. Identificarea Persoanelor Dupa Urmele Biologice
CAPITOLUL I
Noțiuni generale privind identificarea persoanelor după urmele biologice
SECȚIUNEA I
Noțiunea de identificare criminalistică
Procesul identificării îl întâlnim în toate domeniile de cercetare științifică și în diferite alte activități umane. Acest proces se bazează pe posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora și datorită neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp.
Stabilirea identității unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg – proprie tuturor domeniilor științei – reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică. Prin rezonanța sa practică, acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță, în ansamblul cercetărilor criminalistice. Paul L. Kirk spunea despre identificare că reprezintă „ problema centrală a investigațiilor criminalistice”. Raportându-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este „indisolubil legat de actul de justiție”.
Identificarea criminalistică nu trebuie înțeleasă ca reducându-se numai la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componența sa tehnică, confuzie făcută chiar și de practicieni ai dreptului. Așa putem explica de ce identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este, de exemplu, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice.
Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor. Pentru exactitatea celor spuse, trebuie precizat că, prin identic, trebuie văzut un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect (sau chiar un fenomen), inclusiv la obiecte de gândire.
Într-o opinie, prin identificarea criminalistică „se înțelege stabilirea obiectului care are legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare”. Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca un “ proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectat în urmă “. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiectele unele de altele.
Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
În prezent se folosește din ce în ce mai mult identificarea biocriminalistică pe baza amprentei genetice(profilul ADN).
Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (ADN), a condus la înțelegerea conceptului de ereditate și, ulterior la identificare, prin decodarea informațiilor genetice pe care molecula de ADN le are în competență. Aceasta are structură moleculară și este conținută de toate celulele vii ale organismelor.
Prima prezentare a structurii ADN s-a făcut în anul 1950 de către James Watson și Francisc Crick. Molecula de ADN este foarte mare, fiind compusă din patru tipuri de nucleotide – adenina, citozina, guanina și timina – care se pot aranja numai în următoarea formulă : A-T & G-C, pe o bandă dublă, răsucită, care a fost denumită convențional „dublă elice” .
Până în 1985 studierea moleculei de ADN nu a constituit o preocupare majoră pentru criminalistică. Alec Jeffreys și colegii săi de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valențele infinite pe care ADN -ul le are în identificarea unei persoane prin studierea urmelor biologice de orice natură lăsate de respectiva persoană la locul unei infracțiuni.
Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă la locul infracțiunii o urmă biologică care conține, în mod necesar, material genetic, ADN. Urmează prelevarea probei de către criminalist, urmată de analiza de laborator care are drept punct terminus, traducerea materialului genetic într-un cod, cu formula unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acelei informații genetice.
Trebuie subliniat că, singurele celule din corpul uman fără nucleu, deci fără ADN, sunt acelea cunoscute sub numele de globule roșii, prezente în sângele uman. Totuși, sângele, este compus nu numai din hematii, ci și din alte elemente celulare, care nu pot fi separate decât prin procedee de laborator, probabilitatea ca la locul infracțiunii să nu se găsească celule purtătoare de ADN este nulă.
SECȚIUNEA II
Noțiunea de urmă a infracțiunii
Investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării autorilor acestora , au drept fundament științific principiul potrivit căruia săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător. Așa cum afirmă E. Locard, „este imposibil pentru un răufăcător să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”. Orice activitate a omului se reflectă material prin transformările produse de mediul în care se desfășoară, la fel cum orice faptă ilicită produce transformări obiective, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii.
Pe baza principiului enunțat mai sus și unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate.
Prin această definiție, noțiunii de urmă i se atribuie un înțeles oarecum mai larg, mai apropiat de ceea ce se întâlnește în practica judiciară. Astfel, producerea unei modificări nu este limită în exclusivitate la persoana autorului faptei, ea putând aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme prețioase, care fac dovada contactului direct dintre cei doi, de natură să conducă la implicarea persoanei suspectate în cauza cercetată.
Accepțiunea relativ mai largă a noțiunii de urmă a infracțiunii se desprinde și din faptul că modificarea nu poate fi privită numai ca un rezultat al contactului fizic dintre diverse părți ale corpului autorului și victimă, ori dintre acestea și elemente ale spațiului în care s-a săvârșit fapta. Dacă în timpul comiterii infracțiunii s-au imprimat zgomotele și dialogul dintre persoanele implicate, ne aflăm în prezența unui mijloc material de probă important, așa cum prevăd dispozițiile art. 94 și 95 C.pr.pen., întrucât poartă o urmă evidentă a faptei săvârșite, deși este o urmă sonoră și nu o urmă de mână, de dinți sau sânge.
În legătură cu noțiunea de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infracțiunii sânt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului’. Într-o altă opinie urma este interpretată, într-un sens larg, ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică” și tot același autor interpretează urma , intr-un sens restrâns, ca „o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafața sau volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.
Alfredo Niceford a dat o definiție simplă și clară urmei, în timp ce alți autori au optat pentru o formulare destul de cuprinzătoare care, în fond, învederează aceleași elemente: constituie urmă „orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei” . Se poate considera că, indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă, punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate încă de la primii pași ai științei criminalistice.
Domeniul tehnic al investigației care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut și sub denumirea de TRASEOLOGIE. Așa cum a fost consacrat, în Criminalistică, termenul de traseologie circumstanțiază îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea construcției exterioare a corpurilor sau obiectelor ( urme de mâini, picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor ș.a.).
Când noțiunii de urmă i se dă un înțeles mai larg, prin includerea în categoria urmelor , inclusiv scrisul, a sunetelor, mirosul, poziției obiectului sau modului de operare, termenul de traseologie trebuie să se raporteze le această realitate, păstrându-se anumite poziții, ca și un echilibru al interpretării teoretice.
SECȚIUNEA III
Criterii de clasificare a urmelor
Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii care, diferă potrivit unor factori sau elemente de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate.
Într-o opinie mai veche, clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între papilare ale corpului uman ocupă o poziție privilegiată si , în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.). De asemenea, același autor face, într-o altă lucrare, distincția între urme și pete.
În literatura noastră de specialitate , urmele sunt împărțite în două mari categorii: urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere și urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.). La rândul lor, acestea se subdivid în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor.
Într-o altă lucrare destinată specialiștilor poliției, criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animal ș.a.), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărime (macro și microurme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen și urme care permit identificarea factorului creator de urmă). Potrivit unei opinii mai recente, urmele se pot clasifica în funcție de volumul sau suprafața, de natura lor (resturi de obiecte, materii organice sau anorganice), urme olfactive, sonore și de diverse stării.
Alți autori, raportându-se la criteriul valorii de identificare, le clasifică în urme indeterminante și urme determinante. Primele pot fi de natură chimică, de origine biologică sau nebiologică (sol, vopsea, metale etc.) și se caracterizează prin aceea că nu indică relația cu autorul. De exemplu, chiar dacă se stabilește o parte de sânge este de natură umană și are aceeași grupă cu persoana suspectă aceasta nu poate dovedi că persoana respectivă a sângerat la locul faptei. Spre deosebire de această categorie, urmele determinante, de natură fizică, prodmele determinante, de natură fizică, produse prin apăsare, frecare sau smulgere, conservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificarea.
Factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși, de exemplu corpul, obiectele sau instrumentele animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestor factori, în literatura de specialitate se mai întâlnește și o clasificare după factorul primitor de urmă ( om, obiect, animal ș.a.).
Din punct de vedere al vizibilității sau al mărimii , urmele se clasifică astfel:
Urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de pildă urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, al mijloacelor de transport etc.
Urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte ( petele de sânge, firul de păr, praf, cioburi, pilitură, peliculă de vopsea, resturi vegetale etc.), denumite generic și urme materiale.
Urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor și obiectelor ), ele formând o categorie aparte de urme, în care primele sunt condiționate de prezența locului faptei a unui mijloc de înregistrare (sau a unui martor de auditu, capabil să rețină anumite caracteristici ale vocii sau ale modului de vorbire, dar atunci nu mai putem vorbi de urme).
Urme vizibile și urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune relevarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de pildă, în cazul urmelor de mâini.
Macro și microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urmelor, așa cum se cunosc, iar din a doua, urmele formate de particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau din mișcare pe pantof și pantalon. Descoperirea și examinarea acestei categorii de urme presupune metode microanalitice.
După modul de formare a lor, urmele se clasifică astfel:
Urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca cele două suprafețe să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este prețioasă, prin caracterul lor determinant, întrucât redau elementele caracteristice utile identificării, cum este cazul urmelor de mâini, de buze, de picioare ș.a.
Urmele dinamice, formate ca rezultat al mișcării de translație, de alunecare a unei suprafețe peste alta. Un exemplu tipic îl constituie urma de frânare a unui autovehicul sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug.
Urme de suprafață, ce se pot prezenta în două variante: urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanță (grăsime, transpirație, sânge, praf) pe suprafața primitoare a urmei și urme de destratificare, create prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport.
Urme de adâncime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urmă cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului ce a format urma.
Sub raportul valorii de identificare, specialiștii geneticieni clasifică urmele biologice în trei categorii :
Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului ADN : sângele; lichidul seminal care, chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor ADN; saliva(indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltata : țigări fumate, periuțe de dinți, plastice ale țigărilor de foi, măști, veselă, chewing gums, timbre și plicuri poștale etc.);
Probe cu potențial în definirea profilului ADN : fluidul vaginal (în cazurile de viol poate conține un amestec de celule, provenind de la ambele părți care pot fi analizate separat); secrețiile nazale; părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare ADN atâta timp cât ADN –ul este cuprins numai în celule ce înconjoară rădăcina); bucăți de carne; celule ale pielii; urină; părți de corp; oase (măduva osoasă poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată);
Probele cu potențial în analizele ADN mitocondrial. Orice probă care nu se pretează la alte analize, pot fi analizate prin analizele ADN mitocondriale.
CAPITOLUL II
Cercetarea la fața locului a infracțiunilor de la care
se pot preleva urme biologice umane
SECȚIUNEA I
Noțiunea, sarcinile, si trăsăturile caracteristice ale cercetării
la fața locului
Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod esențial la realizarea scopului procesului penal. În accepțiunea legii, procesuale penale, cercetarea la fața locului constituie un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă. Dar, cu tot caracterul, așa-zis auxiliar, acestei activități i se atribuie o semnificație deosebită, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.
Potrivit art.129 din C.pr.pen. al României, „cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită”.
Definind “locul săvârșirii infracțiunii” legea noastră procesuală (art.30 al C.pr.pen.), precizează ca acesta este „ locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în total sau în parte ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”. În ce privește termenul de „fața locului” trebuie precizat că prin acesta se înțelege locul unde s-a săvârșit fapta, având în vedere atât locul său, cât și zonele apropiate sau alte zone din cercetarea cărora rezultă date privind pregătirea, comiterea și urmările faptei. Din aceste zone fac parte și căile de acces sau de retragere a făptuitorului sau a parții vătămate.
Atât practica judiciară cât si literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia că locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-au produs consecințele activității ilicite ori care, în orice mod, conservă urmele acesteia constituie sursa celor mai fidele informații ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, de regulă, cercetarea la fața locului este activitatea cu care debutează cercetările, fază în care datele referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii ei, făptuitorii ș.a. sunt extrem de sumare sau inexistente.
Organul de urmărire penală efectuează cercetări la fața locului, în prezența martorilor asistenți, în afara cazului când acest lucru nu este posibil. Instanța de judecată efectuează cercetări la fața locului, cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie (art.129, alin 2 din C.pr.pen. ).
Concluzionând asupra sarcinilor cercetării la fața locului se poate aprecia ca acestea sunt următoarele :
perceperea directă, nemijlocită și fixarea ambianței locului faptei ;
căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și fixarea procesuală a acestora;
elaborarea și verificarea versiunilor cu privire la infracțiunea comisă și făptuitorii ei, referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei – loc, timp activități desfășurate, metode și mijloace folosite, scop și urmările produse;
determinarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii și a măsurilor de prevenire care se impun.
Cercetarea la fața locului este o activitate esențială, în sensul că, de câte ori natura faptei săvârșite impune efectuarea de constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirii și fixării urmelor acesteia, stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, cercetarea la fața locului precede în timp toate celelalte activități.
Cercetarea la fața locului nu este numai un act inițial de urmărire penală ci o activitate cu caracter imediat. Urgența este cerută de faptul că orice întârziere duce la modificarea „ambientului” locului faptei.
Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie deoarece perceperea nemijlocită a situației de la locul faptei nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate.
Cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta. Odată efectuată cercetarea la fața locului, aceasta suferă modificări, fiind puțin probabil ca la repetarea ei să se obțină rezultatele scontate. Cu atât mai mult, în foarte multe situații cercetarea la fața locului este aproape imposibil de repetat în aceleași condiții și cu aceleași rezultate. Totuși în anumite situații și în mod cu totul excepțional, cercetarea la fața locului poate fi repetată.
Astfel de situații de excepție pot apărea în următoarele cazuri :
cercetarea inițială s-a desfășurat în condiții atmosferice si vizibilitate improprii;
nu a fost cunoscută întreaga întindere a locului faptei și acesta nu a putut fi corect delimitat;
nu au fost cunoscute toate porțiunile de teren și întinderile ce intră în porțiunea de loc al faptei.
SECȚIUNEA II
Sarcinile lucrătorilor care au ajuns primii la locul faptei
Organele de urmărire penală – altele decât cele competente să efectueze cercetarea la fața locului – precum și alte organe, de regulă, ofițeri sau subofițeri din M.I. care s-au sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni și au fost dirijați la locul faptei sunt obligați să ia unele măsuri urgente. Aceste măsuri, menite să asigure conservarea locului faptei, și care datorită – urgenței pot fi efectuate și de alte organe – chiar dacă privesc o faptă care nu intră în competența lor sunt, în principal următoarele :
Salvarea victimelor și asigurarea acordării primului ajutor medical. Oricare ar fi situația, înainte de a ridica victima, cel sosit primul, la fața locului trebuie să noteze și să marcheze locul și poziția în care se afla aceasta în momentul sosirii la fața locului. Trebuie precizat că ajutorul medical imediat se acordă chiar atunci când există riscul distrugerii unor urme, apărarea vieții, sănătății sau integrității corporale neputând veni niciodată în concurs cu alte interese.
Identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea și reținerea făptuitorilor sau, după caz, luarea măsurilor de urmărire și prindere a acestora.
Conservarea aspectului locului faptei prin îndepărtarea „curioșilor”, interzicerea pătrunderii în câmpul infracțiunii, asigurarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, în raport cu natura acestora, natura locului faptei și condițiile meteorologice existente. Este imperios necesar să se respecte întocmai prevederile legale în vigoare care statuează că „se interzice intrarea în locul săvârșirii infracțiunii a ofițerilor și subofițerilor, precum și a oricăror alte persoane, indiferent de grad, funcție sau calitate dacă nu au sarcini în legătură cu cercetarea la fața locului sau cu salvarea victimelor”.
Încunoștințarea organului de urmărire penală competent să efectueze cercetarea la fața locului.
SECȚIUNEA III
Pregătirea în vederea cercetării la fața locului
Pregătirea temeinică a cercetării la fața locului constituie una din condițiile esențiale ale realizării scopului acestei activități.
În ordinea lor cronologică, măsurile pregătitoare parcurg doua etape :
până la deplasarea la fața locului;
după sosirea la fața locului.
Măsurile pregătitoare până la deplasarea la fața locului :
Primirea, consemnarea și verificarea sesizării.
Organele de urmărire penală sunt sesizate despre săvârșirea unei fapte penale prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de legea procesual penală – plângere, denunț sau din oficiu.
Se va identifica persoana care face sesizarea, dacă este necesar se vor cere precizări cu privire la natura faptei sesizate, locul unde s-a produs, itinerariul deplasării, luarea măsurilor necesare pentru asigurarea pazei locului faptei, nemodificarea acestuia, exceptând cazurile în care este necesară salvarea victimelor sau înlăturarea unor pericole.
Asigurarea tehnico-materială.
Se vor stabili mijloacele tehnice criminalistice necesare, verificarea acestora și completarea lor potrivit cerințelor și particularităților cazului, pentru care se efectuează deplasarea.
Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la fața locului.
Deplasarea la fața locului trebuie să se facă cu maximă urgență. Practica judiciară a demonstrat că atunci când echipa de cercetare a ajuns la locul faptei într-un timp scurt – 10 sau 15 minute – șansele de descoperire și examinare a tuturor urmelor infracțiunii au fost mult mai mari, posibilitățile de distrugere, dispariție ori modificare a acestora reducându-se la minimum.
Asigurarea prezenței specialiștilor, a apărătorului și a martorilor asistenți.
În practică, organele de urmărire penală se confruntă cu o mare diversitate de situații. Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă infracțiunile comise și varietatea problemelor din diverse domenii de activitate, ce impun o corectă interpretare a urmelor, poate face necesară includerea în echipa de cercetare și a altor specialiști.
Tactica criminalistică recomandă ca martorii asistenți să fie asigurați înainte de ajungerea la fața locului.
Măsurile pregătitoare după sosirea la fața locului :
Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc și au fost constatate de către lucrătorii sosiți primii la fața locului; date prețioase pot fi obținute și de la alte persoane găsite la locul faptei – victime, martori oculari, făptuitori.
Verificarea modului cum s-a acționat până la sosirea echipei de cercetare, a rezultatelor obținute și, în raport cu situația existentă, luarea măsurilor corespunzătoare..
Determinarea modificărilor care au survenit în aspectul inițial al locului faptei.
Delimitarea corectă a locului de cercetat.
Organizarea măsurilor de pază a locului faptei.
Identificarea martorilor oculari și stabilirea persoanelor suspecte.
Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei.
Organizarea activității echipei de cercetare, fixarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei, ținând seama și de competența pe care o are potrivit legii.
SECȚIUNEA IV
Efectuarea cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, prudență, eforturi și uneori chiar sacrificii pentru realizarea scopului pe care îl urmărește.
Pe plan teoretic, cercetarea la fața locului parcurge două faze și anume : faza statică și faza dinamică.
Faza statică a cercetării la fața locului.
Această faza debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia, cu precizarea că, în cazul interioarelor, ea se execută dintr-un singur loc.
În aceasta fază, urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate în nemișcare, static, fără a se modifica poziția acestora.
O activitate specifică a fazei statice este orientarea locului faptei și stabilirea căilor de acces și a celor folosite de făptuitori pentru a părăsi locul infracțiunii.
O problemă specifică acestei faze o constituie folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros uman. Indicată este mai întâi determinarea drumului de acces în locul faptei și apoi folosirea câinelui de urmărire, altfel echipa risca să „îmbogățească” locul de examinat. Prelucrarea urmelor de miros uman începe de la obiectele de uz vestimentar (îmbrăcăminte, încălțăminte) sau de altă natură care pot fi ale victimelor, autorilor sau ale altor persoane care au avut contingență cu locul faptei.
Descoperirea și valorificarea urmelor olfactive de la locul faptei, față de alte feluri de urme, se realizează într-un mod deosebit. În timpul formării, aceste urme se imprimă pe obiectele cu care omul vine în contact nemijlocit și, totodată, în cantitate mai mare se răspândesc în aer, sub forma unui culoar întins de-a lungul traseului de circulație al persoanei.
Descoperirea și prelucrarea urmelor olfactive se face cu ajutorul câinilor de urmărire. Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă de miros din alte 200, explicația constând în aceea că el dispune de un număr de celule olfactive de peste de 30 de ori mai mare. Descoperirea urmelor olfactive constituie una din sarcinile grele ale organului judiciar în procesul cercetării la fața locului. Greutatea acestei sarcini este determinată de durata scurtă de existență a acestor urme, de numeroasele posibilități obiective de a fi distruse, precum și de capacitatea limitată de a fi percepute.
Datorită acestor situații, organul judiciar ajuns la fața locului, chiar de la început ia măsurile necesare pentru conservarea urmelor olfactive până la folosirea câinelui de urmărire. Una din aceste măsuri constă în împiedicarea pătrunderii curioșilor în perimetrul locului faptei. O altă măsură, când locul faptei se află în interiorul unor imobile, se poate concretiza în împiedicarea pătrunderii aerului din exterior, precum și evitarea creării de curent în încăperea dată, deoarece mișcarea de aer distruge mult aceste urme, astfel încât nici chiar prin intermediul câinelui nu mai pot fi valorificate.
Specialiștii recomandă cu insistență ca, ori de câte ori la fața locului sunt observate urme de picioare ori obiecte suspecte, posibil purtătoare de urme de miros, cei care efectuează cercetarea să nu se apropie de ele la o distanță mai mica de 2-3 m , pentru a nu crea urme olfactive suplimentare care pot deruta câinele.
În timpul folosirii câinelui de urmărire pentru descoperirea urmelor olfactive se respectă două condiții :
de la început și până la sfârșit, câinele „lucrează” alături de însoțitorul său care îi cunoaște capacitatea de lucru, reacțiile față de anumite situații deosebite, modul cum se manifestă când a găsit urma, când a pierdut-o, exteriorizările de oboseală sau de nervozitate.
introducerea câinelui în perimetrul locului faptei trebuie să aibă loc în faza statică a cercetării acestuia, înainte de pătrunderea persoanelor străine, deoarece orice „buchet olfactiv” în plus mărește șansele de nereușită a câinelui în depistarea și prelucrarea urmei.
O cale de utilizare a urmelor olfactive în afara locului faptei constă în ridicarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare ale acestor urme, ambalarea și transportarea lor, în vederea depistării și prelucrării de către câini dresați în acest scop.
Ridicarea și conservarea urmelor olfactive, în ultima vreme, se realizează printr-un procedeu destul de simplu și destul de practic. Pe locurile suspectate de a fi fost atinse de infractor se aplica vată sterilizată pe o suprafață de aproximativ 20x30cm, peste care se așează o bucată de sticlă curată, în vederea realizării unui contact perfect. După 25 de minute, pernița de vată se ridică cu penseta și se introduce într-un borcan curat, care se închide ermetic, cu mențiunile de rigoare, care va fi păstrat în vederea identificării.
O altă metodă de fixare și, respectiv, prelevare a urmelor olfactive constă în acoperirea lor cu o pânză specială lipsită de orice miros (denumită „țesătură textilă de fixare a mirosului”) timpe de 20-30 de minute. Pânza se ridică cu o pensetă, de asemenea dezodorizată, și se introduce într-un vas de sticlă steril, care va fi închis ermetic. Astfel conservată, urma olfactivă poate fi păstrată în încăperi speciale, timp de mai mulți ani. Vasul de sticlă va purta o etichetă cu mențiunile exacte privind locul, data, modul de ridicare etc.
După aceste operațiuni, primul care pătrunde în locul faptei este ofițerul criminalist, însoțit de șeful echipei de cercetare și de alți specialiști în cazul anumitelor infracțiuni.
Parcurgând locul de cercetat, trebuie să se procedeze la marcarea și protejarea locurilor unde se găsesc urme or mijloace materiale de proba, notându-se dispunerea topografică a acestora, în relație cu reperele și urmele învecinate.
Fixarea locului faptei în faza statică se face prin fotografii de orientare și fotografii schiță ale obiectelor principale și ale urmelor când există pericol de dispariție a acestora.
Fig. 1 – Fotografia obiectelor principale la locul faptei – urme de salivă pe țigări
Fig. 2 – Fotografia obiectelor principale la locul faptei – urme de pete biologice.
Sintetizând, rezultă că în faza statică echipa de cercetare ia contact nemijlocit cu locul faptei, ceea ce permite formarea unei imagini generale asupra lui și a evenimentului petrecut, iar prin măsurile ce se întreprind se asigură fixarea procesuală a locului și înlăturarea posibilităților de distrugere, dispariție ori omitere a unor urme și mijloace materiale de probă.
Faza dinamică a cercetării la fața locului.
Cercetarea la fața locului în faza dinamică constă în examinarea complexă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavrul sau reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloace tehnice, precum și priceperea și deprinderile membrilor săi pentru a releva, fixa, ambala și ridica toate urmele existente în locul faptei.
Cu privire la categoriile de urme ce trebuie căutate, acestea diferă în raport cu natura faptei săvârșite. La infracțiunile comise prin violență vor fi căutate întotdeauna urme biologice, microurme, obiecte folosite de autori pentru realizarea rezoluțiunii infracționale.
O atenție deosebită trebuie acordată examinării locului unde s-a consumat episodul principal al faptei pentru că aici pot rămâne o multitudine de urme.
Urmele de sânge.
Căutarea urmelor de sânge la locul faptei se face după anumite procedee și prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcție de natura infracțiunii, particularitățile locului cercetat și de natura obiectelor din perimetrul său. De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge sunt foarte variate ca structură, destinație, mărime, culoare și formă de prezentare.
Descoperirea și ridicarea urmelor sanguinolente, interpretarea acestora în sensul mecanismului de formare, constituie o activitate de o deosebită importanță. Dificultatea descoperirii nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi, de exemplu, o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, precum și urmele ori petele aflate în cantitate mică sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile specifice descoperirii urmelor care au fost înlăturate în parte de către autor.
Cu toată diversitatea locurilor sau suporturilor pe care se pot căuta urmele de sânge, se poate spune că cercetarea va fi orientată în câteva direcții principale, și anume :
Pe îmbrăcămintea victimei, făptuitorului sau suspectului – de la o extremitate la cealaltă a corpului, pe straturi de obiecte, de la suprafață către profunzime. Pentru fiecare obiect de uz vestimentar în parte se cercetează suprafața exterioară, marginile, porțiunile unde sunt cusături, fața externă a buzunarelor, clapelor și marginilor, manșetelor pantalonilor etc. În continuare se examinează fața internă a acelorași obiecte și a lenjeriilor de corp. La aceasta din urmă se examinează și porțiunile corespunzătoare regiunilor axilară, submamară, perineo-genitală, fesieră.
La obiectele folosite pentru acoperirea capului se examinează ambele fețe, căptușeala, marginile, borurile, panglica exterioară pe fețele sale externă și internă.
Încălțămintea se cercetează cu atenție în exterior pe la cusături, între talpă și față, pe suprafața tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul. Trecând la partea interioară a încălțămintei, se examinează căptușeala, ciorapii, picioarele persoanei în cauză.
– Pe corpul victimei, făptuitorului sau suspectului – începând de la extremitatea cefalică până la vârful piciorului. Se examinează regiunea păroasă a pielii capului, orificiile naturale din sfera craniană, zonele axilelor, regiunea submamară, regiunea ombilicală, zona perineo-genitală, spațiile interdigitale de la mâini și picioare, precum și spațiile subunghiale.
– În locul unde s-a săvârșit fapta și cel unde se găsește victima se acționează în funcție de natura suportului și de prezența unor obiecte asupra victimei sau în vecinătatea ei. Se cercetează dușumelele, locurile de îmbinare a scândurilor și regiunile cu cusături, rupturi, sfâșieturi sau cele prezentând pierderi de substanță de la nivelul suportului pe care este dispus corpul victimei etc.
Nu se omite căutarea urmelor în diferite recipiente care servesc la îndepărtarea reziduurilor sau pentru spălat, în instalațiile tehnico-sanitare, pe obiectele tapițate, pe saltele, plăpumi, pilote, etc.
Podeaua, dacă este din pământ bătătorit sau cărămidă, se examinează în zonele de afânare sau cu denivelări, respectiv în spațiile dintre cărămizi.
În locurile deschise urmele de sânge se caută pe sol, pe vegetație, pe obiectele aflate în zonă, în apele stătătoare, pe gheață ori zăpadă, pe garduri, pe marginile unor ziduri ș.a.
– Obiectele utilizate pentru atac (apărare) sau care au produs în alt mod o vătămare corporală ori au fost folosite pentru secționarea corpului victimei poartă urme de sânge ce trebuie căutate pe suprafața lor.
O atenție deosebită se acordă căutării și descoperirii urmelor de sânge pe obiectele utilizate pentru transportul ori ascunderea victimei, cum ar fi mijloace de transport, valize, saci, lăzi etc., unde s-au ascuns resturi din corpul secționat, diferite materiale, inclusiv sforile sau alte legături folosite la ambalarea de către făptuitor.
Urme de sânge se mai pot găsi pe instrumentele utilizate la întreruperea ilegală a cursului sarcinii, pe materialele de pansament ori folosite pentru realizarea unor tratamente.
Deseori, în urmele de sânge se pot descoperi, printr-o simpla examinare macroscopică, alte produse biologice (fire de păr, spermă, resturi de țesuturi organice), patologice (puroi, fragmente de tumori, neoformațiuni maligne) și medicamentoase (unguente, fragmente de pansament etc.), care influențează adeseori aspectul urmelor respective.
Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sânge la locul faptei se întâlnește când acestea au fost distruse prin spălare, la care se adaugă și o perioadă lungă de timp de la săvârșirea infracțiunii până în momentul cercetării locului respectiv. Dar și în asemenea situații, resturi din urmele de sânge spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o muncă meticuloasă de examinare a zonelor mai ascunse, cum ar fi în masa tapițeriilor, sub dușumele sau parchet, părțile de jos ale pereților sau ale mobilelor, crăpăturile mozaicurilor etc. În procesul acestor cercetări nu trebuie uitat că, prin spălare, cantitatea mare de sânge este înlăturată, resturile rămase sunt puternic diluate și amestecate cu substanțele folosite la spălare, cu alte corpuri străine. Astfel , într-o crimă, sub parchetul din bucătărie au fost descoperite urme de sânge, învechite și amestecate cu substanțe din conținutul săpunului utilizat de infractor la spălarea cantității mari de sânge. Prin examenul de laborator s-a stabilit grupa sanguină a urmelor descoperite, fiind identică cu a victimei infracțiunii.
Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna), care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi ) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit. Frecvent se folosește lampa cu radiații U.V.
Urmele de salivă
Căutarea și descoperirea urmelor de salivă se face, după caz, prin examinarea directă cu ochiul liber, prin folosirea la fața locului a unor mijloace optice (lupa, microscopul de buzunar, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolete, lanterne) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că există urme de salivă și trimiterea la laborator în vederea descoperirii lor.
Urmele de salivă se caută pe toate obiectele existente la locul faptei ce ar putea avea legătură cu desfășurarea activității infracționale.
Obiectele și locurile unde se caută urme de salivă sunt :
cele utilizate în scop de igiena corporală, cum ar fi batista, prosopul, periuța de dinți, scobitoarea sau alte mici obiecte pretabile acestei destinații;
cele folosite pentru fumat – țigări, mucuri, pipe, trabucuri etc. ;
tacâmurile, farfuriile, paharele, sticlele, ceștile și alte asemenea obiecte susceptibile de a fi suportul unor urme de salivă;
instrumentele muzicale de suflat, instrumentar stomatologic și de ORL;
obiecte de încălțăminte și îmbrăcăminte;
obiecte de cult religios (icoane, cruci, relicve etc);
vată, tifon, comprese, călușuri, alte obiecte introduse forțat în cavitatea bucală a victimei;
lenjeria de corp și de pat, insistându-se în mod deosebit asupra gulerelor, piepților, cusăturilor marginale, fețelor interioare ale cupelor sutienelor, fețelor de pernă, cearșafurilor ș.a.
corpul victimei (pe buze, față, gât, regiunea mamară, regiunea pubiană) și împrejurimile locului unde aceasta a fost găsită;
alte obiecte sau instrumente găsite la fața locului provenite de la făptuitor și pe care se presupune că există urme de salivă.
Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiecte sau suporturi care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la reținerea urmelor de salivă pe suporturile menționate, în literatura de specialitate se menționează cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbru.
La căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte urme biologice (spermă, secreția vaginală, transpirație, mucus nazal), precum și cu pete de altă natură anorganică sau organică, mai ales sucuri diverse, vopsea, detergenți etc.
Urmele de spermă
Căutarea urmelor de spermă, de regulă, nu întâmpină greutăți. Ele se descoperă prin cercetarea obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturală a zilei. În lipsa acesteia obiectele suspecte se luminează cu o lanternă de buzunar sub diferite unghiuri de incidență a razelor de lumină. Se poate recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii portative cu ultraviolete, după ce s-a creat în prealabil o vizibilitate redusă în zona cercetată.
Ordinea cercetării obiectelor suspecte de a fi purtătoare de urme de spermă este determinată de particularitățile locului faptei. Când în locul respectiv se mai află și corpul victimei, acesta se examinează întâi, cu concursul medicului legist. Astfel, urmele de spermă se vor căuta pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, subsuori, pe mâini, în orificiile naturale, pe perii pubieni. Continuă, apoi, cu lenjeria de corp și îmbrăcămintea exterioară a victimei. După aceea se trece la examinarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare ale acestor urme. În ordine, se cercetează lenjeria de pat, covoarele din apropiere, dușumelele, parchetul, prosoapele, chiuvetele, băile, precum și alte obiecte apte de a primi și a păstra urmele de spermă.
În cazurile când locul faptei este un câmp deschis, urmele de spermă se mai caută pe pământ, pe iarbă, frunze, flori, precum și pe alte obiecte pe care s-ar fi putut crea ele în timpul săvârșirii infracțiunii cercetate.
Sub radiațiile ultraviolete, petele de spermă primesc o fluorescență alb-albăstruie, care se datorează sperminei, dar nu este specifică, fiind întâlnită și în cazul altor substanțe.
Urmele de transpirație
Urmele de transpirație se creează la locul faptei fie prin ștergerea firească a mâinilor, frunții, obrajilor, gâtului sau altor părți ale corpului cu batiste, prosoape, cearșafuri, fie prin căderea de picături direct pe diferite obiecte, cum sunt dușumelele, parchetul etc.
De obicei, fiind incolore, doar foarte rar ușor colorate datorită impurităților de pe corp, urmele de transpirație se descoperă foarte greu la locul faptei. Din aceste motive, ele se ridică împreună cu obiectele suspecte de a fi purtătoare, cum sun batistele, pălăriile sau căciulile, fularele, încălțămintea, piesele din îmbrăcămintea de corp și altele. În vederea descoperirilor, se cercetează foarte atent obiectele suspecte, folosindu-se mijloacele utilizate la urmele de salivă și spermă.
Urmele de urină.
Urmele de urină, de obicei, se creează la locul faptei în cantitate destul de mare și obiectele pe care se află, cu rare excepții, în zonele îmbibate cu urină au o culoare ușor gălbuie, uneori chiar de un galben pronunțat. În cantitate mai mică ele pot fi descoperite pe lenjeria de corp, pe pat, iar în cantitate mai mare, pe solul ori pe zăpada din perimetrul locului faptei sau chiar pe drumul parcurs de infractor înainte sau după săvârșirea infracțiunii.
Descoperirea urmelor de urină nu reprezintă o greutate deosebită. Obiectele îmbibate cu urină, fiind ușor colorate în galben, mai rar spre brun, se observă cu ușurință.
Urmele de vomă
Urmele de vomă se creează prin expulzarea pe cală bucală a conținutului stomacal, datorită contracție spastice a diafragmei și a mușchilor abdominali. Ele se compun, în esență, din alimentele ingerate de persoana în cauză și încă nedigerate. În general, se prezintă sub forma unei mase vâscoase, foarte des multicoloră, cu un miros caracteristic alimentelor intrate în fermentație.
Urmele de excremente
Urmele de excremente, uneori, sunt lăsate de infractori la locul faptei din cele mai variate motive. La unii infractori datorită emoțiilor deosebite trăite în clipele activităților infracționale, se produc contracții spastice care comprimă tubul digestiv grăbind astfel defecația. Alții însă, își lasă la locul faptei produsele fecale din convingerea superstițioasă că nu vor fi prinși. Alteori, se întâmplă ca infractorii să-și lase excrementele din răzbunare sau dispreț.
Urmele sub forma firelor de păr
Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber. Totuși, pentru facilitarea descoperirii este necesar să se recurgă la lupe și la surse de lumină ceva mai puternice.
Organele judiciare trebuie să țină seama în procesul căutării firelor de păr, de natura faptei, de ansamblul locului în care a fost comisă și de urmele care în mod obișnuit se creează prin săvârșirea unei infracțiuni similare.
Urmele sub forma firelor de păr se creează, de obicei, în cazul accidentelor de circulație și de muncă, cu prilejul săvârșirii unor infracțiuni îndreptate contra persoanei, a infracțiunilor de furt, mai ales prin efracție, sau a celor de tâlhărie etc. Ele se depun, după detașare, pe cele mai diferite obiecte de la locul faptei, pe corpul victimelor sau al făptuitorilor,de multe ori împreună cu alte urme. În cazul infracțiunilor de viol, de omor de tâlhărie, firele de păr se caută, în primul rând, în mâinile victimelor, pe hainele acestora, pe lenjeria de pat, covoare și dușumele, în bălțile de sânge, apoi în camerele de baie, chiuvete, pe diferite obiecte de care s-ar fi putut folosi, în procesul săvârșirii infracțiunilor, făptuitorul sau victima etc. La cercetarea accidentelor de circulație sau a furturilor de autovehicule, firele de păr pot fi pe osii, roți, bara de protecție, radiatorul mașinii, în zona farurilor, pe portiere, în interior pe fotolii, volan, schimbătorul de viteze, pe corpul victimei, șosea, obiectele cu care s-a tamponat autovehiculul etc.
Pentru că firele de păr se descoperă mai greu când se află pe obiecte de aceeași culoare cu ele sau pe suprafețe păroase, cum sunt multe țesături de lână, este potrivit ca obiectele în cauză să fie iluminate sub diferite unghiuri de incidență a luminii, în caz de nevoie să fie utilizate și lămpile portative de raze U.V. Aceste urme pot fi descoperite mai ales ca fire izolate căzute la întâmplare sau, mai rar, mai multe la un loc, sub formă de șuvițe ori smocuri de păr dacă au fost rupte sau smulse, sub acțiunea instrumentelor utilizate ori direct cu mâinile. La persoanele suspecte, firele de păr se caută pe reverele hainelor, pe manșetele cămășilor, pe mânecile hainelor, pe toata suprafața pantalonilor, precum și pe obiectele care aparțin acestora, cum sunt servietele, sacoșele, poșetele, diferitele instrumente presupuse că au fost folosite la locul faptei.
Pentru depistarea firelor de păr se mai cercetează cu atenție obiectele de igienă personală, în special pieptenii și prosoapele.
O atenție particulară trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente).
În sfera cercetării sunt incluse și urmele biologice ce pot conține și fire de păr.
La cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor și în general, a mâinilor, în care se pot găsi fire smulse de la agresor.
În literatura de specialitate este citat un caz de identificare a unui infractor care a lovit cu piciorul în corpul victimei căzute la pământ, după firele de păr din sprânceană rămase pe încălțămintea făptuitorului.
În faza cercetării dinamice se fac investigații pentru obținerea de date cât mai complexe încă din această fază, în legătură cu victima(preocupări, cerc de relații, rude), cu locul în care s-a săvârșit infracțiunea, cu posibilii făptuitori, organul judiciar evitând să facă însă orice fel de comentarii cu privire la aspectele cunoscute.
Cercetarea urmelor apte să servească la identificări genetice.
De regulă, în linii mari, cercetarea urmelor apte să servească la identificări genetice, parcurge aceleași etape tehnice, tipice urmelor biologice (sânge, spermă, salivă). Firește că se impun precauții suplimentare. Obiectele sau suporturile purtătoare de urme biologice care se ridică în vederea analizării ADN, vor fi verificate pentru a fi puse în evidență alte urme importante, cum ar fi urmele papilare. Pentru fiecare probă se va folosi un tip special de recipient care să ofere o conservare optimă și un transport sigur. Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se containerizează și se refrigerează în vederea transportării în condiții optime. Spre deosebire de sângele colectat lichid, petele de sânge aflate pe obiecte, vor fi uscate înainte de a fi împachetate și trimise laboratorului. Părul trebuie colectat cu grijă pentru a evita ruperea tijei sau atingerea rădăcinii, furnizoare de informație genetică.
Raportat la sensibilitatea tehnicilor ADN, contaminarea probelor este o adevărată problemă. Pentru a evita acest pericol se folosesc mănuși și pensete adecvate, avantajul folosirii acestora fiind posibilitatea schimbării lor ori de câte ori devin contaminate. Instrumentarul folosit, atât în cercetarea la fața locului, cât și în analizele de laborator, se curăță cu tampoane cu alcool după ridicarea fiecărui obiect. De asemenea, se recomandă purtarea unor măști pentru a se evita strănutul, tușitul sau chiar vorbitul în apropierea materialului pătat și, bineînțeles, a mănușilor.
Paralel cu activitățile prezentate, se iau primele declarații martorilor și victimei dacă mai este la locul faptei, inclusiv persoanelor suspecte. Declarațiile se vor lua separat și este recomandabil ca acestea să fie înregistrate. În ipoteza în care la fața locului s-au făcut și înregistrări video-magnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reușită.
Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clarifice așa-numitele împrejurări negative, determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs, din absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la fața locului. Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument în curs pentru examinarea amănunțită a fiecărei porțiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparență, nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu își găsesc o justificare imediată. Trebuie subliniat că, în multe cazuri, împrejurările negative relevă intenția autorilor unor infracțiuni de a masca caracterul faptei sau, pur și simplu, de a deruta cercetările.
În practica judiciară s-a consemnat un caz în care o femeie a sesizat poliția că în seara anterioară soțul ei a plecat spre stația de cale ferată și că dimineața a fost găsit decedat, pe un teren viran.
La cercetarea la fața locului s-a constatat că victima prezenta leziuni cranio-cerebrale, cu înfundare și dilatare cerebrală. Pe sol s-au găsit puține urme de sânge, fiind evident că locul unde a fost găsit cadavrul nu este locul unde s-a comis omorul. Această concluzie a fost întărită și de o altă constatare : urmele de sânge de pe cadavru indicau că în cursul hemoragiei capul victimei s-a aflat cu partea dreaptă în jos, în timp ce la cercetarea la fața locului a fost găsit cu obrazul stâng pe sol. Lipsa bascului victimei, pe care îl purta când plecase de acasă, constituia o altă împrejurare negativă care a atras atenția echipei de anchetă.
Pe baza declarațiilor soției victimei au fost verificate cu atenție cele două trasee pe care ar fi trebuit să se deplaseze victima de acasă până la locul unde a fost găsit cadavrul. Nedescoperindu-se nici o urmă de sânge și nici un alt fel de urme care să indice locul unde s-ar fi produs agresiunea, bănuiala a căzut asupra soției.
Percheziția domiciliară fost relevatoare; urme de sânge în multe locuri, parte din ele șterse recent dar încă vizibile și un obiect semnificativ – bascul victimei, ascuns undeva în grajd.
Inculpata a recunoscut săvârșirea omorului și a precizat toate acțiunile întreprinse pentru ștergerea urmelor și derutarea cercetărilor. (Ioan Marița – Buletinul de criminologie și de criminalistică, nr. 2/ 1982, pag. 25).
SECȚIUNEA V
Fixarea ș i interpretarea rezultatelor cercetării la fața locului
5.1. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului se consemnează într-un proces verbal (art.131 C.pr.pen.), care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor prevăzute de art.91 C.pr.pen., descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât, posibil cu dimensiunile respective. Se pot face schițe, desene sau fotografii, înregistrări video sau alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul verbal.
Procesul verbal
Procesul verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fașa locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea cauzei penale. Dată fiind importanța sa, el va trebui să corespundă anumitor cerințe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.
Art.91 C.pr.pen. indică mențiunile ce trebuie să le conțină procesul verbal din punct de vedere al formei și cuprinsului :
data și locul unde este încheiat ;
numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie ;
numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există ;
descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate ;
numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul verbal, obiecțiile și explicațiile acestora ;
mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul verbal de cercetare la fața locului cuprinde trei parți : partea introductivă, partea descriptivă și încheierea. Raportându-ne la această structură se cere a fi subliniată ponderea parții descriptive, însăși legea procesual penală impunând necesitate descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective (art.131 C.pr.pen).
În partea introductivă se arată fapta cercetată, data comiterii ei, locul și data, cu mențiunea orei când începe cercetarea, starea atmosferică și a locului faptei, delimitarea precisă a acestuia, organului de urmărire penală care conduce cercetarea, numele și prenumele, calitatea în care participă, ocupația și adresa persoanelor participante. De asemenea, în această parte se menționează când și de către cine a fost sesizat organul judiciar despre săvârșirea faptei, dacă s-a asigurat paza locului și de către cine până la sosirea echipei de intervenție.
În partea descriptivă se trece descrierea detaliată a locului faptei, insistându-se asupra tabloului de ansamblu, în care se încadrează locul faptei, delimitarea precisă a acestui loc, dimensiunile și amplasarea față de punctele cardinale, particularitățile topografice, căile de acces și, de asemenea, se va trece descrierea amănunțită a obiectelor, urmelor și a altor probe materiale descoperite la locul săvârșirii faptei. Se trece detaliat denumirea exactă a obiectelor indicându-se cu precizie locul unde au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora.
În procesul verbal se va menționa orice element particular al cercetării, iar dacă există anumite observații ale experților sau martorilor asistenți cu privire la consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul verbal.
În partea finală a procesului final se vor trece :
obiectele și urmele descoperite și ridicate de la locul faptei, în ce scop și ce metode s-au folosit:
ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop cu aplicarea căror metode fotografice, din ce puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile și în ce condiții tehnice ;
ce măsurători fotografice s-au efectuat;
dacă s-a întocmit schița plan, la ce scară și în ce fel.
Procesul verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de persoanele aflate la fața locului. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze se face mențiunea despre aceasta (art.91 C.pr.pen., alin. ultim).
Trebuie menționat faptul că în procesul verbal trebuie folosit un mod de exprimare riguros exact, precis și concis, prezentarea rezultatelor cercetării trebuie să fie obiectivă, completă și clară și descrierea celor constatate trebuie făcută în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la fața locului.
Este recomandată evitarea folosirii termenilor prea tehnici sau a neologismelor, atunci când se pot folosi termeni adecvați, de largă circulație.
Schița locului faptei
Schița locului faptei este un mijloc de fixare, prin desenare, a locului faptei, în ansamblul său, prin scoaterea în evidență a obiectelor și a urmelor descoperite cu zonele în care acestea se află, precum și a distanțelor și a raporturilor dintre ele. Schița poate fi realizată prin desenare simplă sau la scară și poate reprezenta un loc închis, un loc deschis sau o forma mixtă.
Principalul rol al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracțiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul verbal să fie clar înțelese.
Din punct de vedere al tehnicii de realizare, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice.
În schița efectuată la scară, cunoscută și sub denumirea de plan – schiță, sunt redate cu precizie dimensiunile locului faptei, distanțele dintre obiecte precum și mărimile acestora ridicate în plan. Proporția de reducere în schiță a dimensiunilor față de cele reale se menționează sub desenul astfel realizat. De obicei scara locurilor deschise este de 1:1000, a clădirilor de 1:100, iar a încăperilor de 1:50. aceste proporții pot însă diferi în funcție de amploarea locului faptei, de varietatea obiectelor din perimetrul său și distanțele dintre ele. Esențialul este ca scara aplicată să se respecte cu rigurozitate.
Schița simplă sau desenul schiță se realizează fără respectarea strictă a dimensiunilor suprafețelor, a distanțelor dintre obiecte și a mărimilor acestora.
În această schiță sunt notate, pe bază de măsurători prealabile, distanțele la care se află obiectele unele față de altele, dimensiunile suprafețelor desenateetc.(fig. 3)
Fig. 3 – Schița simplă a locului faptei(după L.Coman)
La ambele schițe, pentru orientare în teren, se indică punctele cardinale ale desenului, stabilite cu ajutorul busolei existente în trusa criminalistică a organului judiciar.
Schițele locurilor închise, mai ales ale unor încăperi, de obicei, se fac în proiecție orizontală și prin metoda rabatării planurilor de proiecție, după metoda cutiei de carton desfăcute, în care sunt prezentate, pe lângă partea orizontală, și aspectele pereților și ale plafonului încăperii în cauză(fig. 4).
Desenarea în schiță a obiectelor, a urmelor și a unor detalii se face prin folosirea anumitor semne convenționale prevăzute într-un tabel din trusa criminalistică.
Fotografia și filmul judiciar de la locul faptei
Fotografia de la locul faptei se efectuează pe măsura desfășurării cercetării. Fotografia la fața locului include fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.
Fig. 2 – Schița locului faptei în interiorul unei locuințe (după L. Coman).
Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea.
Fotografiile schiță servesc la redarea locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată.
Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei, armele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea infracțiunii, obiectele purtătoare de urme ș.a.
Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor caracteristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.
Fig. 5 – Fotografie de detaliu a firelor de păr
Fig. 6 – Fotografie de detaliu a urmelor de sânge.
Filmul judiciar este una din metodele tehnice de fixare a locului faptei și a rezultatelor cercetării sale, mai ales pentru situațiile deosebite, cum se întâmplă în unele cazuri de cercetare a omorului, incendiilor sau accidentelor de muncă.
Trebuie menționat faptul că, în prezent, se recurge tot mai des la înregistrarea locului faptei pe bandă videomagnetică, deoarece se dovedește mult mai practică decât filmarea.
Fig.7 – Fotografie de detaliu a urmelor de spermă
Fig. 8 – Fotografie de detaliu a urmelor de salivă prelevate pe țigări
5.2.Interpretarea urmelor de la locul faptei
Plecând de la interdependența obiectivă a fenomenelor din lumea înconjurătoare și repetabilitatea lor în esență, dacă se desfășoară în condiții similare, interpretarea întregului ansamblu de urme e la locul faptei este necesar să se desfășoare de la particular spre general. Întâi, să se stabilească cauzele și modurile formării fiecărei urme în parte, comparată cu alte urme din categoria sa. Apoi, se raportează categoriile de urme între ele, fără a se neglija natura infracțiunii, specificul locului în care a fost săvârșită. Astfel se deschide posibilitatea găsirii unor explicații logice asupra existenței unor categorii de urme alături de unele de altă proveniență, precum și a lipsei acelor urme care, în mod obișnuit, în cazul infracțiunilor de altă natură, săvârșite în condiții și cu mijloace similare, se creează concomitent sau succesiv cu urmele de felul celor descoperite. Urmează ca datele stabilite prin acest proces de interpretare a urmelor să fie comparate cu datele desprinse din alte surse, cum sunt, de pildă, cele rezultate din ascultarea persoanelor.
În funcție de proveniența lor, urmele sunt foarte variate. Studiată în mod separat, fiecare urmă de la locul faptei amintește natura provenienței sale, uneori felul obiectului creator, modul în care s-a format, iar dacă este purtătoarea unor detalii individuale ale obiectului creator respectiv, conduce până la identificarea acestuia. Când sunt mai multe urme create de același obiect, prin poziția lor și zonele în care se găsesc, evidențiază succesiunea formării lor, respectiv ordinea activităților întreprinse de persoana în cauză prin folosirea obiectului creator.
Interpretarea urmelor de sânge la locul descoperirii lor, este o activitate cu rezonanță în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârșirii faptei. După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită ,apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării. Stropii de sânge aflați pe perete la o înălțime de peste 1,50 m pot conduce la concluzia că persoana a fost lovită în momentul în care se afla în picioare. De asemenea, după forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene.
Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.
În același context, trebuie menționată posibilitatea determinării grupei de sânge a autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. În același timp, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine.
Interpretarea urmelor de salivă poate servi la obținerea de date privind modalitatea de formare a urmei, mediul profesional din care provine persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul, numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul cercetării ș.a.
Interpretare urmelor seminale la fața locului oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.
Printr-un proces de studiu comparativ se urmărește și găsirea unei explicații logice asupra lipsei unei categorii de urme alături de cele descoperite, precum și în privința prezenței anumitor urme de altă natură care, de obicei, nu se creează în cazurile săvârșirii infracțiunilor din categoria celor cercetate.
Întrucât întregul tablou al locului faptei, conturat prin urmele existente în perimetrul său, în mod obiectiv niciodată nu oglindește complet procesul săvârșirii infracțiunii, organele judiciare folosesc și date din alte surse, cum ar fi din declarațiile persoanelor, reconstituiri, perchiziții, expertize etc., în coroborare cu urmele descoperite prin care se întregește cu noi detalii oglinda procesului săvârșirii infracțiunii.
Un caz în care au fost coroborate un ansamblul de date din diferite surse, din cele menționate mai sus, a fost prezentat în „Buletinul de criminologie și criminalistică” nr.1-2/1989 de către Gh. Hurjui și I. Argeșanu.
„Era o dimineață de iarnă. Soția plecase la muncă în mod obișnuit. Își lăsase soțul acasă făcându-și pregătirile pentru plecarea într-o excursie în străinătate.
La înapoierea la domiciliu, soția găsește deschisă ușa de la intrare, iar pe soțul său îl vede în hol, căzut într-o baltă de sânge.
Sunt anunțate organele de urmărire penală și se face cercetarea la fața locului. Pe corpul victimei, numeroase tăieturi vădeau furia cu care a lovit agresorul. În holul apartamentului, pe pereți, pe fața interioară a ușii de la intrare, pe ușile de acces spre baie și bucătărie, precum și pe cele două fotolii s-au găsit numeroase urme de sânge sub formă de stropi, dâre sau baltă.
De la locul faptei s-au ridicat mai multe obiecte considerate că ar putea avea legătură cu săvârșirea omorului (între care un nasture de cămașă, un capot al soției victimei și o bucată ruptă din acest capot, îmbibată cu sânge, precum și un pachet de țigări marca „PORT”), care urmau să facă obiectul unor examinări criminalistice și medico-legale.
Medicul legist a precizat în raportul său că moartea victimei s-a datorat hemoragiei interne și externe, consecința plăgilor tăiate-înțepate, cervicale și toraco-abdominale, cu lezarea plămânilor, cordului și stomacului. Leziunile de violență au fost produse prin loviri repetate din față, spate, lateral-stânga, lateral-dreapta, cu un corp tăietor-înțepător (cuțit) a cărui lamă avea o lungime minimă de 12cm și lățimea maximă de 3cm.
Analizele de laborator au stabilit că sângele victimei aparținea grupei A-II. Probele de sânge prelevate de pe bucata ruptă din capotul victimei au fost analizate și s-a precizat că au grupa O-I. Aceasta a fost indicația sigură că făptuitorul a fost rănit în timpul agresiunii.
La câteva zile după săvârșirea omorului, serviciile poliției judiciare din Capitală au informat serviciile județene că într-o cabină de toaletă a unui cinematograf s-a găsit o sacoșă în care se aflau următoarele obiecte : haină și pantalon, ambele bărbătești, un cuțit de bucătărie și o cheie tip yale. Pe toate aceste obiecte s-au pus în evidență urme de sânge uman care aparțineau grupei A-II.
Schimbul operativ de informații a făcut posibilă avansarea ipotezei că există legătură între aceste obiecte și omorul săvârșit în provincie. Verificările ulterioare au confirmat ipoteza.
În prezența acestor date, versiunea cea mai credibilă era că un bărbat, având sângele de grupa O-I, a săvârșit fapta și apoi s-a deplasat în Capitală unde avea locuința sau se afla doar în trecere.
Investigațiile privitoare la comportarea victimei au produs o informație utilă : avea o legătură extraconjugală de mai mulți ani cu o femeie din Capitală. Ea a confirmat această relație și a adăugat că ultima dată când l-a văzut – cu câteva zile înainte de a fi ucis – avea asupra lui o mare sumă de bani. Nu au rezultat alte date care să permită formularea unei versiuni.
Alte informații au dezvăluit că victima practica în mod curent jocurile de noroc. Partenerii de joc erau aproximativ aceleași persoane, între ei existând relații de prietenie. De altfel, victima nu se afla în relații de dușmănie cu nimeni.
O rază de lumină pentru orientarea cercetărilor a apărut când a fost examinat un carnețel al victimei găsit la locuința unui frate al său. Mai multe prenume urmate de diferite cifre sugerau că victima obișnuia să împrumute sume de bani. Soția nu cunoștea nimic în legătură cu această activitate. S-au făcut câteva sondaje și presupunerea s-a dovedit exactă.
Se impunea verificarea tuturor numelor înscrise în carnețel. Erau câteva zeci și identificarea persoanelor numai după prenume nu a fost ușoară.
Un nume figura de mai multe ori : Mișu. Acesta primise des sume de bani, unele de câteva mii de lei, altele doar de câteva sute. Trebuia să fie cineva nepretențios, care împrumuta în diferite ocazii și care avea acces ușor la victimă. Deci, poate unul dintre participanții la jocurile de noroc. S-a ajuns astfel la suspectul nr.1.
Partener obișnuit la masa de joc, Mișu pierdea, iar victima, de regulă, câștiga. Nu se stricau relațiile pentru acest motiv, dar Mișu se împrumuta în dreapta și în stânga pentru a face față pierderii unor importante sume de bani la jocurile de noroc. Faptele erau însă cunoscute doar în cadrul cercului de prieteni intimi care se întâlneau la masa de joc.
O simplă verificare a grupei de sânge a strâns cercul în jurul suspectului. El avea sângele de grupa O-I, aceeași cu a urmelor de sânge impregnate pe bucata de capot găsită la locul faptei și pe obiectele abandonate în cabina de toaletă a cinematografului din Capitală.
Suspectul nega vreo legătură cu săvârșirea faptei, în ziua respectivă fiind pontat prezent la locul de muncă. Dar, nu s-a constatat de atâtea ori că astfel de pontaje sunt fictive?
Față de datele existente, o perchiziție domiciliară se impunea.
O căutare sistematică, desfășurată pe parcursul unei întregi zile de o echipă de specialiști se apropia de sfârșit, fără vreun rezultat semnificativ. Suspectul se așezase comod în fotoliu și aștepta calm. Știa că în casa lui nu se aflau obiectele căutate. Toate hainele, pantalonii, cămășile erau curate, nu atrăgeau atenția prin nimic. Nici haina din piele cu care era îmbrăcat nu atrăgea atenția. Mai ales că, găsindu-se sacoșa cu hainele pătate de sânge, se presupunea că făptuitorul a fost îmbrăcat în costum în momentul comiterii omorului. Oricum, o ultimă verificare nu strica.
Momentul adevărului sosise. Observând insistența cu care erau examinate câteva mici pete de culoare închisă, suspectul a început să dea semne de nervozitate. Haina lui era curată. Ce nevoie este să fie date la analiză aceste urme minuscule? Pentru că pot fi urme de sânge din sângele victimei, i s-a răspuns.
Confirmarea a venit prompt din partea laboratorului. Într-adevăr, erau urme de sânge din grupa A-II, adică cea a victimei.
N-a mai rezistat. A mărturisit totul. Era împovărat de datorii. Nu-l mai împrumuta nimeni. Singura lui șansă era să-i ceară prietenului său la care apelase de atâtea ori. Doar îi restituise la termen sumele împrumutate și dobânzile substanțiale pretinse. I s-a deschis ușa, apoi a fost invitat să se facă comod. Și-a scos haina de piele și a așezat-o pe fotoliul din holul apartamentului. Apoi, gazda i-a oferit o cafea. De ce venise? Avea urgentă nevoie de bani și a venit la el, ca la un prieten ce-i este. Cum? Nu poate să-l împrumute? Are bani și nu poate să-l împrumute pentru că vrea să plece într-o excursie? Și cu el ce se va întâmpla? De unde să ia banii de care are atâta nevoie pentru a achita alte datorii presante? În clipa în care prietenul său i-a comunicat că nu-l poate împrumuta, îl și condamnase la moarte. Își calcula doar momentul când îl va ataca. Nu pregătise nimic, nu venise cu gând să ucidă. Acum era altceva. Observase că pe masa din bucătărie unde băuse cafeaua se afla un cuțit cu lama lungă și ascuțită. L-a luat și a așteptat clipa potrivită. În timp ce victima sta cu spatele la el, a început să-l lovească, aplicându-i în total 17 lovituri. A încetat doar când mâna i-a alunecat pe mânerul cuțitului și s-a tăiat. În declarația sa de la interogatoriu, inculpatul a mărturisit : „am luat de pe masa din bucătărie cuțitul, ce avea lama de aproximativ 20cm, cu vârf bine ascuțit și i-am aplicat victimei prima lovitură în spate, când era aplecată, iar eu eram în spatele acesteia. După ce i-am aplicat această lovitură, victima s-a ridicat în picioare, cu fața către mine și a zis :<<Ce faci, mă omori?>> Eu i-am răspuns și am continuat să-i aplic lovituri cu cuțitul în față și în zona gâtului. Victima nu avea nimic în mâini, nu avea nici posibilitatea să ia vreun obiect să se apere. Cu mâinile goale a încercat să mă imobilizeze. Nu a putu să facă acest lucru pentru ca eu i-am aplicat lovituri cu cuțitul pe unde nimeream, în față, în zona toracică, peste mâinile ridicate deasupra capului ca să se apere”.
După ce a luat din locuința victimei tot ce putea să ducă, s-a gândit puțin și la ștergerea urmelor. Obiectele de îmbrăcăminte care purtau urme de sânge, cuțitul și cheia de la ușa apartamentului au fost împachetate. Unde să le arunce? Cât mai departe, dar nu prea departe, încât să nu se facă legătura cu fapta comisă de el. S-a deplasat imediat cu trenul la București și a abandonat sacoșa în cabina de toaletă a unui cinematograf.
„Am luat această hotărâre pentru că m-am gândit că în București s-au întâmplat multe crime și dacă se vor găsi obiectele menționate se vor încurca cercetările. În același timp, m-am gândit că victima, plecând des la București și stând perioade mai mari de timp acolo, se va crede că autorii faptei sunt din București și nu s-ar bănui de unde sunt în realitate”.
Așa își închipuise criminalul că vor decurge cercetările”.
SECȚIUNEA VI
Ridicarea urmelor de natură biologică
Ridicarea urmelor de sânge are loc după descriere și fotografiere. Această operație se referă atât la obiectele purtătoare de atare urme care, prin dimensiunile lor, sunt ușor de manipulat, cât și la substanța propriu-zisă a acestor urme. Ridicarea urmelor sanguinolente prezintă anumite particularități, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate.
Obiectele purtătoare ale urmelor de sânge, care sunt ușor de ridicat și transportat, se ambalează de așa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere nici un fel de degradare. Obiectele din lemn, metal, materiale plastice care, în general, nu se pot plia se ambalează în cutii corespunzătoare ca dimensiuni, astfel ca pereții acestora să nu vină în contact direct cu suprafețele purtătoare de urme. Lenjeria de pat, obiectele de îmbrăcăminte, unele covoare, prosoape, cu sângele îmbibat în țesătură, în prealabil se pliază astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele datorită umezelii sau altor factori. Indiferent de natura lor, obiectele purtătoare ale acestor urme se ambalează numai după ce sângele este uscat.
Urmele de sânge aflate pe obiecte netransportabile, cum ar fi dulapurile, mesele, dușumelele, asfaltul, se ridică, în funcție de starea în care se află, prin procedee diferite. Când este încă în stare fluidă pe obiectul purtător și în cantitate mare, sângele se ridică din urme cu o pară de cauciuc sau de mai multe ori cu pipeta și se introduce în borcane ori sticluțe curate, care se închid ermetic. Dacă urma conține puțin sânge, cum ar fi câteva picături, se ridică prin tamponare cu o hârtie de filtru, care se introduce în eprubete. Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat și se introduce în borcane curate. Florile, iarba, frunzele arbuștilor, purtătoare ale urmelor de sânge, se taie și se ambalează în borcane închise ermetic. În cazul când sângele este infiltrat în masa de zăpadă, se ridică zăpada îmbibată în cantitate necesară, se așează pe o bucată de pânză albă curată, de preferință tifon, care se pune într-un vas, pentru topirea zăpezii în mod lent; sângele se va îmbiba în țesătura respectivă, care va fi ambalată într-un vas de sticlă închis ermetic.
Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător și, în funcție de cantitate, se introduce în eprubete sau borcane curate. Un alt procedeu, mai ales când sângele este în cantitate mică sau pe obiecte poroase, constă în dizolvarea în prealabil a petei în cauză cu o substanță potrivită, cum ar fi apa distilată, după care se absoarbe cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubetă.
La ridicarea urmelor sanguinolente trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de păr, resturi de țesut etc., cărora trebuie să li se asigure integritatea.
Specialiștii recomandă insistent să nu se ambaleze obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă și, mai ales, în material plastic.
Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi.
Urmele dispuse pe o suprafață tare nu se răzuie, ci se decupează. De pe corpul omului aceste urme se ridică cu o hârtie de filtru, după ce au fost umezite cu apă distilată sau cu glicerină. Hârtiile astfel îmbibate se introduc în eprubete sterilizate. În cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăierea firelor, aceste operațiuni efectuându-se de către un cadru de specialitate, în condiții de laborator.
Mânuirea și ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale se face de așa manieră încât suprafețele pe care se află urmele să nu vină în contact cu nici un obiect străin. Lenjeria de pat, îmbrăcămintea, când se pliază pentru ambalare, se ține seama ca plierile să nu se facă în zonele cu urmele în cauză.
Transportul urmelor de spermă trebui e să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură și de lumina soarelui.
În urma unor cercetări efectuate s-a ajuns la concluzia că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din sistemul A,B,O sunt mai sigure în cazul urmelor de spermă, în comparație cu urmele vechi de sânge, noile metode permițând stabilirea grupei sanguine în pete de lichid spermatic cu o vechime de peste un an, de unde rezultă și precauțiile și atenția deosebită acordată ridicării urmelor seminale.
Ridicarea urmelor de salivă, în mod obișnuit, cunoaște două procedee, în funcție de natura obiectelor primitoare. Când obiectele respective sunt ușor de ridicat, cum sunt batistele, îmbrăcămintea omului, resturile de alimente, sticlele sau paharele din care s-a băut, se procedează la ridicarea obiectelor în cauză și ambalarea lor astfel încât urmele să nu se distrugă. În timpul ridicării și ambalării obiectelor purtătoare ale urmelor de salivă se va avea grijă ca zonele în care se află petele respective să nu vină în contact cu ambalajul sau cu alte obiecte care le-ar putea deteriora. Dacă, însă, urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat, cum sunt dușumelele, mozaicul de bucătărie, pe mobilă sau pe corpul omului, ridicarea lor se face cu hârtie de filtru, cât timp sunt încă fluide. Cele deja uscate, sub formă de ușoară peliculă, întâi se umectează cu apă distilată și după aceea se tamponează cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete sterilizate.
Specialiștii recomandă expedierea de urgență a urmelor de salivă la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele.
Ridicarea urmelor de transpirație se face împreună cu obiectele purtătoare astfel ca, prin manipulare și transport, să nu se creeze urme noi pe obiectele respective. Ambalajele utilizate trebuie să fie curate, de dimensiuni potrivite obiectului în cauză.
Urmele de urina se ridică împreună cu obiectele purtătoare și se ambalează astfel ca ele să nu vină în contact cu substanțe străine. Când sunt îmbibate în sol sau în zăpadă se ridică o cantitate potrivită din acestea și se ambalează în borcane curate. Când urina se gasește sub formă de bălți, ridicarea se realizează prin procedeul aplicat la ridicarea urmelor de sânge în stare fluidă și, în cantitate mai mare, cu pompa de cauciuc sau cu pipeta, introducându-se în sticle curate, cu mențiunile de rigoare.
Ridicarea urmelor de vomă se face prin introducerea din masa urmei în borcane curate a cantității necesare de substanță. Când la locul faptei sunt urme de vomă în mai multe locuri și cu aspecte, în general, diferite, se vor ridica probe de laborator din fiecare urmă în parte, ambalându-se în borcane separate.
Ridicarea urmelor de excremente se face prin procedee similare celor aplicate la urmele de vomă.
Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerințe minime cu privire la menținerea intactă a firului, evitarea amestecului lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea. Ridicarea firelor de păr face cu penseta și se introduc în borcane sau eprubete curate, astfel ca fiecare urmă formată din fire de păr va fi pusă în ambalaj separat. Totodată trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija firului, prevenindu-se aderarea de noi elemente.
Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea obținerii modelelor de comparație, necesită și ea respectarea anumitor reguli. În primul rând recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere, deși acest ultim procedeu lipsește părul de o parte importantă – rădăcina. Specialiștii recomandă să se facă recoltarea numai prin smulgere.
Firele de păr vor fi ambalate separat, în funcție de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți (creștet, ceafă, frunte, tâmple ), cel mai indicat procedeu fiind acela de a se împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții. La fiecare fir de păr se precizează regiunea din care provine și modul de recoltare, fără a se omite să se indice și numele persoanei de la care provine..
Trebuie precizat faptul că fiecare colet conținând urme biologice trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele descoperite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat.
CAPITOLUL III
Urmele biologice
Din categoria urmelor biologice face parte marea masă a urmelor de materie biologică umană, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Secrețiile principale sunt : saliva, secreția nazală și laptele matern; excrețiile includ : urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul, vernixul; țesuturi moi : sânge, pilele, țesut muscular, masa cerebrală; țesuturi dure : oase și unghii. În aceasta grupă de urme sun incluse și firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciara.
Raportându-ne, pe de o parte, la frecvența cu care sunt întâlnite în cazul săvârșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente de circulație, de muncă, în explozii și incendii, iar, pe de altă parte, la calitatea elementelor capabile să ofere date științifice de individualizare a persoanei ca și de circumstanțiere a modului de săvârșire a faptei, se poate aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.
Cu privire la structura acestei lucrări, trebuie precizat faptul că sunt incluse în ea și urmele de miros, cu toate că ele se constituie într-o categorie distinctă, fără a se confunda cu urmele biologice propriu-zise. Tratarea în acest contest este determinată de faptul că urmele de miros sunt, în fond, consecința proceselor metabolice și fiziologice specifice fiecărui individ.
Trebuie subliniat și faptul că cercetarea urmelor biologice se situează în mod evident în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina Legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară, proprie expertizei biocriminalistice sau ceea ce este denumit în practică expertiza complexă.
SECȚIUNEA I
Urmele de sânge
3.1.1. Noțiuni generale
Urmele de sânge, datorită atât frecvenței lor în câmpul infracțional, cât și posibilităților de identificare pe care le oferă, inclusiv furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei, dețin o pondere particulară în cadrul urmelor biologice.
Prezența urmelor de sânge la locul faptei sau pe corpuri delicte are o importanță deosebită în procesul judiciar, întrucât li se pot stabili natura și originea. Fiind vorba de un material foarte complex, biologic, care chiar și în cantități mici păstrează un număr important de caracteristici un timp îndelungat după formarea urmelor, de regulă sub formă de pete, identificarea criminalistică devine realizabilă. În același timp, caracterul biologic al urmelor de sânge condiționează posibilitățile de examinare multiplă de cantitatea lor, vechimea și modul de păstrare. S-au cristalizat o metodologie și o practică de expertiză – rezultat la îmbinării unor metode chimice, fizice, microbiologice, imunologice, citologice etc. – care cunosc însă mutații permanente datorită dezvoltării științelor de bază și a metodelor de investigație.
Examinarea urmelor de sânge urmărește aspectul morfologic, caracteristicile, fizice și chimice, biologice comune (de specie), precum și determinarea antigenelor și a altor factori de grupe, în scopul identificării grupei sanguine a persoanei de la care provin.
O parte a specialiștilor implicați în efectuarea urmăririi penale consideră că urmele de sânge descoperite la locul faptei pot oferi doar informații cu privire la grupa sanguină, sexul, zona anatomică și identitatea genetică a persoanei de la care provin. Este cunoscut că toate aceste informații se pot obține exclusiv prin analize de laborator.
În practica organelor de urmărire penală de la noi din țară se pune din ce în ce mai mult pe obținerea unor informații cu grad mare de certitudine din examinarea formei și poziției urmelor de sânge, chiar în ambianța locului faptei. „Volumul și varietatea informațiilor obținute pe această cale traseologică de analiză și interpretare pot fi, în mod surprinzător, mai mari decât cele obținute în laborator, iar utilitatea lor pentru desfășurarea anchetei este imediată”.
3.1.2. Caracteristici generale
Sângele este un țesut uman fluid cu multiple funcții în metabolism, în autoapărarea organismului, în coordonarea funcțiilor vitale. Potrivit acestor funcții, în compoziția sângelui există elemente permanente(proprii) și elemente tranziționale (vehiculate). Elementele permanente sunt compuse din formațiuni celulare și dintr-o parte lichidă, denumită plasmă sanguină. Elementele tranziționale conțin factori alimentari, metaboliți, hormoni ș.a.
Sub aspectul funcțiilor, al repartiției în sistem și al mobilității sale, sângele se compune din trei compartimente : tisular central hematopoetic, circulant, periferic tisular.
Compartimentul tisular hematopoetic
Țesutul mieloid. Măduva roșie este alcătuită din endostul format din fibre conjunctivale colagene și reticulare, care cuprind în rețeaua lor fină stroma. Aceasta este formată dintr-o rețea reticulară foarte fină, tapisată cu endoteliu. În ochiurile astfel create sunt dispuse colonii de celule mieloide, formatoare de granulocite și insule de celule normoblaste, formatoare de hematii. Megacariocitele formatoare de trombocite sunt prezente, de asemenea, în aceste ochiuri, ele fiind fixate însă izolat (monocelular). Fiecare tip de celulă tânără, prin diviziune repetată (2-5) formează o serie de tipuri de celule intermediare și, în ultima fază, celule specializate (mature). În sângele circulant apar doar formele maturizate(fig. 9).
Țesutul limfoid. Limfopoeza (geneza limfocitelor) este realizată de țesutul limfoid reprezentat de splină, tonsile, timus și limfo-ganglionii care sunt dispuți în toate organele de-a lungul vaselor limfatice. Celulele formate recent nu se deosebesc mult față de cele din sângele circulant, existând însă la acestea o mutabilitate funcțională evidentă.
Sistemul reticulo-endotelial este alcătuit din celulele organelor hematopoetice și contribuie la formarea anticorpilor.
Fig. 9 – Schema mielopoeziei.
Compartimentul circulant
Elementele celulare
a)Eritrocitele (globulele roșii). Sunt prezente la om în număr de 4,5-5 milioane / mm3 de sânge. Ele sunt corpusculi discoidali, flexibili, cu partea centrală mai îngustă, având diametrul de 8,5 microni (uscat 7,5), iar grosimea lor fiind la margine de 2,5 și în zona centrală de 1,5 microni. La maturitate nu posedă nucleu și nu se divid. Au o membrană lipoproteică cu permeabilitate selectivă (pentru apă, oxigen, lichide și unii ioni metalici). Membrana este foarte activă din punct de vedere biochimic datorită prezenței a numeroase forme de proteine enzimatice și polizaharide, ambele cu radicali activi. Acestea cuprind și numeroase varietăți de grupe.
Protoplasma eritrocitară este formată dintr-o substanță fosfolipoproteică dispusă în formă de rețea, care întreține moleculele de hemoglobină, având rolul principal de a transporta oxigenul. Ca și molecula de proteină, se comportă antigenic.
Durata medie de viață a eritrocitului este de 110 zile, fiind înlocuită zilnic o parte de aproximativ 10% din masa totală.
b)Leucocitele(globulele albe). Ele sunt prezente în sângele circulant în număr de 6 până la 8000/mm3. Ca origine și funcții, leucocitele se împart în următoarele categorii :
– Granulocite. În protoplasma acestor celule nu se află un pigment colorat, în schimb se găsește un număr mare de granule care se colorează în mod particular cu coloranți, iar nucleul celular este împărțit în mai multe segmente de forme variabile. Granulocitele pot fi : neutrofile, eozinofile și bazofile.
Granulocitele neutrofile, au dimensiuni între 10 și 14 microni, rolul lor primordial fiind fagocitarea.
Granulocitele eozinofile, cu dimensiuni de 12-17 microni, fagocitează substanțele granulate. În țesutul pulmonar și intestinal sunt mai aglomerate, iar în sângele circulant aglomerarea apare în cazul stărilor alergice.
Granulocitele bazofile sunt formele cele mai mici de granulocite și se găsesc în număr redus. În compoziția lor se pot identifica histamina și heparina.
Toate tipurile de granulocite sunt distruse la nivelul țesuturilor, iar proteinele și celelalte elemente componente ale celulelor rezultate din stroma lor se elimină după resorbție prin diferite secreții glandulare (transpirație, secreție enterală, lapte, secreție bronșică, urină).
Limfocite. Ele sunt cele mai mici leucocite, de formă globulară, având dimensiuni de 7-8 microni, din care majoritatea este ocupată de nucleu. Mărimea și forma lor sunt variabile, acomodându-se la necesitățile de apărare ale organismului. În mod obișnuit ele participă la formarea anticorpilor.
Monocite. Celule mari (14-16 microni), cu nucleu nesegmentat și protoplasmă slab colorată, ele mai sunt denumite celule macrofage, înglobând diferite substanțe străine ajunse în circulația sanguină sau între țesuturi. Totodată participă la sintetizarea anticorpilor.
Plasmocite . Acestea sunt celule similare cu limfocitele, cu o protoplasmă foarte largă și cu dimensiuni până la 15 microni; nucleul lor, în preparate colorate, este segmentat de formațiuni trigonale, astfel având un aspect asemănător spițelor unor roți. Aceste celule fac parte din limfocite, ele fiind însă special transformate pentru formarea anticorpilor.
Trombocite sau plăcuțe sanguine. Acestea nu sunt celule propriu-zise ci fragmente protoplasmatice originare din megacariocitele măduvei osoase hematopoetice. Mărimea lor este de 2-3 microni. Sunt prezente în sângele circulant în număr de 2-300000 / mm3. Rolul lor primordial este legat de coagularea sângelui. În corpul trombocitelor s-au identificat 12 substanțe active, numite factori trombocitari, din care o parte contribuie la fibrinogeneză (coagulare), iar restul acționează în direcția menținerii stării de fluiditate a plasmei sanguine, dispersării fine a picăturilor de grăsime (în kilo microni) și, în general, a echilibrului electrostatic al sângelui.
Plasma sanguină
Partea necorpusculară , fluida a sângelui este numita plasmă. Serul sanguin este partea fluidă separată după coagularea sângelui , lipsită deci de o cantitate de proteine si de ioni. Plasma sanguină este o soluție apoasă coloidala, în care în care sunt dispersate și plutesc numeroase substanțe insolubile în apa precum și elementele celulare ale sângelui. Constituentele permanente cele mai importante sunt proteinele plasmatice . Într-un litru de plasmă sanguină se găsește in total o cantitate de 64-80 g proteine, Care se poate separa la electroforeza în următoarele fracțiuni :
fibrinogenul 5-7%
albumina 53-60%
alfa 1 globulina 5%
alfa 2 globulina 7-9%
beta globulina 10-16%
gamma globulina 12-18%
Aceste proteine sunt sintetizate in organismul uman , fiind specifice din punct de vedere imunologic.
Proteinele din aceste categorii nu sunt omogene în cadrul reacției electrostatice; ele sunt diferite atât în privința compoziției structurale, cât si în cea funcțională. Majoritatea moleculelor posed[ mai multe funcții , cum sunt de exemplu funcțiile osmotice , electrostatice vehiculante și enzimatice. Compoziția moleculelor diferă și individual , datorită mediului specific de combinare a amino-acizilor , fiind determinată de factori genetici individuali (ereditari).
Volumul total al sângelui circulant este de 5 litri; el se găsește in permanentă mișcare in sistemul vascular și in spațiile tisulare (parte lichidă), ținut fiind în mișcare de cord. Tensiunea arteriala cu valoare cifrică de 120-150 mm Hg reprezintă o presiune de irigare condiționată de cantitatea permanentă de sânge , starea tonusului vascular și de situația electrostatică a sângelui. Această presiune fiind exercitată in permanență asupra peretelui vascular , sângele se extravazează cu aceeași forță , fie intre fibrele țesuturilor învecinate , fie în mediul exterior. În sistemul venos, în schimb, presiunea hidrostatică minimală sau chiar negativă; în consecința , lezarea acestor vase provoacă hemoragii lente , fără presiune . Această diferență se recunoaște și în forma urmelor.
Compartimentul periferic-tisular
Se caracterizează printr-un ritm de circulație mai lent. Conține aceleași elemente ca și compartimentul circulant , insă într-o alta proporție (mai puține eritrocite, mai multe leucocite și elemente tranziționale).
Regnul animal , cu toată diversitatea sa biologică apărută în cursul evoluției speciilor , a păstrat anumite scheme structurale comune, atât în privința structurilor de bază , cât și în schema biochimică funcțională. Sângele mamiferelor are schema de structură celulară similară. Comună este de asemenea la toate mamiferele, structura biochimică , bazată pe proteinele tuturor țesuturilor și organelor.
În materialul biologic ( materia vie), tendința de diversificare este totuși mai generală nu numai în marea diversitate a vaselor și individual , ci și în structurile biochimice ale macromoleculelor constituente. Diferențele structurale prezente în celule și în proteinele acelorași țesuturi constituie baza diferențierii pe specii, rase și indivizii a substanțelor biologice.
3.1.3 Caracteristici individuale
Polimorfismul structural al macromoleculelor biologic active este o trăsătură tot atât de generală și logică, ca și similitudinea principiului structural. Aceste proprietăți, fie la nivel de specie sau rasă, fie la nivel individual, sunt genetic determinate și transmise în cadrul familiei. În consecință, aceste proprietăți individuale ale speciei, plus ale individului sunt permanente, neschimbate esențial în cursul vieții individului, fiind cunoscute sub numele de „ grupe sanguine”.
Trebuie menționat faptul că și aceste configurați structurale sunt comune la diferite specii de animale, așa încât unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite animale, mai ales la mamiferele superioare. Drept urmare, în practica criminalistică prezența unor grupe sanguine nu este egală cu originea umană a sângelui.
Vorbind de urmele sanguine, în general , se are în vedere sistemul ABO descoperit în 1900 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe ABO sunt însă cele mai răspândite în regnul animal, fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A ). În cazul omului, aceste proprietăți antigenice sunt prezente în toate organele , în unele secreții sau în limfa celulară. De menționat însă este faptul că alături de factori de grupe ABO, în fiecare caz este prezentă și antigena H, care diferențiază sângele uman de cel animal , acesta existând și la persoanele cu grupa O.
Chiar Landsteiner în cercetările ulterioare a demonstrat faptul că pe membrana eritrocitului și a altor celule hematice sunt numeroase variații individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe independente , care sunt prezentate într-un tabel sinaptic.
Cercetările din anii 1950și cele ulterioare, mai ales prin metoda electroforezei pe geloza , au demonstrat prezența în serul sanguin și a altor tipuri de variabilitate, denumite „grupe serice”.
În ultimele decenii, variațiunile structurale au fost descoperite și la proteine –enzime, atât cele fixate pe celule, cât și în cazul numeroaselor enzime din serul sanguin , numite „grupe enzimatice”. Noțiunea de grupă sanguină cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din polimorfomismele structurale biochimice, indiferent dacă ele sunt localizate pe membrana celulelor sanguine, în proteinele plasmatice sau pe celule ori limfa celulară din diferitele țesuturi și organe.
Pe baza acestei variabilități infinite, se poate afirma teoretic că nu există două picături de sânge identice, exceptând cuplurile gemelare monoviteline. În practica criminalistică însă nu se poate realiza această individualizare perfectă, mai ales din motive tehnice, respectiv datorită cantității reduse a urmelor de sânge , alterării lor etc. Totuși, realizarea urmelor în câteva sisteme de grupă asigură o comparație cu constelația de grupe existente la persoanele suspecte, în sensul coincidenței sau eliminării.
Fiecare sistem de grupă este independent față de celelalte, atât în privința caracterului antigenal, cât și sub aspectul transmiterii ereditare. Noțiunea de „subgrupă” se utilizează exclusiv pentru variantele din cadrul unei grupe.
SECȚIUNEA II
Urmele rezultate din procesul fiziologic al organismelor
Urmele de spermă.
Noțiuni generale.
Urmele seminale fac parte din categoria acelor urme biologice întâlnite în diverse împrejurări , care numai aparent au o frecvență redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică, săvârșirii de infracțiuni de un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități. Așa sunt, de pildă, omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală (violul, raportul cu o minoră, seducția, relațiile sexule între persoane de același sex, perversiunea și corupția sexuală, incestul).
După cum se afirmă în literatura de specialitate, urmele seminare pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul sau natura faptei. Importanța urmelor de spermă pentru cercetarea criminalistică rezidă nu numai din faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți, unii autori susținând chiar posibilitatea identificării persoanei.
Aparatul genital masculin este o reuniune de organe cu structuri și roluri diferite ce îndeplinesc, sub coordonarea sistemului neurohormonal, o funcție de majoră importanță pentru specie, anume asigurarea perpetuării acestuia.
Elementul component generator al produsului seminal este testiculul. Funcția genitală exocrină a acestuia este reprezentată de :
spermatogeneză – proces de producere a spermatozoidului. Spermatogeneza debutează în jurul vârstei de 10 de ani, continuând tot restul vieții. În decursul a aproximativ 74 zile, cu variație 4-5 zile se formează spermatozoidul, care cade in lumenul tubului seminifer, pentru ca după 10-14 zile să parcurgă canalele eferente. Progresia este treptată, fiind parcurși tubii seminiferi, rețeaua Haller, canalele eferente, canalul epididimar, canalul deferent și cel ejaculator. Spermatozoizii sunt înmagazinați în conurile eferente și în canalul epididimar.
Spermogeneza – complex de procese secretorii ale epiteliului întregului traiect genital masculin, ce prin însumare generează plasma genitală, substanță biologică cu rol, între altele, și de vehiculator al spermatozoizilor.
În cursul spermogenezei se asigură maturizarea, troficitatea, viabilitatea și vehicularea spermatozoizilor.
Desfășurarea proceselor fiziologice poate fi perturbată de intervenția unor factori de ordin extern sau intern, și anume :
spermatogeneza. Este influențată de : stări febrile prelungite, denutriție cronică, disproteinimii severe, tratamente hormonale masive, distonie neurovegetativă prelungită, tulburări de ordin psihic intense și de lungă durată, boli dismetabolice, hipo sau antaminoze, radiații, toxicomanii, tratamente medicamentoase în special cu citostatice.
Spermogeneza poate fi influențată de : patologia sistemului nervos central, patologia hormonală, stază venoasă prelungită, temperatură crescută prelungită acționând asupra scrotului. Modul de eliminare, în condiții fiziologice, este ejacularea, punctul culminant al proceselor complexe a căror desfășurarea este condiționată de : integritatea anatomică, acumularea de secreții seminale, grad de impregnare a organismului cu hormoni sexuali masculini și factori neuropsihici erotizanți.
Atunci când factori perturbatori, aparținând mediului intern sau extern, depășesc capacitatea de existență și contracarare a organismului, apar modificări patologice ale structurii și funcțiilor aparatului genital masculin.
În marea majoritate a cazurilor, ejacularea este punctul culminant al succesiunii de procese neuro-psihohormonale ce premerg, însoțesc și urmează actul sexual copulativ desfășurat de doi parteneri având sexe adverse.
Tulburări de ordin somatic, psihic sau neuropsihic fac posibilă, prin ajungerea stărilor patologice la un anumit stadiu de evoluție, evacuarea de conținut a căilor genitale masculine și în afara practicării unui coit fiziologic. Se deosebesc astfel poluțiile nocturne ale pubertății tardive și pubertății, când între anumite limite au o semnificație fiziologică.
Conținutul celular al ejaculatului este reprezentat de spermatozoizi și, în proporție de maximul 2%, de forme imature ale acestora și de celule epiteliale din căile spermatice, din glandele anexă și din uretră. În cazuri patologice se adaugă spermatogonii, spermatocite multinucleate, celule gigante, celule Sertoli, celule epididimale, spermiofage, leucocite, bacterii, citrocite, levuri, paraziți, în proporție variabilă cuprinsă între 20-60%.
Prezența în limite fiziologice, la nivelul spermatozoidului – particulă solidă purtătoare a caracteristicilor de specie – a numeroaselor elemente de variabilitate relevabile pe parcursul examinărilor constituie în fapt fundamentul științific al expertizei în acest domeniu.
Cercetări întreprinse în Japonia au pus în evidență posibilitatea examinării comparative a urmelor de spermă rămase pe hârtie sau țesături cu ajutorul microscopului de baleaj electronic, obținându-se diagrame demonstrative (fig. 10).
Fig. 10 – Diagrame obținute în cercetarea urmelor de spermă.
Caracteristici generale ale lichidului spermatic.
Lichidul spermatic conține numeroase produse nutritive cu importanță majoră, întrucât intervin pentru a asigura viabilitatea, motilitatea, vehiculabilitatea, eficacitatea și supraviețuirea celulei sexuale masculine.
Calitatea lichidului seminal se estimează prin următorii parametri : volum 2,5-5,5ml, aspect opalescent neomogen, timp de omogenizare 10-30 minute, pH 7,2-7,8.
De regulă, în lichidul seminal normal 70-80% din spermatozoizi au aspect firesc, iar 20-30% au forme patologice degenerate, cu anomalii de cap, de col, de piesă intermediară sau de coadă, izolate sau în combinație. 2% din elementele figurate ale spermei sunt reprezentate de forme imature, celule epiteliale din căile spermatice.
Conținutul imunologic al lichidului spermatic este suportul investigațiilor serologice ce au drept obiectiv stabilirea apartenenței la grup a persoanei al cărei ejaculat a fost examinat, iar la nevoie pentru stabilirea apartenenței la specie si totdeauna, pe cât posibil, a apartenenței de grupă sanguină.
Caracteristice individuale ale lichidului spermatic.
Materialul supus examinării provine din : lichidul seminal; conținutul cavităților naturale, orificiilor naturale, neoorificiilor; urme descoperite pe indiferent alte categorii de suporturi.
Studiul lichidului spermatic normal este considerat a fi veridic dacă probele s-au luat după trei până la cinci zile de repaus sexual.
Analizele citologice și chimice trebuie să fie făcute la 1-2 ore după recoltare. Sperma se păstrează la temperatura camerei (18-22C).
Ori de câte ori se execută analize spermatice trebuie să se țină seama de factorii de eroare cum sunt : excese sexuale care furnizează spermă diluată și cu număr crescut de elemente tinere din linia spermatică, oboseală, stări febrile, stări neuropsihice deprimante sau șocuri neuropsihice, abstinență sexuală sub trei zile, stări carențiale, convalescență după boli febrile.
Prin efectuarea morfogramei se obțin indicii privind :
preexistența de produs biologic în cavitatea naturală;
numărul de parteneri;
starea de sănătate a partenerilor activi;
vechimea depunerii produsului biologic.
Caracteristici individuale ale spermatozoidului.
Forma spermatozoidului.
Morfologic, spermatozoidul are aspect flagelat, o lungime de 40-50 microni și următoarea alcătuire :
capul, de aspect ovalar, cu diametrul de cca. 5 microni, constituit din masa cromatică conținând acrozomul și capișonul cefalic;
colul, piesă de legătură dintre cap și coadă scurt și îngust de cca 1 micron, conține centrozomul proximal și prima jumătate a centrozomului distal;
piesa intermediară, în lungime de 5-6 microni, compusă dintr-un aparat filamentos înconjurat de fibre spirale;
coada, partea liberă mobilă a flagelului, în lungime de 45-50 microni, constituită dintr-o teacă fibroasă condensată în două benzi longitudinale înconjurând filamentul axial.
Motilitatea spermatozoidului.
Motilitatea spermatozoidului este datorată mișcărilor active ale porțiunii terminale ce permit străbaterea unei distanțe de circa 18cm pe oră, respectiv de 3-3,5mm pe minut, cu următoarele variante :
străbaterea distanței de 1/20mm în 0,7-0,9 sec – hipermotilitate;
străbaterea aceleiași distanțe în 1-1,9sec – normomotilitate;
străbaterea aceleași distanțe în peste 2sec – hipomotilitate sau astenospermie.
După recoltare, motilitatea spermatozoizilor se păstrează, în raport cu timpul scurs, în următoarele proporții :
după o oră – cca 70-90% spermatozoizi mobili;
după 6-12 ore – cca 40-60% spermatozoizi mobili;
după 12-18 ore – cca 20-40 % spermatozoizi mobili;
după 18-24 ore – sub 20% spermatozoizi mobili.
Factorii ce influențează intensitatea și durata mișcărilor sunt :
temperatura : la -12C mișcările sunt lentuale, foarte bine vizibile; la peste +4C este practic o lipsă de motilitate; la peste +39C, o hipermotilitate cvasipatologică ce duce rapid la moartea celulei sexuale; la temperatura camerei își păstrează motilitatea cca 24h;
pH : tendința la acidifierea mediului inhibă, iar creșterea pH –ului facilitează motilitatea;
concentrația în glucide : creșterea acesteia determină sporirea intensității și duratei mișcărilor;
indicele osmotic : același efect ca și concentrația în glucide;
vâscozitatea mediului : gradul ei sporit diminuează motilitatea.
Raportul între spermatozoizii normali și cei anormali.
Acest raport constituie una din caracteristicile individuale deosebite în procesul identificării persoanei de la care provin.
Procentul formelor anormale este în funcție de anomaliile testiculare, regimul alimentar, viața sedentară, deficiențele endocrine, abstinența și abuzurile sexuale.
În cazuri patologice de spermocitogramă, elementele figurate pot depăși proporția normală de 2%, ajungând până la 20-60%. Printre elementele patologice se pot găsi : spermatogonii, spermatocite multinucleate și celule gigante.
Alterările morfologice ale spermatozoizilor, pe marile grupe în funcție de părțile componente, întâlnite mai frecvent, sunt următoarele :
anomalii ale capului ;
anomalii ale colului;
anomalii ale piesei intermediare;
anomalii ale cozii.
Conținutul lichidian fiziologic sau patologic al cavității vaginale influențează morfofiziologia spermatozoidului, cu o intensitate aflată în directă dependență de :
pH;
prezența de germeni microbieni;
prezența de agenți patogeni micotici;
prezența de agenți patogeni parazitari;
starea generală de sănătate a persoanei.
Pe de altă parte, capacitatea la rezistență a spermatozoidului este influențată, în primul rând, de integritatea sa morfologică și de evoluția în limitele fiziologicului.
Spermatozoidul posedă mare rezistență în organele genitale ale femeii, găsindu-se viu după multe zile de la depunerea sa.
Ejaculatul, prin alcalinitatea lui, neutralizează aciditatea secreții naturale, ce poate avea efect negativ asupra spermatozoizilor.La un pH acid , spermatozoizii devin imobili și mor.
În produsul prelevat (până la 30 ore ) din cavitatea naturală a victimei decedate, spermatozoizii sunt încă vii, se mișcă repede, cu capul înainte.
Afară de cazul în care victima, imediat după ejaculare, și-a făcut spălături sau lichidul spermatic a suferit acțiunea unor soluții acide sau aceea a urine se pot găsi spermatozoizi vii.
Spermatozoidul este sensibil la temperatura și mediul chimic înconjurătoare. Atunci când acestea nu-i sunt favorabile, ele reduc, anihilează și distrug mobilitatea și viabilitatea spermatozoidului. În general, mobilitatea și viabilitatea spermatozoizilor durează 48-72 ore de la ejaculare și sunt în funcție de alcalinitatea mediului secrețiilor endouterine. Se admite că spermatozoizii trăiesc în mucoasa vaginală 10-20 ore, iar în cea uterină 36 ore. La cadavru s-au găsit spermatozoizi vii la mai multe zile după moarte.
Problema cea mai importantă se referă la rezistența spermatozoizilor în mediul vaginal. În general, se admite că în acest mediu, în condiții fiziologice, spermatozoizii se conservă 24-48 ore post – coitum.
De obicei, ejaculatul de spermă este amestecat cu secrețiile vaginale și uretrală, bogate în floră bacteriană, care, în condiții de umiditate și temperatură adecvate, distrug spermatozoizii printr-un proces de putrefacție și citoliză.
În ciuda alcalinității lichidului seminal (depus prin actul copulației), care protejează în mod esențial spermatozoizii contra acidității mucoasei vaginale, un număr de spermatozoizi mor imediat după depunerea spermei.
Deși au fost găsiți spermatozoizi vii în vagin după 48-72 ore de la coit, trebuie știut că în timp de 4-6 ore alcalinitatea spermei este neutralizată de aciditatea mediului vaginal, astfel că spermatozoizii își pierd potențialul reproductiv.
II Urmele de salivă
Noțiuni generale.
Utilizarea examinării petelor de salivă în criminalistică a fost fondată prin descoperirea proprietății de secretor de către Putkonen (1930), precum și a factorului H de către Morgan V. (1948), respectiv a capacității fitoaglutinogenelor de a pune în evidență antigenul H. Aceste cercetări au demonstrat că 80% din persoane, independent de apartenența de grupă în sistemul ABO, elimină din sânge – în diferite secreții, ca : saliva, lichidul spermatic, secreția bronșică, transpirația, secreția lactată, etc. – materialul factorilor de grupe(aglutinogenele) A,B sau H(O). Totodată, proteinele prezente în aceste secreții sunt specifice pentru specia umană (sau animală) de la care provin, fiind posibilă identificarea lor prin reacții anume.
Crearea urmelor cu aceste materiale este legată de anumite activități și condiții, apărând sub formă de îmbibare în textile, hârtie, țigări etc. Amestecarea lor cu urmele de sânge se poate demonstra prin prezențele elementelor celulare sau a mucusului.
Glandele salivare sunt localizate în diferite zone ale cavității bucale, începând din vestibul, pe toată întinderea mucoasei gurii. Se împart în :
glande mici, cu secreție continuă, pentru menținerea umidității gurii;
glande mari, cu secreție periodică majoră, pentru asigurarea înmuierii alimentelor în deglutiție, care totodată conțin enzime pentru digestia polizaharidelor.
Glandele diferă după tipul de secreție și după structură. Planul general de structură comportă un parenchim sub formă de tubuli sau acini, un sistem de ducte și un țesut conjunctiv care formează capsula glandelor și delimitează lobii și lobulii glandelor.
Parenchimul glandular cuprinde acini seroși (înfundături saciforme care secretează saliva seroasă cu enzimele), având lumenul îngust și alcătuit din celule granulate, rotunde, cu nucleu central. Celulele secretorii sunt înconjurate de un strat de celule turtite mioepiteliale contractile, ce contribuie la eliminarea secreției, care sunt împrejmuite de membrana bazală, ce le delimitează față de conjunctivă. Tubii mucoși sunt alcătuiți din celule bombate, slab colorate, cu nucleul turtit și așezat la bază care înconjoară; produc salivă mucilaginoasă bogată în proteine și polizaharide care se elimină din celule printr-un proces de exocitoză. Cele două tipuri de parenchim pot fi cuprinse în structura unei glande salivare în mod exclusiv sau mixt. Cele din urmă au structură tubulară mucinoasă, iar la fundul lor se află un agregat de 4-5 celule în formă de semilună (semilunile lui Gianuzzi – Ebner), format din celule seroase.
Glande seroase pure sunt parotida și glandele linguale Ebner.
Glande pure mucoase sunt cele de la baza limbii.
Glande cu secreție mixtă sunt : glanda submandibulară, glandele sublinguale și numeroasele glande mici așezate în mucoasa cavității bucale ( glandele vestibulare, bucale, palatinale etc.).
Ductele sau canalele salivare conduc produsul de secreție la segmentele secretoare în cavitatea bucală. Ele se deosebesc după tipul secretor al glandelor respective. La glandele seroase și mixte, după acini urmează ductele intercalare, cu celule cuboide, cu frecvente mitoze, ele servind și la înnoirea aparatului funcțional. La glandele mari găsim canale striate, care au rol în secreție mai ales în componentele ionice ale salivei. Urmează ductele salivare și cele excretorii, care sunt învelite cu celule epiteliale comune cuboide sau înalte, cilindrice.
În jurul glandelor salivare mari, țesutul conjunctiv formează o capsulă fibroasă din care pătrund septuri ce delimitează lobii și lobulii, formând un înveliș reticular în jurul aparatelor terminale. În conjunctivă sunt fixate vasele sanguine și terminațiile nervoase ale glandelor. Țesutul reticular cuprinde și un sistem capilar limfatic, care are un flux contrar canalelor excretorii și se varsă în venulele glandelor.
Structura fină a glandelor salivare cât și compoziția secreției respective diferă de la glandă la glandă saliva fiind un amestec variabil al secrețiilor diferitelor glande.
Glandele salivare nu sunt indispensabile vieții, secreția lor fiind totuși foarte importantă pentru umectarea mucoasei gurii, având rol în menținerea unui microclimat favorabil deglutiției, digestiei, în medierea gustului, în fonație și chiar în ceea ce privește expresivitatea feței.
Saliva este un lichid vâscos care conține 99 % apă, 0,3 % substanțe organice, iar restul este format din : elementele celulare degenerate provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli; o floră microbiană variată; substanțe anorganice.
Substanțele anorganice sunt compuse din diferite categorii de proteine, glucide și lipide.
Proteinele combinate sunt reprezentate prin glico sau mucoproteine cu un conținut bogat în acid sialic, care asigură vâscozitatea și capacitatea lubrifiantă a salivei.
Proteinele simple au două forme distincte: enzimatice și neenzimatice. Ultimele sunt comune cu proteinele serice sanguine, fiind ceva mai bogate în gamaglobuline, ceea ce are importanță în procesele de apărare. Atât mucoproteinele, cât și cele serice conțin elemente cu caracter de grupe.
Proteinele enzimatice (în special secretate de parotidă), dintre care cea mai importantă este amilaza (ptialina), enzimă implicată în descompunerea polizaharidelor până la faza de dizaharide. Se mai găsesc în cantități variate și numeroase enzime, ca: fosfatazele, colinesteraza, lipaza, catalaza etc., care parțial rezultă din secreție, parțial din celulele descompuse. Activitatea enzimatică are influență și asupra componenței salive, mai ales privind structura mucopolizaharidelor, care sunt factori de grupe sanguine( din care motiv, în examinarea acestor proprietăți, saliva recoltată trebuie să fie inactivată prin fierbere sau uscare).
În salivă se găsesc și alte proteine de structură, în primul rând din celulele descompuse, care asociate cu mucoidele formează gelul salivar.
Glucidele sunt reprezentate prin galactoză, sucroză, glucoză, acid sialic.
Lipidele sunt prezente sub formă de colesterol și esterii lui, acizi grași și gliceride, fosfolipide și lipoproteide.
Gazele dizolvate, ca oxigenul, bioxidul de carbon si azotul sunt, de asemenea, variabile după mediu și presiunea lor relativă.
Constituenții anorganici sunt secretați de sânge; nivelul lor este diferit față de serul sanguin, fiind mai bogat, la salivă în calciu, natriu, potasiu, magneziu, sulfați etc.
Elementele celulare sunt celule epiteliale, glandulare și ale ductelor salivare, ele fiind rotunde sau alungite și nucleate sau fragmente granulate din descompunerea lor; celule poligonale descuamate, cu prelungiri la margine în parte nucleate; nucleul lor fiind granulat (picnotic); celulele din seria leucocitelor, mai frecvente sub formă de corpusculi salivari; celule globulare. Ca elemente accesorii se găsesc în permanență microbi de diferite categorii și levuri saprofite sau patogene.
3.3.2. Caracteristici generale și individuale
a) Caracteristice generale
Saliva, fiind un material bogat în apă, are o difuzibilitate crescută, astfel încât în momentul formării urmelor pătrunde adânc în materialele ( obiectele) cu structură poroasă, ca: textile, hârtie, lemn (nevopsit), perete, ceramică etc.
Pe suprafața zonelor îmbibate se formează, în cele mai frecvente cazuri, o peliculă foarte fină, lucioasă, formată din mucus și celule . Dacă urma provine din cantități mai mari sau a fost creată în condiții de stări hipersecretorii (greață, consum de alimente condimentate, alcool și unele produse medicamentoase sau toxice), componentul mucilaginos și celular este mai bogat. În asemenea situații urmele uscate par mai lucioase și luminiscente în lumina U.V.
Materialul fiind acumulat pe obiecte, se examinează odată cu acestea, ținând cont de efectul lor asupra reacțiilor la examinare. Conținutul de proteină serică al salivei asigură identificarea prin reacții specifice – colorație, precipitație. Sputa, în toate cazurile, este mai bogată decât saliva în proteine, mucină și celule.
b) Caracteristici individuale
în saliva normală ( persoane sănătoase) sunt relativ puține elemente individuale și aceste se încadrează în sistemele polimorfismelor de grupe. Pentru practică, cea mai importantă este grupa Se –se. Independent de aparență la grupele A,B,O, 80% din persoane elimină odată cu saliva și alte secreții, mucopolizaharidele caracteristice grupelor A-H, B-H, sau O-H. Cantitativ acestea sunt suficiente pentru identificare lor din urme. Grupele enzimatice ( fosfataza acidă, colinesteraza), vor fi evidențiate din urme mai abundente.
În cazuri patologice, saliva suferă o modificare individuală mai ales în compoziția celulară, fiind aglomerată în leucocite la tonsilită sau alte inflamații ale cavitații bucale sau ale glandelor secretorii, precum și în cazul eventualei prezențe a celulelor tumoral. Compoziția urmelor în unele infecții poate să aprindă o floră microbiană particulară.
În condiții particulare de activități productive, intoxicațiile, etc., se amestecă unele produse” poluante” în salivă, constituind astfel un indiciu imediat pentru identificare. Este de remarcat faptul că asemenea materiale străine pot fi adăugate întâmplător, ele fiind prezente în suportul urmelor de salivă ( ex. rujul de buze).
Modificările fine, fazele secreției salivare și finele variațiuni în anticorpi sau constituente biologic active sunt insuficiente pentru a le evidenția în expertiza criminalistică.
SECȚIUNEA III
Urmele de natură piloasă
Noțiuni generale
Frecvența crescută a cazurilor de descoperire a urmelor de natură piloasă la locul faptei și pe corpul persoanei suspecte a fi săvârșit o infracțiune a ridicat încă cu mult timp în urmă numeroase probleme.
Dacă în primele faze ale acumulărilor de date pur descriptive se punea accentul îndeosebi pe aspectele distinctive față de produsul biologic similar, dar de proveniență animală, în timp se relevă noi aspecte, cum ar fi: valoarea medico-legală a examenului, crearea de instrumente de lucru la îndemâna specialistului.
O etapă superioară s-a înregistrat odată cu acumularea și aplicarea de noi metode și tehnici de lucru: studiul microelementele chimice; evidențierea vaselor; relevarea de fragmente biochimice specifice; examinările cu microscopul electronic; examinările spectrografice; analiza radioactivității indirecte; absorbția atomică.
Structura macroscopică și microscopică a diferitelor fibre și fire găsite la locul infracțiunilor sau pe diferite alte obiecte, eventual pe suprafața corpului unor persoane, a constituit material de studiu pentru mulți specialiști. Astfel, s-au studiat deosebirile dintre părul uman și cel animal, pigmenții din firele de păr, particularitățile de difracție a firului, activarea microelementelor prin iradierea cu gaze ionizante etc.
Cercetări mai recente, bazate pe studiul microelementelor chimice din fire, relativ la grupele sanguine și la alte proprietăți biochimice, au oferit noi baze pentru realizarea unor identificări individuale.
Înainte de a se trece la examinarea firului de păr, el trebuie diferențiat preliminar de price alt fir de păr, avându-se în vedere următoarele caracteristici :
firele vegetale (și fibrele din care ele se compun) se particularizează prin structura lor celulară și structura chimică bazată pe celuloză;
firele de mătase și alte fibre biosintetizate (produse de insecte) au o structură, de regulă, tubulară, cu suprafața granulară;
fibrele sintetice, extrem de variate, se diferențiază prin omogenitatea structurii pe toată lungimea lor, fie că sunt astructurale, fie că au o structură ce imită anumite fire naturale;
firele de păr ale mamiferelor au o structură constructivă comună, dar variabilă după specie, după zona din care provine, după partea proximală sau distală, iar în anumite cazuri și după structura lor biochimică.
Firele de păr umane se deosebesc de cele animale prin particularitățile măduvei, cuticulei, pigmentației, bulbului și ale capătului distal. Se mai adaugă la acestea structura biochimică a bulbului și a tecii, precum și unele particularități de grupe.
Firul de păr este o parte anexă a pielii, iar din punct de vedere genetic și structural constituie o componentă epidermului, a stratului cornos. Are două părți principale : partea fixată în piele(radix pilii) și partea liberă (scapus pilii), ambele cu o schemă structurală apropiată. Suprafața firelor, denumită cuticulă, este acoperită de solzi cornoși, cu partea lor liberă spre vârful firelor. Sub aceasta se află stratul cortical, care este alcătuit din celule alungite, transformate în fibre longitudinale, nenucleate, în general paralele sau ușor răsucite elicoidal. La partea de rădăcină a firelor acest strat este alcătuit din celule cuboide. Partea cornoasă are culoare difuză, galbenă spre brun, în aceasta fiind fixate granule de pigment de melanină având culoarea brun spre negru. Mărimea granulelor și transparența sunt variabile. Firele cărunte nu mai conțin granule de pigment, de fapt ele sunt fire transparente, ușor gălbui; culoarea albă – macroscopic – rezultă din conținutul lor în aer. La rădăcina firelor și în apropierea ei se găsesc, chiar și la persoane tinere, bule gazoase, care la microscop apar sub forma unor bule fusiforme netransparente. Către vârf, treptat, ele se răresc sau apar ca striații delimitate ale fibrelor lungi.
Stratul cornos cuprinde o parte medulară, care este alcătuită din celule cuboide ce cuprind pigmenți și bule gazoase. La om, acest strat este foarte variat în diferite zone, mergând de la lipsa totală (în firmă întreruptă), până la o formă continuă; el nu ocupă o parte mai mare de 1/3 din grosimea totală a firului.
Rădăcina firului de păr este cuprinsă în teacă sau foliculă(folliculus pilii), compusă dintr-o parte internă(teacă epidermală) și cea externă(conjunctivală).
Teaca epidermală este în strânsă conexiune cu epidermul pielii, constituind o parte înfundată a acestuia. În partea sa superficială, teaca are o structură morfologică identică cu pielea; mai adânc, și anume sub limita orificiilor glandelor sebacee, structura este mai complexă, având următoarele straturi în ordinea așezării pe dinăuntru spre conjunctivă : cuticula tecii, aflată în contact cu cuticula firului de păr, fiind alcătuită, de asemenea, din celule aplatizate (în plăcuțe); stratul lui Huxley, alcătuit din celule cuboide ce cuprind granule de eleidină și keratohialină; stratul lui Henle, alcătuit din celule aplatizate nucleate spre bulb.
Teaca exterioară este identică cu stratul lui Malpighi al epidermului, fiind alcătuită dintr-un strat spinocelular și unul cilindrocelular. Teaca exterioară este împrejmuită de fibrele și celulele conjunctivale mai dense ale dermului, conținând elemente vasculare.
Rădăcina firului de păr și teaca la partea lor cea mai profundă din piele, se contopesc într-un bulb care este alcătuit din grămezi de celule rotunde, nefiind diferențiate între ele. La capătul bulbului se găsește o înfundătură în care se înfige o formație papilară din țesutul conjunctiv. Bulbul constituie partea germinativă(matricea) firului și, prin transformări speciale, formează straturile firului. Firul, deci, are o creștere permanentă dinspre bulb și este expulzat spre exterior. Această creștere este în medie de 0,3mm pe zi; ar urma ca firele de păr să fie extrem de lungi, lucru care nu se întâmplă, pentru că partea lor distală este predispusă la rupere și uzură permanente; pe de altă parte, firele de păr au o durabilitate relativ mică : cele de pe cap cad în 2-4ani, iar cele de pe corp și extremități în câteva luni, fiind înlocuite cu altele, dezvoltate de aceeași teacă. Această reînnoire fiind permanentă, într-o zonă păroasă a pielii vom găsi în aceeași perioadă fire în diferite faze de dezvoltare.
Din teaca foliculară conjunctivală se întind unele mici fibre musculare care sunt în contact și cu glandele sebacee, terminându-se în straturile bazale ale epidermului; prin contracția lor aceste fibre musculare provoacă ridicarea verticală a firelor față de piele, cu formarea unor mici proeminente(pes anserina – piele de gâscă) și, totodată, cu eliminarea secreției glandelor sebacee.
Glandele sebacee sunt formațiuni, accesorii, ale foliculilor părului, fiind în general muguri rotunzi cu un duct scurt. Partea funcțională nu are un lumen liber, acesta fiind ocupat de celule mari cuboide pline cu picături de grăsime(seu), în partea lor delimitantă (bazală) aflându-se celule mici, aplatizate. Producerea seului se realizează deci prin dezintegrarea totală a celulelor (glandă tip holocrin). Înlocuirea permanentă se face din celulele bazale. Glandele sebacee sunt, în general, legate de fire, însă în jurul comisurilor gurii și aripii nazale, respectiv dosul nasului, sunt prezente independent de pilozitate.
Rolul fiziologic al firelor de păr constă în protejarea unor zone mai sensibile ale corpului uman, iar modul de repartizare pe regiuni este influențat de factori genetici și de hormoni sexuali.
Firele de păr sănătoase sunt bine fixate în bulb, au o structură microscopică perfectă și un luciu permanent asigurat de grăsimea secretată de glandele sebacee.
Stabilirea sexului se poate realiza întrucât teaca epitelială externă a firului de păr care reprezintă răsfrângerea epidermului conține celule în nucleul cărora se pot determina cromozomi de sex prin metode citogenetice.
Firele de păr, cu toate că au o structură comună în cadrul unei specii sau rase, prezintă o serie de variații de structură, mai ales în funcție de regiunea corporală din care provin, de sex și de vârstă. La acestea se adaugă o serie de variații individuale moștenite privind structura, dimensiunea, ondulația, secțiunea transversală, pigmentația și altele, care păstrează anumite particularități individuale în toate regiunile corpului, precum și la anumite vârste. Global, ie care caracter este legat de “elementele descriptive” ale firelor, iar la comparație se vor studia simultan aceste date : lungimea firelor (întregi); ondulația, aspectul macroscopic al culorii, grosimea, bulbul, resturile din teacă, zona pararadiculară, grosimea relativă a straturilor, prezența (respectiv lipsa) măduvei, culoarea și repartizarea pigmentului, striația longitudinală formată din fibrele cortexului, desenul cuticular și aspectul vârfului liber (capătul distal). În secțiune transversală se studiază forma în ansamblu, poziția corelativă a straturilor și variabilitatea secțiunii în diferitele zone ale firului. În sfârșit se vor studia depunerile de elemente (opoziții), substanțe, iar după îndepărtarea lor e realizează studiul biochimic privind elementele serologice ( de grupă ); analiza spectrofotometrică a constituenților sau analiza radi – reactivității după iradiere ( activare).
Identificarea se bazează pe comparație, astfel că se va lua drept bază o situație statistică a elementelor descriptive obținută din examinarea a numeroase fire din diferite regiuni ale corpului. Valoarea examinării comparative va crește în raport cu numărul firelor de păr aflate la dispoziție pentru acesta.
Caracteristici generale ale firului de păr
Sub acest aspect se înțeleg acele particularități ale firelor de păr care sunt legate de vârstă, de sex și de regiunea corpului din care provin.
În cursul vieții, firele de păr suferă modificări evidente în toate zonele piloase.
Firele fetale (lanugo) sunt fire, fără măduvă; lipsesc granulele de pigment din structura scuamei, culoarea închisă provenind dintr-o colorație difuză. La copii sub 3 ani, firele, în general, nu posedă măduvă și au o colorație de fond galben – aurie; treptat apar și pigmenții, care după maturizarea sexuală devin definitivi. Totodată, la pubertate apar pilozitățile caracteristice pentru sex, precum și stratul medular al firelor în toate regiunile.
La persoanele în vârstă este caracteristică pierderea treptată a granulelor de pigment. În regiunea capului, după vârstă de 45 ani, în general, se găsesc frecvente fire cărunte, a căror apariție este influențată de factori hormonali și de starea generală a metabolismului. La vârsta de 50 de ani, treptat apar fire cărunte și pe față, apoi pe corp; în regiunea pubiană ele apar numai la vârste mai înaintate.
Particularitățile generale ale firelor de păr din diferite regiuni corporale privesc lungimea, sfârșitul firului de păr, grosimea, secțiunea transversală, ondulația și caracteristicile capătului distal.
Lungimea de peste 10cm a firelor arată că ele nu pot proveni decât din regiunea capului (rareori din barbă). Firele foarte scurte (0,5-2cm), când capătul lor distal este rotunjit sau ascuțit (adică este un fir întreg ), provin din sprâncene, gene sau orificiul nazal. Firele din celelalte regiuni ale corpului au lungimea între 2 și 10cm ( în general sub 6cm ) și sunt subțiate atât parabulbar, cât și mai ales, către partea dinspre vârf. Aceste fire au o grosime relativ mică și pigmentație variată după regiuni – mai deschise la culoare fiind pe trunchi și extremități, iar mai închise, în jurul orificiilor naturale și în regiunea pubiană. În zona axilară și regiunea pubiană, firele sunt de regulă, ondulate, depigmentate și macerate.
Sfârșitul firului de păr, poate fi : rotund, datorită creșterii sale firești într-un timp mai îndelungat; tăiat perpendicular sau oblic; rupt; fibros – când poate fi bifurcat, trifurcat sau se prezintă în mai multe fibre foarte subțiri, de multe ori ca rezultat al ondulării prin ardere, când are aspectul unei pensule.(fig. 11)
a b c d
Grosimea firelor de păr variază după regiunea corpului: pe cap au 60-100 microni, pe față 110-150, pe corp 60-80, pe extremități 40-60 microni.
Secțiunea transversală, în cazul firelor de păr de pe cap, este rotundă sau ovoidă; la firele din barbă, secțiunea este de regulă, ovală, triunghiulară sau dreptunghiulară; la cele din axilă este, de asemenea, ovoidă, însă acestea totdeauna au neregularități marginale; firele din regiunea pubiană au mai frecvent secțiunea de formă triunghiulară rotunjită sau sub aspectul boabei de fasole(fig. 12).
A B C
Fig. 12 – Aspectul exterior și interior al firului de păr :
A – învelișul exterior (cuticula), sub formă de solzișori;
B – secțiunea transversală a firului de păr ;
C – secțiunea longitudinală a firului de păr;
(a – cuticula ; b – cortexul; c – canalul medular).
Capătul distal și zona învecinată sunt, de asemenea, caracteristice pentru fiecare regiune corporală, iar în oarecare măsură și pentru sexe. Capătul distal ascuțit, cu structura complet păstrată, este caracteristic pentru zonele cutanate descoperite ( gene, sprâncene). La firul de păr din cap, capătul distal netăiat este sfacelat, desfăcut în fibre (pieptănat) sau rupt și rotunjit. În cazul firelor tăiate, fenomenul este legat de toaleta părului. Rotunjirea este generată de fenomene de eroziune, de ruperea marginilor cuticulare și a structurilor superficiale, ce durează 15-20de zile, după care urmează începerea fenomenului de sfacelare. În zona pubiană se găsesc frecvent fire cu capătul ușor îngroșat. În zonele corporale acoperite de îmbrăcăminte, firele sunt uzate prin frecare de aceasta; în consecință, capetele sunt de forme diferite, cele mai comune fiind rotunjirea, precum și ruperea și rotunjirea sau tocirea completă până la partea proximală (pe coapse, în jurul genunchilor sau suprafața dorsală a gleznelor, partea inferioară a antebrațelor etc.).
Pentru sexe, în afara de caracteristicile dimensionale, se mai pot găsi anumite indicii de diferențiere pe baza prezenței unor materiale depuse, a urmelor întreținerii cosmetice sau ale coafatului, depigmentării artificiale, vopsirii etc.
Caracteristici individuale ale firului de păr.
Caracteristicile individuale reprezintă o constelație particulară a caracteristicilor generale. Examinarea microscopică a firelor de păr are în vedere următoarele caracteristici individuale :
morfologia structurii cuticulare, care este utilizată în mod curent în identificarea firelor de păr de natură umană;
morfologia secțiunii transversale prezintă avantajul că poate diferenția părul uman de cel animal;
morfologia canalului medular servește la diferențierea părului uman provenit de la mai mulți subiecți. Indexul medular se calculează pe baza raportului matematic existent între diametrul firului de păr și diametrul canalului medular sau a raportului existent între grosimea firului de păr și grosimea canalului medular.
morfologia rădăcinii; firele de păr aparținând aceleași persoane au tendința să prezinte aceleași caracteristici ale bulbului. Un rol important în identificare au și rădăcinile bolnave ale firului de păr, care prezintă particularități deosebite în funcție de boală și de stadiul acesteia. Examinarea morfologică a bulbului poate oferi expertului și date cu privire la faptul dacă firul a căzut în mod natural sau a fost smuls. În cazul smulgerii, foliculul părului este lipsit de rădăcină; foarte rar se întâmplă ca rădăcina să fie sinuoasă.
Examinarea firului de păr cu ajutorul microscopului electronic pune în evidență, de regulă, caracteristicile individuale. Caracteristicile individuale ale firului de păr ce pot fi examinate cu ajutorul microscopiei electronice sunt :
distribuția pigmenților în cortex și forma lor;
structura internă a cuticulei;
prezența sau lipsa măduvei;
desenul cuticulei și modificarea acesteia de-a lungul firului de păr;
degradarea firului de păr;
patologia firului de păr.
Activarea cu neutroni pune în evidență o serie de caracteristici individuale care pot fi analizate din punct de vedere cantitativ și calitativ.
Firul de păr poate pune în evidență un număr de maximum 18 caracteristici, dintre care 12 sunt întotdeauna prezente. Numărul acestor caracteristici variază, în raport cu lunile anului, la fiecare persoană(figura 13). În firul de păr pot apărea o serie de impurități preluate din mediul înconjurător. Alte împrejurări care pot avea influență asupra caracteristicilor individuale ale firului de păr sunt dieta sau schimbările metabolismului.
Fig. 13 – Spectrul a șase secțiuni din același fir de păr recoltate în perioade de timp diferite de la aceeași persoană (după Tratat practic de criminalistică ,vol. II, IGM, 1976).
Compoziția metalică a firelor de păr este influențată de existența mai multor factori, care pot fi grupați în trei categorii :
factori fizici : zona din care sunt recoltate firele, grosimea firelor, colorația, structura cuticulei și a canalului medular;
factorii externi : șamponul utilizat, frecvența spălării, contaminarea cu metale din mediul înconjurător, zona geografică;
factori personali (individuali) : rasa, sexul, vârsta, starea generală a sănătății, dieta, starea social-economică, starea dentiției, tipul bijuteriilor metalice purtate direct pe piele, natura și cantitatea de medicamente ingerate, numărul de țigări fumate, consumul de alcool etc.
Cercetările au demonstrat că celulele somatice umane conțin numai 46 de cromozomi, deci 23 de perechi. 22 de perechi sunt cromozomi autosomali, iar perechea a 23 –a este formată din doi cromozomi sexuali : unul „X” – cromozom de mărime medie și unul „Y” – cromozom mic. La sexul femel apare structura cromozomică „XX”, iar la sexul mascul „XY”.
Cromozomii X și Y, alături de funcția îndeplinită în determinarea sexului, posedă și gene.
Cromozomii sunt corpusculi nucleoproteici care se colorează intens cu coloranți bazici, fiind observabili cu ajutorul microscopului în timpul diviziunii celulare, în mitoză și meioză. Substanța nucleară din care sunt formați cromozomii și care are propietatea de a se colora rapid se numește cromatină.
Determinarea sexului se poate face prin identificarea corpusculilor Barr. Aceștia sunt corpusculi periferici în nucleul somatic interfazic la mamiferele placentare de sex femel și reprezintă unul din cei doi cromozomi X din variotipul sexului femel. Corpusculul Barr este absent la masculul normal, cu structura cromozomului XY.
În cazul unor anomalii în disjuncția cromozomilor sexului, pot apărea femele cu doi sau trei corpusculi Barr și masculi cu unul sau doi corpusculi Barr.
CAPITOLUL IV
Expertiza urmelor biologice
SECȚIUNEA I
Noțiuni generale
Prin săvârșirea mai multor categorii de infracțiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acționează, instrumentelor utilizate sau pierderii anumitor obiecte ori substanțe de care persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii concrete. Descoperirea valorii probatorii a acestor urme, de multe ori, se realizează cu ajutorul cercetărilor întreprinse de persoane care posedă cunoștințe de specialitate . Pentru asemenea cercetări, organul judiciar dispune efectuarea constatării tehnico-științifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare.
În vasta cercetare criminalistică, expertiza este o actualitate de cercetare științifică desfășurată, la cererea organelor judiciare, de persoane cu cunoștințe de strictă specialitate asupra persoanelor, obiectelor, fenomenelor sau urmelor, în vederea clasificării unor fapte sau împrejurări sau pentru identificarea obiectelor creatoare de urme.
Dezvoltarea fără precedent a științei, artei, tehnicii și meseriilor a lărgit considerabil baza științifică a expertizei judiciare. Natura cauzei și probele materiale ce urmează a fi examinate determină genul expertizei. În practică, frecvent întâlnite sunt expertizele criminalistice, medicale, psihiatrice, contabile, merceologice, tehnice, zootehnice, veterinare, agronomice . În cadrul expertizei criminalistice pot fi enumerate exemplificativ expertizele dactiloscopică, a scrisului de mână, tehnică a actelor, balistica, a celor mai diferite urme, chimică judiciară, biocriminalistică, a picturilor etc.
Examinarea urmelor biologice este denumită expertiza biocriminalistică în lucrări de criminalistică mai recente, sau expertiza medico-legală a produselor biologice.
Efectuarea expertizelor, nefiind supuse imperativului urgenței, asigură posibilitatea unei cercetări mai aprofundate și complete a mijloacelor materiale de probă.
Expertiza este obligatorie în cele trei cazuri prevăzute de art. 117 C.pr.pen., în cazul pruncuciderii, în cazul suspendării urmăririi penale (art. 239 C.pr.pen.), suspendarea judecății (art.453 C.pr.pen.).
Expertiza în aceste cazuri este obligatorie și se efectuează în instituții sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei , organul de cercetare penală sau instanța de judecată, dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie și se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliție (art. 117, alin. 2 C.pr.pen.).
SECȚIUNEA II
Pregătirea și dispunerea expertizei
Organul judiciar, înainte de a dispune efectuarea expertizei, analizează utilitatea ei, vede dacă problemelor care trebuie rezolvate nu li se poate găsi o soluție prin altă activitate mai puțin complexă și realizabilă într-un timp relativ mai scurt.
După hotărârea ordonării expertizei, organul judiciar parcurge un proces de selectare a mijloacelor materiale de probă care urmează a fi examinate de specialist, de procurarea materialelor pentru comparație, după care urmează delimitarea obiectului expertizei prin întrebările formulate față de expert.
Totodată, organul judiciar se interesează în ce măsură nivelul de dezvoltare al științei sau tehnicii în domeniul respectiv permite soluționarea problemelor ridicate.
Procedând la selectarea materialelor, organului judiciar verifică autenticitatea lor, modul cum au fost descoperite și ridicate, ce modificări au suferit ele, dacă au fost descrise corect sau nu în procesul-verbal corespunzător. De asemenea, mijlocele materiale selectate pentru expertiză se studiază amănunțit pentru a le cunoaște bine caracteristicile esențiale, deoarece pe baza acestor caracteristici se vor procura mijloacele materiale de comparație și se vor formula, în cele din urmă, întrebările puse expertului.
În aceeași ordine de idei, nu trebuie uitat că, pe cât posibil, materialele puse la dispoziția specialistului trebuie să fie de calitate bună, reprezentative și suficiente sub aspect cantitativ. Dar, când organul judiciar dispune de mai multe urme ridicate de la locul faptei, chiar dacă unele din ele sunt doar fragmente de urme, este posibil să le trimită expertului pe toate, deoarece se pot descoperi detalii utile identificării și în unele fragmente.
Materialele de comparație, puse la dispoziția expertului alături de mijloacele materiale de probă, în primul rând, trebuie să fie de aceeași natură cu acestea din urmă, apoi să corespundă cantitativ și calitativ pentru atingerea scopului urmărit. Încă înainte de a le pregăti pentru expertiză, organul judiciar verifică dacă ele au fost ridicate prin respectarea regulilor criminalistice și sunt descrise întocmai în procesele-verbale corespunzătoare.
Expertizele se efectuează conform art. 118 și următoarele din Cod de Procedură Penală, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, cu excepția expertizelor psihiatrice, când se face de către cadre din instituțiile medico-legale.
Dacă există experți medico-legali sau experți oficiali (art. 119. C.pr.pen.) în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană , decât dacă împrejurările deosebite ar cere aceasta. În această situație în care expertiza urmează a fi efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau orice instituție de specialitate, organul de urmărire penală ori instanța de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei.
Când situațiile o impun, serviciile de expertiză pot cere sprijinul specialiștilor din alte instituții care să acorde asistență sau să-și dea avizul.
În art. 120 și 121 din C.pr.pen. se arată pe larg procedura de efectuare a expertizei (actul de dispunere a expertizei- rezoluție sau încheiere, termenul de efectuare, citarea părților, desemnarea expertului, întrebările la care trebuie să răspundă expertul etc.), precum și drepturile pe care le are expertul – să ia la cunoștință de materialul dosarului, lămuriri care se dau expertului, părțile cu încuviințarea organului judiciar pot da expertului explicațiile necesare.
După operațiile pregătitoare, organul judiciar întocmește actul care dispune efectuarea expertizei.
Partea introductivă a actului de dispunere a expertizei cuprinde: denumirea organului judiciar, data, în ce cauză, denumirea organului de expertiză (laboratorul) ori numele și prenumele expertului numit.
Partea descriptivă conține descrierea ,pe scurt, a faptei și a materialelor puse la dispoziția expertului. De asemenea, trebuie să se specifice data descoperirii materialului în cauză, cum și în ce condiții a fost ridicat, ce schimbări au suferit caracteristicile sale până în momentul trimiterii pentru expertiză.
Partea a treia, dispozitivă, cuprinde întrebările la care urmează să răspundă expertul. În fond, întrebările formulate de organul judiciar delimitează obiectul expertizei, întinderea cercetărilor.
Întrebările care se pun expertului trebuie:
Să fie clare, concise, precis determinate, să se înțeleagă din ele ce trebuie stabilit prin examenul materialului trimis expertului numit.
Să se ceară răspunsuri, pe baza examenului de specialitate a materialelor trimise, fără să se sugereze soluții de natură juridică.
Să fie formulate de așa manieră, încât să impună un răspuns cert, pozitiv sau negativ.
Să nu pretindă expertului constatări care depășesc sferele de cercetare științifică în domeniul respectiv,
Să nu ceară răspunsuri care ar putea aduce vătămări morale, ar viza pudoarea ori autoritatea unei persoane.
În cazul expertizei urmelor biologice, întrebările cele mai importante ar fi:
în cazul urmelor de sânge:
urma este sau nu de sânge ?
sângele este de natură umană sau animală ?
căror grupe din sistemul A B O, serice, enzimatice sau limfocitare aparține sângele ?
care este zona sau organul din care provine ?
sângele conține alcool sau elemente de natură toxică ?
care este vechimea aproximativă a urmei ?
sângele aparține unui bărbat sau unei femei ?
în ce condiții este posibil să se fi format urma ?
căreia dintre persoanele indicate în actul de dispunere a expertizei i-ar putea aparține sângele ?
ce alte date s-ar mai putea desprinde din investigația biochimică ?
în cazul urmelor de spermă:
urma este într-adevăr de spermă ?
sperma este de origine umană sau animală ?
care este numărul persoanelor de la care provin urmele ?
dacă sunt prezente unele boli ?
care este vechimea lor aproximativă ?
în cazul urmelor de salivă:
urma este sau nu de salivă ?
saliva este sau nu de origine umană ?
care este calitatea persoanei – secretor sau nesecretor ?
care este grupa sanguină ?
în cazul urmelor de urină:
dacă este urmă de urină sau de altă natură ?
dacă este persoană gravidă sau nu ?
dacă a născut sau a avortat ?
dacă persoana a consumat alcool ?
care este grupa sanguină a persoanei în cauză ?
în cazul urmelor de vomă:
ce alimente a ingerat persoana în ultima vreme ?
care este grupa sanguină a persoanei de la care provin ?
în cazul urmelor de excremente:
ce alimente au fost ingerate ?
de ce boli suferă persoana în cauză ?
care este grupa sanguină ?
în cazul urmelor de transpirație:
care este grupa sanguină ?
în cazul firelor de păr:
dacă este de natură umană sau animală ?
din ce zonă a corpului provine ?
care este sexul, vârsta aproximă și rasa persoanei ?
dacă există eventuale alterării produse de diferite boli ?
ce natură au depunerile de pe suprafața firului de păr ?
Odată cu materiale corespunzătoare pentru efectuarea expertizei, este potrivit să fie trimis și întregul material al cauzei, dacă în situația concretă, prin studiul lui expertul, dobândind cunoștințe mai amănunțite despre fapta cercetată, ar putea să stabilească concluzii mai temeinice. În această privință, este necesar ca, în fiecare caz concret, să se discute cu expertul în cauză după ce acesta cunoaște actul dispoziției de expertiză și materialul pus la dispoziție în acest scop.
SECȚIUNEA III
Efectuarea expertizei
Expertul desemnat de organul judiciar sau persoana însărcinată de conducerea instituției căreia i s-a adresat organul de urmărire penală sau instanța de judecată, este obligat să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat, răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. Expertul are dreptul să consulte dosarul cauzei în care efectuează expertiza și să ceară lămuriri organului de urmărire penală sau instituției de judecată (art. 121 C.pr.pen.).
Examinarea materialului primit în vederea efectuării expertizei parcurge trei etape: etapa inițială, examinarea analitică și analiza comparativă.
În etapa inițială, expertul studiază condițiile în care i-a fost expediat materialul, dacă acesta este suficient pentru efectuarea expertizei, dacă el corespunde cu datele indicate în ordonanța de expertiză. Tot în această fază se cercetează caracteristicile probelor materiale și ale moleculelor tip ce servesc ca piesă de comparație, stabilindu-se condițiile de păstrare și manipulare. Se execută fotografiile ilustrative ale materialului primit, pentru a reține aspectul inițial al acestuia.
În etapa a doua are loc examinarea analitică a caracteristicilor obiectelor primite, stabilirea detaliilor caracteristice existente și interpretarea lor ținând seama de ansamblul din care fac parte. În această fază se fac diferite experimentări prin reconstituirea acelor împrejurări care puteau da naștere sau nu urmelor infracțiunii cercetate prin expertiză.
Expertiza urmelor de sânge.
Rezultatul examinării urmelor de sânge se bazează pe caracteristicile biologice al acestui material, de prezența elementelor structurale în el și, de asemenea, a unor proprietăți de specie și de grupe. Cantitatea necesară pentru toate fazele identificării este de câte 3 –10mg substanță uscată, deci în mod practic în multe cazuri nu se dispune de un material suficient pentru examinare.
Prima categorie de întrebări adresată expertului biocriminalist se referă la faptul dacă urma este sau nu de sânge.
Pentru a răspunde la aceste întrebări se folosesc trei metode:
reacții de orientare – se bazează pe faptul că urmele de sânge păstrează în timp îndelungat și în mare dispersie (diluție) activitatea enzimatică de oxidare. În consecință, sângele este capabil să scindeze oxigenul din combinațiile labile. Oxigenul astfel eliberat, dacă este în masă, provoacă efervescență, fiind capabil să oxideze diferiți coloranți cu schimbarea culorii. Cele mai uzate variante de reacții sunt:
reacția cu luminol (a lui Specht );
proba Adler (cu benzidină);
reacția Guarino;
reacția Kastel – Mayer;
reacții de certitudine – principiul de bază al tuturor acestor reacții este demonstrarea prezenței pigmentului sanguin – hemoglobina.
Acestea sunt :
– microcristalografice;
reacția Teichmann (de formare a cristalelor de clorhemină )
reacția Gabrielli – Bertrande;
reacția Takayama;
– examinări microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de absorbție, tipice hemocromogenului ( benzile se manifestă în zona 530 – 559nm) .
Trebuie spus că un răspuns ferm la această categorie de întrebări îl dau numai reacțiile de certitudine.
Altă categorie de întrebări este stabilirea speciei ființei.
Principiul de bază al metodelor folosite în această etapă constă în demonstrarea specificității de specie a proteinelor din plasma sanguină. Față de aceste proteine antigen, se produc la diferite animale imunseruri precipitante.
Primul ser precipitant în scop bacteriologic a fost preparat de Bordet (1859) pentru imobilizarea vibrionilor de holeră. Cistovici, în 1899, a preparat un antiser față de proteine animale, obținând precipitații floconoase. Mai târziu, Uhlenhut a introdus în practica criminalistică acest procedeu, iar Wassermann a perfecționat metoda de lucru.
Reacții cunoscute pentru stabilire speciei ființei sunt:
reacții de precipitare în eprubetă (Uhlenhut – Cistovici – Wassermann);
reacția Hartmann – Toilliez (de difuziune în gel), utilizată la noi în țară.
Alte întrebări se referă la grupele sanguine.
Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine în diferite sisteme de grupe din urmele de sânge se bazează pe principiul general că antigenele prezente pe membrana eritrocitelor, pe alte celule, în plasma sanguină sau în diferite țesuturi umane, tumori și secreții persistă mai mult în urmele formate din aceste materiale.
În condiții optime, de urme proaspete și mai groase, se poate lucra cu tehnici utilizate în cazul sângelui proaspăt, mai ales privind grupele A, B, O, MN., Rh. Cel mai frecvent însă urmele sunt uscate în momentul examinării, nefiind prezente eritrocite, caz în care este necesară o metodă particulară pentru evidențierea grupelor.
Reacția aleasă pentru identificarea grupelor din urme va fi deci adaptată întotdeauna la condițiile concrete: vechime, gradul de uscare, gradul de alterare și suportul urmelor.
Trebuie precizat faptul că 80% din populație posedă proprietatea de secretor, care înseamnă că la fiecare din aceste persoane – în serul sanguin, limfa tisulară, saliva, sperma etc., este prezent antigenul (aglutinogena) din grupa sanguină proprie, adică, A, B sau AB. Se notează caracterul secretor cu “Se”, iar caracterul nesecretor cu “se”.
În urmele de sânge, de regulă, eritrocitele sunt distruse și în rare cazuri se pot stabili apartenența de grupă. Din acest motiv se utilizează metode indirecte, dintre care:
identificarea aglutininelor;
metoda Holzer;
procesul de absorbție și eluție;
procedeu pentru examinarea grupelor RMN;
procedeu pentru determinarea grupelor haptoglobinice (Hp).
Alte întrebări se referă la stabilirea sexului.
Căutarea cromatinei sexuale are ca scop identificarea sexului și se poate realiza mai ales în cazul urmelor formate din salivă amestecată cu sânge sau când leucocitele au rămas intacte în urme.
Sângele menstrual diferă prin prezența unui număr mare de celule: rare leucocite, multiple poligonale, vaginale și în primele zile grupări de celule endometriale. Lipsește totodată cheagul și este prezentă fibrinoliza.
Sângele fetal se recunoaște pe baza diferenței structurii hemoglobinice.
În mod obligatoriu, dacă se dovedește prezența sângelui fetal, se va proceda la examinarea citologică.
Expertiza urmelor de salivă.
Expertiza urmelor de salivă servește la clasificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge.
Examinarea se face prin observarea microscopică, într-o lumină proiectată lateral, a apariției strălucitoare a suprafețelor. În lumina U.V. se poate obține o luminiscență albicioasă.
Expertul trebuie să se pronunțe dacă urma este sau nu de salivă.
Prin procedeul de stabilire a speciei examinarea se realizează pe baza principiilor de imunoprecipitație, punându-se în contact urma de salivă cu ser precipitant în plăci de agar.
Expertul stabilește calitatea de secretor sau nesecretor și, în consecință, grupa sanguină căruia îi aparține persoana .
Examinarea microscopică a urmelor de salivă se poate realiza în cazul când există o urmă mai abundentă sau scurgeri de salivă pe o suprafață (eventual și pe mucuri de țigară, cu filtru). Tabloul microscopic poate să cuprindă: celule epiteliale bucale, leucocite, corpusculi de salivă, microbi, eritrocite, fragmente din alimentele consumate, ca: granule de amidon, celule vegetale, cât și alte elemente celulare sau corpusculare prezente accidental în urmele de salivă.
O serie de particularități pot fi determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urma, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreprinderi chimice, topitorii, mine etc.
C. Examinarea urmelor de spermă .
Examinarea biologică a urmelor de spermă cunoaște diferite procedee. Acestea prezintă o particularitate, și anume aceea că în marea majoritate a cazurilor această activitate se consumă în faza examinării separate.
În această etapă, expertul se folosește în examinarea urmelor de spermă de una din următoarele reacții:
Reacții de orientare – o modalitate eficientă de a realiza o analiză discriminatorie a urmelor ce apar pe diferite suporturi la fața locului – se află dacă urma este sau nu de spermă.
Reacții de probabilitate: reacții de probabilitate bazate pe proprietăți chimice ale spermei: reacții cristalografice, reacții cromatografice, reacții spectografice;
Reacții de probabilitate bazate pe proprietățile enzimatice ale spermei: fosfataza acidă creatinfosfokinaza;
Reacții de probabilitate bazate pe proprietățile imunologice ale spermei relevă apartenența la specie și organ: reacții de certitudine.
Autorii sunt unanimi în a aprecia că singurul element de certitudine, în baza căruia se formulează concluzia că urma materie examinată este urmă de spermă, îl reprezintă evidențierea spermatozoidului.
Pentru stabilirea apartenenței la specia umană a lichidului spermal luat în studiu, se procedează la relevarea caracterelor antigenice specifice.
Trebuie reținut că prezența spermatozoizilor confirmă, că urmele de la fața locului sunt de spermă, în timp ce lipsa lor nu conduce la concluzia opusă, întrucât este posibil ca unele pete de spermă să nu aibă spermatozoizi din multiple cauze, cum ar fi vârsta, anumite boli de care suferă bărbatul, urma din care a fost recoltată sperma supusă examinării să se situeze printre ultimele dintre cele eliminate în momentul respectiv.
Exigențele de ordin biocriminalistic și medico-legal impun a se realiza stabilirea apartenenței individuale, iar pentru a atinge acest deziderat se preconizează utilizarea de procedee spectografice, cromatografice și de relevare a substanțelor specifice de grup sanguin, aplicabile fiind îndeosebi cele din ultima categorie.
Stabilirea apartenenței individuale a urmelor de spermă prin determinarea substanțelor specifice de grup sanguin se bazează pe prezența acestora în plasma seminală la indivizii secretori. Caracterul secretor al mai multor indivizi deschide posibilitatea expertizei ca și pe această cale să se facă diferențe între indivizi, când se cere mai ales în procesul cercetării infracțiunilor sexuale. De exemplu, când bărbatul este secretor și victima nesecretoare, antigenele sunt numai ale victimei, iar când ambii sunt secretori, suntem în prezența amestecului de antigene, din care rezultatele vor avea eficiență diferită, dependentă de grupele sanguine ale celor doi indivizi în cauză. Stabilirea grupei sanguine cu ajutorul urmelor de spermă se realizează prin punerea în evidență a factorilor ce aparțin grupelor A.B.O., sistemului MN, sistemului Lewis și, discutabil, în privința factorului Rh (D).
Expertul mai poate stabili numărul de persoane care au lăsat urma de spermă, starea de sănătate a acestora, precum și timpul aproximativ scurs din momentul ejaculării.
D. Expertiza urmelor de transpirație.
Examinate în condiții de laborator, urmele de transpirație oferă date în legătură cu grupa sanguină a persoanei de la care provin.
În unele situații deschid posibilitatea stabilirii profesiei sau mediului de muncă al persoanei.
E. Expertiza urmelor de urină.
Prin intermediul expertizei biocriminalistice, expertul poate să stabilească dacă urma este sau nu de urină, starea de graviditate, situațiile de nașteri ori avort, precum și prezența alcoolului în sânge, grupa sanguină a persoanei în cauză.
F. Expertiza urmelor de vomă.
În urma examinării în laborator, expertul poate stabili natura alimentelor ingerate în ultimele ore, precum și grupa sanguină a persoanei de la care provin urmele chiar și după trecerea unei perioade mai lungi de timp .
G. Expertiza urmelor de excremente.
Prin examenele de expertiză a urmelor de excremente, se stabilesc ce fel de alimente au fost ingerate, anumite boli de care suferă persoana în cauză, prezența unor microorganisme sau viermi intestinali, precum și grupa sa de sânge.
H. Expertiza urmelor olfactive.
În condiții de laborator, persoanelor suspecte li se dă să țină în mână un tampon de vată timp de 6 –7- minute. Fiecare din aceste urme luate experimental se separă în borcane curate, deschise și așezate la distanță de 2-3- metri. Urma olfactivă de la locul faptei se dă câinelui dresat în acest scop, după care este condus, în ordine, la borcanele cu urmele luate experimental. În caz de identitate între urma de la locul faptei și una dintre cele obținute experimental câinele “comunică” acest lucru însoțitorului său.
Expertiza urmelor de natură piloasă.
Expertiza firelor de păr este consacrată, pe de o parte, cercetării structurii intime a părului, cu numeroasele sale caracteristici, iar, pe de altă parte, analizei suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit, precum și microurme de natura cea mai diversă.
Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la fața locului sau de pe corpul victimei, referitoare la următoarele aspecte:
Natura și origina umană sau animală a firului de păr;
Zona corpului din care provine;
Modul de degradare a firelor de păr;
Sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei;
Eventualele alterări produse de diverse boli;
Natura depunerilor de pe suprafața firului de păr.
Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea încă de la început a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.
Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcția stabilirii caracteristicilor sale generale și particulare, parcurge în principiu trei etape:
Examinarea modului de detașare, a culorii sau vopselei, a particularităților de formă, precum și a aderențelor;
Examinarea structurii exterioare a firului, pentru determinarea speciei, a vârstei, sexului, ca și a regiunii corporale din care provine, examinarea efectuată mai ales prin microscopie;
Examinarea structurii interioare, respectiv a cortexului (în care se găsesc pigmenți ai părului, pe baza cărora se poate face o identificare de grup precum și a medularei).
Natura și originea unui fir de păr uman se detașează de firele de altă natură (vegetală, artificială, etc.) prin structura sa intimă și prin solzișorii de pe suprafața cuticulei. Părul uman se distinge de părul altor mamifere, printre altele, datorită caracteristicilor cuticulei, în special ale solzilor, ale substanței corticale (cortexul) și pigmenților acesteia, precum și ale medularei.
Un element de diferențiere este indicele medular (raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr, care se apropie la om de 0,30, spre deosebire de cel al animalelor, situat la peste 0,50.
Prin examinarea biocriminalistică se mai pot obține și alte date, cum ar fi:
Regiunea corpului, stabilirea după lungimea, grosimea, forma, starea de macerație a cuticulei (specifică părului de la axile), secțiunea transversală, ondulația și caracteristicile capului distal.
Vârsta, aceasta determinându-se cu anumită aproximație și numai între anumite limite. Părul de copil și adolescent este ceva mai subțire și mai puțin pigmentat. Odată cu înaintarea în vârstă cuticula părului se îngroașă, devine mai puțin transparentă și cu timpul își pierde pigmentația. În cazurile când firele de păr din sprâncene și din regiunea pubiană rămân fără pigment, starea de sensibilitate este evidentă.
Diferențierea de sexe, pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca fiind în cantitate mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit de medulară, spre deosebire de părul bărbaților.
Rasa umană căruia i-ar putea aparține firul de păr, elementul de diferențiere constituindu-l forma secțiunii transversale a firului, ovală la albi, reniformă la negri și rotundă la rasa galbenă.
În ceea ce privește compoziția, firul de păr conține peste 15 elemente chimice (mangan, cupru, zinc, aur, plumb, arseniu, mercur, telur etc.), a căror concentrație variază aproape de la o lună la alta, în funcție de stările fiziopatologice, de condițiile de igienă, de alimentație, de mediu. Prin urmare, o eventuală identificare a persoanei pe baza compoziției chimice a firului de păr este încă relativă.
Dintre principalele metode tehnico – științifice de examinare a firului de păr, putem aminti microscopia clasică și electronică, îndeosebi aceea cu baleiaj, spectrofotometria de absorbție atomică. O metodă modernă de analiză este considerată activarea prin neutroni, apreciată de unii specialiști atât pentru finețea determinărilor calitative, cât și pentru păstrarea intactă a firului de păr și a aderențelor de pe suprafața sa.
Majoritatea specialiștilor consideră, încă, că această identificare este posibilă numai teoretic.
Pe linia lărgirii posibilităților de identificare după firul de păr, în prezent este posibil determinarea grupei sanguine a persoanei, datorită prezenței antigenelor specifice sistemului A, B, O. Determinarea necesită fire de o lungime de 3 sau 9cm., în funcție de procedeul întrebuințat, apreciindu-se că pentru stabilirea fiecărui antigen sunt necesare 3cm. Fiind o metodă distructivă, se va aplica după terminarea celorlalte cercetări.
Efectuarea expertizelor ADN.
În 1985, Alec Jeffreys preciza faptul că minisateliții existenți în genomul uman prezintă o zonă centrală ce se repetă de mai multe ori în cadrul unui fragment unic, determinând astfel polimorfismul lungimii fragmentului de restricție. Astfel, metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost adoptată tocmai datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților ADN –ului uman, ceea ce determină un potențial de diferențiere foarte ridicat.
Răspunsurile pe care a trebuit să le dea Criminalistica, au fost acelea referitoare la numărul de analize de locații ADN, respectiv la aranjarea sau succesiune tipurilor de nucleotide, care pot duce la evidențierea certă a diferențelor existente între două amprente genetice aparținând unor persoane diferite.
Pentru siguranță, s-a luat în calcul ipoteza ca, spre exemplu, doi suspecți a căror amprentă genetică trebuie comparată cu amprenta genetică a probei recoltate de la locul infracțiunii să prezinte același model al locației ADN.
Pentru maximizarea puterii discriminatorii a analizei, criminaliștii au lucrat cu un polimorfism de înaltă putere, numit de primii utilizatori anglo-saxoni, VNTR(Variable Number of Tandem Repeats). Analizele se bazează pe faptul că locațiile conțin numere variabile de secvențe ADN care se repetă, locațiile conținând de la individ la individ, secvențe a căror repetare este imposibilă. Pentru a elimina orice posibilitate de confuzie, laboratoarele de analiză a amprentei genetice examinează patru locații VNTR, care sunt considerate suficiente pentru a stabili cu precizie identitatea unei persoane.
Analiza ADN –ului în laboratoare specializate se desfășoară prin două metode : metoda analizei amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei(PCR).
Analiza prin metoda enzimei de restricție .
În cazul utilizării metodei prin enzime de restricție, este necesară o cantitate suficientă de ADN ce este supusă izolării și purificării cu ajutorul unor detergenți și enzime cu mare specificitate, cum ar fi proteinaza K. Ea de-a doua etapă o constituie decuparea ADN –ului cu ajutorul unor enzime de restricție, în fragmente de mărimi diferite.
Fragmentele astfel decupate sunt triate după lungime cu ajutorul unui gel de agaroză, fenomen ce poartă numele de electroforeză. Următoarea etapă poartă numele de transfer „Southern” și constă în transferarea fragmentelor de pe gel pe o membrană de nailon, urmată de denaturarea ADN –ului, ce constă în ruperea punților de hidrogen dintre bazele complementare și apoi reunirea ADN(hibridarea). Ultima etapă a metodei prin enzime de restricție constă în autoradiografia membranei.
Analiza prin metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR).
O altț metodă care s-a impus extrem de rapid, este aceea a reacției în lanț a polimerazei (PCR = polymerazei chain reaction). Avantajul acestei metode față de metoda cu enzime de restricție constă în sensibilitatea acesteia, putându-se folosi o singură moleculă de ADN pentru a fi amplificată.
Metoda constă în amplificarea in vitro a secvențelor ADN prin cicluri de denaturare AND, fixarea primerilor și extinderea cu polimerază AND. Metoda PCR este rapidă, simplă, necesită fragmente de dimensiuni mici pentru studiere și permite reanalizări multiple.
În a treia etapă se trece la analiza comparativă a caracteristicilor obiectelor cercetate pentru a se stabili raporturile de coincidență sau de divergență ale acestora.
Procedeele folosite în examenul comparativ sunt :
Confruntarea se realizează prin modalități diferite, în funcție de natura obiectelor examinate. Se poate, astfel, întâlni confruntarea unor imagini, a unor diagrame, confruntarea urmelor cu impresiunile aflate în cartotecile criminalistice, confruntarea cu obiectele aflate în colecțiile laboratoarelor pentru stabilirea apartenenței la grup etc.;
Juxtapunerea sau continuitatea liniară este întâlnită frecvent în cazurile striațiilor specifice armelor de foc sau instrumentelor de spargere, ca, de altfel întreaga examinare traseologică.
Suprapunerea a două imagini, dintre care una este transparentă, reprezentând urma, persoana sau obiectul în litigiu și, respectiv, modelul de comparație .
Pe baza datelor obținute prin aceste examinări, expertul trebuie să fie în măsură să aplice nu numai coincidența sau divergența caracteristicilor, care conduc la identificarea sau excluderea obiectului din sfera cercetării, dar și eventualele modificări în forma sau conținutul factorului creator al urmei.
Rezultatul analizei ADN –ului prin metoda enzimei de restricție îl constituie vizualizarea fragmentelor ADN sub forma unor benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate din prelucrarea probelor ridicate de la fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce la eliminarea din cercul suspecților a persoanei examinate.
SECȚIUNEA IV
Raportul de expertiză
După efectuarea expertizei se întocmește un singur raport scris, chiar dacă sunt mai mulți experți, iar opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă (art. 12 C.pr.pen.).
Raportul de expertiză, conform art. 123 C.pr.pen., trebuie să cuprindă: partea introductivă, descrierea în amănunțit a operațiilor efectuate și concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei.
În partea introductivă se arată organul care a cerut expertiza, data când și locul unde a fost efectuată, obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă, materialele care au fost primite pentru consultare și dacă părțile au dat explicații pe parcursul expertizei.
În partea descriptivă sunt prezentate metodele de examinare, justificarea științifică a folosirii lor, rezultatele obținute în cursul cercetărilor. Tot în această parte se va face analiza obiecțiilor eventuale ale părților în lumina constatării expertului.
În partea finală sunt prezentate concluziile expertului formulate ca răspuns la întrebările puse de organul ce a ordonat expertiza și părerea expertului asupra obiectului expertizei.
Concluziile expertului trebuie formulate în mod cert, prin răspunsuri clare și scurte, evitându-se, pe cât se poate, probabilitatea, și în orice caz speculațiile teoretice. În caz că expertul nu poate răspunde decât printr-o formă probabilă la una dintre întrebări sau nu poate răspunde de loc, este necesar să se arate motivele pentru care nu a putut ajunge la o concluzie certă.
În urma examinărilor de laborator, expertul poate formula următoarele concluzii:
Certă pozitivă. De exemplu: “Urmele de pe cracul stâng al pantalonului ridicat de numitul S.V. sunt de sânge uman, aparținând grupei sanguine O(I)”;
“Pe mucul de țigară LM” ridicat de la locul furtului buteliei de aragaz s-a constatat prezența salivei, care are statut secretor și grupă sanguină O(I)”;
“Urma descoperită pe chilotul victimei Z.E. este de spermă și provine de la o persoană care aparține grupei O(I);
“Firul de păr în litigiu este uman și provine din zona capului”.
Certă negativă. De exemplu:
“urmele de pe cămașa ridicată de la numitul O.A. nu sunt de sânge uman”;
“în urmele de salivă de pe mucul de țigară- Snagov, ridicat de la locul săvârșirii faptei nu s-a pus în evidență grupa sanguină B III, ca pe mucul de țigară fumat experimental de numitul N.M. “;
“spermatozoizii recoltați din vaginul victimei E.V. și nu aparțin numitului A.V.”
‘firul de păr descoperit pe cuțitul în litigiu nu aparține victimei Z.E.”;
De probabilitate. De exemplu:
“urmele de sânge descoperite pe mânerul cuțitului ridicat de la numitul Z.A. sunt de sânge uman, care aparține probabil grupei sanguine BIII”;
“pe batista găsită la locul faptei s-au pus în evidență urmele de salivă care au probabil grupa O(I)”;
“urmele de spermă ridicate de pe chilotul victimei N.M. aparțin probabil grupei BIII”;
“firul de păr descoperit în măna victimei F.E. aparține probabil numitului E.V.”.
De imposibilitate. De exemplu:
“nu se poate stabili dacă urmele în litigiu sunt de sânge uman”;
“nu se poate stabili dacă pe batistă în litigiu sunt urme de salivă”;
“nu se poate stabili grupa sanguină a persoanei căreia îi aparțin urmele de spermă”;
“nu se poate stabili natura firului de păr în litigiu”.
Raportul de expertiză va cuprinde o serie de planșe fotografice , schițe prin care se vor demonstra cele susținute în textul raportului.
Concluziile expertizei nu sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală sau pentru instanța de judecată, pentru aceasta ele trebuie susținute de expert printr-o motivare riguros științifică, atât ca metode folosite cât și ca rezultate obținute.
Dispozițiile art124 C.pr.pen. precizează condițiile în care se poate solicita un supliment de expertiză și art. 125 C.pr.pen. prevede cazul când se poate dispune o nouă expertiză.
Condițiile contradictorii ale diverselor acte medico-legale, cum ar fi între o expertiză și noua expertiză sau alte acte medico-legale trebuie avizate de Comisia superioară medico-legală – art. 27, alin.1 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței 1/2000.
Expertizele nu au o forță probantă față de celelalte mijloace de probă și trebuie corelate cu acestea. Au un caracter științific puternic – mai ales cele medico-legale – și de mai multe ori formează convingerea organelor judiciare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
COLECTIV – Tratat practic de criminalistică, vol. I/1976, vol. II/1978, vol. III/1980, vol. IV/1982, Editat de Ministerul de Interne.
C. AIONIȚOAIE și I. E. SANDU – Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Carpați, Oradea, 1992.
L. IONESCU și D. SANDU – Identificarea criminalistică, Editura Științifică, București, 1990.
COLECTIV – Ghidul procurorului criminalist, Editura Helicon, Timișoara, 1994.
C. SUCIU – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
I. MIRCEA – Criminalistica, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2001.
E. STANCU – Criminalistica, Editura Tempus S.R.L., București, 1992.
A. CIOPRAGA – Criminalistica. Elemente de tactică, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, Facultatea de Drept, 1986.
A. CIOPRAGA și I. IACOBUȚĂ – Criminalistica, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997.
10) Gh. PAȘESCU – Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București, 2000.
11) P. BUNECI – Drept procesual penal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.
12) Codul de procedură penală al României.
13) Gh. ASANACHE – Elemente de medicină biocriminalistică, Comunicări, vol. I-IX, Colecția Inst. „Victor Babeș”, București, 1984.
14) COLECTIV – Școala românească de criminalistică, editată de Ministerul de Interne, București, 1975.
15) COLECTIV – Prezent și perspectivă în știința criminalistică, editată de Ministerul de Interne, București, 1979.
16) L. OMAN – Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor, I.G.M., București, 1975.
17) I. ARGEȘANU – Criminalistica și medicina legală în slujba justiției, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Identificarea Persoanelor Dupa Urmele Biologice (ID: 125686)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.