Identitate Europeana Si Identitate Nationala

Cuvânt înainte

Enigma identitară este una din cele mai profunde problematizări ale omului contemporan. “Cine sunt eu?” nu este doar o întrebare specifică adolescenței, ci este strâns legată de esența umanului. Plasarea acesti întrebări într-un context istoric, cultural și spiritual, sporește gradul complexității acestei lucrări și necesită o abordare multidisciplinară. Departe de a ne descuraja, acest fapt ne-a ambiționat să ne apropiem de tema identității europene și naționale, identități reale, dar și mitice.

Identitatea europeană nu se suprapune peste granița geografică sau istorică a Europei. “Așa cum excrescența vestică a continentului euroasiatic se numește Europa, cea sud-estică se numește India. India s-ar putea socoti continent cel puțin cu aceleași drepturi ca și Europa, numărul locuitorilor și suprafața ei nefiind mai prejos. Ea posedă propria ei istorie și cultură, net delimitată de restul Asiei. În fine, Himalaya constituie o graniță naturală între India și Asia, pe cînd Uralii, una arbitrară între Europa și Asia.” De altfel, nici identitatea națională autentică nu se poate limita la granița statului în care s-a născut sau la o singură etnie.

Considerăm că identitatea europeană reprezintă un set de valori ce au căpătat caracter universal. Fără a se suprapune în întregime cu Occidentul, credem că valorile europene sunt occidentale. Acestea nu se suprapun în totalitate cu Occidentul deoarece imperiile coloniale europene au răspândit aceste valori în toată lumea. Mai mult, Statele Unite reprezintă o formă alterată a Occidentului, un al doilea Occident. Deși au fost adoptate de mare parte din lume, valorile europene sunt mult mai accentuate în Europa, în special în Vest. Identiatea europeană trebuie înțeleasă într-o largă construcție politică, culturală și spiritual-conceptuală. Acest proces este unul ce acoperă cel puțin 2500 de ani de istorie, iar conceptele ce-i stau la bază, transcend cu mult realitatea socio-politică și culturală. Vastitatea subiectului nu va putea fi epuizat niciodată. Din aceste motive, lucrarea reprezintă doar o încercare de a comprehensa aspectele fundamentale ale dezvoltării paralelice ale identității europene și naționale.

Am ales să ne pronunțăm asupra acestui subiect și din dorința de a ne vindeca pe noi de multe prejudecăți. Identitatea europeană nu este o invenție a secolului XX, așa cum nici identitatea națională nu s-a născut în secolul al XIX, ele doar s-au manifestat și au căpătat o largă susținere politică și populară în trecutul nostru recent. Omul și-a căpătat indentitatea privind pe alți oameni. Felul în care vedea lumea a fost influențat iremediabil de cel de lângă el. Așa au apărut identități „naționale” încă de la primele comunități și triburi. La rândul lor, ele au intrat în contact cu alte comunități. O comunitate a avut de ales de a se conserva sau de a se reforma. Acest dialog cu alte culturi a creat o dialectică cu dublu sens: interior-exterior, exterior-interior. Unele culturi au dispărut și urma lor s-a pierdut aproape în întregime. Altele s-au destrămat dar și-au transmis valorile esențiale ce au fost asimilate de alte culturi. Încă de la începuturi, deși comunicarea era foarte restrânsă, a existat tendința culturilor de a deveni civilizații. Chiar și așa, în interiorul oricărei civilizații au existat particularități culturale și diferențe. Așa a apărut în spațiul european civilizația greco-romană ce și-a impus dominația. Evul Mediu Timpuriu a adus o nouă paradigmă identitară, creștinismul. În concepția oamenilor de atunci, Europa era similară cu creștinătatea. În acest proces, o bună parte a moștenirii greco-romane a fost pierdută. Ea a fost regăsită de Renaștere și Iluminism. În paralel, de la căderea imperiului roman și până în a doua jumătate a secolului al XX, spațiul politic european a fost foarte divizat. Tendințele de hegemonie europeană au avut o viață scurtă. Europenii au trăit mereu între o identitate național-locală și una universalistă. Valorile europene și naționale ce au adus progresul, au alimentat și cele mai sângeroase conflicte. Valabil este și invers, conflictul este cel care a alimentat progresul și a răspândit valorile europene. Cele mai multe lucrări de specialitate s-au concentrat pe conflictul dintre identitatea europeană și identitatea națională. Noi credem cu tărie că acest conflict are baze empirice dar opinăm că putem privi aceste lucruri dintr-o cu totul altă perspectivă. Aceste identități nu au putut exista una fără cealaltă. Ele s-au hrănit reciproc și au coexistat în conștiința europenilor. Identitatea europeană asigură o bază solidă ce protejează drepturile omului și cetățeanul de abuzurile statelor. Identitatea națională este ceea ce ne oferă mobilitate și capacitate creatoare. Inovația reală poate renaște din asimilarea acestor identități de către conștiința umană.

În contextul globalizării, ne dorim să promovăm o variantă alternativă. Nu credem că un naționalist cu spirit universal este o utopie. Din contră, acesta este produsul spiritual autentic european, un intelectual onest, ce a reușit să se împace cu propriul trecut și a putut privi dincolo de prejudecăți. „Poate că în această coexistență a contrariilor stă cheia cu care am putea descifra enigma lui Eminescu: faptul că acest pesimist în filosofia lui teoretică, era atît de optimist cînd interpreta istoria și politica românească; faptul că acest tradiționalist era însetat de culturile occidentale și extrem-orientale; faptul că acest conservator a înfăptuit cea mai radicală revoluție ligvistică, fundînd în bună parte poetica română modernă și contribuind, ca nimeni altul, la purificarea, însănătoșirea și îmbogățirea prozei literare și didactice. Poate că acestă coexistență a contrariilor era cerută chiar de structura omului universal așa cum tindea să-l întruchipeze geniul lui Eminescu.”

Lucrarea este compusă din trei părți: Identitate europeană, Identitate națională și Dincolo de prejudecăți. Identitatea europeană cuprinde două mari capitole: Geneza construcției istorice și Geneza construcției spirituale. Primul capitol își propune să analizeze originile și procesul de dezvoltare al identității europene din perspectiva istoriei politice, sociale și culturale. Al doilea capitol tratează problema identitară europeană dintr-o perspetică a elitelor, o perspectivă mult mai abstractă și complexă. Dacă primul este o „istorie a armelor”, al doilea este o „istorie conceptuală”. Primul arată cum istoria a influențat cultura. Construcția spirituală demonstrează vitalitatea culturii ce marchează decisiv istoria. Delimitarea epocilor și curentelor culturale este mereu arbitrară. Am inclus Renașterea în Evul Mediu pentru primul capitol deoarece umaniștii au fost elite izolate, ce nu s-au rupt în întregime de instituțiile bisericești și nici de Dumnezeu. Chiar și descoperirea noului continent este o perioadă de tranziție, coloniștii acționau în numele lui Dumnezeu și a Bisericii Catolice. Opinăm că Renașterea, prin faptul că a pus omul în centrul Universului, aparține Epocii Moderne din punct de vedere conceptual, așa că ea a fost tratată în capitolul doi alături de Iluminism. A doua parte conține și ea două capitole. Primul abordează tema naționalismului în genere. Următorul încearcă să definească românismul, specificul culturii noastre. Ultima parte este o încercare filosofic-epistemologică de a sintetiza ce reprezintă identitatea pentru omul contemporan și are rol conclusiv.

I- Identitate europeană

1) Geneza construcției istorice

a) Lumea greco-romană:

Într-un mod aparent paradoxal, începuturile Europei sunt reprezentate de Grecia antică. Elenii nu se identificau ca fiind europeni sau ca făcând parte din continentul european. Atenția lor se concentra pe Marea Edgee și pe Asia Mică. Popoarele aflate în nord, dincolo de Peloponez, erau considerate barbare: “ Herodot se miră că a lui compatrioți atribuiseră acestei regiuni numele unei fiice a regelui Feniciei, dusă în Creta de răpitorul ei, Zeus. Grecii întorc spatele în mod evident continentului și nu cunosc decât Mediterana, ce avea să devină centrul vieții și comunicației din Imperiul Roman”. Limita vestică a expansiunii grecești o va reprezenta Sicilia și Marsilia. În rest, eforturile elenilor se vor îndrepta spre Orient și spre autoguvernare.

La originile științelor de bază ale lumii precum aritmetica, geometria, fizica, astronomia, medicina, teologia (înțeleasă ca ștință a lucrurilor divine), gimnastica, arta și politica, se află filosofia grecească. Filosofii antichității greco-romane se asemănau, în unele privințe, cu personalitățile renascentiste. Aveau aceeași sete de comprehensiune și dețineau cunoștințe temeinice despre toate științele vremii. Acesta este unul din motivele care legitimează afirmația conform căreia filosofia oferă bazele epistemologice pentru orice știință. „Practicile magice, concepțiile mitologice și religioase nu împiedică nicidecum aceste societăți să producă raționalitate. Dar acolo raționalitatea este difuză, împrăștiată, îmbibată de non-raționalitate, și este doar instrumentală, adică adaptată scopurilor practice cărora le este destinată. În schimb, în Grecia s-a dezvoltat o sferă autonomă de raționalitate, destinată nu doar scopurilor practice ale activității sociale, ci gândirii teoretice și reflecției asupra tuturor problemelor.” La o privire mai atentă asupra culturii grecești, putem observa că societătea grecească era mult mai bine ordonată, chiar până la obsesie. Elenii credeau într-un univers logic, în care fiecare parte își are locul. Și alte societăți erau raționale, dar grecii au fost cei care și-au construit lumea plecând de la pilonii de bază ai rațiunii și științei. Și din acestă perspectivă, ei se apropie de valorile Occidentale de azi.

Dacă privim astăzi Occidentul îl putem opune într-un mod arbitrar, Orientului. După ce facem media și tragem linia, Occidentul este caracterizat de raționalitate, laicizare, științificitate și tehnologizare într-un mod mai accentuat decât Orientul. Acestă paralelă credem că se aplică și antichității. Grecii aveau armate mici, dar mult mai bine înarmate și antrenate decât perșii, aveau nave de război mai rapide, mai ușor de manevrat și focul grecesc ce nu putea fi stins cu apă. Cultura elenă inventase noi forme de manifestare a spiritului. Geografia muntoasă facilita o poziție strategică bună, dar nu oferea prea multe pământuri fertile pentru ferme. Când o cetate devenea aglomerată, tinerii erau încurajați (uneori cu forța) să întemeize noi colonii. Cetățile-stat se aliau în cazuri rarisime împotriva unui inamic barbar, doar dacă acesta amenința întregul areal grecesc. În rest, micile state purtau o aprigă concurență economică și militară, o luptă bazată pe principiul balance of power. Toate acestea au încurajat inovația.

Din multe privințe, concurența și fărămițarea a alimentat o cultură mai apropiată de capitalism. În comparație, celelalte regiuni ale lumii erau dominate de imperii. Imperiul nu poate stimula mentalitatea reformistă din comunitățile mici deoarece principalul lui obiectiv este de a conserva ceea ce a cucerit. Opinăm că acest fapt ne poate sugera foarte mult despre actuala Uniune Europeană și al său program crucial de diversitate culturală. Un alt aspect relevant este apariția unor prime “clase sociale”. Atât Platon, cât și Aristotel, vedeau cetatea ca pe un organism, iar cetățenii cu diferitele lor ocupații, ca pe o parte integrată a acestui organism. Fiecare trebuia să primească ceea ce merită, în funcție de rolul jucat în cetate. Exista o limitare serioasă a libertății individuale, dar era o variantă mai aproape de realitate față de ce oferea aristrocrația orientală sau sistemul înschis de caste. Când spunem Grecia, ne gândim la democrația ateniană. Înțeleptul Solon legiferase că cetățeanul nu are voie să se sustragă de la o controversă publică. Chiar dacă libertatea privată era restrânsă, libertatea publică era încurajată.

Poate că și din acest punct de vedere, avem de învățat de la greci. În contextul în care prezența la vot pentru Parlamentul European, și chiar pentru alegerile naționale, este din ce în ce mai scăzută, ne putem întreba dacă prețuim cu adevărat democrația. Și chiar dacă nu a scăzut într-un mod spectaculos, participarea politică era scăzută încă de la impunerea votului universal. Acesta a fost un drept câștigat de nenumărate generații sacrificate. Cum putem să ne imaginam că putem să ne trăim propria identitiate și prin acestă trăire să emanăm o entitate politică sănătoasă, dacă nici măcar nu suntem conștineți de ea? Răspunsul dialectic la acestă întrebare reprezintă esența spiritului european.

Pe de o parte, s-ar putea răspunde că Occidentul însuși se află într-o criză identitară. Despresia, incapacitatea de găsi un sens vieții și lipsa unei identități în care oamenii să se regăsească l-au făcut pe om să realizeze cât de neînsemnat este.

Pe de altă parte, se poate afirma un crez idealist-existențialist. El este foarte bine sintetizat de David Mitchell: "Viața mea se ridică la nu mai mult decât o picătură într-un ocean nelimitat. Cu toate acestea, ce este orice ocean, dacă nu o multitudine de picături?"

Din păcate, factorii ce au favorizat ascensiunea statelor grecești s-au întors împotriva lor. În Republica, Platon sugerează că grecii nu ar mai trebui să se lupte unul împotriva celuilalt și că ar trebui să se unească împotriva unui inamic comun, popoarele barbare. Este, poate, un prim sentiment al apartenenței la o cultură comună. În cele din urmă, statele grecești au fost incapabile de solidaritate (ajutorul dat romanilor împotriva macedonienilor) și s-au prăbușit. Credem că și acest factor trebuie luat în considerare când judecăm relația dintre identitate națională și identitate europeană. Poate că a sosit contextul istoric în care avem de ales dintre a fi solidari sau de a dispărea din punctul de vedere al importanței politice în contextul sistemului internațional.

Aristotel vedea comunitatea politică ca pe un grup restrâns pe care îl puteai cuprinde cu vederea. Filosoful grec fusese adus de regele Macedoniei Filip al II-lea să-i fie profesor fiului său. Alexandru cel Mare va depăși cu mult viziunea statului-cetate grecesc și la vârsta de doar 32 de ani va stăpâni cel mai mare imperiu pe care omenirea îl cunoscuse până atunci. El pacificase cetățile grecești, cucerise Egiptul, Orientul Mijlociu, Pakistanul și nordul Indiei de azi. Politica sa era diferită de cea din polisurile grecești. În loc să impună cultura grecească cu forța, acesta a fost tolerant cu toate popoarele cucerite. În primul rând s-a axat pe o toleranță religioasă. A fost proclamat zeu de către egipteni pentru măreția de care a dat dovadă. În al doilea rând, s-a căsătorit cu o barbară, fiica lui Darius al II-lea al Persiei pe care îl învinsese. La contactul dintre civilizații, întotdeauna cultura cea mai puțin bogată împrumută elemente de la cea mai complexă. Dar procesul nu merge într-o singură direcție, ci și cultura dominantă are de câștigat de pe urma acestor schimburi. Cu alte cuvinte, politica lui Alexandru Macedon a răspândit elenismul în mare parte din lumea descoperită atunci. După moartea sa prematură, imperiile ce s-au format din destrămarea imperiului lui Alexandru cel Mare, au căpătat anumite particularități culturale de pe urma schimbului elenismului cu popoarele barbare. De altfel, majoritatea invențiilor apar o singură dată, iar apoi se răspândesc mult peste granițele între care au fost create. Acest aspect oferă o explicație parțială pentru gradul de dezvoltare avansat al civilizației islamice medievale, în comparație cu evul mediu creștin. Poate că acest fapt a facilitat și dialogul cultural fecund dintre cele două civilizații, de exemplu coexistența dintre mauri, evrei și creștini în Spania. În concluzie, încă din antichitate, valorile europene au avut tendința de a se universaliza si de a intra într-un dublu dialog: cu alte culturi și cu sine.

În ciuda tuturor acestor considerente, ar trebui să fim conștienți de un alt aspect. Filosofia grecească își are rădăcinile în Orient și în mit. Omenirea a dat civilizații înfloritoare mult mai vechi decât cea elenă. Chiar și în sens cultural, sintagma „vechiul continent” este forțată. În special în prima fază a elenismului, mulți înțelepți au călătorit în Egipt și Orientul Apropiat, de unde au împrumutat cunoștințe pe care nu le aveau. Aristotel considera că mitul precede filosofia și științele. La originile cunoașterii, în opinia sa, se află mirarea. Omul a încercat să-și explice realitatea inventând niște legi de natură divină. Ele se aseamănă cu postulatele pe care le dă știința. Mai mult, puterea rațiunii a devenit un mit grecesc pe care europenii l-au moștenit: „Sub cuvântul rațiune se ascunde ceea ce este mai bun, dar și mai rău în cultura europeană. Sub egida rațiunii s-au dezlănțuit dominația sălbatică și disprețul orb față de culturile non-europene. Dar exercițiul rațiunii ne permite să criticăm rațiunea europeană și să recunoaștem valoarea culturilor non-europene. Această raționalitate născută în Europa e pe cale să se universalizeze. Dar ea este foarte fragilă. Trebuie protejată necontenit, nu numai de dușmanii săi din exterior, care o împiedică să se instaleze, ci și de delirul logic și demonul mitologic ce o macină din interior. Putem să o apărăm, să o hrănim și să o consolidăm; este rodul ultim, cel mai prețios, pe care Europa în declin îl poate oferi Universului. Este o pasăre a Minervei, care-și ia zborul la apus.”

Conceptul de dominație a rațiunii a apărut încă de la Imperiul Roman. Acesta și-a asumat misiunea istorică de a civiliza celelalte populații barbare. Și-a legitimat dominația asupra a unui sfert din populația lumii de atunci prin acest mit al rațiunii: „Roma a creat cea de-a doua Europă. Această Europă cuprindea țărmurile Mediteranei, Rinul și Dunărea formînd granița nord-estică a Europei romane. Cultural, acestă graniță s-a păstrat pînă în zilele noastre. Împărțirea ulterioară a Imperiului Roman a despărțit Balcanii de Europa, deplasînd centrul de greutate al Europei de vest. Imperiul Roman de Răsărit a fost un stat de tranziție între Europa și Orient, un imperiu euroasiatic.”

Cu alte cuvinte, prapastia culturală a existat înainte de despărțirea catolicismului de ortodoxism. Diferențieri profunde se pot sesiza încă de dinainte de impunerea creștinismului. O primă împărțire temporară a Imperiului Roman a avut loc între Octavian Augustus și Marc Antoniu. Primul a primit partea vestică și de nord al Imperiului, Antoniu a primit partea de sud și de est. Dincolo de înțelegerea lor arbitrară, acestă împărțire are o justificare culturală. Clima și condițiile geografice au influențat semnificativ perspetiva asupra lumii a oamenilor aflați de o parte și de alta a acestei granițe spirituale. Multe din provinciile lui Antoniu se aflau în Africa de nord și în Asia Mică. Celelalte provincii balcanice erau puternic influențate de cultura orientală. Provinciile lui Octavian erau mult mai apropiate de valorile occidentale. După căderea imperiului roman din 476, aceste diferențe s-au accentuat. „Faptul că romanii conduceau imperiul nu însemna că toți cei care trăiau sub legea romană erau parte a unei regiuni cu o identitate comună. Mai mult, locuitorii Europei erau cunoscuți ca fiind franci sau romani de către locuitorii din Oritenul Mijlociu și nordul Africii.”

Cultura romana vestică își are rădăcinile în cultura antică grecească. Aceștia au preluat mitologia greacă, multe elemente din arta grecească și din modul lor de viață. Tinerii aristocrați erau educați de sclavi greci. Întreaga filosofie romană a fost marcată de neoplatonism. Limba greacă devenise echivalentul francezei din secolul al XIX-lea. Când Gaius Iulius Cezar a spus faimoasele “zarurile au fost aruncate” sau “și tu Brutus?”, le-a spus în limba greacă. Spre deosebire de cultura elinică, cea romană a fost mult mai pragmatică și orientată spre expansiune. Armata romana de după reforma lui Marius poate fi considerată prima mașinărie de război a omenirii.

Viața politică din Roma a fost inspirată de modelul atenian. Cea mai mare crimă pentru un cetățean roman era să-și dorească să dețină puterea absolută. Sistemul politic sofisticat pentru acele timpuri a fost creat plecând de la ideea limitării puterii unui singur om. Exista chiar o formă embrionară de separare a puterilor în stat. Uniunea Europeană are o matrice instituțională ce își are originile în modul de organizare greco-roman. În timp, aritocrația a devenit din ce în ce mai coruptă și a preluat puterea de facto prin Senat. Ca reacție, a apărut Gaius Iuluis Cezar ce s-a folosit de o oarecare doză de populism pentru a impune una din primele „revoluții sociale” și „socialiste” ale lumii. Roma devenise imperiu și nu mai putea fi guvernată de o democrație coruptă și apatică. Într-o primă fază, puterea centralizată a adus multe beneficii dar nici ea nu a rezistat testului timpului. Concentrarea puterii a dus la decizii politice absurde și la destrămarea imperiului. Cel mai bun exemplu este împăratul Nero.

Din nou, istoria ne poate sugera multe semnificații relevante pentru prezent. Republica romană a devenit inguvernabilă și s-a creat imperiul. Imperiul a produs fenomenul „supraextinderii” și s-a destrămat. Dilema romanilor este și dilema europenilor. Motivele ce alimentează argumentele confederative sau federative sunt, în esență, aceleași. Statele naționale europene nu mai pot concura cu marile puteri ale lumii. Este nevoie de o alianță pe scară largă pentru a produce creștere economică și bunăstare. În sens invers, o federalizare prea bruscă și prea accentuată, atât pe verticală, cât și pe orizontală, poate facilita fenomenul supraextinderii și poate conduce la abuzuri. Tehnologia poate suplini până la un punct aceste neajunsuri. Interconectivitatea pe toate planurile, din zilele noastre, poate oferi o șansă reală de a asimila o identiate europeană care să poată produce o construcție istorică revoluționară. În schimb, ne îndoim de faptul că natura umană sau omul ar fi evoluat considerabil. Construcția istorică ne oferă speranță, dar și motive de îngrijorare.

Imperiul roman are meritul a a duce o politică de expansiune tolerantă, după modelul lui Alexandru Macedon. Acestă politică a facilitat asimilarea într-un secol, un timp relativ scurt pe o scară a istoriei, cel puțin a galilor și iberilor și a altor popoare ce vor deveni latine. Moștenind elenismul și cucerind o bună parte a lumii, cultura romană devine civilizație. Un exemplu ce ne spune multe este cel al împăratului-filosof, Marc Aureliu. El reprezintă produsul civilizației greco-romane ce s-a universalizat și a căpătat o identitate europeană. Îmbinarea unei bune guvernări cu înțelepciunea rațiunii este un ideal european. Stoicismul său reprezintă virtutea cetățeanului și ideea că omul poate fi liber în ciuda tuturor constrângerilor.

Concluzia acestui subcapitol este simplă. Plecând în sens invers, am arătat similaritățile valorilor civilizației greco-romane cu valorile europene. Acestea nu sunt comparații forțate, ci arată că identitatea europeană a fost creată de elementele civilizației greco-romane ce au constituit pilonii de susținere a dialecticii spirituale și istorice europene. Democrația și organizarea politică, toleranța, activitatea civică, modul de a vedea lumea dintr-o perspetivă accentuat rațională și științifică, initiațiva și inovația sunt valori europene ce își au geneza în antichitate.

b) Evul Mediu

Formal, Evul Mediu începe cu prăbușirea Imperiului Roman din 476. Întregul spațiu european este cuprins de haos. În 313, Constantin cel Mare semnase faimosul Edict de la Milano. O bună parte dintre romani s-au creștinat. Popoarele migratoare au primit creștinismul cu mai multă ardoare și l-au impus în spațiul central-european până în secolul al VII-lea. Vom folosi un termen împrumutat din istoriografia occidentală pentru a defini această etapă: Evul Mediu Întunecat. Cunoaștem mai puține lucruri despre ce s-a întâmplat în acestă perioadă decât cunoaștem despre antichitate. Într-o primă etapă, creștinii au fost cei prigoniți. După căderea romanilor, lucrurile s-au inversat. Păgânii au fost cei prigoniți, iar multe regiuni au fost creștinate cu forța. Au existat nenumărate conflicte între diferite secte creștine ce își contestau dreptul de a vorbi în numele lui Dumnezeu. O mare parte din elementele civilizației greco-romane au fost pierdute. „Occidentul, odinioară unificat, înflorit și acoperit de monumentele unui stil unitar, cunoaște într-adevăr o epocă întunecată, a dark age. Putem spune că, exceptând scurta perioadă a renașterii Carolingiene, mândrul edificiu roman s-a năruit în întregime: organizarea politică este fragmentată în regate dominate de minorități de origine barbară, economia este pretutindeni redusă la ținuturile din jurul Burgurilor, justiția este primitivă, moravurile brutale, confortul rudimentar, științele cad în uitare, filosofia și literatura sunt plăpânde pentru a nu spune inexistente, artele se mulțumesc să repete timid modele romane paleocreștine sau bizantine.”

Există puține documente din acestă perioadă, iar majoritatea celor care au rămas prezintă trecutul din perspectiva Bisericii Catolice. S-a ajuns la cruciade ale creștinilor împotriva creștinilor. Catarii au fost o sectă creștină ce își avea originile în maniheism. „Fiind considerată erezie, teza catară a fost combătută de papalitate, iar aderenții ei uciși. Primele măsuri luate împotriva catarilor datează din 1147 și aparțin Papei Eugen al III-lea. Sfârșitul sectei catare s-a petrecut pe 15 martie 1244, la fortăreața Montségur, unde, după un asediu prelungit, în care le-a fost oferită alternativa convertirii la catolicism, 250 de catari au coborât din cetate și s-au aruncat în flăcările rugului aprins.”

Hosul produs de invazia barbară a fost stăvilit de Imperiul Carolingian, iar mai apoi, de papalitate. “Migrația popoarelor a făurit cea de-a treia Europă. Pe ruinele Imperiului de Apus s-au ridicat regatele germane. Acestă Europă germanică, care și-a găsit apogeul în vremea lui Carol cel Mare, se mărginea la vest cu Spania maură, iar la est cu slavii, avarii și bizantinii.” Este interesat faptul că imperiul lui Charlemagne se întindea pe teritoriul de formare al Uniunii Europene: Franța, spațiul German, o parte din zona Italia și Beneluxul. Deși elita politică și militară era germanică, populația era preponderent latinizată. Limba cultă a vremii devenise limba latină. Avea să se impună pe tot restul Evului Mediu. În acestă perioadă se naște și conceptul de Europa: „Termenul de european a fost folosit de cronicarii contemporani pentru a descrie trupele armate sub comanda lui Martel, dar nu au devenit un termen utilizat pe scară mai largă până în anul 800, când Charlemagne a fost încoronat ca Sfântul Împărat Roman de către Papă și a fost înfățișat în poeme ca fiind regele și părintele Europei.” Observăm că termenul apare ca o reacție a creștinilor împotriva islamicilor. Este vorba de o formă de izolare și conservare a culturii europene. Totuși, Imperiul lui Carol cel Mare nu a fost decât un episod izolat într-un Ev Mediu caracterizat de fărămițare și izolare. „Dar, după moartea acestuia, ideea de Creștinătate absoarbe ideea de Europă și divizările Creștinătății o dizolvă: cuvântul dispare, cam până prin secolul al XIV-lea.” Abia acum Biserica Catolică își atinge apogeul și se stabilizează ca centru religios și politic al Evului Mediu.

Către secolele al XI-lea și al XII-lea, catolicismul deținea adevărul absolut asupra dogmei și asupra politicii. Între timp, state centralizate, mici ducate și feude se formaseră pe ruinele Imperiului Carolingian. Toți regii importanți doreau să fie recunoscuți de către Papă. „În perioada cruciadelor, ea s-a constituit ca o unitate politică împotriva Asiei mahomedane. Această a patra Europă a atins apogeul în perioada cît a păstorit papa Inocențiu al III-lea, care a deținut și supremația politică asupra regilor Europei.” Papalitatea s-a folosit de condiția privilegiată în care se afla pentru a duce o politică de echilibru. Dacă un rege sfida papalitatea sau devenea prea puternic și amenința alte state catolice, acesta era amenințat cu excomunicarea. Cruciadele (1095-1270) au fost alt mijloc prin care s-a încercat stoparea conflictelor din interioriul Europei, și unificarea tututor catoliclor împotriva „necredincioșilor” islamici.

Concomitent cu acestea, se petrece un alt fenomen ce va contribui la construcția identității europene. Expansiunea Imperiului Roman s-a oprit în nord, la spațiul germanic. În anul 793, are loc atacul asupra insulei sfinte, Lindisfarne. El reprezintă primul atac al vikingilor asupra Bretaniei. Vor urma secole (793-1066) în care vikingii vor îngrozi întreaga creștinătate. Aceștia au navigat și au prădat zone ce corespund azi zonei Baltice, Rusiei, Germaniei, Franței, Spaniei, Italiei, Africii de Nord și s-au oprit la Orientul Mijlociu. Există dovezi care sugerează că au descoperit coasta Americii de Nord. Vikingii aveau atât ocupații pașnice precum întemeierea unor colonii, dar și războinice, prin cuceriri și piraterie. Ei aparțineau unei culturi complet diferite de civilizația greco-romană. Religia lor avea origini mai vechi decât creștinismul. Cultura nordicilor nu a rămas indiferentă, ea adoptând multe elemente ale lumii creștine. Între secolele al XI-lea și al XII-lea, majoritatea populațiilor nordice se creștinaseră. Nordicii au fost creștinați fie de bunăvoie, cu ajutorul misionarilor, fie cu sabia, cu ajutorul Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Astfel, zona nordică a fost integrată în civilizația creștină. Vikingii au adus și ei contribuții culturale semnificative. Nordicii au fost, la origine, oameni ce au preferat să migreze din zonele calde, în ciuda faptului că ele erau prielnice vieții. Motivele care au stat în spatele unei acțiuni aparent absurde, sunt dorința de libertate și curiozitatea. Cel mai probabil, acești oameni au preferat să fugă decât să fie supuși unei dominații pe care nu o puteau înfrânge. Acest fapt se vede în legile nordicilor, mai avansate decât cele ale creștinilor contemporani, din multe puncte de vedere. Statutul femeilor libere era simțitor mai bun decât a celor din lumea creștină. Atitudinea lor pragmatică a mișcat conștiința regilor creștini conservatori. Limba și religia sunt elemente fundamentale ale unei culturi. Zeul fulgerului-Thor și zeița fertilității-Freya, au rămas, în conștiința noastră, până azi. Thor’s day și Freya’s day au devenit zilele săptămânii Thursday și Friday. De acum înainte, putem vorbi de o civilizație europeană-occidentală Vest-Nordică. Acestă zonă geografică nu se poate suprapune în întregime identității europene, dar ea rămâne până azi, cea mai în măsură să-și asume valorile occidentale. Mai ales că în Evul Mediu se produce o ruptură iremediabilă între Europa de vest și cea de est.

Monarhiile absolutiste europene nu au fost atât de absolute pe cât se spune. Este adevărat că regele era trimisul lui Dumnezeu, moștenitorul întregului pământ și avea drept de viață și de moarte asupra supușilor. Totuși, regele era dependent de nobilime și de multe aspecte ce țineau de condițiile climatice. Deși putea să ucidă un nobil fără judecată, acesta nu putea porni războaie fără arisocrația vremii. Armatele medievale erau formate din cavaleri, țărani și mercenari. Cavalerii făceau parte, în mare, chiar din nobilime. Țăranii erau mai loiali lordului feudal local decât monarhului. Mercenarii erau scumpi, iar regele nu putea impune taxe fără acorul lorzilor feudali deoarece nu putea strânge bani eficient fără ei. Statele europene erau mici în comparație cu cele orientale și aveau mulți vecini ce le amenințau existența. Din nou, regăsim un spațiu ce avantajează concurența și inițiativa. Prin comparație, Orientul era format, în mare parte, din imperii cu despoți absoluți. Puterea lor putea foarte greu să fie contestată.

Sigur că în spatele cruciadelor s-au aflat multe alte interese. Dincolo de cruciații ce își doreau să lupte pentru „Regatul Cerului”, mulți vedeau cruciadele ca pe o oportunitate de a scăpa de crimele comise acasă și de a se îmbogăți. Așa se face că a patra cruciadă (1202-1204) s-a încheiat printr-un jaf generalizat: „Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină a creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului. (…) O cruciadă menită să elibereze Locurile Sfinte, dar care, în cele din urmă, s-a transformat într-o luptă a creștinilor contra creștinilor. O luptă care a produs o rană adâncă în universul creștinismului si care nu a facut decât să adâncească prăpastia dintre Occident si Orient.”

Prăpastia fusese deja oficializată în momentul marii schisme din 1054. După umilirea Imperiului Bizantin, două alte momente separă definitv Occidentul de restul. “O altă divizare între Occident și Orient se accentuează în Evul Mediu: ea opune Vestul maritim care, după exaltarea pricinuită de cruciade, se lansează în schimburi comerciale, Estul continental, unde o civilizație slavo-bizantină (Kievul) va fi invadată de mongoli chiar în perioada sa de înflorire.” Este vorba despre marea invazie mongolă din secolul al XIII-lea și ascensiunea Imperiului Otoman (1299-1402). Deși au plănuit să cucerească Europa de vest, mongolii considerau frontul din Europa de o importață mult mai scăzută decât cel din Orientul Mijlociu sau China. Ei s-au mulțumit cu dominarea Europei de est, oprindu-se la Ungaria și Polonia.

Constantinopolul cade la 1453 în fața turcilor. Disparația Imperiului Bizantin produce un șoc în Occident, dar acesta nu reacționează unitar. Europa de est este abandonată zonei de influențe otomane. Conform istoricului Vasile Lupașc, Papa Pius al II-lea (Enea Silvio Piccolomini) ar fi trimis o scrisoare lui Mohamed al II-lea (cuceritorul Constantinopolului) în care i-ar fi oferit întreaga Europă de est cu condiția ca Imperiul Otoman să se creștineze. Papa îi promitea lui Mehmed al II-lea că va fi numit de către acesta conducătorul oștilor care vor zdrobi creștinătatea. Asta este încă o dovadă că ortodoxia era privită ca fiind o sectă eretică, ce trebuie suprimată și nu o ramură a creștinismului. Cel mai probabil, și ortodocsii vedeau catolicismul într-un mod asemănător. Expasiunea Imperiului Otoman este străvilită de eșecul Asediului Vienei din 1529. Căzând sub influența Imperiului Otoman, Europa de sud-est s-a orientalizat și mai mult și a rămas în urmă din punct de vedere economic. Premisele acestui fenomen existau încă din amurgul Evului Mediu: “În domeniul sculpturii și al arhitecturii, elementele greco-romane care au supraviețuit sunt mult mai marcate în Occident decât în Grecia și în întreaga zonă bizantină, ceea ce confirmă ideea noastră despre influența mai târzie, și mai puțin profundă, a Orientului asupra jumătății vestice a Imperiului roman.”

În pofida tuturor prejudecăților, Evul Mediu nu a însemnat doar o eră a ignoraței. Începând cu secolul X, călugări învățați redescoperă valorea civilizației greco-latine. Mănăstirile adăpostesc tot mai multe cărți de o mare valoare. Călugării călătoresc foarte mult în scop misionar și întreprind schimburi culturale. Puterea rațiunii prinde noi aripi când aceștia încearcă să împace rațiunea cu credința creștină. Îl redescoperă pe Sfântul Augustin și neoplatonismul. Totuși, cel mai mare succes în rândul lor, îl are Aristotel. Ajunge să fie considerat un model ce a reușit să atingă limitele rațiunii omenești. Scolastica își atinge apogeul în perioada lui Toma d’Aquino (sec al XIII-lea). Deși este o perioadă marcată de inchiziție, ea aduce un real progres spiritual în contextul în care, în afară de călugări, o proporție covărșitoare a populației medievale era analfabetă.

Renașterea reprezintă o redescoperire reală a civilizației greco-romane, dar și o completare a ei. „Umaniștii au fost acei oameni ai Renașterii care au incorporat profund în cultura lor literaturile greacă și latină, devenite clasice în secolul al XVI-lea”. Perioada renascentistă mai servește drept denumire ca epoca umanismului, aceste două concepte pot fi definite prin argumentul că Renașterea poate fi vazută drept epoca istorică ce leagă Evul Mediu de Epoca Modernă. Demnitatea umană și secularizarea omului reprezintă efectul adus de redescoperirea Antichității. Renașterea fiind o schimbare profundă ce și-a pus amprenta la sfârșitul Evului Mediu și începutul modernizării timpurii. La vremea respectivă natura politică a Europei era caraterizată prin adânci schisme politice și religioase. Această perioadă a fost martora Marilor descoperiri geografice și științifice importante. Descoperirea tiparului a favorizat răspândirea literaturii laicizate în rândul populației.

În 1517, Martin Luther răspândește cele 95 de teze ale sale, acestea fiind ulterior tipărite și răspândite în tot spațiul german. Contestațiile aduse de Luther au dus la studiul amănunțit al Bibliei. Critici religioase în perioada renascentistă asupra bisericii au mai fost aduse și de către Erasmus din Rotterdam și Philipp Melanchthon, ucenicul lui Luther. În secolul al XVI-lea, conflictul dintre protestanți și catolici a servit drept una din cauzele ce au dus la Războiul de Treizeci de Ani. Un alt mare gânditor ce a contestat supremația Bisericii Catolice a fost Spinoza, prin “Tratatul teologico-politic”. Panteismul formulat de acesta a fost considerat un act eretic monstruos. Imaginea sa va fi reabilitată de către Kant, în plin Iluminism.

Curentul renascentist a fost caracterizat, în mare parte, de probleme sociale și războaie, contradicții politice și religioase. Odată cu prăbușirea Imperiului Bizantin, islamismul a devenit o amenințare pentru Europa creștină. O altă caracteristică a epocii renascentiste este evoluția tehnologică, apariția armelor distructive, precum tunul și pușca. Burghezia timpurie și statul-națiune au avut o dezovltare continuă, acestea constituind noi factori de putere.

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, spațiul european nu părea că are un viitor de a domina lumea. Cruciadele ne arătaseră o relativă înapoiere a europenilor față de islamici. Creștinii nu erau mai civilizați sau mai bine organizați decât islamicii. Din contră, europenii nu mai dețineau supremația științifică din perioada Imperiului Roman și nici măcar superioritatea tehnologică în navigație, arhitectură sau arta războiului. „Înainte de 1500, lumea islamică devansase Europa din punct de vedere cultural și tehnologic timp de secole. Orașele lor erau mai mari, bine luminate și aveau canalizare, iar în unele dintre ele erau universități, biblioteci și moschei splendide. În matematică, cartografie, medicină și în multe alte domenii ale științei și industriei, cum ar fi morăritul, turnarea de tunuri, farurile și creșterea cailor, musulmanii se bucurau de un avans.” În ciuda avansului, Imperiul Otoman s-a prăbușit din cauza incapacității sale de sa se reforma în contextul în care s-a extins mai mult decât putea guverna. O altă cauză a fost reprezentată de corupția generalizată.

Multe din cunoștințele europenilor erau luate de la islamici, care la rândul lor, au fost inspirați de zona Orientului Extrem și în special, a Chinei. Cel mai bun exemplu este praful de pușcă. Folosit cu ocazia sărbătorilor de către chinezi, europenii i-au găsit o utilitate mai practică. China a fost, cel mai probabil, cel mai mare imperiul al umanității din antichitate și până în Epoca Modernă. „Populația sa considerabilă, 100-130 de milioane de oameni, față de cele 50-55 de milioane ale Europei în secolul al XV-lea, cultura ei remarcabilă, câmpiile sale irigate și extrem de fertile, legate printr-un splendid sistem de canale încă din secolul al XI-lea, și administrația sa ierarhizată și unificată, condusă de o birocrație confucianistă bine educată, au oferit societății chineze o coerență și sofisticare invidiate de vizitatorii străini.” În cele din urmă, europenii au fost cei care au colonizat cea mai mare parte a lumii și i-au dominat pe chinezi din punct de vedere tehnologic. Dar cum a fost acest lucru posibil? Chinezii aveau nave ce au explorat o bună parte a lumii, ajungând până în Africa. Ar fi putut descoperi americile înainte de Columb. Orașele erau mult mai complex organizate și erau dotate cu biblioteci impresionante, cu mult înainte de apariția universităților europene. Aici ar fi existat premisele unei revoluții industriale incipiente. “Este demn de menționat că producția de fier în acel moment era cu mult mai mare decât producția britanică din primele etape ale Revoluției Industriale, șapte secole mai târziu.” Aceste fapte dovedesc, fără de tăgadă, superioritatea chineză pe toate planurile. În acest caz, cum se explică decăderea civilizației chineze, până aproape de zilele noastre? Noi considerăm că decăderea Chinei se poate explica printr-o centralizare absolută. China dinastiei Ming devenise un imperiu ce avea potențialul de a domina lumea. Dar acest lucru avea un preț. Împărații chinezi au realizat că trebuie să stopeze progresul de dragul conservării ordinii și stabilității. Ca orice imperiu, chinezii au devenit conservatori în comparație cu europenii ce tocmai descoperiseră umanismul și valorile civilizației greco-romane.

Cruciadele au fost sortite eșecului și fiindcă europenii au întălnit un inamic superior. Imperiul Otoman deținea armate mult mai mari decât cele ale principilor europeni. Aceștia erau dezbinați. Europa avea zece generali, în timp ce otomanii aveau doar unul. În urma bătăliei de la Mohacs din 1526, Ungaria este cucerită. Așa se ajunge până la Asediul Vienei din 1529. Deși atacul este respins, turcii reprezentau o forță considerabilă în comparație cu oricare regat european. Carol Quintul moștenește regatul Spaniei și devine împărat romano-german din 1519. Profitând de faptul că avea în stăpânire Spania și spațiul german, acesta și-a propus să prindă în capcană marele rival, Franța. A fost o încercare reală de hegemonie europeană continentală. În răspuns, Franța face inimaginabilul: se aliază cu Imperiul Otoman. “In 1536 regele Francisc I al Frantei s-a aliat cu Suleiman împotriva lui Carol. In timp ce Francisc a fost convins să semneze tratatul de pace din 1538, el s-a aliat din nou cu otomanii în 1542 într-o alianță franco-otomană. In 1543 Carol s-a aliat cu Henric al VIII-lea al Angliei și a forțat Franța să semneze Tratatul de la Crépy. Mai târziu, în 1547, Carol a semnat un umilitor tratat cu otomanii pentru a obține unele răgazuri pentru cheltuielile uriașe ale războiului lor, în care el era privit ca echivalentul marelui vizir al Imperiului Otoman.”

De aici putem trage două mari concluzii. Umanismul a reușit să producă o profundă laicizare a monarhilor europeni. Deși renascentiștii puneau omul în centrul universului, în mod paradoxal, aceștia au stimulat și conceptul de rațiune de stat. Niccolo Machiavelli scrie princepele în 1513 în care anticipează statul național și în care propune o posibilă reunificare a Italiei. ”Dorința de cucerire este, într-adevăr, un lucru foarte firesc și foarte obișnuit, iar aceia care pot să-i dea curs și care o și fac vor fi întotdeauna lăudați, sau, oricum, nu vor fi dezaprobați.” Aici se află esența gândirii lui. Un principe nu poate fi supus normelor morale specifice maselor de oameni deoarce el este pus în situații cu totul speciale. Un principe trebuie să lupte pentru binele statului, iar binele statului poate fi un rău moral. Un principe trebuie să obțină rezultate și va fi aclamat, asta e tot ce contează. Conform acestei gândiri acționează și Francisc, când alege să treacă peste toate prejudecățile vremii în numele rațiunii de stat și să se alieze cu otomanii. În opinia marii majorități a creștinilor de atunci, turcii erau asemănați cu diavolii. A avut de înfruntat opoziția clerului, dar acest lucru nu a mai contat. Puterea începea să aparțină în întregime statului, acest fapt apropiindu-ne de modernitate.

Un al doilea aspect pe care dorim să-l evidențiem era acela că Europa creștină nu se putea compara cu celelalte mari imperii ale lumii. Ea era măcinată de războaie nesfârșite și de ciumă. Din aceste motive, ea s-a comparat cu sine. Nu credem că este întâmplător faptul că Renașterea a apărut în spațiul italian. Concurența dintre principi i-a facut să angajeze armate de mercenari. Cu timpul, principii au cerut din ce în ce mai multă eficiență militară și economică. Motivați de lupta pentru tot mai multă putere și influență, au favorizat inovația artiștilor și oamenilor de cultură. Chiar și în plinul Evului Mediului și al sistemului economic feudal, Europa avea o economie mult mai apropiată de capitalism și liberul schimb cu celelalte civilizații. „Absența unei asemenea autorități supreme în Europa și rivalitatea războinică dintre diversele regate și orase-stat a stimulat o preocupare constantă pentru progresul militar, care a interacționat fructuos cu noile descoperiri tehnologice și avansul comercial, care făceau și ele parte din acest mediu antreprenorial competitiv. Fiind grevate de mai puține obstacole în calea schimbării, societățile europene au intrat într-o spirală ascendentă constantă a creșterii economice și a îmbunătățirii eficacității militare care, de-a lungul timpului, avea să le situeze în fața tuturor celorlalte regiuni ale globului.”

Fără a avea pretenția de a indentifica legi ale istoriei, nu putem să nu observăm că dilemele identitare și politice contemporane de centralizare sau descentralizare, respectiv stat european-stat național, erau prezente și în Evul Mediu. Într-o prima etapă, celelalte regiuni de pe glob au deținut un avantaj considerabil față de spațiul european, tocmai datorită centralizării. În schimb, ele au rămas în urmă fiindcă nu au putut oferi diversitatea culturală și libertatea de gândire din spațiul european. Remarcabil este faptul că identiatea europeană nu a suprimat identitatea națională și nici invers. Din contră, ele s-au completat și au format un spirit critic-reformist, fără precedent în istoria umanității. De ce ar exista un asemenea pericol în prezent? „Dar, tocmai pentru că poartă în sine diviziunea religioasă, conflictul lumesc/spiritual, o extremă varietate etnică și primele diversități naționale, Europa creștină constituie, încă din secolul al XI-lea, matricea geo-istorică din care se va naște, prin sfărâmare, Europa modernă.” După 1945, Europa a încetat să mai fie centrul lumii. Statele naționale europene nu se mai pot descurca singure. Ele sunt cele care au adus un progres incredibil, dar și dezastrul total, dezlănțuit în cele două războaie mondiale. Pe de altă parte, există pericolul ca o centralizare și uniformizare să ucidă spiritul creator, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Chinez și Otoman. De aici și opinia noastră, conform căreia, doar îmbinarea reală a identității europene cu cea națională, ne poate oferi salvarea de care avem nevoie. Ideea nu trebuie să rămână un simplu slogan, gol de conținut. Acestă problematică îndeamnă la o serioasă meditație, dar subiectul nu ține de lucrarea de față.

Având în vedere laicizarea Occidentului de azi, se pune întrebarea dacă identiatea europeană mai are ceva în comun cu valorile creștine ce au marcat civilizația europeană medievală. În opinia noastră, răspunsul este da. În primul rând, așa cum Mircea Eliade demonstrează, nu există ateu în formă pură. Sacrul este peste tot camuflat în profan. Într-o lume complet laicizată, statul național și chiar Uniunea Europeană, păstrează o importantă doză mistică. Reprezentările colective definite de părintele socilogiei, Emile Durkheim, nu au dispărut, ci au devenit mai complexe. Iluzia că statul este singurul care are dreptul utilizării forței sau iluzia ce ne face să credem că statul ne protejează, sunt forme ale misticismului laicizat. Să ne gândim numai la toate simbolurile autorității publice sau la mania consumerismului reprezentată de brand. În al doilea rând, antropologia politică ne arată că toate instituțiile politice de azi sunt moștenitoarele istituțiilor politice create de creștinism. Vom vorbi mai pe larg despre acest aspect în capitolul dedicat modernității.

c) Epoca Modernă

Așa cum am mai spus, delimitarea epocilor este o operațiune extrem de complicată și mereu arbitrară. Totuși, credem că dacă ne asumăm acestă subiectivitate în științele spiritului avem șanse de a oferi o perspectivă originală asupra lumii. Fiind subiectivi există potențialul paradoxal de a deveni mai obiectivi. Acestea fiind spuse, credem că trecerea în Epoca Modernă se face odată cu ascensiunea Angliei din secolul al XVI-lea, își atinge apogeul în perioada dominației franceze și se încheie cu decăderea Imperiului Colonial Britanic, începută după mijlocul secolui al XIX-lea. Ascensiunea Angliei coincide cu apariția clasei de mijloc, a capitalismului și a mitului progresului științific și material. Cultura franceză din modenitate va contribui cel mai mult la formarea identiații europeane. Decăderea Angliei coincide cu spulberarea iluziei progresului și nașterea unei gândiri critice asupra valorilor europene, privite dintr-o nouă perspectivă.

După războiul de 100 de ani cu Franța, Anglia a realizat că orice încercare de impunere a unei hegemonii britanice continentale este costisitoare și neprofitabilă. Începând cu Elisabeta I (1558-1603), politica Angliei se va orienta spre consolidarea flotei și formarea unui imperiul colonial. Aceștia se vor mulțumi să facă o politică de echilibru în ceea ce privește continentul european. Dacă teoria neorealistă (balance of power theory) a lui Kenneth Waltz este valabilă, ea se poate baza cu certitudine pe exemplul Marii Britanii. Poate și din acest motiv, englezii nu s-au simțit niciodată europeni, în sens continental. Refuzul de a intra în CECO și poziția oscilantă a Marii Britanii de azi cu privire la Uniunrea Europeană reprezintă o tradiție a politicii lor externe moderate. Până în a doua jumătate a secolul al XIX-lea, britanicii vor construi cel mai mare imperiu cunoscut vreodată. Churchill folosea celebra formulă “în imperiul britanic soarele nu răsare niciodată.”

Renașterea din Anglia secolelor al XVI-lea și al XVII-lea a fost puternic influențată de renașterea italiană. Acest curent cultural a influențat decisiv politca, muzica și literatura. În acestă perioadă se pot indentifica primele apariții semnificative ale unei clase de mijloc burgheze. Ea a fost cea care a început o mișcare de emancipare ce va schimba Europa. Mentalitatea reformistă a noii clase de mijloc își avea rădăcinile în Evul Mediu, în Magna Charta Libertatum din 1215. Idei cu adevărat progresiste s-au dezvoltat în spațiul englez. Oamenii ar trebui să fie egali în fața legii, iar puterea monarhul trebuie limitată de o constituție. Apar celebrele documente ce vor defini sistemul constituțional britanic: Habeas Corpus Act (1640 și amendat în 1679). Se trece la o nouă paradigmă de gândire. Apar teoriile contractului social ale lui Thomas Hobbes și John Locke. La începutul secolui al XVII-lea, latina era încă o limbă unviersală. Faptul că John Locke publică în latină „Al doilea tratat despre cârmuire” îl face cel mai citit gânditor al secolui său. Filosoful empirist este considerat de mulți ca fiind părintele Iluminismului.

Spre deosebire de Spania (un imperiul colonial mai vechi), Anglia nu rămâne închisă în propriile prejudecăți religioase fanatice. Revoluția engleză din 1640-1649 a sfărșit prin dictatura puritană a lui Cromwell. Crimele și torturile din războiul civil au împământenit în mintea englezilor că o schimbare reală este necesară, dar că ea nu trebuie obțiunită prin violență. Așa s-a ajuns la “Glorioasa Revoluție” din 1688, când monarhia absolutistă a fost înlocuită cu monarhia constituțională. Ea a reprezentat mai mult o reformă decât o revoluție. Din altă perspectivă, Revoluția glorioasă poate reprezenta un ideal de revoluție. Stabilitatea politică și resursele exploatate din colonii vor alimenta un progres economic fără precedent. Nobilimea își pierde puterea în fața burgheziei și a marilor propietari de pământ. Protestantismul a ajutat și el, încurajând un etos social bazat pe muncă și liber schimb.

În afară de influența religioasă și progresele în domeniul conștiinței politice, John Stuart Mill propune o etică hedonistă. Utilitarismul său ajunge mentalitatea dominantă a lumii occidentale. Pe de altă parte, ar fi nedrept să indentificăm sistemul lui Mill cu excesele capitalimsului din ultimele două secole. Filosoful englez țină să precizeze că utilitarismul nu contrazice moralitatea și că nu este o doctrină neegoistă.

Acestea fiind spuse, toate premisele unei revoluții industriale au fost îndeplinite. Revoluția industrială va fi mișcarea decisivă ce va impune supremația Europei și va pune în raport de coeziune tehnologizarea cu identitatea europeană. De acum înainte, Anglia devine un model pentru democrațiile ce vor urma. Marea Britanie este statul cu cea mai lungă și stabilă tradiție democratică. Pe de altă parte, politica de autoizolare față de continentul european va favoriza Franța de a deveni centrul civilizației europene moderne. Faptul că prima încercare modernă de unitate europeană a fost făcută de francezi nu este o coincidență.

Într-o primă etapă, Franța nu a împărtășit spiritul reformist al Angliei. Statul era puternic centralizat în mâinele monarhului. „Statul sunt eu!” spunea Regele Soare. Acesta a guvernat de unul singur, nu avea nevoie de parlament sau de cetățeni. Războaiele religioase cu protestanții hugenoți din Franța (culminând cu masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu) și cu protestanții olandezi au încetinit progresul ideatic și material.

Dintr-o altă perspectivă, Franța se îndrepta cu pași siguri spre a degeni puterea hegemonică în Europa. Chiar dacă încercările de dominație militară a lui Ludovic al XIV-lea au fost risipite, Franța rămânea cea mai mare putere militară terestră a Europei. Revoluția industrială a început târziu (1830) și a înregistrat progrese modeste, dar Franța era statul cu cea mai mare populație a din Europa, deținea cele mai fertile pământuri, avea ieșire la Oceanul Atlantic și la Marea Mediterană, fapt ce a dat naștere Primului imperiu colonial francez (secolul al XVI-lea, până la secolul al XVII-lea).

Pilonii centrali ai Iluminismului și Clasicismului au fost francezi. Și Iluminismul german a jucat un rol important prin Leibniz și Kant dar acesta a încercat o împăcarea între viziunea teologică și rațiune. Iluminismul francez a fost mult mai radical, îndreptându-se spre deism. Dumnezeu devenea un simplu ceasornicar al Universului. Jean Jacques Rousseau proclamă triumful rațiunii și suveranitatea cetățenilor. Diderot încearcă să scrie o monumentale lucrare enciclopedică. Voltaire întreține o lungă corespondență cu Frederich al II-lea. Montesquieu scrie Despre spiritul legilor, o lucrare de referință până în ziua de azi, unde definește principiul separarii puterilor în stat. Petru cel Mare reformează Rusia după modelul Franței. Clasicismul francez se raportează la idealul greco-roman. Limba franceză înlocuiște limba latină și devine universală până aproape de începutul secolul al XX-lea. Importând tot ce era mai important din lumea greco-romană, creștinism și Renaștere, cultura Franceză răspândește o identiate cultural-europeană și o stabilizează. “În secolul al XVIII-lea, în ciuda a două domnii mediocre, Franța este încă de departe cea mai mare putere a epocii. Întreaga europă se orientează după ora Parisului. Niciodată lumea occidentală n-a fost atât de aproape de constituirea unei anumite unități spirituale.”

Dar cum se explică acestă explozie spirituală? Credem că răspunsul la acestă întrebare să cheia înțelegerii importanței Uniunii Europene. În afară de avantajele materiale, Franța a devenit hegemon politic și cultural datorită unității sale în diversitate. Atacată din toate părțile în timpul Revoluției Franceze, acesta a renăscut din propria cenușă: “dintre toate marile țări europene, Franța este aceea care a reușit miracolul celei mai mari coeziuni în cea mai mare diversitate. Nicio altă țară nu prezintă pe un teritoriu de acestă dimensiune o mai mare varietate de limbi și culturi tradiționale.” Păstrarea specificului cultural local, alăturat de ideile iluministe universaliste, au îmbogățit identitatea franceză și europeană.

Violența Revoluției Franceze (1789-1799) a șocat Europa. În acestă perioadă scurtă de timp, Franța a experimentat toate sistemele de guvernare cunoscute de lumea contemporană. Unii teoreticieni consideră că în timpul Revoluției Franceze s-a trecut la contemporanitate. Plecând de la un ideal legitim, suvernitatea poporului s-a transformat într-o dictatură. Robespiere a înlocuit divinizarea lui Dumnezeu, bazată pe dogmă, cu divinizarea “zeului rațiunii”. Dovedind că Iluminismul francez a fost mai radical, ura cetățenilor s-a îndreptat spre exploatarea seculară la care au fost supuși de nobilime și de cler. Toate bisericile au fost închise și mulți preoți au fost uciși sau torturați. Cei asupriți s-au transformat în asupritori. Mai mult, paranoia a luat locul rațiunii, iar mulți revoluționari au fost ghilotinați pe motiv că ar fi fost trădători. Ideile sunt pașnice, istoria este violentă. Directoratul (1795-1799) ce a urmat iacobinilor și girondinilor a reprezentat un exemplu de guvernare oligarhică profund coruptă. Franța era în stare de război cu toate marile puteri europene. Mulți ofițeri francezi regaliști continuau să dezerteze. În acest context, apare pe scena istoriei, adevăratul produs al Revoluției Franceze, Bonaparte.

Bonaparte a fost un imigrant corsican, provenit dintr-o familie ce avea ceva origini nobiliare. El nu ar fi progresat pe scara socială dacă nu ar fi existat haosul Revoluției franceze. A reușit să ajungă împărat, plecând de la statului unui simplu soldat, prin proriile forțe și nu prin privilegiile aristocraților. Acesta are meritul de a vedea în acest haos o oportunitate, de a restabili ordinea și de a păstra elementele pozitive ale Revoluției Franceze. Imaginea lui nu încetează să fascineze generații la rândul. După Hitler, micul corsican este a doua personalitate istorică din toate timpurile, despre care s-a scris cel mai mult. Îl regăsim cel mai bine în propria definiție:”Oamenii de geniu sunt meteori destinați să ardă pentru a-și lumina secolul.”

Campaniile fulgerătoare din Italia (1796) și Egipt (1798) îl transformă într-un erou național pentru contemporanii săi. Profitând de popularitatea sa, la 18 brumar 1799 dă o lovitură de stat, înlocuiește Directoratul și devine Prim Consul. Salvează Franța în urma bătăliei de la Marengo (1802). Reformează economia (înființarea Băncii Franței la 1800), sistemul de educație (1802) și dotează Franța cu un cod legilativ (1804) ce dăinuie și azi. La 2 deccembrie 1804 se proclamă Primul Imperiu Francez iar Napoleon Bonaparte deține puterea absolută de faco. Împăratul declară că “Imperiul înseamnă pace”. Acest lucru nu putea fi tolerat de Anglia, care ducea o politică de echilibru, și nici de puterile europene ce vedeau în Revoluția Franceză și în Napoleon, un pericol pentru întreaga ordine absolutistă.

Până la 1805, Franța se află în defensivă. În urma strălucitei victorii de la Austerlitz (2 decembrie 1805), când a spulberat armatele combinate ale Imperiului Habsburgic și al Imperiului Țarist, în mintea lui Napoleon răsare ideea unei europe unite. „În epoca modernă, prima încercare de a realiza unitatea prin forță a fost făcută de Napoleon, care a reunit sub conducerea sa directă teritoriile pe care sunt astăzi Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și o parte din Germania și Italia. El s-a considerat un “intermediar” între vechea și noua ordine și a sperat să realizeze o asociere la nivel European, cu un corp legislativ comun, o curte de apel comună, o monedă unică și un sistem uniform de unități de măsură.” Așa se explică de ce Imperiul Francez nu a anexat Prusia, Austria și multe alte state sau ducate mai mici. El a preferat să construiască o confederație pe bazele fostului Imperiu Roman German și a visat la o unitate europeană, sub hegemonie franceză. Napoleon a încercat din răsputeri de a fi recunoscut de către monarhii europeni, s-a căsătorit cu Marie Louise, fiica împăratului Austriei și a încercat să fondeze o dinastie. A înfrânt până și Rusia, dar a preferat să semneze o pace foarte avantajoasă pentru ruși la Tilsit (1807). Spera că pretenia cu Alexandru I îi va permite construirea unui imperiu universal. Planul său era de a oferi Rusiei partea de est a Europei, în timp ce restul urma să formeze un fel de confederație europeană. De remarcat este faptul că estul Europei era considerat mult mai apropiat identitar de Orient. Împotriva Angliei a instaurat o blocadă continentală ce se suprapune cu spațiul economic comun european din CECO și primele faze ale CEE. Nu este mai puțin adevăr că acestă blocadă nu a fost respectată și a putut fi sustenabilă din punct de vedere economic. Ea a reușit mai mult să sărăcească zona continentală decât să provoace daune imperiului britanic.

Când Rusia nu a respectat blocada, acesta a hotărât invazia din 1812. Din nou, planul său era de a cuceri Moscova pentru a forța semnarea unei păci care să stabilească o nouă ordine europeană. Greșelile campaniei din Spania și Rusia, trădarea de către apropiații săi, supraextinderea imperiului ce a devenit inguvernabil pentru acea vreme, epuizarea resurselor economice și umane au condus la sfârșitul aventurii napoleoniene. „Punctul culminant al acestei a cincea Europe l-a constituit Napoleon. El a fost ultimul care a reconstruit imperiul european a lui Iulius Caesar, Carol cel Mare și Inocențiu al II-lea. Dacă ar fi câștigat bătălia de la Leipzig, Statele Unite ale Europei ar fi luat ființă sub regim bonapartist sau republican. Prăbușirea sa a aruncat Europa înapoi în haos. Însă ideea Europei unite pe care el a readus-o în actualitate, nu a putut fi suprimată. Ea a dăinuit în continuare, deopotrivă în tabere revoluționare sau reacționare, printre regi, ca și printre popoare.”

Perioada dominației spirituale franceze a marcat Europa pentru totdeauna. Baionetele lui Napoleon au răspândit ideile revoluționare în tot spațiul european, chiar și în cel românesc. Acestea nu ar fi avut un așa mare succes dacă Franța nu reprezenta, încă din secolul al XVII-lea, busola culturală europeană. Întregul secol al XIX-lea va fi marcat de revoluții și mișcări de emancipare, o luptă între europa națiunilor și europa imperiilor. Indentificăm aici un paradox. Cultura franceză ce a marcat civilizația europeană modernă și a dat valori cu caracter universal, a oferit și baza pentru constientizarea, la o scară nemaiîntâlnită, a sentimentului național. Ca în explicațiile fenomenologice ce vorbesc despre identitate și alteritate, spiritul național a avut nevoie să privească identitatea europeană pentru a putea căpăta conștiința deplină a ființării sale.

Marele teoretician în relații internaționale Morton Kaplan, caracterizează perioada de la Congresul de la Viena (1815) și până la războiele mondiale ca fiind una a stării de echilibru. Dacă este așa, noi credem că acest sistem de echilibru a avantajat Marea Britanie. Congresul de la Viena a împărțit Europa între cele cinci mari puteri: Rusia, Franța, Marea Britanie, Austria și Prusia. Anglia devenea cea mai mare putere dintre cele cinci mari puteri. După înfrângerea lui Napoleon, ea devenea nedisputata putere maritimă a lumii și ajungea, în termeni relativi, hegemonul mapamondului. “Marea Britanie îi este cea mai îndatorată acestui ticălos. Deoarece, prin intermediul evenimentelor cărora le-a dat naștere, măreția, prosperitatea și bogația Angliei au crescut. Ea este stăpână pe mare și nici aici, nici în comerțul mondial nu are nici un rival de care să se teamă.”

Încă un lucru mai merită observat aici. Marea Britanie era statul cel mai apropiat de spiritul democratic din Europa. Deși a fost principalul inamic al Franței, Anglia a fost cea mai apropiată din punct de vedere ideologic. În ciuda rivalităților seculare, la Congresul de la Viena, englezii au favorizat reintegrarea Franței în sistemul marilor puteri. Anglia nu a făcut parte din Sfânta Alianță ce își propunea să păstreze ordinea absolutistă. Din contră, ea a avut de profitat de pe urma progresului ideatic răspândit de Primul Imperiu Francez prin faptul că acest progres a încurajat descentralizarea, liberul schimb și inițiativa de tip capitalist. Răspândirea presei a căpătat un avânt considerabil, iar filosofia politică engleză rezuma rolul statului minimal-utilitarist la simpla protejare a propietății private și a libertăților individului. În perioada victoriană, existau mulți contemporani ce percepeau achizițiile coloniale ca pe o povară. “Prima a fost creșterea, mai întâi stabilă și apoi (după anii 1840) spectaculoasă, a unei economii globale integrate, care a atras mai multe regiuni ca niciodată într-o rețea comercială și financiară transoceanică și transcontinentală centrată pe Europa de Vest, îndeosebi pe Marea Britanie. Aceste decenii de hegemonie economică britanică au fost însoțite de îmbunătățiri la scară largă în transport și comunicații, de transferul din ce în ce mai rapid al tehnologiei industriale de la o regiune la alta și de un spor imens al producției de materiale prelucrate, care, la rândul său, a stimulat deschiderea unor noi zone de terenuri agricole și surse de materii prime”.

Ascensiunea imperiului britanic s-a mai datorat revoluției industriale, a filosofiei comerțului liber și a relativei stabilități a Europei în comparație cu perioada războielor napoleoniene. Revoluțiile de la 1821, 1830 și 1848 nu au afectat prea mult mersul general al economiei. Nu au existat conflicte militare majore în adevăratul sens al cuvântului în spațiul european (Războiul Crimeii din 1853-1856, războiul franco-austriac din 1859, războiul austro-prusac din 1866 și războiul franco-prusac din 1870-1871), au fost conflicte locale și regionale, în comparație cu războiul total din perioada 1803-1815. Aceste conflicte au fost sub spectrul politicii de echilibru și au avut ca obiectiv stoparea din fașă a oricăror pretenții hegemonice continentale sau au fost lupte pentru unificare națională.

Centrul de greutate se mișcă dinspre statele catolice și latine, înspre statele protestante și germanice. În „Etica Protestantă”, Max Weber arăta că Marea Britanie și Germania deveniseră marile puteri ale vremii datorită religiei protestante ce încuraja capitalismul, coeziunea socială și munca. “Dacă în prezent căutăm să analizăm acest fenomen, descoperim un anumit paralelism între dezvoltarea spiritului protestant și apariția mitului progresului care hrănește întreaga evoluție a lumii moderne.” Totuși, capitalismul propus de Weber era diferit de cel din zilele noastre. Acesta excludea consumerismul. Era un păcat să arunci banii pe bunuri neesențiale. Criza lumii contemporane este marcată de acest consumerism exacerbat. Realizarea profitului cu orice preț este o denaturare a capitalismului în forma sa clasică.

Epoca modernă a adus un progres real în ceea ce înseamnă libertatea individului și drepturile sale. Conceptul de libertate este probabil cel mai uzitat în secolul al XIX-lea din toată istoria umanității. Din păcate, acestă libertate a fost înselătoare din mai multe puncte de vedere. Mult admirata democrație ateniană s-a bazat pe sclavie. Democrația participativă greacă nu ar fi putut exista fără aceștia. Roma avea și ea un sistem instutuțional remarcabil, iar principalul imbold al cetățeanului roman era unul pur democratic: de a nu concentra prea multă putere în mâna unui singur om. Pe de altă parte, romanii au fost cei care au organizat jocurile gladiatorilor, unde se amuzau pe seama sclavilor capturați în războiae. Continuitatea civilizații europene poate fi observată și aici. În oglindă, libertatea europenilor s-a manifestat în dauna celorlalți. Meritele revoluției industriale, tehnologice și conceptuale europene sunt de netăgăduit dar acestea au fost susținute de materia primă și de sclavii obținuți în urma unor cuceriri, jafuri și abuzuri ce nu faceau onoare termenului de civilizație europeană. În comparație cu imperiul colonial chinez al dinastiei Ming, coloniștii europeni (spanioli, portughezi, olandezi, englezi etc.) au avut o atitudine mult mai intolerantă față de culturile indigene. Acest fapt s-a datorat unei prejudecăți a modernității. Istoria se îndreaptă spre progres, iar Europa este pe treapa cea mai de sus a acestui progres. Celelalte culturi trebuie aduse la nivelul Occidentului. De asemenea, constituția americană de inspirație iluministă a reprezentat un simbol al democrației ce își are originile în Europa, dar nu a menționat nimic despre persoanele de culoare și starea de sclavie în care se aflau. Acest fapt a dus la războiul de secensiune, un război civil ce a întrecut ca magnitudine orice conflict din secolul al XIX-lea, de după 1815.

Un al doilea efect negativ al mentalității europene moderne a fost reprezentat de un individualism ce amenință chiar și până azi, bazele democrației. Alexis de Tocqueville scria în Despre democrație în America:“Individualimsul este (…) un sentiment cald și moderat, care îl predispune pe cetățean să se izoleze de mulțimea semenilor și să stea la o anumită distanță, împreună cu familia și prietenii săi”, lăsând “marea societate în seama ei”. Acest sentiment seacă “izvorul virtuților publice”, pentru ca mai apoi să le atace și să le distrugă pe toate celelalte, fiind “absorbit, în cele din urmă, de egoism.” Mai mult, Tocqueville observă și o îngrădire a libertății în contextul societății moderne. Ideea de egalitate, în special cea socială, intră în conflict cu libertatea civică și propietatea privată. Oamenii sunt egali în fața legii, dar inegali din toate celelalte puncte de vedere. Astfel, democrația propune un model imaginar de egalitate.

După 1815, o a doua încercare a hegemoniei franceze a aparținut lui Napoleon al III-lea, dar aceasta a fost stopată de Germania la 1870-1871. Puterea franceză a fost eclipsată de cea engleză și germană. Marea Britanie și Germania sunt statele ce au întâietate în procesul industrializării. Franța rămâne un stat agricol. Principala putere continentală devine Germania, iar Franța este surclasată decisiv în cursa colonizării de către Marea Britanie. Contextul internațional favorizează apogeul britanicilor. “În jurul anului 1860, probabil atunci când țara a atins apogeul în termeni relativi, Regatul Unit producea 53% din cantitatea mondială de fier și 50% din cea de cărbune și lignit, consumând aproape jumătate din producția brută de bumbac a globului. Cu 2% din populația lumii și 10% din cea a Europei, Regatul Unit părea să fi avut o capacitate în industriile moderne egală cu 40-45% din potențialul lumii și 55-60% din cel al Europei.” Britanicii au investit enorm în statele pe care le-au colonizat, construind serioase baze industriale și trimițând experți ce au răspândit multe cunoștințe tehnice. În timp, acest lucru s-a întors împotriva lor. Statele în care s-a investit un capital material și uman considerabil, au fost cele care au concurat Regatul Unit mai târziu. Cel mai bun exemplu este Statele Unite, dar acest lucru este valabil și pentru celelalte regiuni ale lumii ce au scăzut din puterea relativă a englezilor, ducând în cele din urmă la prăbușirea imperiului, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Trecerea la perioda contemporană se face concomitent cu apogeul și începutul sfârșitului Imperiului Britanic. Este momentul în care dezvoltarea științifică, tehnologică și economică părea să nu aibă limite. Venitul pe cap de locuitor se tripla de la o generație la alta. Se părea că se va ajunge la o epocă de aur. Totuși, acest formidabil progres material aducea noi probleme morale în dezbatere. Statisticile ce arătau avântul incredibil al economiei ascundeau o profundă inegalitate economică și socială. Migrația țaranilor de la sat la oraș a stimulat apariția sociologiei. Foarte mulți dintre aceștia au fost deziluzionați de condițiile inumane la care erau supuși de către marii propietari de industrie și de faptul că erau mai săraci decât atunci când și-au părăsit pământurile. Chiar dacă Manifestul Comunist al lui Karl Marx (1848) a reprezentat un program utopic, ce va avea consecințe genocidare, revolta proletariatului avea și baze empirice. Nu existau norme ale muncii și nici un sistem de pensie bine pus la punct. În afara flagrantei inegalități sociale din societățile occidentale, în acestă perioadă se dezvoltă o altă problemă ce va marca lumea contemporană: diferențele uriașe între emisfera nordică și emisfera sudică.

În plan cultural, spațiul german oferă a doua paradigmă fundamentală de gândire a modernității, romantismul. La scurt timp după, englezii adoptă și ei acest mod de a privi lumea. Urmează francezii și rușii. Romantismul a apărut ca o reacție împotriva regulilor rigide impuse de clasicism, a răcelii inumane pe care rațiunea o impunea și a influenței sterile de ordin greco-latin. În plan socio-politc, excesele industrializării au născut mișcări ce au vrut să se întoarcă cu fața spre natură. Tiparului omului virtuos și rațional i se va opune tiparul omului excepțional, un om al extremelor, caracterizat foarte bine de lozinca romantismului: Sturm und Drang (furtună și avânt). Se pune accent pe sentimentele omului, pe nevoia sa de a fi liber și spotan. Pretenția unei enciclopedii obiective este abandonată și asumarea subiectivismului devine un punct de reper în operele romantice. Muzica și artele plastice nu mai respectă tiparele clasicismului iar literatură preferă o nouă sursă de inspirație: specificul național și folclorul.

Interesant este faptul că mariile genii ale acestui curent s-au axat foarte mult pe sentimentul național, dar au avut un spirit universal și au fost fascinați în egală măsură de alte culturi. Goethe este simbolul romantismului german, dar și a romantimsului în genere. El a fost perceput de contemporani ca un mare gânditor de talie europeană, un echivalent al lui Voltaire, Descartes sau Erasmus din Rotterdam. Acesta credea cu sinceritate că are numai de câștigat din studierea altor culturi și civilizații. Cultura germană avea să se îmbogățească semnificativ de pe urma acestei experiențe. Un alt exemplu demn de menționat este Victor Hugo. Imaginea romantismului francez este cel care a venit pentru prima oară cu noțiunea de State Unite ale Europei (21 august 1849). Nevoia unei păci europene și sentimentul aparteneței la o cultură comună erau resimțite chiar de atunci. Cei care au fost promotorii mișcărilor naționaliste au fost și cei care au promovat valori europene și universale. Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că atunci când facem astfel de comparații și împărțiri pe categorii, nu există o concluzie absolută. Nu există gânditor care să se încadreze perfect într-un singur curent cultural, aceste împărțiri sunt pur orientative și nu ideologice.

Având în vedere trăsăturile sale, mulți specialiști consideră romantismul ca fiind pasul ce ne duce în contemporaneitate. Noi nu putem fi întru totul de acord. Reacția împotriva abuzurilor din perioada industrializării, asumarea subiectivismului și sentimenul că societatea merge într-o direcție profund greșită au reprezentat idei ce au anticipat post-modernitatea, dar nu au ajuns la maturitatea necesară pentru a putea vorbi de o trece la o nouă epocă. În primul rând, romantismul s-a dezvoltat aproape în paralel cu clasicismul și a apărut ca o reacție la el. Ca în teoria hegeliană ce vorbește despre o istorie a progresului în conștiință, orice teorie trebuie să treacă prin procesul tezei, antitezei și sintezei. Romantismul a reprezentat antiteza în dialectica culturii europene. Acesta a anticipat șubrezimea valorilor occidentale dar a oferit și speranță prin salvarea utopică pe care o poate aduce geniului prometeic și iubirea feerică. De aici și multitudinea de programe utopice, specifice romantismului secolului al XIX-lea.

Spiritul contemporan nu oferă soluții, el este foarte critic cu propriile sale valori. Se trece la o profundă analiză a sinelui. Concluziile acestei analize sunt sumbre. “La mijlocul secolui al XIX-lea numai Kierkegaard și Nietzsche par să participe încă la marea vână metafizică a epocii precedente și să anunțe criza gândirii contemporane prin angoasa lor, prin simțul tragicului, prin revolta lor.” Nietzsche vorbește despre reevaluarea tuturor valorilor noastre. Valorile trebuie, în vizunea filosofului german, înlocuite cu valori care promovează ceea ce este mai puternic în om. Morala creștină este o morală a sclavilor. Aceștia promovează valori valori morale precum mila, buna cuviință, supunerea, fiindcă au o voință slabă ce este dominată de voințele puternice, a celor cu morala de stăpân ce promovează libertatea și creația. În felul acesta, sclavii își fac viața suportabilă. Filosofia are menirea de a promova valorile opuse, cele care să stea la baza viitoarei societăți, o societate mai bună. Supraomul este “dincolo de bine și de rău”, iar ceilalți trebuie să i se supună necondiționat. Statul este cel mai rece dintre monștrii reci și Dumnezeu este mort.

Nihilismul și scepticismul vor deveni motoarele gândirii europene. Nietzsche nu este un excentric, ci precursorul celei mai radicale schimbări pe care o trăiește umanitatea creatoare. Toate civilizațiile au o viață a lor. După 1945, civilizația europeană pare că îmbătrânește și nu mai este în stare să nască noi curente de gândire pozitive. În ciuda răspândirii învățământului de masă și a dezvoltării marilor universități, Europa intră într-o profundă incapacitate creatoare. Civilizația europeană s-a dezvoltat mereu în urma unui proces dialetic dar noua critică produce o dezamăgire ce condamnă omul contemporan la apatiei și derută, la o viață ce stă sub spectrul absurdului. Poate că așa se explică avântul pe care l-au căpătat mișcările totalitare ale secolului al XX-lea, incapacitatea de a reacționa prompt la nonsensurile ideologice și valul uriaș de aderenți la acestă himeră, dintre care și mulți intelectuali de marcă.

Antropologia politică va aduce contribuții semnificative în ceea ce înseamnă vindecarea de prejudecăți. Antropologii vor aduce dovezi empirice ce spulberă conceptele evoluționiste. Istoria nu trebuie concepută ca fiind o scară. Există mai multe modele de evoluție, nu doar unul singur. Statul și forma de organizare politică europeană nu este singura legitimă. Nu există culturi inferioare, ci doar perspective diferite asupra lumii. Franz Boas, marele promotor al culturalismului american, scria încă din 1887:“Civilizația nu este ceva absolut, ea este (…) relativă, iar ideile și concepțiile noastre nu sunt adevărate decât în limitele propriei noastre civilizații.”

Zguduirea edificiului valoric va afecta și identitatea oamenilor. Prin abandonarea multor valori spirituale și adoptarea unor valori materiale, occidentul este caracterizat de o criză identitară: “din ultimii ani ai secolului al XIX-lea, cultura occidentală trece printr-o criză a cărei gravitate pare să o depășească pe aceea a trecerii de la Evul Mediu la epoca modernă.”

În acestă lume, oriunde este lumină, este și întuneric. Atât timp cât conceptul de învigători există, trebuie să existe și înfrânți. Dorința egoistă de a păstra pacea duce la conflicte, iar ura se naște din iubire. Privind retrospectiv, triumful rațiunii a fost doar o iluzie. Îndemul Sapere Aude! (Îndrăznește să știi!) a devenit o simplă naivitate. Eșecul Iluminismului a fost acela că a presupus că toți oamenii își doresc libertatea, că sunt în stare să-și conducă propriile vieți. Mai mult, peste acest considerent de ordin individual, s-au suprapus încă două cauze obiective. Prima cauză este reprezentată de deziluzia progresului uman. Mirajul s-a datorat faptului că, odată cu dezvoltarea tehnologiei, s-a crezut că omul va deveni din ce în ce mai bun din punct de vedere moral. Carnagiile secolului XX au spulberat speranțele oamenilor. Lipsa de orizont este determinată de al doilea factor obiectiv ce a dus la decăderea rațiunii și libertății: mercantilismul și materialismul ce s-au accentuat din ce în ce mai mult. Gânditorii europeni încep să respingă aroganța nejustificată a Occidentului ce și-a permis să-și asume o misiune civilizatoare ce a distrus și suprimat multe alte culturi înfloritoare ale lumii. Începe o cu totul altă paradigmă de gândire, una în care occidentalii încearcă să se vindece de propriile prejudecăți. La sfârșitul modernității, continentul european devenea regele lumii. Totuși, chiar europenii au realizat că acest rege era gol.

d) Epoca Contemporană

“În mai puțin de o generație, s-ar spune că toate certitudinile gândirii occidentale sunt zdruncinate, că toate cadrele esteticii sale sunt sfărâmate. Teoria relativității în fizică, dezvoltarea geometriilor noneuclidiene, filozofia mișcării, fenomenologie, existențialism; părăsirea progresivă a perspectivelor în pictură, culoarea detașată de obiect și cultivată pentru propria ei putere magică; sunetul detașat de fraza muzicală; ruptura povestirii în roman”.

„Mai apoi, în epoca contemporană, pornind de la vechea închidere, Europa laicizată și lumea islamică s-au închis din nou una față de cealaltă, Islamul revitalizându-se prin împotrivirea sa față de europenizarea moravurilor care alterează identitatea popoarelor musulmane.”

“Am impresia că era marilor creatori, a marilor “inventatori” s-a încheiat și că progresul tehnic, profitând de elanul inițial, prodigios, se hrănește de acum încolo din propria lui sevă, într-o muncă din ce în ce mai colectivă și din ce în ce mai anonimă.”

“Toată acestă metamorfoză a artei moderne a avut drept rezultat paradoxal faptul că, cu cât societatea noastră devine mai democratică, cu cât are mai mult tendința să devină ermetică, aproape ezoterică.”

“Chiar ținând cont de inevitabilele distrugeri ale timpului la alte civilizații și fără să dăm dovadă de un egocentrism exagerat, ne este permis să afirmăm că Europa Occidentală a dat cel mai bogat foc de artificii, cel mai variat și cel mai lung din Istoria universală.”

2) Geneza construcției spirituale

a) Paradigma reprezentată de Platon și Aristotel

b) Augustin și Toma d’Aquino

c) Renașterea și Iluminismul

Renașterea, ca orice mare eveniment din istoria civilizației, a fost puternic marcat de ilustra personalitate si activitate livrească a unei generații elitiste, în cel mai veridic sens al cuvântului, de înalți erudiți, cărturari umaniști și oameni de știintă care, după cum sugerează și denumirea epocii, au contribuit asupra demersului de resurecție, reinterpretare și implementare a standardelor valorice și a metodelor de operare specifice epocii clasice. Astfel, asistăm la reverberarea modelului filozofic greco-latin, în primul rând, prin evidențierea contribuției aduse de mari personalități ale Eladei, precum: Socrate, Platon, Aristotel, Epicur sau Heraclit asupra patrimoniului cultural universal, moștenirea greco-latină fiind, practic genomul de bază al civilizației umane. În continuare ne vom opri asupra personalității a doi mari gânditori care au adus o contribuție neprețuită culturii și spiritului renascentist prin prisma a doua lucrări considerate fundamentale; “Utopia”, Thomas Morus (pseudonimul latinizat a lui Thomas More); respectiv “Monarhia autorilor”, Dante Alighieri.

Pentru a conștientiza într-o manieră cât mai comprehensivă spiritul și implicațiile epocii, vom avea în vedere o analiza succintă a momentelor cele mai importante din viața lui Thomas Morus, un simbol al rezistenței împotriva valorilor promovate de sistemul feudal.

Sir Thomas More, fiul lui Sir John More, judecător la King's Bench, s-a născut în 1478 în Milk Street, în orașul Londrei. După educația sa timpurie la Școala St. Anthony, în Threadneedle Street și-a început de copil ucenicia în casa Cardinalului John Morton, Arhiepiscop de Cantebury și Lord Cancelar al Angliei. Acest lucru nu era unul neobișnuit în acele timpuri pentru persoanele cu avere sau influență și copiii de famile bună, pentru a fi astfel plasați împreună într-o relație ca cea dintre patron și client. Tinerii purtau însemnele patronului si contribuiau la sițuatia lui. Patronul se folosea ulterior de averea și influența sa pentru a-i ajuta pe tinerii clienți să-și facă intrarea în lume. Cardinalul Morton a fost în zilele sale de început Episcop de Ely, este cel pe care Richard al III-lea l-a închis în vestitul Turn londonez; întreaga perioadă ce-a urmat, el ocupându-se de conducerea ostilităților împotriva lui Richard; a fost numit Prim Consilier al lui Henric al VII-lea, care în 1486 l-a făcut Arhiepiscop de Cantebury, iar nouă luni după aceea, Lord Cancelar. Cardinalul Morton, despre a cărui masă se reamintește în discuția din "Utopia", este cel ce a încântat atât de mult spiritul tânărului Thomas More. Cu un aer prophetic, cardinalul îl caracterizează pe viitorul mare umanist: "Oricine va trăi îndeajuns încât să-l cunoască, va vedea că acest copil care servește aici la masă se va dovedi un personaj remarcabil și un om minunat."

Seriozitatea personalițătii lui More justifica hotărârea luată în timpul studiului drepului de a-și fixa drept obiectiv supunerea instinctelor, el poartă o camașă aspră de păr, un buștean în loc de pernă și se autoflagelează în fiecare vineri. La vârsta de douăzeci și unu de ani a intrat în Parlament și curând după ce a fost chemat la bară a fost numit sub-șerif al Londrei. În 1503, se opune în Camera Comunelor propunerii lui Henric al VII-lea de acordare a unei subvenții în contul căsătoriei fiicei sale Margaret și o face cu atâta energie, încât Camera a refuzat cererea. În ultimii ani ai domniei lui Henric al VII-lea, More va fi în dizgrația Regelui.

În primul an al domniei lui Henric al VIII-lea s-a ridicat la o înaltă practică în instanțele judecătorești, unde se spune că a refuzat să pledeze în cazurile pe care el le credea injuste și nu a acceptat onorariu de la văduve, orfani sau de la cei săraci.

Thomas Morus face cunoștință în 1515 cu un alt mare spirit erudite al epocii, Erasmus din Rotterdam. Aceștia vor întreține o lungă corespondență.

"Utopia" lui More a fost scrisă probabil către 1515 în latină (plecând de la două cuvinte din limba greacă "ținutul care nu există", dar care prin analogie înseamnă și "un ținut fericit") sau Nusquama, dupa cum a numit-o in scrisorile sale “Nicaieri”. Cartea a fost tipărită prima dată la Lovain, în Flandra, în 1516, sub redacția lui Erasmus, Peter Giles și câțiva alți prieteni ai lui More. A fost apoi revizuită de More, care ulterior va avea suficient timp să regrete, ca și prietenul său Erasmus, atitudinea îngăduitoare față de protestanți, fiind un susținător înflăcărat al unității Creștinătații. A intrat într-o polemică cu Martin Luther în apărarea lui Henric al VIII-lea.

Intenționat fantastică in sugerarea detaliilor, "Utopia" este opera unui învățat care a citit "Republica" lui Platon, a cărui fantezie este impulsionată după lectura istoriilor lui Plutarch despre viața spartanilor sub legislația lui Lycurg. Sub masca unui ideal comunitarist, unde au fost introduse abil câteva excentricități spirituale, se află ascunse aici argumentele nobilimii engleze. Uneori More pune problema Franței, sub aparența căreia se ascund de fapt problemele Angliei. Alteori sunt aduse laude ironice bunei-credințe a capetelor încoronate ce domnesc peste lumea creștină, pentru a feri cartea de rigorile cenzurii și ca un atac politic față de metodele absolutiste de guvernare ale lui Henric al VIII-lea. Erasmus din Rotterdam i-a scris unui prieten în 1517 ca ar dori să-i trimită "Utopia" lui Thomas More, dacă n-a citit-o încă și "își dorește să vadă "adevărata sursă a tuturor relelor politice". Către Thomas More, Erasmus va scrie: "Un Primar din Antwerp este atât de încântat de ea, încăt o cunoaște în întregime pe de rost".

“De Monarhia” este un tratat asupra puterii laice și religioase de Dante Alighieri. Cu acest text latin, poetul a intervenit într-unul dintre subiectele cele mai controversate ale perioadei sale: relația dintre autoritatea laică (reprezentată de Sfântul Imperiu Roman) și autoritatea religioasă (reprezentată de Papă). Punctul de vedere al lui Dante este cunoscut în această problemă, deoarece în activitatea sa politică a luptat să apere autonomia orașului și guvernului din Florența, din cerințele temporale ale papei Bonifaciu al VIII-lea.

Monarhia este alegerea politică a lui Dante. El crede că cea mai bună formă de guvernare este o monarhie universală sau, cu alte cuvinte, un imperiu universal. În prima carte, Dante afirmă că Imperiul este necesar, deoarece este singura metodă prin care pacea poate fi menținută. Împăratul deține întreaga avere material a statului său, din această cauză el nu poate fi corupt. Imparțialitatea sa garantează că pacea poate fi susținută. A doua carte este despre Imperiul Roman de Neam German. În opinia lui Dante acesta a fost fondat de voința divină.A treia carte explică modul în care puterea trebuie să fie împărțită. În conformitate cu Dante, Dumnezeu dă direct putere atât Papei cât și Împăratului: oferă Papei puteri religioase sau spirituale, iar împăratului putere politică. Nu trebuie să existe nici o interferență între cele două puteri. Prin urmare, Împăratul trebuie să asigure fericirea pământească a omului, în timp ce Papa trebuie să-l pregătească pentru fericirea de după-viață. Dante a criticat Biserica pentru că permite Papei să aibă atât de multă putere, până în punctul în care autoritatea sa era superioară împăratului. Acesta a sugerat că Papa a avut puterea de a se implica în deciziile făcute de împărat și influența monarhia cu totul.

Dante consideră că un împărat cu atribuții clar delimitate poate reprezenta soluția pentru o Europă pașnică. El a făcut separația dintre viața religioasă și viața politică, producând prima laicizare conceptuală a statului.

“Secolul al XVII-lea cu Descartes, Pascal, Malebranche, Spinoza, Leibniz, Locke- mai ales dacă îi adăugăm secolul al XVIII-lea anglo-saxon, care este prelungirea lui, cu Berkeley și Hume- prezintă una dintre cele mai frumoase înfloriri din istoria filosofiei.”

d) Reacție dialectică

II- Identitate națională

Contextualizarea naționalismului

“Specificul culturii europene rezidă în primul rând în continuitatea și intensitatea dialogicilor sale, unde nici una dintre instanțele constitutive nu strivește sau extermină pe celelalte, și nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie apăsătoare. Acest fapt explică evoluția neîntreruptă și tumultoasă a culturii din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea.”

„Cine se îndoiește oare că existența e clară și logică pentru francez; adâncă și nebuloasă pentru german; năvalnică și dezechilibrată, dar plină de rezonanțe nostalgice pentru slav; practică și individuală pentru anglo-saxon; ordonată și ierarhizată pentru chinez? Mediteraneanul are o viziune ușoară și colorată a existenței, lipsită de tirania imperativelor. Nordicul, dimpotrivă, o viziune dramatică, plină de tensiune interioară. Un lucru care ar trece neobservat pentru mediteranean, poate fi un prilej de catastrofă pentru nordic.”

“Tăria spirituală a unui neam se măsoară după gradul în care e în stare să impuie altora perspectiva lui proprie a existenței, e în stare să desagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, să-i pună, în evidență lipsurile și, cu voie sau fără nevoie, să facă pe străin să încline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală!”

„Și de aceea, creația este un fel de precipitat spiritual al istoriei, precipitat în care spiritul retrăiește, în formă condensată, ceea ce datorește unei întâmplări, sau unui complex de întâmplări, adică unei epoci. Și tot astfel, se explică de ce fazele, sau influențele istorice suferite de un popor, lasă în sufletului lui anumite aplecări, anumite înclinări nemărturisite, care-i alterează ființa, fecundând orice contact spiritual nou cu rezonanțe ancenstrale.”

“Europa Centrală nu participă decât în mod marginal la creațiile spiritului occidental, în vreme ce estul perpetuează până în plin secol al XIX-lea tradiția deja istovită a Bizanțului.”

Raportare la identitatea românească

Scurt istoric

Din punctul de vedere al liniei de descendență principală, românii sunt legați de ramura etnică nord dunareană, cea a dacilor. Incepand cu anul 2000 I.HR. si pâna in anul I inainte de Hristos,pe pamântul României de astăzi, pe atunci Dacia, existua diferite izvoare arheologice și istorice, ale uniunilor de triburi tracice, daco-getice, cele mai importante fiind cele de sub conducerea Regeleui Charnabon (sfârșitul secolului VI î.Hr.-începutul sec V î.Hr.), dar și al regilor Oroles si Rubobostes (prima jumătate a secoului al II î.Hr.). Istoricul Herodot ii caracteriza pe daco-geți drept "cei mai viteji și mai drepți dintre traci", aceștia vorbind o limba "latina vulgară". Primul stat dac unitar și centralizat s-a format sub stăpânirea lui Burebista (82-84 i.Hr.) avânda capitala la Argesis (Capitala Soarelui) localizat la circa 18-20 km sud-vest de București. Statul dac avea urmatoarele limite: in Nord se întindea până la Carpații Paduroși, in sud până la Munții Haemus (Balcani), in Est deținea tot țărmul vestic al Mării Negre până la gurile de varsare ale râului Bug iar in Vest se întindea până la confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie la granița de astăzi a Slovaciei cu Cehia si Austria. Avănd în vedere distincția etinică și lingvistică delimitată de către tracii sudici, creatori a unei culturi materiale și spirituale originale și unitare, populația autohtonă a fost numită populația geta, de către izvoarele grecești în secolul VI î.Hr. iar în secolul I î.Hr., populația dacă de către izvoarele romane. Strabon considera că daci și geții reprezentau aceeași civilizație,având in vedere faptul că vorbeau aceeași limbă, reprezenta ramuri ale aceluiași popor; datorită acestui fapt populația autohtonă din milen a primit numele de geto-daci.

Romanizarea reprezintă un proces prin care civilizația romană acaparează și pătrunde în toate domeniile publice, în același timp inlocuind limba de baștina a țării cu limba latină, acest proces avînd loc in urma ocupării totale sau parțiale a unei țări cucerite.

După campania militară reușită interprinsă de Împăratul Traian pe teritoriul dacic, incepe treptat procesul de romanizare. În uma cuceriri romane, și a începutul romanizării, Dacia este împărțită în mai multe segmente – Dacia Superior ( Transilvania și Banatul), Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis si Dacia Inferior (Banat și Oltenia).În Dacia se estima faptul că existau un contingent militar ce depășea 200.000 de soldati, aceste trupe fiind formate din cetățeni romani, membrii ai unei legiunea dar și cei care aspirau la statutul de cetățean, aceștia reprezentînd trupele auxiliare.

Veteranii erau aproape cei mai importanți în procesul de romanizare deoarece aceștia reprezentau foști militari ieșiți din slujba armatei, acestia bucurandu-se de un imens respect pe plan local, primind diverse funcții municipale si administrative. Aceștia aveau dreptul să se căsatorească in regiunea care au apărat-o primind si o răsplata bănească, dar de departe cel mai important atribut al veteranilor era acela că erau vorbitori de limbă latina.

Un alt factor important al romanizării era reprezentat de urbanizarea. În urma acestui proces orașele din Dacia respectau tiparul roman fiind organizate în municipia și coloniae.

Statele medievalale românesti reprezintă statele în care au trăit populații romînesti în perioada EvuluI Mediu. Principatele care au avut majoritatea romăneasca in tot decursul existentei acestora au fost Moldova și Țara Romînească, acestea avînd și o clasa conducătoare tot de origine romînă (boieri și domni). În principatul Transilvaniei exista o problema, chiar dacă populația era de origine romana, în toate comitetele, clasa conducătoare era de origine maghiară (grofi si voievozi).

Țara Romanească fost cunoscută și sub numele de Rumînească dar și de Unguro Vlahia sau Valahia,. Teritoriul Țării Romănești este considerat teritoriul dintre Munții Carpați si Dunăre cu extindere pînă in Banatul Sîrbesc, Țara Fagarașului se află la Vest si Țara Hațegului la Nord, Transilvania. Capitala Țării Romănești a fost, prima dată, la Curtea de Argeș și Cîmpulung Muscel (din 1290), la Tîrgoviște ( 1386-1714) și București din 1714. Principalii domnitori au fost Basarab I (considerat întemeietorul Țării Romînești, 1310-1352), Nicolae Alexandru ( 1352-1364), Vladislav I (cunoscut și ca Vlaicu Voda, 1364-1377), Mircea cel Bătrîn (1386-1418), Vlad II Dracul (1436-1442), Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476), Radu cel frumos (fratele vitreg a lui Vlad Țepeș, 1462-1473. 1473-1474, 1474-1475), Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai Viteazul ( a realizat prima Unire a Țarilor Române in anul 1600, Domn al Țarii Românești și Ardealului și toata țara Moldovei), Gheorghe Ghica (1658-1659) și nu in cele din urma Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Principatul Moldovei a existat in Europa de Est pentru o perioadă de aproximativ cinci veacuri. Aceasta era împarțită in două, Țara de Sus ( Bacău-Chișinau) și Țara de Jos, aflată la sud. La rândul lor, acestea sunt împarțite in ținuturi si ocoluri. Voievodatul a continut intr-o perioadă si viitoarele Bucovina și Basarabia Țaristă care pana la anexarile din 1775 ( Imperiul Austriac) si 1812 ( Imperiul Rus) erau parte integrantă a Principatului Moldovei. După anexarile austriece și rusești s-a unit in 1859 cu Valahia ( Muntenia) formând Principatele Unite ale Valahiei si Moldovei care ulterior capată denumirea de Romania ( țara independentă 1878 si regat n 1889). Principali domnitori ai moldovei au fost: Bogdan I (întemeietorul statului independent Moldova si al dinastiei voievodale, 1359-1365), Lețcu Voievod (1365-1373), Petru I (1375-1391), Alexandru cel Bun ( 1400-1432), Bogdan al II-lea (1449-1451), Petru al III-lea Aron (1451-1452), Ștefan al III-lea ( Ștefan cel mare 1457-1504), Bogdan al III-lea ( fiul lui Ștefan cel Mare 1504-1517), Petru Rareș (1527-1538), Alexandru Lapușneanul (1552-1561), Alexandru Ioan Cuza (sub domnia acestuia are loc Unirea Principatelor Moldovei și Munteniei si formarea Principatelor Unite ale Moldovei si Vlahiei, 5 Ianuarie 1859- 24 Ianuarie 1862)

Principatul Transilvaniei numit și Ardealul reprezintă o regiune istorica poziționată în interiorul arcului carpatic, fiind una din regiunile isotrice ale Romaniei. Aceasta a făcut parte, de-a lungul timpului, din Dacia, Imperiul Roman, Regatul Ungariei dar și Imperiul Austric. Aproximativ 170 de ani, mai precis din 1529 pana în 1699 aceasta a fost independentă sub denumirea de Principatul Transilvaniei. Acest Principat a jucat un rol insemnat in Războiul de 30 de ani de partea protestanților. Principatul Transilvaniei a intrat sub administrație habsuburgică păstrându-și statalitate, formal, până in anul 1867, fiind condus de guvernatori de la Viena.

In urma Războiul de Independența din 1877 Regatul României a fost cunoscut drept Stat Idependent. Carol I de Hohenzollern primește in anul 1878 titlul de alteța regala iar in anule 1881 Constituția din 1866, care specifică că din acel moment șeful statului va fi numit rege.

Tratatul de pace de la San Stefano și Berlin din 1878 a marcat faptul ca Romania a obținut Dobrogea de Nord. In anul 1913 România se implică in al doilea război balcanic, terminat cu infrângerea Bulgariei. Coferința de Pace a avut loc la București, in anul 1913, datorită statutului României de Putere regionala aceasta primește Dubrogea de Sud, cunoscută ca si Cadrilater. După Primul Război Mondial, Regatul Romaniei se unește cu Banatul, Basarabia, Transilvania si Bucvovina. Dupa ce de-al Doilea Război Mondial si ocupare României de către trupele sovietice, ultimul regele al țării Mihai I, a fos silit să renunțe la tron in data de 30 Decembrie 1947.

Dimensiunea românească a existenței și Schimbarea la față a României

Subcapitolul își propune să schițeze trăsăturile esențiale ale românismului. Este vorba despre o dimensiune conceptuală a unei spiritualități specifice. Suntem de părere că valorile naționale nu se pot închide într-o graniță. Cu atât mai mult în zilele noastre, când tehnologia a permis oamenilor să străbată lumea în mai puțin de 48 de ore. Valorile naționale sunt puternic reprezentate în comunități din diaspora, răspândite în toată lumea. Există fără de tăgadă o legătură profundă cu pământul și locurile unde te-ai născut și format, dar acestă conexiune are puține lucruri în comun cu statul sau cu suvernitatea națională. Valorile naționale reprezintă un mod autentic și unic de a privi lumea, iar contextul politic este de o mică importanță. “Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, pînă la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.”

Așa cum am demonstrat și în capitolele anterioare, statele sunt moduri de organizare politică foarte instabile, cu granițe tot atât de trecătoare ce nu conferă legitimitate identitară. Un exemplu îl reprezintă statul român din perioada comunistă. Fiind adus cu tancurile sovietice, el nu doar că nu avea legitimitate fiindcă nu era democratic, ci mai ales fiindcă nu integra valorile acestui popor. Din contră, regimul comunist, ca orice sistem totalitar criminal, și-a propus să șteargă orice element identitar românesc. Nu este vorba despre o victimizare, ci despre un adevăr istoric incontestabil. Pierderea elitelor ce ofereau un orizont valoric societății românești și dispariția satului românesc au avut consecințe dramatice asupra dezvoltării de după 1989. Progresul democratic a fost încetinit, iar adoptarea valorilor occidentale pozitiviste a fost superficială. De asemenea, receptarea identității europene în rândul românilor a fost modestă și prezența scăzută la vot, la europarlamentare, reflectă acestă stare de fapt. Din aceste cauze, ne declarăm dezamăgiți de poziția ezitantă a Uniunii Europene în legătură cu condamnarea fermă a comunismului.

Identitatea națională nu se poate limita nici măcar la criteriul etnic. Definiția naționalismului din secolul al XIX-lea este doar orientativă și aproximativă. Istoria noastră ne-a dat multe exemple de mari români ce nu au fost în întregime, sau chiar deloc, români din punct de vedere etnic. Faptul că ne-am născut într-un anumit loc sau faptul că avem părinți de o anumite etnie nu îți conferă automat apartenența la o cultură. Numai în măsura în care ne regăsim într-o comunitate, suntem ceea ce suntem.

Nu e mai puțin adevărat faptul că, în genere, valorile ce unesc o națiune se strâng în jurul unui stat sau a unei alte forme de organizare politică, dar aceste pespective de a vedea lumea se raportează la politic doar din rațiuni practice. Cu alte cuvinte, la o dimensiune a istoriei, identiatea națională se raportează la problemele economice și sociale doar într-o formă superficială. Acest lucru este accentuat chiar de perspectiva românească ce refuză intrarea în istorie și disprețuiește pragmatismul mercantil. Valorile unei comunități pot fi foarte greu exprimate și din acest motiv au nevoie de o materializare în simboluri. Vesticul definește omul ca pe un homo faber și are o etică ce se centrează pe muncă. Viziunea românească este diferită în mod considerabil. Identitatea națională este marcată de o spiritualitate ce este mișcată doar parțial de mersul istoriei.

Lucian Blaga exprima această idee într-un mod strălucit. Diferența dintre om și celelalte viețuitoare este de ordin calitativ. Omul trăiește în două orizonturi: biologic (existent și la celelalte viețuitoare) și orizontul misterelor (specific omului). Primul orizont este întru imediat și pentru securitate. În orizontul misterelor, omul poate renunța la propria sa securitate biologică pentru a realiza diferite creații. Întreaga filosofie sistemică a lui Blaga se bazează pe mit. Omul e înzestrat cu un destin creator de cultură metaforică și stilistică.

Dacă omul este creator de cultură și civilizație, atunci întreaga sa construcție se bazeză pe limbă. Nu putem exprima sau gândi ceea ce nu putem numi. Dar acestă stabilire a unor categorii este pur arbitrară. Ea trădează un fel de a vedea lumea și realitatea. Copacul este pentru noi copac fiindcă așa am ales să-l conceptualizăm. Mai mult de atât, limbile au cuvinte și expresii a căror înțelesuri sunt intraductibile. S-a vorbit mult despre limba română ce prezintă cuvinte precum dor (ca sentiment al unei iubiri nesfârșite), nefârtat (ca demon în sens de nefrate) sau vreme (ca perspectivă de a vedea timpul și spațiul). Studiile antropologilor demonstrează și ele intraductibilitatea limbii și influența covărșitoare pe care o are acesta în orientarea vieții oricărui om. Edward Sapir, mare antropolog american interbelic, a studiat tribul idian Hopi. Acesta a ajuns să creadă că lumea reală este construită în mod inconștient pe obișnuințele noastre lingvistice. Acestă teorie poartă numele de Sapir-Whorf. Limba stabilește categorii mentale, care-i predispun pe oameni la a vedea realitățile într-un anumit fel: “în acestă limbă, se zice a plecat în a zecea zi în loc de a rămas zece zile. Whorf a concluzionat, pornind de aici, că unitățile de timp nu formează la ei o entitate obiectivă. Tribul Hopi nu gândește că zece zile pot forma o globalitate, pentru că a rămâne zece zile undeva este asimilat cu zece vizite succesive.”

Credem că demersul nostru are o bază științifică suficient de solidă. El este cu atât mai interesant dacă ne gândim la contextul actual, afectat de globalizare. Astfel de încercări au mai existat în trecut. Gânditorii români au fost preocupați dintotdeauna de problema păstrării tradițiilor în contextul modernizării. Plecând de la formele fără fond enunțate de Titu Maiorescu, și culminând cu obsesia pentru românism a generației Criterion, acestă problematică a rămas fără răspuns. Comunismul a suprimat lucrările lui Lucian Blaga, Constantin Noica, Mircea Eliade ori Mircea Vulcănescu. Generația precedentă își îndeplinise visul, România Mare. Generația interbelică și-a găsit menirea în acestă dezbatere. Eliade mărturisea în Jurnalul Portughez că a fost la un pas de nebunie, căutând o soluție la acestă dilemă fără de sfârșit.

După 1989, cercetări de acest fel nu prea s-au mai efectuat din cauza presiunii globalizării, a doctrinei internaționaliste și a promovării unui consumerism dus până la rangul de religie. Mulți eurosceptici spun că identiatea națională este atacată de Uniunea Europeană. Noi credem că motivele de mai sus sunt cu mult mai întemeiate. Pericolul pierderii diversității este real dar el nu este cauzat de structura ce tinde să fie federală a Uniunii Europene, ci de o lume ce începe să fie tot mai uniformizată. Heidegger ne avertiza încă din anii ’60 de riscul pierderii ființării autentice.

Marile puteri ale lumii de azi sunt tolerante, dar în același timp sunt într-un dialog permanent cu trecutul lor. Dezbateri intelectuale pe tema tradiționalismului în contextul modernizării au avut loc și în alte locuri ale lumii. Japonia reprezintă un etalon în acest sens, o țară ce s-a occidentalizat și tehnologizat într-un timp foarte scurt fără să-și piardă identitatea. Tema aceasta a căpătat o formă artistică prin multe opere literare premiate, printre care și romanele lui Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel în 1968. Nu suntem de părere că un studiu pe această temă ar avea efecte negative. Identitatea națională poate coexista cu demnitatea omului formulată de Kant. În această lume tot mai încâlcită avem nevoie de o busolă, nu de o ideologie care să ne înrobească.

Limba română este unul dintre elementele constitutive ale lumii românești ceea ce oferă șansa unei filosfii românești autentice, așa cum sugera Constantin Noica. Pentru noi, o puternică sursă de inspirație a reprezentat-o Mircea Vulcănescu. Un om de o mare modestie, cu o vastă cultură în domeniul istoriei, filosofiei, literaturii și lingvisticii, economiei și dreptului reprezintă tocmai un model de românism cu spirit universal. Cel care ne-a lăsat celebrul îndemn să nu ne răzbunați!, ne poate oferi un naționalism golit complet de orice formă de șovinism. Cercetările sale sunt strâns legate de fenomenologia, hermeneutica și existențialismul filosofic al secolului XX, dar și de studiul limbii române în sensul pe care l-am arătat mai sus. Este vorba de o tipologie a culturii ce nu are caracter absolut. Fiecare om este unic, noi vom vorbi despre chestiuni cu caracter general. În opinia noastră, o trecere în revistă a ideilor principale ne poate edifica, cel puțin orientativ, în ceea ce privește comprehensiunea românismului. Răspunsul la această întrebare: “ne poate fi dat însă mai ales de ceea ce preexistă, în oarecare măsură, activității gânditorilor și anume: de configurația limbii și de structura simbolurilor expresive cu circulație generală, în poporul românesc, altfel zis, de calapoadele de gând pe care s-au croit cuvintele. Un gânditor poate încerca să se abată de la acest calapod în raport cu o vedenie sau interpretare personală. Mijloacele prin care se exprimă îl vor trăda însă și-i vor crea impasuri pe care cercetarea le poate desluși ori explica.”

Noțiunea de timp și spațiu este definită de cuvintele loc și vreme. Spre deosebire de apuseni, noi considerăm timpul și spațiul ca totalitate, luate împreună. Dimensiunea spațio-temporală este o curgere, iar fiecare moment are o semnificație. Toate lucrurile au un loc și o vreme a lor în sensul de rost. Lumea este ordonată, dar nu în înțelesul pe care îl dau grecii. Nu există percepția pozitivistă asupra lumii. În concepția românească, lumea este ordonată fiindcă toate lucrurile se petrec cu un rost. În rest, logica occidentală nu funcționează pentru dimensiunea românească. Sentimentul existențial românesc este unul marcat de mit și imaginație. Fără să realizeze acest lucru, românii sunt caracterizați de spinozism panteist și de animism ritualist. Toate lucrurile au suflet și trăire ce îți pot influența viața. “Trecerea aceasta nesimțită de la planul existentului la acela al posibilului, este ceea ce umple existența românească de poezie, adică de libertate și de irealitate, și aproprie veghia românului de vis, de un vis lăuntric, fără sfârșit, care-i situează mentalitatea, din punct de vedere filosofic, nu numai pre-critic, ci mai mult decât atât: antipozitiv: mitic.” De aici și impresia generalizată a occidentalilor conform căreia românii sunt superstițioși. Sentimentul că nu există imposibil este tocmai o consecință a perspectivei mitice asupra vieții. Totul este posibil, dar această lume nu merită o implicare foarte activă, deoarce rostul existenței este lumea de dincolo. Așa se explică neimplicarea noastră în istorie și incapacitatea de a construi o civilizație.

Interpretarea mersului istoriei prin simboluri și căutarea unor semnificații spirituale sunt trăsături esențiale ale acestui popor ce își au geneza în modul în care limba “ne gândește”. Nu credem că este întâmplător faptul că Mircea Eliade a enunțat teoria camuflării sacrului în profan. Acest sistem de gândire este inspirat din spiritualitatea românească. O viziune mitică asupra lumii ne face să considerăm foarte multe lucruri ca fiind sacre sau blestemate, purtătoare de noroc sau ghinion, de bun sau rău augur. Creștinismul a prins atât de bine în arealul românesc tocmai datorită similitudinii sale cu multe din valorile locuitorilor precreștini din acestă zonă. Este binecunoscut faptul că dacii nu se temeau de moarte. Istoricul Herodot spunea că geniții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci. Soldații romani au fost frapați de faptul că dacii mureau cu zâmbetul pe buze. Pentru aceștia, lumea de aici este un blestem iar oamenii trebuie să se întristeze la nașterea cuiva. Fericirea este destinată lumii de dincolo, moartea unui om fiind sărbătorită. Nu este întâmplător că nu au existat mari moraliști români. Întregul simț al dreptății românești se învârte în jurul creștinismului ce a fost intregrat în matricea noastră identitară.

Neseriozitatea atât de blamată de străini, este o cauză a umorului românesc în fața morții. Istoria, în marea sa aroganță, crede că poate strivi spiritualitatea unei națiuni. Românii sunt dovada că Marcus Aurelius avea dreptate cu a sa doctrină stoică. În spatele lui Cezar, întors victorios la Roma, se aflau sclavii care strigau memento mori! (aminteste-ți că ești muritor). Înțelegând acest adevăr, în fața nenorocirilor, românul își găsește salvearea în umor.

Susținem că diferitele interpretări ale poemului popular Miorița s-au axat prea mult pe fatalismul ciobanului moldovean, și prea puțin pe înțelesul spiritual. Fatalismul este o “integrare a făpturii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinței dumnezeiești.” Acesta nu luptă pentru a supraviețui doar din motivul convingerii că acesta este destinul, în fața căruia nu se poate împotrivi. Pentru el este mai importantă pregătirea trecerii către lumea de dincolo, sacralitatea morții și nevoie de a înfăptui toate cele sfinte. Acțiunile sale sunt mânate de sentimentul că toate lucrurile trebuie așezate la făgașul lor firesc. Autorul consideră că Dumnezeul personificat ca o ființă singuratică bărbătească este specific gândirii românești.

Majoritatea religiilor precreștine văd infernul și raiul ca făcând parte din altă lume. Tradiția gândirii românești ne spune că moartea este doar o trecere. Mircea Vulcănescu încearcă să ne explice că lumea materială și cea spirituală sunt una printr-un exemplu foarte plastic. Înainte de 1918, românii din Ardeal erau denumiți cu formula românii de dincolo. Este același termen prin care definim lumea de după moarte. Asta înseamnă că lumea de aici nu este despărțită iremediabil de o lume trascedentală. Kant nu ne poate lămuri în acestă problemă. Între aici și dincolo este doar o graniță, o vamă. “Nesfârșitul lumii e o problemă de perspectivă. În fond, lumea de aici, are un sfârșit. Dar unde se sfârșește lumea de aici, începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici.”

Noțiunea de prezent este și ea vagă. Ceea ce este acum, a existat și înainte și va fi totdeauna. Totul este o prefacere, totul se transformă. Basemele populare românești atestă acestă idee. Cei care au fost în trecut, chiar dacă au murit, nu au dispărut în totalitate. Prezentul este lipsit de importanță în contextul în care sensul vieții se regăsește în moarte. Viitorul nu a fost încă, dar acesta se va împlini când îi va veni vremea.

S-a vorbit mult despre scepticismul, încăpățânarea și conservatorismul românului. Vulcănescu crede că opoziția românească nu este absolută, nimic nu este absolut sau iremediabil în lumea noastră. Românul nu dorește să te contrazică în mod vehement, ca în critica apuseană. El vrea doar să nu te aprobe în totalitate. Inexistența neantului îl face foarte deschis la contactul cu alte culturi, atât timp cât nu sunt afectate principiile sale fundamentale. Trăind în sfera tuturor posibilităților, este dispus să-ți dea dreptate dacă viziunea ta nu intră în conflict cu rostul lucrurilor și cu sacralitatea unui destin ghidat de Dumnezeu. În rest, negația a fost o formă de apărare împotriva multiplelor valuri culturale ce au încercat să asimileze și să suprime dimensiunea românească a existenței. “Că aceasta, e orientarea românească a minții, când neagă, o dovedește și faptul că negația pură și simplă se poate conjuga în românește, cu afirmația, în expresia “ba da”, adăugarea împotrivirii, accentuând, paradoxal, afirmația, în loc s-o tăgăduiască.”

O viziune critică asupra românismului o are un alt coleg de generație, Emil Cioran. Acesta scria la 24 de ani, cuprins de o adâncă pasiune specifică vremurilor, lucrarea “Schimbarea la față a României”. Cioran nu vede satul românesc ca pe ceva pozitiv. Din contră, el este dovada că timp de un mileniu nu am realizat nimic. Nu am făcut istorie, nu am construit universități sau spitale și am preferat să hibernăm. Nu am cucerit alte popoare și nu am avut menirea unei mari civilizații. Suntem o cultură mică ce s-a conservat în nesimțire, într-un somn istoric, o degenerare a marilor civilizații. Avem un puternic complex de inferioritate, de aici și pretenția noastră de a ne crede mai mari decât suntem în fapt. Spiritul nostru creator este limitat și importă masiv elemente culturale. Întotdeauna culturile mici sunt înghițite de culturile mari. Deplânge ghinionul culturii românești de a se afla între bizantini și turci, între cultura grecească și moravurile orientale ce au condamnat acest spațiu spiritual la agonie. Dacă Vulcănescu credea că pasivitatea românească era o conștientizare a unui sens mai înalt al vieții, Cioran considera că toate calitățile țăranului român se integrează foarte bine în profilul unui om mediocru: modestie, indolență, pietate bazată pe superstiție, scepticism ce oprește orice progres. El milita pentru o Românie fanatică care să acționeze și care să fie determinată să-și construiască destinul. Filosoful român își dorea o Românie cu populația Chinei și cu istoria Franței.

Recent a apărut un alt tip de studiu foarte interesant asupra românismului. Credem că rezultatele sale ne arată două lucruri importante. Poporul român a fost profund afectat, în sens negativ. El se arată mult schimbat față de perioada interbelică. O a doua observație pe care o facem este că nu se poate confunda suma mentalităților unei populații, cu o spiritualitate ce are o dialectică care transcede istoria și prezentul efemer. Eminescu o spune cu claritate prin versurile Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate. De dragul actualității acestei cercetări, vom încerca să rezumăm concluziile ce își propun să ofere o monografie a societății românești de azi.

Este vorba de Daniel David, un psiholog de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, ce a coordonat lucrarea „Psihologia Poporului Român”, o încercare ce amintește de lucrările lui Constantin Rădulescu Motru. Religiozitatea accentuată nu surprinde, ea este prezentată și în alte lucrări, vechi de un secol. Istoria nu a putut șterge cu forța esența românismului. Fără respect în fața regulilor pământene, acesta este indisciplinat și nutrește un profund dispreț pentru orice încercare pragmatică de a respecta norma și legea. Ei se conformează numai superficial legilor. Un alt lucru ce nu a putut fi șters este imaginația și creativitatea românului, o capacitate intelectuală ce este risipită pe lucruri nepractice. O mare capacitate empatică ne duce iar cu gândul la argumentele țărănismului interbelic. Valorile universale precum pacea mondială, cercetarea, experimentarea și civismul sunt străine acestui popor.

Cercetătorul român consideră că elementul esențial ce stă în calea modernizării României este neîncrederea în oameni. Din această cauză, suntem mai puțin ospitalieri decât credem. Românii nu au un cult al muncii, în sensul eticii protestante, și nu au o motivație internă pentru a munci. Aceștia nu muncesc din plăcere, ci au o motivație extrinsecă. Salariul și prestigiul social oferite de muncă sunt prioritare. Din nou, se confirmă concluziile lui Vulcănescu. Generația de sub 35 de ani are o mentalitate independentă, cu accente occidentale. Generația ce are peste 55 de ani are o mentalitate colectivistă. Finalul este încurajator. Daniel David consideră românii ca fiind apți de a face parte din comunitatea europeană și occidentală contemporană.

Suntem de părere că acestă concluzie demonstrează că afirmațiile noastre legate de influența nefastă a comunismului și tratatea fenomenologic-existențială a identității naționale, au fost întemeiate. Necinstea și gândirea conform căreia statul trebuie să-ți ofere totul, lăsând la o parte faptul că ele fac parte și din natura omului în genere, sunt specificități moștenite de o istorie ce nu mai avea răbdare. Perioada postbelică a reprezentat o întrerupere parțială sau totală (depinde la ce domeniu ne referim) a funcționării legitime a instituțiilor și modului de viață românesc. Un termen edificator pentru a descrie această perioadă este provizoratul istoric. Cât despre încredere, studiul arată că familia este singurul loc în care ea se regăsește. Să ne amintim de multele dosare ale securității în care rude foarte apropiate s-au spionat în serviciul statului comunist. Totuși, marea partea a populației, a dus o luptă pasivă de rezistență tocmai în interiorul familiei. Concluzia studiului ne arată cu claritate faptul că România se poziționează într-o răscruce de civilizații, între Orient și Occident. Generația de la ’48 reprezintă o sinteză miraculoasă a acestei dimensiuni spirituale. “Erau doar o mână de oameni, însă luptau ca mânați de o crediță nețărmurită în destinele țării lor. Au zvârlit, ca pe niște vechituri, obiceiurile, instituțiile, până și vocabularul, impuse de o putere străină. Au sorbit cu nesaț din izvoarele culturii apusene; au adoptat instituții noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregrul o literatură de valoare universală, au început, în liniște, un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă țară din Europa; au fixat, pentru generații, cu îndrăzneală și realism, marile obiective politice ale neamului și au determinat Europa să țină seamă de ele. Ei au făcut toate acestea. Au făcut chiar mai mult: au făurit România.”

Incapabili de a asimila în totalitate valorile occidentale, având o cultură proprie ce a rezistat testului istoriei, ne putem intregra perfect în lumea vestică. Ne dorim să ne păstrăm o ființare autentică, dar aspirăm de secole să facem parte din Occident și din Europa. Sentimentul vag, că nu aparținem în întregime niciunui loc, are baze științifice. Când ne simțim copleșiți, efectuăm o retragere într-o trăire în afara istoriei. Pe de altă parte, suntem dispuși să ducem mai departe lupta pentru democratizare și să eradicăm corupția. Avem potențialul de a face parte din comunitatea europeană fără să fim asimilați de ea. Prin autenticitatea noastră, putem contribui mult mai mult la construcția, fără de sfârșit, a civilizației europeane. Totul ține de voința, vitalitatea și puterea creatoare a acestui neam.

III- Dincolo de prejudecăți