Identificarea persoanelor și a cadavrelor după tehnici și metode criminalistice cunoscute COORDONATOR ȘTIINȚIFIC, PROF. UNIV. DR. BUZATU NICOLETA… [309788]

[anonimizat] a [anonimizat]. UNIV.

DR. BUZATU NICOLETA

STUDENT: [anonimizat], 2018

INTRODUCERE

I. Noțiuni introductive

Stabilirea adevărului este o [anonimizat] a instanței în baza probelor și prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute de legea penală.

Criminalistica este recunoscută ca fiind una dintre principalele științe ale procesului judiciar deoarece are rolul de a [anonimizat] a dovedi infracțiunea și de a [anonimizat].

Criminalistica are rol educativ în asigurarea bunei pregătiri profesionale a [anonimizat] a [anonimizat], identificarea făptuitorilor și aflarea adevărului.

Identificarea criminalistică constituie o activitate indisolubil legată de împlinirea actului de justiție și de prevenire a fenomenelor antisociale. [anonimizat], probarea comiterii unor fapte penale și a vinovăției, determinarea împrejurărilor în care s-[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a stabili adevărul în procesul judiciar.

Identificarea criminalistică a persoanei care a lăsat urme sau a [anonimizat] ( traseologice, fizico-chimice, biologice ș.a. ), ci cuprinde și alte investigații ( testimonial, [anonimizat], reconstituiri etc. ). [anonimizat].

Realizarea identificării presupune a se stabili nerepetabilitatea unui obiect prin evidențierea deosebirilor față de orice alt obiect.

Metodele de identificare a persoanelor și a [anonimizat] a victimelor unor infracțiuni sau accidente.

[anonimizat]. Astfel că în sfera identificării criminalistice nu intră probleme cum ar fi stabilirea vinovăției sau a [anonimizat] s-a comis fapta. [anonimizat] i se poate cere să răspundă la întrebarea dacă o persoană a comis o [anonimizat], dar poate fi întrebat dacă urmele de mâini descoperite la locul săvârșirii infracțiunii au fost sau nu create de o anumită persoană.

II. Evoluția Criminalisticii de-a [anonimizat]

Ca știință autonomă, Criminalistica s-a format la finalul secolului XIX.

În anul 1893, H. Gross, judecător de instrucție și profesor de drept penal, publică ” Manualul Judecătorului de instrucție “ și introduce termenul de “ criminalistică “, iar “ System der Kriminalistik “ apare ca “ știință a stărilor de fapte în procesul penal “ .

Încet, încet , evoluția științelor aduce noi valențe Criminalisticii, care le preia rapid și le adaptează.

– apare și se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrare și identificare.

-în 1839 începe să fie folosită tot mai des fotografia judiciară Daguerre;

-în 1865, Mendel și alții, încep cercetările privind transmiterea genetic cromozomială;

-în 1873 este creat și începe să fie folosit microscopul modern;

-în 1885 se dezvoltă antropometria criminală Bertillon;

-în 1894, Hans Gross începe să predea la Viena primul curs de Criminalistică;

-în 1909, Jules Reiss crează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care devine mai târziu Institutul de poliție științifică;

-în 1913 este fondată școala de la Graz, creată de H.Gross, școala de la Munchen și școala de la Lyon, create de Edmond Locard;

-în S.U.A. începând cu 1945 , Berkeley University și John Jay College din New York sunt cele mai celebre școli de Criminalistică, alături de FBI Academy, Germany Bundes Kriminal Amt, London Metropolitan Forensic Science Lab , Anglia Home Office Forensic Lab , France Identite Judiciaire Paris;

-în 1985 este dezvoltat studiul grupelor sanguine prin reacții de precipitare și este folosit frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;

Și în țara noastră, încă din cele mai vechi timpuri , oamenii au fost preocupați de apărarea drepturilor și intereselor lor, luând măsuri pertinente epocii respective , împotriva acelora care atentau la valorile lor, pe care prin acțiunile lor, le puneau în pericol.

O primă formă de protecție a societății a reprezentat-o editarea unor legi care prevedeau sancțiuni pentru cei vinovați. Pe parcursul trecerii timpului, viața a demonstrat însă că doar normele de drept nu erau suficiente, fiind nevoie de crearea unui mod de acțiune care să permită descoperirea actului ilicit și a celor care îl comiteau.

Încă din anul 1847, în timpul domniei lui Nicolae Șuțu, și-a făcut apariția la Iași o lucrare intitulată ” Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților “, cuprinzând unele elemente de ordin tactic și metodologic. Nu peste scurt timp, la noi în țară începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat România pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul Criminalisticii.

Primul serviciu de identificare judiciară s-a înființat în anul 1895 și folosea un sistem nu prea ușor de identificare care consta într-o fișă antropometrică, care conținea și impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din față și din profil a infractorului. Pentru perfecționarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie și, în anul 1909, prof. dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele de mâini.

Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai complexă, fiind aprofundată cercetarea științifică în traseologie, dactiloscopie, balistică judiciară, acestea evoluând odată cu știința.

III. Scurt istoric al identificării persoanelor și cadavrelor

Progresul realizat în toate domeniile cunoașterii umane, care a fost esențial în dezvoltarea științei criminalisticii, a condus la identificarea unor noi și numeroase tehnici de luptă împotriva criminalității.

Specialiștilor în identificarea persoanelor le este cunoscut clasicul exemplu al descrierii semnalmentelor din primul mandat de arestare cunoscut în istorie, emis la Alexandria, în anul 145 î.H. În mandat se preciza că un sclav aparținând unui deputat, a fugit din Alexandria. Acesta era descris ca având picioarele drepte, o cută în bărbie, o cicatrice deasupra buzelor, un tatuaj pe mâna dreaptă și purta o centură care conținea monede de aur. Din acest exemplu reiese importanța și rolul identificării persoanei după semnalmente și faptul că încă din antichitate oamenii au fost preocupați de găsirea unor modalități adecvate de identificare.

Literatura de specialitate accentuează importanța identificării persoanelor după voce si vorbire . În perioada 1754-1780, John Fielding, șef al “Bow-Street-Rumnere”, fiind orb, a reușit să recunoască un număr de 3000 de infractori după vocile lor. Acesta este un caz important care demonstrează cât de personală este vocea si vorbirea.

Hans Gross, judecătorul austriac, care este considerat fondatorul criminalisticii, Alphonse Bertillon, un alt pretendent la titlul de fondator al criminalisticii, Ernest Goddefroy etc. au fost preocupați să introducă noi metode și mijloace în instrumentarea cauzelor penale care să asigure un grad sporit de obiectivitate rezultatelor cercetării penale.

Oamenii de știința englezi susțin că întemeietorul criminalisticii este Sherlock Holmes, celebrul erou al lui Sir Arthur Conan Doyle, care își câștigase binemeritata faimă de pionier al criminalisticii, care avea următorul crez: ,,Ca toate celelalte științe, cea a deducției și analizei nu poate fi însușită decât cu prețul unor studii îndelungate și minuțioase; de altfel, viața este prea scurtă pentru a permite unui muritor să atingă perfecțiunea pe acest târâm. Înainte de a se îndrepta spre aspectele morale și intelectuale ale temei, care prezintă cele mai mari dificultăți, cercetătorul ar trebui să încerce rezolvarea problemelor elementare. Să învețe mai întâi să citească dintr-o privire povestea unui om, meseria sau profesiunea pe care o exercită. Oricât de pueril ar putea să pară un asemenea exercițiu, el ascute facultățile de observație și te învață ce și unde să cauți. Unghiile, mâneca hainei, pantofii, genunchii pantalonilor, proeminențele degetului gros și ale celui arătător, expresia feței, manșetele cămășii – fiecare dintre aceste elemente relevă din plin profesiunea unui om. Este aproape de neconceput ca, adunând toate aceste date, un cercetător competent să nu se edifice asupra cazului pe care îl studiază”. Sherlock Holmes a definit criminalistica ca fiind ,,o știință a stărilor de fapt în procesul penal”.

Alphonse Bertillon considera că era intuiției trebuia să fie înlocuită cu era științifică și că sistemul de identificare bazat doar pe observații era imperfect și supus multor erori. Acesta, încă de la încadrarea sa în poliție duce o luptă acerbă pentru a introduce în poliție metodă antropometrică de identificare, pe care o consideră fără cusur și introduce fotografia signaletică, executată din profil, neretușată prin care se urmărește recunoașterea unor semne particulare, clasificarea fotografică și fotografia metrică bazată pe două cifre: înălțimea dintre axa obiectivului și sol plus distanța dintre centrul obiectivului și placă. Acesta a avut un mare succes în cazul Roenigstein, demonstrând pe baza măsurătorilor, identitatea acestui infractor periculos, acuzat de uciderea unui pustnic și de profanarea mormântului unei baronese. Întocmai Hans Gross a studiat metodele de identificare ale lui Alphone Bertillon și a obținut aprobarea Ministerului de Interne al Austriei să fondeze un serviciu de identificare antropometrică la Viena.

Spre deosebire de toți ceilalți pretendenți la titlul de fondator al criminalisticii, Hans Gross a fost cel care a denumit Criminalistică, noua știință judiciară desprinsă din Medicină Legală, ca fiind un sistem unitar, autonom și pluridisciplinar. Acesta anticipează și cele trei părți mari ale Criminalisticii care s-au impus până în prezent: Criminalistica tactică, Criminalistica tehnico-științifică, Criminalistica metodologică.

Începuturile criminalisticii în România sunt strâns legate de medicina legală deoarece utilitatea rezolvării unor chestiuni legate de identificarea persoanei și a cadavrului a determinat elaborarea unor procedee specifice criminalisticii.

Cei trei frați Minovici sunt considerați fondatori ai criminalisticii românești, dar și cei mai mari criminaliști din lume după Hans Gross și Alphonse Bertillon.

Prin publicarea lucrării „Identificarea antropometrică, metoda Bertillon”, prin participarea activă la al VI-lea Congres International de antropologie criminală de la Torino din 1906, dar mai ales prin bogata cazuistică, Mina Minovici a avut o valoroasă contribuție – în ciuda limitelor metodei, datorate impreciziei măsurătorilor și modificărilor pe care le suferă în timp scheletul uman – la descoperirea infractorilor recidiviști care încercau să-și însușească o identitate falsă.

Dintre activitățile de natură criminalistică ale lui Mina Minovici se numără: lucrarea ,,Diagnosticul medico-legal al rănilor prin examenul hainelor”, broșura „Medicina legală aplicată în arta dentară”, utilizarea și perfecționarea identificării după semnalmente sau metoda portretului vorbit, studierea particularităților date de tatuaje și cicatrici, fotografierea cadavrelor și a obiectelor, cercetarea impresiunilor digitale, tehnici de relevare ale acestora, localizarea și analiza petelor de sânge, executarea mulajelor, ridicarea, ambalarea și expedierea corpurilor delicate purtătoare de urme.

Prof. Dr. Mina Minovici a efectuat experimente mai mulți ani în domeniul identificării infractorilor pe baza urmelor digitale. Acesta a obținut în anul 1900 rezultate care au impus definitiv această metodă în practică judiciară din România.

Prof. Dr. Nicolae Minovici a editat în 1904 primul tratat de medicină legală din România, în care a analizat pe larg și probleme de criminalistică, cum sunt: identificarea criminalistică, metodele fotografiei judiciare, cercetarea urmelor digitale și plantare, a urmelor de încălțăminte etc.

Cel de-al treilea membru al familiei Minovici, Ștefan, șeful secției de chimie și toxicologie a Institutului de Medicină Legală începând cu anul 1894, poate fi socotit în materie de criminalistică drept părintele expertizei științifice a inscrisurilor. Acesta a propus ca autoritățile să folosească doar cerneală de culoare neagră la întocmirea actelor oficiale. Această propunere era o consecință a studiului vechimii cernelurilor și a comportamentului lor în momentul în care sunt atacate cu reactivi și a faptului că autoritățile foloseau în actele oficiale cerneală de culoare albastră și violetă, culori care se alterau foarte repede și se pretau foarte ușor la fraude.

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

1. Noțiunea de identificare criminalistică

Identificarea în criminalistică, dar și în alte științe, reprezintă o activitate prin care se caută caracteristicile comune ale ființelor, obiectelor ori fenomenelor, dar și caracteristicile ce le deosebesc pe unele de altele.

Identificarea criminalistică se bazează pe teoria potrivit căreia obiectele sunt identice numai cu ele însele, fiind individuale și irepetabile.

În literatura de specialitate se regăsesc mai multe definiții ale identificării criminalistice.

Unii autori consideră că definiția identificării criminalistice este urmatoarea: ,,identificarea criminalistică reprezintă o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor relevante din punct de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiectele unele de altele.”

Există opinii conform cărora prin identificare criminalistică ,,se înțelege stabilirea obiectului care are legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare”; alți autori consideră „identificarea criminalistică drept un proces de stabilire, cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în urmă”.

În cazul identificării după semnalmentele exterioare, identificarea se face cu ajutorul unor metode și tehnici specializate, în cadrul unor activități de urmărire penală desfășurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultării martorilor sau victimelor infracțiunii.

În concluzie, prin identificarea criminalistică se înțelege un proces de determinare a instrumentelor, armelor și mijloacele exploatate în timpul săvârșirii faptei ilicite, acestea prezentând importanță pentru stabilirea subiectului infracțiunii, precum și pentru precizarea datelor ce se referă la latura obiectivă a infracțiunii, a obiectului juridic, în special a locului, timpului și a modului de operare.

2. Obiectul identificării criminalistice

Literatura de specialitate a emis numeroase puncte de vedere referitoare la noțiunea de obiect al identificării criminalistice, unii autori preocupându-se cu privire la delimitarea cât mai riguroasă a obiectului identificării, iar alții, având rezerve față de această opinie, invocă imposibilitatea unei identificării riguroase din punct de vedere științific.

Tot în literatura de specialitate, unii autori disting faptul că obiectului identificării criminalistice îi sunt specifice anumite trăsături caracteristice legate cauzal de fapta ilicită cum ar fi:

– obiectul identificării criminalistice este un obiect cert, concret, atât prin natura sa cât și prin raportul cauzal cu fapta cercetată

– obiectul identificării poate fi orice persoană sau obiect, susceptibile de a fi identificate după urmele lăsate în câmpul infracțional.

În funcție de necesitățile tipice investigației criminalistice, obiectul identificării criminalistice poate fi clasificat în funcție de mai multe criterii:

a) În funcție de scopul identificării:

– obiecte scop – obiecte care urmează a fi identificate, iar aceastea pot fi persoana infractorului, instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii sau obiecte care au lăsat o urmă în împrejurările săvârșirii faptei penale.

Obiecte mijloc de identificare – obiecte care servesc la identificarea obiectelor scop.

b) În funcție de ipoteza în care nu se cunoaște dinainte dacă obiectul de identificat este autorul urmelor incriminate:

Obiecte de căutat – acestea atrag după sine obligativitatea probațiunii, fiind într-un raport direct cu infracțiunea, chiar dacă este sau nu vorba de autorul infracțiunii sau victimă, iar acestea pot fi urmele formate în câmpul infracțional.

– obiecte de verificat – se presupune că sunt cele căutate, dar obiectele de verificat sunt multiple, iar cel căutat este întotdeauna singur. Obiectul de verificat poate fi cel ce se presupune că a creat urmele în câmpul infracțional.

c) În funcție de criteriul fenomenului reflectării generate de acțiunea unor obiecte asupra altora:

– obiecte reflectate

– obiecte care se reflectă.

În doctrină se distinge și o altă clasificare a obiectului identificării criminalistice în funcție de rolul pe care îl joacă în procesul identificării:

– obiectul sau urma în litigiu

– obiectul sau urma de comparație.

3. Principiile identificării criminalistice

Procesul de identificare criminalistică este guvernat de principii ce conferă acestei activități un caracter științific indiscutabil, iar rezultatele obținute servesc și conduc, de regulă, la aflarea adevărului în procesul penal.

Principiile identificării criminalistice nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale Criminalisticii, întrucât cele din urmă au o aplicare absolută în întreaga activitate criminalistică, inclusiv în procesul de identificare.

Literatura de specialitate consideră că principiile identificării criminalistice vizează delimitarea clară și precisă a obiectelor identificării, dat fiind semnificația lor în practica criminalistică. Într-o altă opinie, principiile se referă atât la delimitarea obiectelor identificării, cât și la stabilirea caracteristicilor ce servesc la stabilirea caracteristicilor identității sau la metodologia generală de examinare.

Într-o altă opinie, îmbrățișată de cei mai mulți doctrinari, se consideră că aceste principii se adresează tuturor componentelor esențiale ale procesului de identificare criminalistică.

Sistemul de principii ale identificării criminalistice este alcătuit din:

Principiul identității

Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării și obiecte mijloc de identificare

Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare

Principiul dinamicitatii caracteristicilor de identificare.

a. Principiul identității

Acest principiu se impune prin însăși natura activității de identificare circumscrisă domeniului judiciar și presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret.

Aplicarea acestui principiu in procesul de identificare criminalistică se cere a fi respectată în mod riguros pentru evitarea unor confuzii, de natură să determine scoaterea unei persoane vinovate de sub incidența legii penale, în dauna unei persoane nevinovate. O astfel de situație ar putea exista dacă cercetarea s-ar rezuma doar la stabilirea elementelor de asemănare a persoanelor sau a obiectelor, fără cunoașterea și relevarea amănunțită a elementelor de strictă individualitate.

b. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop și obiecte mijloc de identificare

Obiectul scop al identificării criminalistice este, în primul rând, un obiect material, care se află în legătură cauzală cu fapta ilicită și care se concretizează în diverse ipostaze cum ar fi persoana infractorului sau a victimei, obiecte care ajută la săvârșirea faptei ilicite etc.

Obiectul mijloc de identificare este reprezentat de urmele lăsate de obiectul scop, precum și de modelele de comparație, realizate in laborator cu obiecte care se presupun că au format urmele în câmpul infracțional.

Distincția între cele două obiecte, subliniată frecvent în literatura de specialitate, este absolut necesară, orice abatere de la acest principiu fiind de natură să influențeze negativ soluția pronunțata în cauza penală.

c.Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare

Identificarea unei persoane sau a unui obiect se poate face doar în situația în care acesta a creat urme in câmpul infracțional, urme ce reflectă caracteristicile sale esențiale. Aceste caracteristici nu sunt, însă, suficiente ca să-l individualizeze și să-l diferențieze de celelalte obiecte asemănătoare, fiind necesar să prezinte și o anumită stabilitate.

Stabilitatea se raportează, de regulă, la intervalul de timp cuprins între momentul descoperirii urmelor și momentul efectuării examenelor comparative.

În procesul identificării, expertul criminalist va trebui să diferențieze caracteristicile schimbătoare de cele relativ stabile și, de asemenea, să determine cu precizie dacă acestea au fost influențate, în formă sau conținut, de diverși factori interni sau externi. Modificările pot interveni fie la urmă, fie la factorul creator de urmă cercetat ulterior comiterii infracțiunii, cum ar fi uzura pneurilor unui autoturism sau apariția unei cicatrice in desenul papilar.

d. Principiul dinamicității caracteristicilor de identificare

În criminalistică se impune, mai mult decât în alte științe, abordarea cercetării persoanelor și obiectelor în mișcare, în interacțiunea cauzală cu factorii care pot determina modificări sau transformări de ordin calitativ și cantitativ. „Nimic nu variază mai mult de la un individ la altul, decât culorile, formele și mărimile aparente ale fizionomiei”

Organele judiciare și experții criminaliști sunt obligați să țină seama în investigarea faptelor, de unul dintre atributele inerente materiei, respectiv mișcarea, în cuprinsul căreia intra „toate schimbările și procesele ce au loc în univers, de la simpla deplasare și până la gândire”. Realitatea obiectivă reprezintă o totalitate dinamică de sisteme materiale ale căror structuri se află în interacțiune, în continuă schimbare și transformare.

În identificarea criminalistică este indispensabilă abordarea cercetării persoanelor și obiectelor în mișcare, din punctul de vedere al schimbării trăsăturilor și proprietăților caracteristice, a interacțiunii cauzale cu factori ce pot determina modificări sau transformări calitative și cantitative. Nu trebuie pierdut din vedere că omul este într-o continuă și permanentă transformare, care se manifesta prin schimbarea – în timp și în intensitate- a trăsăturilor sale specifice.

Modificările nu au în vedere doar obiectul scop al identificării, ci și obiectele mijloc de identificare. De la data săvârșirii infracțiunii și până la momentul analizei propriu-zise, mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esențiale ale ființelor și obiectelor, dintre care unele sunt firești (uzura obiectelor de folosință curentă, influența factorilor meteorologici asupra urmelor, îmbătrânirea persoanei, bolile și traumatismele suferite de corpul uman, intervenții chirurgicale etc. ), iar alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracțiunii, de exemplu ștergerea urmelor.

Identificarea este întotdeauna precedată de activitatea organelor de urmărire penală în vederea descoperirii, fixării și ridicării urmelor, fie de la locul comiterii infracțiunii, fie dintr-un alt loc care are legătură cu comiterea faptei, de pildă domiciliul prezumtivului autor.

La fixarea și ridicarea urmelor, direct sau indirect (prin mulaj, fotografiere, materiale adezive etc.), se vor aplica regulile metodologice recomandate de tehnica criminalistică. Acestea sunt extrem de variate și cunosc o permanentă ameliorare în acord cu noile procedee și materiale de mulare puse la dispoziție de tehnologia modernă. Ceea ce trebuie reținut este faptul că fixarea, ridicarea și ambalarea urmelor trebuie făcută rapid și cu utilizarea celor mai adecvate mijloace pentru redarea lor cât mai fidelă și conservată stării în care au fost găsite. Atunci când obiectele și urmele nu pot fi ridicate pentru a fi înaintate expertului, caracteristicile trebuie descrise cât mai exact, adică determinate individual și totodată localizate. La fel, se vor consemna modificările intervenite precum și orice alte elemente care să permită reconstituirea condițiilor de formare a urmei.

Descrierea și vizualizarea lor prin fotografii, schițe, desene etc., cu respectarea recomandărilor criminalisticii și a dispozițiilor procesuale, au și scopul de a asigura autenticitatea probelor materiale; astfel se previne pericolul prezentării unor probe false sau substituite, atunci când au fost lăsate în custodie, cum ar fi schimbarea pieselor de la autoturismul implicat în accident sau alcoolizarea frauduloasă a probelor de băuturi diluate.

Pe sticlă, pe porțelan sau alte obiecte netede, urmele digitale se pot păstra ani de zile dacă ele sunt bine apărate.

De exemplu, într-un caz, pe suprafața internă a unei vitrine de muzeu, unde nu existau curenți de aer și temperatura era constantă, urmele au fost relevate foarte ușor după aproape 8 luni, lăsând impresia că sunt proaspete.

Urmele însă se conservă bine și pe metale, pe porțelanuri și chiar pe pereți. Se impune uneori aprecierea vechimii urmei pentru că în acest fel se poate face legătură între faptă și urmă.

Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectare unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Se insistă asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. De pildă, obiectul nu se învelește în vată sau în pânză.

După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc.

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE SAU METODA PORTRETULUI VORBIT

1. Aspecte generale

În activitatea de soluționare a cauzelor penale sau civile, de multe ori, organele judiciare sunt puse în situația de a face toate demersurile pentru descoperirea și identificarea autorilor unor fapte ilicite, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre neidentificate, pornind de la alte date decât cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infracțional.

În literatura de specialitate sunt foarte multe cazuri în care cei investiți cu soluționarea unei cauze nu dețin decât datele rezultate din depoziția unui martor ocular, care a reușit să rețină fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feței, corpolența acestuia, anumite malformații – congenitale ori accidentale-, ticuri, obiceiuri etc.

Metoda portretului vorbit, care se bazează atât pe marea diversitate a caracteristicilor individuale ale unei persoane, cât și pe caracterul relativ constant al acesteia este legată de numele lui Alphonse Bertillon, cel despre care se spune că este părintele antropometriei. În România, metoda portretului vorbit sau a semnalmentelor descriptive a fost dezvoltată de profesorul Nicolae Minovici, autorul lucrării „Scoala antropologică pentru agenții de poliție”, publicată în 1900.

Merită citat Nicolae Minovici: „cel mai bun și chiar singurul mijloc pentru că un agent să-și întipărească în memoria sa vizuală o fotografie este de a face în scris un fel de descriere – schiță, exactă și completă. Agentul însărcinat cu o misiune atât de grea – de a urmări și de a aresta un criminal cu ajutorul unei fotografii – trebuie să fie în stare să descrie cu gura figura aceluia ce-l urmărește, de a face , într-un cuvânt, ceea ce se numește un portret vorbit”.

Posibilitățile de descriere diferă în funcție de persoană care le efectuează, precum și de utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop. Uneori descrierea unei persoane de către un martor ocular poate fi incompletă sau chiar eronată din cauza unor împrejurări obiective sau subiective, ce împiedică o bună percepție, iar în acest caz martorul poate fi ajutat prin diverse metode și tehnici specializate.

2. Metoda portretului vorbit

Componentă esențială a identificării judiciare, identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente, constituie o activitate indispensabilă a actului de justiție, având ca scop identificarea infractorilor și implicit, prevenirea actelor infracționale.

Organele de urmărire penală sunt confruntate nu de multe ori cu situații de genul celor în care, după săvârșirea unei infracțiuni, singurele date reale exploatabile în legătură cu o faptă penală și autorul acesteia sunt cele oferite de martorul ocular, care a reușit să rețină imaginea făptuitorului

Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoașterii și identificării trebuie făcută în mod clar și sistematic pentru a elimina confuziile și erorile ce pot să apară. Aceasta se realizează prin metoda portretului vorbit care reprezintă un sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru.

Metoda portretului vorbit este o metodă de identificare criminalistică, având la bază descrierea și compararea semnalmentelor exterioare ale făptuitorului de către o altă persoană. Temeiul acestei identificări îl constituie individualizarea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărei persoane adulte, deci sunt însușiri relativ neschimbate, proprii fiecărui individ, ele fiind irepetabile.

Perceperea de către martorul ocular a imaginii persoanei infractorului, în momentul în care acesta săvârșește fapta ilicită, poate fi asimilată cu o urmă de memorie, ceea ce face posibilă identificarea infractorului pe baza portretului vorbit sau recunoașterea acestuia după fotografie sau dintr-un grup de persoane.

În descrierea făcută de cel care a perceput caracteristicile somatice ale infractorului sunt vizate, pe de o parte, formele statice, iar pe de altă parte formele dinamice și aprecierea formei și dimensiunilor acestora se face după un sistem cuprinzând trei gradații: mare, mijlociu, mic.

3. Tehnici de descriere a semnalmentelor statice si dinamice

Descrierea semnalmentelor statice

Descrierea formelor statice se referă la elementele caracteristice privind talia, constituția fizică, aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, sexul, vârsta, eventuale infirmități etc.

Talia poate fi scundă (1.60 m), mijlocie (1.60 – 1.75m) și înaltă (peste 1,75m). La actuala medie de înălțime, dimensiunile enumerate mai sus sunt depășite, o talie înalta putând fi considerată de la 180cm în sus, în timp ce o înălțime medie se situează intre 170 cm și 180 cm.

Constituția fizică sau corpolența se determină după sistemul osos, muscular și țesutul adipos a persoanei și este apreciată ca fiind robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscățivă. De asemenea prezintă interes și forma umerilor, lungimea gâtului, particularități ale mâinilor, ale picioarelor etc.

Aspectul general sau ținuta poate fi atletică, elegantă, sportivă, greoaie sau asociată unei profesiuni cum ar fi cele de ofițer, balerin, funcționar, marinar, intelectual, student etc.

Capul persoanei, atât în întregul său, cât și în ceea ce privește aspectul morfologic, văzut din fața și din profil, deține locul principal în descrierea portretului vorbit astfel:

Forma capului, privit din față, poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colțuroasă, romboidală (Fig. 5). Din profil, capul poate avea contur normal sau regulat, țuguiat etc. (Fig. 6). Forma capului trebuie raportată la conturul feței care poate fi triunghiular, rombic, rotund, asimetric etc. precum și la conturul profilului care poate fi, de regulă, in funcție de particularitățile zonei fronto-nazale ( profil continuu, frânt, paralel, curbat, ondulat etc., ale zonei nazo-bucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism etc.).

Fața cuprinde trei zone: frontală, nazală și bucală. Zona frontală cuprinde regiunea dintre inserția părului și rădăcina nasului; zona nazală cuprinde regiunea dintre rădăcina nasului și baza acestuia și zona bucală include regiunea dintre baza nasului și vârful bărbiei.

Fig. 5 Tipuri de contururi ale capului

Fig. 6 Forme ale conturului capului privite din profil

În literatura de specialitate sunt luate in calcul 5 zone: fruntea, ochii, nasul, gura și bărbia sau 15 detalii caracteristice: inserția părului, fruntea, arcada sprâncenei, rădăcina nasului, dosul nasului, nara, vârful nasului, șanțul subbazal, buza superioară, buza inferioară, bărbia, osul bărbiei, sprânceana, coada sprâncenei și aripa nasului (Fig. 10).

1. Inserția părului

2. Fruntea

3. Arcada sprâncenei

4. Rădăcina nasului

5. Dosul nasului

6. Vârful nasului

7. șanțul subbazal

8. Buza superioară

9. Buza inferioară

10.Bărbia

12.Osul bărbiei

13.Aripa nasului

14.Coada sprâncenei

15.Nara

Fig. 10 Detalii caracteristice ale fetei

Fiecare element component al feței se descrie separat, cu ce are el mai caracteristic, astfel:

Părul se descrie după linia de inserție frontală, care marchează locul de implantare a părului: dreaptă, ascuțită, circulară în sus, circulară în jos, ondulată (Fig. 7); după desime: des, normal, rar; după lungime: mare, mijlociu, mic; după culoare: neagră, castanie, blondă, roșcată, albă; încărunțire totală, parțială sau în șuvițe; grosime: subțire, mijlociu, gros; forma de prezentare: creț, ondulat, lins: coafura (portul părului): peste cap, cu cărare pe stânga sau pe dreapta, adus spre frunte. Interesează și perciunii: lungi, mijlocii, scurți, drepți sau oblici; calviția (chelia): frontala, tonsorală frontal-parietală, totală.

Fig. 7 Inserția părului: 1) Circulară în jos 2) Circulară în sus 3) Dreaptă

Fruntea se descrie după profil, înălțime, lățime, inclinare, particularități (proeminența arcadelor sau a boselor frontale), mod de ridare și distanța dintre riduri.

Sprâncenele se descriu după amplasare: sprâncene îmbinate, apropiate, depărtate, ridicate sau coborâte pe ochi; după formă: rectilinie, arcuită, unghiulară; după grosime: groase, mijlocii și subțiri (Fig 4); după culoare: negre, blonde, șatene, roșcate, albe. Particularitățile în acest sens sunt reprezentate de sprâncenele îmbinate, stufoase, ridicarea unor fire, lipsa sprâncenelor.

Fig.4 Forma și grosimea sprâncenelor

Ochii se descriu după formă, poziție: ochi drepți, ochi cu comisurile interne coborâte, ochi cu comisurile externe coborâte (Fig. 9); mărime: mari, mijlocii, mici, iar o particularitate în acest sens o reprezintă un ochi mai mare decât celălalt; culoare: căprui, negri, albaștri, verzi, galbeni sau de culori diferite (Fig. 2); spațiu interocular care poate fi mic, mijlociu sau mare, particularitățile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite. Ca particularități ale privirii există strabismul, care este o anomalie ce constă în lipsa de paralelism a axelor globilor oculari, având drept urmare privirea crucișă și poate fi stâng convergent sau divergent ori drept divergent sau convergent. ( Fig. 11)

Fig.2 Exemple de culori de ochi

Fig. 9 Diferite forme ale ochilor 1) cu comisurile externe coborâte 2) cu comisurile externe ridicate 3) drepți.

Fig. 11 Tipuri de strabism a) stâng convergent b) drept convergent c) drept divergent c) stâng divergent

Fig.11 Tipuri de forme ale ochilor

Nasul este elementul reținut cu mai multă ușurința, cu un rol important în identificare și are următoarele elemente componente: rădăcina, linia dorsală sau muchia, înălțimea, lățimea, baza, conformația narilor, culoarea. (Fig. 13)

Fig. 13 Elemente componente ale nasului

În raport de mărimea generala a feței, nasul este mare, mijlociu sau mic. Rădăcina nasului poate fi mare, mijlocie sau mica. Muchia nasului este dreaptă, convexă, concavă, frânta sau ondulată. Baza nasului poate fi coborâtă, orizontală sau ridicată, iar proeminența se apreciază după lungimea bazei sale, în mică, mijlocie și mare. (Fig. 1)

Nasul poate prezenta o serie de particularități cum sunt: nările depărtate, osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat spre stânga sau spre dreapta, nas ondulat, nas în șa, vârful în formă de sferă, vârful nasului bilobat sau turtit, nările lipite sau referitoare la culoare cum ar fi nasul roșu.

În literatura de specialitate se precizează că din cauza operațiilor estetice ale nasului sau ale oricăror elemente faciale, pot interveni modificări în înfățișarea persoanei, de natura să facă dificilă identificarea, aspect ce nu trebuie omis, mai ales in cazul femeilor.

Fig.1 Variante ale nasului

Gura se descrie după mărime: mică, mijlocie, mare; după contur: cu comisuri orizontale, ridicate sau coborâte ( Fig. 12); după ținută: închisă sau întredeschisă. Ca particularității ale gurii sunt rictusul, gura întredeschisă în partea dreaptă sau stânga, gura exagerat de mare, gura oblică etc.

Fig. 12 Variante ale formei si mărimii gurii

Buzele se descriu după proeminentă: mică, mijlocie, mare, iar ca particularitate în acest sens avem buza superioară sau inferioară proeminenta; grosime: groase, mijlocii, subțiri; după malformații: buza de iepure, sesizabilă

chiar și după o operație estetică, buza superioară ridicată, buza inferioară coborâtă etc.

Dinții prezintă importanță la portretul vorbit deoarece aceștia se observă în timpul vorbirii. Ei se descriu după mărime, distanță, poziție, culoare și grad de uzură. Ca particularități, dintii pot fi rupți, cu plombe vizibile, dinți falși, îmbrăcați, lipsa dinților de pe maxilarul superior sau inferior, proteze etc.

Descoperirea dinților în timpul vorbirii și al râsului, de asemenea, constituie o particularitate care trebuie menționată în fișa de înregistrare.

Bărbia se descrie după înclinare: dreapta, oblică, proeminenta; după înălțime: mică, mijlocie, înaltă; după lățime: lată, mijlocie, ascuțită și după particularități: bărbia bilobată sau cu gropiță.

Barba și mustățile sunt descrise după formă, mărime și culoare. Barba poate fi: mare atunci când cuprinde toată fața și părul este lung), barbișon (când cuprinde toată fată dar părul este scurt), guler (continuare a perciunilor), musca (mănunchi de fire sub buza inferioară), cioc (de dimensiuni mici, cuprinzând întreaga bărbie). Mustața poate fi: mare, cu colțurile ridicate; mare, cu colțurile drepte; mare, cu colțurile coborâte; tăiată mărunt pe buze; coada de rândunică (pe porțiunea foselor nazale) etc.

Urechea constituie elementul cel mai important în descrierea unor persoane, pentru că structura cartilaginoasa rămâne neschimbată toată viața și prezintă forme strict individuale la fiecare persoană.

Urechea interesează atât în privința aspectului general, poziția față de cap, cât și sub aspectul elementelor sale componente.

Pavilionul urechii are cele mai multe detalii dintre toate părțile fetei și descrierea lor amănunțită constituie o garanție pentru identificarea persoanei care este alcătuit din: helix, antehelix, tragus, antetragus, lob, concă, fosă sau depresiunea digitală și fosa naviculară sau depresiunea luntrei. (Fig. 14)

1. helixul original

2. helixul anterior

3. helixul superior

4. helixul posterior

5. antehelixul superior

6. antexelixul mediu

7. antehelixul inferior

8. tragusul

9. antetragusul

10. lobul

11. conca

12. depresiunea digitală

13. depresiunea naviculară

Fig. 14 Detaliile pavilionului urechii

Helixul este bordura urechii, fiind împărțit în 3 zone: helix originar, helix superior și helix posterior;

Antehelixul este proeminența cartilaginoasă paralelă spre interiorul urechii cu helixul superior și posterior;

Tragusul, proeminenta cartilaginoasă, situat lângă orificiul auditiv, care poate fi ascuțit, bifurcat și proeminent, iar ca particularitate se întâlnește tragusul bilobat;

Antetragusul este tot o proeminență cartilaginoasă, aflată intre conca și lobul urechii, opus tragusului. Acesta se descrie după inclinație (orizontală sau oblică), marime ( mare, mijlociu sau mic) și după contur ( drept, bombat sau concav);

– Lobul este partea inferioară a pavilionului, de forma cărnoasă și poate fi descris după mărime ( mic, mijlociu sau mare), după contur ( rotund, drept sau triunghiular) și după aderență (lipit sau dezlipit de față). Ca particularități sunt evidențiate: perforația pentru cercei, cu riduri, cu păr, cu negi, cu crestături și bilobat;

– Conca sau canalul auditiv extern se prezintă sub formă de pâlnie și este descris după profunzime sau mărime ca fiind mic, mijlociu sau mare;

– Fosa sau depresiunea digitală se află sub helixul superior și în spatele helixului anterior;

– Fosa naviculară sau depresiunea luntrei are o formă alungită și este situată între helixul superior-posterior și antehelix.

– Culoarea pielii variază în funcție de rasă și se descrie după culoare (albă, neagră, roză, brună, galbenă, palidă), după dilatația porilor ( mare, mijlocie, mică) și după semnele particulare ( negi, alunițe, eczeme, acnee, cicatrici).

– În ceea ce privește culoarea pielii trebuie avute în vedere posibilitățile de modificare naturală a nuanței de culoare prin expunerea la soare, de modificare artificială a culorii pielii prin bronz artificial sau prin folosirea fardurilor, machiajul putând fi folosit în scop infracțional.

– Ridurile sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc și se descriu după forma și adâncime. Cele mai importante riduri pentru identificarea persoanei sunt cele frontale și oculare pentru că au multe particularități sub aspectul conturului, adâncimii și numărului.( Fig. 8)

Fig. 8 Ridurile feței privite din față si din profil

După zona în care sunt repartizate există: riduri frontale care pot fi descrise după contur ca fiind drepte, arcuite și sinuisoidale și după locul de răspândire sunt pe toată fruntea, în regiunea centrală a frunții și la rădăcina nasului; riduri oculare care se formează deasupra nasului între cele două sprâncene sau sub ochi; riduri temporare care sunt dispuse între unghiul extern al ochiului și tâmplă și pot avea formă de evantai, fiind denumite „laba de gască”; riduri bucale, ridurile trangusului, ridurile obrazului, ridurile gâtului.

Semnele particulare sunt elementele cele mai importante pentru identificarea persoanelor și a cadavrelor. Ele reprezintă defecte anatomice sau funcționale sau se datorează unor malformații congenitale, intervenții chirurgicale, accidente etc. și pot fi de o mare diversitate cum ar fi: cicatricile, culoarea pielii, existenta unor negi, alunite, pete, semne din nastere, ridurile fetei, semne particulare ca urmare a practicarii unor meserii, precum si tatuajul.

Tatuajul ca semn particular cu o valoare deosebită în procesul identificării persoanelor și a cadavrelor, poate fi realizat în relief, prin incizii făcute în piele sau imprimat cu înțepături prin care se introduce o substanță colorată. (Fig. 15) De regulă, pentru tatuajul ornamental, se preferă pieptul, spatele și brațele și prin intermediul acestuia se pot deduce profesia persoanei, concepțiile sale religioase, politice sau anumite pasiuni. La studierea și descrierea unui tatuaj se iau în vedere culoarea, simbolul, regiunea corpului pe care se afla, iar când cuprinde anumite cuvinte se menționează și acestea.

În afara descrierii, tatuajul se fotografiază la scară, iar dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui chirurgicală, cu ajutorul fotografiei sub radiații infraroșii, i se poate observa forma inițială, datorită resturilor de pigment rămase în țesut.

Fig. 15 Exemple de tatuaje

Cea mai mare parte din populație prezintă cicatrici care sunt legate de un eveniment traumatic de care își amintesc cu precizie, acest lucru fiind valabil în special pentru cicatricile de la nivelul feței, dar și la nivelul restului corpului dacă sunt de dimensiuni semnificative. Pe lângă faptul că este fixat puternic în memorie evenimentul care a dus la formarea cicatricii, rudele și apropiații pot relata cu precizie de când și cum s-a întamplat evenimetul traumatic. Prin acest aspect, cicatricile pot fi folosite în identificarea persoanelor, fie în cazul persoanelor vii sau a celor decedate. Procedura standard a medicului legist este să noteze în detaliu caracteristicile morfologice ale cicatricii și eventual să facă fotografii în cazul în care exista dubii cu privire la identitatea persoanei. Cicatricile care afectează zone cu importanță în exprimarea limbajului non-verbal sau cele care modifică simetria naturală a feței, conduc la prejudiciu estetic sau la sluțire.

Cicatricea este țesut fibros la nivelul pielii, fără anexe epidermice ( foliculi piloși și glande sudoripare ) format în urma procesului de vindecare a unei leziuni care depășește membrana bazală a epidermului.

Cicatricile reprezintă un element facil de identificare a persoanei, forma poate indica natura armei cu care s-a produs, vârsta cicatricei, dacă corespunde cu data probabilă a producerii atacului, poate fi folosită ca și probă în justiție.

Cicatricile rămân un marcăr în timp a unui traumatism.

3.2. Descrierea semnalmentelor dinamice

Prin descrierea semnalmentelor dinamice, denumite și funcționale, se completează posibilitățile de identificare și constă în precizarea anumitor deprinderi ale persoanei cum ar fi: ținuta corpului, felul mersului, mimică, pantomimă, vocea, vorbirea.

Ținuta corpului este determinată de modul de contractare a mușchilor în mers, de armonia mișcărilor, activitatea profesională, precum și de anumite afecțiuni fizice sau psihice. Se face diferența între atitudinea rigidă, caracteristică unor profesii precum cea de militar, datorită cerințelor profesionale de a avea ținuta dreaptă, mersul întins, capul sus și continuă să-și păstreze aceasta ținută în toate împrejurările, chiar și la o vârstă înaintată și atitudinea de deferenta caracteristică unor profesii precum cea de contabil sau cea de cercetător științific datorită faptului că desfășoară o activitate de birou, în biblioteci și au ținuta corpului aplecată, cu umerii aduși înainte sau cu un umăr mai jos decât celălalt. Tot datorită profesiei sau a activităților extraprofesionale, se evidențiază atitudinea relaxată caracteristică sportivilor, geologilor, vânătorilor etc.

Ținuta capului poate fi dreaptă, aplecată spre stânga sau spre dreapta, înainte sau pe spate, fiind apreciată în contextul ținutei generale a corpului. Ținuta capului poate să fie determinată și de anumite boli sau ca rezultat al unor accidente ori de existența unui tic nervos.

Ținuta mâinilor constituie un element important în identificarea persoanelor după metoda portretului vorbit pentru că unele persoane sunt obișnuite să țină mâinile la spate sau pe reverul hainei, în timp ce altele, în timpul vorbirii, gesticulează, își freacă mâinile sau le țin în buzunarele pantalonilor – obișnuință mai ales la persoanele cu funcții de conducere sau needucate.

Mersul este o altă caracteristică la descrierea persoanelor după metoda portretului vorbit. Mersul devine o mișcare stereotip, pe care omul o execută în mod instinctiv, iar în acest sens obiceiul unei persoane cu un anumit mers este determinat de lungimea piciorului, greutatea corpului, activitatea profesională, precum și anumite boli. Persoanele înalte au, de regulă, un mers lent, pasul întins spre deosebire de persoanele scunde și cu un caracter coleric sau sangvinic care au mersul grăbit, avântat, cu aruncarea piciorului înainte și cu mișcarea ritmică a brațelor și a corpului.

Prin modul de manifestare se înțelege gestica sau vorbirea și este în funcție de personalitatea și temperamentul unei persoane. O persoană poate fi calmă, agitată, nervoasă, lentă, impulsivă, volubila etc. Sunt semnificative, la unele persoane, încrețirea frunții, mișcarea sprâncenelor, clipirea rapidă, frecatul mâinilor sau rosul unghiilor ca exteriorizare a îndoielii, fricii, ironiei, a revoltei etc.

Vorbirea, deși teoretic nu poate fi considerată o caracteristică a semnalmentelor exterioare, trebuie inclusă în conturarea portretului vorbit datorită particularităților de genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, răgușite, vorbirea cu erori gramaticale, în fraze lungi și confuze și întrerupte din cauza unor boli. De asemenea, vorbirea poate prezenta defecte precum bâlbâiala ce constă în pronunțarea nedeslușită a sunetelor sau a cuvintelor, repetându-se sau impedicandu-se rostirea lor din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării. Aceasta poate fi clonica ce constă în repetarea unei silabe, de regulă prima silabă și tonică ce presupune dificultatea de a articula prima silabă. Un alt defect al vorbirii este tahilalia ce constă în ritmul accelerat al vorbirii, iar bradilalia este caracterizată printr-o vorbire încetinită. La unele persoane se întâlnesc defecte în vorbire precum dislalia care este o tulburare a vorbirii caracterizată prin deficiențe în pronunțarea unor sunete precum r, s, j, z sau grupuri de cuvinte, înlocuirea sunetelor care nu pot fi pronunțate cu alte sunete, pronunțarea neclară, incorectă sau deformată a unor sunete, manifestări care ne determina să apreciem vorbirea cuiva ca fiind sâsâită, peltică sau pe nas.

Chiar dacă se descriu amănunțit elementele prezentate, este necesar să se țină cont și de încercările infractorilor cu experiență care încearcă să-și deghizeze vocea, mersul, ținută, precum și îmbrăcămintea. Deghizarea se poate practica în momentul comiterii infracțiunii, fiind mai ușor să se modifice aspectul exterior sau unele trăsături dinamice pentru o perioadă scurtă de timp , decât să se ascundă permanent, de teamă de a nu fi descoperit.

În literatura de specialitate se precizează că dintre semnalmentele exterioare ale unei persoane se rețin mai ușor vârstă, sexul, înălțimea, mărimea capului, culoarea părului și a tenului, forma nasului, mersul, mimică, vocea, eventualele malformații și mai ales acele particularități care se abat de la normalitate.

Din punct de vedere al raportului tactic criminalistic se arată că succesul unei identificări pe baza descrierii semnalmentelor exterioare depinde, în mare parte, de modul în care sunt ascultați martorii și de felul cum sunt interpretate declarațiile lor. De exemplu, un anchetator ce începe pe un ton sever, acuzator, într-un mod autoritar, va provoca persoanei ascultate o stare de disconfort, caracterizată de anxietate, lipsa de încredere în prestația anchetatorului și în desfășurarea ulterioară a anchetei. Deci, ascultarea martorului presupune din partea organului judiciar, nu doar pricepere, ci și prudentă, pentru a se obține declarații precise, obiective și referitoare la imaginea infractorului.

Percepția și redarea de către martor a imaginii unei persoane sunt procese ce depind de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi (distanța, condiții de iluminare, starea timpului, fidelitatea memoriei, stările emotive, vârstă), de natură să influențeze uneori decisiv obiectivitatea mărturiei. De exemplu, este necesară adaptarea strategiilor de ascultare la particularitățile psihologice ale martorului intrat în influența procesului de îmbătrânire care este evident, după vârsta de 65 ani, regresia fiind mai accentuată după 70-75 ani. Percepția și redarea de către un martor în vârstă a imaginii unei persoane poate fi mai puțin obiectivă deoarece înaintarea în vârstă determina scăderea evidentă a posibilităților de recepție senzorială, mai ales vizuală și auditivă. În acest sens, ascultarea martorilor trebuie să se facă prin respectarea și aplicarea regulilor tacticii criminalistice.

Metode tehnice de realizare a portretului vorbit

1. Portretul schițat sau schiță de portret este un procedeu de identificare criminalistică care constă în schițarea unui portret după descrierea martorilor sau a persoanei vătămate de către un desenator cu calități plastice foarte bune (fig. 16). Acesta reprezintă o metodă care are rolul de a înlătura, cel puțin în parte, lipsurile determinate de modul în care o persoană apreciază sau descrie semnalmentele exterioare.

Sunt împrejurări în care persoană de identificat a fost percepută în condiții aparent bune, însă fie din cauza momentului îndepărtat în care se face ascultarea, fie posibilităților reduse de descriere de către martor este aproape imposibil să se realizeze un portret vorbit utilizabil la identificare.

În practică, deși acest mijloc tehnic oferă rezultate remarcabile, se aplica mai rar din cauza numărului insuficient de desenatori de care dispun organele de cercetare penală.

Fig. 16 Portretul schițat

2. Fotorobotul a fost introdus în 1952 de comisarul francez Pierre Chabot și presupune alcătuirea unui portret, pe baza descrierilor, din fragmente fotografice. Acesta este o metodă de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente faciale preluate din fotografii ale semnalmentelor unor persoane diferite.

Din punct de vedere tehnic, albumul destinat identificării este compus dintr-un set de fotografii executate în condiții similare de încadrare și mărime, astfel încât zonele frontală, nazală și bucala să se suprapună perfect. Unele albume presupun fotografii care cuprind cinci zone pentru a lărgi gama posibilităților de realizare a portretului robot. Fotografiile sunt selecționate de-a lungul acestor zone, ceea ce permite martorului să aleagă și să combine zonele faciale pe care le consideră mai apropiate de imaginea percepută, iar la final imaginea obținută se retușează, după care se refotografiază.

În practică a dat rezultate relativ modeste, îndeosebi din cauza unor dificultăți tehnice de realizare, de aceea nu se poate vorbi de o generalizare efectivă a acestei metode.

3. Identi-kit-ul și Photo-identi-kit-ul îl au drept autor pe șeriful Mc. Donald din Los Angeles, care le-a introdus în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și sunt truse de reconstituire a portretului unei persoane pe baza semnalmentelor descrise de victima și de martori (fig. 17).

Acestea se număra printre metodele tehnice utilizate frecvent în practică organelor de cercetare penală. Se pune la dispoziția martorului sau a victimei un album ce conține zeci de variante ale elementelor faciale. Fiecare element facial din album este reprodus separat pe o peliculă transparentă, purtând același număr de cod.

Persoana care se ocupă cu alcătuirea portretului robot alege din album o variantă caracteristică fiecărui element facial, după care se scot peliculele corespondente acesteia, care sunt așezate, prin suprapunere, pe un suport special, cu geam mat, iluminat de jos, iar compoziția grafică rezultată poate fi retușata și completată cu diverse elemente ce existau pe capul sau pe fata persoanei atunci când a fost observată, putând fi transmisă către unitățile de cercetare și umarire penală.

În trusa Identi-kit-ului sau Photo-identi-kit-ului se regăsesc, pe lângă caracteristicile morfologice ale figurii umane, o serie de elemente accesorii cum sunt ochelarii, pălăriile, mustățile etc.

Fig. 17 Identi-kit-ul

4. Mimicompozitorul (MIMIC) este o metodă care se aseamănă cu identi-kit-ul, dar este mai perfecționată, Acesta este dispozitiv care are forma unei cutii prevăzute cu un ecran pe care sunt proiectate elemente faciale transpuse pe 6 filme , fiecare cu o lungime de 36 mm, cuprinzând câte 300 de elemente faciale. Imaginea compusă pe ecran poate fi fixată fotografic cu un aparat de tip Polaroid aflat în compunerea dispozitivului.

5. Sintetizorul fotografic este o variantă perfecționată a fotorobotului datorită faptului că permite compunerea de elemente faciale naturale și are la baza aceleași principii de compunere a imaginii. Se realizează într-un timp foarte scurt un montaj cu ajutorul a patru dispozitive ce proiectează pe ecran câte o zonă a feței. Variantele de elemente faciale sunt selecționate din fotografii obișnuite, ceea ce conferă compoziției un grad sporit de autenticitate.

6. Portretul robot computerizat constă în compunerea elementelor faciale cu ajutorul tehnicii de calcul electronic, atât prin exploatarea informațiilor furnizate de martori sau victimă privitoare la elementele faciale caracteristice, cât și prin utilizarea unor date stocate în memoria computerului referitoare la infractori identificați și persoane dispărute (fig. 18).

Dificultățile de identificare pe baza portretului vorbit sau prin intermediul metodelor tehnice de tipul fotorobotului, identi-kit-ului etc. întâlnite în practică, au condus la căutarea unor noi modalități de realizare a portretului robot, iar pentru acesta specialiștii au recurs la tehnica de calcul electronic, care se dovedește a fi foarte practic.

Principalul avantaj al utilizării portretului robot computerizat constă în faptul că se exploatează eficient datele furnizate de martori sau victimă, chiar dacă pot fi exprimate imprecis și utilizarea altor date, stocate în fișierele criminalistice, privitoare la persoane care au săvârșit infracțiuni, sunt suspecte sau date în urmărire.

Fig. 18 Portretul robot computerizat

Dintre tehnicile folosite în prezent amintim proiectul SIGMA, utilizat în special de poliția criminalistică germană, sistemele IBM și MACINTOSH PLUS ultilizate și de poliția romană.

Sistemul de recunoaștere Imagetrak a fost implementat în 2004 la nivel național, cu stații de lucru la fiecare inspectorat județean de poliție și la Serviciul Criminalistic din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București.

Acesta este un sistem integrat care stochează și examinează fotografii de semnalmente, date antropometrice, semne particulare și date despre fapta ilicită și modul de operare, în scopul identificării unor categorii de persoane care au săvârșit fapte penale și al clasificării unor aspecte de interes operativ în activitatea Poliției și a altor unități din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Sistemul de recunoaștere facială Imagetrak înlocuiește cu succes mapele clasice cu fotografii de semnalmente, utilizate în identificarea persoanelor, prin prelucrarea și stocarea la nivel național a fotografiilor și a datelor, de stare civilă ale persoanelor în stare de arest sau în libertate, ca rezultat al comiterii de infracțiuni prin diverse moduri de operare.

În sistemul Imagetrak fotografia este digitalizata într-un limbaj pentru computer, procesată și stocată într-o bancă de date și se folosește un algoritm de căutare facială care este independent de culoare, mai exact la căutare nu se ia în considerare culoarea fotografiei sau culoarea pielii.

Prin portretul robot computerizat este posibilă exploatarea fotografiilor infractorilor, a persoanelor dispărute sau neidentificate, pe lângă informațiile oferite de martori sau victimă, lucru care era imposibil în ipoteza alcătuirii unui portret robot clasic.

CAPITOLUL III

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE

1. Noțiuni generale

Identificarea persoanei după voce, înregistrată pe diferite suporturi magnetice constituie, în prezent, una dintre metodele tehnico-științifice moderne, pe care Criminalistica le pune în sarcina stabilirii adevărului și a descoperirii infractorului. Referitor la această metodă, se impune precizarea că ea nu se restrânge numai la cazurile penale, putând fi folosită cu succes și în cele civile, cum ar fi, de exemplu, procesele având ca obiect pretențiile între persoanele fizice, tăgada paternității, divorțul etc.

Identificarea vocii infractorilor este un aspect destul de dificil de rezolvat de către criminaliști.

Deși putem presupune că fiecare voce este unică ( măsura în care poate fi apreciat acest aspect, nu are fundamente demonstrate științific, ci ne putem baza pe experiențele proprii de recunoaștere a vocii persoanelor familiare – familie, rude, prieteni – artiști , actori, cântăreți etc.), problema în identificarea vocii, constă în faptul că vocea unui individ poate diferi sub mai multe aspecte, astfel că timbrul vocii poate varia în funcție de interlocutor, de mesajul pe care dorim să îl transmitem, de cât de formali dorim să fim sau câtă emoție vrem să transmitem. De asemenea, o răceală poate face ca vocea să sune diferit sau dacă pe fundal, în momentul vorbirii se produc zgomote de intensitate variată sau dacă vorbitorul intenționează deghizarea vocii.

Individualitatea vocii și a vorbirii este fundamentul științific al identificării sau stabilirii autenticității unei înregistrări. Aceasta este determinată de diverse particularități anatomice sau fiziologice și permite individualizarea clară a unei persoane de o altă persoană pe baza unor caracteristici de natură diferită.

Pentru a pune bazele unui astfel de proces de identificare este indispensabilă descoperirea de urme sonore ale vocii și vorbirii, a căror existență este determinată de răspândirea pe scară din ce în ce mai largă a mijloacelor electronice de înregistrare fonică.

Examinarea criminalistică a urmelor sonore pentru identificarea persoanelor, inclusiv pentru constatarea unor împrejurări în care a fost săvârșită fapta, a devenit, deci posibilă datorită punerii la punct a unor metode științifice, la care și cercetătorii romani au căutat să-și aducă o contribuție importantă.

În literatură de specialitate au fost enunțate opinii potrivit cărora fundamentul științific al metodei exprimate constă în specificitatea elementelor proprii fiecărei voci, mai exact, particularitățile care determină individualitatea vocii fiecărei persoane, astfel:

1. Particularitățile de construcție ale aparatului fonorespirator, ale fiecăruia dintre componentele sale – plămâni, bronhii, trahee, laringe, coarde vocale, cavități bucale și sinuzale – determină diferențierea persoanelor.

2. Particularitățile funcției fonatorii – rezistența coardelor vocale, presiunea și viteza aerului expirat – determinate de fiziologia specifică fiecărui act respirator.

3. Particularitățile determinate de modificări ale aparatului fonorespirator pot produce anumite modificări ale vocii cum ar fi laringitele, paraliziile, diafoniile de natură psihică, ce includ o gamă de modificări, de la o simplă răgușeala, până la afonie.

O proprietate esențială a vocii este stabilitatea pe durata vieții, de la perioada pubertății, moment în care vocea se schimbă și rămâne relativ stabilă până la bătrânețe când apar unele modificări precum răgușeala, tremur al vocii sau prelulgirea timpului de fonație sau în situația în care survin anumite maladii ale aparatului fonorespirator

2. Caracteristicile de identificare a vocii și a vorbirii

Pentru determinarea și aprecierea științifică a caracteristicilor vocii și vorbirii sunt indispensabile mijloacele tehnice speciale de evaluare, de tipul sonografelor. Acestea permit analize complexe ale caracteristicilor generale și individuale fonoacustice, spectrul lor de audiofrecvența fiind situat între 5 și 16000Hz și vizualizează caracteristicile vocii, prin transcrerea lor grafică sub forma vocogramelor.

Prin caracteristici generale ale vorbirii se înțeleg particularitățile relativ neschimbătoare ale vorbirii proprii unui grup de subiecți, care pot contribui la restrângerea cercului persoanelor suspecte, iar caracteristicile individuale ale vorbirii presupun acele particularități relativ neschimbătoare proprii fiecărui vorbitor și pot contribui în unele cazuri la excluderea unor persoane din cercul de suspecți, iar în alte cazuri la identificarea vorbitorului.

a. Caracteristicile vocii

Vocea are caracteristici acustice generale precum:

configurația de ansamblu a formaților transcriși pe vocograma;

durata de pronunțare a unui cuvânt, propoziție sau fraza;

intensitatea vocii;

alte caracteristici: dinamica vocii, respirația în timpul emisiunii vocale, tranziția, formantul de nazalitate etc.

În ceea ce privește examinarea frecvenței vocii se are în vedere frecvența formantiala și, mai ales, frecvența tonului fundamental, fiind o caracteristică neschimbătoare a vocii.

Caracteristicile acustice individuale sunt formate dintr-un complex de frecvențe, compus din:

frecvența de rezonanță a cavității aparatului vocal sau formanții;

frecventa specifică sunetelor nazale și frecvența vocii;

b. Caracteristicile vorbirii

Vorbirea prezintă particularități de expresie și stil, specifice unui anumit grup de persoane, iar acestea sunt:

particularități fonetice (accent, prescurtări de cuvinte, intonație, corecturile etc.);

particularități fonetice străine, întâlnită la persoanele care au o altă limbă maternă decât cea vorbită în momentul audiției;

particularități gramaticale de ordin morfologic sau sintactic;

defectele de pronunție și particularitățile lexicale, cum sunt cele specifice regiunii din care provine vorbitorul sau caracteristice anumitor profesii.

3. Expertiza criminalistică a vocii și a vorbirii

Expertiza criminalistică a vocii și a vorbirii oferă soluții în identificarea persoanelor, dar și în alte domenii precum stabilirea autenticității fonogramei în litigiu, stabilirea eventualei deghizări etc.

Expertiza criminalistică a vocii și a vorbirii se efectuează de către Institutul Național de Expertize Criminalistice. Această instituție își desfășoară activitatea în baza Hotărârii Guvernului nr. 368 din 3 iulie 1998 privind înființarea Institutului Național de Expertize Criminalistice, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 458 din 15 aprilie 2009 și a Ordinului Ministrului Justiției nr. 441/C/1999.

De-a lungul timpului, metodele și procedeele de identificare criminalistică după voce și vorbire au fost puse la punct de fonocriminalisti. Acest lucru a fost preconizat și de expertul Anghelescu Ion (1934 – 1985) în lucrarea sa „Expertiză criminalistică a vocii și a vorbirii”.

Problemele care ar trebui rezolvate prin expertiză criminalistică a vocii și a vorbirii de către specialiștii fonocriminalisti sunt:

1. Stabilirea autenticității înregistrărilor audio sau video în interesul stabilirii falsurilor în situațiile în care se înlocuiesc unele cuvinte cu altele, aparținând aceleiași persoane, dar au fost rostite în alte împrejurări, situații în care sunt șterse cuvinte sau fraze sau în cazul întreruperilor făcute în timpul înregistrării. În acest sens, expertizele sunt solicitate în cazul copiilor după înregistrările autentice.

2. Identificarea persoanei vorbitorului fără abaterea de la anumite condiții de calitate privind înregistrarea în litigiu, pe baza modelului de comparație, prin stabilirea unor date despre apartenența la gen, vârstă, sex, profesie, eventuale boli ale aparatului respirator, zona din care provine, dacă a fost constrâns să vorbească, dacă a citit sau a vorbit liber etc.

3. Determinarea eventualei deghizări sau modificări a vocii și a vorbirii prin acoperirea microfonului cu o batistă, astuparea nasului, prin vorbirea în șoaptă sau modificarea tonalității.

Pentru a se obține rezultatele dorite, în metoda identificării după voce și vorbire se parcurg aceleași etape comune oricărei expertize criminalistice destinate identificării persoanei: examinarea comparativă, demostratia și formularea concluziilor certe, care pot fi negative sau pozitive, probabile sau de imposibilitatea rezolvării problemei.

În vederea obținerii rezultatelor dorite este important ca organul judiciar care dispune efectuarea expertizei după voce și vorbire să urmeze cerințele necesare pentru a obține modele de comparație de calitate. În acest sens se apelează la mijloace tehnice de înregistrare (magnetofon, microfon și banda) asemănătoare cu înregistrările din litigiu, dar de o calitate mult mai bună. Imprimările se realizează în aceleași condiții similare de loc, de fond sonor și cu aceeași viteză de înregistrare și se va cere persoanei să folosească același mod de pronunțare.

Posibilitățile de identificare a persoanei după voce și vorbire sunt reale și puse la punct pe plan teoretic, dar în ceea ce privește aplicarea lor la specificul procesului judiciar, sunt încă perfectibile, iar acest lucru este atestat de eforturile specialiștilor preocupați de găsirea celor mai fiabile metode de examinare criminalistică a vocii și a vorbirii, astfel încât ele să iasă cât mai mult afară din sfera subiectivismului. De aceea magistrații trebuie să manifeste atenția cuvenită în dispunerea și interpretarea rezultatelor acestor expertize.

Sistemele informatice de identificare vocală, permit astăzi că înregistrările analogice să fie ameliorate prin numerizarea lor, filtrarea și analiza spectrală prin computer.

O echipă de cercetători din cadrul Departamentului de Lingvistică – dr. Kirsty McDougall, dr. Gea de Jong, Toby Hudson și profesorul Francis Nolan – efectuează cercetări inovatoare în identificarea vorbitorilor în proiectul DyViS (Variabilitatea Dinamică în Vorbire).

Pentru a investiga problema variației în vocea unui vorbitor, echipa DyViS a creat o bază de date pe scară largă cu înregistrări ale limbii engleze britanice din sud, vorbită într-o gamă largă de stiluri de vorbire. Vorbitorii au participat la mai multe sarcini: martori într-un interviu al poliției în care trebuiau să "mintă" despre un anumit scenariu, un apel telefonic cu un prieten care implica un stil de vorbire mai casual și relaxat și o serie de sarcini de lectură. Toate sarcinile de vorbire au inclus o selecție specială de cuvinte pe care participanții trebuiau să le rostească în diferite contexte. Aceste date permit cercetătorilor să investigheze modul în care trăsăturile fonetice ale acestor cuvinte se schimbă pentru un anumit individ în diferitele stiluri de vorbire și în ce măsură aceste caracteristici pot fi folosite pentru a distinge indivizii.

O caracteristică particulară examinată este un fenomen cunoscut sub numele de "dinamica frecvenței de formare". Formatele frecvente sunt rezonanțele tractului vocal în timpul vorbirii – frecvențele la care vibrațiile de aer sunt la amplitudinea maximă a tractului vocal în sunetele de vorbire, cum ar fi vocalele. Formatele frecvente apar ca benzi întunecate orizontale, aproximativ, pe o spectrogramă, o reprezentare generată de calculator a semnalului de vorbire acustică. Aceste frecvențe sunt indicii puternice pentru identitatea difuzorului, deoarece sunt determinate atât de dimensiunile fizice ale tractului vocal al unui vorbitor, cât și de modul în care difuzorul configurează organele vocale pentru a produce fiecare sunet.

Studiile anterioare privind diferențele difuzoarelor au măsurat de obicei frecvențele formantului numai în centrul sunetului. Cercetarea DyViS merge dincolo de aceste măsuri "statice" pentru a investiga dinamica frecvențelor formante, care reflectă mișcarea organelor de vorbire ale unei persoane și sunt susceptibile de a dezvălui diferențe mai fine între vorbitori. La fel cum oamenii prezintă stiluri personale pentru mersul pe jos, alergare și alte activități motrice calificate, își mișcă organele vocale în moduri individuale atunci când produc vorbe.

Împreună cu cercetarea asupra altor trăsături de vorbire investigate de echipa DyViS, această lucrare oferă noi direcții esențiale pentru rezolvarea problemei extragerii "semnăturii" vorbitorului din semnalul de vorbire. Rezultatele din proiectul DyViS sugerează că trăsăturile dinamice ale vorbirii ar putea oferi un indiciu în identificarea vorbitorilor, care are aplicații clare în dovezile medico-legale – în compararea vocii și discursului în scopuri de identificare și în analiza înregistrărilor de vorbire.

Cercetarea, de asemenea, are implicații importante pentru teoria fonetică. Modelele actuale de producție și percepție a vorbirii nu oferă o explicație bună a rolului variației individuale în comunicarea vorbirii. Analiza caracteristicilor dinamice ale discursului întreprinse de echipa DyViS va duce la evoluții teoretice importante în aceste domenii, contribuind la înțelegerea modului în care vorbitorii individuali pot comunica cu aceeași limbă, dar sună atât de diferit unul de celălalt.

CAPITOLUL IV

METODE CRIMINALISTICE DE IDENTIFICARE

A CADAVRELOR NECUNOSCUTE

Metodele tehnice de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare sunt utile și în cazul identificării cadavrelor necunoscute, dar aplicabilitatea lor este limitată de transformările firești prin care trece corpul uman, ca urmare a anumitor fenomene cadaverice sau din cauza acțiunii de distrugere a diverșilor factori. Astfel, pot apărea transformările tipice proceselor de putrefacție, care sunt semne pozitive tardive de moarte și pot fi distructive, semiconservatoare sau conservatoare, modificările determinate de intervenția autorului unui omor, care caută să distrugă sau să facă de nerecunoscut victima, distrugerea cadavrului de către viețuitoare ( animale, insecte etc.) sau din cauza unor evenimente precum incendii, cutremure etc.

Aceste situații cer folosirea de metode specifice a căror colaborare reprezintă rezultatul unei strânse legături dintre Criminalistică și Medicina Legală.

Criminalistică are legături semnificative cu această ramura a științelor medicale, existând domenii, cum ar fi cercetarea infracțiunilor contra persoanei, îndeosebi omuciderea, cercetarea urmelor biologice, identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmentele exterioare sau după resturile osoase etc.

Identificarea cadavrelor necunoscute poate fi efectuată în baza desenelor papilare dacă persoana s-a aflat în cartoteca poliției, iar în afară de aceasta, în practică sunt utilizate următoarele metode criminalistice:

1. Metoda supraproiecției constă în proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului necunoscut peste imaginea fotografică a persoanei dispărute, căreia se presupune că i-a aparținut craniul (fig. 20).

Metoda a fost aplicată pentru prima dată la Calcutta și presupune că pentru efectuarea expertizei, specialistul trebuia să dispună de o fotografie realizată în condiții cât mai apropiate de fotografia semnalmentelor, iar în lipsa acesteia se poate apela și la fotografii existente la serviciile de evidență a populației.

În ceea ce privește efectuarea examinării comparative, este necesară fotografierea craniului într-o poziție identică cu cea a capului din fotografia respectivă, iar aceasta operație se efectuează cu ajutorul unei aparaturi speciale ce permite poziționarea craniului sub aceleași unghiuri în care se află dispus capul persoanei dispărute din acea fotografie. Cele două imagini se suprapun pe un ecran pentru a se stabili coincidența sau necoincidența elementelor anatomice și antropometrice, iar rezultatul este fixat prin fotografiere. Fotograma reprezintă, astfel, principalul mijloc de ilustrare a concluziilor expertului antropolog.

Suprapunerea electronică a imaginilor reprezintă o variantă perfecționată a supraproiectiei și are la baza combinarea electronică a imaginilor craniului necunoscut și cele ale persoanei dispărute. Acest dispozitiv se compune din două camere de televiziune, o masă de mixare și un monitor TV, iar rezultatul examinării se fixează fotografic.

Fig. 20 Metoda supraproiecției

2. Reconstituirea fizionomiei după craniu este un procedeu care a fost pus la punct de savantul rus, M. M. Gherasimov, iar în România, de perfecționarea acestuia s-a ocupat Cantemir Rișcuția, specialist în antropologie și din această cauză mai este denumită și „metoda GHERASIMOV-RIȘCUȚIA”.

Acest procedeu aplicat de toate serviciile criminalistice constă în reconstituirea plastică și grafică a țesuturilor moi ale capului, potrivit unor standarde de grosime determinate științific. Întreaga operațiune se desfășoară pe craniul cadavrului căruia se încearcă să îi se afle identitatea.

Reconstituirea fetei se desfășoară în două etape: reconstituirea grafică și reconstituirea sculpturală sau plastică.

Reconstituirea grafică presupune într-o primă etapă mai multe desene ale craniului din față, din profil etc. și apoi marcarea cu ajutorul compasului, a punctelor care indică valoarea grosimii țesuturilor moi, după aceea punctele stabilite se unesc cu o linie, iar spațiul cuprins între linie și conturul craniului se hașurează și la final se reconstituie configurația nasului, a buzelor etc.

Reconstituirea sculpturală constă în aplicarea direct pe craniu a unor materiale plastice și modelarea acestora pe baza schemelor obținute în etapa reconstituirii grafice. (Fig. 3)

Fig.3 Reconstituirea sculpturală

Fig.4 Cranii pentru aproximarea reconstrucției faciale

Rezultatele acestei metode de identificare sunt de cele mai multe ori impresionante, majoritatea cazurilor atingând perfecțiunea, mai ales dacă se fac alegeri potrivite în ceea ce privește culoarea părului, a tenului etc.

Este de precizat că metoda reconstiuirii fizionomiei după craniu, ca și alte procedee criminalistice, poate fi utilizată într-o serie de cercetări cu caracter istoric privind reconstituirea fizionomiei reale a unora dintre personalitățile din viața politică, culturală sau științifică din România, aspect care depășește cadrul investigației penale.

3. Identificarea după resturile osoase face obiectul expertizei urmelor osteologice, specifică unui domeniu denumit în literatura medico-legală osteoantropometrie.

Această identificare nu era posibilă ca atare, în sensul stabilirii persoanei căreia i-au aparținut resturile osoase, cu excepția situației în care este descoperit craniul. În prezent, printr-o expertiză genetică se poate determina ADN-ul mitocondrial, profilul acestuia servind la identificare.

Eva mitocondrială este numele dat unei femei ipotetice reprezentând, în genetica umană, cel mai recent strămoș comun pe linie maternă (most recent common ancestor, abreviat MRCA în limba engleză ). Cu alte cuvinte, aceasta a fost femeia din care coboară toți indivizii populațiilor actuale pe linia maternă, prin mamele acestor mame și tot așa mai departe în trecut până când toate liniile converg la o singură persoană. Deoarece ADN-ul mitocondrial este transmis de la mamă la copii fără a suferi procesul de recombinare, toate moleculele de ADN mitocondrial de la fiecare persoană în viață sunt, prin definiție, descendente directe ale ADN-ul mitocondrial al acestei persoane. Deși se consideră că au trăit în perioade separate de mii de ani, Eva mitocondrială este corespondentul feminin al lui Adam cu cromozomul Y, cel mai recent strămoș comun pe linie paternă.

În domeniul geneticii, Eva mitocondrială se referă la cel mai recent strămoș comun pe linie maternă din care descind oamenii.

Fără o monstră de ADN nu este posibil să reconstruim un genom complet a unui individ ce a murit acum foarte mult timp. Dar analizând ADN-ul se poate estima părți ale genomului străvechi. ADN-ul mitocondrial și cromozomul Y sunt folosiți adesea pentru a lua urma lor în timp. ADN-ul mitocondrial este în general transmis nemodificat de la mame la copiii de ambele sexe.

Expertiza criminalistică osteologică este efectuată de un specialist antropolog care poate determina dacă urmele osteologice sunt sau nu de natură umană, dacă oasele aparțin mai multor persoane sau este vorba de un schelete întreg. Tot prin această expertiză se pot obține informații cu privire la vârstă, sex, eventuale boli de care a suferit o persoană în timpul vieții, ceea ce înseamnă o expertiză complexă, fiind dublată de o examinare biocriminalistică.

4. Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice sau odontologia este importantă datorită unor elemente specifice de individulizare pe care le prezintă, în mod natură, dantura unei persoane plus intervențiile stomatologice efectuate pentru întreținerea sau înlocuirea dinților.

Practică a demonstrat că expertiză odontologică este o metodă care conduce la identificare în situații deosebite, de exemplu: incendii, catastrofe naturale, accidente, distrugerea intenționată a corpului victimei prin diferite modalități etc., atunci când rămân puține elemente care mai pot oferi date cu privire la persoane.

Prin expertiză odontologică se pot oferi organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană, sexul, vârsta și tipul antropologic al persoanei, precum și timpul aproximativ cât a stat înhumat.

Identificarea pe baza lucrărilor dentare sau după radiografii dentare executate în timpul vieții presupune ținerea unei evidente stomatologice stricte, la zi.

Posibilitatea reconstituirii fizionomiei după dantură trebuie luată în calcul cu atât mai mult cu cât urmele dinților servesc, în anumite împrejurări, la astfel de reconstituiri. Cel mai bun exemplu întâlnit în practică este cel în care specialistul antropolog Cantemir Riscuția a alcătuit portretul robot al autorului unor omoruri deosebit de grave (cazul Râmaru), după urmele de mușcături lăsate pe corp. Cea mai mare provocare pentru renumitul antropolog a constat în faptul că trebuia să execute un portret robot pe baza unui mulaj format dintr-un dinte și jumătate, mai precis, atât pătrunsese în sânul stâng mușcătura criminalului. Din portretul robot rezultat reieșeau următoarele: criminalul avea prezenți toți dinții frontali inferiori și superiori, uzura dinților era de gradul doi, ceea ce corespunde unui subiect cu vârsta cuprinsă între 26 și 30 de ani, faptul că prezența o anomalie dentară deoarece subiectul musca deplasând mandibula spre dreapta în momentul închiderii gurii, statură medie de 1.72 – 1.75 m, cap rotund, ceafa turtită, fata înaltă, bărbie proeminentă, ochi negri, nas coroiat cu nări late, urechi înalte, păr negru și pilozitate accentuată. Victimele care au scăpat cu viața din mâinile criminalului și-au descris agresorul, iar semnalmentele corespundeau cu portretul robot exectutat de specialistul antropolog Cantemir Riscutia.

5. Identificarea prin expertiza fotografiei de portret este frecvent folosită de organele judiciare în stabilirea identității unui cadavru, căruia i se face o fotografie a semnalmentelor, după efectuarea toaletei sale.

Obiectivul principal al expertizei este identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută, prin compararea imaginilor fotografice ale detaliilor figurii umane, mai exact se compară două fotografii, dintre care una redă înfățișarea cadavrului necunoscut, iar cea de-a doua, imaginea unei persoane cu identitate necunoscută.

Principala dificultate a examinărilor este dată de faptul că de cele mai multe ori , expertului i se pun la dispoziție fotografii realizate în condiții tehnice diferite și pentru a se evita apariția erorilor de interpretare și formulare a unor concluzii eronate, se recomandă ca în cadrul aceluiași raport de expertiză să se folosească două sau mai multe din procedeele demostrative: confruntarea, juxtapunerea, caroiajul, măsurarea valorilor unghiulare și proiecția punctelor comune.

5.1. Confruntarea este o metodă care constă în prezentarea alăturată a fotografiilor și evidențierea prin marcare și descriere, a punctelor de coincidență sau necoincidenta dintre detaliile figurii umane. Cele mai concludente rezultate se obțin prin măsurarea distanței interpupilare și a distanței pentru fiecare pupilă și vârful nasului ori diverse semne particulare. De asemenea pot fi măsurate înălțimea și lățimea șanțului subnazal, distanța dintre vârful nasului și punctul în care lobul urechii adera la cutia craniană.

5.2. Juxtapunerea este un procedeu care se folosește pentru a ilustra continuitatea liniara a elementelor faciale din fotografii și poate fi realizat doar dacă cele două fotografii redau figură umană în același plan. Imaginile se decupează prin mai multe planuri care străbat puncte de același fel, după care fragmentele obținute se asamblează astfel încât porțiunea din fotografia din litigiu să ocupe spațiul corespunzător în fotografia persoanei cu identitate cunoscută și invers. Dacă după compenerea imaginilor, elementele faciale au continuitate liniara, expertul poate conchide că fotografiile examinate reprezintă aceeași persoană.

5.3. Caroiajul sau metoda rețelelor pătrate este un procedeu care ilustrează plasamentul diferitelor elemente faciale cu ajutorul unor rețele de pătrate ce acoperă fotografiile examinate. Acest procedeu se poate aplica numai după ce fotografiile sunt aduse la aceeași scară și dacă imaginile examinate sunt realizate în același plan.

În cadrul acestei metode se folosec două modalități de lucru:

se utilizează folii transparente cu rețele pătrate identice care se aplică peste fotografiile comparate astfel încât axele lor de coordonate să străbată puncte de același fel;

se trasează direct pe fiecare fotografie două axe de coordonate care traversează puncte de același fel și linii echidistante orizontale și verticale paralele cu acestea.

Procedeul necesită multă muncă și eforturi mari și poate scoate în evidență unele neconcordante de plasament chiar și în situația în care fotografiile reprezintă aceeași persoană, de exemplu dacă poziția capului în cele două fotografii este diferită.

5.4. Măsurarea valorilor unghiulare este o altă metodă care prezintă avantajul că fotografiile nu trebuie aduse la aceeași scară deoarece proporțiile dintre unghiuri se păstrează indiferent de scară la care sunt realizate.

Pentru a se aplica procedura se parcurg următoarele etape:

se stabilește un punct comun, de mare exactitate, pe ambele fotografii cum ar fi semnele particulare care sunt cele mai valoroase puncte;

se trasează din punctul stabilit niște linii tangente la extremitățile unor elemente faciale cum sunt, de exemplu, comisurile interne și externe ale ochilor;

Se măsoară unghiurile corespondente din cele două fotografii și se compară valorile rezultate.

În această metodă concluzia expertului se bazează pe corespondența sau neconcordanța dintre valorile unghiurilor de același fel.

5.5. Proiecția punctelor comune este un procedeu prin care se compară fotografii realizate în același plan. Una dintre fotografii se aduce la o scară mai mică ( cel puțin ¼ ) și se așează la baza sau deasupra celeilalte fotografii, astfel încât liniile nazale să se situeze una în prelungirea celeilalte.

În aplicarea acestei metode se efectuează următoarele operațiuni:

trasarea axei nazale pe fiecare fotografie;

fotografia cea mai mare se fixează pe o coală de hârtie și se prelungește axa nazală în partea inferioară sau superioară a acesteia;

fotografia cea mică se așează la baza sau deasupra celei mari, astfel încât să se asigure continuitatea axelor nazale;

identificarea punctelor comune din cele două fotografii. Identificarea lor creează o serie de dificultăți generate cel mai adesea de condițiile de iluminare diferite în care au fost executate fotografiile;

trasarea unor linii între punctele corespondente și prelungirea acestora până când se intersectează axa nazală comună.

6. Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute nu se diferențiază foarte mult din punct de vedere tehnic de fotografia de identificare a persoanelor condamnate deoarece se folosesc aceeași aparatură și material fotosensibil, precum și același mod de iluminare.

Înainte de fotografiere cadavrul este pregătit în acest scop prin așa numita „toaletă a cadavrului”, mai ales în ipoteza morții determinate de catastrofe, accidente, precipitare, loviri sau alte incidente care au avut ca urmare modificarea sau distrugerea fetei.

Toaleta cadavrului constă într-o serie de operațiuni prin care se redă feței un aspect cât mai normal. Aceasta constă în:

spălarea fetei, înlăturându-se urmele de sânge, de murdărie sau de alte corpuri străine;

coaserea plăgilor;

ochilor li se vor aplica un tratament diferențiat astfel, dacă sunt deshidratați sau căzuți din orbite, se va injecta o soluție cu apă și glicerina în spatele globului ocular; dacă ochii sunt distruși sau lipsesc, vor fi înlocuiți cu ochi de sticlă, așezați în orbite pe un tampon de vată;

buzele, care se colorează cu o soluție de carmin dizolvat în alcool, pleoapele și spancenele sunt cusute sau fixate cu ace de gămălie;

fața va fi adusă la normal, pe cât posibil, prin injectarea sub piele, cu o seringă foarte fină, a unui amestec de glicerina cu apă în părți egale;

după refacerea fetei, aceasta va fi acoperită cu fond de ten, pudrata pentru a se acoperi leziunile și pentru a se înlătura anumite reflexe și se piaptănă părul.

Se recomandă ca fotografierea cadavrelor să se facă după autopsie, deoarece pe această cale se elimină gazele create prin putrefacție și țesuturile revin în bună măsură la volumul și forma lor anterioară. În cazul cadavrelor descoperite în apă, acestea vor fi scoase numai în momentul fotografierii, ținându-se cont de faptul că aerul va accelera procesul de putrefacție și aspectul feței se va degrada.

În majoritatea cazurilor cadavrele sunt fotografiate culcate, aparatul fiind dispus într-o poziție plan paralelă, pentru fotografia din față, iar pentru fotografierea profilului, aparatul va fi instalat în partea laterală a mesei pe care este întins cadavrul.

Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute se prezintă persoanelor care sesizează organele poliției despre dispariția unei persoane din familie, rude sau prieteni, în vederea identificării cadavrelor respective.

CAPITOLUL V

IDENTIFICAREA PERSOANELOR ȘI A CADAVRELOR PE BAZA ÎNREGISTRĂRII PENALE

1. Aspecte teoretice privind înregistrarea penală

Creșterea criminalității a fost una dintre problemele care au preocupat multă vreme organele judiciare, iar în acest sens s-a încercat găsirea unor modalități corespunzătoare de înregistrare a infractorilor si a altor date care privesc faptele penale.

Importanța înregistrării penale vizează atât combaterea infracțiunilor, prin identificarea autorilor lor și a celor cu antecedente penale, cât și prevenirea lor deoarece înregistrarea celor condamnați penal sau celor împotriva cărora au fost aplicate măsuri cu caracter penal servesc la o supraveghere a modului lor de reeducare și de reinserție socială, astfel aceștia să nu mai săvârșească alte infracțiuni.

Prima cartotecă centrală, având ca scop combaterea și prevenirea infracțiunilor, a fost înființată la Londra, în anul 1791, de către judecătorul John Fielding. Acesta a contribuit la emiterea primului mandat de arestare, în varianta modernă și constituirea primei fișe a semnalmentelor exterioare.

Un alt binecunoscut personaj al luptei împotriva infracțiunilor, Eugène François Vidocq, în Franța napoleoniană – sub conducerea celebrului ministru al poliției, Joseph Fouche, avea să realizeze importanța înregistrării datelor cu privire la faptele penale comise, la semnalmentele infractorilor, la numele și porecla acestora, inclusiv la modul de operare.

Utilitatea cartotecilor din acea perioadă avea limitele ei firești determinate de stadiul modest al dezvoltării cunoștințelor despre om și natură. Despre o înregistrare penală, așezată pe baze științifice, se poate vorbi abia după anul 1880, când Alphonse Bertillon și-a pus în aplicație sistemul său de înregistrare si identificare antropometrică, sistem care va fi înlocuit cu înregistrarea dactiloscopică.

Datorită unor oameni de știință precum frații Minovici, România s-a aflat printre primele țări europene care a recurs la aplicarea unor metode științifice de identificare precum fotografia semnalmentelor și dactiloscopia.

De mai bine de 100 de ani, Criminalistica, această știință judiciară cu caracter autonom și unitar, însumând un ansamblu de cunoștințe despre metode, mijloace tehnice și procedee tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale, cum o definește reputatul prof.univ.dr. Emilian Stancu, contribuie remarcabil la înfăptuirea actului de justiție în România și implicit, la nivel european și internațional.

La nivel instituțional, structurile de criminalistică au un rol pro-activ, fiind capabile să-și asume priorități și să le dezvolte în baza unor strategii și standarde naționale sau internaționale, astfel încât întreaga activitate să fie organizată în jurul conceptului de '' eficiență '' prin prisma creșterii calității metodelor de investigare tehnico-științifică în corelație cu progresul științei și tehnologiei informaționale, organizarea bazelor de date criminalistice ce utilizează date biometrice și interconectarea la nivelul statelor europene, conferind astfel în soluționarea cauzelor penale și sporirea credibilității probațiunii științifice în practica judiciară la nivel național și european.

Identificarea persoanelor pe baza datelor biometrice, cu precădere a amprentelor papilare, este una dintre metodele de identificare precisă și rapidă, frecvent utilizată la nivel European și internațional, fie că vorbim de identificarea autorilor de infracțiuni sau victimele acestora, de cadavre sau persoane cu identitate necunoscută ori persoane dispărute, în multe cazuri victime ale dezastrelor naturale etc.

În România, implementarea metodei de identificare dactiloscopică a persoanelor în practica judiciară, a fost rezultatul cercetărilor aprofundate efectuate în anul 1896 de către prof.dr. Nicolae Minovici, prima expertiză criminalistică dactiloscopică fiind prezentată în fața unei instanțe de judecată în anul 1914. În perioada anilor 1976-1980, România era considerată a treia țară la nivel mondial din punct de vedere al stadiului avansat în clasificarea și codificarea dactiloscopică decadactilară și monodactilară a amprentelor papilare, fiind proiectată și o aplicație de codificare a amprentelor papilare.

În prezent, în România, înregistrarea penală are un serios fundament tehnico-științific, alături de sistemele de înregistrare proprii cazierului judiciar, existând și alte modalități de înregistrare precum înregistrarea după modul de operare.

2. Înregistrarea la cazierul judiciar

2.1. Înregistrarea nominală sau alfabetică

Conform Legii nr. 290/2004, privind Cazierul Judiciar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 30.06.2004 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 13 noiembrie 2009, cazierul judiciar se organizează în scopul prevenirii și combaterii faptelor prevăzute și pedepsite de legea penală, ca mijloc de cunoaștere a persoanelor care au comis infracțiuni contra persoanei și a libertății acesteia, a patrimoniului și, în principiu, a ordinii de drept.

Înregistrarea nominală sau alfabetică cuprinde datele de identificare a persoanei luate în evidență precum nume, prenume, porecle, domiciliul, locul și data nașterii, naționalitatea, domiciliul stabil și temporar, starea civilă etc., precum și date în legătură cu fapta comisă, pedepsele aplicate, măsurile penale luate, date privitoare la executarea pedepsei, grațiere, amnistie, prescripție, reabilitare, eventualele modificări în cazier etc. Fișa conține și formula dactiloscopică decadactilară și alte mențiuni prin care poate fi cunoscută situația de fapt și de drept a persoanei luate în evidență.

Înregistrarea datelor în fișele de evidență se efectuează pe baza extraselor de pe hotărârile rămase definitive, a comunicărilor de începere, întrerupere sau încetare a executării pedepsei închisorii, de executare a măsurilor de siguranță, la internare în instituțiile medicale, sau în școlile de reeducare etc.

Fișele sunt așezate în ordinea alfabetică a numelor și potrivit modului lor de pronunțare fonetică. Mențiunile din fișa de evidență alfabetică trebuie să fie în deplină concordanță cu fișa dactiloscopică decadactilară din cazier deoarece între cele două există o strânsă legătură, realizată tehnic.

2.2.Înregistrarea dactiloscopică este, în prezent, una dintre cele mai importante forme ale înregistrării penale, constituind o componentă de bază a cazierului judiciar.

Identificarea se bazează pe proprietățile cunoscute ale desenului papilar: unicitatea, fixitatea și inalterabilitatea și se realizează printr-un examen dactiloscopic comparativ între impresiunile digitale ale persoanei sau după caz, ale cadavrului, existente în cazierul judiciar sau în cartoteca.

Elementele principale care sunt luate în calcul la întocmirea unei formule, pe baza căreia fișele dactiloscopice se clasifica într-o anumită ordine, au la baza tipul desenului papilar, respectiv existența deltei, poziția ocupată de aceasta în desenul papilar și numărul deltelor. La acestea se mai pot adăuga unele caracteristici ale detaliilor, mai ales cele din centrul desenului papilar, în vederea alcătuirii de formule dactiloscopice monodactilare. Cu privire la formulele dactiloscopice, acestea servesc numai la ordonarea fișelor in colecție și la determinarea grupului în care se înscrie o anumită amprentă sau un grup de amprente.

Utilitatea înregistrării dactiloscopice și existența cartotecilor dactiloscopice constă în identificarea persoanelor care au mai săvârșit infracțiuni, care nu prezintă acte de identitate, folosesc acte false sau furate și în identificarea unor cadavre necunoscute, daca cei decedați sunt înregistrați în cazierul judiciar. Fișele dactiloscopice trebuie puse in ordine strictă care să permită găsirea uneia dintre ele fără dificultate.

2.2.1. Înregistrarea dactiloscopică decadactilară, ca formă de luare în evidența cazierului judiciar, reprezintă principalul mijloc de înregistrare dactiloscopică, fiind cel mai folosit de organele de specialitate datorită fiabilității sale de necontestat.

Sistemul de înregistrare dactiloscopică decadactilară a fost conceput în anul 1923 de doctorul Andrei Ionescu și are la bază o metodă combinată de clasificare a desenelor digitale de la toate cele 10 degete ale mâinilor.

Formula dactiloscopică decadactilară primară se prezintă sub forma unei fracții, la numărător fiind notate tipurile de dactilograme ale degetelor mâinii drepte, iar la numitor cele ale mâinii stângi. Primele care se notează sunt degetele arătătoare, al căror tip de desen papilar este indicat într-un simbol literar.

Formula dactiloscopică decadactilară secundară este folosită în situația în care există un număr prea mare de fișe cu aceeași formulă primară.

2.2.2. Înregistrarea dactiloscopică monodactilară este un mijloc util și valoros de înregistrare a celor care au săvârșit o faptă penală. Fișele dactiloscopice monodactilare conțin impresiunea unui singur deget, cartarea acestora făcându-se într-o ordine apropiată de cartarea decadactilara, luându-se în calcul aceleași tipuri și varietăți ale desenului papilar la care se adăugă și alte criterii de clasificare. În acest mod, devine posibilă identificarea, de exemplu, a autorului unei infracțiuni, care a lăsat mai multe urme digitale la locul faptei, dintre care câteva sunt realmente exploatabile în procesul de identificare, deoarece rareori pot fi descoperite amprentele celor 10 degete apte pentru a servi unui examen dactiloscopic decadactilar comparativ.

O variantă a înregistrării monodactilare o constituie cartoteca urmelor digitale, descoperită la locul unor fapte, rămase, încă, cu autori neidentificați. Fotogramele acestor urme sunt cartate într-o ordine apropiată de sistemul monodactilar. Prin alcătuirea acestei cartoteci se pot face verificări comparative a urmelor descoperite la locul faptei cu impresiunile digitale aflate în cartotecile dactiloscopice decadactilare sau monodactilare.

Acest sistem și-a demonstrat pe deplin utilitatea în condițiile folosirii tehnicii de calcul, existând posibilitatea unui examen comparativ între urma și impresiunile digitale aflate în calculator.

2.3. Înregistrarea persoanelor dispărute și a cadavrelor cu identitate necunoscută

Urmărirea și identificarea unor categorii de persoane și cadavre este o activitate complexă, informativ-operativă, criminalistică și de cercetare penală care se realizează la nivelul tuturor unităților de poliție și are drept scop clarificarea situației persoanelor dispărute în împrejurări suspecte și identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscută. Stabilirea identității cadavrelor este importantă pentru că poate conduce la rezolvarea unor cazuri de dispariție.

Înregistrarea cadavrelor și a persoanelor necunoscute sau dispărute face parte din sistemele de evidență a căror utilitate practică nu se poate pune la îndoială.

Fișele de identificare a persoanelor dispărute și a cadavrelor cu identitate necunoscută sunt separate, dar au și rubrici comune cu privire la semnalmente, la obiectele de îmbrăcăminte purtate sau la alte obiecte folosite in momentul dispariției persoanei sau al găsirii cadavrului.

Înregistrarea acestor date se face doar pe baza informațiilor obținute direct de la organul judiciar sau se face de către specialistul criminalist care este încredințat în executarea acestei operații pentru siguranța înregistrării unor date corecte.

3. Înregistrarea după modul de operare mai este denumită și modus operandi sistem și este o modalitate de luare în evidență care stă la baza unei identificări particulare a persoanelor care s-au specializat în săvârșirea anumitor infracțiuni.

Prin acest sistem se poate stabili numărul infracțiunilor săvârșite de un infractor deja cunoscut, iar dacă nu este cunoscut se delimitează faptele care ar putea fi comise de unul și același autor sau de un grup de infractori. „Un mod de operare demn de luat în seamă îl reprezintă salba de infracțiuni, în care agresorii I.B. si E.B., la intervale scurte de timp și numai noaptea, acostau victimele cu rugămintea să le dea foc la țigaretă, iar în momentul în care erau serviți cu focul solicitat, victima era lovită cu un cuțit în abdomen, după care „eroii” dispăreau în noapte.”

Această înregistrare după modul de operare este eficientă deoarece ajută la prinderea făptuitorilor anumitor infracțiuni și ca exemplu o să citez următorul caz: „În anii 1981 și 1982, organele de cercetare penală din Ploiești au luat în evidența dosarelor cu autori nedescoperiți, printre altele, și un număr de 6 dosare, toate privind infracțiuni de tâlhărie și viol. În noaptea de 10/11 august 1982, o a șaptea victimă a fost maltratată și jefuită și datorită gravității leziunilor suferite, aceasta a decedat. Fiind vorba de o infracțiune a cărei cercetare este de competența obligatorie a procurorului, cazul a fost încredințat procurorului criminalist.

Cu prilejul cercetării efectuate la fața locului s-a constatat că pe cioburile unui geam spart, căzut pe covor, se aflau impresiunile latente, perfect exploatabile criminalistic, ale tuturor celor 4 degete lungi de la mana dreaptă , precum și o parte din podul palmei.

În ceea ce privește cauza morții, s-a constatat că aceasta a fost violenta și s-a datorat rupturii sternului și a unor organe interne, ca urmare a compresiunii toraco-abdominale. Tușeul vaginal, efectuat cu ocazia autopsiei, nu a pus în evidența spermatozoizi.

Avându-se în vedere că din locuință dispăruse o importantă sumă de bani, s-a presupus că mobilul faptei a fost jaful.

Luând la cunoștință de existența celor 6 cazuri cu autori necunoscuți aflate la organele de cercetare penală, procurorul criminalist le-a examinat și a ajuns la constatări interesante pentru orientarea urmăririi penale. Astfel: 1) un număr de 5 din cele 7 fapte au fost comise în același cartier, iar celelalte 2 în apropierea acestuia; 2) cele 7 victime erau persoane in vârstă, între 65 și 82 de ani; 3) toate victimele trăiau singure, în căsuțe modeste, situate ceva mai departe de stradă și având curți relativ mari, astfel încât eventualele strigate de ajutor nu puteau fi auzite; 4) toate faptele au fost comise între orele 1 si 3 noaptea; 5) in toate cazurile făptuitorul a pătruns prin fereastră, după ce a spart geamul, având podul palmei neprotejat.

Fața de aceste asemănări în privința modului de operare folosit, s-au efectuat comparări dactiloscopice și s-a constatat că urmele ridicate de la locurile faptelor provin de la unul, două sau chiar trei degete de la mana aceleiași persoane, concluzionând că toate aceste fapte au fost săvârșite de un singur autor.

În această situație modul de operare a fost comunicat tuturor județelor limitrofe, dar apoi și celorlalte județe, organele de politie desfășurând o amplă activitate pentru identificarea autorului. După 2 luni de căutări și prin compararea a zeci de mii de fișe dactiloscopice a fost identificat autorul, în persoana unui tânăr de 18 ani, care făptuise 29 de violuri, urmate de tâlhării asupra unor persoane în vârstă, infracțiunile fiind săvârșite in 19 județe, de la Olt, prin Muntenia, ultima fiind săvârșită la Botoșani.

Constatările au stabilit ca în fiecare noapte sau cel mult a doua noapte, infractorul se afla în alt județ, comitea 6 – 8 fapte consecutiv, după care făcea o pauza de 2 – 3 luni.

Stabilirea autorului faptelor s-a făcut cu certitudine, pe baza expertizelor dactiloscopice. Cu toate acestea exista un sentiment de incertitudine, determinat de faptul că infractorul era redus mintal și urmase 2 clase ale scolii generale de la o școala ajutătoare. Părea neverosimil ca un asemenea individ să fie capabil de o asemenea „performanță”.

Si totuși, pentru convingerea anchetatorilor s-a efectuat reconstituirea a 2 din cele 7 fapte săvârșite în Ploiești. Inculpatul a fost dus la stația CFR Ploiești – Vest și i s-a cerut să meargă la una dintre locuințele victimelor. El a mers cu o siguranță fără cusur, având un extraordinar simț al orientării, în cartierul unde comisese 5 fapte și a indicat cu precizie străzile pe care se află fiecare casă, după care i-a întrebat pe anchetatori cu ce casă doresc să înceapă reconstituirea. S-a optat pentru una, la întâmplare, și apoi toate relatările inculpatului s-au coroborat întocmai cu constatările înscrise la timpul respectiv în procesul verbal de cercetare la fața locului. Mai mult chiar, a dat unele amănunte ce nu rezultau din acest proces verbal.”

3.1. Înregistrarea infractorilor, autori ai unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul, furtul, tâlhăria, falsuri etc. Fișele de înregistrare sunt aranjate după genul infracțiunilor săvârșite și după modul propriu-zis de operare caracteristic pentru mai multe categorii de recidiviști, care încearcă să-și specializeze metoda, ajungând să obțină chiar anumite obiceiuri cu valoare de identificare. Aceste fișe mai cuprind și alte date de identificare, în special semnalmentele exterioare ale infractorului.

3.2. Înregistrarea datelor referitoare la fapte penale cu autori neidentificați cuprinde datele obținute de organul judiciar din cercetarea la fața locului faptei, precum și din alte activități procedurale precum ascultarea martorilor, a victimei etc. Această fișă de înregistrare a datelor privitoare la fapte penale va avea și date în legătură cu modul de operare, precum și referitoare la eventualele semnalmente ale presupușilor făptuitori.

3.3. Înregistrarea în baza de date genetice

Apariția posibilității de identificare criminalistică pe baza analizelor A.D.N. a creat necesitatea formării unor baze de date în care să fie stocate informații sigure, rezultate în urma analizelor unor probe provenind de la persoane care au fost supuse din anumite motive acestei categorii de cercetare.

Conform art. 1, alin (1) din Legea 76/2008 privind organizarea si funcționarea Sistemul Național de Date Genetice Judiciare „prezenta lege are drept scop constituirea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare pentru prevenirea și combaterea unor categorii de infracțiuni prin care se aduc atingeri grave drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în special dreptului la viața și la integritate fizică și psihică, precum și pentru identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută, a persoanelor dispărute sau a persoanelor decedate în urma catastrofelor naturale, a accidentelor în masă, a infracțiunilor de omor sau a actelor de terorism.”

În scopul perfecționării, organizării și desfășurării activității sale, în anul 1972, cazierul judiciar unic a fost supus unei noi reglementări în care se arată cum se fac notările provizorii și procedura de urmat pentru scoaterea din evidență a fișelor (în caz de achitare, reabilitare judiciară, amnistie, etc.). Se reglementează, de asemenea, modul în care orice persoană fizică, nu numai cele juridice, interesată, poate solicita și obține un certificat de cazier judiciar, după o procedură mult simplificată.

Un pas important în așezarea activității de cercetare și expertiză criminalistică pe baze științifice îl constituie înființarea de instituții centrale specializate: Institutul de criminalistică al Procuraturii Generale (1956), transformat în Compartimentul de criminalistică și criminologie din cadrul Procuraturii Generale (1980), Laboratorul central de expertize criminalistice din sistemul Ministerului justiției (1958) și Institutul de criminalistică al Inspectoratului General al Miliției (1968) în subordonarea acestora activează cabinetele de criminalistică ale procuraturilor județene și locale, laboratoarele interjudețene de expertize criminalistice ale Ministerului Justiției (București și Cluj-Napoca) și laboratoarele de criminalistică județene, municipale și orășenești ale poliției.

Grație noilor tehnologii în prezent România dispune de noul sistem de identificare a persoanelor după urmele și amprentele papilare numit „Sistemul AFIS 2000 – PRINTRAK”. Acest sistem poate rezolva probleme reale ale utilizatorilor, fiind rodul mai multor ani de colaborare cu FBI pentru dezvoltarea standardelor procesării automate a urmelor papilare.

Sediul principal este în cadrul institutului de Criminalistică al Inspectoratului General al Poliției.

Foto nr. 6.3 .

Urmele papilare relevate chimic (cu ninhidrină sau vapori de cianacrilat) sau prin pudrare, situate pe fundal multicolor (hârtie, coperte, ilustrate etc.) pot fi fotografiate direct, culorile din fundal fiind eliminate prin metoda absorbției diferențiate, folosind o culoare (din cele 12 benzi de lumină), care să corespundă fundalului, pentru eliminarea interferențelor cromatice.

În cazul urmelor papilare create prin stratificare sau destratificare în sânge se poate folosi lumina violetă și verde (415 , 505 nm) (foto nr. 6.4.-6.5.).

Foto nr.6.4.-6.5.

Urmă papilară creată prin stratificare în sânge iluminată cu lumină naturală și verde de 505 nm.

De regulă, la cercetarea locului faptei se începe căutarea urmelor printr-o inspecție generală cu lumina albă. În funcție de eveniment, căutarea generală începe de la podea, continuându-se cu căile de acces, după care se ajunge la cadavru (atunci când există). După examinarea cu lumina albă se trece la examinarea cu lumină în bandă UV, 415 nm, 450 nm, pentru evidențierea tuturor categoriilor de urme.

În cazul urmelor papilare, pentru evitarea risipei de pudră se examinează mai întâi obiectele susceptibile a fi purtătoare de astfel de urme. Lumina albă în unghi mic este cea mai potrivită pentru această operație, cu ochelari de culoare albă.

În acest mod pot fi descoperite următoarele tipuri de urme papilare: urme create în praf, vopsea, ulei sau sânge prin destratificare sau stratificare. De asemenea, mai pot fi descoperite urme relativ proaspete pe suprafețe lustruite (sticlă, metal, faianță etc.).

Facilitățile oferite de AFIS 2000:

AFIS 2000 se poate adapta la cerințele oricărui tip de utilizator (de la cel mai mic la cel mai mare), pentru procesarea urmelor papilare, capacitatea sa putând fi mărită la cerere.

Firma poate pune la dispoziție echipamente pentru introducerea impresiunilor prin scanare.

Față de sistemele „clasice”, sistemele „AFIS” prezintă avantaje considerabile, concretizate în:

automatizarea aproape completă a celor mai anevoioase operațiuni de valorificare a amprentelor, începând cu selecționarea datelor și terminând cu compararea impresiunilor sau urmelor;

fiabilitate și precizie, permițând analizarea mai multor milioane de urme și impresiuni în câteva minute;

arhitectura modulară și flexibilă, implicit, exploatarea relativ simplă;

abordarea și tratarea automată a oricărei amprente și a urmelor, chiar și a celor imprimate fragmentar, care nu pot fi exploatate prin metodele clasice, tradiționale;

citirea directă a amprentei de pe degetul persoanei, eliminând astfel amprentarea clasică;

posibilitatea ameliorării imaginii și completarea de către operator a eventualelor puncte caracteristice, mărirea acestora, îmbunătățirea contrastului și inversarea video etc.

Țara noastră a introdus sistemul AFIS 2000 în anul 1996, cu următoarele caracteristici principale:

baza de date inițială-impresiunile a 300000 persoane;

baza de date optimă – impresiunile a 600000 persoane;

posibilități de extensie a memoriei – fără modificarea actualei arhitecturi – impresiunile a 1000000 persoane;

viteza de lucru – introducerea și verificarea în baza de date a impresiunilor prelevate de la 200 persoane și a unui număr de 150 de urme papilare;

sistemul este operațional 24 de ore.

Imagine pe monitor a unei urme digitale introdusă pe stația AFIS 2000

OPERAȚIUNI DE BAZĂ

Deși aparatul LSS 2000 este un calculator destul de sofisticat, este destinat și celor care sunt începători în utilizarea calculatorului. Instalațiile speciale ale aparatului reduc situația de a selcta o informație incorectă.Posibilitățile multiple de selectare fac intrările infotmațiilor rapid și corect.

Se pot efectua astfel :

– mișcarea pe ecran cu mause-ul, atingerea ecranului și apăsări pe taste;

selectarea meniurilor (liste de date, imagini, etc.);

protejarea ecranului de deteriorări.

Atingerea ecranului este de fapt o metodă a calculatorului de

recunoaștere a localizării atingerii pe suprafața sa.Se utilizează pentru activarea unei opțiuni sau pentru a face o selectare.

Tastatura este utilizată pentru introducerea informațiilor care nu se realizează numai prin atingerea ecranului.

După examinarea unei amprente, apare descrierea imaginii (calitate slabă, bună, corectă, „Image generality is good Select Accept sau Rescon – imaginea este corectă.)

Echipamentul utilizat pentru examinarea amprentelor digitale :

FAS – Fingerprint Aequisition System – este utilizat la captarea imaginilor amprentelor digitale.Singura zonă vizibilă a FAS-ului este sticla păstrată de amprentare localizată deasupra pupitrului aparatului (cu lumină roșie).Sticla ecranului amprentelor digitale emite o lumină roșie când aparatul este sub tensiune.Deasupra ecranului amprentelor digitale se află indicatorul care conține diode emițătoare de lumină (LED).

Aceste LED asistă procesarea amprentelor și captarea imaginilor amprentelor de înaltă calitate.Pentru claritatea amprentelor, ecranul de sticla se va păstra foarte curat.

Plasarea optimă pentru degete.Dacă degetul individului nu e plasat în poziție corectă, LSS 2000 (echipamentul) poate interpreta greșit amprentele.

Când este examinată o amprentă și imaginea este „good”, există butonul Auto Accept, care pornește în mod automat sistemul pentru examinarea degetului următor.

Dacă calitatea imaginii este „poir” (slabă) sau „foir” (corect) sistemul așteaptă ca utilizatorul să selecteze „rescon” (pentru rescanarea unei amprente digitale)sau „accept”(pentru a salva imaginea și a etala din nou fereastra ecran).

Identificarea persoanelor și a cadavrelor prin

metode și tehnici criminalistice

CUPRINS

I. Introducere

I. Noțiuni introductive

II. Începuturile Criminalisticii în lume și în țara noastră

III.Scurt istoric al identificării persoanelor și cadavrelor

Capitolul I . Aspecte teoretice privind identificarea criminalistică

1. Noțiunea de identificare criminalistică

2. Obiectul identificării criminalistice

3. Principiile identificării criminalistice

Capitolul II. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare sau metoda portretului vorbit

1. Aspecte generale

2. Metoda portretului vorbit

3. Tehnici de descriere a semnalmentelor statice și dinamice

4.Metode tehnice de realizare a portretului vorbit

Portretul schițat

Fotorobotul

Identi-kit-ul

Mimicompozitorul

Sintetizorul fotografic

Portretul robot computerizat

Expertiza fotografiei de portret

Recunoașterea persoanelor după fotografie

Fotografia semnalmentelor

Identificarea persoanelor după urmele și amprentele papilare

Cap. III. Identificarea persoanelor după voce și vorbire

1.Noțiuni generale

2.Caracteristicile de identificare a vocii și a vorbirii

3.Expertiza criminalistică a vocii și a vorbirii

Cap. IV. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute

1. Metoda supraproiecției

2. Reconstituirea fizionomiei după craniu

3. Identificarea după resturile osoase

4. Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice

5. Identificarea prin expertiza fotografiei de portret

6. Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute

Cap. V. Identificarea persoanelor și a cadavrelor pe baza înregistrării penale

1. Aspecte teoretice privind înregistrarea penală

2. Înregistrarea la cazierul judiciar

3. Înregistrarea după modul de operare

ANEXE

2.FIȘĂ DE CONSEMNARE A SEMNALMENTELOR

Fig. 1 . Fișă de consemnare a semnalmentelor, reduse la cele esențiale

Nicoleta-Elena Buzatu. Lucian Ionescu ” Experimente și simulări în laboratorul de criminalistică ”, Editura C.H.Beck, 2010

Bibliografie:

1.Lucian Ionescu, Dumitru Sandu “ Identificarea criminalistică ” Editura Științifică, București, 1990

2.Emilian Stancu ” CRIMINALISTICA. Știința investigării infracțiunilor. Vol.I ” Editura TEMPUS S.R.L., București,1992

3.Profesor doctor Emilian Stancu “ Criminalistică. Vol. II “ Editura Proarcadia,București, 1993

4.Emilian Stancu “ Criminalistica ( Știința investigării infracțiunilor ) – Tehnica criminalistică ” Editura Didactică și Pedagogică R.A. – București, 1993

5.Prof.univ.dr.Emilian Stancu “ Introducere în criminologia generală ”, Editura Carro, București , 1994

6.Nicoleta-Elena Buzatu. Lucian Ionescu ” Experimente și simulări în laboratorul de criminalistică ”, Editura C.H.Beck, 2010

7.Lia Savonea. Daniel Grădinaru „ Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. Practică judiciară. ” Editura Hamangiu. București, 2011

8.Revista română de criminalistică, Nr 1, Februarie 2017

9.Revista română de criminalistică, Nr.2, Aprilie 2017

10.Revista română de criminalistică, Nr.3, Iunie 2017

11.Revista română de criminalistică, Nr.4, August 2017

12.Revista română de criminalistică, Nr.5, Octombrie 2017

Surse web :

1. https://macawnivore.deviantart.com/art/Nose-Chart-Reference-451870046

2. https://www.davidwolfe.com/eye-shape-personality/

3. http://mariafresa.net/clipart/brown-eyes-clipart-child-eye.html

4.https://en.wikipedia.org/wiki/Forensic_facial_reconstruction#/media/File:Forensic_facial_reconstruction_of_Alberto_di_Trento.jpg

5.http://www.dailymail.co.uk/news/article-2178040/Picture-perfect-The-amazing-police-artist-sketches-criminals-shes-seen-look-EXACTLY-like-real-suspects.html

6.http://www.sciencemag.org/news/2017/05/computer-scientists-have-created-most-accurate-digital-model-human-face-here-s-what-it

7.https://www.researchgate.net/figure/Superimposition-c-d-using-3D-reconstructed-skull-CT-image-a-and-antemortem_fig6_233914446

descriere Superimposition (c, d) using 3D-reconstructed skull CT image (a) and antemortem photograph of the missing person (b) demonstrated compatibility of structural traits of all analyzed morphological elements of both skull and face

8.https://www.researchgate.net/publication/233914446_The_conclusive_role_of_postmortem_computed_tomography_CT_of_the_skull_and_computer-assisted_superimposition_in_identification_of_an_unknown_body [accessed Feb 25 2018].

9.https://ro.wikipedia.org/wiki/Eva_mitocondrial%C4%83

10.http://www.descopera.org/eva-mitocondriala/

11. https://artblart.com/tag/alphonse-bertillon/