Identificarea Persoanei Fizice
CAPITOLUL I ASPECTE REFERITOARE LA IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE
1.1.Noțiuni generale privind indentificarea persoanei fizice. Atributele de identificare a persoanei fizice și natura juridică a acestora
1.2. Numele
1.2. 1.Noțiune.
1.2. 2.Caracterele juridice ale numelui
1.2. 3.Dobândirea numelui de familie
1.2.3. Prenumele persoanei fizice
2.2. Aspecte generale privind domiciliul persoanei fizice
2.3. Starea civilă a persoanei fizice (aspect generale)
CAPITOLUL II MODIFIA NUMELUI DE FAMILIE
2.1.Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiație
2.2.Modificarea numelui de familie determinată de adopție
2.3.Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie
2.3.1.Modificarea numelui de familie determinată de încheierea căsătoriei
2.3.2.Modificarea numelui de familie determinată de desfacerea căsătoriei.
2.3.3.Modificarea numelui de familie determinată de nulitatea căsătoriei
2.3.4.Modificarea numelui de familie determinată de încetarea căsătoriei.
CAPITOLUL III SECȚIUNEA A IV-A. ASPECTE REFERITOARE LA PROTECȚIA JURIDICĂ A NUMELUI DE FAMILIE
3.1.Reglementare.
3.2.Încălcarea dreptului la nume al persoanei fizice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
ASPECTE REFERITOARE LA IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE
Noțiuni generale privind indentificarea persoanei fizice. Atributele de identificare a persoanei fizice și natura juridică a acestora
Din punct de vedere al dreptului civil trei elemente esențiale permit identificarea unei persoane fizice: numele este cel care o desemnează; prin domiciliu ea este situată; starea civilă îi stabilește identitatea juridică și constituie premisa înregistrării sale prin actele de stare civilă.
Numele, domiciliul și starea civilă sunt astfel elementele sau mijloacele folosite în dreptul civil pentru identificarea persoanei fizice. Acestora li se adaugă uneori pseudonimul și reședința. Aceste elemente mai poartă denumirea de atribute de identificare a persoanei fizice.
Identificarea persoanei fizice nu este însă apanajul exclusiv al dreptului civil, pentru că și în alte ramuri de drept ea este necesară. De aceea ea este o instituție juridică complexă, reglementată de norme juridice aparținând mai multor ramuri de drept.
Astfel, pentru că identificarea persoanei fizice depinde în mare măsură de raporturile sale cu familia acesteia, normele dreptului familiei sunt și ele incidente.
Persoana fizică este însă și subiect al raporturilor de drept constituțional ca și al celor de drept administrativ. Ca urmare, un element de identificare îl reprezintă cetățenia, care exprimă legătura existentă între persoana fizică și un anumit stat. Pe de altă parte, statul este cel care, prin intermediul serviciilor publice comunitare de evidență a persoanei asigură identificarea tuturor persoanelor fizice, folosind un sistem de atribute care le include pe cele specifice dreptului civil (nume, domiciliu, stare civilă) dar nu se rezumă la acestea.
Necesitatea identificării persoanei fizice. Individul uman este primul interesat să fie bine definit în raport cu orice alte persoane. Atunci când este parte a unui raport juridic el are interesul să fie identificat în calitatea sa de titular al drepturilor ce-i revin și al obligațiilor care-i incumbă.
Și societatea este însă interesată să-și poată identifica toți membrii, indiferent de natura raporturilor juridice la care aceștia participă.
Persoana fizică poate fi subiect al raporturilor juridice care se nasc în diversele ramuri de drept, de unde decurge generalitatea necesității identificării sale.
Pe de altă parte, persoana fizică este un participant permanent al vieții juridice, pe întreaga durată a existenței sale, ceea ce atrage și permanența necesității identificării sale.
Rezultă că identificarea persoanei fizice este, în același timp, o necesitate personală, socială, generală și permanentă.
Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei. Atributele de identificare a persoanei, reglementate de normele dreptului civil, sunt drepturi personale nepatrimoniale.
Acesta este și motivul pentru care literatura juridică, clasificând drepturile personale nepatrimoniale, consideră că una din categorii este formată din drepturile care privesc identificarea persoanei.
De altfel chiar unele dispoziții legale califică atributele de identificare a persoanei ca fiind drepturi ale acesteia.
Astfel, art. 82 vorbește despre „dreptul la nume”, art. 86 despre „dreptul la domiciliu și reședință”, iar art. 98, care conține definiția stării civile, arată că aceasta este „dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.”
În sfârșit, art. 254 , consacrat apărării dreptului la nume, face parte din Titlul V – Apărarea drepturilor nepatrimoniale -, al Cărții I.
Neputând fi evaluate nici ele în bani, dreptul la nume și dreptul la starea civilă nu pot avea decât tot natura juridică de drepturi nepatrimoniale.
Trebuie însă subliniat faptul că problema naturii juridice a atributelor de identificare a persoanei juridice a făcut obiectul unei îndelungi controverse.
Astfel, în ce privește numele, mult timp jurisprudența l-a considerat a fi un bun, obiect al dreptului de proprietate ce poate fi revendicat , respectiv un drept de
coproprietate familială. Natura de lucru a numelui ar fi aceea care permite și dobândirea sa prin posesie îndelungată.I s-a reproșat acestei concepții faptul că nu poate explica inalienabilitatea numelui.
Fiind un element al personalității, numele nu este o valoare patrimonială. De aceea, pentru admiterea unei acțiuni în apărarea numelui reclamantul trebuie să justifice interesul și prejudiciul, condiții care nu sunt cerute pentru admiterea unei acțiuni prin care se apără dreptul de proprietate.
Practica instanțelor judecătorești de a pronunța hotărâri judecătorești prin care se recunoaște posibilitatea dobândirii unui nume printr-un uzaj îndelungat exercitat de strămoșii solicitantului și continuat de acesta nu schimbă datele problemei. Este vorba despre o jurisprudență care nu se bazează pe o prevedere a legii, ci are un fundament cutumiar iar condițiile în care se admite dobândirea numelui pe această cale sunt restrictive: să nu existe o fraudă la baza schimbării numelui inițial iar „posesia” numelui să fie continuă și cu o durată de cel puțin un secol.
Într-o altă opinie s-a afirmat că numele este o instituție de poliție civilă, accentul fiind astfel pus nu pe legătura dintre persoană și numele său ci pe legătura dintre persoană și statul căruia aceasta-i aparține. Această opinie nu este însă compatibilă cu posibilitatea pe care o au părinții de a alege prenumele copiilor și cu dreptul persoanei de a-și apăra numele în justiție împotriva folosirii sale neautorizate de către terți.
Numele a mai fost caracterizat ca o marcă a filiației și a statutului familial, un drept individual, un drept al personalității , un drept al omului legat de respectul vieții private etc.
1.2. Numele
1.2. 1.Noțiune.
Deși are o reglementare legală existența noțiunii de nume nu poate fi explicată doar sub acest aspect.
Numele este o noțiune complexă a cărui naștere, din punct de vedere istoric, este în primul rând rezultatul unui uzaj îndelungat, ca orice element care ține de limbaj. Este astfel vorba despre aspecte de ordin voluntar, iar nu de reglementare: familia unui individ îl desemnează printr-unul sau mai multe cuvinte sau individul însuși își alege un asemenea mod de individualizare iar comunitatea din care face parte îl acceptă ca atare. Și fenomenul invers stă la originea multora dintre numele purtate astăzi de diferite persoane: comunitatea îi atribuie un apelativ persoanei și printr-un uzaj îndelungat acesta se impune ca nume.
Elemente dintre cele mai diverse au determinat conținutul numelor și modul lor de atribuire: trăsături fizice ale persoanei, ocupația, legăturile de familie, apartenența la un grup etnic sau la o națiune, religia etc.
Voluntarismul atribuirii numelui implică însă o lipsă de stabilitate în acest domeniu deosebit de important al identificării. Este și motivul pentru care evoluția societății a impus reglementarea sa legală.
Numele devine astfel o noțiune juridică, păstrând însă multe dintre trăsăturile sale originare. Astfel, structura și regulile de atribuire a numelui iar nu numele însuși fac obiect al reglementării. Legăturile de familie sunt cele care determină acea parte a numelui denumită „numele de familie” iar voluntarismul continuă să se manifeste, deși câmpul său de aplicare este limitat: părinții sunt cei care aleg prenumele copilului lor, persoana însăși își poate alege un pseudonim sau poate obține, în condițiile prevăzute de lege, modificarea sau schimbarea numelui ori a prenumelui.
Nu există o definiție legală a numelui dar prin reglementarea structurii, dobândirii, modificării și a schimbării acestuia legea oferă elementele necesare definirii sale.
Pe baza acestor elemente în literatura juridică au fost propuse mai multe definiții ale numelui, dintre care o reținem pe cea conform căreia numele este „acel atribut al persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și în societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație. ”
Numele are o structură și aceasta este stabilită de art. 83 . Conform dispoziției legale cuprinde numele de familie și prenumele. ” Aceeași idee este exprimată și de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.
Numele de familie, desemnat în vorbirea curentă prin expresia „nume patronimic”, este acea componentă a numelui care indică legătura persoanei fizice cu o anumită familie și o desemnează în raporturile sale cu membrii altor familii. El se dobândește conform legii, fără să existe posibilitatea vreunei manifestări voluntare în alegerea să.
Prin excepție, o manifestare limitată a voluntarismului este permisă în această materie atunci când părinții copilului nu au un nume comun, copilul urmând să poarte numele convenit de părinți, care poate fi numele de familie al unuia dintre aceștia sau numele lor reunite. Dacă părinții nu se înțeleg, va decide instanța de tutelă [art. 18 alin. (3) din Legea nr. 119/1996].
Tot printr-o manifestare de voință se stabilește și numele copilului găsit, ale cărui date de identificare nu se cunosc și cele ale copilului părăsit în maternitate de mama a cărei identitate nu a fost stabilită. în asemenea situații numele copilului va fi stabilit de primarul localității în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui [art. 84 alin. (3) și art. 24 din Legea nr. 119/1996].
Considerăm că modul de redactare a dispozițiilor 82 (text cu aceeași redactare ca și cea a art. 12 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”), coroborat cu cel al art. 83 , care, reglementând structura numelui, arată că „numele cuprinde numele de familie și prenumele” nu permite o altă interpretare decât aceea conform căreia numele de familie și prenumele sunt doar elementele componente ale unui drept unic: dreptul la nume.
Nu este mai puțin adevărat că atât în legislație cât și în doctrină și jurisprudență există o oarecare inconsecvență terminologică. Astfel, în sens larg noțiunea de nume include atât numele de familie cât și prenumele iar în sens restrâns se desemnează numai numele de familie. Nu este însă suficient pentru a putea concluziona că suntem în prezența a două drepturi distincte, cu atât mai mult cu cât există obligativitatea legală ca numele să reunească ambele componente în discuție, iar conținutul acestora nu diferă.
Conținutul dreptului la nume este dat de prerogativele sau atributele pe care acest drept i le conferă titularului său: dreptul de a purta acel nume, desemna
Considerăm că modul de redactare a dispozițiilor 82 (text cu aceeași redactare ca și cea a art. 12 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”), coroborat cu cel al art. 83 , care, reglementând structura numelui, arată că „numele cuprinde numele de familie și prenumele” nu permite o altă interpretare decât aceea conform căreia numele de familie și prenumele sunt doar elementele componente ale unui drept unic: dreptul la nume.
Nu este mai puțin adevărat că atât în legislație cât și în doctrină și jurisprudență există o oarecare inconsecvență terminologică. Astfel, în sens larg noțiunea de nume include atât numele de familie cât și prenumele iar în sens restrâns se desemnează numai numele de familie. Nu este însă suficient pentru a putea concluziona că suntem în prezența a două drepturi distincte, cu atât mai mult cu cât există obligativitatea legală ca numele să reunească ambele componente în discuție, iar conținutul acestora nu diferă.
Conținutul dreptului la nume este dat de prerogativele sau atributele pe care acest drept i le conferă titularului său: dreptul de a purta acel nume, desemnat și că dreptul de a folosi numele; dreptul de a cere îndreptarea eventualelor greșeli de scriere a numelui în orice act; dreptul de a se opune la folosirea, tară îndreptățire, a acelui nume de către o altă persoană.
1.2. 2.Caracterele juridice ale numelui
Asupra caracterelor juridice ale numelui își pune amprenta în mod decisiv natura sa juridică de drept personal nepatrimonial.
În general doctrina evidențiază următoarele caractere juridice ale dreptului la nume: dreptul la nume este un drept absolut; inalienabil; imprescriptibil; legal; personal; unitar și universal.
a) Ca și orice alt drept personal nepatrimonial dreptul la nume este un drept absolut. Principala consecință a apartenenței la categoria drepturilor absolute o reprezintă opozabilitatea erga omnes a dreptului la nume, ceea ce înseamnă că obligația de a nu-1 încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept.
b) Inalienabilitatea numelui constă în aceea că nici o persoană fizică nu poate renunța la nume, după cum nu-1 poate nici înstrăina. Chiar și atunci când, conform legii, numele este transmis prin filiație, adopție sau căsătorie, nu are loc o înstrăinare pentru că titularul continuă să-și păstreze numele.
c) Dreptul la nume este imprescriptibil atât sub aspect achizitiv (oricât timp ar folosi o persoană un nume ea nu-1 va putea dobândi pe această cale ci doar în condițiile legii) cât și extinctiv (dreptul la nume nu se pierde prin neuz chiar dacă titularul său nu-1 folosește o perioadă îndelungată de timp).
d) Legalitatea numelui exprimă acea trăsătură a numelui de a putea fi dobândit, modificat sau schimbat numai în condițiile prevăzute de lege.
e) Personalitatea numelui constă în faptul că acest drept este strâns legat de persoana omului și nu poate fi exercitat decât personal, iar nu și prin reprezentare.
Prin excepție, este admisă reprezentarea minorului în procedura schimbării numelui pe cale administrativă.
f) Unitatea numelui este caracterul specific al dreptului la nume care constă în aceea că, deși este alcătuit din două elemente (numele de familie și prenumele), individualizează aceeași persoană.
g) Universalitatea numelui exprimă acel caracter al numelui conform căruia orice persoană fizică are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii (art. 82 ).
Acest caracter este exprimat și de art. 7 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului care dispune: „copilul este înregistrat imediat după nașterea sa și are de la această dată dreptul la un nume…” (s.n. – E.C.)
1.2. 3.Dobândirea numelui de familie
Dobândirea și stabilirea numelui. Sediul materiei îl constituie prevederile 84, art. 449 și art. 450 ; art. 2 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, precum și art. 18 și art. 24 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, republicată.
Prin dobândirea și stabilirea numelui se înțelege operațiunea juridică de atribuire a numelui de familie și a prenumelui copilului născut. Ne întemeiem afirmația pe prevederile art. 82 , potrivit căruia „orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”.
Aparent, legiuitorul folosește doi termeni diferiți pentru a desemna aceeași operațiune juridică. După cum se va vedea însă în continuare, există mai multe ipoteze de atribuire a numelui, unele fiind determinate exclusiv de lege, fără a exista posibilitatea intervenirii voinței unei persoane în această atribuire, situații în care numele se dobândește și altele în care există o posibilitate de alegere a numelui, fie ea și limitată, cazuri în care numele se stabilește.
Dobândirea numelui de familie este un efect al filiației [art. 84 alin. (1) ], astfel încât copilului îi va fi atribuit, după naștere, numele de familie purtat de părintele său de părinții față de care și-a stabilit filiația, fără a exista nicio posibilitate de opțiune.
Regula enunțată cunoaște însă unele nuanțări în acele situații în care părinții copilului nu poartă un nume comun, indiferent dacă acesta s-a născut din căsătorie sau în afara căsătoriei și și-a stabilit filiația față de ambii părinți. în aceste situații numele de familie se stabilește, existând un drept de opțiune al părinților în atribuirea numelui pe care-1 va purta copilul: copilul va purta numele unuia sau altuia dintre părinți ori numele lor reunite [art. 449 alin. (2) și art. 450 alin. (2) și (3) ].
Limitarea dreptului de opțiune este impusă însă tocmai de legătura care există între nume și filiație așa că părinții nu vor avea posibilitatea să-i atribuie copilului un alt nume de familie, care să nu aibă legătură cu filiația sa.
În sprijinul opiniei noastre invocăm și prevederile art. 2 din O.G. nr. 41/2003, care, în alin. (1), vorbește despre dobândirea numelui prin filiație, pentru ca în alin. (3), reglementând situația copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și a celui care este abandonat de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea abandonului, prevede că numele se stabilește prin dispoziția primarului localității sau al sectorului municipiului București, în a cărui rază a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia.
În alegerea prenumelui copilului existând o deplină libertate a părinților, legea, respectiv art. 84 alin. (2) și art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003, vorbește despre stabilirea acestuia.
Numele i se atribuie persoanei fizice concomitent cu înregistrarea sa în actul de naștere astfel încât actul de stare civilă este titlul care vă îndreptăți persoana în cauză să poarte un anumit nume și va face dovada acestuia. Aceeași putere doveditoare o va avea și certificatul de naștere [art. 99 alin. (1) ].
Pe de altă parte, există o strânsă legătură între atribuirea numelui și starea civilă a persoanei, aceasta fiind determinată de modul în care copilul și-a stabilit filiația.
în sfârșit, la stabilirea numelui concură părinții copilului și autoritatea publică prevăzută de lege, al cărei rol are un caracter subsidiar în sensul că ea asigură respectarea legii în atribuirea numelui și se poate substitui părinților doar în cazurile limitativ reglementate de lege.
Există diferențe în ce privește atribuirea numelui de familie și a prenumelui, astfel că le vom trata separat.
Atribuirea numelui de familie. Între filiație și nume există o strânsă interacțiune, care este evidențiată de prevederile art. 84 alin. (1) , conform cărora „Numele de familie se dobândește prin efectul filiației…” , prevedere reluată și de art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003.
Astfel modul de stabilire a filiației unei persoane determină modul în care aceasta își va dobândi numele iar numele poate contribui la dovedirea filiației de vreme ce el este un element constitutiv al posesiei de stat (posesia de stat este alcătuită din trei elemente – nomen, tractaîus și faina), care poate face proba filiației.
În funcție de modul în care copilul și-a stabilit filiația există trei ipoteze de dobândire a numelui de familie:
• Ipoteza copilului din căsătorie;
• Ipoteza copilului din afara căsătoriei;
• Ipoteza copilului născut din părinți necunoscuți.
Dobândirea și stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie. -Atribuirea numelui copilului din căsătorie prezintă cele mai puține dificultăți. Articolul 449 , care reglementează această materie, distinge două situații: cea în care părinții au un nume de familie comun și cea în care aceștia au nume de familie diferite.
Astfel, conform primului alineat al dispoziției legale citate „copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților săi.”
Părinții au un nume de familie comun dacă la încheierea căsătoriei au declarat, conform art. 282 , că vor purta în timpul căsătoriei un nume comun, care poate fi numele unuia dintre ei sau poate fi format din numele lor reunite. în aceste situații copilul dobândește numele de familie prin efectul exclusiv al filiației, independent de orice manifestare de voință a părinților.
Dacă părinții nu au un nume comun, numele copilului va fi stabilit conform regulilor conținute de art. 449 alin. (2) . Potrivit dispoziției legale citate „Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. în acest caz numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. în caz că părinții nu se înțeleg asupra numelui pe care urmează să-l poarte copilul, va hotărî instanța de tutelă.”
Prevederi similare se regăsesc în art. 18 alin. (3) și art. 24 din Legea nr. 119/1996, citate mai sus.
Părinții copilului din căsătorie nu au un nume comun dacă au declarat, la încheierea căsătorie, fie că fiecare își păstrează numele avut anterior, fie că numai unul dintre ei își va păstra numele avut anterior, în timp ce celălalt va purta numele lor reunite.
Analiza dispozițiilor legale mai sus citate relevă faptul că rolul voinței părinților în stabilirea numelui de familie al copilului este limitat la ipoteza în care ei nu au un nume comun. Chiar și în această situație ei au un număr redus de opțiuni. Astfel vor putea alege fie numele unuia dintre ei, fie numele lor reunite, fără a-i putea da copilului un cu totul alt nume. învoiala cu privire la numele pe care-1 va purta copilul se consemnează într-o declarație scrisă și semnată de ambii părinți.
În ce privește instanța de tutelă, rolul său în stabilirea numelui de familie al copilului se limitează la soluționarea neînțelegerilor dintre părinții care nu au nume comun și la a veghea ca părinții să nu-i atribuie copilului un alt nume. Dacă există astfel de neînțelegeri între părinții care nu au nume comun, instanța de tutelă în a cărei rază teritorială se află locul înregistrării nașterii copilului va hotărî atribuindu-i acestuia numele unuia dintre părinți sau numele lor reunite.
Sub acest aspect prevederile art. 18 și cele ale art. 24 din Legea nr. 119/1996 au fost explicitate prin art. 30 alin. (8) din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, modificate implicit prin OUG nr. 80 din 28 septembrie 2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Astfel, în vederea stabilirii numelui copilului ai cărui părinți nu au un nume comun, înregistrarea nașterii se va face pe baza declarației scrise, semnată de ambii părinți, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului [art. 30 alin. (7) din Metodologie]. Dacă părinții nu se înțeleg va fi sesizată instanța de tutelă. Credem că instanța de tutelă poate fi sesizată de oricare dintre părinți, dar și de primar.
Orice măsură care-1 privește pe minor trebuie să țină seama în primul rând de interesele acestuia astfel că și în această situație criteriul pe care-1 va avea în vedere instanța de tutelă la pronunțarea hotărârii trebuie să fie tot interesul copilului.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate și în situația în care părinții nu au un nume comun stabilirea numelui copilului se întemeiază tot pe filiație , rolul învoielii părinților sau cel al instanței de tutelă fiind astfel limitat la a alege dintre numele pe care, prin naștere, copilul are vocație să le poarte, cu excluderea oricărei alte opțiuni.
Atribuirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei.În rezolvarea acestei probleme trebuie pornit de la premisa că părinții copilului din afara căsătoriei au nume de familie deosebite.
Două situații sunt posibile:
1. Copilul și-a stabilit filiația mai întâi față de un singur părinte, care este, de regulă, mama. Nimic nu se opune însă ca filiația copilului să fie mai întâi stabilită față de tată (de exemplu, prin recunoașterea voluntară a copilului găsit.)
Această situație este reglementată de prevederile art. 450 alin. (1) , conform cărora „copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilităStabilirea numelui fiind făcută odată cu stabilirea filiației, aspect cât se poate de evident îndeosebi în cazul stabilirii filiației față de mamă,^ numele de familie pe care-1 va dobândi copilul nu poate fi decât cel al sigurului său părinte cunoscut.
Stabilirea ulterioară a filiației și față de celălalt părinte îi dă copilului vocație de a purta numele acestuia din urmă [art. 450 alin. (2) ], ceea ce pune însă problema modificării numelui de familie al copilului iar nu pe cea a dobândirii sale. Situația este aceeași indiferent dacă filiația față de cel de al doilea părinte va fi stabilită prin recunoaștere voluntară sau pe cale judecătorească.
2. Copilul și-a stabilit filiația față de ambii părinți, înainte de sau concomitent cu declararea nașterii sale. Potrivit art. 450 alin. (3) din „ în cazul în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, se aplică dispozițiile art. 449 alin. (2) și (3)”.
Cu alte cuvinte, în această situație sunt aplicabile regulile după care se atribuie numele de familie al copilului din căsătorie ai cărui părinți nu au nume comun.
Astfel, numele de familie al copilului va fi stabilit conform învoielii părinților, consemnată într-o declarație scrisă și semnată de aceștia.
Dacă părinții nu se înțeleg, numele vă fi stabilit prin hotărârea instanței de tutelă în a cărei rază teritorială se află localitatea unde a fost declarată nașterea, dată după ascultarea părinților.
În ambele situații, numele pe care-1 va purta copilul nu va putea fi decât cel al unuia dintre părinți sau numele lor reunite.
Stabilirea numelui de familie al copilului născut din părinți necunoscuți. În cazul copilului care nu are filiația stabilită față de niciunul din părinți atribuirea numelui de familie nu poate fi condiționată de acest element al stării civile astfel încât numele de familie și prenumele i se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condițiile legii speciale [art. 84 alin. (3) ].
Legiuitorul îi are în vedere pe copiii care, după caz, au fost găsiți, născuți din părinți necunoscuți sau au fost părăsiți de mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege. Acestea sunt singurele cazuri în care stabilirea numelui de familie nu se întemeiază pe filiație.
Legea la care se face trimitere este Legea nr. 272/2004, care, prin art. 11, instituie o procedură de urmat în situația în care copilul este părăsit de mamă în maternitate, a cărei durată a fost stabilită la maxim 36 zile.
Legea nu oferă nici un criteriu privind alegerea cuvintelor care vor compune numele copilului, ceea ce înseamnă că operațiunea respectivă este la liberul arbitru al primarului.
Nu de puține ori aceasta a condus la atribuirea unor nume ridicole, ceea ce constituie un motiv temeinic, în sensul prevederilor art. 4 din O.G. nr. 41/2003, pentru schimbarea numelui de familie pe cale administrativă.
1.2.3. Prenumele persoanei fizice
Prenumele este acea parte a numelui persoanei fizice compusă din unul sau mai multe cuvinte, cu sau fără semnificație, care o individualizează în raporturile cu ceilalți membri ai familiei și împreună cu numele de familie, în societate.
Rolul prenumelui, enunțat și în definiție, este acela de a identifica persoana fizică în raporturile sale cu ceilalți membri ai familiei acesteia. în ce privește identificarea persoanei fizice în societate, prenumele ajută și la distingerea acesteia față de alte persoane care au același nume de familie.
Stabilirea prenumelui. Spre deosebire de numele de familie, nu există nici o legătură între filiație și stabilirea prenumelui.
Sub acest aspect există o singură limitare, prevăzută de art. 84 alin. (2), teza a Il-a , care-i interzice ofițerului de stare civilă să înregistreze prenumele indecente, ridicole și altele asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. Această limitare este prevăzută și de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, republicată.
Stabilirea prenumelui este reglementată de art. 84 alin. (2), teza I NCC: „prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere.”
Stabilirea prenumelui copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și a copilului care a fost părăsit de mamă în spital, fără că identitatea acesteia să fi fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se face în aceleași condiții ca și stabilirea numelui de familie, prin dispoziția primarului localității unde se înregistrează nașterea.
Schimbarea și retranscrierea prenumelui. Datorită faptului că nu există nici o legătură între starea civilă și stabilirea prenumelui, schimbarea stării civile nu antrenează modificări ale prenumelui. Persoana fizică își va păstra prenumele chiar dacă va deveni copil din afara căsătoriei ca efect al admiterii unei acțiuni în tăgăduirea paternității, va divorța etc. Reținem astfel că prenumele nu poate fi supus operațiunii juridice a modificării.
Reținem totuși că există și două situații în care schimbările în filiație pot constitui și motive de schimbare a numelui, care sunt reglementate de art. 473 alin. (3) și art. 482 alin. (2) . Potrivit primei dispoziții citate, instanța care încuviințează adopția (ceea ce constituie o modificare a stării civile a celui adoptat), poate dispune, pentru motive temeinice, schimbarea prenumelui copilului adoptat. în mod corespunzător, art. 482 alin. (2) prevede că, în cazurile de încetare a adopției, adoptatul al cărui prenume a fost schimbat „redobândește prenumele avut înainte de încuviințarea adopției” (cu excepția situațiilor în care instanța apreciază că minorul își poate păstra numele dobândit prin adopție).
Prenumele este susceptibil de schimbare pe cale administrativă. Astfel, conform art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003 cetățenii români pot obține, pentru motive temeinice, „schimbarea numelui de familie și a prenumelui”. Schimbarea prenumelui se poate face în aceleași condiții și cu aceeași procedură ca și schimbarea numelui de familie.
Actul normativ citat reglementează și câteva cazuri de schimbare, care se aplică numai prenumelui. Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) lit. k) se poate cere schimbarea prenumelui purtat dacă acesta este specific sexului opus iar art. 4 alin. (2), lit. 1) prevede că schimbarea prenumelui poate fi încuviințată „Când persoanei i s-a încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă și solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia”.
Și retranscrierea prenumelui se poate realiza în același mod ca și retranscrierea numelui de familie, prevederile art. 20 din O.G. nr. 41/2003 fiind deopotrivă aplicabile.
Pseudonimul este un nume voluntar ales de persoana fizică, la adăpostul căruia aceasta dorește să desfășoare o activitate legală. El este un nume mincinos1, diferit de numele real al persoanei fizice, sub care aceasta dorește să desfășoare o activitate literară, artistică, religioasă etc. Pseudonimul are deci rolul de a individualiza o persoană în societate, într-un anumit domeniu de activitate.
Identitatea adevărată a titularului pseudonimului poate fi sau nu cunoscută publicului.
De aici și controversa referitoare la faptul dacă actele juridice semnate cu pseudonim pot sau nu produce efecte juridice. în literatura juridică s-a arătat că soluția afirmativă poate fi admisă dacă este neîndoielnică identitatea persoanei fizice semnatare și nu există nici un dubiu cu privire la seriozitatea actului.
Pseudonimul formează obiectul dreptului la pseudonim, el fiind menționat, alături de nume, în art. 254 , care reglementează apărarea dreptului la nume. El este consacrat legislativ și de prevederile art. 4, 10 lit. c), 26, 83 alin. (3) și 96 lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Persoana fizică are dreptul iar nu și obligația de a-și alege un pseudonim. Ca urmare acesta este un element accesoriu de identificare a persoanei fizice, care poate să existe sau nu.
Uneori folosirea unui pseudonim constituie o condiție pentru participarea la concursuri de creație literară, muzicală sau artistică, pentru ca aprecierile juriului să nu fie influențate de renumele participanților.
Neavând nici o legătură cu starea civilă a persoanei fizice pseudonimul nu se transmite descendenților titularului. El nu este susceptibil de modificare, schimbare pe cale administrativă sau retranscriere.
Porecla (sau supranumele) este un apelativ pe care anturajul i-1 dă unei persoane, într-o manieră constantă și publică .
Spre deosebire de pseudonim, care este ales de persoana fizică, porecla este impusă de anturajul acesteia, pornind de la anumite defecte fizice, particularități psihice, trăsături de caracter sau ocupația acesteia, ori în mod cu totul aleatoriu.2 Pe de altă parte, porecla nu este un drept subiectiv, astfel că nu se bucură de reglementare și de protecție juridică.
Din punct de vedere istoric porecla prezintă importanță, multe dintre numele actuale fiind la origine porecle. în prezent porecla este lipsită de valoare juridică.
Totuși, ea este folosită în cazierele judiciare și în actele de trimitere în judecată, alăturată numelui cu ajutorul particulei „zis”, astfel că se poate afirma că porecla este un element accesoriu de identificare a persoanei.
2.2. Aspecte generale privind domiciliul persoanei fizice
Reglementarea reședinței este conținută de prevederile art. 88 și art. 90 , precum și de art. 30-33 din OUG nr. 97/2005, republicată.
Potrivit art. 88 , „Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.” La rândul său, art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005, republicată, dispune că „Reședința este acolo unde persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.”
Referire la reședință mai fac prevederile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată, care consacră dreptul cetățenilor români de a-și stabili reședința în orice localitate din țară și cele ale art. 26 alin. (2) din același act normativ, conform cărora cetățenii români nu pot avea, în același timp, decât un singur domiciliu și o singură reședință.
Ca și domiciliul reședința este un atribut de identificare în spațiu a persoanei, dar și un drept personal nepatrimonial – dreptul la reședință.
Caracterele sale juridice sunt însă diferite de cele ale domiciliului.Astfel, dacă orice persoană fizică are un domiciliu, de unde caracterul obligatoriu al domiciliului, ea poate avea sau nu și o reședință. Reședința este deci facultativă.
Dacă domiciliul este stabil, reședința nu are, prin definiție, acest caracter ci este temporară. Cu toate acestea, dacă domiciliul persoanei fizice nu este cunoscut, reședința va fi considerată domiciliu [art. 90 alin. (1) ].
Cu tot caracterul său temporar și reședința implică un oarecare grad de stabilitate, astfel că nu va avea acest statut hotelul folosit pentru un sejur pasager sau orice altă locuință ocazională.
Singurul caracter comun al reședinței cu domiciliul este unicitatea sa, legea prevăzând că persoana fizică nu poate avea, în același timp, decât un singur domiciliu și o singură reședință.
Reținem astfel că reședința are următoarele caractere juridice: unicitatea, caracterul temporar (vremelnicia) și caracterul facultativ.
Putem deci defini reședința ca fiind atributul facultativ de identificare în spațiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinței sale temporare.
Deși importanța reședinței este mai redusă decât aceea a domiciliului, totuși ea prezintă utilitate pentru alte ramuri ale dreptului și anume pentru dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul comercial, dreptul muncii și securității sociale, dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul penal, în special în privința stabilirii competenței unor autorități (judecătorești, administrative etc.,), al unor drepturi și obligații ale persoanei fizice titulare.
Principiul libertății stabilirii reședinței guvernează și această materie.Persoanele care locuiesc temporar mai mult de 15 de zile la altă adresă decât aceea de domiciliu sunt obligate să se prezinte la formațiunea de evidență a populației pentru înscrierea în cartea de identitate și în documentele de evidență a mențiunii de stabilire a reședinței.
Mențiunea de stabilire a reședinței se acordă pentru perioada solicitată, dar nu mai mult de un an și are valabilitate pe timpul cât persoana locuiește la reședința stabilită.
La expirarea termenului prevăzut în mențiune, persoana în cauză poate solicita înscrierea unei noi mențiuni de stabilire a reședinței. Schimbarea reședinței este supusă acelorași reguli ca și stabilirea sa. Dovada reședinței se va face în același fel ca și dovada domiciliului.
Jurisprudența – “Acțiune în evacuare respină ca fiind lipsită de obiect. Admiterea cererii de schimbare a domiciliului din acte al pârâtului
Deoarece parații nu mai locuiesc în apartamentul proprietatea reclamantei, cheia de la apartament fiind predata mamei reclamante, instanta urmează să respingă capătul de cerere privind evacuarea paraților ca lipsit de obiect, faptic un astfel de lucru nemaiputându-se efectua, iar în cazul în care parații vor sparge ușa apartamentului reclamantei, se poate îndrepta împotriva acestora cu o plângere penală.
În ce privește capătul de cerere prin care reclamanta solicita obligarea paraților să-și schimbe domiciliul de la adresa sa, instanta îl găsește întemeiat.Potrivit dispozițiilor din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, domiciliul legal se schimbă o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice, iar în cazul minorului care a fost reîncredintat, domiciliul se schimba la părintele căruia i-a fost reîncredintat după rămânerea definitivă a hotărârii de reîncredintare.
Din actele dosarului, reiese faptul că pârâta, trebuia să-și schimbe domiciliul la tatăl ei după ce a fost reîncredintata acestuia.
În ceea cel privește pe pârâtul St. M. M., din sentința civilă nr. 40/9.01.2008, rezultă faptul că acesta are domiciliul în comună F., jud. Olt, deci încă de atunci acesta trebuia să-și schimbe adresa de domiciliu din actul de identitate.
Refuzul paraților de ași schimba adresa de domiciliu din actele de identitate, cu toate că nu mai locuiesc la adresele indicate în ele, și nu au nici un drept de proprietate asupra locuinței menționate că domiciliu, constituie un abuz de drept și totodată o contravenție, motiv pentru care instanta urmează să admită capătul 2 din cererea de chemare în judecată și să-i oblige pe parați să își schimbe domiciliul din actul de identitate.
Prin cererea înregistrata sub nr. 6179/207/2009 reclamanta Stan Doina a chemat în judecată și personal la interogatoriu pe parații S.M.M. și S.L.F. solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună evacuarea paraților din apartamentul proprietatea acesteia, situat în mun. Caracal, în care locuiesc abuziv, precum și obligarea acestora să-și schimbe domiciliul din actul de identitate la locuința tatălui lor din comună F., căruia i-au fost reîncredintati spre creștere și educare prin sentința civilă nr. 40/9.01.2008.
Reclamanta solicita obligarea paraților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta arata că este proprietara imobilului mai sus descris, iar parații sunt copii săi care în urma divorțului i-au fost încredințați ei spre creștere și educare, iar prin sentința civilă nr. 40 din 9.01.2008 au fost reîncredintati spre creștere și educare tatălui lor, trebuind să-și schimbe domiciliul din cartea de identitate la domiciliul tatălui lor căruia i-au fost încredințat, lucru pe care nu l-au făcut.
Ulterior, parații, profitând de faptul că ea fost plecată în Italia, au spart ușa apartamentului, s-au instalat în apartamentul ei și au schimbat butucul de za, astfel ca la întoarcerea ei în țară a fost nevoită să apeleze la organele de poliție pentru a obține o cheie de la ușa apartamentului.
Se mai arata de către reclamanta și faptul că, în prezent parații au o atitudine violentă față de ea, vin în apartament când doresc, provoacă scandal, i-au diferite obiecte din apartament, o amenință că dau foc la apartament, deși ei nu au nici un drept de proprietate la apartament, renunțând la el în momentul când au fost reîncredintati tatălui lor, iar în prezent sunt majori.
Pentru dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare nr. 545/2002, copia cărții de identitate, sentința civilă nr. 40/9.01.2008 a Judecătoriei Caracal și taxa de timbru, solicitând încuviințarea administrării probei testimoniale.
La termenul din data de 19.01.2010, s-a depus prin serviciul registratura de către numitul S. P., a formulat cerere de intervenție în interes accesoriu, cerere care a fost respinsă de instanță ca lipsită de interes legitim, deoarece prin această intervenție nu se evita acționarea lui ulterioara în judecata de către partea a cărei apărare vrea să o sprijine.
În cauza la propunerea reclamantei în ședința publică din 2.02.2010 a fost audiata martora Delcea Florina, iar la propunerea paraților au fost audiați martorii T. O. și U. V., ale căror depoziții se afla atașate la dosarul cauzei.
Examinând actele și lucrările dosarului,instanța retine următoarea situație de fapt:
Reclamanta este mama paraților, care cu ocazia divorțului au fost încredințați spre creștere și educare ei, și au locuit cu ea, în apartamentul situat în Caracal, dar prin sentința civilă nr. 40/9.01.2008 a Judecătoriei Caracal minora S. L. F. a fost reîncredintata tatălui ei, la cererea acestuia, numitul S. M. M. devenind între timp major și locuind împreuna cu tatăl sau.
Deși, parații au fost reîncredintati tatălui lor, aceștia au continuat să locuiască cu acordul reclamantei în apartamentul ei din Caracal, pana în vara anului 2009, când între ei au apărut neînțelegeri, iar reclamanta le-a cerut să prășească apartamentul care este proprietatea ei, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 545/26.02.2002, parații neavând decât calitatea de tolerați în acest apartament. Deoarece parații au refuzat să părăsească apartamentul, reclamanta a apelat la organele de poliție, care la data de 20.10.2009 au încheiat un proces verbal potrivit căruia pârâta S. L. F. a predat mamei sale cheia de la apartamentul în care locuia ca tolerata, nemaivenind de atunci în acest apartament.
Calitatea de tolerați și faptul că parații sunt copii reclamantei, care după divorț au fost reîncredintati tatălui lor și între timp au devenit majori și se afla în continuare studiilor, nu complinește lipsa titlului acestora.
Este adevărat că, potrivit C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi, sau în caz de divorț la unul dintre ei, dar în cauza de fata reclamanta a avut obligația de a asigura copiilor ei o locuință pana în momentul când pârâta S. L. F. a fost reîncredintata tatălui ei, data de la care obligația asigurării unei locuințe a revenit tatălui ei, iar fata de pârâtul S. M. M., reclamanta nu mai are o astfel de obligație, acesta fiind în prezent major.
Deoarece, din vara anului 2009, parați nu mai locuiesc în apartamentul proprietatea reclamantei, iar la data de 20.10 2009, pârâta S.L.F. a predat cheia de la apartament mamei reclamante, instanta urmează să respingă capătul de cerere privind evacuarea paraților ca lipsit de obiect, faptic un astfel de lucru nemaiputându-se efectua, iar în cazul în care parații vor sparge ușa apartamentului reclamantei, se poate îndrepta împotriva acestora cu o plângere penală.
În ce privește capătul de cerere prin care reclamanta solicita obligarea paraților să-și schimbe domiciliul de la adresa sa, instanta îl găsește întemeiat. Aceasta întrucât potrivit dispozițiilor din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, domiciliul legal se schimbă o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice, iar în cazul minorului care a fost reîncredintat, domiciliul se schimba la părintele căruia i-a fost reîncredintat după rămânerea definitivă a hotărârii de reîncredintate.
Din actele dosarului, reiese faptul că pârâta S.L.F., trebuia să-și schimbe domiciliul la tatăl ei după ce a fost reîncredintat acestuia.
În ceea cel privește pe pârâtul S.M.M., din sentința civilă nr. 40/9.01.2008, rezultă faptul că acesta are domiciliul în com. F., jud. Olt, deci încă de atunci acesta trebuia să-și schimbe adresa de domiciliu din actul de identitate.
Refuzul paraților de ași schimba adresa de domiciliu din actele de identitate, cu toate că nu mai locuiesc la adresele indicate în ele, și nu au nici un drept de proprietate asupra locuinței menționate că domiciliu, constituie un abuz de drept și totodată o contravenție, motiv pentru care instanta urmează să admită capătul 2 din cererea de chemare în judecată și să-i oblige pe parați să își schimbe domiciliul din actul de identitate.
Urmează să se ia act de faptul că prin încheierea de ședința din data de 19.01.2010, s-a respins cererea de intervenție formulată de numitul Stan Paul, ca lipsită de interes legitim”.
2.3. Starea civilă a persoanei fizice (aspect generale)
În vechea reglementare nu exista o definiție legală a stării civile, dar, pe baza normelor juridice consacrate acestei materii, în doctrină au fost elaborate mai multe definiții. Noi înșine am achiesat la definiția conform căreia starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin reunirea calităților personale cărora legea le conferă a asemenea semnificație.
Cu același înțeles se mai folosește și expresia de „statut civil” al persoanei.
Noul Cod civil, prin art. 98, oferă o definiție legală a stării civile, care pune accentul pe natura juridică de drept nepatrimonial a acesteia. Conform dispoziției legale citate, „Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.”
Definiția relevă împrejurarea că starea civilă are un conținut complex, care poate fi analizat din două puncte de vedere: mijloc de individualizare a oricărei persoane fizice și sumă a unor calități relevante aparținând unei persoane fizice determinate.
Atunci când este privită ca mijloc de individualizare starea civilă este un drept subiectiv de individualizare, care aparține oricărei persoane fizice și care-i conferă acesteia următoarele prerogative:
a) posibilitatea de a se individualiza prin starea sa civilă;
b) posibilitatea de a pretinde să fie individualizată, de către alții, prin starea sa civilă;
c) posibilitatea de a recurge, în cazul încălcării acestui drept, la forța de constrângere a statului.
Starea civilă, ca sumă a calităților personale, este legată de marile evenimente care se produc în viața omului: fapte juridice (îndeosebi nașterea și decesul) și acte juridice (recunoașterea de filiație, adopția, căsătoria, hotărârile judecătorești prin care se soluționează acțiuni de stare civilă). Actele și faptele de stare civilă formează izvoarele de stare civilă.
Legea este cea care determină calitățile personale care intră în componența stării civile: născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau din părinți necunoscuți; vârsta; sexul; necăsătorit, căsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit; rudă sau afin cu cineva etc.
Sunt calități specifice numai persoanei fizice, motiv pentru care s-a și afirmat că starea civilă este cea care o separă cu adevărat pe aceasta de persoana juridică.
Calitățile care compun starea civilă a unei persoane trebuie să aibă o anumită stabilitate și să nu poată fi modificate decât în condițiile legii.
Reglementare. Principalele acte normative care reglementează starea civilă sunt noul Cod civil, Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată și Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011.
Astfel, noul Cod civil, prin secțiunea a 3-a – „Actele de stare civilă”, situată în capitolul III – „Identificarea persoanei fizice”, din Titlul II al Cărții I, reglementează dovada stării civile; anularea, completarea, modificarea și rectificarea actelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă. La rândul său, Legea nr. 119/1996, republicată, reglementează actele de stare civilă și persoanele care le întocmesc; întocmirea actelor de stare civilă; înscrierea mențiunilor în actele de stare civilă; reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă; anularea,
modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă; conținutul și forma actelor de stare civilă precum și păstrarea registrelor de stare civilă.
Din însăși prezentarea obiectului de reglementare al celor două acte normative rezultă că modul în care a fost concepută cea conținută de noul Cod civil este criticabil.
Făcând parte din capitolul III – Identificarea persoanei fizice, secțiunea în discuție ar fi trebuit să se numească „Starea civilă”, care este unul din mijloacele de identificare, iar nu „actele de stare civilă”, care sunt doar principalul mijloc de probă cu ajutorul cărora se dovedește starea civilă. Alegerea acestei denumiri pentru secțiunea a 3-a este și probă de inconsecvență, de vreme ce precedentele două secțiuni ale aceluiași capitol se numesc, așa cum este și firesc, „numele” și „domiciliul”, care sunt celelalte două mijloace de identificare a persoanei fizice.
Pe de altă parte, nu se înțelege de ce legiuitorul a preferat să scindeze o parte din reglementarea actelor de stare civilă de aceea consacrată persoanelor competente să le întocmească (deși art. 102 conține dispoziții referitoare la actele întocmite de un ofițer de stare civilă incompetent) și pentru care motive a ales să dubleze reglementarea anulării, completării, modificării și rectificării actelor de stare civilă, ca și cea a înscrierii mențiunilor pe acestea, care continuă să fie conținută, în detaliu, de Legea nr. 119/1996, republicată, care reglementează și întocmirea actelor de stare civilă.
Norme juridice referitoare la starea civilă mai conțin Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor comunitare de evidență a persoanelor; Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, republicată.
Corelații între starea civilă și alte noțiuni juridice. Starea civilă este un mijloc juridic de identificare a persoanei fizice astfel că ea interacționează cu celelalte mijloace juridice cu aceeași funcție: numele și domiciliul1, dar și cu capacitatea civilă a persoanei fizice. Tot astfel există o strânsă legătură între starea civilă și folosința stării civile (posesia de stat).
Astfel, atât starea civilă cât și numele sunt mijloace juridice de identificare a persoanei fizice.
Numele nu face parte din starea civilă a persoanei fizice, dar elemente ale acesteia din urmă au incidență directă asupra stabilirii sau modificării numelui de familie. Amintim aici că felul filiației (din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinți necunoscuți) determină stabilirea numelui de familie. Tot astfel, schimbările de stare civilă (în filiație, adopție, căsătorie) determină sau pot determina modificarea numelui de familie.
Nici domiciliul și reședința, nu fac parte din starea civilă, deși, ca și aceasta, sunt elemente de identificare a persoanei fizice. Starea civilă are însă rolul său în stabilirea domiciliului legal al unor categorii de persoane fizice, așa cum este și cazul copiilor minori.
Tot astfel, este evidentă interacțiunea dintre starea civilă și capacitatea civilă a persoanei fizice în sensul că anumite schimbări în starea civilă determină modificări ale capacității civile. Astfel, minorul cu vârsta mai mică de 18 ani care se căsătorește dobândește, ca efect al căsătoriei, capacitate de exercițiu deplină.
Starea civilă nu se confundă nici cu folosința stării civile (posesia de stat), deși cele două noțiuni se află în strânsă legătură. Astfel, starea civilă are în vedere statică pe când posesia de stat are în vedere dinamică acestui atribut de identificare a persoanei fizice.
Potrivit art. 410 alin. (1) , teza I, posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte.
Simpla posesie de stat nu poate conduce la dobândirea unei stări civile, dar ea poate produce anumite efecte juridice.
în literatura juridică s-a evidenția că folosirea stării civile rezultă din întrunirea a trei elemente: nomen, tractatus și famă.
• Nomen înseamnă individualizarea persoanei fizice prin purtarea numelui care corespunde stării civile pe care aceasta pretinde că o are.
• Tractatus este considerarea unei persoane, de către cei apropiați, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care aceasta se prevalează.
• Famă are semnificația recunoașterii, în familie și în societate, că starea civilă de care se prevalează o anumită persoană fizică îi aparține acesteia.
Legiuitorul a achiesat la punctul de vedere al doctrinei și, prin art. 410 alin. (1), teza a Il-a a prevăzut că posesia de stat „…constă, în principal în oricare din următoarele împrejurări:
a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.”
Pentru ca posesia de stat să producă efectele prevăzute de lege este necesar ca ea
să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă [art. 410 alin. (2) ].
Principalul efect al folosirii unei stări civile constă în prezumția că ea corespunde realității, adică este în concordanță cu starea civilă la care persoana în discuție este îndreptățită. Este o prezumție relativă, care poate fi completată cu alte mijloace de probă, după cum și poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
Dacă folosința stării civile este conformă cu un act de stare civilă ea face dovada absolută și de necontestat a stării civile. în această privință, referindu-se la filiația față de mamă, art. 411 alin. (1) și alin. (2) prevede următoarele: „(1)
Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.
(2) Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.”
Caracterele juridice ale stării civile
1. Caractere comune. Așa cum am arătat deja, starea civilă este un drept personal nepatrimonial, astfel că ea are caracterele juridice comune categoriei de drepturi din care face parte: este opozabilă erga omnes, inalienabilă, imprescriptibilă, personală și universală.
2. Caracter specific. Caracterelor comune mai sus enumerate li se adaugă un caracter juridic specific numai stării civile. Astfel, starea civilă este indivizibilă, în sensul că persoana fizică are una și aceeași stare civilă, la un moment dat, în raport cu orice alte subiecte de drept. Altfel spus, o persoană fizică are aceeași stare civilă indiferent de natura raporturilor juridice la care participă și indiferent de identitatea celeilalte părți.
Pe de altă parte, ansamblul elementelor care compun starea civilă formează un tot unitar.
Importanța deosebită a acestui caracter juridic se relevă în privința efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în materia stării civile. Efectele de drept material ale acestor hotărâri se produc nu numai față de părțile din proces, așa cum se întâmplă de regulă, ci față de orice altă persoană (erga omnes).
52. înregistrările de stare civilă
52.1. Noțiunea și categoriile înregistrărilor de stare civilă. în definirea înregistrărilor de stare civilă trebuie să pornim de la prevederile art. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, conform cărora „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria, sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului și al persoanei și servesc la cunoașterea numărului și structurii populației, a situației demografice, la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor”.
Dispoziția legală citată nu folosește noțiunea de act de stare civilă în sensul de izvor de stare civilă ci de instrument probator, în care actele și faptele de stare civilă, care reprezintă izvoare de stare civilă, dar și alte elemente prevăzute de lege, sunt consemnate.
înregistrările de stare civilă sunt deci operațiunile juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor și faptelor de stare civilă, precum și a altor elemente prevăzute de lege, care se efectuează, în condițiile prevăzute de lege, de către autoritățile și funcționarii cu atribuții de stare civilă.
Există două categorii sau feluri de înregistrări de stare civilă: înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă și înregistrări făcute sub forma înscrierii de mențiuni marginale în registrele de stare civilă.
întocmirea actelor de stare civilă are loc în cazul nașterii, al căsătoriei și al decesului. În aceste situații se întocmesc actul de naștere, actul de căsătorie sau actul de deces, după caz.
înregistrările sub forma înscrierii marginale pe actele de stare civilă (în registrele de stare civilă) se efectuează în caz de modificare a stării civile a persoanei. Astfel, se efectuează înscrieri marginale pe actele de naștere și atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces în următoarele situații: stabilirea filiației față de mamă; stabilirea filiației față de tată; încuviințarea adopției; anularea sau desfacerea adopției; desfacerea căsătoriei prin divorț, desființarea sau încetarea căsătoriei; schimbarea numelui pe cale administrativă; schimbarea sexului; decesul; pierderea sau dobândirea cetățeniei române; rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă ori a mențiunilor înscrise pe ele.
Din cuprinsul prevederilor art. 9 și art. 46 din Legea nr. 119/1996, republicată și art. 101 rezultă că în oricare din aceste situații se fac înregistrări marginale pe actul de naștere astfel încât acesta este o adevărată oglindă a evoluției stării civile a persoanei în cauză. În scopul atingerii acestui rezultat, orice modificare intervenită în starea civilă a unei persoane, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă, ori dispusă printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în termen de 10 zile, autorității administrației publice locale unde s-a întocmit actul de naștere al persoanei, în vederea înscrierii mențiunilor corespunzătoare. Dacă modificarea respectivă se referă la actul de căsătorie sau de deces al persoanei înscrierile marginale se vor face și pe acestea.
52.2. Organizarea înregistrărilor de stare civilă. Problematica organizării înregistrărilor de stare civilă presupune stabilirea autorităților competente, potrivit legii, să efectueze asemenea înregistrări și prezentarea registrelor de stare civilă, care reprezintă suportul acestor înregistrări.
Sunt competente să efectueze înregistrări de stare civilă următoarele autorități publice:
• Consiliile județene și autoritățile administrației publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor, prin ofițerii de stare civilă. Pentru realizarea acestor atribuții, prin Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 au fost înființate servicii publice comunitare locale și județene.
• Primăriile locului de coborâre sau debarcare, pentru situațiile în care nașterea ori decesul unei persoane ar avea loc în tren, pe o navă sau aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul țării.
• Comandantul navei, dacă nașterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara granițelor țării.
• Comandatul aeronavei, pentru nașterea ori decesul petrecute pe aeronavă, în timpul călătoriei în afara granițelor țării.
• Reprezentanții diplomatici și cei consulari ai României au competența de a efectua înregistrări de stare civilă care-i privesc pe cetățenii români aflați în străinătate sau pe apatrizi.
Legea nr. 119/1996, republicată, prevede la art. 2 că registrele de stare civilă se întocmesc în dublu exemplar, primul fiind păstrat de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, care funcționează în subordinea consiliului local iar cel de al doilea de serviciul public comunitar județean sau de cel al municipiului București, care funcționează în subordinea consiliului județean sau a consiliului general al municipiului București. Registrele de stare civilă se completează manual, cu cerneală de culoare neagră. De la data asigurării structurii informatice necesare, al doilea exemplar al registrului de stare civilă, precum și mențiunile ulterioare, vor fi întocmite în format electronic.
Regulile aplicabile înregistrărilor de stare civilă. Înregistrările de stare civilă sunt reglementate de prevederile Legii nr. 119/1996, republicată, de cele ale
Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011 și de art. 101 și 102 NCC.
Actele normative enunțate cuprind reguli generale și reguli speciale.Principalele reguli generale aplicabile înregistrărilor de stare civilă sunt următoarele:
• înregistrările de stare civilă se fac în baza unei declarații personale, scrisă sau verbală, a persoanei interesate. Se exceptează cazurile în care, potrivit legii, înregistrările se fac din oficiu (art. 5 din Legea nr. 119/1996, republicată);
• Articolul 102 conține a aplicație a principiului error communis facit jus.
Astfel, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate. Sunt exceptate situațiile în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități;
• Pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează certificate de naștere și de căsătorie titularilor și reprezentanților legali ai acestora, iar certificate de deces membrilor familiei sau altor persoane îndreptățite (art. 11 din Legea nr. 119/1996). în condițiile legii pot fi eliberate și duplicate;
• Cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege este interzis să se facă ștersături, răzuiri, prescurtări și adăugiri în actele de stare civilă [art. 6 alin. 4 din Legea nr. 119/1996, republicată];
• Nimeni nu poate reține certificatele de stare civilă ale unei persoane [art. 12 alin. (1) din Legea nr. 119/1996]. Pot fi reținute numai copii legalizate sau copii certificate pentru conformitate de către cel care se servește de ele;
• Activitatea referitoare la înregistrările de stare civilă se desfășoară sub control judiciar. Astfel, dacă se refuză efectuarea unei înregistrări de stare civilă serviciul
public comunitar de evidență a persoanei, la cererea solicitantului, va înainta de îndată lucrările care privesc cauza judecătoriei, care va hotărî de urgență (art. 10 din Legea nr. 119/1996, republicată) iar anularea, modificarea sau completarea unei înregistrări în registrele de stare civilă se face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile (art. 100 și art. 60 din Legea nr. 119/1996, republicată).
în ce privește regulile speciale, acestea sunt aplicabile înregistrării fiecărei categorii de fapte sau acte de stare civilă , precum și actelor de stare civilă ale cetățenilor români aflați în străinătate sau actelor de stare civilă în caz de mobilizare, război ori participare la misiuni de menținere a păcii sau în scop umanitar.
Clasificare. Criteriile folosite în mod obișnuit în doctrină pentru clasificarea acțiunilor de stare civilă sunt următoarele: obiectul sau finalitatea lor; sfera persoanelor îndreptățite să le exercite și corelația cu prescripția extinctivă.
În funcție de obiectul sau finalitatea lor acțiunile de stare civilă se clasifică în:
• Acțiuni în reclamație de stat;
• Acțiuni în contestație de stat;
• Acțiuni în modificare de stat.
Prin acțiunile în reclamație de stat se urmărește obținerea unei alte stări civile decât cea avută de persoana în cauză la data formulării acțiunii. Fac parte din această categorie acțiunea în stabilirea maternității (art. 422 și art. 423 ) și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei (art. 424-428 ).
Acțiunile în contestație de stat au ca scop înlăturarea unei stări civile, pretins nereale, și înlocuirea ei cu alta, pretins reală. Este cazul acțiunii în tăgăduirea paternității copilului din căsătorie (art. 429-433 ); acțiunii în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie (art. 434 ); acțiunii în contestarea recunoașterii de filiație (art. 420 ); acțiunii în constatarea nulității absolute a căsătoriei (art. 293-296 ); acțiunii în anularea căsătoriei (art. 297-303 ); acțiunii în anularea adopției (art. 479 ) și al acțiunii în nulitatea absolută a adopției (art. 480 ); al acțiunii în nulitatea recunoașterii voluntare a filiației (art. 418 ) etc.
Acțiunile în modificare de stat sunt acele acțiuni în justiție prin care se urmărește o schimbare, numai pentru viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată. Tipică pentru această categorie este acțiunea de divorț (art. 374 și art. 379-404 ).
Acțiunile în reclamație de stat și cele în contestație de stat urmăresc înlăturarea unui element de stare civilă aparent și contestat și înlocuirea să cu un element de stare civilă pretins a fi real, astfel că hotărârile judecătorești prin care vor fi soluționate vor avea un caracter declarativ, deci vor produce efecte retroactive. Dimpotrivă, acțiunile în modificare de stat tind să modifice o stare civilă reală, necontestată, iar hotărârile judecătorești pronunțate în această materie vor fi constitutive de drepturi, astfel că vor produce efecte numai pentru viitor.
După sfera persoanelor îndreptățite să le exercite, acțiunile de stare civilă sunt de trei feluri:
• Acțiuni care pot fi formulate numai de titularul stării civile, iar nu și de alte persoane (acțiunea de divorț, acțiunea în anulabilitatea căsătoriei);
• Acțiuni care pot fi intentate de titularul stării civile, reprezentantul său legal și procuror (acțiunea în stabilirea maternității, acțiunea în stabilirea paternității);
• Acțiuni care pot fi intentate de titularul stării civile, dar și de alte persoane anume prevăzute de lege (acțiunea în tăgada paternității copilului din căsătorie);
• Acțiuni care pot fi pornite de orice persoană interesată (acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate ori de paternitate, acțiunea în contestarea filiației din căsătorie, acțiunea în nulitate absolută a căsătoriei ori a adopției).
Potrivit criteriului corelației lor cu prescripția extinctivă acțiunile de stare civilă se împart în două categorii:
• Acțiuni imprescriptibile. Acțiunile de stare civilă fiind acțiuni prin care se apără drepturi personal nepatrimoniale regula este aceea că ele sunt imprescriptibile.
• Acțiuni prescriptibile. Acestea formează excepția (acțiunea în anulabilitatea căsătoriei, adopției sau recunoașterii de filiație; acțiunea în tăgada paternității, dacă a fost formulată de către mamă sau de către soțul acesteia; acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, dacă acesta a decedat înainte de a introduce acțiunea).
Efectele hotărârilor judecătorești prin care se soluționează acțiuni de stare civilă.
Starea civilă a persoanei are un caracter indivizibil, ceea ce atrage și opozabilitatea erga omnes a hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie.
în doctrină se admite că efectele de drept material ale hotărârilor judecătorești constitutive de drepturi, prin care au fost soluționate acțiuni în modificare de stat sunt opozabile erga omnes, terții fiind lipsiți de posibilitatea de a mai pune în discuție elementul de stare civilă care a fost dobândit în urma admiterii acțiunii.-
Aceeași este și situația efectelor de drept material ale hotărârilor judecătorești declarative prin care au fost soluționate acțiunile de stare civilă care pot fi exercitate numai de anumite persoane, cum este cazul acțiunii în tăgăduirea paternității, acțiunii în stabilirea filiației față de mamă sau față de tată, astfel că terții nu au posibilitatea să conteste elementul de stare civilă respectiv.
Noul Cod civil nuanțează aceste soluții, prevăzând, prin art. 99 alin. (3) că „Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.”
Alineatul (4) al art. 99 dezvoltă ideea conținută de partea finală a alineatului precedent, din care rezultă că opozabilitatea față de terți a hotărârilor judecătorești prin care au fost soluționate acțiuni de stare civilă durează cât timp printr-o altă hotărâre de același fel nu s-a stabilit contrariul. Textul citat are următorul conținut: „Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.”
Sunt avute în vedere în vedere situațiile în care, după ce printr-o primă hotărâre judecătorească s-a stabilit că o persoană are o anumită stare civilă, printr-o hotărâre ulterioară a fost admisă o acțiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, în asemenea situații prima hotărâre își pierde efectele, atât între părți cât și față de terți, la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri. La acest rezultat se poate ajunge doar dacă acțiunea admisă prin cea de a doua hotărâre este una în contestație de stat.
Problema opozabilității față de terți a hotărârilor judecătorești declarative pronunțate în acțiunile de stare civilă care pot fi formulate de orice persoană interesată (acțiunile în contestație de stat) este controversată.
Definiția legală a actelor de stare civilă este dată de art. 1, teza I, din Legea nr. 119/1996, republicată, conform căruia „<actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane ”.
Tot Legea nr. 119/1996, republicată, prin art. 2, prevede că actele de naștere, de căsătorie și de deces se completează în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale.
Actele de stare civilă fac și ele parte din categoria actelor juridice, astfel că noțiunea respectivă este primitoare de două înțelesuri: de operațiune juridică (nego- tium juris) și de instrument probator (instrumentum probationis).
Dispozițiile legale mai sus citate au în vedere instrumentele probatorii prin care pot fi dovedite înregistrările de stare civilă care au ca obiect nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane.
Actele de stare civilă pot fi deci definite drept acele acte} din registrele de stare civilă, în care sunt consemnate de către autoritățile cu atribuții de stare civilă, în condițiile legii, elementele stării civile.
Sunt asemenea acte de stare civilă actele de naștere, de căsătorie și de deces, completate în registrele de stare civilă, certificatele eliberate pe baza acestora fiecărei persoane în parte precum și duplicatele acestor certificate, eliberate în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.Natura juridică a actelor de stare civilă este mixtă.
Din punctul de vedere al dreptului civil ele sunt înscrisuri autentice, acest caracter fiindu-le recunoscut expres de art. 1 din Legea nr. 119/1996, republicată și de art. 99 alin. (2) .
Pentru dreptul administrativ actele de stare civilă au o dublă semnificație: de înscris doveditor al actului administrativ individual care este înregistrarea de stare civilă (instrumentum) și mijloc de evidență a populației .
Regimul juridic al actelor de stare civilă. Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde, în primul rând, regulile privind înregistrarea lor inițială, reguli pe care le-am prezentat mai sus.
Se includ în acest regim juridic și anumite reguli referitoare la reconstituirea și întocmirea ulterioară precum și cele care reglementează anularea, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă și ale mențiunilor de pe acestea.
Reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. Cazurile și condițiile în care poate avea loc reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă sunt prevăzute de art. 16 și art. 57-59 din Legea nr. 119/1996, republicată, iar procedura după care aceste operațiuni juridice se realizează este reglementată de art. 54-55 din aceeași lege și de art. 121-124 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.
Conform dispozițiilor legale mai sus citate, reconstituirea actelor de stare civilă se poate face dacă:
• Registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, total sau parțial;
• Actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act.
întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă poate fi cerută în următoarele cazuri:
• întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă sau refuzată, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia;
• întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deși a fost luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
Atât reconstituirea cât și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se realizează la cerere, urmându-se o procedură administrativă.
Astfel, în oricare din situații, cererea va fi însoțită de actele doveditoare și se va depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente să întocmească actul. Cererea se soluționează în termen de 30 de zile de către primar, prin dispoziție. Dispoziția primarului se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere și ea poate fi contestată de acesta din urmă sau de orice persoană interesată la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul autoritatea emitentă.
Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea. Regulile referitoare la anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea sunt cuprinse în art. 100 , art. 60-62 din Legea nr. 119/1996, republicată și art. 125-105 din Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.
Mijlocul juridic prin care se poate obține anularea actelor de stare civilă este acțiunea în justiție. Același mijloc juridic poate fi folosit și pentru a obține completarea sau modificarea actelor de stare civilă, dar și anularea, completarea sau modificarea mențiunilor marginale făcute pe actele de stare civilă.
Anularea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea. Legea nr. 119/1996, republicată, nu prevede cazurile de anulare a actelor de stare civilă ci se mulțumește că, prin art. 60 alin. (1) să dispună că anularea acestora se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. La rândul lor, prevederile art. 100 alin. (1) au un conținut similar. Această lacună este suplinită de metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă. De fapt situația este identică și în cazul modificării, rectificării ori a completării actelor de stare civilă.
Conform art. 127 alin. (1) din Metodologie, anularea actelor de stare civilă poate fi cerută în următoarele cazuri:
• Actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
• Actul nu trebuia întocmit la serviciul public comunitar local de evidența persoanelor sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ-teritoriale respective (necompetența generală, materială sau teritorială);
• Faptul sau actul de stare civilă nu există;
• Nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
• Mențiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
• Mențiunea a fost înscrisă cu un text greșit.
În literatura juridică s-a arătat că această enumerare nu are un caracter limitativ, ci unul exemplificativ, sancțiunea nulității fiind atrasă și de efectuarea înregistrării de către o persoană necompetentă (cu excepția aplicării regulii error communis fac.it jus, prevăzută la data exprimării acestei opinii, de art. 7 din Legea nr. 119/1996, republicată), dacă înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă sau dacă actul reconstituit a fost procurat.
Din cele de mai sus rezultă că anularea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora este sancțiunea care intervine în cazurile în care nu au fost respectate prevederile legale care reglementează condițiile de valabilitate a întocmirii acestor acte.
Modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea. – Potrivit art. 127 alin. (3) din Metodologie, prin modificarea actelor de stare civilă se înțelege înregistrarea unor mențiuni privitoare la statutul civil al titularului.
Textul citat mai sus are se referă, în principal, la schimbările ce intervin în starea civilă a persoanei, după cum urmează:
• înscrierea recunoașterii sau a stabilirii ulterioare a filiației;
• înscrierea adopției, a anulării sau desfacerii acesteia;
• înscrierea divorțului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
• înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui.
Și în cazul modificării actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe acestea enumerarea cazurilor în Metodologie este exemplificativă, argumentul constituindu-1 împrejurarea că aceasta omite situația schimbării sexului, situație reținută însă de art. 46 lit. i) din Legea nr. 119/1996, republicată.
Tot o modificare a actelor de stare civilă are loc și în cazul înscrierii, acordării sau a pierderii cetățeniei române, deși aici nu este vorba despre un atribut de stare civilă, ca și în cazul numelui de familie sau a prenumelui.
Rectificarea și completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea. Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea are ca scop îndreptarea unor erori materiale comise cu prilejul înregistrărilor de stare civilă.
Erorile materiale care se cer a fi rectificate pot consta, spre exemplu, în existența unor neconcordanțe între conținuturile celor două registre de stare civilă sau în înregistrarea la rubrica „numele tatălui” din actul de naștere a altui nume decât cel real.
Rectificarea se dispune, la cererea persoanei interesate sau din oficiu, de primarul unității administrațiv-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă [art. 100 alin. (2) ], cu avizul prealabil al serviciului public comunitar local de evidența persoanelor [art. 125 alin. 2 din Metodologie]. Procedura rectificării actelor de stare civilă este reglementată art. 129-130 din Metodologie.
Completarea are ca obiect întregirea actului de stare civilă cu mențiunile omise, în cazul când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere.
Reguli de procedură. Anularea, modificarea ori completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea se face în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive [art. 100 alin. (1) ]. Numai actele de stare civilă sunt supuse acestei proceduri, în cazul certificatelor de stare civilă aplicându-se procedura administrativă.
Competența soluționării în primă instanță a unei cereri având un asemenea obiect îi aparține judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat domiciliul sau, după caz, sediul petiționarului, iar dacă acesta este un cetățean străin ori un cetățean român cu domiciliul în străinătate va fi competentă Judecătoria sectorului 1 București.
Instanța poate fi sesizată de persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau județene de evidență a persoanelor sau parchet. Hotărârea va fi pronunțată pe baza verificărilor efectuate de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, cu ascultarea concluziilor procurorului și poate fi atacată numai cu recurs.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care cererea de anulare, modificare ori completare a actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe acestea a fost admisă, măsura adoptată se va înscrie prin mențiune pe actul de stare civilă în cauză (art. 101 ).
Scopul acțiunilor în anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă este acela de a asigura o deplină concordanță între starea civilă a persoanei și actele sale de stare civilă. Acțiunile despre care discutăm se diferențiază astfel de acțiunile de stare civilă, care au ca obiect un element al stării civile, considerat a nu fi fost corect stabilit.
Ca urmare, potrivit alin. (3) al art. 100 , în principiu, hotărârile de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă nu vor produce niciun efect asupra stării civile a persoanei. Prin excepție, o asemenea hotărâre va modifica starea civilă a persoanei, dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Potrivit art. 100 alin. (4), teza I NCC, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă este opozabilă erga omnes, ceea ce constituie o excepție de la principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești. Pentru că legea nu distinge trebuie să admitem că hotărârile respective se bucură de opozabilitate erga omnes, indiferent dacă s-a produs sau nu și o modificare a stării civile a persoanei, în condițiile prevăzute de alin. (3) al aceluiași articol.
De aceeași opozabilitate se bucură și înregistrarea făcută în temeiul unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilă. Aceasta nu împiedică însă formularea unei noi acțiuni în justiție, admiterea unei asemenea acțiuni înlăturând opozabilitatea primei hotărâri judecătorești și a înregistrărilor făcute în temeiul său.
Rectificarea se dispune, la cererea persoanei interesate sau din oficiu, de primarul unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar local de evidența persoanelor [art. 125 alin. (2) din Metodologie]. Procedura rectificării actelor de stare civilă este reglementată art. 129-130 din Metodologie.
Prin art. 20, pct. 15 din LPA, alin. (4) al art. 100 NCC a primit și o a doua teză, conform căreia „Actul administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.”
Se consacră astfel efectul opozabilității erga omnes și în privința actelor administrative prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, emise de primar în temeiul art. 100 alin. (2) , dar și al înregistrărilor făcute în baza acestora. Opozabilitatea operează însă numai până la proba contrară.
Proba stării civile – Dovedirea unui element al stării civile al unei anumite persoane se face în mod indirect, prin dovedirea izvorului de stare civilă care i-a dat naștere. Este astfel necesar să se probeze existența actelor sau a faptelor care, potrivit legii, sunt generatoare ale efectelor de stare civilă, consecința fiind aceea că astfel se face și proba stării civile a persoanei.
Mijloacele de probă. Conform art. 99 alin. (1) și art. 13 din Legea nr. 119/1996, republicată, starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate în temeiul acestor registre, certificate cărora li se recunoaște aceeași putere doveditoare.
Fiind acte autentice, mențiunile din actele de stare civilă care privesc constatări personale ale ofițerului de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar celelalte mențiuni până la proba contrară. Este ceea ce dispune expres art. 99 alin. (2) .
Prin excepție, în cazurile în care nu este posibilă dovadă stării civile cu acte de stare civilă, legiuitorul permite ca această dovadă să fie făcută cu orice mijloc de probă, respectiv cu alte înscrisuri, martori și prezumții. Astfel, conform art. 103 , „Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.”
Din coroborarea acestei prevederi cu cele conținute de art. art. 10, art. 16 și art. 55-59 din Legea nr. 119/1996, republicată, rezultă că dovadă cu orice mijloc de probă a stării civile este permisă pentru a obține reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
Atunci când se urmăresc alte efecte, patrimoniale sau nepatrimoniale, decât cele de stare civilă, doctrină și practica judiciară consideră, de asemenea, că starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege, iar nu numai cu acte de stare civilă. Spre exemplu, se pot dovedi cu orice mijloc de probă: raporturile de rudenie, în cazul unui proces de partaj succesoral, dacă este necesar să probeze nașteri sau căsătorii vechi, care s-au săvârșit în localități îndepărtate sau necunoscute; motivele unei opoziții la căsătorie ; folosirea de către o persoană a unei anumite stări civile.
CAPITOLUL II MODIFIA NUMELUI DE FAMILIE
2.1.Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiație
Atribuirea numelui de familie este strâns legată de raporturile de familie. De aceea, anumite modificări ale acestor raporturi pot atrage și modificarea numelui de familie.
Nu orice schimbare a stării civile atrage însă și modificarea numelui de familie al persoanei în discuție ci doar acelea care se produc în filiația sa, sunt generate de adopție sau sunt determinate de instituția căsătoriei (iar în acest din urmă caz numai dacă la încheierea căsătoriei soții au hotărât să poarte un nume comun).
Schimbările în filiație pot atrage modificarea numelui de familie în următoarele cazuri:
– copilul din afara căsătoriei și-a stabilit filiația față de unul din părinți [el va dobândi numele de familie al acestuia – art. 450 alin. (1) ];
– copilul din afara căsătoriei își stabilește filiația și față de cel de al doilea părinte [la cerere, instanța îi va putea încuviința modificarea numelui de familie – art. 450 alin. (2) ];
– paternitatea copilului din căsătorie a fost tăgăduită, filiația față de tatăl din căsătorie a fost contestată, recunoașterea filiației copilului din afara căsătoriei a fost contestată sau filiația care nu este conformă cu posesia de stat a copilului a fost contestată iar acțiunea a fost admisă [în toate aceste cazuri instanța se va pronunța și asupra numelui copilului – art. 438 alin. (1) ].
Adopția are ca efect stabilirea filiației între adoptat și cel care adoptă [art. 470 alin. (2) ], motiv pentru care copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al acestuia din urmă [art. 473 alin. (1) ] iar în cazul încetării adopției (care poate fi consecința desfacerii sau a anulării ori constatării nulității sale), adoptatul redobândește numele de familie avut înainte de încuviințarea adopției [art. 482 alin. (2) ].
Căsătoria poate atrage modificarea numelui de familie dacă soții au convenit să poarte, ca nume comun, numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite (art. 282 ).
Tot astfel, în cazul desființării căsătoriei pentru motive de nulitate absolută sau nulitate relativă și în caz de divorț, dacă cel puțin unul din soți și-a modificat numele
prin încheierea căsătoriei iar soții nu au convenit sau instanța nu a încuviințat, după caz, ca aceștia să continue să poarte numele astfel dobândit (art. 383 ).
Modificarea numelui nu se confundă cu schimbarea numelui pe cale administrativă, între cele două instituții juridice existând importante deosebiri. Astfel, schimbarea numelui pe cale administrativă poate privi atât numele de familie cât și prenumele, se datorează unor cauze diferite și este supusă unui alt regim juridic.
Sunt motive pentru care am afirmat că prevederile art. 2 alin. (1), teza I din O.G. nr. 41/2003, conform cărora „numele de familie… se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condițiile prevăzute de lege” sunt inexacte și creează premisele unor confuzii între instituțiile juridice consacrate, care sunt schimbarea numelui de familie și modificarea acestuia.
Nu toate schimbările produse în starea civilă a persoanei atrag și modificări ale numelui iar, pe de altă parte, această modificare nu intervine neapărat „de drept”.
Astfel, încetarea căsătoriei nu are niciun efect asupra numelui.
În cazul în care copilul născut în afara căsătoriei își stabilește succesiv filiația față de ambii părinți, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația sau numele lor reunite [art. 450 alin. (2), teza I NCC]. Dacă părinții nu se înțeleg, minorul va putea cere instanței de tutelă să-i încuviințeze să poarte numele ultimului părinte față de care și-a stabilit filiația sau numele reunite ale acestora [art. 450 alin. (2), teza a Il-a , coroborat cu art. 449 alin. (2) ]; la desfacerea căsătoriei prin divorț soții se pot învoi ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei, instanța de judecată urmând să ia act de această învoială prin hotărârea de divorț [art. 383 alin. (1) ], după cum ea îi va putea încuviința acest drept, pentru motive temeinice, chiar în lipsa unei asemenea învoieli [art. 383 alin. (2)].
Este necesară hotărârea instanței și în cazul modificării numelui de familie ca urmare a constatării nulității căsătoriei sau a adopției ori al admiterii acțiunii în tăgada paternității.
Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiație se poate produce în următoarele cazuri:
a) Copilul născut din părinți necunoscuți își stabilește filiația față de unul sau față de ambii părinți.
Copilului născut din părinți necunoscuți i se stabilește numele de familie pe cale administrativă, prin dispoziția scrisă emisă de primarul localității unde nașterea a fost declarată. Este posibil că ulterior copilul să-și stabilească filiația față de unul dintre părinți sau chiar față de ambii, fie prin recunoaștere voluntară fie prin hotărâre judecătorească.
Stabilirea numelui pe cale administrativă, independent de filiație este o măsură necesară, determinată tocmai de imposibilitatea stabilirii filiației. Odată ce această imposibilitate a dispărut este necesar că legătura existentă între nume și filiație să fie restabilită.
Ca și în cazul vechii legislații, noul Cod civil nu reglementează expres situația copilului născut din părinți necunoscuți, care-și stabilește filiația față de unul sau față de ambii părinți. Cum, după stabilirea filiației, copilul va dobândi fie statutul de copil din afara căsătoriei, fie pe acela de copil din căsătorie, înseamnă că vor fi aplicabile, după caz, prevederile art. 450 sau cele ale art. 449 .1
Astfel, dacă în urma stabilirii filiației copilul va dobândi statutul unui copil din afara căsătoriei vor fi aplicabile prevederile art. 450 și urmează să distingem între situația în care filiația a fost stabilită față de un singur părinte sau față de ambii părinți.
În prima situație numele de familie al copilului se va modifica în sensul că acesta va dobândi numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația [art. 450 alin. (1) ].
În cea de a doua numele de familie al copilului se va modifica în sensul că el va lua numele de familie al unuia dintre părinți sau numele lor reunite, așa cum au convenit aceștia prin înțelegere scrisă și semnată [art. 450 alin. (3) ].
Dacă părinții nu se înțeleg, modificarea numelui de familie în mod corespunzător va fi dispusă prin hotărârea instanței de tutelă.
Atunci când, în urma stabilirii filiației, copilul va dobândi statutul unui copil din căsătorie, numele său va fi modificat corespunzător în funcție de împrejurarea dacă părinții au sau nu un nume de familie comun, fiind aplicabile prevederile art. 449 .
b) Copilul din afara căsătoriei și-a stabilit filiația și față de al doilea părinte.
Situația este reglementată de prevederile art. 450 alin. (2) astfel: „în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea. în lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. (3).”
Rezultă din cuprinsul textului citat că legiuitorul s-a îndepărtat de soluția preconizată de vechea reglementare, conținută de art. 64 alin. (2) C. fam., potrivit căreia, indiferent de modul în care-și stabilea copilul filiația față de cel de al doilea părinte (prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească), numai instanța de judecată era competentă să-i încuviințeze să poarte numele celui din urmă (iar nu și numele reunite ale părinților).
Astfel, indiferent de modul în care copilul și-a stabilit filiația față de cel de al doilea părinte, noul Cod civil le permite părinților acestuia să hotărască singuri, fără intervenția instanței, care va fi numele pe care copilul îl va purta în viitor. Părinții pot opta ca respectivul copil să poarte numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite.
Ei își vor manifesta opțiunea prin declarație făcută la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea.
Dacă părinții vor hotărî ca respectivul copil să continue să poarte numele aceluia dintre ei față de care filiația a fost mai întâi stabilită, schimbarea filiației nu va atrage și o modificare a numelui.
Intervenția instanței de tutelă va fi necesară numai dacă părinții nu se înțeleg.Dacă filiația față de cel de al doilea părinte nu a fost stabilită prin recunoaștere, astfel că a fost necesară formularea unei acțiuni în stabilirea maternității (art. 422-423 ) sau a unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 424-427 ), reclamantul nu va trebui să aștepte rămânerea definitivă a hotărârilor judecătorești ce se vor pronunța, pentru a-și rezolva apoi problema numelui pe care-1 va purta în viitor.
Prevederile art. 438 , aplicabile în cazul oricăror acțiuni referitoare la filiație, obligă instanța să se pronunțe, prin hotărârea de admitere și cu privire la numele copilului. Rezultă că nimic nu se opune sesizării instanței și cu judecată unui capăt de cerere accesoriu, prin care să se solicite stabilirea acestui nume. Dacă minorul nu a formulat un asemenea capăt de cerere accesoriu, instanța nu s-a pronunțat din oficiu iar părinții nu se înțeleg asupra acestui aspect, copilul va putea solicita să i se încuviințeze să poarte numele acestui părinte și pe cale unei acțiunii distincte, cu condiția ca acțiunea în stabilirea filiației să fi fost admisă.1
Având un caracter personal nepatrimonial acțiunea pentru încuviințarea purtării numelui este imprescriptibilă.
Textul art. 450 alin. (2) se referă numai la posibilitatea modificării numelui de familie al copilului care și-a stabilit filiația și față de cel de al doilea părinte, iar nu la o obligație cu acest conținut. Aceasta înseamnă că instanța de judecată, sesizată cu judecarea unei cereri de încuviințare a modificării numelui copilului într-o asemenea ipoteză, are un drept de apreciere, criteriul după care trebuie să se ghideze fiind acela al interesului copilului, acesta fiind principiul călăuzitor în raporturile dintre părinți și copii.
În aplicarea prevederilor Codului familiei s-a născut o controversă în ceea ce privește soluționarea problemei numelui pe care-1 va purta copilul în situația în care cel de al doilea părinte își modifică numele de familie pe care-1 avea la data nașterii
copilului, spre exemplu, ca efect al căsătoriei. Va fi acesta numele avut de părinte la data nașterii copilului său noul nume pe care părintele îl poartă la data pronunțării hotărârii judecătorești prin care se soluționează cererea de încuviințare a purtării numelui formulată de copil ?
În practica judiciară s-a decis că, în cazul în care instanța încuviințează cererea, numele de familie pe care urmează să-l poarte copilul este acela pe care părintele îl are la data încuviințării instanței, iar nu numele de familie pe care acesta l-a purtat în trecut.1 în literatura juridică s-a arătat însă că suntem în prezența unui efect al filiației cu privire la nume și că stabilirea filiației produce efecte retroactive până la nașterea copilului, dată la care trebuie să ne situăm pentru a ști dacă copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei. Ca urmare, copilului nu i se va putea încuviința să poarte decât numele părintelui din momentul nașterii.
Controversa va continua pentru că nici noul Cod civil nu oferă o soluție pentru asemenea situații.
Considerente de ordin practic ne determină să afirmăm că este preferabilă soluția la care s-a oprit jurisprudența. Ca urmare, numele de familie care va trebui luat în considerare va fi cel purtat de părintele față de care copilul și-a stabilit ulterior filiația, indiferent dacă părinții vor ajunge sau nu la un acord în acest sens. Ne bazăm opțiunea și pe împrejurarea că, în cazul în care numele pe care-1 va purta în viitor copilul va fi stabilit prin acordul părinților, aceștia vor face o declarație comună în acest sens la serviciul de stare civilă. Or, din prevederile art. 450 alin. (2) rezultă că în această declarație părinții vor face referire la numele lor actuale.
c) Paternitatea copilului din căsătorie a fost tăgăduită iar acțiunea a fost admisă.
Pentru copilul conceput său născut în timpul căsătoriei legiuitorul a instituit o prezumție de paternitate considerând că acesta are ca tată pe soțul mamei [art. 414 alin. (1) ]. Este însă o prezumție relativă, legea permițând tăgăduirea paternității, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului [art. 414 alin. (2) din același cod].
Admiterea acțiunii în tăgada paternității are ca efect schimbarea stării civile a copilului în sensul că acesta devine un copil din afara căsătoriei. Stabilirea numelui său de familie s-a făcut însă în considerarea filiației astfel că modificarea stării civile va avea implicații și sub acest aspect.
Deși prevede, prin art. 438 , că instanța care soluționează acțiuni referitoare la filiație, categorie din care face parte și acțiunea în tăgada paternității, este obligată să se pronunțe, prin hotărârea de admitere și cu privire la numele copilului, legiuitorul nu reglementează expres și soluțiile posibile în acest caz.
Având în vedere similitudinile dintre noua reglementare și cea a Codului familiei, apreciem că vor putea fi adaptate soluțiile deja propuse în literatura de specialitate.
Astfel, în funcție de situațiile în care copilul în cauză se poate afla, va fi aplicabilă una din următoarele soluții:
I. Copilul s-a născut în timpul căsătoriei iar părinții au numele de familie comun.
în situația menționată copilul își păstrează numele pe care l-a luat la naștere, chiar
dacă acesta este numele pretinsului tată care a izbândit în acțiunea sa de tăgăduire a paternității. Copilul va păstra acest nume ca fiind cel purtat de mamă la data nașterii lui [art. 450 alin. (1) ].
II. Copilul s-a născut în timpul căsătoriei iar părinții săi nu au numele de familie comun. Sunt posibile următoarele cazuri:
1. Copilul a luat la naștere numele mamei sale, nume pe care-1 va păstra în continuare.
2. Copilul a dobândit la naștere numele reunite ale părinților săi. Ca urmare a admiterii acțiunii în tăgada paternității copilul va pierde acest nume și-l va dobândi pe cel avut de mamă la data nașterii lui.
3. Copilului i s-a stabilit la naștere numele soțului mamei. Și în acest caz, ca urmare a admiterii acțiunii în tăgada paternității copilul va pierde acest nume și-l va dobândi pe cel avut de mamă la data nașterii lui.
Ulterior copilul își poate stabili paternitatea față de adevăratul tată și cere instanței de judecată încuviințarea de a purta numele acestuia sau numele reunite ale părinților săi, conform art. 450 alin. (2) .
d) A fost admisă acțiunea în contestație, anularea sau declararea nulității recunoașterii de fdiație. Și în aceste cazuri are loc o schimbare a stării civile a copilului, care afectează numele său de familie, devenind aplicabile, după caz, prevederile art. 449 NCC, art. 450 din același cod sau cele ale art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 41/2003, pe care le-am analizat deja.2
2.2.Modificarea numelui de familie determinată de adopție
Adopția atrage o modificare a stării civile a persoanei, care poate avea efecte și asupra numelui său de familie. Sub acest aspect urmează să analizăm efectele încuviințării, desfacerii și constatării nulității adopției asupra numelui de familie al celui adoptat.
Modificarea numelui de familie în cazul încheierii adopției – Adopția se bucură de o definiție legală. Astfel, conform art. 451 , „Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.”
Noua reglementare, conținută de art. 451-482 și de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției nu mai cunoaște adopția cu efecte restrânse astfel
că, în principiu, filiația și rudenia din adopție se asimilează cu filiația și rudenia firească.1 Ca urmare, unul din efectele adopției constă în modificarea numelui de familie al adoptatului. în această privință art. 473 alin. (1) dispune: „Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care adoptă.” Următorul alineat al textului citat are următoarea redactare: „Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. în cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se înțeleg, hotărăște instanța.”
Ca și în cazul copilului rezultat din căsătorie ai cărui părinți nu au un nume de familie comun, caz reglementat de prevederile art. 449 alin. (2) din , adoptatul va putea purta fie numele unuia dintre soții adoptatori, fie numele lor reunite. Adoptatorii nu vor putea deci să declare instanței un nume total diferit de numele lor de familie, cum ar fi numele unuia dintre adoptatori la care să se adauge numele unei terțe persoane. Dacă adoptatorii nu se înțeleg asupra numelui pe care-1 va purta adoptatul, situație puțin probabilă, va decide instanța de judecată.
Hotărârea judecătorească prin care se încuviințează adopția va trebui să dispună în mod obligatoriu care va fi numele de familie al celui adoptat.
O situație specială apare atunci când persoana adoptată este căsătorită și poartă un nume comun cu celălalt soț. Aceasta este reglementată astfel de art. 473 alin. (4) : „în cazul adopției unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soț, soțul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care încuviințează adopția.”
Soluția adoptată de legiuitor constituie o derogare de la prevederile art. 311 alin. (1) conform cărora „Soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.”
Numele comun al soților fiind însă rezultatul acordului lor de voință, chiar și înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 273/2004, în absența unei reglementări exprese, literatura juridică s-a pronunțat în sensul că soțul adoptat ulterior încheierii căsătoriei își putea modifica numele de familie comun, ca efect al adopției, dacă obținea consimțământul celuilalt soț.
Per a contrarie?, soții care și-au păstrat numele avute anterior căsătoriei nu sunt obligați să păstreze acest nume pe toată durata căsătoriei astfel că adopția ulterioară a unuia din ei va atrage modificarea numelui de familie al acestuia, soțul adoptat dobândind numele de familie al adoptatorului.
Încetează prin desfacere, în urma anulării ori ca urmare a constatării nulității sale (art. 475 ).
Desfacerea adopției operează de drept, la cererea adoptatorului sau la cererea adoptatului.
Adopția se desface de drept, dacă, după decesul adoptatorului sau al soților adoptatori, instanța încuviințează ca fostul adoptat să fie adoptat de alte persoane [art. 476 , coroborat cu art. 462 alin. (2), lit. a) ].1
Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului, dacă adoptatul a săvârșit una din faptele grave prevăzute de art. 477 alin. (1) . Alineatul (3) al acestei prevederi legale adaugă că adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior acestei date.
Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul este cel care se face vinovat față de el de una din faptele prevăzute de art. 477 alin. (2) .
Adopția poate fi anulată dacă oricare din persoanele chemate să consimtă la încheierea ei a avut consimțământul viciat prin eroare asupra identității adoptatului, doi sau violență [art. 479 alin. (1) ].
Sunt nule adopția fictivă, precum și cea încheiată cu încălcarea condițiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancționează cu nulitatea relativă [art. 480 alin. (1) ].
Indiferent care este motivul încetării adopției va avea loc o modificare a stării civile a adoptatului în sensul că încetează rudenia civilă dintre adoptat și adoptator sau adoptatori. Această modificare a stării civile poate antrena și modificarea numelui de familie al adoptatului.
Astfel, potrivit art. 482 alin. (1), teza I NCC, în cazul încetării adopției adoptatul redobândește numele de familie avut înainte de încuviințarea acesteia.
Pentru motive temeinice, instanța poate încuviința ca fostul adoptat să păstreze numele dobândit prin adopție [art. 482 alin. (1), teza a Il-a ].
Chiar dacă adopția a încetat ca urmare a anulării sau constatării nulității sale, revenirea la numele avut anterior se va face numai pentru viitor, dat fiind caracterul ireversibil al purtării numelui de familie luat ca urmare a încuviințării adopției lovite de nulitate, ceea ce constituie o excepție de la efectul retroactiv al nulității.
2.3.Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie
„Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”.
Încheierea căsătoriei, desfacerea acesteia, nulitatea căsătoriei și încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți atrag modificarea stării civile a persoanei. Numai încheierea, desfacerea și nulitatea căsătoriei pot avea însă ca efect și modificarea numelui de familie al persoanei fizice.
Jurisprudența – Modificare acte stare civilă
“Prin cererea înregistrată, reclamantul a solicitat modificarea numelui său de familie din D. în P. și înregistrarea acestuia din urmă în actele de stare civilă. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu P.I.M., iar prin Sentința civilă nr. 3123/13.02.2002 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul cu nr. 31336/2001, s-a dispus desfacerea căsătoriei și revenirea sa la numele anterior căsătoriei, acela de D. Reclamantul a mai arătat că a luat cunoștință de această dispoziție abia la momentul la care a solicitat emiterea unui pașaport consular pentru minorul P.C.J., născut la data de 21.02.2007 din căsătoria cu numita M.I.E., care s-a încheiat în 2005, în certificatul de căsătorie el figurând cu numele de P. A arătat reclamantul că a intrat în posesia sentinței civile nr. 3123/13.02.2002 în data de 01.06.2011 atunci când a solicitat eliberarea unei copii a acesteia conformă cu originalul. A mai precizat că toate actele sale de identitate sunt întocmite cu numele de P, la fel și contractul de muncă, de vânzare-cumpărare a locuinței, asigurarea medicală etc.
Din cauza faptului că reclamantul figurează cu numele de D, copilul cu numele de P, iar mama sa cu numele de M, e imposibil să vină în România împreună cu copilul deoarece acestuia nu i se pot întocmi documente de călătorie. Instanța a reținut că prin Sentința civilă nr. 3123/13.02.2002 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul cu nr. 31336/2001, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre P.I.M. și P.C.P. și revenirea în ceea ce-l privește pe acesta din urmă – reclamantul –, la numele anterior încheierii căsătoriei, acela de D. Instanța constată că modificarea numelui de familie al reclamantului din D. în P. și înregistrarea acestuia din urmă în actele de stare civilă pe motivele și în contextul dedus judecății nu are o cauză juridică, în alte cuvinte, fundamentul pretențiilor reclamantului nu se întemeiază pe o instituție juridică sau prevedere legală care să-i permită instanței să dispună în sensul solicitat.
Instanța reține că aspectul numelui de familie care urma să fie purtat de către reclamant ulterior desfacerii căsătoriei reprezintă un fapt stabilit de către instanța care s-a pronunțat asupra cererii de divorț și cererilor accesorii acesteia, iar sensul în care a fost stabilit vizează dispoziția ca reclamantul să revină la numele avut anterior încheierii căsătoriei, acela de „D”.
Împotriva sentinței civile nr. 3123/13.02.2002 pronunțată de Judecătoria Iași, reclamantul avea la dispoziție calea de atac a apelului în termen de 30 de zile de la comunicare. Pârâtul a arătat că el a purtat și ulterior desfacerii căsătoriei numele de P. și că a luat cunoștință de dispoziția cu privire la revenirea la numele anterior căsătoriei abia la momentul la care a solicitat emiterea unui pașaport consular pentru minorul P.C.J., născut la data de 21.02.2007, din căsătoria cu numita M.I.E, care s-a încheiat în 2005, de asemenea că a intrat în posesia sentinței civile nr. 3123/13.02.2002 în data de 01.06.2011 atunci când a solicitat eliberarea unei copii a acesteia conformă cu originalul.
În cadrul acestui litigiu, instanța nu poate analiza aspectul îndeplinirii procedurii de comunicare către reclamant a sentinței civile nr. 3123/13.02.2002 pronunțată de Judecătoria Iași, însă, reține că reclamantul avea posibilitatea la data la care a luat la cunoștință de dispoziția cu privire la numele său de familie și a intrat în posesia sentinței respective, să formuleze calea de atac a apelului, urmând că instanța de apel să dispună în consecință.
Mai apreciază instanța că reclamantul nu se poate prevala de propria sa culpă spre a obține recunoașterea unui drept, atât timp cât nu a urmărit desfășurarea procesului de divorț și nici să ia la cunoștință dispozițiile sentinței civile prin care acesta a fost soluționat.
Instanța notează că potrivit art. 85 Cod civil, cetățenii români pot obține, în condițiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie (…). Având în vedere cele ce preced, acțiunea a fost respinsă.”
2.3.1.Modificarea numelui de familie determinată de încheierea căsătoriei
Încheierea căsătoriei nu atrage în mod obligatoriu și modificarea numelui de familie al soților. Este ceea ce se desprinde din prevederile art. 282 , conform cărora „Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.”
Modificarea numelui de familie al unuia dintre soți va interveni atunci când soții s-au înțeles să poarte numele de familie avut anterior de către unul din ei sau numele lor reunite. Se va modifica astfel numele de familie al soțului care va lua numele celuilalt soț sau va adăuga numele acestuia numelui pe care l-a purtat până la încheierea căsătoriei.
Modificarea numelui de familia al ambilor soți se va realiza dacă aceștia au convenit să poarte numele lor de familie reunite.
Încheierea căsătoriei nu va avea niciun efect asupra numelui fiecăruia din soți, dacă aceștia au declarat în fața ofițerului de stare civilă că înțeleg să-și păstreze fiecare numele avute anterior.
Învoiala soților cu privire la numele de familie pe care-1 vor purta în timpul căsătoriei este irevocabilă^ Potrivit art. 48 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă viitorii soți pot declara în fața ofițerului de stare civilă care va fi numele pe care-1 vor purta după încheierea căsătoriei, atât odată cu depunerea declarației de căsătorie cât și ulterior. Este motivul pentru care considerăm că respectiva învoială a soților devine irevocabilă numai după încheierea căsătoriei, moment până la care pot reveni oricând asupra înțelegerii inițiale.
2.3.2.Modificarea numelui de familie determinată de desfacerea căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei prin divorț nu poate avea efect asupra numelui de familie al soților decât în acele cazuri în care încheierea acesteia a atras modificarea numelui de familie al unuia sau al ambilor soți. Materia este reglementată de art. 383 , care are următorul conținut: „(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.”
Rezultă din prevederea legală mai sus citată că regulă o reprezintă revenirea foștilor soți la numele de familie pe care fiecare dintre ei l-a avut înainte de încheierea căsătoriei. De la această regulă există două excepții.
Prima excepție, prevăzută de art. 383 alin. (2) , constă în păstrarea numelui de familie dobândit prin căsătorie de către soțul care a luat numele celuilalt soț, dacă s-a realizat o învoială între soți în acest sens.
Învoiala soților nu poate însă avea ca obiect decât păstrarea de către soțul care și-a modificat numele prin căsătorie a numelui astfel dobândit iar nu și revenirea la numele de familie avut anterior de către acesta, la care să se adauge numele de familie purtat în timpul căsătoriei.
Dacă s-a realizat învoiala soților în această privință și ea întrunește condițiile prevăzute de lege instanței de judecată îi revine numai rolul de a lua act de aceasta, iar nu acela de a acorda încuviințarea păstrării numelui.2 Această soluție jurispru- dențială a fost confirmată de legiuitor, prin art. 383 alin. (1), teza a Il-a prevăzându-se că instanța ia act, prin hotărârea de divorț, de înțelegerea soților, deci nu hotărăște ea însăși asupra acestui aspect.
Cea de a doua excepție, reglementată de art. 383 alin. (2) , constă în posibilitate pe care o are instanța de judecată, care soluționează procesul de divorț, de a-i încuviința soțului care și-a modificat numele de familie la încheierea căsătoriei să poarte numele astfel dobândit și după divorț, chiar dacă nu s-a realizat o înțelegere în acest sens iar celălalt soț se opune. încuviințarea poate fi dată însă numai dacă există motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului.
Conținutul noțiunii de „motive temeinice”, care pot conduce la încuviințarea purtării numelui dobândit prin căsătorie de unul din soți, în pofida opoziției celuilalt, a fost conturat în jurisprudența care a aplicat prevederile art. 40 alin. (2) C. fam.
Această jurisprudență își păstrează actualitatea, dată fiind similitudinea pe care o prezintă prevederile art. 383 alin. (2) față de vechea reglementare.
Astfel, s-a decis că se încadrează în această noțiune orice interes care ar fi vătămat prin modificarea numelui, interes care poate fi de ordin moral sau material.3
Spre exemplu, soțul a devenit cunoscut în lumea științifică, literară sau artistică sub numele purtat în timpul căsătoriei, acesta are certificate de absolvire a diferitelor școli sau cursuri importante ori are încheiate contracte pe acest nume, pe numele dobândit în căsătorie acesta este invitat la un congres internațional etc.
De această dată instanța va realiza o judecată propriu-zisă a cererii prin care soțul solicită încuviințarea de a păstra numele dobândit prin căsătorie, ea urmând să aprecieze în concreto temeinicia motivelor invocate.
Numai instanța învestită cu judecarea acțiunii de divorț are competența de a soluționa cererea fostului soț care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, de a reveni la numele avut anterior căsătoriei. O cerere cu acest obiect,
formulată pe cale principală, ulterior divorțului, va trebui respinsă ca inadmisibilă1, chiar dacă ar avea un alt temei de drept.
2.3.3.Modificarea numelui de familie determinată de nulitatea căsătoriei
Unul din efectele nulității căsătoriei îl constituie revenirea soților la numele pe care fiecare dintre ei îl purta înainte de încheierea acesteia. Nici chiar soțul de bună credință, care, potrivit art. 304 alin. (1) păstrează situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între încheierea căsătoriei și desființarea acesteia, nu va putea păstra numele dobândit prin căsătorie.
Evident, modificarea numelui de familie al soților, ca efect al desființării căsătoriei, se va produce doar în acele situații în care ambii soți sau numai unul dintre ei și-au modificat acest nume la încheierea căsătoriei.
2.3.4.Modificarea numelui de familie determinată de încetarea căsătoriei.
În lipsa unor dispoziții legale exprese problema efectelor încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soți asupra numelui de familie al soțului supraviețuitor a constituit obiectul unei controverse în literatura de specialitate.
În prezent doctrina este unanimă în a aprecia că soțul care și-a modificat numele ca efect al căsătoriei are dreptul de a păstra acest nume și după decesul soțului său. Cu alte cuvinte, încetarea căsătoriei prin deces nu are nici un efect asupra numelui de familie al soțului supraviețuitor.
Mai mult chiar, majoritatea autorilor consideră că soțul supraviețuitor are nu numai dreptul dar și obligația de a purta în continuare numele dobândit prin căsătorie.
CAPITOLUL III SECȚIUNEA A IV-A. ASPECTE REFERITOARE LA PROTECȚIA JURIDICĂ A NUMELUI DE FAMILIE
3.1.Reglementare.
Dreptul la nume și dreptul la pseudonim sunt drepturi personale nepatrimoniale astfel încât, ca orice alte drepturi civile, sunt ocrotite de lege. Mai exact, ele fac parte din categoria drepturilor personalității.
Reglementarea generală a ocrotirii drepturilor personale nepatrimoniale este cuprinsă în art. 252-257 .
Potrivit art. 253 , persoana fizică ale cărei drepturi personale nepatrimoniale au fost încălcate poate sesiza instanța de judecată pentru a obține fie interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă, fie încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta subzistă, fie constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea produsă durează încă.
Observăm că protecția justiției poate fi cerută chiar înainte ca fapta ilicită să se fi produs, dacă există o amenințare la adresă unuia din drepturile nepatrimoniale.
Dacă încălcarea dreptului personal nepatrimonial s-a produs, victima îi va putea cere instanței să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la restabilirea dreptului atins. Cu titlu de exemplu, textul de lege citat prevede că instanța va putea dispune obligarea autorului încălcării dreptului să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea de condamnare și să ia orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului.
Victima este îndreptățită să obțină și despăgubiri pentru repararea prejudiciului material suferit, precum și o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat (daune morale), dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Spre deosebire de acțiunea care are ca obiect apărarea dreptului personal nepatrimonial, care este imprescriptibilă, acțiunea prin care se solicită despăgubiri sau o altă reparație patrimonială este prescriptibilă în condițiile dreptului comun.
Pentru apărarea dreptului la nume sau a dreptului la pseudonim titularul va putea folosi oricare din mijloacele de apărare menționate mai sus. în plus, prevederile art. 254 alin. (1) și alin. (3) îl abilitează expres pe cel al cărui nume (sau pseudonim) este contestat, să ceară instanței judecătorești recunoașterea dreptului său la acest nume (sau pseudonim).
Conform art. 254 alin. (2) și alin. (3) , cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său (sau a pseudonimului) poate să ceară oricând instanței judecătorești să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
În condițiile art. 255 instanța de judecată va putea lua, pe cale de ordonanță președințială și măsuri provizorii, care pot consta îndeosebi în interzicerea încălcării sau interzicerea sa provizorie ori în luarea măsurilor necesare pentru conservarea probelor.
Aceste măsuri pot fi luate chiar și înainte de introducerea acțiunii în fond, numai că ele încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanța în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea lor.
Ca și orice alte drepturi personale nepatrimoniale, dreptul la nume și dreptul la pseudonim sunt ocrotite și după moartea titularului, acțiunea putând fi continuată sau pornită, după caz, de către soțul supraviețuitor al persoanei vătămate, de oricare din rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv (art. 256 ).
Posibilitatea formulării unor opoziții la cererile de schimbare a numelui, întemeiate pe prevederile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003 reprezintă un mijloc de apărare a numelui opozantului.
3.2.Încălcarea dreptului la nume al persoanei fizice
Dreptului la nume i se poate aduce atingere prin uzurparea sa de către un terț sau prin utilizarea abuzivă în domeniul comercial, profesional sau literar.
Uzurparea numelui. Uzurparea unui nume este portul fără drept al numelui de familie pe care o altă persoană l-a dobândit în mod regulat. Un nume a fost dobândit în mod regulat dacă există un titlu sau o posesie constantă, prelungită, loială, continuă și notorie.
Numele de familie este un element de identificare a persoanei fizice în societate dar în același timp el face parte din statutul familial, fiind și un semn al personalității membrilor aceleiași familii. De aici apare interesul membrilor respectivei familii de a împiedica purtarea fără drept al numelui lor, în măsura în care aceasta ar putea produce confuzii.
Ca urmare, dreptul la acțiunea prin care se solicită încetarea purtării abuzive a numelui de familie trebuie să fie recunoscut fiecărui membru al familiei în cauză.
Acțiunea respectivă nu este o acțiune în răspundere civilă delictuală, astfel că nu este necesar să se dovedească existența unui prejudiciu suferit de către reclamant și nici culpa pârâtului.
Cea ce trebuie dovedit este faptul că reclamantul a dobândit numele de familie în mod regulat, pârâtul poartă acest nume fără drept iar această împrejurare este de natură să conducă la confuzii în sensul că pârâtul ar putea fi considerat un membru al familiei reclamantului.
Riscul apariției unor asemenea confuzii există însă practic numai atunci când este vorba despre numele ilustre, nu și în cazul numelor comune, atât de răspândite încât confuzia este generalizată.1 După cum s-a spus, de cele mai multe ori uzurpatorul încearcă să beneficieze de prestigiul numelui pe care-1 uzurpă.
Acțiunea formulată de purtătorul legitim al numelui este una în contestație de stat, prin care acesta îi contestă unui terț dreptul de a purta același nume și solicită instanței să-i interzică acestuia pe viitor purtarea numelui uzurpat și, eventual, să rectifice actele de stare civilă.
Potrivit art. 254 alin. (2) , acțiunea prin care i se cere instanței să dispună încetarea uzurpării este admisibilă atât atunci când această atingere nelegitimă a dreptului la nume este totală, cât și când aceasta este parțială.
Utilizarea abuzivă a numelui. Utilizează abuziv numele unei persoane scriitorul sau cineastul care-1 atribuie unuia din personajele șale.
Deși această încălcare a dreptului la nume nu este prevăzută de art. 254 , care reglementează numai sancționarea uzurpării, ea constituie totuși un delict civil.
Ca urmare, o asemenea încălcare a dreptului la nume poate fi reparată prin formularea unei acțiuni în responsabilitate întemeiată pe prevederile art. 253 , care reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale în general.
Prejudiciul cauzat este unul moral iar acțiunea poate fi admisă dacă reclamantul va putea dovedi că autorul faptei a utilizat în mod conștient numele litigios, cu intenția de a vătăma. De asemenea, reclamantul trebuie să dovedească interesul formulării acțiunii și existența posibilității creării unei confuzii între personajul care-i poartă numele și persoana sa.
Utilizarea abuzivă a numelui este posibilă și în comerț sau în exercitarea unor profesii liberale, ori de câte ori există riscul creării unor confuzii în ceea ce privește persoana care exercită respectivul comerț sau respectiva profesie.
Utilizarea abuzivă a numelui se diferențiază de uzurparea numelui prin aceea că persoana nu caută să utilizeze numele altuia în locul propriului nume în toate actele vieții sale civile, ci el îl folosește numai în cadrul unei acțiuni sau activități determinate.
Folosirea și protecția numelui în comerț. Orice comerciant, persoană fizică său persoană juridică, trebuie să se identifice printr-o firmă, la fel cum în dreptul civil persoana fizică se identifică prin nume.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului prin firmă se înțelege numele său, după caz, denumirea sub care comerciantul își exercită comerțul și sub care semnează. Firma este un bun incorporai, element al fondului de comerț , pe care-1 identifică și servește la atragerea clientelei. în doctrina franceză este folosită noțiunea de nume comercial (nom commercial) ca mijloc care-i individualizează pe comercianți.
Prin art. 31 alin. (1) din aceeași lege se prevede că firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului scris în întregime sau din numele și inițiala prenumelui acestuia.
Numele persoanei fizice se regăsește în mod obligatoriu în componența firmelor societăților comerciale în nume colectiv (conform art. 32 din Legea nr. 261990 această trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre asociați) și în cea a societăților comerciale în comandită simplă (aceasta trebuie să cuprindă numele a cel puțin unui dintre asociații comanditați – art. 33) și poate fi conținut de firma societății comerciale cu răspundere limitată (numele unuia sau al mai multor asociați poate fi adăugat unei denumiri proprii a societății comerciale cu răspundere limitată – art. 36).
Comerciantul persoană juridică poate folosi în firma sa propriile nume ale asociaților săi iar în anumite situații și numele unei persoane străine de societate. Astfel, în cazul societăților în nume colectiv ori în comandită simplă poate figura în firmă și numele unei persoane străine de societate, cu consimțământul său (art. 34).
Servind la identificarea fondului de comerț firma nu poate fi înstrăinată decât odată cu acesta. Atunci când firma conține și numele unei persoane fizice acesta se va regăsi printre elementele care se înstrăinează. Se derogă astfel de la regula de drept civil conform căruia numele persoanei fizice este inalienabil.
Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerț va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică sau al unui asociat, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei firme a calității de succesor [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990].
Conform art. 38 din legea citată orice firmă trebuie să cuprindă elemente de diferențiere față de cele deja existente și aceasta pentru a se evita confuziile. În caz contrar se va refuza înscrierea firmei noi în registrul comerțului. Atunci când firmele în discuție cuprind numele unor persoane fizice această prevedere legală este menită să asigure și protecția juridică a acelor nume.
În condițiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 orice persoană fizică sau juridică prejudiciată printr-o înmatriculare sau printr-o mențiune în registrul comerțului are dreptul să ceară anularea sau modificarea titlului în baza căruia s-a făcut înmatricularea sau mențiunea, precum și radierea acesteia, în afară de cazurile în care are alte căi legale de atac pentru a obține această.
Încălcarea dispozițiilor legale mai sus citate, referitoare la folosirea numelui persoanei fizice în comerț, va putea fi astfel sancționată conform art. 25. Spre exemplu, va putea recurge la prevederile art. 25 persoana fizică al cărei nume a fost inclus, fără acordul său, în firma unei societăți comerciale în nume colectiv sau în comandită simplă precum și titularul precedent al unui fond de comerț sau succesorii săi în drepturi în cazul în care dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerț continuă activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat, fără a avea consimțământul acestora în acest sens sau fără menționarea în cuprinsul acelei firme a calității de succesor.
Dacă folosirea unei firme este de natură să producă confuzie cu cea folosită legitim de alt comerciant sau are scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari suntem în prezența unei concurențe neloiale care este sancționată conform prevederilor art. 5 lit. a) și lit. g) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale,1 așa cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 298/07.06.2001. în temeiul art. 6 din Legea nr. 11/1991, persoana care săvârșește un act de concurență neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture actul și, după caz, să plătească despăgubiri pentru pagubele cauzate.
Folosirea profesională a numelui. Folosirea profesională a numelui este specifică persoanelor fizice care exercită o profesie liberală (avocat, notar, medic, arhitect, executor judecătoresc etc.) Numai Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat cuprinde însă și norme privind folosirea profesională a numelui.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau societăți civile profesionale cu răspundere limitată. Cabinetele individuale se pot asocia sau grupa.
Articolul 8 din lege prevede că formele de exercitare a profesiei de avocat vor fi individualizate prin denumire, după cum urmează:
a) în cazul cabinetului individual – numele avocatului titular, urmat de sintagma „cabinet de avocat”;
b) în cazul cabinetelor asociate – numele tuturor titularilor, urmate de sintagma „cabinete asociate”;
c) în cazul societăților civile profesionale sau al societăți civile profesionale cu răspundere limitată – numele a cel puțin unuia dintre asociați, urmat de sintagma „societate civilă de avocați” sau, după caz „societate civilă de avocați cu răspundere limitată”;
d) în cazul cabinetelor grupate – numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma „cabinete de avocați grupate”.
Conform art. 8 alin. (4) din lege, în cazul tuturor formelor de exercitare a profesiei de către avocații străini se pot utiliza denumirea și numele formei de exercitare a profesiei din țară sau din străinătate, în condițiile articolului citat.
Denumirile formelor de exercitare a profesiei vor figura pe firmele cabinetelor și ale societăților în condițiile stabilite prin Statutul profesiei de avocat.
Alineatul (2) al art. 8 din Legea nr. 51/1995 prevede că denumirea formelor de exercitare a profesiei poate fi păstrată și după decesul sau plecarea unuia dintre asociați, cu acordul celui plecat sau, după caz, al tuturor moștenitorilor celui decedat, exprimat în formă autentică.
Reputația unui avocat este un factor esențial în atragerea clientelei ceea ce justifică reglementarea folosirii profesionale a numelui în această materie, incluzând și posibilitatea cesionării acestui drept, așa cum prevăd dispozițiile legale mai sus citate.
Dacă între avocații asociați apar neînțelegeri cu privire la folosirea profesională a numelui considerăm că acestea vor trebui soluționate conform procedurii de soluționare a litigiilor reglementată de Statutul profesiei de avocat.
Astfel, conform art. 75 din Statut, orice litigiu între membrii baroului în legătură cu exercitarea profesiei va fi adus la cunoștință decanului. Acesta le poate propune părților o procedură de mediere, care se va desfășura în condițiile art. 252-254.
Dacă medierea nu este acceptată sau nu reușește, partea interesată poate declanșa procedura arbitrajului, care este supusă prevederilor art. 343-368 din Codul de procedură civilă și art. 255-264 din Statut. Arbitri pot fi numai avocați definitivi din baroul respectiv, cu cel puțin 10 ani vechime în profesie și care se bucură de o bună reputație.
Formularea din statut este suficient de largă pentru a cuprinde orice neînțelegeri legate de înființarea și funcționarea formelor asociative de exercitare a profesiei de avocat iar utilizarea numelui unuia dintre asociați în denumire este un aspect deosebit de important al existenței și activității acestor forme, ceea ce justifică, după părerea noastră, aplicabilitatea prevederilor statutare pentru soluționarea unor astfel de litigii.
Instituirea acestei proceduri este impusă nu numai de necesitatea ca litigiile să fie soluționate de persoane care cunosc cel mai bine specificul activității în cadrul cărora acestea au apărut dar și de respectarea discreției care trebuie să caracterizeze exercitarea acestei profesii, publicitatea adusă de soluționarea litigiilor în instanțele de judecată putând avea efecte negative atât asupra formei asociative în cadrul căreia litigiul a apărut cât și asupra baroului ai cărui membri sunt părțile litigante.
CONCLUZII
Există încă de multă vreme „semne juridice” care servesc pentru a deosebi pe fiecare om de semenii săi. Acestea sunt: numele (lato sensu) care îl denumește pe individ, domiciliul și reședința care îl situează în spațiu (apartenența la un anumit loc) și starea civilă care înregistrează existența și starea sa familială (într-o oarecare măsură, arborele genealogic) .
Articolul 252 dispune: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică” (articolul este reprodus așa cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil); de asemenea, art 254 reglementează apărarea dreptului la nume.
Reamintim că aceste drepturi nu au un conținut economic, evaluabil în bani; ele sunt situate în zona patrimoniului individului, dar sunt inseparabil legate de persoana sa.
BIBLIOGRAFIE
Căpățâna, Societățile comerciale, ediția a Il-a, Ed. Lumina Lex, București, 1996,
Carmen Tamara Ungureanu,Drept civil. Partea generala. Persoanele. Editia a 2-a,Ed.Hamangiu,2013
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, voi. 111, București, 1926
Daniela Ciochina,Drept civil. Persoanele,Ed. C.H. Beck,2014
E. Chelaru, Privire critică asupra noii reglementări a numelui, Dreptul,nr. 7/2003
E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. AII Beck, București, 2002
Ernest Lupan , Szilard Sztranyiczki,Persoanele in conceptia Noului Cod civil,Ed.C.H. Beck,2012
G. Boroi, CA. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011
Gabriela Zanfir,Protectia datelor personale,Drepturile persoanei vizate,C.H. Beck,2015
Horia Diaconescu , Ruxandra Raducanu,Infractiuni contra vietii, integritatii sau sanatatii persoanei,Conform Noului Cod penal,Ed.C.H. Beck,2014
Ilioara Genoiu,Drept civil. Partea generala. Persoanele. Caiet de seminar,Ed. C.H. Beck,2015
L. Mihu, Discuții cu privire la admisibilitatea cererii soțului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, subsecvent pronunțării divorțului, Dreptul, nr. 6/2001
M. Cotea, F. Cotea, Anularea mențiunii privind desfacerea căsătoriei, Dreptul, nr. 8/2000
Ovidiu Ungureanu , Cornelia Munteanu,Drept civil. Persoanele. Editia a 3-a, revazuta si adaugita.In reglementarea noului Cod civil,Ed.Hamangiu,2015
Petrica Trusca, Andrada Mihaela Trusca,Drept civil,Persoanele. Editia a II-a, revazuta si adaugita,Ed.Universul Juridic,2015
Th. Bodoașcă, Opinii în legătură cu dreptul comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, Dreptul nr. 3/2007
Titus Prescure, Roxana Matefi,Drept civil. Partea generala. Persoanele,Ed. Hamangiu,2012
Y. Eminescu, Drepturile personale nepatrimoniale, în lucrarea Persoana fizică în dreptul R.P.R., Editura Academiei, București, 1963
Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, voi. II, Semne distinctive, București, 1983
BIBLIOGRAFIE
Căpățâna, Societățile comerciale, ediția a Il-a, Ed. Lumina Lex, București, 1996,
Carmen Tamara Ungureanu,Drept civil. Partea generala. Persoanele. Editia a 2-a,Ed.Hamangiu,2013
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, voi. 111, București, 1926
Daniela Ciochina,Drept civil. Persoanele,Ed. C.H. Beck,2014
E. Chelaru, Privire critică asupra noii reglementări a numelui, Dreptul,nr. 7/2003
E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. AII Beck, București, 2002
Ernest Lupan , Szilard Sztranyiczki,Persoanele in conceptia Noului Cod civil,Ed.C.H. Beck,2012
G. Boroi, CA. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011
Gabriela Zanfir,Protectia datelor personale,Drepturile persoanei vizate,C.H. Beck,2015
Horia Diaconescu , Ruxandra Raducanu,Infractiuni contra vietii, integritatii sau sanatatii persoanei,Conform Noului Cod penal,Ed.C.H. Beck,2014
Ilioara Genoiu,Drept civil. Partea generala. Persoanele. Caiet de seminar,Ed. C.H. Beck,2015
L. Mihu, Discuții cu privire la admisibilitatea cererii soțului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, subsecvent pronunțării divorțului, Dreptul, nr. 6/2001
M. Cotea, F. Cotea, Anularea mențiunii privind desfacerea căsătoriei, Dreptul, nr. 8/2000
Ovidiu Ungureanu , Cornelia Munteanu,Drept civil. Persoanele. Editia a 3-a, revazuta si adaugita.In reglementarea noului Cod civil,Ed.Hamangiu,2015
Petrica Trusca, Andrada Mihaela Trusca,Drept civil,Persoanele. Editia a II-a, revazuta si adaugita,Ed.Universul Juridic,2015
Th. Bodoașcă, Opinii în legătură cu dreptul comun al dovedirii stării civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, Dreptul nr. 3/2007
Titus Prescure, Roxana Matefi,Drept civil. Partea generala. Persoanele,Ed. Hamangiu,2012
Y. Eminescu, Drepturile personale nepatrimoniale, în lucrarea Persoana fizică în dreptul R.P.R., Editura Academiei, București, 1963
Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, voi. II, Semne distinctive, București, 1983
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Identificarea Persoanei Fizice (ID: 128041)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.