Identitate Arta Contemporana

Introducere

Tema aleasă pentru dezvoltarea lucrării de disertație reprezintă o introspective a Eu-ului. Se face referire la identitate, subiectivitate și portret. Se vorbește de asemenea despre artă contemporană și despre varietatea acesteia. Despre cât de complexă și diferită este noțiunea de portret din perspectiva unui artist contemporan.

Se încearcă găsirea identității proprii și a unui înțeles în contextul experienței moderne prin intermediul artei, refuzând identitatea oferită de cultură și societatea tradițională.

Se va face trecerea de la o concepție holistică asupra identității la una puternic individualizată, trecerea de la un “individ colectivizat” la un “individ individualizat” prin modelarea propriei identități, prin răspunsul la întrebarea “Cine sunt eu?”.

Va fi adusă în discuție identitatea proprie, prezend mai multe tipuri de identitate și definirea acesteia din perspectiva proprie trecând prin cultură, religie, sentimente, amintiri, viziuni.

Printr-o schimbare semnificativă a modelului ce marchează o trecere de la perioada în care identitatea era aleasă din exterior spre una în care definirea acesteia este asumată individual, individul fiind lăsat într-o analiză permanentă a vieții. Această căutare de sine este identificabilă de-a lungul întregii istorii, trăsătură semnificativă a secolului XX este generalizarea ei, deoarece în această perioada se manifestă sub formă unui conformism social. Acest secol aduce o obligație la scară largă față de regăsirea de sine, vizând pe toată lumea, dincolo de orice altă caracteristică individuală (origine socială, vârstă, profesie etc).

Secolul XX reprezintă perioada în care individului i-a revenit rolul esențial în definirea propriei identități, această devenind rezultatul aproape exclusiv al unei munci individuale.

Oricine are o identitate. Această este definită că o conștientizarea a sinelui. Cuprinde: identitatea de sine, identitatea socială, amintirile, gândurile, sentimentele și experiență personală.

Cu toții avem o identitate interioară ce constă în gândurile și sentimentele interioare, acest tip de identitate reprezentând identitatea personală.

Toată lumea are o identitate exterioară ce constă în exteriorul persoanei fiecăruia. Îl lăsăm pe ceilalți să vadă această identitate exterioară și este cunoscută că și identitate socială sau identitate culturală.Unele părți ale identității personale se suprapun cu identitatea exterioară.

"Accept what you can't change and change what you can't accept." – Reinhold Niebuhr

Capitolul I

Definirea conceptelor de subiectivitate, identitate și portret

Subiectivitate

“When we become more fully aware of how we want to be within our own being and of all the influences that have kept us from choosing to actually be that way, then we are in the process of change.”

“Ceea ce Paul spune despre Peter, spune mai mult despre Paul decât despre Peter” – Spinoza

Definiția experienței subiective o reprezintă produsul minții unui individ. Această nu poate fi măsurată în mod obiectiv de către alții fiind o experiență reală și profundă. Atunci când cineva ascultă muzică, notă muzicii, viteză, volumul, vibrațiile pot fi măsurate prin instrumente științifice, dar experiență estetică a ascultătorului nu se poate. Această experiență este trăită numai de ascultător. Chiar dacă îi este cerut, ascultătorul nu poate traduce în totalitate experiență sa altora, în parte pentru că este dincolo de cuvinte.

Eva Kunze – Loop

Subiectivitatea reprezintă o constantă integrantă a experienței umane fiind reprezentată prin dragoste, poftă, antipatie, placere, miros, gust, opinii despre artă, urat și frumos.. Este puțin probabil că doi oameni să aibă aceleași percepții subiective, pot avea percepții similare, însă nu identice.

Noțiunea este utilizată că o explicație a ceea ce informează și influenteza, de asemenea distorsionează judecățile oamenilor despre adevăr sau realitate, este adunarea experiențelor, percepțiilor, așteptărilor, a înțelegerii personale sau culturale și a credințelor specifice unui individ. Este adesea folosită în contrast cu termenul de obiectivitate, termen descris că o vedere a adevărului sau realității care nu este sub influență niciunui individ.

La nivel social subiectivitatea este o parte integrantă, fiind atât un proces de individualitate, dar și unul de socializare, fără că individul să fie izolat într-un mediu autonom, însă angajat constant cu lumea înconjurătoare. Cultură reprezintă totalitatea vie a subiectivității oricărei societăți în mod constant de transformare.

Limitele societăților și culturilor sunt de nedefinit, arbitrare, iar subiectivitatea este parte din fiecare, poate fi recunoscută că fiind o anumită experiență sau organizare a realității, include opinia și interacțiunea individului cu omenirea, obiectele, conștiința și natura.

Politic, acest concept este în curs de dezvoltare din perspectiva științelor sociale și umaniste. Fiind o referire la un cuprins profund în sistemele sociale de putere și sens.

"Politicality", scrie Sadeq Rahimi în înțelegere, nebunie și subiectivitate politică, "nu este un aspect adăugat al subiectului, dar într-adevăr, modul de a fi al subiectului, care este, este exact ceea ce subiectul este."

Adrian Ghenie – Untitled

Subiectivitate presupune un subiect, unul care experimentează toate fenomenele care fac și produc subiectivitate. Subiectul este formă unei ființe existente, în timp ce subiectivitatea este conținutul, iar procesul de subiectificare este modificarea a ceea ce înseamnă să fii acel subiect.

O gama largă de lucruri determina percepția și experiență subiectivă a unei persoane. Această include gene, educație, cultură, unde și când s-a născut, experiențe personale, călătorii, personalități, prieteni, cunoștințe, temperamente naturale, abilități mentale, abilități fiziologice (calitatea vederii, auzului, mirosului), talente, limba , sănătate, hobby-uri și muncă.

Influență micilor lucruri, cum ar fi ce jucărie a avut un copil de șase ani și ce ceai a băut bunica poate aduce înapoi amintiri unei persoane prin mersul pe jos într-o țară străină, mirosul de ceai de iasomie, aspectul jucăriei într-un film. Toate acestea vor modifică reacția emoțională a cuiva și interpretarea. Nu este vorba doar de ceai și o jucărie, ci milioanele de lucruri mici care influențează, inclusiv evenimente uitate.

Dacă un observator de păsări și un colecționar de roci fac împreună o plimbare în parc pot avea o experiență la fel de măreață, unul din cauza păsărilor din copaci și celălalt din cauza pietrelor de pe teren. Deși au fost cot la cot, ei vor da net diferite descrieri ale plimbării.

Chiar și atunci când au sentimente similare oamenii vor avea, de obicei, aceste sentimente în circumstanțe diferite, vor fi încântați artistic, dar pentru diferite opere de artă sau atunci când interpretează diferit aceeași lucrare de artă. Oamenii au sentimente similare de dragoste romantică, dar pentru oameni diferiți că personalitate, cultură, interese, sex, rasă. Stările emoționale pot fi la fel, dar obiectele dorinței nu sunt. Aceștia cred că primesc perspective obiective importante, inclusiv adevăruri cosmice, prin puternice experiențe – subiective, cum ar fi prin experiență sublimă a artei, epifania de muzică, natură, dragoste, poftă, experiență religioasă. Puterea psihologică a acestor experiențe este considerată o verificare a "adevărurilor".

Indivizii folosesc reguli estetice pentru definirea adevărurilor, inclusiv ceea ce este bun și rău, ceea ce este moral și imoral. Norme comune includ condiții de frumusețe, simetrie, culoare, ton (lumina versus întuneric), modă și ordine.

Dacă regulile ar fi valabile, ar însemna că adevărul este subiectiv. Dacă adevărul este frumos, definiția a ceea ce este frumos diferă de definițiile altora. Mai mult, percepția unui individ de frumusețe se schimbă cu timpul și experiență. Percepția unei culturi asupra frumuseții se schimbă cu timpul.

Definițiile culturale ale "adevărului obiectiv" sunt formate de sensibilitățile culturale, inclusiv de modă, politică, sex, rasă, frumusețe, geografie, interes propriu, dorința de ordine socială, etc. Nu este nici o indicație că aceștia sunt identificatori de adevăr obiectiv, sau că au vreo legătură, dar sunt încă folosiți drept criteriu.

Acest accent exclusiv asupra minții umane sau experienței individuale a implicat, de asemenea, un fel de dominație afectivă, în care sentimentele, gândurile, preocupările și percepțiile, toate presupuse personale, depășesc indivizii și întunecă judecată. Se poate argumenta că această calitate modernă de definire a faptelor subiective sau a unor lucruri existente doar în minte, este corespondentul apariției neobosite de viziuni asupra lumii științifice și lucrurilor.

Cu toate aceaste, subiectivitate modernă, sugerează cultivarea unui mod de a fi care își găsește realizarea să cea mai înalta în acțiuni artistice – "individualitatea unui artist exprimată în lucrarea să." Spre deosebire de obiectivitate, în acest sens, subiectivitate nu implică o eroare, dar denotă creativitate, posibilitatea unui subiect de a adopta o relație simbolic distinctivă cu lumea pentru a înțelege experiență trăită.

Subiectivitatea poate capătă prin ceea ce exprimăm, învelișul unei anumite proiecții personale. Intensitatea acesteia depinde direct proporțional de propriile emoții sau trebuințe, de gradul de cunoaștere a persoanelor și a situațiilor despre care vorbim, de forță și integritatea propriului eu.

Lucian Freud – Woman in a white t-shirt

Clive Bell este cel care a teoretizat că emoția ce un individ o simte atunci când el sau ea vede o opera de artă este subiectivă. El credea cu tărie că, pentru că ceva să fie artă, aceastra trebuie să producă emoție estetică și că acea emoție este trezită de forme semnificative. Formele semnificative reprezintă o combinație de linii și culori utilizate în mod deosebit. Diferite părți ale formei semnificative pot evocă emoții estetice. Bazat pe definiția lui Bells, definirea artei că emoție estetică ce un indivit o simte, artă este subiectivă. Două persoane pot avea emoții estetice, dar motivul pentru care au experimentat această nu poate fi exact la fel. El afirmă că: "Nu avem alte mijloace de recunoaștere a artei decât sentimentul nostru pentru ea. Obiectele care provoacă emoție estetică variază în funcție de fiecare individ".

Există o incertitudine legat de faptul că artă este subiectivă, artă se bazează pe multă obiectivitate. Mulți artiști au încercat să captiveze publicul lor prin utilizarea metodelor pe care oamenii ar dori să le vadă. Artiștii merg la școală pentru a învață aceste metode și păstrează aceste tehnici în minte atunci când crează artă lor. Așa că atunci când cineva face artă, nu este numai pe baza subiectivității emoționale, dar are și unele caractere obiective pentru că artistul păstrează tehnicile învățate.

Oricare ar fi răspunsul la problema, se poate spune că subiectivitatea, reprezentată prin subiectul care se exprimă, suferă în mod continuu schimbări, dar păstrează anumite caracteristici constante în funcție de subiectul care are potențialul de a afecta subiectivitatea. Acest lucru este adevărat, că subiectivitatea este în curs de schimbare în mod constant, pentru că ceea ce face că experiență noastră psihică să fie o gama largă de percepții, senzații, emoții, gânduri și credințe, care, prin trecerea timpului, și relația noastră în spațiu, este generată în mod constant de o transformare în ceea ce privește relația noastră subiectivă cu lumea.

Francis Bacon – Sketch for Lisa

Identitate

Termenul de identitate provine din rădăcina latinească idem (la fel) identitas care presupune asemănare și continuitate. Prin identitate, în limbaj comun se înțelege „similar cu”, „același”, „aparținând la” . În dicționarul de sociologie Oxford, identitatea este definită că și conștiința de sine a cuiva și sentimentele legate de propria persoană.

Conștiința de sine reprezintă suma elementelor ce fac din identitatea ființelor umane un fenomen definitoriu. „Conștiința răspunde la anumite experiențe cum ar fi cele ale durerii sau plăcerii; conștiința de sine se referă la o recunoaștere sau apariție a sinelui că obiect”.

Identitate este exprimată prin simboluri, prezentată nu doar construită. Tooate acestea au roluri: felul în care se prezintă cineva pentru a transmite ceva. Identitatea nu este numai ceea ce ești ci și ceea ce vrei să pari și chiar și ceea ce cred ceilalți că ești sau ceea ce crezi tu că alții cred despre ține . Imaginea mentală a unei persoane despre cine este ea este determinată de identitate, iar în The Penguin Dictionary of Sociology identitatea este definită că „sensul sinelui, al persoanei, al felului de persoană care este cineva”.

În toate științele sociale noțiunea de identitate este folosită pentru a descrie expresia și concepția individualității unei persoane. Acestea determina afilierea unei persoane la diverse grupuri, asta implicând identitatea de grup: identitate culturală, națională, socială etc.

Prin limbaj se poate face expunerea identității. Alegerea discursului – pronunții, alegeri gramaticale, cuvinte, toate acestea divulgă identități. Holmes susține că prin intermediul discursului se poate realiza identificarea identității cuiva. Cuvintele alese, strategiile de discurs și pronunțiile pot arată o identitate particulară. În opinia lui Hess mesajele despre sine apar prin limbaj și interacțiunile față în față, iar felul în care o persoană interpretează și apreciază aceste informații este decisiv în construirea identității sociale.

Potrivit conceptiei lui John Locke, identitatea unei persoane este asigurata in timp de identitatea de constiinta: „Pentru ca, din moment ce constiinta acompaniaza intotdeauna gandirea si ea este cea care il face pe fiecare sa fie ceea ce el numeste eu si, asadar, il distinge de toate celelalte lucruri ganditoare numai in aceasta consta identitatea personala… si atat de departe cat poate fi extinsă înapoi această conștiința, către orice acțiune sau gând trecut, tot atât de departe se întinde și identitatea acelei persoane”.

Thomas Reid, filosof non-reducționist, afirmă: „identitatea unei persoane este o identitate perfectă… și este imposibil că o persoană să fie în aceeași parte diferită; pentru că o persoană este o monadă și nu este divizibilă în părți”.

Conform psihologilor, personalitatea unei persoane îi asigura identitatea psihică. Acesta reprezintă un sistem practic de elemente mentale interconectate care are capacitatea de a compune legi de structurare ce acționează în mod permanent. Deși sunt suferite schimbări pe parcursul întregii vieți, personalitatea individului are capacitatea de a-și păstra identitatea psihică deținând conștiința propriei continuități și stabilități temporale.

„Identitățile sunt fluide și schimbătoare” și există permanent posibilitatea achiziționării de noi identități. Descartes localizează sinele la originea aparentă a gândirii: „Gândesc, deci exist”. Hegel susține că „identitatea rezultă din cunoașterea reciprocă a eului și a celuilalt; ea este produsul unui proces conflictual în care se construiesc interacțiuni individuale, practici sociale obiective și reprezentări subiective”. Sartre și Heidegger consideră că persoanele sunt autocreate. Idei despre conceptul de identitate mai pot fi găsite și la Aristotel, Locke, Schoemaker sau Wittgenstein. Luhrmann și Eberl (2007) susțin că în sociologia tradițională identitatea era concepută ca ceva dat, în timp ce în sociologia modernă, identitatea este ceva construit.

In psihologie, identitatea depinde de o variatie de elemente precum imaginea de sine, stima de sine si individualitatea. O parte a identitatii este identitatea de gen, deoarece aceasta determina in mod semnificativ felul in care o persoana se vede pe sine insasi atat ca individ, cat si ca fiinta sociala. In psihologia cognitiva, termenul de identitate se refera la capacitatea de instrospectie a individului si la constiinta de sine.

Conceptele de comportament si rol social sunt puse in relatie cu termenul de „identitate”, astfel individul stabileste sensul identitatii sale prin interactiunea cu ceilalti membri ai societatii, capatand un sens recunoscut si acceptat de ceilalti.

Identitatea noastra este influentata de nationalitate si cultura, dar este de asemenea conturata de caracteristicile unice si experientele de viata. Varsta, fizicul, sexul, sexualitatea, talentele proprii si interesele, toate ajuta la definirea a ceea ce suntem.

In trecut individului ii erau furnizate repere identitare consistente de catre societate, iar acesta le absorbea relativ inconstient. Perioada contempoara nu este la fel de darnica cu individul din acest punct de vedere. Acum individul este lasat sa-si raspunda singur la intrebarea: „Cine sunt eu?”, constatandu-se in acest fel o trecere de la un individ colectivizat la unul individualizat, de la o conceptie holistica la una puternic individualizata.

Schimbarea este una semnificativa de paradigma deoarece este marcata trecerea de la o perioada in care identitatea era desemnata din exterior spre una in care definirea acesteia este asumata individual, individul fiind lasat intr-o permanenta analiza a vietii.

Cautarea de sine este prezenta si identificabila de-a lungul istoriei, insa ceea ce o transforma intr-o trasatura semnificatva a secolului XX este generalizarea acesteia in aceasta perioada se manifesta sub forma unui conformism social.

Secolul XX este perioada in care individul are rolul esential in a-si defini propria identitate, devenind rezultatul exclusiv al unei munci individuale.

Tipuri de identitate si introspectie proprie

Identitate culturala

Identitatea culturală este ‘simțul sinelui’ al unui individ, derivat din apartenența formală sau informală la grupuri care îi transmit și întipăresc cunoștințe, păreri, atitudini, valori, tradiții și moduri de viață. Identitatea culturală este doar o dimensiune a vastului concept al identității individuale. Identitatea obiectivă, reprezentată de certificatul de naștere al persoanei, pașaportul, înregistrările la vot și alte rapoarte oficiale diferă în mod dramatic de identitatea subiectivă: accepțiunea individului cu privire la cine este el ca ființă umană.

Ȋn timp ce identitatea culturală implică transferul valorilor și al informațiilor de la o generație la alta, identitatea socială este deseori subscrisă unui anumit moment ȋn timp.

Identitatea socială este abordată astăzi în sociologie ca proces social. Ea constă în stabilirea sistematică și semnificativă a unor relații de similaritate sau de diferență între indivizi, între colectivități sau între indivizi și colectivități. Luate împreună, similaritatea și diferența sunt principiile dinamice ale identității, adică miezul vieții sociale. În cadrul grupului fiecare individ se deschide spre altul (inconștient și conștient) pentru a se cunoaște pe sine.

Identitate spirituala/Valori spirituale cu care ma identific

Identitate religioasa/Viziune religioasa proprie

Intersubiectivitate/ Eu Subiectiv

Eu in contact cu totul din jurul meu ( ex. Zona de puritate, zona umbroasa)

Sinele

Sinele este un sistem interactiv, autoorganizat de gânduri, sentimente și motivații ce caracterizează un individ. Profesorul Iluț (2001) definește sinele ca imagine pe care o avem despre propria persoană (dar nu este o percepție superficială și schimbătoare, concepția de sine este partea profundă și subtilă a personalității care înseamnă reflexivitate).

Pentru Jenkins (1996) sinele este „înțelesul reflexiv al fiecărui individ asupra propriei identități particulare, constituit în comparație cu alții în termeni de similaritate și diferență fără de care n-am ști cine suntem și în consecință n-am putea acționa” (pag. 29).

După Goffman (1961) conceptul de sine are două componente: imaginea de sine (care este portretul de sine factual, incluzând informații despre corp – înălțime, greutate, statură, preferințe personale, experiențe trecute) și stima de sine (care este componenta evaluativă, adică judecățile sociale internalizate și ideile despre cât de valoroasă este o trăsătură sau o calitate personală posedată). Argyle (1998, pag. 83) definește imaginea de sine ca portret factual, ca „ansamblu al ideilor pe care un individ le are despre el însuși, inclusiv despre rolul său” (despre trăsăturile de caracter, despre corp, meserie, clasa socială de care aparține etc.). Profesorul Chelcea (2006) definește stima de sine ca apreciere sau respect de sine, ea include ansamblul autoevaluărilor pozitive și negative ale oamenilor despre ei înșiși.

Identitatea de sine este parte a sinelui care arată felul cum crede individul că este, este dată de definițiile proprii și se referă atât la aspectele identității personale, cât și la cele ale identității sociale.

Acceptiunea individuala a sinelui este realizata prin alegerea persoanala a indivizilor si a valorilor cu care individul se asociaza. Astfel este recunoscut rolul individului in interactiunea sociala si in constructia identitatii.

Sexualitatea este o parte fundamentala a identitatii noastre.

Experienta exterioasa/ Experienta spirituala, experiente limita, situatii limita

Autocunoasterea

Cunoasterea identitatii artistice(Ce exprim, Cum exprim)

Libertatea interioara

Ideea de moarte si de viata

Zona intimitatii

Identitate sexuala

Identitatea sociala

Identitatea sociala implica trasaturile de grup ce il definesc pe individ

Relatia dintre sinele personal si mediul social

Identitate nationala

Identitatea nationala reprezinta un ansamblu de date si trasaturi prin care se individualizeaza o persoana. Identitatea persoanei este influentata major si de relatiile acesteia cu cei din jur.Orice persoana apartine unei comunitati nationale, unei natiuni.

Sentimentul national inseamna atasament fata de neamul din care faci parte. Membrii unei natiuni au un sentiment national exprimat prin trasaturi precum conștiința națională care reprezintă ansamblul ideilor, aspirațiilor, sentimentelor prin care membrii unei comunități naționale își afirmă identitatea comună pe baza unității de : – teritoriu; – limbă, – cultură; – viață economică, mândria națională.

Identitatea nationala reprezinta caracteristica dominanta a membrilor unei natiuni caracterizata prin limba, teritoriu, obiceiuri si traditii, viata economica.Identitatea nationala este legata de patriotism

Sentimentul national este exprimat de membrii unei natiuni prin conștiința apartenenței unei persoane la o națiune, precum și mândria națională.

Conștiința națională reprezintă ansamblul ideilor, aspirațiilor sentimentelor prin care membrii unei comunități naționale își afirmă identitatea comună pe baza unității de: teritoriu; limbă; cultură; viață economică.

Identitatea unei persoane este legată, deopotrivă, de : spațiul în care s-a născut sau căruia îi aparține în prezent; uneori, această legătură sufletească marchează, major, o persoană, așa se poate explica, de exemplu, pentru persoanele care trăiesc în alte locuri decât cele în care s-au născut, sentimentul de dor față de meleagurile natale; celelalte persoane, de instituțiile existente într-o comunitate, relațiile cu celelalte persoane dar și cu instituțiile marchează trăsăturile identității personale prin : – conținutul lor; – rolurile pe care le are o persoană; – normele și valorile culturii în care se naște și pe care și le însușește.

Aceste tipuri de comunități se integrează una alteia. Viața și identitatea persoanei sunt legate de comunitățile din care aceasta face parte. Apartenența persoanei la o comunitate, precum și modul de organizare , pe care acea comunitate o impune, au o influență complexă asupra identității persoanei.

Identitate colectiva

Definire clasa a conceputlui „eu”, suflet, constiinta, sensibiliate, lume exterioara

Subiectul uman – intelect(ratiune, factor de judecare) si sensibilitate(simturile – exterioare, interioare si o combinatie intre cele doua).

Eul social este compus dintr-un nume, un statut, acesta depinde de societate, de ceilalti. Este un eu ce indeplineste roluri si intretine relatii sociale.

Fiecare persoană aparține mai multor tipuri de comunități umane : familie; comunitate etnică, religioasă; comunitate națională; comunitate internațională.

Conceptul de identitate multiplă pune în evidență complexitatea identității unei persoane, constituită din trăsături legate de integrarea și relaționarea acesteia la diferite forme de comunitate umană.

Persoane diferite au identități diferite. Într-o societate democratică, bazată pe pluralism sunt recunoscute și acceptate: dreptul persoanei și colectivităților la propria lor identitate; diferențele cu privire la valorile și credințele împărtășite.

Oamenii sunt diferiți prin sex, particularități anatomo- fiziologice, limbă, obiceiuri, credințe religioase. Prejudecățile pot apărea și pot deveni foarte periculoase, dacă diferențele normale între oameni : sunt tratate ca deficiențe; stau la baza împărțirii lumii în ,, noi ”,, ei ” ( ceilalți ), considerând că unii au însușiri pozitive, iar ceilalți, însușiri negative.

Identitatea personala

Problema identității personale se pune în termenii identificării condițiilor necesare și suficiente pentru păstrarea acestei identități, de vreme ce noi nu suntem, ci devenim. Așadar, pentru a nu pierde adevărata esență a identității personale, vor fi prezentate trei elemente care, ȋn concepția noastră, sunt definitorii și necesare ȋn ȋnțelegerea raportului identitate-alteritate, și anume: memoria, conștiința și percepția. Identitatea noastră se definește printr-un flux de experiențe filtrate prin conștiința de sine care se bazează, la rândul său, pe puterea memoriei de a plasa experiența prezentă într-un continuum temporal. Istoriile noastre personale sunt istorii de experiențe trăite și acest fapt este esențial pentru înțelegerea propriei persoane.

Analiza a modului in care imersiunea intr-o alta cultura si expunerea la interculturalitate își pun amprenta asupra identității personale. Motivația cercetării o reprezintă intensificarea contactului intercultural și preocuparea crescută, la nivel global, cu privire la acest aspect. Se resimte, așadar, o nevoie a indivizilor de a-și redescoperi rădăcinile culturale și de a-și exprima identitatea prin nenumăratele mijloace care le sunt puse la dispoziție de noile tehnologii comunicaționale.

În funcție de cum sunt percepuți acești referenți identitari (de către individul sau grupul în cauză și de către ceilalți) se formează imaginea de sine. „Referenții identitari reprezintă deci categorii de ordonare și clasificare a informațiilor cu privire la cel care constituie obiectul identificării” (Jurcan, 2005, pag. 72).

În ceea ce privește dimensiunea afectivă, ea „se referă la existența unui sentiment complex al identității prezent atât la nivel individual cât și la nivel colectiv” (pag. 73): sentimentul de apartenență, de autonomie, de încredere, sentimentul valorii etc. „Nevoia de valorizare a subiectului identitar (individ, grup, comunitate etc.) exprimă dimensiunea evaluativă a identității și este legată de cele două etape în formarea identității, conformarea și diferențierea. […] Dimensiunea evaluativă a identității – ca rezultat al comparării sociale – se reflectă în stima față de sine în cazul autoidentificării și în prețuirea față de ceilalți, în cazul heteroidentificării” (pag. 74-76). Identitatea se exprimă prin comunicarea de preferințe ideologice, estetice, filosofice, disciplinare, de valori și atitudini, prin devoalarea unor scopuri sau proiecte. Exprimarea se face prin simboluri – obiecte de identificare – (obiecte făcute să reprezinte: cuvinte, imagini, acțiuni). De exemplu, simboluri de prestigiu (servieta, decorații) sau simboluri de stigmat (steaua lui David, deformări anatomice ale feței). Există simboluri care în funcție de cine le poartă sunt de prestigiu sau de stigmat (de exemplu, numărul mare al partenerilor sexuali este un simbol de prestigiu pentru bărbați și unul de stigmat pentru femei).

Identitatea a fost și rămâne o temă delicată, dificilă și controversată indiferent de vârstă, sex, profesie, apartenență etnică, națională sau rasială. Sensibilitatea acestui subiect e dată de legătura în care se află cu teme care au captat întotdeauna interesul în dezbaterile publice sau politice cum ar fi: rasă, națiune, grup etnic, sau mai recent gen. În această privință întâlnim, atât în literatura de specialitate cât și în viața cotidiană, o serie largă de concepte precum: identitate națională, identitate etnică, identitate socială, identitate religioasă, identitate politică, identitate de gen, etc.

1. „Identitatea materială: caracteristici fizice, posesiuni materiale și intelectuale;

2. Identitatea proprie: origini și trecut – naștere, istorie proprie, descendență; situația actuală – nume, poziția în grup, putere; sisteme de valori și conduite specifice – trăsături, motivații, interese, atitudini; potențialități proprii – competențe, rezultate, activități;

3. Identitate socială: percepția identității în fața altora – stereotipuri, opiniile altora cu privire la subiect; afiliații și apartenențe cunoscute –grup de prieteni, cluburi și asociații; simboluri și semne exterioare: tot ce semnifică un loc în ierarhia socială”. Iar pentru grup, referenții identitari sunt (pag. 72):

1. „Modul de viață: delimitare, situație geografică, relief, climat, structura habitatului, dispunerea caselor, structura de comunicare, schimbări asupra mediului;

2. Istoria grupului: rezultată din povestiri, relatări, scrieri, tradiții, fapte colective sau individuale, imaginea dată de „eroi”, evenimente, istoria relatată de vecini;

3. Demografia: numărul de indivizi după sex și vârstă, natalitate, mortalitate, nupțialitate, migrațiune, tip de școlarizare, nivel de trai;

4. Activități: tipul de activități desfășurate, repartiția pe populație;

5. Organizare socială: definirea și impunerea regulilor, luarea deciziilor, tipul de participare colectivă, sistemele de apreciere, recompensă și pedeapsă, rețelele de circulație a informației, stiluri de putere, sistemul de roluri, cooperarea și conflictul, ierarhizarea, leadership;

6. Mentalitatea: cadrele atitudinale și normele de comportament, modelele și contramodelele, reprezentările colective, sistemul de opinii și credințe, aprecierea subiectivă a potențialităților proprii”.

Identitate culturala

Identitate narativa

Identitate reflexiva

Identitate statuara

Identitati primare/ identitati secundare

Identitate sociala

Identitate subiectiva

Identitate individuala(publica sau privata – identitate persoanala) si identitate colectiva (comunitara – identitatea nationala, identitatea culturala, identitatea etnica sau identitatea de gen

Identitate interpersonala

Identitate colectiva

Identitate sexuala

Identitate religioasa

Portretul

1. Definirea conceptului de portret

Termenul de portret, provenind din francezul portrait, este definit ca fiind pictură, desen, sculptură, fotografie etc. care înfățișează chipul unei persoane . În limba franceză, termenul are sensul de imagine a unei persoane, făcuta cu ajutorul uneia dintre artele desenului , iar pentru vorbitorii de limbă engleză este explicat ca fiind prezentarea unor aspecte ale unei anumite făpturi omenești, vazută de altul . O accepțiune contemporană, care să includă și exemplele moderne de portrete, ar fi cuprinsă undeva între cele doua limite extreme ale termenului: pe de-o parte „imaginea fidelă a modelului său” și pe de altă parte „ansamblu de semne, prin mijlocirea căruia fiecare, pictor sau spectator, reconstituie după plac imaginea unei persoane foarte vag determinată” . Pentru ca o reprezentare a unui chip uman să poată fi considerată portret, este necesară îndeplinirea a două criterii: trăsături individualizante și posibilitatea de a identifica modelul. De asemenea, arealul termenului de portret poate fi delimitat și mai exact dacă introducem înca două condiții pentru ca o imagine să fie încadrată drept portret: din partea autorului – intenția portretului, iar din partea modelului – consimțământ sau posibilitatea consimțământului.

Edgar Degas – Absintul

Portretul este încercarea artistică de a surprinde imaginea fizică și emoțională a unei persoane. Astfel, el poate să existe numai atunci când, în mod conștient, artistul distinge între interesul pe care-l resimte pentru propriile sale percepții și o intenție cu totul deliberata de a ne face sensibilă aparența unei alte individualități decât a sa. Când un artist creează figuri printre celelalte semne din domeniul formelor capricioase ale imaginației sale, el nu face portrete. Portretul implică o reflecție asupra situației omului într-o societate și nu asupra poziției unui artist în raport cu universul .

Henri Matisse – Portretul doamnei Matisse André Derain- Henri Matisse

Portretul, în sensul definit anterior, se dezvoltă în artele plastice începând din antichitate și ocupă un loc bine delimitat și generos reprezentat până în prezent.

Dincolo de redarea figurii umane corporale, artistul a intuit viața spirituală a omului și s-a ridicat pănâ la simbolismul acestor însușiri, creând în portret, omul ca simbol al celor mai înalte aspirații ale umanității. Pe drept cuvânt, portretul a fost considerat ca paradigmă a personalității . Problema reprezentării grafice apsihologiei umane este responsabilă pentru începuturile portretisticii în artă. Heraclit, considera caracterul omului ca fiind echivalent cu destinul său. Acest cult al personalității a supraviețuit până în prezent.Trăsăturile de caracter pregnante în multe din portretele cunoscute, unele duse prin intenția artistului chiar spre forme caricaturale, relevă personalitatea subiectului.

Esența ființei a fost înfățișată în toate timpurile prin ceremonialul atitudinilor și al gesticii. Astfel expresiile afecțiunii, bunăvoinței și demnității umane din frescele egiptene, se regăsesc peste secole în catedralele medievale.

Artiștii renașterii, mai ales cei ai renașterii italiene, au folosit în metodele lor de lucru conceptele fizionomiștilor romani pentru care „totul se găsește în fizionomie”. Aici intervenea acțiunea de “scrutare a sufletului prin figură” .

Pablo Picasso – Autoportret Amedeo Modigliani – Jeanne Hébuterne

Toate genurile de portrete consemnate în istoria artei au fost determinate despiritul vremii (Zeitgeist). În funcție de acesta, de canoanele impuse portretiștilor, de raportul lor cu mecenatul sau donatorii, a avut loc evoluția artei portretului.

În ierarhia genurilor, portretul ocupă un loc ambiguu, chiar dacă reprezintă ființa umană creată dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu.Această categorie de lucrări cunoaște o răspândire considerabilă, fiind opera civilizațiilor evoluate, rezultatul unei meditații de ordin superior. Un primitiv nu acceptă să i se înfățișeze chipul, indiferent dacă e vorba de o reprezentare fidelă sau de una stereotipă. Imaginea are în ochii lui caracterul de realitate: ea nu reprezintă ci există prin sine, fiind capabilă să acționeze și totodată să suporte o acțiune venită din afară .

Arta portretului, are de înfruntat voința modelului de a părea ceea ce și-ar dori el să fie. Artistul poate depăsi această dorintă, uneori inconștientă, dar mai trebuie să depășească și propria aservire față de un stil deja constituit .

Tipuri de portrete

Clasificarea portretelor se poate face după:

Tehnica abordată:În funcție de încadrare:

– Pictură – Portret intreg

– Desen – Portret cu mâini

– Sculptură – Bust

– Fotografie

După orientarea modelului:Dupa subiect:

– din fața – Autoportret

– din profil – Portret individual

– semi-profil( trei sferturi) – Portret colectiv

Dupa statut:Dupa veridicitate:

– Portret oficial (de aparat) – Portretul realist

– Portret intim – Portretul idealizant

– Portret religios – Portretul alegoric

– Portret de familie

– Portret istoric

2. Repere istorice ale artei portretului

Deși reprezentări generice ale figurii umane există încă din epoca preistorică, sub formăde siluete pictate sau gravate și de figurine modelate sau sculptate, acestea nu sunt portrete. Nici primele civilizații ale deltei Eufratului sau ale Văii Nilului nu creează portrete, deși abundă în reprezentări umane și manifestăun simț ascuțit al observației, dețin mijloace tehnice de transpunere și manifestăinteres pentru ceea ce este temporal și trecător. Imaginile antropomorfe pe care le realizeaza sunt supuse unei uniformități stereotipice ce exclude ideea de portret.

Portretul ca gen, apare în cultura greco-romană, în a cărei concepție omul este măsura tuturor lucrurilor, iar chipul său, un etalon. Toate formele artistice și arhitecturale sunt subordonate unor proporții umane idealizate. Un chip nu poate deveni etalon purtând în același timp marca individului, deci reprezentările umane devin rigide, în această căutare a unui ideal de frumusețe. Depăsirea acestui blocaj conceptual survine odată cu apariția creștinismului, care canalizează căutarea perfecțiunii în domeniul divinității, eliberând omul de șablonul idealizant și permițând exprimarea diversității umane în toată imperfecțiunea sa particularizantă. Când mai tarziu, din considerente iconoclaste reprezentarea chipului uman este repudiată, portretul continuă să dăinuie, dar nu din rațiuni dogmatice, ci din rațiuni istorice.

În arta civilizațiilor anterioare erei noastre întâlnim două motivări fundamentale ale portretului sau ale tendinței spre portretizare: ideea depășirii morții și ideea exercitării eficace a funcției imperiale. Creștinismul face ca prima din aceste două rațiuni să dispară. Depășirea morții nu mai ține de imagine, sufletul fiind separat complet de trup.

Odata cu reluarea în renaștere a rațiunilor estetice ale antichității, portretul își câștigă o tot mai mare independență , dezvoltându-se proporțional cu antropocentrismul.

Renee Magritte – The Son of Man Renee Magritte – High Society

Capitolul II

Portretul in perspectiva contemporana

Interesul acordat artei contemporane de științele sociale semnalează faptul că perspectivele din care aceasta poate fi abordată sunt multiple. În termenii lui Vera Zolberg din lucrarea Constructing a Sociology of the Arts (1990), unghiului de vedere internalist al esteticii și istoriei artei – orientat spre triada artist-operă-receptor – i se alătură acum viziunea externalistă ce înțelege arta contemporană ca o activitate socială ca oricare alta.

Abordarea artei contemporane în termeni de activitate socială se justifică și din perspectiva modului său actual de organizare. În mod similar altor domenii de activitate, arta contemporană beneficiază de o structură instituțională extrem de complexă ce se desfășoară pe două axe sistemice: polul non-profit constituit de muzee și spații alternative și polul orientat spre profit, adică piața de artă cu ale sale galerii comerciale și case de licitații. Acest tip de organizare instituțională este fără precedent atât datorită caracterului său eminamente internațional cât și datorită interesului majorității statelor naționale de a sprijini creația contemporană. Un alt argument în favoarea perspectivei externaliste asupra artei ține de modul în care artiștii înșiși se raportează la propria lor activitate de mai bine de două decenii: artistul se consideră pe sine un profesionist ca oricare altul ce trebuie să se supună acelorași rigori precum un antreprenor, de pildă.

Portretele au fost în mod tradițional o amintire asupra aspectului vizual al unui individ. Rezervat pentru cei nobili si bogati, portretul facut de un artist servea pentru a afișa bogăția și ego-ul. Acest lucru s-a schimbat, fără îndoială, în mod semnificativ în timp. Stuart Pearson Wright, afirmă într-un articol recent: "Dacă cineva vă cere sa ii faceti sa arate mai atractivi, cereti-le sa paraseasca imediat atelierul. Narcisismul este problema lor. Trebuie pastrata integritatea artistica… .Incepand cu ignorarea a una sau două linii pe frunte, sau de a face doar nasul o fracțiune mai mic, în curând va fi ca producerea unui groaznic pastel de John Singer Sargent produs pe jumătate de Royal Society of Portrait Painters. "

Potrivit lui Richard Brilliant, profesor de istoria artei la Universitatea Columbia și teoretician al portretisticii, fascinația continua cu asemănarea artistica este înrădăcinată în dependența infantilă de recunoaștere facială, o abilitate esențial necesară în mod egal pentru atașarea fata de mama și dezvoltarea unei identități separate. Portretistica, de fapt, duplica aceste experiențe timpurii critice și consolidează eforturile noastre constante de a ne înțelege în raport cu altele. Brilliant definește sarcina artistului portretist ca o investigație a trei simple, dar provocatoare, intrebari: 1) Cum arat? 2) Cum sunt? 3) Cine sunt? Atunci când aceste întrebări sunt formulate de un subiect, provocarea artistului devine in a aplica ingeniozitatea lui sau a ei și înțelegerea empatică față de o serie de dezvăluiri care nu lumineaza doar aspectul unic al unei persoane, dar, de asemenea sugerează un element de caracter. Artiștii portretisti descriu frecvent eforturile lor ca o "colaborare", recunoscând că procesul necesită atât asemănarea subiectului, dar și prezența necesară a artistului.

Arta contemporană este influentată direct de dezvoltările tehnologice radicale ce au deschis drumul spre o comunitate globală. Aceasta reflectă aceste schimbări rapide printr-o mare diversitate. Stilurile si curentele apar si dispar cu viteza epocii informationale. Criticii de artă au rupt spontaneitatea si cunostintele naturale ale artistilor, silind creatorii să urmeze un nou compromise numit evolutie, mai mult sau mai putin controlată. Artistul contemporan este criticat dacă pictează la comandă, însă este desfiintat dacă nu se încadreaza în stilul epocii noastre, acceptând modernitatea ca pe o religie hipernecesară.

Portretele sunt probabil cel mai vechi raspuns la intrebarea “Cine suntem?” – o intrebare demonstrabil pusa si solicitata de catre toate culturile cunoscute. Ele nu sunt o marturie doar a imaginii si ideii de caracter particular portretizat, ele incearca sa contrazica notiunea de identitatea individuala in sine – in contrast cu o identitate colectiva.

Omul se uită la el: A incetat sa se mai ia pe sine de-a dreptul, ca fiind unul cu natura sau vreun ordin cosmic: El sau ea stă singură – prin urmare, trebuie să stabilească și să definească natura, relația sa cu restul lumii, restul societății, și chiar cu Dumnezeu. Este încercarea de a se vedea dintr-o perspectiva exterioara. Miturile și icoanele au personificat imaginea de sine – înainte de ideea de "sine": oamenii s-au creat în forme obiective, astfel, putand intra intr-un dialog cu ei înșiși, ca să spunem așa. "Cunoaște-te pe tine însuți" – Socrate a cerut – astfel cei sfatuiti, invata sa paseasca in afara lor in a putea sa se vada obiectiv.

In arta contemporana este in totalitate despre artist si ceea ce simte, gandeste si vrea. Este o descriere a artistului diferita fata de arta traditional. De aceea multe dintre picturile contemporane contin portrete, portrete pe care artistul le admira, sau portete pe care artistul le face persoanelor ce vor sa fie admirate.

Arta contempoarana, include o mare varietate de picturi abstracte, de la monstruozitati la anumite lucrari ce transpun o anumita emotie, sentiment sau gand al artistului.

General vorbind, arta contemporana este definite ca orice alta forma de arta in toate mediile din zilele noastre. In lumea artei, termenul desemneaza arta care a fost facuta in timpul si dupa era Pop art a anilor 1960. Ivirea conceptualismului la sfarsitul anilor 1960 marcheaza turnura ce arata cand arta moderna a lasat loc artei contemporane.

Arta contemporană este o delimitare cronologică larga, care cuprinde o gamă vasta de mișcări, cum ar fi arta Pământului, Performance, Neo-expresionismului, și arta Digitala. Nu este o perioadă sau stil desemnat în mod clar, dar marchează sfârșitul periodizarii modernismului.

Postmodernismul este reacția sau o rezistență împotriva proiectelor de modernism și a început cu o ruptura în reprezentare care a avut loc la sfârșitul anilor 1960. Modernismul a devenit noua tradiție găsita în toate instituțiile împotriva carora s-a răzvrătit inițial.

Artiștii postmoderni au încercat să depășească limitele stabilite de către modernism, deconstruind marele narativ al modernismului, în scopul de a explora coduri culturale, politice, și de ideologie socială în contextul lor imediat. Acest angajament teoretic cu ideologiile lumii înconjurătoare cel care diferentiaza arta postmodernă de artă modernă, precum desemnează un aspect unic în arta contemporană.

Caracteristicile adesea asociate cu arta postmodernă sunt utilizarea noilor medii și tehnologii, cum ar fi mediul video, tehnica de bricolaj și colaj, coliziunea dintre artă și kitsch, precum și însușirea de stiluri anterioare într-un nou context. Unele mișcări de obicei citate ca arta postmodernă sunt: ​​arta conceptuală, arta feministă, Instalatia și art Performance.

Portretul este înălțat ca gen, deoarece, în conformitate cu punctul de vedere standard într-un portret de succes privitorul nu se confruntă numai cu "originalul", subiectivitatea "unica" de portretist, dar și de cea a unui portretizat. Linda Nochlin a exprimat această abundență de originalitate astfel: in portret privim "întâlnirea a două subiectivități» l.

Fundamental pentru portrete ca un gen distinct, în marele repertoriul de reprezentare artistică este necesitatea de a exprima această relație dintre imaginea portretului ai imaginea individului.

2.1. Michael Borremans

Artist de origine belgiană, acesta crează picturi realiste într-un mod avangardist pe teme bizare. Picturile sale au un aer solitar ce atrag privitorul. Multe dintre acestea fiind compuse din imagini cu oameni în stări parțial statice, adesea în posturi de manechine ce mentind în același timp tonuri foarte vii ce aduc cu persoanele în viață. În plus față de aceste portrete ce inspiră o stare de neliniște, Borremans pictează și peisaje cu o tema similară, melancolică și misterioasă. Dincolo de aparență claritate a imaginilor sale, descoperim o lume tulburătoare care ne îndeamnă la o observație mai atentă. Compoziții în general de dimensiuni mici, localizate în interoare, picturile sale reprezintă anumite caracteristicii ale picturii clasice, însă mențin uneori apariția unor eboșe. Borremans are că inspirație artiști precum Manet, Degas , Velazquez.

Picturile sale ambiguee cu tonuri deranjante oferă interpretări individuale depinzând de perspectiva și experiențele privitorului. Pictură să nu este despre ceea ce este, adică imagine și lume ci pictură să este despre pictură. Artistul spunea într-un interviu: „fac picturi deoarece subiectul meu, într-un sens larg, este pictură.”

Răzvan Boar

Artist român, acesta trăiește și lucrează în București, crează picturi, desene și colaje ce au o calitate fragmentată, reflectând asupra confuziei ce uneori poate fi resimțită că o lume ce se dizolvă. Compozițiile sale evidențiază un anumit automatism, o abordare aproape expresionist abstractă, astfel subiectele sale sunt plasate într-un joc dinamic al noțiunilor configurării și sublimării.

Discursul artistului oscilează între o logică a “obiectului parțial” atunci când imaginea presupune, în același regim, amputarea și etalarea și o poetică a restului, a reziduului materiei picturale descompuse în ștersături studiate. Artistul se folosește de culoare pentru a delimita și a-și contura ideile și subiectele , acesta reușește să îl atragă pe privitor în interiorul unui labirint conceptual în care stilul și substanță se contrazic tematic una pe cealaltă, acest spațial conferind lucrărilor sale o materialitate distinctă.

Capitolul III

Reflectii asupra productiei artistice proprii