzii similare: o identificare mai mare cu UE nu implică un nivel scăzut a identității naționale. Voi încerca să analizez aceste argumente. Smith are dreptate atunci când menționează rolul crucial al culturii în determinarea naturii relației dintre identitatea națională și cea europeană. El susține de asemenea că dacă o națiune este văzută ca o construcție civică, bazată pe asocierea voluntară a unor cetățeni raționali, atunci conflictul nu este atât de vizibil ca în cazul în care națiunea este văzută ca o unitate culturală și organică. Distincția dintre națiunile civice/politice și etnice/culturale nu ne ajută întrucât subliniază tipurile de cazuri ideale care nu se reflectă în viața reală. Națiunile care sunt văzute mai mult sau mai puțin ca modele de tip civic (precum Marea Britanie, SUA sau Franța) limitează în mod constant aderarea la națiune din considerente etnice. Putem să ne uităm la legile de imigrare ale țărilor unde încă se practică excluderea de la cetățenie pe bază de descendență/origine.

Astfel, este dificil să ne imaginăm comunități care sunt, după cum spunea Habermas, legate exclusiv prin noțiunile abstracte ale îndatoririi civile și ale drepturilor omului. Sub toate acestea, trebuie să existe un sentiment al culturii comune care oferă membrilor comunității o legătură emoțională. Aspectul afectiv este crucial în consolidarea identității chiar și atunci când acea identitate se bazează pe drepturi și libertăți individuale. Chiar și atunci când drepturile și îndatoririle sunt foarte importante, formarea identității trebuie să treacă de acestea și să facă apel la aspectul cultural.

În contrast cu argumentul lui Smith, am arătat faptul că un sentiment al apartenenței bazat pe astfel de valori a fost construit în cazul statului-națiune și nu există niciun motiv pentru care acesta nu poate fi reprodus, lucru care se și întâmplă la nivelul UE. În principiu, “dispariția” identității naționale nu este o premisă pentru construirea identității europene. Oamenii pot avea identități multiple. Relația dintre cele două este specială din două motive:

Faptul că ambele concurează pe același tip de cadre instituționale;

Faptul că ambele concurează pe același tip de simboluri.

Mai mult decât atât, identitatea națională este temeiul ideologiei naționaliste și naționalismul susține că națiunea ar trebui să aibă întâietate în fața tuturor celorlalte forme de identificare socială. Pe acest fundament, naționalismul este capabil să facă apel la loialitate împotriva oricăror factori care ar putea amenința națiunea (suveranitatea națională): cu cât legătura pe care o simte un individ în relație cu națiunea este mai puternică, cu atât mai puțin individual va aproba măsurile care scad influența națională asupra economiei și politicii. Creșterea rolului Uniunii Europene în ceea ce privește economia, politica și cultura, ce au fost anterior sub controlul statului-națiune, afectează părerea despre națiune.

Identitatea națională nu funcționează ca un obstacol în calea dezvoltării identității europene, ci naționalismul. Identitatea națională accentuează ceea ce Billig numește “naționalismul banal” și este integrat în rutină zilnică. De exemplu, atunci când folosim termeni precum „noi”, „ei”, „aici”. Cu toate acestea, misticismul patriei-mamă poate cu ușurință invoca loialitatea și spiritul de sacrificiu al oamenilor, atunci când viziuni concurente asupra patriilor-mamă încep să tragă granițe diferite asupra acelorași spații.

După cum am menționat anterior, deși sondajele arată că oamenii simt că aparțin simultan comunității naționale și europene, atunci când vine vorba despre un transfer al suveranității de la statul-națiune la UE, naționalismul este capabil să influențeze alegerile prin puterea să afectivă. În astfel de cazuri, nu valorile civice joacă un rol important în evaluarea identității, ci forța emoțională. Risse considera că teoretic, categoriile de oameni precum fermierii și femeile ar trebui să fie mai loiale UE întrucât Uniunea alocă un procent destul de mare pe bugetul politicii agricole comune iar în cazul femeilor, pentru că UE a militat pentru egalitate dintre sexe; în ciuda tuturor lucruri, sprijinul pentru UE este destul de mic în ambele cazuri.

O soluție pentru că identitatea națională și europeană să coexiste este că identitatea să se detașeze de abordarea naționalistă în ceea ce privește necesitatea de a fi în concordanță cu statul. Cele două pot avea lucruri în comun și pot recunoaște diferențe într-un mod armonios atunci când nu mai concurează pentru același cadru instituțional.

Cu alte cuvinte, pentru că identitatea europeană să se definitiveze, este nevoie de o separare a naționalității de cetățenie și de o „extragere” a națiunii din stat. Acest lucru nu înseamnă că identitatea europeană se va forma cu siguranță, ci că acest proces de construcție a unei identități europene este pe termen lung și depinde de diferite contexte (cum ar fi scăderea naționalismului).

Concluzii

Lucrarea a analizat relația dintre identitatea națională și identitatea europeană, bazându-se pe două direcții de gândire: una care susține că identitatea națională și cea europeană se afla în conflict și că identitatea europeană nu o poate înlocui pe cea națională; alta care susține că identitatea europeană este construită pe un alt fundament decât identitatea națională iar cele două pot coexista.

Pe de-o parte, s-a susținut ideea că identitatea europeană nu poate concura cu identitatea națională deoarece nu are amintiri, mituri și tradiții adânc înrădăcinate, care pot induce sensul loialității la fel cum face și identitatea națională. Pe de altă parte, identitatea națională și identitatea europeană nu se află în conflict deoarece bază pentru care cer sprijin este diferită. Spre deosebire de identitatea națională care se bazează pe cultura comună pentru a uni oamenii, identitatea europeană este construită în jurul “patriotismului constituțional” și a drepturilor și libertăților individuale.

Există motive întemeiate pentru a crede că aceste abordări oferă o viziune îngustă asupra relației dintre cele două identități. Am susținut faptul că formarea identității europene implică impunerea simbolurilor, miturilor și amintirilor în același mod în care le-a impus și identitatea națională. Deoarece aceste mituri și amintiri nu sunt fixe (deși sunt adesea percepute ca fiind astfel), nu există niciun motiv pentru care să credem că aceste noi construcții nu pot fi la fel de puternice ca cele naționale și că nu le-ar putea la un moment dat depăși. În al doilea rând, deși identitatea europeană se bazează în mare parte pe suveranitatea populară și drepturile civice, are nevoie de o “cultură” comună pentru a conecta oamenii la nivel emoțional. În final, am susținut că deși atât identitatea europeană cât și identitatea națională sunt create după modele similare, nu se află neapărat în conflict. Mai degrabă naționalismul decât identitatea națională poate afecta dezvoltarea identității europene.

Studiu de caz

Impactul integrării europene asupra identității naționale sau altfel numit EUROPENIZAREA

În acest studiu mi-am propus să abordez tema europenizării societății românești în contextul interacțiunii dintre societatea națională și cea europeană.

Voi porni de la ipoteză conform căreia evoluția procesului de europenizare în România se afla în strânsă legătură cu procesul de aderare la UE. Necesitatea integrării României în Europa s-a făcut simțită imediat după căderea regimului comunist, așadar s-au formulat strategii de pregătire a societății românești de aderare în structurile europene.

Comunitatea europeană își asumă problemele survenite din deosebirile membrilor săi având în vedere faptul că în Uniune se afla tari cu nivele diferite de dezvoltare atât de ordin economic cât și social. Particularitatea europenizării este dată de raporturile dintre noii și vechii membrii ai UE.

Studiul de față este compus din mai multe părți după cum urmează: în prima parte se va regăsi o sinteză asupra unor teorii despre europenizare și voi pune problema societății europene, partea a doua a studiului va puncta problema identității europene și a celei naționale ajungând în cele din urmă la ultima parte ce va trata europenizarea societății românești.

Europenizarea

Procesul europenizării este unul complex și dificil datorită implicațiilor asupra sistemului de raporturi, norme și tradiții al fiecărui stat membru al UE.

Radaelli definea europenizarea drept un proces de “construcție, difuziune și instituționalizare a regulilor Uniunii Europene ce modelau discursul intern, identitățile structurile politice și politicile publice.”

Europenizarea conduce la afirmarea europenității direct în cadrul unui stat. Criteriile de selecție pentru europenism aparțin în mod cert indivizilor și grupurilor dincolo de apartenența la o comunitate națională.

Nu trebuie uitat faptul că în formarea acestui proces de europenizare un mare accent este pus pe interacțiunea dintre nivelul european și cel național vizând procedeele prin care are loc impactul asupra politicii interne.

Poate cea mai bună definiție a procesului de europenizare a fost dată de Fheaterstone, care susținea că “europenizarea este un proces continuu prin care se realizează adaptarea instituțională, adaptare politicilor comune și difuziunea culturală transnaționala.” Practic prin acest proces se încearcă o compatibilizare a instituțiilor și încercarea construirii unei culturi europene comune și nu în ultimul rând al unei identități europene.

Una din caracteristicile importante ale europenizării este aceea de a fi neuniforma. Acesta caracteristică se datorează în special nivelelor diferite de europenizare în statele membre în funcție de tradiția proprie dar și de momentul aderării la Uniunea Europeană.

Europenizarea cunoaște noi dimensiuni și se accentuează odată cu fiecare țară intrată în UE însă trebuie menționat faptul că încă de dinaintea aderării fiecare stat sau mai concret spus fiecare societate are deja o dimensiune europeană, atât de ordin istoric, vezi legăturile cu toate celelalte țări din spațial european din perioada comunistă, cât și social.

Am ales să vorbesc în continuare despre europenizare în contextual național. O analiză a europenizării societății românești are la baza istoricul parcurs de statul roman în perioada de dinainte de 1989.

Se cunoaște foarte bine faptul că România s-a remarcat printr-o politică proprie față de Comunitatea Proprie Europeană, ea fiind prima tara comunistă inclusă în sistemul de preferințe al comunității europene. Datorită acestei experiențe cu Comunitatea Europeană, România trebuia să aibă alt traseu în ceea ce privește relațiile cu UE după perioada comunistă. Din nefericire România a cunoscut și declinul prin pierderea câștigurilor din situația de membru privilegiat în relația cu Comunitatea Europeană înainte de 1989. Cele relatate anterior pot oferi explicația statutului de țară în curs de dezvoltare și cu siguranță acest statut a contat la momentul aderării în UE.

Nouă europenizare a României a trecut prin nivelul de adaptare a mediului intern la standardele Uniunii. Deși România a fost printre primele țări ce au solicitat aderarea la UE, având un background în relațiile cu Uniunea, însă acceptarea ei ca membru a avut loc abia în anul 2004.

Sondajele realizate în acea perioadă certifica un număr destul de mare de romani erau pentru aderarea României la structurile UE, însă de acest aspect ne vom ocupa la finele acestui studiu prin oferirea unor statistici în legătură cu problema studiată.

În cele ce urmează voi aborda tema societății europene, tema relevanță pentru țările din Uniune deoarece europenizarea are drept consecință formarea unei noi societăți diferite în spațial european față de societățile naționale.

În occident modernitatea s-a produs de jos în sus, pe când în România ea nu a fost realizată de societate ci impusă de statul național prin structurile sale instituționale.

Conform celor susținute de Diez Medrano “Procesul de europenizare al societăților naționale se distinge prin activitățile economice și politice ale cetățenilor naționali, ca urmare a interdependentei economice și politice tot mai strânse a statelor membre în cadrul Uniunii Europene.”

Se impune distincția între cele două procese capitale, primul fiind cel ce vizează europenizarea societăților naționale și al doilea fiind apariția unei societăți europene formată din grupuri transnaționale de cetățeni europeni a căror mentalitate și comportament să denote solidaritate Uniunii.

Același Diez Medrano vine cu exemple de căi ce conduc la apariția unei societăți comune (europene) prin identificarea cu grupuri europene, căsătoria sau acțiuni politice comune. Europenizarea este o condiție vitală pentru apariția unei societăți europene, aceasta înfăptuindu-se prin relațiile stabilite de turiști, studenți, muncitori sau mass-media între diferite țări, participanți la conferințe internaționale sau reprezentanți ai firmelor și companiilor.

Datele indicate de Eurobarometre susțin faptul că europenizarea societăților naționale și transformările asupra Uniunii Europene nu au avut niciun efect asupra gradului de identificare cu Europa de către cetățenii europeni, aceasta din urmă a avut loc datorită actelor de integrare europeană și de europenizare. Așadar în urma celor menționate este firească întrebarea Este posibilă o societate europeană?

Din punct de vedere sociologic instituțiile europene prezintă norme comune punându-se astfel bazele pentru încrederea între membrii societății însă nu este suficient. Totodată societatea europeană nu este omogena sau transnaționala, de aceea europenizarea are loc mai întâi la nivel instituțional drept un proces format din evoluții complexe în funcție de contextele naționale.

Prin europenizare se va ajunge la o societate ce va funcționa conform legilor generale astfel încât să se vorbească despre o singură Europa. Pentru a atinge un astfel de obiectiv fiecare stat va trebui să funcționeze din punct de vedere instituțional, la fel ca în orice altă zonă a Uniunii Europene.

După cum spuneam la începutul acestui studiu voi puncta problema identității europene și a celei naționale, așadar în continuare voi dezvolta aceasta problematică.

Înainte de a ne pune problema dacă romanii trec sau nu printr-o criză identitară din cauza aderării la UE, trebuie să dezvoltăm tema identității naționale, care contrazice de fapt teoriile conform cărora aceasta era o construcție teoretică ce aparținea mai multor științe sociale, ea fiind de fapt un concept care exprimă atitudini și mentalități.

Identitatea națională și identitatea europeană sunt două concepte puternic vehiculate în mass-media și în discursurile politicienilor. Ambele încearcă să descrie principalele caracteristici ale unor grupuri mari de oameni care trăiesc și muncesc în comun, fie datorită voinței lor, fie ca urmare a dezvoltării lor de-a lungul timpului. Un lucru cert este că identitatea este atât un dat făcând aici referire în mod evident la cea națională, fie o construcție voluntară și conștientă referindu-mă la cea europeană.

Identitatea națională este reprezentată de ansamblul caracteristicilor definitorii comune persoanelor ce aparțin unei națiuni. Ea face ca oamenii în calitatea lor de locuitori ai unui spațiu geografic delimitat să se asemene, să fie solidari să împărtășească aceleași valori, norme, idealuri și să aibă sentimentul apartenenței comune la neam prin recunoașterea tradițiilor și obiceiurilor.

Identitatea națională nu este un mit, ea trebuie privită drept produsul unei construcții voluntare și conștiente a persoanelor care își atribuie aceeași origine etnică, culturală, religioasă, socială și de limbă.

Identitatea națională reprezintă și un factor important de păstrare nealterată a caracteristicilor unei națiuni, pornind de la limbă, tradiții, valori, până la mândria de a aparține unei comunități deosebite, de a stăpâni un anume teritoriu.

Astăzi când ne referim la România ne referim la România în calitate de țară membru al UE și trebuie avut în vedere trei segmente după cum urmează: România profundă ce aparține istoricului național, România euro-navetiștilor și România ce face parte din structurile supranaționale.

Identitatea europeană rămâne o noțiune ambiguă și totodată o provocare a înțelegerii.

Totuși Manuel Castells afirma că ea derivă din practice culturale și sociale împărtășite de europeni, datorită mecanismelor ce acționează în spațial european precum internetul, educația, mobilitatea geografică, o piață europeană a muncii, multietnicitatea și multiculturalismul și rețelele de organizații de afaceri.

Identitatea europeană trebuie să fie înțeleasă drept un concept politic și nu o realitate culturală. Problema identității europene nu poate fi rezolvată printr-o identificare numerică. Identitatea europeană se naște din experiențele pozitive care sunt dobândite de-a lungul timpului sau altfel spus de-a lungul conviețuirii împreună a europenilor. Ea derivă din identitățile colective și nu poate fi creată artificial.

Conform celor susținute de Beciu și Perpelea “Identitatea europeană nu se poate constitui spontan, sau ca urmare a unei voințe instituționale sau de grup. Ea este, un proces desfășurat în timp, mai mult sau mai puțin îndelungat, de către colectivități umane și sociale concrete. Ea se construiește într-un context european, alcătuit din opinia europeană, cadrele de interpretare europene, interesul general european și referențialul „noi” “

Există situații care pot conduce la apariția unor tensiuni între identitatea națională și cea europeană, putem oferi drept exemplu criza financiară, însă și în astfel de circumstanțe identitatea europeana este asociată cu identitatea națională, deoarece identitatea națională nu poate fi îndepărtată sau înlocuită.

Identității europene îi lipsesc legăturile cu valori și simboluri culturale profunde, de aceea se spune că identitatea europeană a eșuat acolo unde cea națională a reușit să se impună, adică în dimensiunea emoțională. Limă, miturile și simbolurile naționale evidențiază mai mult diferențele decât unitatea. Privind în această perspectivă, putem spune că identitatea europeană vine ca o completare a identității naționale, vine în prelungirea acesteia în a-i oferi o multidimensionalitate de care identitatea națională nu beneficiază.

Valorile care stau la baza identității europene dar nu pot crea solidaritatea umană sunt raționalismul și individualismul sau democrația.

Dragoman susține că în ceea ce-i privește pe romani, ei se văd mai mult membrii ai statului național decât cetățeni europeni. În urma unei cercetări în orașul Sibiu, în anul 2007, reiese faptul că romanii se identifica înainte de toate romani. 4% dintre respondenți au afirmat că au o identitate europeană, un procent nesemnificativ în comparație cu 33,6% care se identifică cu nivelul național și 27,7 % cu nivelul regional.

Romanii nu sunt încă pregătiți de a accepta o identitate europeană care să le limiteze suveranitatea statului național.

Europenizarea societății românești

După cum reiese din cele relatate mai sus europenizarea este concepută drept un proces al instituțiilor europene asupra instituțiilor interne. Majoritatea discuțiilor sunt strâns legate de motivațiile și aspirațiile societății românești de a se europeniza, despre contextele economice, sociale și istorice în care se produce europenizarea în România, prioritară fiind europenizarea politică fără a se pune mare accent pe cea socială, culturală sau economică.

Procesul de europenizare cuprinde o gamă largă de acțiuni precum: industrializare, mijloace de comunicare, democrație, stabilitate, integrare europeană și înlăturarea discrepantelor față de alte state europene.

Societatea românească s-a aflat de-a lungul timpului și se afla într-un permanent proces de modernizare. Trebuie să recunoaștem că avem un ritm lent, inegal însă aceste este impus atât de necesitățile interne cât și de provocările externe. Romanii au acționat pentru o dezvoltare modernă prin câștigarea independenței și unirea tuturor romanilor sub aceleași structuri statale. Totodată a parcurs un drum lung de la regimurile vechi la cele noi, a schimbat instituții, a adoptat legi și s-a ajuns la imitarea instituțiilor occidentale.

Romanii au suportat consecințele propriilor moșteniri așadar europenizarea, mai ales în acest caz, este un proces îndelungat.

Europenizarea se produce într-un spațiu public național dominat de actori precum elite intelectuale și politice, organizații multinaționale, grupurile de muncitori romani aflat în țări europene, însă în mică măsură asupra marilor grupuri sociale și opiniei publice românești.

Europenizarea societății românești ar trebui să se axeze pe rezolvarea problemelor sociale care nu au găsit o rezolvare de-a lungul perioadei moderne.

Trebuie menționat faptul că încă nu s-a elaborat o teorie a dezvoltării României ca stat membru al UE, astfel se explică faptul că nu se iau în seama particularitățile ei de dezvoltare socială și economică.

Au fost înființate nenumărate instituții, agenții europene de consultanță, fundații însă acestea nu acorda o importanță sporită strategiilor de dezvoltare europeană a României.

Societatea românească este pe cale de a se europeniza și un aport important este adus de companiile multinaționale. Un aspect important care trebuie înțeles este acela că europenizarea nu este produsă doar de elite și intelectuali ci și de grupurile de lucrători romani care lucrează în țări membre UE.

Procesul europenizării în societatea românească va fi deplin în momentul în care cea din urmă menționată își va depăși mentalitatea de periferie a Europei, dominată de o populație ce este obligată la un nivel de viață scăzut, rar întâlnit în țările fondatoare UE.

Societatea românească este totodată supusă influențelor globalizării ce a produs transformări ce influențează direct viața romanilor de astăzi. Poate că provocarea majoră a României este decalajul dezvoltării economice, cu mult mai mare față de cel al statelor din Uniunea Europeană.

Din păcate în loc să susțină procesul de europenizare, resursele intelectuale ale societății românești, decid să-și îndrepte atenția către spații europene dezvoltate unde-și pot oferi un nivel de viață ridicat și condiții de exercitare a profesiei.

Principalii beneficiari ai aderării sunt tinerii, ei aducând beneficii țărilor gazda și consecințe nedorite asupra societății românești în ceea ce privește echilibrul demografic dar și social.

Unul din paradoxurile din ziua de azi este că deși suntem membrii ai Uniunii Europene, modelul cultural și de dezvoltare către care ne îndreptăm și din care am făcut o prioritate nu este cel european ci cel al SUA.

Spațiul public este bombardat de dezbateri ce au în prim plan valori și idei din cultura Americană. Preluarea ideilor și experiențelor din SUA nu înseamnă americanizarea spațiului românesc la fel cum aplicarea normelor europene nu înseamnă occidentalizarea acesteia iar conservarea unor tradiții în spațiul european nu înseamnă balcanizarea Europei.

Toate discursurile din spațiul public românesc asociază europenizarea cu o nouă modernizare. Aceasta modernizare nu e altceva decât un proces economic și social sau altfel spus mult așteptatul proces economic și social ce va face din România un stat organic integrat cum se cuvine în spațiul european.

România se distinge printr-o succesiune de tranziții niciuna finalizata deoarece modernizarea este un proces în plină desfășurare, mai ales la nivel instituțional.

După cum menționăm anterior actul de aderare aparține doar elitelor, prin elite incluzând toate categoriile acestora de la cele politice științifice, culturale, până la cele economice. Într-o societate modernă elitele se conformează mai repede cerințelor stabilite înafara cadrului național, pe scurt sunt cosmopolite pe când oamenii sunt ai locului.

În ceea ce privește elitele spațiului național românesc, deși având viziune spre lumea de dincolo de granițe, ele nu sunt pe deplin cosmopolite. În societatea românească acțiunea maselor este mai puternică decât cea a elitelor.

Europenizarea în mod cert presupune și costuri. Cine suporta aceste costuri? Deși sunt destul de multe programe ce susțin economic proiecte ce pe termen lung ar trebui să aducă beneficii, europenizarea se realizează prin efortul întregii populații. Toate aceste schimbări au avut influenta directă la nivelul individului, pentru unii aducând pierderi în timp ce pentru alții au reușit să ofere nesiguranță. Foarte puțini sunt cei ce se declară cu adevărat mulțumiți și câștigați din urmă acestui proces. Europenizarea societății românești ar trebui să diminueze discrepantele dintre categoriile sociale, nu să le adâncească și să creeze temeri.

O parte din România a ales să ia calea europenizării prin angajarea în spațiul european, pentru realizarea telurilor profesionale. De cele mai multe ori motivele nu erau atât de ordin financiar cât al experiențelor legate de locul de muncă.

România se europenizează și se modernizează în funcție de mediul social. Sectorul privat se va moderniza mai repede decât cel de stat, orașele mari au o viteză de modernizare mai mare decât orașele mici însă de departe cea mai grea situație o are statul datorată deficitului de modernizare al neadaptării la evoluția economică și tehnologică de astăzi.

Pornind de la premisele teoretice oferite am cercetat așteptările, atitudinile și cerințele romanilor față de UE.

Pentru noi romanii integrarea în structurile Uniunii Europene reprezintă un deziderat din ce în ce mai accesibil. Practic nu se mai pune problema dacă ne vom integra ca stat în structurile UE ci când se va întâmpla asta. În cele ce urmează voi face o prezentare a atitudinilor europenilor cu privire la UE și procesul de integrare europeană folosindu-mă de datele unui sondaj (Eurobaromentru) realizat la nivel național pe un șantion de 1199 de subiecți.

Obiectivele cercetării sunt:

Cunoașterea direcțiilor de evoluție în România și UE

Cunoașterea gradului de informare a românilor cu privire la UE

Cunoașterea efectelor aderării

Cunoașterea modului în care romanii își percep viitorul ca cetățeni membrii UE

Majoritatea romanilor au susținut aderarea României la UE, însă de-a lungul timpului a scăzut procentul persoanelor care susțin faptul că apartenența la această comunitate este un lucru bun.

Conform Eurobarometrelor din perioada 2007-2010, în anul 2007, 71 % din romani au fost de acord cu afirmația conform căreia calitatea de stat membru este un lucru benefic, procent ce a scăzut la 64% în 2008 și 2009 ajungând la 55% în anul 2010.

În prezent doar 49,4% mai susțin faptul că este un lucru bun că România este stat membru UE. Pornind de la aceste date deducem că doar o mică parte a românilor se identifică cu Uniunea Europeană.

Rezultatele arata că 61,2% dintre respondenți se simt doar romani, 37,7% se simt în primul rând romani, 1,4 % se simt doar europeni și apoi romani și doar 0,4% doar europeni. (Figura 1)

Figura 1.

Din punct de vedere socio demografic persoanele care nu se identifică cu UE sunt mai în vârstă și au un nivel de educație mai scăzut. Vârsta medie a celor ce se identifica doar cu statul națiune este de 48 de ani.

În ceea ce privește venitul există o relație bună în ceea ce privește aprecierea veniturilor familiale și identificarea cu UE. (Figura 2.) 80 % din persoane susțin că au tot ce le trebuie fără să fie nevoite să se restrângă de la ceva ce ei consideră de ordin european, doar 30% din respondenții ce au cel mult venituri pentru strictul necesar se identifică cu UE.

Figura 2.

Sentimentul de noi este mai ridicat atunci când ai acces la spațiul european și intri în contact direct cu ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene. Cei care se bucura de mobilitatea în spațiul European se identifica mai ușor cu societatea europeană.

Rezultatele cercetării arata că există o relație semnificativă între identitatea europeană și vizitarea altor state membre.

Așadar 31,6% dintre respondenți care nu au vizitat nici o țară europeană se simt europeni, procentul ajunge la 52,2% pentru cei care au vizitat odată, respectiv 58,7 % pentru cei care au vizitat de mai multe ori state membre ale UE.

Respondenții din mediul rural se identifica într-un număr mai scăzut ca fiind europeni decât cei aflați într-un mediu urban. O explicație pentru faptul că 40,7% dintre orășeni și 31,5% dintre cei care locuiesc în mediul rural se declară europeni, este aceea că românii din mediul anterior menționat sunt mai apropiați de identitatea culturală, prin identificarea cu comunitatea decât cu cea politică.

Pornind de la relația dintre identitatea europeană și avantajele percepute ca rezultând din apartenenta României la UE, putem vorbi de o identificare cu Uniunea. Așadar respondenții care consideră că aderarea României aduce avantaje sunt în mai mare măsură europeni decât cei care consideră că aderarea României nu aduce avantaje. (Figura 3)

Figura 3

In ceea ce priveste nivelul informarii vis a vis de UE, informatiile pe care la au romanii sunt autoevaluate pe o scala de la 1-10 ca fiind plasate in jurul valorii de 5. Cei ce declara ca stiu mai multe despre UE si institutiile sale sunt cei ce discuta in general despre politica. Fiind mai informati, avand studii superioare sau intentia de a pleca la studii in strainatatenutresc si o atitudine mai buna fata de UE.

Odata cu inregistrarea cresterii nivelului de venituri, romanii instariti declara ca au mi multe informatii despre UE si institutiile sale.

Cu cat o persoana se declara mai bine informata cu atat opinia sa referitoare la UE este mai buna. Toate aceste date ne conduc la ideea ca elitele sunt cele care au mai multe informatii si o imagine mai clara asupra Uniunii, elitele economice si culturale fiind cele mai in masura capabile sa participle active la promovarea valorilor europene.

O analiza interesanta, teoretica si empirica, a sprijinului politic de care se bucura procesl de integrare europeana din partea opiniei publice romanesti a realizat-o Corneliu Bjola in lucrarea sa “Inapoi in viitor: re-vitalizarea idealurilor Uniunii Europene prin extinderea catre Europa Centrala si de Est. El a folosit ca punct de plecare testarea in context politic romanesc a unor modele teoretice analizate pana in present numai pentu tarile membre UE.

Practic el demonstreaza ca suportul public romanesc pentru integrare este asigurat de romanii care au drept caracteristici un nivel ridicat de toleranta etnica, sociala si culturala,nationalitatea romana, neincrederea in institutiile nationale si venitul scazut.

Generic vorbind, principalele avantaje pe care Uniunea le-ar avea de pe urma integrarii tarilor Est Europene ar putea fi sintetizate in: o piata mai mare, lucru ce ar stimula concurenta si economiile de scara, crescand competititivitatea produselor, acces la resurse mai ieftine, forta si stabilitate politica.

Pe de alta parte reticentele pe care le-ar avea Uniunea cu privire la state cu econmie scazuta precum Romania, s-ar datora eforturilor financiare pe care trebuie sa le depuna UE, dupa aderare, pentru integrarea efectiva noilor membrii.

In concluzie Romania va avea nevoie de o perioada lunga de timp pentru a recupera decajul de dezvoltare fata de UE.

La nivelul populatiei ideea integrarii este favorabila insa toti privesc prin prisma posibileleor avantaje si mai putin prin cea a acosturilor unui astfel de process.

Concluzii

Europenizarea reprezinta procesul de schimbare in societatea romaneasca prin conformarea cu deciziile UE.

Institutiile romane trebuie sa inteleaga ca europenizarea societatii romanesti este benefica atat pentru romani cat si pentru membrii europeni insa in conditiile in care raspunde cerintelor reale ale romanilor.

Daca schimbarea va avea loc doar la nivelul strict impus de regulile Comunitatii Europene se risca producerea unei europenizari tendentiale.

Europenizarea constituie scopul proceselor de modernizare a societtii romanesti insa nu trebuie confundata cu occidentalizarea.

Pentru integrarea europeana, Romania nu are alta cale decat europenizarea societatii in toate componentele ei.