Identificarea Si Evaluarea Unor Specii din Flora Spontana cu Potential Decorativ Pentru Decorul Spatiilor Verzi
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. SORTIMENTUL DE PLANTE DECORATIVE DIN SPAȚIILE VERZI ȘI NECESITATEA ÎMBOGĂȚIRII LUI CU PLANTE DIN FLORA SPONTANĂ
CAPITOLUL II. UTILIZAREA PLANTELOR DIN FLORA SPONTANĂ ÎN DIVERSE TIPURI DE SPAȚII VERZI
2.1. Utilizarea plantelor din flora spontană în cadrul grădinilor individuale aferente locuințelor din mediul urban și rural
2.2. Utilizarea plantelor din flora spontană la amenajarea grădinilor și parcurilor din mediul rural
2.3. Utilizarea plantelor din flora spontană în grădini alpine și stâncării
2.4. Utilizarea florilor salbatice (Wildflower) în peisagistică
CAPITOLUL III. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR PRIVIND IDENTIFICAREA ȘI INTRODUCEREA ÎN CULTURĂ A UNOR PLANTE CU POTENȚIAL DECORATIV DIN FLORA SPONTANĂ
3.1. Stadiul actual al cercetărilor pe plan mondial si în România.
CAPITOLUL IV. SCOPUL LUCRĂRII, MATERIALUL BIOLOGIC, CONDIȚII DE CERCETARE, METODA DE LUCRU
4.1. Scopul și obiectivele lucrării
4.2. Materialul biologic
4.3. Metoda de lucru
4.4. Condiții de cercetare
CAPITOLUL V. REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR
Identificarea unor specii de interes ornamental din flora spontană și descrierea acestora
5.2. Stabilirea direcțiilor de utilizare a speciilor analizate în funcție de cerințele ecologice și comportarea lor pe perioada experimentării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. SORTIMENTUL DE PLANTE DECORATIVE DIN SPAȚIILE VERZI ȘI NECESITATEA ÎMBOGĂȚIRII LUI CU PLANTE DIN FLORA SPONTANĂ
CAPITOLUL II. UTILIZAREA PLANTELOR DIN FLORA SPONTANĂ ÎN DIVERSE TIPURI DE SPAȚII VERZI
2.1. Utilizarea plantelor din flora spontană în cadrul grădinilor individuale aferente locuințelor din mediul urban și rural
2.2. Utilizarea plantelor din flora spontană la amenajarea grădinilor și parcurilor din mediul rural
2.3. Utilizarea plantelor din flora spontană în grădini alpine și stâncării
2.4. Utilizarea florilor salbatice (Wildflower) în peisagistică
CAPITOLUL III. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR PRIVIND IDENTIFICAREA ȘI INTRODUCEREA ÎN CULTURĂ A UNOR PLANTE CU POTENȚIAL DECORATIV DIN FLORA SPONTANĂ
3.1. Stadiul actual al cercetărilor pe plan mondial si în România.
CAPITOLUL IV. SCOPUL LUCRĂRII, MATERIALUL BIOLOGIC, CONDIȚII DE CERCETARE, METODA DE LUCRU
4.1. Scopul și obiectivele lucrării
4.2. Materialul biologic
4.3. Metoda de lucru
4.4. Condiții de cercetare
CAPITOLUL V. REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR
Identificarea unor specii de interes ornamental din flora spontană și descrierea acestora
5.2. Stabilirea direcțiilor de utilizare a speciilor analizate în funcție de cerințele ecologice și comportarea lor pe perioada experimentării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Problema protecției mediului înconjurător, prevenirii și combaterii poluării, preocupă astăzi întreaga lume.
Un rol deosebit în ameliorarea mediului ambiant îl are vegetația. Astfel, ea este principala sursă de oxigen și de reducere a procentului de dioxid de carbon din atmosferă, de reținere a prafului și a diferitelor impurități, pentru conservarea resurselor de apă din sol și reducerea scurgerilor de suprafață, de îmbunatățire a microclimatului, reducere a zgomotelor, pentru crearea unui mediu stenic, a unui mediu potrivit desfășurării acțunilor social-culturale.
În același timp, plantele care reprezintă amicii cei mai fideli ai oamenilor, trebuie să fie protejate și conservate cu toate mijloacele de care dispunem. Multe specii de plante amenințate cu dispariția trebuie să fie înmulțite și răspândite în acele locuri unde beneficiază de condiții prielnice dezvoltării și pe care la rândul lor le pot proteja și înfrumuseța. Peisajele naturale trebuie păstrate pentru a putea beneficia de ele și generațiile viitoare. Se cunoaște rolul imens pe care îl are pădurea în ameliorarea mediului.
În procesul accelerării urbanizării, dezvoltării industriei în ritm vertiginos, dezvoltarea spațiilor verzi constituie o necesitate a unei vieți moderne civilizate. Acestea oferă peisaje ce îndeplinesc multiple funcții stimulatore pentru muncă, distractive și calmante, cu rol profilactic și curativ, etc.
Spațiile verzi cuprind un număr mare de plante (arbori, arbuști, plante ierboase ) din flora țării noastre și plante exotice, dar numărul lor ar putea fi cu mult mai mare dacă s-ar folosi și din cele spontane. Ele au avantajul că se pot procura ușor, sunt rezistente la condițiile de mediu, chiar la efectul poluanților, necesită mult mai puține lucrări de întreținere, având și rol în ameliorarea mediului.
Introducerea în cultură a unor plante cu aceste caracteristici ar putea fi un câștig nu numai pentru a diversifica sortimentul de plante ornamentale, dar și pentru îmbogățirea fondului de germoplasmă și conservarea biodiversității (Halevy, 2003; Heywood, 2003; Moreno de las Heras și colab., 2008).
Acest lucru creează o nouă oportunitate, relativ neexploatată regional, ca o nișă de piață pentru industria de pepinieră de plante ornamentale. Introducerea în cultură, pe o scară largă de noi specii ornamentale din flora spontană, pot fi realizate prin selectarea materialului biologic natural sau prin metodele moderne de reproducere.
Literatura de specialitate din străinătate și din țară evidențiază preocupările oamenilor de știință în a găsi mijloace prin care biodiversitatea florei spontane pot fi păstrate și folosite ca o sursă de plante noi pentru sectorul horticol, mai ales cel ornamental. Cercetarea în ceea ce privește potențialul de cultură în scopuri ornamentale a speciilor din flora spontană din România s-au făcut în mai multe regiuni, cum ar fi Transilvania ( Buta și colab., 2009), Oltenia ( Manda și colab., 2009), [NUME_REDACTAT] ( Draghia și colab., 2010 ).
Lucrarea de față are ca scop identificarea unor specii spontane cu potențial decorativ și studiul comportării acestora în diferite condiții de cultură, pentru aprecierea adaptabilității lor la factorii antropici și de mediu, specifici aglomerărilor urbane.
Numărul acestor plante din flora spontană este cu mult mai mare decât cel prezentat în lucrare și ele pot fi utilizate cu succes în diversele forme ale spațiilor verzi. Aceasta nu înseamnă că sortimentul de plante decorative existent trebuie neglijat sau micșorat, ci dimpotivă el trebuie amplificat cu noi specii de plante, atât spontane, cât și exotice care să fie aclimatizate.
CAPITOLUL I.
SORTIMENTUL DE PLANTE DECORATIVE DIN SPAȚIILE VERZI ȘI NECESITATEA ÎMBOGĂȚIRII LUI CU PLANTE DIN FLORA SPONTANĂ
Importanța spatiilor verzi rezultă din rolul pe care îl au plantele din natură în îmbunătățirea condițiilor climatice și edafice din centrele populate și în ultimul timp mai ales prin rolul pe care îl au în combaterea poluarii ca și de diminuare sau amortizare a zgomotelor.
În natură plantele au rol determinant pentru existența vieții. Astfel, în procesul de fotosinteză din apă, bioxid de carbon și energie solară ele sintetizeaza substanțele organice necesare în primul rând pentru nutriția lor și în același timp, absolut necesare pentru hrana omului și animalelor, care direct sau indirect contribuie la organizarea vieții armonioase a omului.
Sub acest aspect plantele sunt singurele organisme capabile sa producă în mod natural substanța organică, fără de care viața pe pământ ar fi imposibilă. În moleculele de substanță organică elaborate de plante se acumulează energia solară sub formă de energie chimică, pe seama căreia se menține și se dezvoltă viața pe pământ și care în același timp constituie și baza resurselor energetice folosite in industrie.
De asemenea, in procesul de fotosinteză plantele eliberează oxigenul necesar în respirația organismelor vegetale și animale ca și a omului.
Prin intermediul plantelor in natură are loc un circuit continuu de substanțe, circuit realizat în procesele de asimilație și dezasimilație. Descompunerea substanțelor organice până la elemente se produce prin procesul de putrefacție a plantelor si animalelor după moarte, proces realizat cu ajutorul bacteriilor, care se află în toate mediile de viață, ca și cu ajutorul altor microorganisme.
Adunate de om si grupate în spațiile verzi, plantele își multiplică aspectele de utilitate. Astfel, spațiile verzi influențeaza vizibil microclimatul centrelor populate.
Clima unei localități, după cum se știe, este determinată de temperratură, umiditate, presiune atmisferică, viteza și direcția vânturilor, insolația și nebulozitatea. În cadrul aceleiași localități se formează un microclimat, determinat de relief, raportul dintre suprafețele ocupate cu vegetație arborescentă, suprafețele deschise și de construcție, nivelul apei freatice, suprafața bazinelor cu apă etc. În zonele populate există și alți factori adiacenți, care influențează intr-un fel sau altul microclimatul, cum sunt lățimea străzilor și trotuarelor, materialul utilizat pentru pavarea acestora, numărul de nivele al construcțiilor, materialul utilizat în construcție s.a.
Influențele factorilor microclimatici sunt simțite de om mai ales atunci când unul din factorii climatici acționează în condiții extreme. Astfel temperaturile foarte scăzute sunt suportate mai greu de om în condițiile unui vânt foarte slab, decât in condițiile de liniște atmosferică și dimpotrivă temperaturile foarte ridicate sunt mai ușor de suportat de către om în condițiile unei ușoare adieri de vânt, decât în lipsa curenților de aer.
Spațiile verzi reprezintă factorul ce-și imprimă determinant si-n același timp plăcut amprenta asupra microclimatului din zonele populate ale globului. Plantele arborescente sau lemnoase au influență in primul rând asupra regimului termic. Între construcțiile orașelor temperaturile sunt mai ridicate decât în parcuri sau grădini publice, uneori diferențele ajung pînă la 12ºC. Ca urmare, în zilele din cursul verii cu călduri înăbușitoare, organismul uman își găsește condiții mult mai acceptabile în parcuri sau grădini publice. În același timp aerul cald dintre construcții, fiind mai ușor se ridică și este înlocuit cu aerul din spațiile verzi, care fiind mai rece este mai greu și rămâne aproape de suprafața pămantului. Astfel, între spațiile dintre construcții și spațiile verzi din apropierea acestora apar curenți ușori, care împrospătează aerul terenului lipsit de vegetație.
Umbra arborilor și arbuștilor din spațiile verzi constituie un element binefăcător care protejează omul de temperaturile ridicate din perioadele de caniculă ale anului. Intensitatea de umbrire si-n același timp calitatea acesteia este în funcție de densitatea sistemului foliar al arborilor, de lățimea frunzelor și de gradul de transpirație al acestora. Frunzele de la diverse esențe de plante arborescente se comportă diferit relativ la trecerea energiei calorice primite de la soare. Astfel frunzele tinere de la speciile de Acer lasă să treacă numai 32% din energia calorică primită de la soare, cele de Populus 34%, cele de Tilia 40%, iar cele de Alnus 32%. Procentul de energie calorică care trece prin frunze este în funcție și de stadiul de maturizare al acestora.
Astfel, frunzele mai tinere lasă să trecă o cantitate mai mică decât frunzele îngălbenite.
Regimul termic al unei locatități depinde și de modul de reținere si-n același timp de reflectare a radiațiilor solare de obiectele exixtente aici,de culoarea de porozitatea, de puterea de radiere a acestora etc. Frunzele plantelor și ca urmare a spațiile verzi radiază mult mai puțin căldura decât suprafața pământului, pavajul străzilor, a trotuarelor, a zidurilor construcțiilor etc. Astfel, se explică de ce temperatura aerului din atmosferă este mult mai scăzută decât cea de la suprafața pământului, iar la umbră mult mai scăzută decât în locurile deschise.
Umiditatea atmosferică influențează intensitatea radiațiilor solare. Cu cât umiditatea atmosferică este mai mare cu atât intensitatea razelor solare este mai mică. La rândul său, umiditatea atmosferică este influențată direct de vegetație, căci plantele elimină prin transpirație cantități mari de vapori de apă. Umiditatea atmosferică din perimetrul plantat cu arbori sau arbuști influențează pozitiv pe cea a terenurilor deschise din apropiere.
În locurile deschise, intensitatea curenților de aer descrește pe măsura apropierii de plantațiile arborescente, pentru ca în interiorul acestora curenții de aer să nu se simtă sau să se manifeste cu intensitate aproape imperceptibilă.
Plantațiile arborescente din zonele verzi constituie un mijloc indirect de luptă contra poluării aerului din centrele populate. În mod curent se poate observa cum frunzele, tulpinile și ramurile plantelor rețin cantități mari din praful ce se ridică în atmosferă și de pe aceste organe este spălat prin udări sau de către picăturile apelor provenite din ploi. De asemenea prin perdelele arborescente amenajate între sursele de poluare și centrele populate se pot stăvili curenții de aer care conduc gazele nocive spre aceste centre.
Plantațiile arborescente sau arbustive din zonele verzi constituie de asemenea mijloace de atenuare a zgomotelor din marile orașe sau de pe marile artere de circulație, zgomote care irită sistemul nervos și amplifică gradul de oboseală a omului. Zgomotele de mare intensitate nu pot fi suportate de organismul uman. Pentru înlăturarea sau diminuarea stressului fonic sunt state în care se legiferează interdicția avioanelor supersonice ce produc zgomote care provoacă dereglări în procesele vitale ale organismului omenesc.
În urma cercetărilor efectuate s-a conchis că o mare parte din energia sonoră este absorbită de coroana și de scoarța arborilor si arbuștilor.
Deci, se poate conchide că, plantațiile arborescente și arbustive amelioreză microclimatul din care marile centre urbanistice, purifică atmosfera și micșorează intensitatea zgomotelor urbane și ca urmare influențează favorabil starea higienico-sanitară din aceste centre.
Pe lângă aceste binefaceri pe care spațiile verzi le oferă centrelor urbanistice, ele completează partea arhitecturală a orașelor. Plantele, prin forma coroanei, prin diversitatea mare de culori a florilor sau prin frunzele lor, pot fi cuprinse în mod organic în arhitectura clădirilor orașelor, sanatoriilor, combinatelor industriale etc.
Plantele urcătoare (agățatoare sau volubile) ornează în mod plăcut pereții clădirilor, colonadele, gardurile, trunchiul copacilor, chioscurile etc. Îngrădirile metalice, de piatră, beton sau scândură îmbrăcate cu plante oferă ochiului un aspect arhitectural mai plăcut. Plantațiile de arbori și arbuști decorativi completează și îmbogățesc chiar și aspectul clădirilor monumentale. Atunci când plantațiile se sincronizează cu stilul clădirii, efectul este mult mai mare. Așa se explică faptul că toate clădirile monumentale sunt înconjurate de un spațiu verde, pe fundalul cărora se proiectează maiestuos clădirile.
Plantațiile de asemenea au un rol important în ansamblul arhitectural al străzilor, care trebuie să se îmbine armonios cu complexul de clădiri cât și cu căile de acces la căile de comunicație subterane ale orașelor. Cu ajutorul plantelor din zonele verzi se pot masca unele clădiri de o mai mică importanță și se pot evidenția altele, astfel că în ansamblu străzile sau bulevardele apar ca un tot unitar, armonios, din care rezultă frumosul ce place trecătorului.
În cadrul piațetelor de asemenea vegetația are un rol important, delimitându-le si-n același timp dirijând circulația pietonilor.
În unele cazuri în cadrul acestora modul de așezare a plantelor constituie punctele de atracție pentru pietoni.
În cartierele de locuit din marile orașe alcătuite dein blocuri masive, spațiul verde constituie condiția „ sine qua non”, care adeseori întrerupe monotonia străzilor cu blocuri de același tip. Importanța sa este aproape tot așa de mare cât și a spațiului de locuit. Pentru aceea proiectanții acestora păstrează proporția între suprafața locuibilă, spațiul verde și spațiul rezervat copiilor de diverse vârste pentru joacă, sport etc.
În cadrul orașelor, spațiile verzi, cu parcurile, grădinile publice, scuarurile și bulevardele creează un aspect viu, tineresc orașului care reliefează ceea ce este mai important și mai plăcut și acoperă părțile mai puțin aspectuoase.
Plantele acestor așezări, de asemenea pot fi valorificate în orașe prin amenajarea de puncte atractive, care prin aspectul lor frumos atrag populația. Plantațiile arborescente și arbustive executate sub formă de perdele de protecție în lungul șoselelor sau căilor ferate, din afara așezărilor omenesti, pe lângă celelalte avantaje constituie și parazăpezi, care impiedică înzăpezirea căilor de acces în orașe. Centrele populate situate în apropierea dunelor de nisip pot fi ferite de invazia nisipurilor mobile în timpul furtunilor prin perdele de protecție arborescente asezate între sursa de nisip și centrul ce trebuie ocrotit.
Terenurile predispuse alunecărilor din apropierea orașelor pot fi fixate prin plantații arborescente și ca urmare se pot evita catastrofe provocate de alunecările de teren. În aceste cazuri se aleg arbori cu înrădăcinare profundă și cu sistem radicular dezvoltat.
Plantațiile de arbori si arbuști pot constitui în cadrul centrelor aglomerate și perdele de protecție împotriva incendiilor, știindu-se că plantele verzi, atât prin frunziș cât și prin lemnul lor domolesc flăcările.
Acestea sunt câteva dintre avantajele pe care le prezintă spațiile verzi în cadrul centrelor populate. Pe măsură ce populația crește, lipsa lor se face simțită cu tot mai multă intensitate. Pentru aceea lărgirea spațiilor verzi devine o necesitate socială a cărei soluționare nu admite întârziere.
De asemenea, sunt cazuri, când factori generați de centrele industriale degradează plantațiile de pomi, de arbori sau arbuști sau chiar pădurile din apropiere, în care arborii și arbuștii tânjesc și adeseori cedează. În aceste centre ca și în marile orașe se întâlnesc frecvent arbori sau arbuști cu coroana diformă, cu lujeri firavi, cu frunze ofilite, victime ale noxelor din atmosferă sau din sol. Aspecte dezolante se observă și în parcurile din centrele aglomerate, unde oamenii nepregătiți civic, în zilele de sărbătoare nu se mulțumesc cu binefacerile pe care le oferă plantele și nerespectând regulile elementare de comportare, calcă peluzele, rup florile sau crengile arborilor. După astfel de zile parcurile sau pădurile vizitate au nevoie de o perioadă foarte mare de timp pentru a se reface.
În decursul timpului plantele au fost folosite de oameni nu numai ca surse de hrană sau ca mijloace de tratare a bolilor dar și în diferite scopuri estetice.
Florile plantelor au generat în permanență sentimente nobile și au devenit simbolul a numeroase virtuți omenești, a înțelepciunii, gloriei și dragostei, au predispus la înălțare sufletească și la poezie. În cadrul grădinilor și parcurilor, florile au fost expresia gingășiei și au exprimat în sublime decoruri colorate, în măiastre forme și delicate parfumuri: arta, cultura, civilizația și însuși sufletul popoarelor.
De la legendarul paradis pierdut, la fantasticile grandioase grădini suspendate babiloniene și disciplinatele grădini romane până la naturalele grădini chinezești, de la broderiile pline de grație ale barocului francez la formele pline de semnificații abstracte ale grădinilor japoneze, toate redau prin arta și decorurile lor florale o permanentă aspirație a omenirii către fericire.
În cadrul societății actuale vegetația a dobândit importante roluri funcționale, fiind socotită plămânii centrelor populate urbane, pe care le aprovizionează cu oxigen proaspăt și le consumă bioxidul de carbon, le protejează împotriva poluării, îmbunătățesc microclimatul etc. În spațiile verzi se folosesc arbori, arbusti, subarbuști, liane, precum și numeroase specii de plante floricole.
Omul prin inteligența sa a căutat să combine plantele în cadrul acestora, astfel ca să se îmbine în mod armonios utilul cu frumosul și economicul. Ca urmare vegetația spațiilor verzi nu este și nu trebuie să fie uniformă deoarece ar fi prea monotonă. Aici, spațiile verzi, reprezentate prin parcuri, grădini publice sau alte forme, pe lângă odihnă și reconfortare omul trebuie să întâlnească și condiții pentru instruire, pentru educația frumosului. Ca urmare, în aceste locuri sortimentul de plante trebuie să fie cât mai diversificat si-n același timp să corespundă cât mai bine rostului pentru care au fost create. Cunoscând aceste condiții, edilii orașelor au în vedere un sortiment bogat de specii de plante, însă de cele mai multe ori străine de regiunea în care se află localitatea.
Astfel, în spațiile verzi se află plante ierboase sau lemnoase, acestea din urmă fiind reprezentate prin arbori, arbuști, subarbuști sau liane.
Alături de acestea por să figureze și alte plante decorative care se întâlnesc mai rar în spațiile verzi din România.
Cele mai multe au originea și aria naturală de răspândire în alte regiuni ale Europei sau chiar ale globului. La noi au fost aclimatizate și utilizate, unele pe scară largă, în organizarea și amenajarea parcurilor și grădinilor publice.
În ultimul timp se manifestă tendința ca acest sortiment de plante decorative să se micșoreze și în același timp să se standardizeze. De asemenea, există tendința de a cultiva plantele care se înmultesc mai repede și cu mai puțină îngrijire, care sunt mai economice si care în spatiile verzi nu au pretentii prea mari, atât ca ecologie cât și ca lucrări de întreținere.
Fiecare parc, gradină și fiecare colț din spațiile verzi trebuie să aibă un specific al său. Astfel aceste locuri de repaus și reconfortare devin monotone și evitabile.
Dacă în studiu repetiția este admisă și conduce la precizie, în natură repetiția este foarte rară și niciodată identică. Și ceea ce se repetă prea mult plictisește, devine obositor.
În arhitectura peisageră se poate evita monotonia, se poate ieși din repetiție prin utilizarea unui sortiment mai mare de plante, care să îmbrace spațiile verzi din centrele aglomerate.
CAPITOLUL II.
UTILIZAREA PLANTELOR DIN FLORA SPONTANĂ ÎN DIVERSE TIPURI DE SPAȚII VERZI
2.1. Utilizarea plantelor din flora spontană în cadrul grădinilor individuale aferente locuințelor din mediul urban și rural
Plantele din flora spontană pot fi folosite în aceste grădini cu mult succes, deoarece sunt mai ușor de procurat și de întreținut, sunt mai adaptate condițiilor locale, unele din ele sunt utile în gospodărie (plante medicinale, melifere, alimente etc.) și de cele mai multe ori au o frumusețe sălbatică, care apropie pe om mai mult de natura din care, într-o societate civilizată, a fost silit să evadeze.
În grădinile individuale folosirea acestor plante trebuie făcută intr-un mod mult mai rațional decât în grădinile de mari dimensiuni, datorită spațiului restrâns, a multiplelor cerințe familiale pe care trebuie să le satisfacă grădina, a restricțiilor de amenajare datorate: formei grădinii, a locului în care este amplasată, a dispunerii clădirilor, drumurilor de acces, a garajelor pentru mașini etc., care toate ridică probleme diverse de bună funcționalitate și care tind să micșoreze din suprafața utilă a grădinii. La amenajarea grădinii trebuie să se țină seama de posibilitățile de forțe de muncă și materiale ale familiei, atât pentru construcție cât și pentru întreținere în viitor. Foarte important este să se analizeze de la bun început, ce sursă de aprovizionare cu apă există, dacă aceasta este permanentă sau periodică, la cât se estimează consumul de apă pentru udatul plantelor, unde este mai rațional să se fixeze locul hidrantului sau al fântânii etc.
În vederea folosirii corespunzătoare a plantelor din flora spontană în grădinile individuale este necesar ca, de la început să se cunoască o serie de date privind: amplasarea terenului, orientarea față de punctele cardinale, expunerea lui la soare, zonele umbrite și variația acestor zone în cadrul unei zile, direcția dominantă a vânturilor, microrelieful, panta, posibilitățile de scurgere ale apelor, grosimea solului și a orizontului bogat în humus, adâncimea apei freatice precum și modul de dispunere a cladirilor, intrărilor, ieșirilor, căilor de acces la acestea, locurile cele mai bune de joacă pentru copii, pentru ca ei să nu deranjeze prin zgomot pe ceilalți membri ai familiei, amplasarea unei pergole sau a unui chioșc, a celorlalte elemente de ordin funcțional sau estetic. Cunoașterea acestor elemente va determina o alegere din cele mai judicioase a locului de amplasare a plantelor din flora spontană, pentru ca acestea să nu mai fie schimbate ulterior, va asigura buna lor dezvoltare, crearea unui cadru natural cât mai corespunzător în funcție de exigențele acestor plante față de mediu, dispunerea lor ca și în natură și eliminarea notei de artificialitate și lipsă de bun gust, care constituie principalul lucru ce trebuie evitat în amenajare.
Folosirea plantelor din flora spontană este condiționată în primul rând de amplasarea casei, a garajului precum si a diverselor altor construcții. Din analiza modului de amplasare a clădirii se desprind următoarele posibilități: dispunerea casei la stradă; retrasă în interior cu cca 2-10 m; în fundul curții; ocupând o poziție centrală; având o dispunere laterală.
Amplasarea casei la stradă este într-un fel avantajoasă din punc de vedere a circulației, permițând o intrare și o ieșire rapidă, amplasarea garajului în clădire cu ieșire direct la stradă. Aceasta determină eliberarea unei părți de teren, care altfel ar fi fost ocupat de căile de acces pentru autovehicule. Un alt avantaj al unei astfel de amplasări este că, permite o mai bună organizare a spațiului din spatele clădirii. Dispunerea casei la stradă are însă marele dezavantaj al expunerii locuinței la praf și zgomot și ridică probleme de izolare fonică coostisitoare. În condițiile când, între partea carosabilă și casă se află o zonă verde stradală, ca în numeroase localități rurale de la noi din țară, situate în special în Transilvania și Banat, atunci izolarea fonică și antipoluantă este mai bună. Circulația autovehiculelor mai redusă în mediul rural, terenul destul de mare afectat pentru spațiul verde, asfaltarea sau pavarea străzii face posibilă o astfel de amplasare, care după cum am văzut are și unele avantaje.
Dispunerea casei în fundul curții are desigur avantajul că, locuința este mai bine izolată de praf și de zgomotul străzii dar, caile de acces la clădire reduc din suprafața utilă pentru grădină și îngreunează organizarea spațiului. Astfel de amplasare a casei de locuit este indicată în cazul când spațiul este deci mai mare, în față, vegetația trebuie să ofere o mai bună protecție împotriva zgomotului si de aceea, vegetația spontană amplasată în mod mai natural, poate alcătui un ecran protector eficient.
Dispunerea casei față de stradă, la o distanță de cca 2-10 m mai în interiorul curții prezintă avantajul unei protecții fonice mai eficiente și a unei mai bune organizări interioare, căci, în fața casei poate fi amenajată grădina ornamentală iar în spatele ei, grădina de legume, pomi și vie.
Amplasarea clădirii chiar în fundul curții are avantajul că, locuința este foarte bine izolată cu ajutorul vegetației de zgomotele străzii, dar drumurile de acces fiind mai lungi se reduce un procent însemnat din suprafața parcelei pentru aceste amenajări, care ulterior necesită operații de întreținere permanente. Flora spontană poate fi folosită însă în condiții mulțumitoare căci, spațiul nedivizat, mai mare din fața casei, permite o amenajare în stil natural ce favorizează și chiar necesită grupări mai multe și mai întinse de plante din flora spontană.
Situarea mai centrală a casei (în mijlocul parcelei) creează zone mai mari de umbră și impune folosirea unui sortiment mai restâns de plante din flora spontană, care sunt puțin pretențioase la lumină și care pot vegeta mai la umbră. Această amplasare se bucură de posibilitatea unei mai bune izolări față de praf și de zgomot a casei, precum și a unei dispuneri mai bine compartimentate a diferitelor părți ale grădinii(de ornament, de pomi, vie, curte pentru creșterea animalelor mici etc.).
Amplasarea laterală a locuinței, deși pare pe plan cam excentrică si dă impresie de asimetrie, poate prezenta anumite avantaje legate de o funcționalitate mai bună a trasării căilor de acces la casă și garaj, de concentrarea elementelor de construcție numai într-o parte a parcelei, lăsând liberă pentru grădină a unei mai mari părți din suprafața parcelei și permițând astfel folosirea mai bună a plantelor din flora spontană, în grupări libere dispuse în restul suprafeței destinat grădinii de ornament.
Multe din plantele cultivate sunt folosite în grădinile locuințelor pentru producerea de fructe, legume sau flori întocmai ca ți multe plante din flora spontană a țării noastre. Amplasarea acestora trebuie făcută în mod cât mai judicios ținând seama de forma terenului, suprafața, modul de amplasare a clădirii etc. În astfel de grădini, spațiul restrâns și diversitatea mai mare a culturilor impune un aranjament foarte rațional și economic. Adesea sunt folosite culturile pomicole intensive, care produc mai multe fructe, folosesc mai bine lumina soarelui, ramurile și lăstarii sunt mai bine repartizați, culesul se face mult mai ușor, sunt mai la adăpost de vânt și în plus sunt foarte decorative. Chiar în grădina de legume se cultivă adesea plante care au și calități decorative, cum ar fi: sparanghelul, pătrunjelul, varza creață, salata (în borduri), reventul, etc. Aceste plante pot fi folosite și în cadrul suprafețelor destinate unor scopuri de ornament dar, care pot fi făcute în acest fel să fie și productive.
Plantele agățătoare se folosesc pentru a masca anumite obiective (ziduri,magazii,o serie de obiective inestetice) cât și pentru a crea zone de umbră, a înverzi zidurile, scările, balcoanele, chioșcurile etc.
În grădinile individuale de mici dimensiuni se caută ca drumurile să ocupe procente cât mai reduse, de aceea sunt folosite dalele îngazonate sau înflorite. Gazonul trebuie să constituie covorul verde de unificare a tuturor elementelor grădinii și totodată să permită accesul și joaca copiilor. La amenajarea suprafețelor gazonate se preferă adeseori să se folosească specii de plante mai rustice, bine adaptate la condițiile de climă și sol și mai ușor de întreținut. Atunci când se construiește locuința se caută să se păstreze cât mai mult din vegetația existentă (peluze de arbori, arbuști etc.) cu portul frumos, sănătoși și viabili.
Aranjamentul plantelor din flora spontană cel mai potrivit este acel în grupări libere, într-o etajare corespunzatoare mărimii lor naturale. Decorurile florale se aranjează în pete libere, alese ca să aibă un colorit lipsit de stridență și artificialitate. Petele de flori se dispun la baza grupărilor de arbori și arbuști, pe lângă aleile dalate, scări, pereții clădirilor etc. O grijă deosebită va fi acordată alegerii plantelor pentru grădinile alpine, stâncării și piese de apă. Micile grădini alpine se amenajează în locurile mai retrase, pe pantele mai accentuate, lângă zidurile de sprijin etc.
Sortimentele de plante din flora spontană care vegetează pe malul apelor pot fi folosite lângă eventualele mici bazine și fântâni arteziene pentru a crea colțuri mai lirice, răcoroase și umbroase, mult prețuite de către familie, în special vara.
Folosirea plantelor din flora spontană, în cadrul grădinilor individuale este indicat să se facă în mod diferențiat, în raport de condițiile existente.
Sortimentul de plante floricole din flora spontană trebuie ales încât să asigure o înflorire în primăvară, vară și toamnă, permanentă în cadrul unui decor floricol bogat. În cadrul grupărilor, de preferință mai libere, ca în natură, pentru a fi în acord cu sortimentul de plante din flora spontană se va căuta să se realizeze și armonii sau contraste de culoare lipsite de stridență. Pentru a atenua unele culori prea puternice se vor folosi flori de culoare albă.
Dintre plantele cu flori albe care înfloresc în primăvară și care pot fi folosite în grădinile individuale cităm: floarea paștelui (Anemone nemorosa), care poate fi cultivată chiar sub arbori în condiții de oarecare umbrire, pe soluri cu un conținut chiar mai ridicat în nisip; brebeneii (Corydalis cava) care pot fi cultivați în masive mai mari sub arborii desfrunziți, ghioceii (Galanthus nivalis), ghioceii bogați (Leucojum vernum) iar pe terenurile mai umede și lângă ape, zarnacadelele sau coprinele (Narcisus angustifolius). Ceva mai târziu prin aprilie-iunie, minunatele lăcrimioare (Convalaria majalis) sunt foarte prețuite în grădini, întocmai ca și micii și delicații banuți (Bellis perennis) de culoare albă roșietică, care pot împestrița frumos cu pete mici de culoare, peluzele.
Dintre florile galbene pot fi folosite plante floricole, care înfloresc devreme: păștița (Anemone ranunculoides), șofranul (Crocus moesiacus) în locurile maiexpuse căldurii soarelui, apoi Daphne blagayana (aprilie-mai). Pe pante și taluze se poate folosi: ciuboțica cucului (Primula acaulis) de un galben mai palid și Primula officinalis de un galben mai închis la culoare. Sub grupări de arbori și arbuști, mai la umbră, merg piciorul cocoșului(Ranunculus cassubicus) sau Ranunculus auricomus.
Pentru colorația palid cerulee a florilor, în regiunile de stepă mai calde, poate fi folosit Crocus variegatus cu înflorire foarte devreme (februarie-martie). În grădinile individuale poate fi utilizat popâlnicul iepuresc (Hepatica nobilis) și mai ales rățișoarele (Iris pumila) pentru borduri, platbande și mai ales în grupări libere. La semiumbră, florile de nu-mă-uita (Myosotis alpestris) deși înfloresc mai târziu (aprilie -iunie) sunt foarte prețuite pentru finețea și delicatețea culorii și a portului, putând fi utilizate atât ca borduri, ronduri, rabate si grupări libere cu deosebire lângă piese de apă. O plantă timpurie mult căutată este vioreaua (martie-aprilie) pentru culoarea frumoasă, albastră a florii.
Sortimentul de plante floricole de culoare roșie care se deosebesc în grădinile individuale sunt: bujorul roșu (Paeonia tenuifolia) foarte prețuit pentru frumusețea florilor și înflorirea din aprilie-mai, care poate fi introdus pe rabate, platbande sau mai bine în grupări mici de-a lungul aliniamentelor. Pe lângă ape se utilizează: captalanul (Petasites hybridus) care poate înviora prin culoarea sa roșie-sângerie orice grupare încă din lunile martie-aprilie întocmai ca și tătăneasa (Symphqtum officinalle), care realizează același efect în lunile mai-iunie.
În timpul verii sortimentul de plante floricole din flora spontană a țării noastre, ce se poate utiliza în grădinile individuale, este mult mai larg. Astfel, dintre plantele cu flori albe se pot folosi:
Achillea ptarmica (rotățele albe) mai ales pe stâncării, în grădinile alpine, iar pentru a înflori gazonul Achillea millefolium. Pe solurile nisipoase, ușoare, umede, clopoțelul cu frunze de piersic (Campanula persicifolia), foarte liric cu o nuanță a florilor albă-albăstruie, ca și clopoțelul de Carpați (Campanula carpatica) pot să fie folosiți atât pentru înflorirea peluzelor de iarbă cât și pentru ronduri sau rabate. În micile grupări pot să fie folosite margaretele (Chrysantheum corymbosum și Chrysanthemum leucanthemum), care înfloresc frumos, din iunie până în august.
Pe litoralul românesc, pe solurile nisipoase, hodoleanul (Crambe maritima) se întâlnește și în natură și poate fi folosit și în grădinile individuale având o înflorire din mai până în iulie. Pe lângă lacuri, ape, bălți poate fi folosită Drosera rotundifolia (roua cerului) cu florile albe, grupate în raceme, căci vegetează bine pe terenuri umede și acide. În schimb, sulițica (Dorycnium herbaceum) poate vegeta pe soluri mai uscate, pe terenuri însorite. Dryas octopetala (argințica) ca și floarea reginei sau albumeala (Leontopodium alpinum) precum și Pulsatilla alba (dediței), Trollius europaeus (bulbuci de munte) merg chiar pe stâncării și pentru decorarea micilor grădini alpine, pe care fiecare le poate amenaja pe lângă casă. Sub boschetele de arbuști ca și la umbra arborilor, grupările de roiniță (Melissa officinalis) pot alcătui pete albe roșietice de toată frumusețea împreună cu gușa porumbelului (Silene vulgaris) și sinișoara (Sanicula europaea) care vegetează bine chiar la umbrire mai puternică. Săgeata apei (Sagittaria sagittifolia) ca și nufărul alb (Nymphaea alba) decorează foarte frumos oglinzile micilor bazine cu florile lor albe, frumoase, iar pe malul apelor poate fi utilizat chiar pe sărături umede trifoliul alb (Trifolium repens).
De la culoarea albă la cea roză trecerea se poate face usor, folosind plante floricole din flora spontană având culorile florilor nuanțate de la alb la roz, așa cum sunt: bănuții (Bellis perennis), gușa porumbelului (Silene vulgaris), barba ungurului (Dianthus spiculifolius) sau Dianthus superbus (pe terenuri mai umede). Tot pe terenuri umede pot fi folosite fierea pământului (Centaurium umbellatum), Trifolium fragiferum (pe marginea apelor), iar pe stâncării Scorzonera rosea. Pe terenurile uscate și însorite merge Scilla autumnalis și pe cele sărăturate Vaccaria pyramidata (floarea călugărului).
Culoarea roșie a unor flori din plantele care vegetează spontan la noi în țară creează pete viu colorate de contrast, care se remarcă bine în plină lumină pe peluzele însorite, cum ar fi: cuișoarele (Dianthus barbatus), ciocul berzei (Geranium sanguineum), săpunărița (Saponaria officinalis) și Trifolium repens, specii care rezistă bine și la secetă și care pot vegeta bine în bune condiții pe terenuri uscate. Pe terenurile umede, pe lângă ape speciile de cătină mică (Myricaria germanica), tătăneasa (Sypmhytum officinale) formează grupări foarte frumos colorate în roșu purpuriu. Pe stâncării și în cadrul grădinilor alpine: Achillea stricta, Dianthus spiculifolius (barba ungurului), Rhododendron kotschyi (smirdarul), Vaccinium vitis idaea (merișorul) formează grupuri, ce înviorează prin culoarea vie a florilor celealte grupări vegetale.
La marginea grupurilor se utilizează: Chamaenerion angustifolium (răscoage), Digitalis purpurea (degetarul), opaițele (Lychnis coronaria), mărgelusii (Lithospermum purpureo-coeruleum), poroinicul (Orcis purpurea) precum și Sanguisorba officinalis (sorbestrea) colorate în diferite tonalități de purpuriu.
Pe fondul galben sau alb se remarcă foarte bine culoarea albastră a florilor. În flora noastră spontană, plante având florile de culoare albastră sunt destul de răspândite: omagul (Aconitum paniculatum), clopoțeii cu frunze de piersici (Campanula persicifolia), albăstrița sau vinețelele (Centaurea cyanus), surguci (Delphinium ajacis) și Delphinium orientale (cu flori purpurii-albastre) sau albastre-violacei, ciocul berzei, gregetinul (Geranium pratense), jaleșul (Salvia pratensis). Sub unele grupuri de arbori și de arbuști, mai la umbră, cresc bine viorelele. Culoarea galbenă a unor flori permite multiple asociații cu alte culori ale plantelor din flora spontană și realizează armonii și contraste. Astfel, se pot face grupări cu Bupleurum rotundifolium (urechea iepurelui), Digitalis grandiflora (degetar), pe suprafețele de teren cu umiditate mai pronunțată: drobița (Genista tinctoria), rechia (Reseda lutea), pe lângă drumuri și alei, iar pe terenuri mai uscate și mai aride, Sedum hispanicum și pentru înflorirea zidurilor iarba de șoaldină (Sedum acre). Grupurile de Rudbekia laciniata și Solidago virgaurea (splinuța) pot să fie folosite pentru decoruri florale mai vii si mai luminoase.
În grădinile alpine și pe stâncării se pot folosi: micsandrele sălbatice (Erysimum pannonicum), floarea de perină (Anthemis tinctoria), darie (Pedicularis comosa), Sedum annuum, Saxifraga azoides (ochii șoricelului), Swertia punctata precum și Senecio rupester (spălăcioasă). Pentru a decora oglinzile de apă nufărulde apă galben (Nuphar luteum) și Nymphoides peltata (plutica) sunt folosite pentru florile lor viguroase și frumoase.
Toamna, deși sortimentul de specii floricole din flora spontană care înfloresc în acest sezon este mai redus, totuși există flori de toate culorile și nuanțele, cum ar fi:
a) flori de culoare albă: Achillea millefolium (coada șoricelului) care înflorește o lungă perioadă de timp, din luna iulie până in octombrie, apoi nalba de grădină (Althea rosea) ce se poate folosi pe terenuri cu soluri fertile umede dar permeabile, Silene vulgaris (gușa porumbelului), puțin exigentă față de sol și climă;
b) flori de culoare roz: Scilla autumnalis (viorele), Trifolium fragiferum pe soluri mai umede pe malul apelor și Silene vulgaris;
c) flori de culoare albastră: Aconitum paniculatum (omagul) se poate folosi pe peluze,la lizierele grupurilor de arbori sau chiar sub arbori, mai la umbră. Stelnița (Aster amellus), cu florile liliachii albastre, poate vegeta pe orice fel de sol și vegetând în condiții mulțumitoare chiar pe soluri uscate. Delphinium orientale poate colora în pete albastre purpurii peluzele și în luna septembrie;
d) flori galbene: Anthemis tinctoria (floarea de perină) decorează grădinile, ca și Digitalis grandiflora și Solidago virgaurea, până în septembrie.
2.2. Utilizarea plantelor din flora spontană la amenajarea grădinilor și parcurilor din mediul rural
În comunele și satele din mediul rural, plantele lemnoase și cele floricole din flora noastră spontană pot fi folosite pe scară largă. Aceasta, deoarece pot să fie procurate mai ușor, sunt mai bine adaptate la condițiile locale, necesită îngrijiri mai puține și se încadrează mult mai bine în peisajul existent. După cum se știe, o calitate esențială a peisajului amenajat de om o prezintă naturalețea lui, respectarea trăsăturilor lui caracteristice, corespunzătoare mediului în care s-a format și nicăieri mai mult decât în mediul rural, acest atribut nu este mai căutat.
Plantele din flora spontană, bine alese, contribuie într-o mai mare măsură la crearea unui peisaj specific. Respectarea caracterului locului, a naturii înconjurătoare face parte din calitatea cea mai importantă, de care trebuie să se țină seama, pentru a se crea o amenajare peisagistică originală. Într-adevăr, într-un peisaj rural de baltă, plopii, sălciile, stânjeneii, nuferii, sunt aici la locul unde ochiul omului este obișnuit să le găsească. Peisajul de deal, cu stejari sau goruni izolați, care își poartă cu demnitate coronamentul lor larg, prin care se strecoară cu ușurință razele de soare, însorind peluzele de iarbă, constituie un peisaj blând, pe care căutăm sa-l reproducem în unele amenajări cu caracter natural-peisajer din mediul rural în regiunea de deal.
În fiecare grupare de brazi și molizi, la baza cărora se găsesc jnepenii și ienupărul târâtor vedem un peisaj montan din care nu va trebui să lipsească colțurile de stâncă și roci ieșind din pământ, o vegetație floricolă de munte etc. Rariștile predominante de trunchiurile grațioase, albe, ale mestecenilor purtând coronamente elegante ce trezesc sentimente pline de lirism, luminoase și dinamice, sunt la locul lor în peisajul montan rural dar distonează în peisajul de baltă. Iată de ce, flora spontană este de cel mai mare ajutor pentru crearea unui peisaj specific. Alegerea corespunzătoare a unor plante în anumite condiții, din mediul rural este obligatorie întrucât acestea dau nota de autenticitate.
Este important ca, în mediul rural, mai deschis către natura înconjurătoare, spațiul larg să ofere posibilități de includere în peisaj a elementelor frumoase, autentice și caracteristice, aflate în împrejurimi: o colină împădurită, un lac etc. Dirijarea privirii către acești factori importanți ai mediului înconjurător se poate realiza cu ajutorul unor arbori și arbuști din flora spontană din specii existente deja în peisajul local și care, dispuși de o parte și de alta a liniei de perspectivă să introducă aceste elemente naturale pline de frumusețe în peisajul nou creat. Adeseori se caută ca, prin aceste efecte de atragere a împrejurimilor frumoase în spațiul verde nou creat să se amplifice acesta, să se creeze impresia vizuală că, acesta este mai mare decât în realitate.
Elementele de natură funcțională și ornamentală amenajate în cadrul spațiilor verzi din localitățile rurale trebuie să fie alese din cele mai rustice și robuste, în acord cu întregul cadru natural.
Spațiul fiind mai deschis în mediul rural decât în cel urban, mai supus exceselor climatice se vor prefera specii de plante lemnoase din flora spontană mai bine adaptate la vânturi puternice, cu înrădăcinare pivotantă sau pivotant trasantă, cele cu înrădăcinare puternică, mai rezistente la înghețuri timpurii sau târzii, la arșiță etc.
De asemenea se vor folosi specii de plante din flora spontană mai bine adaptate la condițiile de sol, căci în mediul rural se utilizeză mai puțin pământ de împrumut și se caută, în interesul scăderii prețului de cost, ca modificările reliefului terenului să fie cât mai reduse. Deoarece, adeseori se urmărește ca, prin amenajarea spațiilor verzi din mediul rural să nu se ia din suprafața agricolă ci să se realizeze aceste spații plantate, pe terenuri improprii altor culturi de interes agricol, se vor alege specii de plante din flora spontană, care pot vegeta și pe terenuri mai erodate, sărăturate, cu un exces mai mare de apă în sol, pe terenuri acide etc. În felul acesta, amenajarea spațiilor plantate în mediul rural poate servi și pentru ameliorarea terenurilor degradate, improprii culturilor agricole.
Se preferă ca, stilul parcurilor din mediul rural să fie cel natural și în unele cazuri, stilul mixt. Elemente de stil geometric regulat pot apărea în fața clădirilor și locuințelor individuale, în partea de la stradă a curții, pe suprafețe mici, de formă regulată, care se pot cuprinde dintr-o privire etc. În general se preferă ca, pe suprafețe mai întinse de teren, pe spații mai mari, cu forme variate de teren și de vegetație, să se amenajeze spații verzi în stil mixt, iar pe suprafețe mici, regulate, ușor de cuprins cu privirea să se utilizeze stilul regulat.
În cadrul acestor spații, destinate diferitelor obiective, se repartizează suprafețe de spații verzi, cuprinzând un larg sortiment de plante din flora spontană, ținându-se seama de necesitățile de sistematizare și organizare a terenului, mărimea suprafețelor, felul obiectivului, relief, pantă, expoziție, condiții microclimatice, vegetația existentă, necesarul de apă, posibilități economice etc.
Spațiile verzi din cadrul așezărilor rurale constituie o parte componentă importantă a sistematizării și organizării teritoriului din mediul rural și de aceea li se dă o importanță corespunzătoare.
2.3. Utilizarea plantelor din flora spontană în grădini alpine și stâncării
Grădinile alpine fiind colțuri de natură considerate mai rustice, permit folosirea unui sortiment mai larg de plante floricole din flora spontană. Dezvoltarea turismului favorizează posibilitatea aducerii unor asemenea plante direct din natură cu ocazia excursiilor de la sfârșitul săptămânii și transplantarea lor în grădinile amenajate pe lângă locuințe.
Desigur că, acestor plante trebuie să li se asigure condiții bune de dezvoltare și plantarea lor să fie făcută în mod corespunzător pentru a se prinde și vegeta. Însăși alegerea locului pentru plantat reprezintă o problemă și adeseori în această privință se fac și unele greșeli, și de aceea sunt necesare unele lămuriri suplimentare.
Pentru amenajarea unei grădini alpine se va căuta un colț mai retras, mai liniștit, situat dacă este posibil pe un teren având o pantă mai accentuată. Este bine dacă există în acel loc posibilitatea amenajării unui izvor și a unei mici cascade, folosind chiar o sursă de alimentare de la rețeaua de apă, dar bine mascată.
E bine ca rocile folosite să fie aduse de la munte. Se vor selecționa roci din cele mai vechi, mai interesante, care să fie, dacă este posibil, acoperite de mușchi și licheni. Se va evita cu desăvârșire să se folosească pietrele de contrucție, betonul, cărămizile sau alte materiale care introduc o notă artificială, total discordantă de scopul propus.
Pentru ca plantele să poată gasi condiții bune de dezvoltare vor fi preferate rocile stratigrafice (calcare oolitice, marne etc.), sișturi care se pot aranja în poziții orizontale.
Rocile eruptive (granite, profire, roci bazaltice etc.) pot conferi solului o aciditate prea pronunțată și, fiind prea dure, sunt adesea lipsite de fisuri și falii.
Trebuie de asemenea să se știe că, deși plantele din flora spontană folosite pe stâncării necesită o umiditate atmosferică în aer și în sol mai pronunțată, totuși nu iubesc apa stagnantă din sol și o pătură de apă freatică prea apropiată de suprafața solului. De aceea, înainte de amenajarea unei grădini alpine, sub roci trebuie amenajat un drenaj corespunzător, asigurându-se scurgerea necesară către baza stâncăriilor.
Amenajarea unei stâncării prevăzute cu o grădină alpină se poate executa practic astfel; pe locul unde dorim să amenajăm o stâncărie se sapă pământul pe o adâncime de cca 30 cm și pe acesta se amplasează un strat de zgură. Deasupra se așterne un strat de nisip de râu cu granulație mare. Dacă pământul extras este bogat în humus și de bună calitate se poate folosi ca unul din părțile componente ale pământului de amestec, ce se va folosi pentru înrădăcinarea plantelor de pe stâncării. Acest pământ bogat în humus se amestecă cu 1/3 nisip și cca 1/3 compost și turbă. Pentru plantele din flora spontană, care nu tolereaza bine calcarul din substrat, se reduce cantitatea de compost și turbă la 1/5 și se sporește conținutul de pământ cu humus 1/2, nisipul rămânând în proporție de 1/3. pentru plantele iubitoare de calcar, conținutul de turbă și compost poate ajunge la 40% din întregul amestec.
Amestecul de pământ se dispune astfel între roci, încât apa să pătrundă cu ușurință pentru a-l umecta dar fără a-l eroda și transporta. Pietrele se amplasează de așa manieră încât să lase spații suficiente între ele pentru a permite dezvoltarea în bune condiții a rădăcinilor plantelor. Rocile se așează astfel ca spațiile dintre ele să nu fie în continuare pe linia de cea mai mare pantă și să se permită astfel concentrarea apelor.
Pământul dintre roci trebuie să fie tasat în mod corespunzător, el având și un rol de liant al rocilor. Folosirea mortarului de ciment nu este permisă pentru prinderea rocilor între ele decât, cel mult, în unele puncte.
Aranjarea pământului dintre roci este bine să fie făcută în timpul verii, pentru că, în toamnă sau în primăvara următoare va trebui efectuată plantarea stâncăriilor. Este bine ca plantarea să se facă din timpul toamnei, mai ales dacă locul în care se amenajează stâncăria este situat în condiții de secetă.
Plantele folosite pe stâncării trebuie să posede următoarele calități:
1) să fie bine adaptate unor condiții mai vitrege de existență (puțin pretențioase față de condițiile staționale, să vegeteze când au la rădăcină pamânt puțin etc.);
2) să fie cât mai rustice (sortimentul de plante din flora spontană este foarte căutat în grădinile alpine) și să se elimine toate plantele cultivate, care fiind ameliorate de om, pot da o notă de prea mare rafinament și artificialitate;
3) să fie cât posibil de talie mai redusă și să aibă forme interesante (portul târâtor, ascendent, tortuos etc.);
4) sortimentul de conifere și de foioase să fie bine proporționat;
5) în timpul iernii stâncile să nu rămână dezgolite, sortimentul de conifere și de plante cu frunze persistente să fie de cel puțin 30% din totalul plantelor folosite;
6) să se creeze grupări cât mai naturale, dispuse etajat în compoziții ornamentale, cu realizarea unor armonii și contraste de culoare frumoase și interesante.
Plantele din flora spontană care se pot folosi pentru decorarea stâncăriilor:
a) conifere: Taxus bacata (tisă), Juniperus communis (ienupăr), Pinus nigra (pin negru), Pinus silvestris (pin silvestru), Pinus mugo (jneapăn, jepi), Pinus cembra (zâmbru), Picea abies (molid);
b) foioase: Acer campestre (jugastru), Acer tataricum (arțar tătărăsc), Berberis vulgaris (dracilă), Betula verrucosa (mesteacăn), Betula pubescens (stejar pufos), Corylus avellana (alun), Cotoneaster integerrima (bârcoace), Crataegus monogyna (păducel), Cytisus hirsutus (drob), Daphne mezereum (tulichină), Lonicera nigra (caprifoi negru), Amygdalus nana (migdal pitic), Rhamnus tinctoria (verigariu), Rhododendron kotschyi (smirdar), Ribes petraeum (păltior), Rosa spinosissima (măceș spinos), Rosa pendulina (trandafir de pădure), Salix rosmarinifolia, Salix reticulata, Salix retusa.
Plante ierboase sau cu port mic pentru stâncării: Achillea ptarmica (rotoțele albe), Achillea millefolium (coada șoricelului), Achillea tanacetifolium, Adonis vernalis (ruscuța de primăvară), Aquilegia vulgaris (căldărușă), Anthemis tinctoria (floarea de perină), Astragalus monspessulanus (coșaci), Biscutella laevigata var. alpestris (ochelariță), Caluna vulgaris (iarba neagră), Cerastium tomentosum, Daphne octopetala (argințică), Dianthus spiculifolius (barba ungurului), Eryngium planum (scai vânăt), Gentiana lutea (ghințură galbenă), Gentiana clusii (cupă), Helianthemum mummularium (iarba osului), Iberis saxatilis, Iris pumila (stânjenei), Lunaria rediviva (lopățica), Leontopodium alpinum (floarea reginei, albumeala), Ligularia sibirica (curechiu de munte), Myosotis palustris (ochiul păsăruicii, nu mă uita), Pulsatilla alba (dediței), Potentilla recta (buruiană de cinci degete), P. haynaldiana Janka, Primula auricula var. serratifolia (urechea ursului), Pedicularis comosa (darie), Petasites hybridus (captalan), Rhododendron kotschyi (smirdar), Saponaria officinalis (săpunăriță), Sedum annuum (iarbă grasă), Saxifraga aizoides (ochii șoricelului), Swertia punctata, Senecio nemorensis (brusture galben), Scorzonera rosea (luceafăr), Struthiopteris filicastrum (spata dracului), Trollius europaeus (bulbucii de munte), Telekia speciosa, Viscaria vulgaris (lipicioasă), Vaccinium vitis idaea (afin), Veratrum album (steregoaie), Veratrum nigrum (steregoaie neagră).
?????????2.4. Utilizarea speciilor spontane (Wildflower) în peisagistică
Termenii "Wildflower" și "native plant" sunt adesea folosiți ca sinonime, dar există diferențe. Wildflower sunt descrise ca plante erbacee cu flori, care se dezvoltă cu puțină sau fară intervenția umană. Ele pot fi native sau introduse. Native plant sunt, în general, descrise ca plante găsite în zonă înainte de sosirea coloniștilor europeni. Plantele native pot fi ierburi, arbuști sau arbori. Florile salbatice si plantele native, de asemenea, pot fi clasificate ca anuale, bienale sau perene.
Flori salbatice pot fi folosite in amenajari, ca flori tăiate proaspete, în aranjamente florale uscate, pentru a atrage fluturii și alți polenizatori și plantate în asociere cu ierburi în pajiști sau preerii. De asemenea, ele pot fi utilizate în zonele cu întreținere redusă și în locuri care necesită plante rezistente la secetă. Cu toate acestea, unele specii indigene ar putea fi mai puțin tolerante la secetă decât de speciile non- native. Unele plante native și salbatice sunt adaptate pentru utilizarea in zonele umede.
Florile salbatice pot fi plantate individual sau în amestec cu alte plante. Florile salbatice pot fi utilizate în: plantarea de pajisti, mici parcele rezidentiale, sau în amenajări de peisaje mai mari ( Elizabeth M. Killinger, 2010).
Un aspect interesant legat de importanța protecției mediului, este de recuperare și re – naturalizarea a zonelor degradate (ex-agricole, cariere abandonate, etc). Prin redescoperirea florei spontane, care devine în acest fel o sursă care să atragă, în scopul de a reînnoi și extinde peisajul cultural național.
Peisajul este o sinteză a două tipuri de acțiuni: procesele naturale și activitățile umane, tipul și intensitatea acestor forțe va determina aspectul, care pot lua o serie de conotații, mai mult sau mai puțin apropiate de cel natural, sau se poate desprinde în mod radical (Serra, 2000) .
În țara noastră, producția din pepiniere și comercializarea de specii ornamentale sunt orientate în principal pe specii exotice, indigene sau nu, care de multe ori nu se potrivesc în totalitate la condițiile noastre de mediu și climatice. În ceea ce privește speciile sălbatice sunt destul de bine cunoscute din punct de vedere botanic, dar sunt încă puține informații care descriu comportamentul acestor specii în toate etapele care însoțesc ciclului lor de viață .
La nivel european, Italia se caracterizează printr-o mare varietate de vegetație, care are mai mult de 20.000 de specii. De exemplu, în Toscana, numai în Arhipelagul și [NUME_REDACTAT], există 46 de specii endemice ([NUME_REDACTAT], 1992). O altă regiune, este cu siguranta Sicilia, care are un număr mare de specii, mai mult de 2400 de unități (Romano, 2000). De aproape douăzeci de ani, de cercetare în Olanda, Anglia, [NUME_REDACTAT], și recent în Italia, s-a îndreptat atenția spre studiul de pajiști cu flori sălbatice.
[NUME_REDACTAT] Unite cultivarea de flori salbatice are o largă circulație, astfel încât să putem evidenția prezența a numeroase asociații. Una dintre cele mai cunoscute este "[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]", în Texas, care promovează utilizarea de flori sălbatice pe pajiști, în grădinile publice și private în mediul urban ([NUME_REDACTAT], 1988).
Utilizarea de flori sălbatice are multe avantaje și unele aspecte apar într-un mod semnificativ:
1) sunt capabile să asigure o acoperire a solului într-o perioadă relativ scurtă de timp, ceea ce nu poate fi obținută prin utilizarea de arbuști și arbori;
2) caracteristica de plante indigene le permite o mare adaptabilitate la mediul biologic, solului și climei cu care acestea sunt în contact (Greenoak, 1998);
3) capacitatea de a oferi o contribuție, oricât de modestă, la menținerea biodiversității (Lovejoy, 1998);
4) multe specii pot fi utilizate într-un amestec, și oferă o înflorire eșalonată, în acest fel se asigura o perioada mai mare de decor, în comparație cu un sistem monospecific (Bretzel, 1999);
5) utilizarea acestor specii are o valoare culturală, deoarece permite un studiu mai în profunzime și cunoaștere a speciilor din zona;
6) reprezintă o oportunitate importantă pentru fauna din zona, deoarece acestea nu perturbă echilibrul biologic;
7) necesită un efort redus de întreținere, nu necesită irigare sau fertilizare (Dunnett și Hitchmough, 1996).
Principalele dezavantaje pot fi rezumate după cum urmează:
1) lipsa de cunoștințe a acestor specii native din punct de vedere fenologice și agronomice, care ar permite o tehnica mai sigură de cultivare;
2) cunoașterea biologiei acestor semințe nu este încă aprofundată;
3) nu există, la nivel național, firme specializate pentru producția de semințe;
4) publicul larg nu este suficient de conștientă de importanța acestui tip de cultură și, prin urmare, cererea de pe piață este încă scăzută.
httpwww.flowersbypost.comwildflowers/03/03/2014
httpwww.pushingupdandelions.co.ukwp-contentuploads201210wildflower_meadow.jpg/ 03/03/2014
CAPITOLUL III.
STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR PRIVIND IDENTIFICAREA ȘI INTRODUCEREA ÎN CULTURĂ A UNOR PLANTE CU POTENȚIAL DECORATIV DIN FLORA SPONTANĂ
3.1. Stadiul actual al cercetărilor pe plan mondial si în [NUME_REDACTAT] in rom numerosi aut……..
3.2 Stadiul actual al cercetărilor în [NUME_REDACTAT] spontană este un factor important de mediu, este minim evaluată din punct de vedere de peisagistic, chiar mai puțin implementată în România. Referințele bibliografice curente, de analiză a peisajului urban contemporan în Cluj – Napoca, România, în studiul de față, sunt expuse principiile, avantajele, constrângerile și întrebările cu privire la peisajele durabile prin introducerea florei spontane sau, mai simplu, prin conservarea acesteia, exemple practice de succes integrare în peisajul contemporan al peisajelor ruderale. Concluziile acestui studiu se referă în mod special la rolul peisajelor spontane în ecologia urbana, la managementul acestor peisaje și expunerea de linii directoare minime, astfel încât această metodă are un start decent în România .
În majoritatea zonelor urbane, plantele sălbatice pot furniza servicii ecologice importante, servicii care, în lumina impactului așteptat al schimbărilor climatice ar putea deveni tot mai importante în viitor. [NUME_REDACTAT] Tredici afirmă că managementul de vegetație spontană în zonele urbane, de creștere a valorilor sale ecologice și sociale este o strategie durabilă, mai degrabă decât o încercare de a restabili vechile ecosisteme existente înainte de înființarea orașelor actuale [DEL Tredici, 2010].
Ecologiștii europeni au analizat istoricul dezvoltării și distribuirea spatială a vegetației spontane din zonele urbane de-a lungul mai multor decenii [CHOCHOLOUŠKOVA & PYŠEK, 2003; PYŠEK & colab. 2004; SUKOPP, 2002] și recent a început documentarea zonei de actiune în ecosistemele urbane, utilizând tehnologia GIS [HERBST & HERBST, 2006; RINK, 2009].
[NUME_REDACTAT] Tredici face o comparație între Europa și America de Nord, ecologiști arată că cea din urmă a adoptat cu greu ecologia urbană și a început să se concentreze în mod serios pe această temă din anii 1990 [ALBERTI & al. 2003; GRIMM & al. 2000; Zipperer & colab. 1997, DEL Tredici, 2010]citati de x.
Făcând comparația, vom vedea că în România interesul pentru peisajul spontan este recent și nu este încă bine definit.
Vegetația urbană spontană poate în mod eficient atinge multe dintre obiectivele de mediu, restaurare cu minim de investiții financiare și o șansă mai mare de succes pe termen lung [Choi, 2004; SAGOFF, 2005].
Informațiile prezentate îndeamnă ecologiști, arhitecții peisagiști, și alți profesioniști interesati, luând în considerare, fără a aduce prejudicii, resurselor biologice și să recunoască faptul că flora spontană din orase are capacitatea de a aduce contributii semnificative la funcționalitatea ecologică urbană.
Prezenta lucrare se bazează pe studiul literaturii de specialitate existente în România și pe plan internațional, precum și analiza și identificarea peisajului spontan din Cluj-Napoca, pentru aplicarea de metode durabile în planificarea peisajului.
Folosind aceste metode de cercetare, lucrarea evidențiază caracteristicile urbane de mediu, vegetația spontană urbană, managementul, precum și exemple de integrare reușită a peisajului urban ruderal în Germania și [NUME_REDACTAT] ale Americii, și prezintă elemente care diferențiază noi peisaje concepute, care utilizează flora spontană din peisaje spontane conservate și gestionate pentru estetica si ecologizarea urbană.
Din punct de vedere strict funcțional, terenurile urbane cu vegetație pot fi clasificate în una dintre cele trei mari categorii: peisaje native nevândute, peisaje horticole, și peisaje ruderale abandonate [KOWARIK, 2005; KÜHN, 2006; Whitney, 1985; Zipperer & colab. 1997].
Aceste tipuri de peisaj pot fi analizate după:
1) utilizarea terenurilor;
2) tipurile de vegetație care le conțin;
3) caracteristicile solurilor lor;
4) nivelurile de intretinere de care au nevoie, pentru a se păstra.
Toate cele trei tipuri de peisaje se găsesc în zonele urbane ale Cluj-Napoca.
Cel mai puțin studiate sunt peisajele abandonate reprezentate de terenurile urbane marginale si degradate care primesc puțină întreținere sau nu, dominate de vegetație spontană – un amestec de specii care cresc și se reproduc fără îngrijire umană sau cu intentie.
[NUME_REDACTAT]-Napoca acest tip de peisaj, este comun și il putem clar asocia cu marginile de infrastructură de transport, proprietățile rezidențiale, comerciale și industriale abandonate sau vacante, precum si spațiile care separă o funcțiile de utilizare a terenului.
Fiind un oraș cu o economie relativ bine dezvoltată, în Cluj-Napoca, o parte semnificativă din fabrici sunt într-un proces de dezmembrare și de reconstrucție, care tinde să genereze constant un mozaic în continuă schimbare compus din asociații vegetale. Un exemplu edificator de toleranță și de adaptabilitate la condiții extreme oferite de zonele urbane este modul în care o ferigă reușește să supraviețuiască pe peretele unei clădiri în Cluj-Napoca.
Mai, 2009 August, 2011
Imaginile au fost facute în 2009 și 2011, demonstrând rezistența și adaptarea acestei specii în condiții vitrege. După analizarea peisajului urban din Cluj-Napoca, autoarea constata ca în cartierele cu cea mai mare valoare a proprietății – vegetația spontană se găsește în cantități relativ mici, în timp ce în cartierele sărace și zonele industriale, acest tip de vegetație abundă.
Originea și dispersarea globală a vegetației spontane care domină terenurile urbane abandonate este un fenomen cultural și biologic [KOWARIK, 2003; KOWARIK & LANGER, 2005; MACK & ERNEBERG, 2002]c.d.x.
Această vegetație este reprezentată de o serie de specii, după cum urmează:
1) originare din zona;
2) anterior sau în prezent cultivate pentru agricultură sau horticultură;
3) introduse în mod neintenționat.
PETER DEL Tredici (2010) arată că vegetația spontană din orașele din America de Nord nu a fost studiată la fel de mult ca în orașele europene. CLEMANTS & MOORE (2003) a constatat că bogăția de specii non-native din zonele urbane din SUA este
probabil mai mult influențată de factori istorici și socio-economici, decât de climă sau
latitudine. O parte din flora spontană care domină peisajele urbane americane se datorează valurilor succesive de imigranți, care, împreună cu culturile lor tradiționale au introdus buruieni [Mack, 2000; MACK, 2003; MACK & Ernberg, 2002]. De asemenea, [NUME_REDACTAT] constată că, în contrast cu numărul mare de plante europene introduse în America de Nord, câteva specii native pentru această regiune au reușit să pătrundă și să fie naturalizate în Europa [WITTIG, 2004; DEL Tredici, 2010]. Asimetria schimbului biologic între cele două continente este parțial o reflectare dezechilibrată a naturii a schimbului cultural între cele două continente și în parte un rezultat al faptului că Europa, din motive legate atât de evoluția culturală și istorica, pare a fi neobișnuit de bogată în adaptarea speciilor erbacee [WEBER, 1997].
Ideea că ar putea fi readuse vechile specii de plante în zonele urbane este o idee cu puțină credibilitate deoarece:
1)densitatea populației umane și infrastructura necesară au condus la eliminarea vegetației originare;
2) condițiile abiotice din zonele urbane sunt complet diferite de ceea ce au fost inițial;
3) numărul mare de specii nonnative care s-au naturalizat în orașe asigura o concurență intensă pentru speciile native care au crescut acolo, înainte de urbanizare. [DEL Tredici, 2010]. Serviciile ecosistemice oferite de vegetația spontană urbană includ: reducerea temperaturii; aliment și / sau habitat pentru fauna sălbatică; controlul eroziunii pantelor și terenurilor instabile; excesul de absorbție de nutrienți în zonele umede (în special azot și fosfor); refacerea terenurilor degradate; îmbunătățirea calității aerului și apei; reducerea zgomotului; fitoremedierea solului contaminat [POREÇBSKA & Ostrowska, 1999]; și absorbția carbonului. La nivel funcțional, vegetația spontană urbană poate fi considerată durabilă în sensul că se desfășoară o gamă largă de servicii ecosistemice cuantificabile pe terenuri marginale, cu un efort minim de resurse de întreținere [DEL Tredici, 2010; RINK, 2009].
Deși este relativ ușor de a enumera valori ecologice ale florei spontane, este mult mai dificil de cuantificat valoarea socială și estetică[KÖRNER, 2005]. Mulți dintre oamenii care locuiesc în orașe tind să interpreteze prezența vegetației spontane în cartierul lor ca o manifestare vizibilă de abatere și neglijare, chiar dacă acestea pot fi plante care cresc in zonele suburbane sau rurale sub denumirea de "flori salbatice".
Din păcate, peisajele urbane funcționale ecologic de multe ori lasă de dorit. Acest lucru ridică întrebarea dacă există sau nu o modalitate de a armoniza funcționalitatea ecologică de vegetație spontană urbană cu dorința oamenilor de a trăi într-un mediu sigur și frumos.
Poate cel mai bun exemplu de integrare cu succes a vegetației spontane într-un proiect peisagistic este [NUME_REDACTAT] Latz din Duisburg-Nord, în zona Ruhr din Germania, care a transformat ruinele contaminate ale unui combinat siderurgic abandonat într-un centru dinamic, cultural puternic vizitat. Un alt exemplu demn de a fi urmat, este [NUME_REDACTAT] Line din [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT]: http://www.landschaftspark.de/architektur-natur 12.052013
[NUME_REDACTAT] Park – [NUME_REDACTAT]
Source: http://flolo.blogspot.com/2010/09/life-on-high-line.html12.05.2013
Este de remarcat în ultimii ani, o evoluție încurajatoare, dar nu suficient, a acestor tipuri de peisaje durabile, în care flora spontană este un factor important, fiind păstrate si reabilitate peisajele urbane ruderale și postindustriale cu intervenții minime în numele unui mediu ecologic.
Educația de mediu în România, atât a specialiștilor cât și a publicului larg, se îmbunătățește vizibil și continuu. Având în vedere condițiile – economice, politice, sociale – din România ne așteptăm că sunt necesare acțiuni concrete pentru interesul crescut în această problemă si nu va rămâne la scenariul "trend", proiectele , experiența și nivelul de previziuni, de asemenea, să fie aplicate în vederea obținerii de rezultate tangibile ale acestui tip de peisaj durabil.
Sarcina cu care ne confruntăm nu este de a elimina aceste plante, ci mai degrabă cum să le gestionăm pentru a crește valorile ecologice, sociale și estetice. Pe termen scurt, după revizuirea literaturii științifice și a peisajului spontan din Cluj-Napoca, din scurta analiză, apare o concluzie clară, dar nu optimistă: din cauza acțiunii simultane sau separate a mai multor factori (economici, perceptivi, politici, sociali de mediu, climatici, etc .), este puțin probabil să joace un rol important în dezvoltarea viitoare a ecosistemelor urbane din țara noastră vegetația spontană.jkdfwkjlm,
Descrierea unor specii din flora spontană și posibilitățile de utilizare a acestora în grădinile alpine
În flora spontană din România sunt raportate peste 3759 de specii de plante, dintre care 3,136 de specii sunt spontane [Ciocârlan, 2000], 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 sunt dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile și 1253 sunt rare. Speciile caracteristice păsunilor reprezintă aproximativ 37% din totalul celor existente în Romania și a speciilor alpine este de 14%.S-au identificat un număr de 57 de taxoni endemici (specii și subspecii) și 171 taxoni subendemici. [ www.wikipedia.org ]01.02.2014 .
v.paun dupa cum considera autorul tezei
Intervalele floristice adaptate la condițiile nefavorabile dictate de natură, cu posibilitatea de a fi utilizate în grădinile alpine, sunt: Campanula carpatica Jacq., Dianthus callizonus Schott et Kotschy, Gentiana acaulis L., Leontopodium alpinum Cass., Phlox amoena Sims., Saxifraga oppositifolia L., Sedum alpestre Vill., Sempervivum montanum L., Viola odorata L. specii care cresc pe pajiști alpine din primăvara până toamna târziu, recomandate în amenajării peisagere sunt: Adonis vernalis L., Carlina acaulis L., Paeonia tenuifolia L., Primula elatior Hill., [NUME_REDACTAT] L., specii, care impresionează prin forma și varietatea cromatică.
Plantele alpine sunt asociate, de obicei cu grupuri de roci, de unde vine și numele de rocărie. Aceste specii de flori sunt de dimensiuni mici, cu o înalta rezistență la condițiile de mediu (secetă), cu procumbență și port repent. În general, plantele alpine au frunze pubescente și flori mari. Rareori frunzele sunt înguste și lucioase.
Cele mai utilizate specii sunt cele cu rezistență ridicată la condițiile de mediu (secetă) cu creștere de tip covor. Rareori se pot vedea plante cu frunze pieloase și lucioase.
Rocăriile sunt rezistente la intemperii iar plantele, au condiții asemanatoare din mediul din care provin. În general, plantele care sunt utilizate în rocării au o perioadă de creștere scurtă, sunt specii care formează mici tulpini, frunze de dimensiuni reduse, florile au culori de mare intensitate și nu necesită lucrări de întreținere complicate[CANTOR & POP, 2008].
Adonis vernalis L. (bulbuc, buruiana-calului, floarea-Paștelui). Fam. [NUME_REDACTAT] o plantă erbacee perenă care prezintă în sol un rizom scurt, tare, gros, din care pornesc rădăcini fibroase. Din rizom se dezvoltă tulpini florifere și sterile de până la 45 cm, cu frunze filiforme și flori solitare la vârful tulpinii cu un diametru de până la 8 cm, de culore galben-aurie, lipicioase cu 5 sepale și 10-20 petale lungi de 2-4 cm și multe stamine. Înflorește din aprilie până în mai și face un fruct de tip poliachenă cu achene scurt-păroase.
Specia vegetează pe coaste abrupte, în pășuni și fânețe uscate, însorite, de la câmpie până în zona montană. Este o specie ocrotită declarată monument al naturii. [NUME_REDACTAT] este răspândită în zonele de podiș și de deal din Subcarpații românești. Este răspândită în Europa centrală și de Sud și în Asia de Vest.
Campanula carpatica Jacq.(Clopoțel de munte), Fam. [NUME_REDACTAT] o specie perenă alpină care se formează flori colorate (alb, albastru sau albastru-lavanda), solitare sau grupate, înaltă de 20-30 cm. Înflorirea are loc în timpul verii. Campanula carpatica crește spontan în Carpați. Expoziție: preferă soarele, dar tolerează și umbra.
Carlina acaulis L. (Ciurul zânelor) din Fam. Asteraceae.
Este o plantă scundă, spinoasă, aproape lipsită de tulpină.
Frunzele sunt îngrămădite în rozetă și întinse pe sol, ele sunt lungi până la 200 mm, scorțoase și adânc spintecate în 10-12 perechi de diviziuni dințate. În mijlocul rozetei se află un capitul mare (diametrul de 50-120 mm) în jurul căruia se află, la margine, o serie de frunze albe modificate, uscate, strălucitoare. Acestea dau impresia unor petale și alcătuiesc un involucru interior. Sub acesta se mai găsește un al doilea involucru exterior, format din frunzișoare spinos-dințate. Frunzele involucrelor alcătuiesc o împrejmuire spinoasă care apără florile capitulului. Coroana strălucitoare a involucrului atrage numeroase insecte și se închide noaptea. Ciurul zânelor înflorește în lunile iulie-septembrie.
[NUME_REDACTAT] crește în munții Carpați de-a lungul pășunilor uscate și pietroase. Este întâlnită și la etajul subalpin.
Dianthus callizonus Schott et Kotschy ([NUME_REDACTAT] Craiului) Fam. Caryophyllaceae crește spontan în formatiuni calcaroase din [NUME_REDACTAT]. Această specie a fost descoperită aproximativ acum 150 de ani de botaniștii Schott și Kotschy [Dragulescu, 1996], crește într-o regiune a lumii, relativ îngustă, și este o bogăție reală a florei din România. Tulpina este scurtă, de 50 – 100 mm înălțime. Poartă la vârf o floare cu corola de cca. 30 mm în diametru. Floarea, de culoare roșu-carmin, este formată din cinci petale, dințate la vârf. Florile la bază au o pată purpurie, împestrițată cu alb și cu peri albi, mătăsoși, strălucitori. În centrul florii se află un inel purpuriu caracteristic. Pe dos, petalele sunt alb-verzui. Înflorește în perioada iulie-august.Frunzele, așezate în perechi, sunt înguste și alungite, având lungimea de 20 – 40 mm. Poate fi utilizată în rocarii.
Gentiana acaulis L. (syn. Gentiana kochiana E.P.Perrier & Songeon, Gentiana excise C. Presl) (Cupe), Fam. [NUME_REDACTAT] montană cu flori, scunda, cu tulpina foarte scurtă, cu înaltimea de aproximativ 2 cm, la bază cu o rozetă de frunze oval eliptice, groase, întinse pe pamînt, la vîrf cu o singura floare mare, îndreptată în sus, în formă de cupă lunguiață, de culoare albastriu-azurie, întunecată, cu nervuri longitudinale de culoare verde-măsliniu. Florile cresc pe un peduncul foarte scurt de 3-6 cm lungime. Frunzele sunt sempervirescente, de 2-3.5 cm lungime, prinse într-o rozetă bazală, formând tufe de până la 10 cm lătime. Cupele iubesc locurile pline de soare, înflorind la sfârsitul primăverii și vara, în iunie-iulie, pe pajisti sau în poienile din zona păduroasa, montană. Gentiana acaulis este o gentiana autohtonă mică, specifică Europei centrale și de sud est, din Spania până în Balcani, crescând, în special, în regiunile muntoase, precum Alpii, Cévennes si Pirinei, la înaltimi intre 800 si 3.000 m. [NUME_REDACTAT] crește spontan în [NUME_REDACTAT]. Este o plantă perenă ce crește pe soluri acide. Strâns inrudita cu ea este [NUME_REDACTAT], deseori fiind confundate. Diferența este dată de faptul că cea din urmă creste pe soluri calcaroase și are frunzele mai scurte, iar florile nu au dungi de culoare verde-măsliniu. Alcătuirea florii acestei frumoase plante alpine reprezintă un exemplu de organizare în vederea asigurării polenizarii ei cu ajutorul insectelor. Astfel, în fundul cupei care formează corola, nectarul căutat de insecte se află în cinci pungi separate, asezate în cerc, ceea ce face ca bondarul care vizitează aceste locuri să-și introducă succesiv trompa de cinci ori în fiecare din pungi; astfel, învîrtindu-se în interiorul, corolei curăță cu spinarea sa polenul de pe toate cele cinci stamine asezate tot în cerc în jurul pistilului și apoi îl transportă pe stigmatul altei flori. În cazul în care din diferite cauze floarea nu a fost polenizată cu polen de la altă floare, este cu putinta si o autopolenizare. Pe vreme rece, în timpul nopții sau spre sfîrșitul perioadei de înflorire, corola se apleacă cu gura în jos și astfel polenul care se găseste scuturat în fundul ei, cade pe stigmat.
(sursa: ecoazimut.ro,http://ro.wikipedia.org/wiki/Cup%C4%83_(plant%C4%83))
12.03.2014
Specia este poate fi utilizată în grădini alpine, stâncării, și folosită pentru decorul zidurilor .
[NUME_REDACTAT] cresc douăzeci și două specii de Gentiana L. , trei specii sunt utilizate în medicina tradițională ( G. asclepiadea L. , G. lutea L. , G. punctata L. ). De la acestea sunt utilizate rădăcinile, pentru diferite afecțiuni [ Ardelean & Mohan , 2008 ] .
Leontopodium alpinum Cass. (Floarea-reginei, sau floarea-de-colț), Fam. [NUME_REDACTAT] erbacee, perenă, este lânat-tomentoasă, înaltă de 5 – 20 cm, cu inflorescențe compuse din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb – argintii, lânos – păroase. Dacă în România planta ajunge doar până la înălțimea de maximum 20 cm, ea poate crește în alte țări până la 50 – 80 cm. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie – august.
Crește în munți calcaroși în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci. La noi crește în [NUME_REDACTAT], fiind declarată monument al naturii din 1933 și ocrotită. Floarea reginei poate fi întâlnită în [NUME_REDACTAT] și MunțiiRodnei, [NUME_REDACTAT], Rarău, Ceahlău, Ciucaș, [NUME_REDACTAT], Făgăraș, Cozia și Retezat.
În afara spațiului românesc, floarea reginei înfrumusețează zone din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, dar și din [NUME_REDACTAT] și de Est.
Paeonia tenuifolia L. (Bujorul de stepă) Fam. Paeoniaceae.
Plantă ierboasă, perenă, rară, ocrotită, specifică zonelor înierbate, calde, însorite din sud-vestul și sud-estul României. Ca un fapt cu totul ieșit din comun, această plantă apare și în zona de silvostepă mai răcoroasă a Transilvaniei, într-un singur nucleu situat la Zau de Câmpie (jud. Mureș).
Partea subterană a bujorului de stepă este reprezentată de o rădăcină puternic tuberizată. Majoritatea tuberculilor sunt alungiți și goi pe dinăuntru.
Deasupra solului se dezvoltă o tulpină erectă, de obicei neramificată, înaltă de 10-50 cm. Frunzele sunt caracteristice, compuse, glabre, cu lacinii înguste, mai deschise la culoare și mate pe dos.
Prin frunzele sale ternat multipartite, cu segmente îngust liniare, late de 1-5 mm (foliolele laciniate se asemănă cu cele ale mărarului) și prin talia modestă, bujorul de stepă se deosebește cu ușurință de ceilalți bujori (bujorul de pădure, bujorul românesc, bujorul de grădină). În ciuda taliei modeste sau poate chiar din acest motiv, eleganța acestei plante este deosebită, mai ales în timpul înfloritului.
Deși diferența dintre bujorul românesc și bujorul de stepă este izbitoare, în multe prezentări online cele două specii sunt confundate.
La bujorul de stepă floarea este solitară , mare, alcătuită din 6 sepale verzi-roșiatice și din 7-8 petale purpurii (C. Pârvu, 2000). Staminele sunt numeroase, centrate spre mijlocul florii, având filamentele sângerii și anterele galbene. Unele stamine se transformă în petale. Carpelele care alcătuiesc gineceul sunt păros-pufoase.
Fructul este o foliculă.
Bujorul de stepă înflorește începând cu a doua jumătate a lunii aprilie, până spre sfârșitul primei decade a lunii mai.
Paeonia tenuifolia este o specie răspândită sporadic prin stepele Ucrainei, prin Caucaz, în Crimeea și în [NUME_REDACTAT] (C. Pârvu, 2000).
La noi, bujorul de stepă apare, ca și rudele sale sălbatice, doar în câteva nuclee:
-județul Constanța (Basarabi, Techirghiol, Murfatlar; 23 August),
județul Tulcea (Măcin-Greci),
județul Vaslui ([NUME_REDACTAT]),
– județul Mehedinți (la Crihala spre Breznița și lângă Turnu-Severin),
județul Caraș-Severin (lângă Moldovița),
județul Mureș (Zau de Câmpie).
• Rezervația de bujori de stepă de la Zău de [NUME_REDACTAT] din preajma localității mureșene Zau de Câmpie, care se ridică deasupra unei salbe de lacuri, reprezintă extrema nordică mondială pentru bujorul de stepă. Datorită arealului protejat, astăzi la Zau de Câmpie se întâlnesc cele mai multe exemplare de bujor de stepă din țara noastră.
În rezervația bujorului de la Zau, la ultima inventariere, pe lângă bujor au mai fost identificate alte 359 de specii de plante, cuprinse în 43 ordine, 63 familii și 216 genuri ([NUME_REDACTAT] –www.infoms.ro 21.03.2014).
Bujorul de stepă prezintă o valoare ecologică deosebită, find pus sub protecția legii. În ciuda taliei modeste sau poate chiar din acest motiv, eleganța acestei plante este deosebită, mai ales în timpul înfloritului.
Pe alocuri bujorul de stepă se cultivă ca plantă ornamentală prin frunze și flori (C. Pârvu, 2000).*rezervația de la plenita
Primula veris L. syn. Primula officinalis Hill. (Ciobotica-cucului) Fam. [NUME_REDACTAT] perenă, rădăcină cilindrică, se ramifică, de culoare maronie, sunt amare. Tulpina atinge lungimea de 10-30 cm. tulpina este verticală, frunzele care formează o rozeta pe sol sunt sub formă de lance, păroase, încrețite. Florile mici, situate la capatul tulpinii, de culoare galbenă, se grupează sub formă de umbrelă.
Înflorește în perioada aprilie-mai.
Planta crește spontan pe câmpurile montane, tufărișuri. Preferă solul mai putin fertil. Se gasește în locuri umbroase.
Toate organele plantei (rizom, frunze și flori) sunt utilizate în medicina traditională [ARDELEAN & MOHAN, 2008].
Primula elatior Hill. (Ciuboțica cucului de munte) Fam. [NUME_REDACTAT] erbacee perenă. Se întâlnește în păduri mixte de foioase aflate în zone temperate din Europa de Vest și Centrală, în nord găsindu-se până în Danemarca și sudul Suediei și în est până în [NUME_REDACTAT] (Woodell, 1969). [NUME_REDACTAT] este o specie comună (Nyárády și Gușuleac, 1960).
Specia are un rizom oblic, puternic, și o tulpină înaltă de 10-30 cm, frunze ovate aranjate in rozete. Decora cu flori galben-deschis, sunt aranjate într-un grup cu 10-12 flori mici. Primula elatior Hill. Înflorește în martie-mai.
[NUME_REDACTAT] sunt 12 de specii de ciuboțica-cucului, cele mai multe dintre ele apar în zone restrânse sau chiar sunt rarități florale. Cel mai rar intâlnită este Primula baumgarteniana Degen și Moesz, numit după J. Ch.. G. Baumgarten, un botanist care a scris și a publicat prima carte despre flora din Transilvania.
Astăzi, acestă ciuboțica-cucului este numită Primula wulfeniana Schott subsp. baumgarteniana(Degen&Moesz)Ludi.[http://untreaty.un.org/unts/120001_144071/26/8/00021909.pdf].12.12.2013
Saxifraga oppositifolia L. Fam. [NUME_REDACTAT] spontan în locuri stâncoase din [NUME_REDACTAT], Maramureșului, Rodnei, Ceahlău, [NUME_REDACTAT], Postăvaru, Bucegi, [NUME_REDACTAT], Făgăraș, Parâng, Retezat [http://muntiicarpati.org/].03.03.2013
Saxifraga oppositifolia este o plantă cu creștere lenta, care atinge înălțimea de 3-5 cm Rădăcinile sunt adanc înfipte în pământ pentru a putea extrage apa și sărurile minerale, și sunt protejate de înghet de pietre. Frunzele sunt lucioase și dense și sunt acoperite de pori care împiedica eliminarea apei. Florile sunt solitare pe tulpini scurte, petale violet sau lila. Înflorește primăvara devreme până la sfârșitul verii, în special în zonele reci. Această specie crește și se dezvoltă bine la altitudini de peste 1000 m.
Este o plantă utilizată în grădini alpine, deși este dificil să crească în zone cu climă caldă.
Dintre speciile suculente, cu frunze veșnic verzi, sunt Sedum alpestre Vill. și Sempervivum montanum L., două specii utilizate în mod obișnuit în rocării, ziduri florale.
Sedum alpestre Vill. Fam. [NUME_REDACTAT] o dimensiune de 5-8 cm, cu tulpina ascendentă și multe frunze mici, suculente liniare cilindrice, cu ambele părți aproape plate, formând covoare decorative. Plantele sunt rezistente la secetă. Această specie are flori galbene aurii, cu petale înguste, dispuse în grup terminal [PRODAN & BUIA, 1961]. Perioada de înflorire este iulie-august. Crește spontan pe stâncile din regiunea muntoasă și alpină din [NUME_REDACTAT].
Sempervivum montanum L. ( Urechelniță), Fam. [NUME_REDACTAT] planta perena de dimensiuni mici (5-15 cm), cu aspect delicat. Planta păstrează frunzele în timpul iernii și este foarte rezistentă la conditiile de mediu. Planta are un aspect rozetă, formată din frunze verzi suculente și cărnoase. Floarea este ca o stea, de culoare roz-violet, aranjată în grupuri terminale care apar in iulie-august. Specia decorează în principal prin frunze. După înflorire, planta moare.
În lume există aproximativ 500 de specii de viole (Viola L.), din care în România cresc peste 30 (și 20 de hibrizi).
Viola odorata L. (tămâioară) Fam. [NUME_REDACTAT] ierboasă spontană, a cărei flori catifelate își fac apariția primăvara devreme.
Toporașii sunt plante ierboase, perene, fără tulpină, componentele aeriene dezvoltându-se dintr-un rizom lung și articulat, lung de cca. 3 cm. În lipsa tulpinii, talia toporașilor este modestă (2-15 cm).
Tot din rizomi, toporașii mai dezvoltă rădăcini adventive și stolonitârâtori, care asigură înmulțirea vegetativă a speciei.
Frunzele la toporași sunt lung pețiolate, la bază acestor codițe, formându-se stipele triunghiulare. Foliajul apare în două rânduri; frunze de primăvară – își fac apariția la înflorire și sunt mai mici (2-3 cm) și frunze de vară – apar după încheierea înfloritului și sunt mai mari (4-6 cm) [M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun, 1991]. Limbul frunzelor este lat, de formă cordată (cu aspect de inimă), cu marginea fin dințată [L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma, 1993].
Florile la toporași sunt lung pețiolate, zigomorfe, parfumate,solitare, cu 5 petalele de culoare violetă, uneori albă sau albăstruie. Floarea de toporaș prezintă un pinten drept sau îndoit în sus.
Pe tija floriferă apar două bractee, sub forma unor frunzulițe reduse. Sepalele periantului, sunt inegale și în număr de 5.
fig nr.x viola odorata –foto original
Fructul speciei, este o capsulă globuloasă, verde sau purpurie, care se deschide în 3 valve la maturitate, eliberând semințele, care ajung pe sol. Semințele sunt ușor alungite, cu suprafața externă netedă, prezentând la un capăt un manșon cărnos, foarte atractiv pentru furnici.
Toporașii înfloresc primăvara devreme, înaintea înfrunzirii arborilor, în martie-aprilie, odată cu viorelele.
Un al doilea rând de flori, are tendința de a se forma vara, însă se formează doar boboci, care nu se mai deschid [M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun,1991].
Pe plan mondial, specia Viola odorata se întâlnește în Europa și în [NUME_REDACTAT].
Violetele se întâlnesc adesea în flora spontană a României, în locurile cu semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajiști mai umede și umbroase, tufișuri, păduri luminoase sau la marginea codrilor. Toporașul își face apariția în zonele de câmpie și de deal.
Nefiind plante pretențioase (rezistă la geruri, au cerințe moderate față de umiditate și față de tipul de sol – cu condiția ca acesta să fie bogat în humus), toporașii se dezvoltă optim în multe locuri din regiunea de câmpie și de deal. Pe lângă faptul că sunt vegetale cu mare putere de adaptare, toporașii, prin faptul că se înmulțesc ușor, atât pe cale sexuată, cât și vegetativă, cunosc o răspândire largă.
Pe lângă arealul natural specia mai apare cultivată prin grădini sau parcuri, ca plantă decorativă, existând și varietăți horticole deosebite, create de om.
Toporașul nu crește izolat, ci se adună mai multe plante la un loc. Această concentrare este folositoare mai ales primăvara, la înflorire, prin faptul că emanația de parfum este mai intensă, atrăgând astfel, puținele insecte polenizatoare trezite la viață după ieșirea din iarnă. Bioterapi.ro
Viola silvestris Lam. (Colțunii popii) Fam. Violaceae
O specie foarte asemănătoare toporașilor, dar cu flori aproape nemirositoare. Atât ca aspect sau înflorire, cât și ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice, întâlnindu-se în general, sub denumirea generică de toporași.
Colțunii popii, se deosebesc de toporași prin frunzele mai puțin late, care sunt mai mult triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai alungite și prin fructele (capsulele) ascuțite.
O serie de alte specii de toporași, foarte asemănătoare, greu de diferențiat între ele, apar în flora României, dintre care, se întâlnesc mai des: Viola mirabilis, Viola bachiana, Viola suavis, Viola hirta, Viola alba [I. Iancu,1982].
Îndeosebi în Ardeal, specia apare cultivată în spațiile exterioare, în scopuri ornamentale.
[NUME_REDACTAT] odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor și masivelor dearbori sau pe lângă ziduri, în parcuri și grădini (C. Pârvu, 2000).
Florile proaspete de toporași prezintă proprietăți tinctoriale, utilizându-se la vopsitul fibrelor naturale în albastru-pastelat (C. Pârvu,2000).
Toporașii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele naturiste, încă din vechime.
Specii de plante din flora spontană care pot fi folosite in cadrul spațiilor verzi și caracteristicile lor
PULSATILLA SP. (Dediței, sisinei, floarea ursului sau floarea vântului),
Fam. [NUME_REDACTAT] plante spontane, perene, ierboase, care înfloresc primăvara devreme.
În flora spontană a Românei se întâlnesc trei specii de dediței:
– Pulsatilla montana (Anemone pulsatilla),
Pulsatilla vulgaris (Pulsatilla pratensis),
Pulsatilla alba (Pulsatilla alpina ssp. alba).
Pulsatilla montana Rchb. -dediței- Fam. [NUME_REDACTAT] din această specie, sunt plante de talie relativ mică (7-35 cm) cu întreaga parte aeriană intens păroasă, argintiu lânoasă.
Sistemul radicular la dediței este alcătuit dintr-un rizom lung, vertical sau oblic, scvamos, în formă de țăruș, de la care pornesc numeroase rădăcini adventive.
Încă de la nivelul coletului se dezvoltă frunze. Aceste frunze bazale sunt lung pețiolate și compuse (de 3 ori penat sectate). Frunzele de pe tijele florale ale dedițeilor sunt palmate, cu foliolele alungite.
Floarea este solitară, mare, la început campanulată (în formă de clopot) apoi stelată, de culoareviolet-indigo.
Perigonul este alcătuit din 6-9 tepale eliptice, de 2-4 cm lungime. Staminele sunt numeroase, galbene-aurii, așezate în spirală iargineceul prezintă multe carpele.
Florile dedițeilor execută mișcări orientate, urmărind soarele pe bolta cerească. Seara, în zori, noaptea sau pe vreme mohorâtă, partea apicală a tijei florale își pierde turgescența și florile se apleacă (mișcare neorientată). Cele două fenomene combinate (fototropismul și fotonastiile) întâlnite la dediței sunt deosebit de interesante.
Fructele sunt nucule, care păstrează stigmatele lungi și lânoase, având aspectul unui smoc.
Dediteii cu flori violet (Pulsatilla montana, Pulsatilla vulgaris) înfloresc primăvara devreme, în III-IV.
Pulsatilla vulgaris Mill. (Pulsatilla pratensis) Fam. [NUME_REDACTAT] dedițeii se asemănă mult cu cei descriși mai sus. Deosebirea principală constă în frunzele bazale, care la această specie sunt de mai multe ori penat sectate, laciniile fiind înguste și dese (se aseamănă cu cele de mărar), așa cum se poate vedea înimaginea urmatoare:
Pulsatilla alba Rchb. (Pulsatilla alpina ssp. alba) (sisinei de munte)Fam. [NUME_REDACTAT] cei doi dediței descriși mai sus, această specie, cunoscută sub denumirea populară de sisinei (deditei) de munte, se deosebește ușor, prin faptul că are florile albe.
Celelalte caracteristici sunt asemănătoare speciilor cu flori violet (sunt plante păroase, cu frunze compus-sectate și cu flori solitare, mari).
Sisineii de munte pot fi confundați cu specia Anemone narcissiflora, numită popular oiță sau oițe, care are însă florile adunate în inflorescențe umbeliforme și este mai puțin păroasă.
Dediteii de munte înfloresc mai târziu (V-VI).
Răspândire:
Speciile de deditei cu flori violet (Pulsatilla montana, Pulsatilla vulgaris), sunt răspândite doar în unele regiuni ale Europei ([NUME_REDACTAT], Italia, sudul Franței, Elveția). Dedițelul cu flori albe (Pulsatilla alba) crește zonal, în centrul, sudul și sud-estul Europei. În regiunile mediteraneene Pulsatilla montana crește doar la munte, de aici derivând denumirea latină a speciei.
La noi în țară, dedițeii cu flori violet, se întâlnesc în zonele înierbate și însorite din regiunea de șes și de deal, mai rar pe coastele premontane.
Dedițeii cu flori albe (sisineii de munte), apar izolat prin sau pe lângă cvercete sau făgete, mai ales prin poieni și la margine de pădure, pe soluri acide, cu volum edafic mic. Este o plantă silicicolă, crescând pe lângă roci acide (granit, dacit, etc).
Toate cele 3 specii de dediței au fost introduse în cultură, unde apar ca plante ornamentale. În unele țări (Italia, Elveția, Germania, Franța) există culturi de Pulsatilla înființate în scop farmaceutic.
Dedițeii se înmulțesc doar prin semințe.
Paeonia peregrina var. romanica (Bujorul românesc ) Fam. [NUME_REDACTAT] o plantă ierboasă, perenă.
Bujorul românesc are frunzele sectate, însă foliolele, deși divizate sunt destul de late.
Bujorul românesc reprezintă o formă (varietate) endemică (trăiește aproape exclusiv numai în Dobrogea, altunde-va în lume nefiind semnalat) a speciei Paeonia peregrina (bujor de pădure). Această disociere dintre cele două forme este astăzi mai mult sau mai puțin acceptată, astfel încât literatura de specialitate, le consideră, în multe cazuri, sinonime.
Bujorul românesc este o peoniacee care se întâlnește cu totul izolat în Oltenia ([NUME_REDACTAT]) și cu ceva mai des în pădurile din Dobrogea (între Tuzla și Mangalia, Babadag, Niculițel, Baia, insular în [NUME_REDACTAT]).
Unii botaniști susțin că bujorii din [NUME_REDACTAT] aparțin varietății tipice (bujor de pădure). Astfel, este posibil că toate formele de bujori sălbatici din regiunile joase din Muntenia și sudul Moldovei aparțin exclusiv vechiului taxon P. peregrina var. typica.
Schroett și Faur, citându-i pe A. Nyárádi, remarcau că: "de multe ori a fost pusă in sinonimie P. peregrina si P. peregrina romanica. P. peregrina tipică (bujor de pădure) crește în mai multe locuri la noi, însă cele ce cresc mai ales în Dobrogea au frunze si foliole mai adânc si mai dens sectate. Pentru acestea trebuie să se mențină numele de romanica" (bujor românesc).
Floarea la bujorul românesc este mare, purpurie, cu stamine numeroase ,având filamentele roz și anterele galbene.
[NUME_REDACTAT] are o valoare ecologică deosebită, prin frumusețe, raritate, dar și prin faptul că în toată lumea, se întâlnește doar în zona sud-estică a României. Specia este protejată prin lege încă dinaintea celui de-al doilea război mondial.
Pe lângă cele două varietăți ale speciei Paeonia peregrina (bujorul românesc și bujorul de pădure) apar în flora spontană a României și alți reprezentanți rari, ca:bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia), bujoriide munte (Paeonia daurica, P. mascula)și bujorul bănățean (Paeonia officinalis var. banatica).
PAEONIA PEREGRINA VAR. TYPICA (Bujorul de pădure) Fam. [NUME_REDACTAT] de pădure este o plantă de origine balcanică, care crește spontan în unele zone acoperite cu vegetație lemnoasă din zona de silvostepă și din etajul forestier de mică altitudine, specia fiind luată și în cultură.
Acest bujor a fost considerat mult timp a fi forma tipică a specie sale, purtând denumirea științifică completă de Paeonia peregrina var. typica (Schroett, Faur). Începând cu anul 1977, conform "[NUME_REDACTAT] – determinator", Paeonia peregriana de la noi, nu mai prezintă mai multe varietăți, toate formele fiind considerate ca aparținând var. romanica. Însă atât în ierbare, cât și pe teren, se pot observa diferențe destul de vizibile între cele două varietăți. În ultimii 30 de ani, deși mijloacele de identificare au evoluat foarte mult (a devenit accesibilă determinarea prin mijloace genetice), botaniștii s-au ocupat prea puțin de rezolvarea acestei probleme destul de contestate, atât de către unii cercetători din țară cât și din Europa. Noi, în privința speciei Paeonia peregrina, am considerat mai oportun să abordăm, taxonomia din "Flora RPR, 1953".
Plantă ierboasă, perenă, dreaptă, decorativă, bujorul de pădure este o apariție elegantă ce încântă privirea, chiar și în afara perioadei înfloritului.
Din rădăcină, care prezintă doar câteva fibre tuberizate, se înalță deasupra solului, o tulpină erectă, de 50-80 cm lungime, neramificată. Frunzele sunt alterne, compuse, biternate, cele inferioare lung pețiolate, cu foliolele în parte întregi, în parte la vârf sectate sau doar dințate, late și lucitoare.
Florile la bujorul de pădure sunt solitare, mari, hermafrodite, actinomorfe, formate din 5-6 sepale și 7-11 petale obovate, lungi de 5-7 cm, de culoare roșu-aprins. De obicei, elementele coroleisunt dispuse pe două rânduri. Staminele sunt numeroase.
Fructele sunt folicule,
Bujorul de munte înflorește în V-VI.
O varietate de bujor de pădure, care prezintă o importanță ecologică deosebită, este bujorul românesc (Paeonia peregrina var. romanica).
Speciile ornamentale de bujor de pădure, se asemănă foarte mult cu bujorii de grădină (Paeonia officinalis).
Specia crește, ca plantă sălbatică, în sud-estul Europei și în [NUME_REDACTAT].
La noi apare în zonele de șes și din regiunea dealurilor joase împădurite (la marginea cvercetelor, în tufărișuri și în rariști) din Dobrogea (jud. Tulcea – Măcin-Greci), Muntenia (jud. Ilfov: zonele împădurite; jud. Giurgiu: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]), Oltenia (jud. Dolj – [NUME_REDACTAT], jud. Olt: [NUME_REDACTAT] (Stoicnesti) și sudul Moldovei (jud. Galați: [NUME_REDACTAT] la [NUME_REDACTAT], Băneasa în [NUME_REDACTAT]-Roșcani și în pădurea [NUME_REDACTAT], Tulucești în [NUME_REDACTAT]; jud. Vaslui: lângă Bârlad).
Bujorul de pădure, deși este o plantă protejată de lege, apare din ce în ce mai rar de la un an la altul, impunându-se măsuri mai hotărâte de protecție. În altă situație specia va dispărea cu totul în câțiva ani din flora spontană a României.
Această specie de bujor, fiind introdusă în cultură, formele sale horticole se pot întâlni astăzi prin grădini și în parcuri.
Întreaga plantă, cu excepția petalelor, este toxică.
În scopuri terapeutice, de la bujorul de pădure se vor utiliza exclusiv petalele, celelalte componente vegetale fiind deosebit de toxice.
Acanthus mollis L. – talpa ursului- Fam. [NUME_REDACTAT] originară din Europa și Africa (fig.1)
Fig. 1 Acanthus mollis L.
Plantele prezintă tulpini drepte, simple, înalte de cca. 80 cm. Frunzele lor sunt mari, lobate și neregulat dințate pe margini.
Înfloritul are loc din luna iunie pâna în luna august. Florile sunt sesile, apar la subsuoara unei bractei, au o formă particulară și sunt dispuse intr-un spic deosebit de frumos. Ele au o culoare alba, roză sau liliachie.
La noi in tară specia este intalnită prin parcuri și grădini, fiind una dintre cele mai frumoase flori perene.
Anemone sylvestris L. –oițe- Fam. [NUME_REDACTAT] originară din Europa centrală (fig.2).
Fig. 2 Anemone sylvestris L.
Planta prezintă în pământ un rizom viguros, vertical sau oblic, cu rădăcini fibroase și cu muguri adventivi. Tulpina ei este simplă, foarte rar ramificată, înaltă de cca. 15-45 cm. frunzele sunt lung pețiolate, păroase ca și tulpina, cu lamina digitat, 3-5 sectată.
Înfloritul are loc în lunile, aprilie-mai. Floarea este deobicei solitară, de 3-7 cm în diametru, colorată în alb sau nuanțată roșcat.
În țara noastră specia se intîlnește în stare spontană și cultivată.
Hemerocallis fulva L.- crin galben- Fam. [NUME_REDACTAT] originară din Asia, Europa și America de Nord (fig.3).
Fig.3 Hemerocallis fulva L.
Planta prezintă în pământ un rizom scurt, cu stoloni subterani simpli, rar bifurcați. Tulpinile sunt înalte de cca. 60-130 cm. frunzele ei sunt lat lineare, de culoare verde.
Înfloritul are loc din luna iunie până în luna august. Florile sunt mai mari decât la Hemerocallis flava, colorate într-un frumos portocaliu-roșietic sau carămiziu, nemirositoare.
Specia a dat naștere în cultură la numeroase forme horticole și hibrizi prin încrucișarea cu alte specii, ultimii fiind cunoscuți sub numele de Hemerocallis hybrida.
Această specie in țara noastră nu fructifică. Ea se intâlnește in stare subspontană prin fânețele și colinele din regiunea de câmpie și de dealuri.
Papaver orientale L. –macul- Fam. [NUME_REDACTAT] originară din Balcani și Asia (fig.4).
Fig.4 Papaver orientale L.
Planta este robustă, inaltă de cca.40 -90 cm și chiar mai mult. Frunzele sale sunt simplu penat sectate, foarte mari.
Înfloritul are loc în iunie-iulie. Florile sunt mari, de cca. 15 cm in diametru, de culoare roșie cărămizie sau roșie mai închisă.
Această specie a produs multe soiuri, printre care amintim: P. Orientale ?. colosseum, cu florile uriașe, colorate roșu-aprins; P.o. hybridum, cu florile diferit colorate (alb, roz și variate nuanțe de roșu sau violet).
Salvia officinalis L. –jaleșul- Fam. [NUME_REDACTAT] originară din Europa mediteraneeană și [NUME_REDACTAT] (fig.5).
Fig.5 Salvia officinalis L.
Planta prezintă o tulpină dreaptă, ramificată,inalta de cca. 25-70 cm. frunzele sale sunt de formă alungit obovată sau lanceolată, rar eliptică.
Înfloritul are loc in iunie-iulie. Florile, dispuse câte 4-20 într-un verticil, formează o inflorescență simplă sau ramificată (cca. 6-8 verticile) și sunt colorate în violet, mai rar alb.
Santolina chamaecyparissus L.- [NUME_REDACTAT] Domnului- Fam. Compositae daca e spontana?
Specie originară din regiunea mediteraneeană de Vest (fig.6).
Fig.6 Santolina chamaecyparissus L.
Planta este întotdeauna verde și prezintă o tulpină tufos ramificată, înaltă de cca. 15-30 cm și chiar mai mult. Frunzele sale sunt mici, cărnoase, de formă îngust lanceolată, penate și suriu tomentoase.
Înfloritul are loc în luna iulie și durează până în august.
Calatidiile sunt globuloase, alcătuite din flori tubuloase de culoare galbenă. Atât florile cât și planta emană un miros plăcut.
Această specie se întâlnește numai în stare cultivată.
Achillea millefolium (Coada soricelului, bradatel). Fam. Asteraceae (Compositae)
_-plus fl galb
Specie perena, ierboasa, cu rizomi subterani stoloniferi, taratori, din care apare, anual, o tulpina aeriana ramificata, inalta de pana la 80 cm.
Tulpinile aeriene sunt de doua tipuri: sterile, scurte care poarta numai frunze si florifere, mai lungi si mai groase, paroase, ramificate catre varf, terminate cu inflorescente.
Frunzele sunt alterne, lanceolate, cele bazale lungi depana la 30 cm si late de pana la 8 cm, iar cele tulpinale, 2-5 ori penat-sectate si cu lungimea de circa 8 cm. Pe fata inferioara au veziculele cu ulei eteric.
Inflorescenta este un corimb compus si este alcatuit din numeroase antodii lungi de 4-6 mm, fiecare antodiu avand 5-6 flori alb-murdar, roze sau rar alb-galbui. Inflorirea are loc din luna mai pana in octombrie.
Specia este foarte frecventa in toata tara, pe toate formele de relief pana la altitudinea de 1.000 m, prin fanete, pasuni, livezi, margini de drumuri si ogoare, de-a lungul cailor ferate, rape, locuri uscate, poieni si margini de padure. Se cultiva in sudul tarii ([NUME_REDACTAT], Oltenia, Burnasului).
Lychnis coronaria Desr.( barba imparatului, curcubeu, floarea cununii)
Fam. [NUME_REDACTAT] din sudul si estul Europei.
Specie erbacee bienala. Tulpina erecta, argintiu-pubescenta, simpla sau ramificata, 30-100 cm inaltime. Frunzele bazale sunt petiolate, oblong-lanceolate, spatulate, 5-10 cm x 10-25 mm, margini intregi, varf acut; cele caulinare sunt sesile, oblong-ovate, hirsute, 5-12 cm lungime. Inflorescenta panicul terminal, peduncul 10 cm lungime; tubul caliciului oblong-campanulat, 10-12 mm lungime, lobi obovati, rasuciti, 15 x 10 mm; 5 petale rosu aprins. Bractee ca si frunzele, 10-20 mm. Infloreste in iunie-august. Fruct capsula. Seminte reniforme sau subcircular, turtite sau usor-convexe, 1-1.2 x 0.9-1 mm.
Tolereaza umbrirea de dimineata. Temperaturile minime suportate -15ºC.
Se adapteaza pe orice tip de sol bine drenat, cu expozitii insorite. Dupa inflorire, plantele se pot tunde de la nivelul solului.
Se inmulteste prin seminte, in februarie-aprilie sau toamna. ([NUME_REDACTAT], 2008)
Alyssum montanum L. ssp. gmelini Thell. Fam. [NUME_REDACTAT] perenă cu înaltimea 10-20 cm.
Planta prezintă tulpini scendente sau erecte cu puțini lăstari sterili. Petale de 3,5-4 mm lungime. Filamentele staminelor lungi cu apendici bilaterali.
Înflorește în perioada aprilie-iunie. Este întâlnită în subetajul gorunului, pe soluri nisipoase în Jud. Satu-Mare, Mehedinți, Dolj, Peninsula balcanică.
Cerastium banaticum Heuff. (cornuț de Banat) Fam. [NUME_REDACTAT] perenă cu înaltimea de până la 40 cm. Înflorește în perioada mai-aug. Este întâlnită în subetajul gorunului, subetajul fagului, stâncării înierbate. Jud. Caraș-Severin, Mehedinți, Gorj.
Helleborus odorus W. et K. (cutcurig, bojoțel) Fam. [NUME_REDACTAT] este o plantă ierboasă, spontană, perenă, deosebit de toxică.
Prezintă un rizom lung și gros, din care se dezvoltă multe rădăcini ramificate, lungi, fibroase, cilindrice. Deasupra solului, se înalță două tulpini aeriene erecte, înalte de 15 – 25 cm, care pornesc dintr-o bifurcație a coletului. În partea inferioară, cele două tulpini, sunt învelite în niște foițe membranoase fotosintetizatoare, de culoarea verde.
La baza plantei de spânz, se dezvoltă două frunze mari și late, lung pețiolate, palmat sectate, cu 5-7 lobi, care pot fi la rândul lor sectați. Frunzele tulpinale sunt tot compuse dar mai mici, fiind scurt pețiolate în partea mijlocie a tulpinii și sesile spre vârf. Foliolele sunt ascuțite la vârf și îngustate la bază, zimțate pe margini, având nervurile bine reliefate.
Florile la spânz sunt mari, puține, nemirositoare, fiind formate din 5 elementele ale învelișului floral extern care provin din sepale, având culoarea verde.
Petalele sunt reduse și transformate în cornete de nectarine, care apar în număr de 15-20, spre interior, în jurul elementelor reproducătoare. Staminele și pistilurile din mijlocul florii sunt numeroase.
Fructele la spânz sunt polifolicule. Acestea se formează prin concreșterea a 4-6 folicule aplatizate, cu rostru lung, care se unesc la bază (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun,1991).
Spânzul înflorește primăvara devreme, din februarie până în aprilie.
Helleborus odorus (spânzul verde) vegetează în sudul țării, în pădurile de șes iar în Europa, îndeosebi în Balcani și în [NUME_REDACTAT] (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun, 1991).
Sedum acre L. (iarba de șoaldina) Fam. [NUME_REDACTAT] din Europa si bazinul marii mediteraneene, de la 600 la 2200 m altitudine; comun pe solurile secetoase, nisipoase, pereti, roci si soluri calcaroase.
Specie perena, suculenta; tulpini sterile numeroase, 10-15 cm inaltime. Frunze 2.5 – 6.5 mm, ovate, mai mult sau mai putin subsferice; frunzele de pe tulpinele sterile sunt imbricate. Flori hermafrodite, actinomorfe, pentamere, subsesile; caliciu dialisepal, sepale 5 mm lungime, lanceolate; petale 5-8 mm, lanceolate, acute sau acuminate, galben intens; 10 stamine; antere galbene. Infloreste in mai-iul. Fruct folicula patenta. Seminte elipsoidale sau piriforme, varf si baza obtuze, cu o aripa la baza, 0.6-0.8 x 0.3-0.4 mm, galben-portocaliu.
Sedum album L. (iarba faptului) Fam. [NUME_REDACTAT] comuna in zonele muntoase din Europa, Asia, nordul Africii si America de Nord; creste pe roci calcaroase, pana la 2500 m altitudine.
Specie perena, erbacee, rizomatoasa. Tulpina fragila, rosietica, 10-20 cm lungime. Frunze glabre, sesile, alterne, erecte, oblungi, obtuze, carnoase, cilindrice, usor aplatizate in partea superioara, 1-1.5 cm diametru, 5-9 mm lungime, verde deschis. Flori hermafrodite, actinomorfe, pentamere, scurt pedunculate, albe sau roz pal, 1-1.5 cm diametru, grupate in cime terminale, laxe si ramificate; caliciu gamosepal, 5 sepale, ovale, obtuze, 6-1.5 mm, mai mult sau mai putin glabre; corola dialipetala, 5 petale lanceolate, subacute, 2.5-4 mm; 10 stamine; antere violacei. Infloreste in iunie-iulie. Fruct folicula, 3 mm. Seminte eliptice, varful si baza obtuze, portocali-maronii, 0.7-0.9 x 0.2-0.3 mm.
Sedum annuum L. Fam. [NUME_REDACTAT] anuală-bisanuală, 8-15 cm. Infloreste in iunie-aug.
Sedum hispanicum L. –șoaldină aurie- Fam. [NUME_REDACTAT] anuală-bisanuală, 5-15 cm lungime. Infloreste in iunie-iulie.
Sedum rupestre (Sedum reflexum L.) Fam. [NUME_REDACTAT] perena suculenta, cu crestere rapida. Poate creste in inaltime pana la 10-15 cm, iar in diametru intre 60 si 90 cm.
Prezinta un foliaj sub forma unor ace suculente, de culoare verde-pal. In vara apar flori mici, stelate de culoare galbena.
Se dezvolta foarte bine in zonele insorite. Nu este pretentios la conditiile de sol, suportand si perioade scurte de seceta. Rezistent la ger.
Un foarte bun acoperitor de sol. Se preteaza in diverse vase, grupuri de plante, rocarii, stancarii, etc.
Plante din flora spontană și posibilitatea utilizării lor în cadrul spațiilor verzi în funcție de exigențele ecologice (lumină, umbră, sol etc.)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Identificarea Si Evaluarea Unor Specii din Flora Spontana cu Potential Decorativ Pentru Decorul Spatiilor Verzi (ID: 1616)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.