. Identificarea Persoanei Dupa Scris

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

“Falsificarea unui înscris oficial prin

contrafacerea scrieri ori a subscrierii

sau prin alterarea lui în orice mod ,

de natură să producă consecințe juridice se pedepsește…”

(art.288 din Codul penal al României)

Odată cu apariția limbajului, a apărut necesitatea fixării ideilor și transmiterea lor urmașilor. La început, ideea s-a transmis pe cale orală, iar lipsa unui mijloc de fixare al ei a făcut ca fiecare generație să redescopere ceea ce putea moșteni de la predecesori.

Cu aproape opt milenii în urmă chinezii se foloseau de sfori confecționate din intestine, pe care le înnodau la anumite distanțe și într-un anumit mod, reprezentând astfel diferite noțiuni.

Un sistem asemănător au folosit și incașii, denumit “QUIPU”, în care semnificașia era dată de culoarea sforii și felul cum erau înnodate.

Adevărata origine a scrisului o constituie însa desenul, ce constă în fixarea evenimentelor, fenomenelor și obiectelor din natură prin trăsături din ce în ce mai simplificate, ajungând în final semne. Astfel, iau naștere pictogramele și scrierea numită “PICTOGRAFIE”. Apar apoi ideogramele, care nu poartă numai semnificația obiectelor desenate, ci reprezintă și o mențiune sau idee, legate de obiectul respectiv. Este cazul scrierii “HIEROGLIFICE” a egiptenilor, care conține circa trei mii de semne, bazate pe combinarea a trei elemente de bază: sunetul, grupul de sunete și cuvântul.

Egiptenii nu sunt singurii inventatori ai scrierii. Sisteme asemănătoare au apărut independent în mai multe părți ale lumii, de exemplu în Mesopotamia, în Asiria și Babilon, unde s-a format scrierea CUNEIFORMA, ce se reprezintă ca suma multiplelor variațiuni a combinării micilor semne în formă de cuie, plasate pe orizontală și verticală.

În scrisul chinezesc și cel japonez, desenele simplificate ale unor imagini s-au transformat într-un proces lent în scriere care reprezintă un cuvânt întreg sau o silabă. Numarul semnelor existente în scrierea chineză se ridica la circa 65.000, dar cotidian se folosesc aproximativ 3.000 de semne.

Gruparea semnelor (care reprezintă fiecare câte un sunet) într-un alfabet a fost opera HICSOSILOR, uniune de triburi de diferite semintii care, venind din Asia Mică, au srăbătut Peninsula Sinai și au cucerit Delta Nilului.

Alfabetul lor, numit în secolele următoare “alfabetul sinait”, a fost preluat de finicieni, care foloseau 22 de consoane, vocalele fiind reprezentate prin puncte.

Grecii au preluat și completat alfabetul fenician cu semne pentru vocale din limba lor, ridicând numarul semnelor grafice la 26. Au renunțat la sensul de scriere de la dreapta la stânga, generalizându-se după un timp scrierea actuală, de la stanga la dreapta.

Alfabetul grecesc în plin proces de formare a fost preluat de către etrusci și romani, apoi de către armeni și goti.

Adoptarea și adaptarea literelor grecești de către romani a avut urmări durabile, alfabetul LATIN devenind cel mai important în scrierea din Europa.

În Europa răsăriteană scrisul a fost adus de către călugării misionari Chiril și Metodie, care au tradus din limba greacă în limba slavă cărți de cult creștin. Chiril a întocmit și un alfabet slav pornind de la scrierea cursivă greacă (bizantină), pe care a stilizat-o. Din cele 38 de litere ale alfabetului, 24 erau împrumutate din scrierea grecească, celelalte fiind luate din alfabetele orientale. Această scriere, denumită GLACOLETICA, a devenit cu timpul ilizibilă datorită copierilor neîngrijite. Pentru acest motiv, în secolul al X-lea, ucenicii lui Chiril și Metodie întocmesc un nou alfabet, mult mai asemănător cu cel grecesc, numit CHIRILIC, în cinstea marelui înaintaș.

Datorită legăturilor strânse dintre statele feudale românești și statele slave vecine, scrierea slavă chirilică s-a răspândit și în teritoriul carpato-dunărean, pornind de la textele bisericești.

Începând cu secolul al XVI-lea alfabetul chirilic este folosit la noi în limba română (Fig. A), iar în anul 1860, ca urmare a dezideratelor mișcări revoluționare din 1848 și a Unirii Principatelor din 1859, alfabetul chirilic a fost înlocuit cu cel latin, corespunzător foneticii limbii latine în esența ei.

.

Expertiza scrisului datează din antichitate, reprezentând probabil unul din cele mai vechi mijloace tehnice de probațiune în procedurile judiciare, ceea ce dovedește că o dată cu intensificarea folosirii și circulației actelor scrise au apărut și primele falsuri.

Găsim o urmă a expertizei grafice pe vremea împaratului Constantin. În anul 539 Justinian citează în NOVELA 73 o eroare judiciară datorită unor experți care au considerat fals un document a cărui autenticitate a fost stabilită ulterior. El a scris: “Asemănarea scrisurilor mi se pare foarte suspectă, este un argument care ne-a înșelat de mii de ori; nu ne vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune”.

Prima încercare de a organiza activitatea de expertiză grafică a fost facută în Franța, după ce în anul 1569 un falsificator a contrafăcut în mod îndrăzneț semnătura lui Carol al IX-lea, și când oameni având o competență recunoscută au primit sarcina de a examina acest document apocrif.

În anul 1570, specialiști grupați în “Comunitatea scriitorilor experți verificatori”, primesc de la cancelarul l’Hopital, prin ordonanța dată la Saint-Germain des Pres, hrisovul prin care membrii noii corporații sunt calificați “Maeștrii jurați scriitori experți verificatori ai scrisului, semnăturilor, conturilor și calculelor contestate în justiție”.

Prima lucrare în domeniu este “Avis pour juges les inscription en faux” a lui Francois Demelle (1609), dar lucrarea cea mai complexă a fost “Tratatul înscrierilor în fals” a lui JACQUES RAVENEANU, apărută în 1666 și reeditată în 1673. În cartea sa, Raveneanu face o subliniere perfect valabilă și în prezent, și care trebuie să fie în atenția tuturor experților grafici: “Nu trebuie să ne oprim în total la forma unei litere pentru a hotărâ dacă o piesă este falsă sau autentică, deoarece aceasta este cel mai ușor lucru de contrafăcut și de imitat”.

În anul 1700 PHILIPE DE RENUSON a publicat lucrarea “Proba prin compararea scrisului”, ca răspuns la o critică virulentă publicată de Roland Le Vayer de Boutigny contra expertizei grafice.

Secolul al XIX-lea a fost perioada penibilă a expertizei grafice, cauze răsunătoare punând pe experți în situații dificile. În afacerea “La Ronciere” (1835) deși experții au concluzionat corect, justiția a apreciat greșit probele, și astfel un prim discredit a lovit expertiza. În afacerea “La Boussiniere” (1891) au dat o concluzie de autenticitate în cazul unui fals, dar situația a devenit de-a dreptul tragică în afacerea “Dreyfus”(1894).

În secolul XX expertiza documentelor a intrat pe o cale științifică, după ce o pleiadă de experți grafici au scris tratate care conțin metode de examinare aplicabile celor mai dificile lucrări: ALPHONS BERTILLON (1897), J. CREPIEUX-JAMIN (1921), EDOUARD de ROUGEMONT(1922), EDMOND LOCARD (1923), ALBERT OSBORN (1910).

Dintre specialiștii români care s-au ocupat de problema scrisului, se remarcă Ștefan Minovici (1900), Gheorghe Marinescu (1905), I.T.Ulic (1916), C.I.Parhon (1917), Aurel Boia (1943), Henric Stahl (1926), Lucian Ionescu (1973).

Criminalistica –știință multidisciplinară auxiliară dreptului, cu metode proprii de cercetare, al cărei obiect constă în elaborarea mijloacelor tehnico-științifice, metodelor și a procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare și examinare a urmelor infracțiunii, precum și descoperirea și identificarea făptuitorilor, în vederea prevenirii și cercetării infracțiunilor. Este alcătuită din trei ramuri distincte: tehnică criminalistică, tactică criminalistică și metodologia criminalistică.

Activitatea justiției de prevenire și combatere a criminalității, de o inestimabilă valoare socială, necesită descoperirea urgentă și completă a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără nici un dubiu a vinovăției lor și, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop organele de urmărire penală și instanțele de judecată au dreptul și în același timp obligația de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situație valabilă și pentru judecarea pricinilor civile.

Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară, care poate fi dispusă din oficiu sau admisă la cererea unei părți, fie pentru susținerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acțiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medico-legală, psihiatrică, contabilă, tehnică etc.), expertiza criminalistică, sub diversele ei forme, aduce o importantă contribuție la cercetarea științifică a probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor și obiectelor. Incontestabil, așa după cum o arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută în mod curent sub denumirea de “expertiză grafică”.

Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele sau, în terminologie legală, înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiție “dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului”(art.89 C.pr.pen.). Pe de altă parte, complexitatea activității sociale și economice implică ținerea unor riguroase și numeroase evidențe, precum și multiple raporturi –cu sau fără caracter juridic-, consacrate în acte, de unde întocmirea și circulația extrem de intensă a înscrisurilor de tot felul.

În materie penală întâlnim, ca o primă situație, înscrisuri care formează însuși obiectul material al infracțiunilor de fals prevăzute de art.288-290C.pen.. Alterarea adevărului se produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent, “contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod” reținută de legea penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze.

Desigur că prin falsificarea unor acte se urmăresc anumite scopuri, cum ar fi obținerea unor avantaje materiale, faptă care la rândul ei poate întruni elementele constitutive ale altor infracțiuni ca delapidare, înșelăciune etc.

Aria înscrisurilor ce contribuie, direct sau indirect, la descoperirea și tragerea la răspundere penală a celor vinovați este infinită: acte și însemnări personale pierdute la locul comiterii faptei (omoruri, furturi, tâlhării, loviri, violuri etc.) ori acte aparținând victimei găsite la făptuitori, scrisori anonime cu caracter calomnios sau de amenințare, scrisori care însoțesc trimiterea otrăvii (într-un caz otrava era recomandată drept medicament și chiar a fost ingerată de victimă), scrisori lăsate de sinucigași (reale sau false, urmărind ascunderea unui omor) etc..

În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea dovedirii nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unor viitoare litigii (pretenții, succesiuni etc.).

Înscrisurile preconstituite sunt fie autentice, fie sub semnătură privată. Cele din prima categorie sunt acceptate și autentificate sau întocmite și autentificate, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, de către un funcționar care, conform dispozițiilor art.1171C.civ., este competent și functionează în locul unde s-a făcut actul.

Astfel, înscrisuri autentice sunt nu numai actele notariale (donații, contracte de vânzare-cumpărare, testamente etc.), dar și cele de stare civilă, hotărârile judecătorești, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc..

Înscrisurile autentice beneficiază de p unui înscris existent, “contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod” reținută de legea penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze.

Desigur că prin falsificarea unor acte se urmăresc anumite scopuri, cum ar fi obținerea unor avantaje materiale, faptă care la rândul ei poate întruni elementele constitutive ale altor infracțiuni ca delapidare, înșelăciune etc.

Aria înscrisurilor ce contribuie, direct sau indirect, la descoperirea și tragerea la răspundere penală a celor vinovați este infinită: acte și însemnări personale pierdute la locul comiterii faptei (omoruri, furturi, tâlhării, loviri, violuri etc.) ori acte aparținând victimei găsite la făptuitori, scrisori anonime cu caracter calomnios sau de amenințare, scrisori care însoțesc trimiterea otrăvii (într-un caz otrava era recomandată drept medicament și chiar a fost ingerată de victimă), scrisori lăsate de sinucigași (reale sau false, urmărind ascunderea unui omor) etc..

În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea dovedirii nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unor viitoare litigii (pretenții, succesiuni etc.).

Înscrisurile preconstituite sunt fie autentice, fie sub semnătură privată. Cele din prima categorie sunt acceptate și autentificate sau întocmite și autentificate, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, de către un funcționar care, conform dispozițiilor art.1171C.civ., este competent și functionează în locul unde s-a făcut actul.

Astfel, înscrisuri autentice sunt nu numai actele notariale (donații, contracte de vânzare-cumpărare, testamente etc.), dar și cele de stare civilă, hotărârile judecătorești, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc..

Înscrisurile autentice beneficiază de prezumția de autenticitate, în sensul că conținutul corespunde voinței părților exprimată în fața funcționarului, că semnăturile le aparține, că data intocmirii este cea reală etc.. Aceasta nu înseamnă însă că ele nu pot forma obiectul unor expertize grafice, întrucat sunt susceptibile de a fi atacate pe calea înscrierii în fals (art.180-185C.p. civ.).

A doua categorie de înscrisuri, des invocate de justiție, sunt cele sub semnătură privată, pentru valabilitatea cărora nu interesează modul de întocmire (scriere de mână, dactilografiere etc.), ci numai dacă sunt semnate de persoanele care figurează în act. Asemenea acte sunt chitanțe, diferite convenții, foi de zestre, declarații etc.. În ce priveste testamentele olografe, pentru admisibilitatea lor nu este suficientă semnarea de către testator, o condiție sine qua non fiind scrierea în întregime și datarea tot de către acesta (art.859C.civ.).

În cursul judecării proceselor cu caracter civil sunt prezentate și înscrisuri nepreconstituite, cum ar fi scrisori sau simple bilete, în care se consemnează diferite raporturi juridice, notificări ori confirmări de executare a unor obligații asumate anterior, precum și anumite împrejurări de natură să evidențieze relațiile dintre părți.

Câmpul de aplicabilitate a cercetării scrisului nu se reduce însă numai la administrarea probelor în justiție, ci se extinde și la domenii cu caracter extrajudiciar, cum ar fi în materie contravențională sau de competența comisiilor de judecată.

În sfârșit, notăm recurgerea la cunoștințele de specialitate ale experților criminaliști în scopul elucidării unor probleme privind originalitatea sau descifrarea manuscriselor cu valoare istorică sau literară, precum și la verificarea autenticității unor opere de artă (tablouri și lucrări de grafică).

Actele scrise au o deosebită importanță deoarece prin intermediul lor apar, se modifică sau se sting raporturi juridice.Ele atestă fapte și evenimente de mare însemnătate pentru activitatea instituțiilor statului și a celor private, precum și pentru apărarea drepturilor legale ale cetățenilor.

Deși societatea noastră prin organele statului și prin intermediul opiniei publice-ia măsuri corespunzătoare împotriva contrafacerii actelor, totuși asemenea fapte nu numai că se comit, ci cunosc o amplificare continuă și sunt săvârșite de o paletă foarte diversă de autori- de la persoane izolate la grupuri bine organizate.

Importanța și rolul deosebit al documentelor în diferite domenii ale administrației statului, viața publică și privată fac ca acestea să fie apărate prin mijloace de drept, și anume Dreptul penal al României.

Documentele falsificate sunt întrebuințate de autorii lor la săvârșirea celor mai variate infracțiuni, care tulbură activitatea normală a unor instituții, pricinuiesc daune atât statului cât și persoanelor juridice ori fizice.

Juriști români au definit expertiza ca o “cercetare care constă în diferite operații specifice fiecărei specialități sau o operație încredințată anumitor persoane care, pe baza cunoștințelor speciale, pot preciza personal asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza”.

Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce cunoștință organelor judiciare, opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activități de cercetare concretă a cazului și a aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente, desemnate de lege sau de organele judiciare.

Odată cu spectaculoasele progrese ale științelor exacte, mai ales ale fizicii și chimiei, s-a lărgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor. Totuși trebuie observat că aplicarea creatoare a procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercusiuni însemnate numai în ce privește cercetarea actelor sub aspect tehnic (analiza de hârtie, cerneală, pastă, tuși etc.). În schimb examinările de ordin grafic, adică studierea caracteristicilor scrisului în vederea identificării autorului nu au evoluat fundamental, depinzând încă în mare măsură de talentul și experiența personală a expertului.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC AL IDENTIFICĂRII PERSOANEI DUPĂ SCRIS

Scrisul este reprezentarea grafică a sunetelor și cuvintelor dintr-o limbă, ca rezultat al acțiunii nervoase și musculare a omului, concretizata într-un complex de mișcări și deprinderi dobândite.

La baza executării scrisului stau o serie de legături nervoase produse în contex, asociate cu mișcările mâinii, care prin intermediul unui instrument scriptural înscrie semnele grafice. Prin exerciții repetate, cu timpul se formează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor reacții stabile cu caracter unitar ce devin în final automatisme.

Principalele mișcări ale scrierii sunt flexiunea, extensiunea, abducția și aducția. Flexiunea și extensiunea se execută în plan vertical și constau în aducerea instrumentului scriptural de sus în jos și ducerea lui de jos în sus, prin strângerea, respectiv destinderea degetelor, pe când abducția și aducția se desfășoară în plan orizontal, prin deplasarea mâinii de la stânga spre dreapta și invers, ceea ce înseamnă o îndepărtare și apropiere de la și spre centru. Prin combinarea acestor patru mișcări de bază se realizează trasee complexe, de formă concavă, convexă, trăsături oblice, arcadate, ovale, circulare etc.

În faza de formare a scrisului aceste mișcări sunt puternic controlate, scriptorul concentrându-se asupra elementelor de detaliu, acțiune care scade pe măsură ce , datorită exercițiilor, se ajunge la desprinderea mâinii de a reda literele și legăturile dintre ele.

Pe timpul formării stereotipului dinamic, controlul conștient al executării scrierii scade, fără a dispare cu totul, chiar dacă are un caracter subconștient (este cazul retușurilor făcute pentru o mai bună valabilitate a literelor).

Fenomenul stiințific al identificării persoanei după scris îl constituie cele două proprietăți principale ale acestuia: individualitatea și stabilitatea.

Individualitatea scrisului se exprimă în particularitățile caracteristicilor de ansamblu și a celor de detaliu, cu accent pe construcția literelor și a legăturilor dintre ele. După numeroase exerciții, semnele grafice nu mai sunt imitate, ci memorate, iar materializarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de modelul inițial. Pe măsura însușirii deprinderilor grafotehnice, atenția elevului se deplasează spre conținutul textului, apar noi forme de construcție a literelor, precum și diferite forme de îmbinare, cât mai comode de executat, în virtutea legii efortului minim.

Factorul principal care determină individualitatea scrisului îl constituie modul complex de deprindere și elaborare al acestuia, influențat de particularitățile individuale ale tipului de activitate nervoasă a fiecărei persoane; nu trebuie însă neglijate metoda de predare a scrisului și modelul caligrafic oferit elevului spre învățare. Individualitatea scrisului este foarte precoce, și în acest stadiu se traduce prin modul diferit de trasare a semnelor grafice izolate.

Individualitatea se accentuează pe masură ce scrisul este folosit în diferite activități, o dată cu evoluția lui căpătând caracteristici proprii fiecărei persoane; chiar dacă unele grafisme sunt redate asemănător, combinația și legarea lor este irepetabilă.

Stabilitatea scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că o dată instaurate în grafismul unei persoane, caracteristicile generale și majoritatea caracteristicilor individuale rămân constante toată viața. Explicația științifică este la ordin fiziologic, întrucât deprinderea, ca succesiune stereotipizată a legăturilor temporare, constituie un sistem ireversibil, dirijat în sens unic

Această stabilitate nu este însă absolută, ci relativă, scrisul suferind modificări, de obicei fără repercursiuni notabile asupra posibilităților de identificare a scriptorului. Modificările nu trebuie confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la persoane cu disponibilități grafice mari, manifestată în capacitatea acestora de a putea executa voit mai multe variante de scris.

Identificarea după scrisul de mână se bazează pe existența unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul activității nervoase de la nivelul scoarței cerebrale. Aceste caracteristici, după cum se subliniază în literatura de specialitate, reflectă o proprietate fundamentală a scrisului și anume individualitatea sa.

Principalii factori ce concură la reliefarea individualității scrisului prin caracteristicile sale sunt forța, echilibrul și mobilitatea proceselor nervoase superioare, cărora este posibil să li se adaoge și alți factori externi, în primul rând condițiile concrete de scriere. Această proprietate se conturează cu precnanță pe mesura evoluției scrisului, ca și odată cu desăvârșirea pregătirii intelectuale.

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze ale modificărilor survenite în scrisul unei persoane sunt în esență următoarele:

necesitatea scrierii rapide, întâlnită frecvent la studenți, precum și în exercitarea anumitor profesii, exemplul cel mai elocvent fiind cel al medicilor:

stările patologice, dintre care bolile cronice și în deosebi bolile mintale, generează alterări grave ale scrisului, mergând până la paragrafie sau agrafie, paragrafia constând din tendința persoanei de a folosi la nesfârșit snumite litere sau cuvinte, iar agrafia reprezentând pierderea deprinderii de a scrie.

conducerea mâinii de către o altă persoană, ce se poate reduce fie numai la un simplu ajutor (mâna ajutată) fie în scrisul efectiv cu altă mână (mâna inertă), situație întâlnită frecvent în practica judiciară la scrierea u onor testamente de către bolnavi, grav bolnavi, muribunzi, în cazul răpirii de persoane etc.;

stările de intoxicație cu alcool, cu diverse substanțe tranchilizante sau stupefiante, cu sustanțe otrăvitoare, inclusiv cu diverse medicamente;

existența unor condiții impropii de scris, cum ar fi, de exemplu, suportul instabil sau cu suprafață neregulată pe care se scrie, poziția incomodă a scriptorului, ori scrisului în picioare, în condiții de frig etc..

Modificările produse de aceste cauze se reflectă în nesiguranța trăsăturilor, în direcția neregulată a rândurilor, întreruperi frecvente ale traseului, deformări ale gramelor și uneori, în alterări grave ale scrisului, care poate căpăta un aspect haotic, total dezorganizat, ajungându-se finalmente la ceea ce este denumit agrafie.

Modificările posibile ale scrisului trebuie avute în vedere atunci când se procedează la examinarea comparativă a unui document în litigiu și probele de comparație, fiind necesare ca acestea din urmă să fie prelevate în condiții similare sau apropiate scrisului litigios. Se recomandă ca alături de probele de scris prelevate special pentru efectuarea expertizei, să fie puse la dispoziție și documente scrise de cel în cauză anterior acestui moment pe cât posibil din perioada redactării documentului în litigiu.

Aceste materiale de comparație sunt necesare atât pentru stabilirea și explicarea unor modificări ale scrisului datorate motivelor enumerate anterior, dar mai ales pentru stabilirea tendinței de deghizare a scrisului.

CAPITOLUL III

EXAMINAREA COMPARATIVĂ

Pentru a stabili dacă o persoană este autorul grafic al uni scris se procedează la examinarea comparativă a acestuia și a acelui model de comparație pus la dispoziție.

Mai întâi se procedează însă la o ezaminare separată a documentelor, în scopul stabilirii caracteristicilor identificatoare. În acest scop, sop specialistul sau expertul trebuie să cunoască condițiile în care a fost întocmit documentul în litigiu și să se edifice dacă scriptele model de comparație au fost prelevate în condiții asemănătoare. De exemplu, o probă de scris luată unei persoane în stare de ebrietate poate să difere de scrisul firesc al acestuia, cum la fel pot interveni modificări dacă poziția scriptorulu va fi alta decât cea din momentul scrierii actului în litigiu. La fel de importante sunt și împrejurările privitoare la suportul de scris: una și aceeași persoană poate să semneze în mod diferit pe o recipisă poștală, unde spațiul este foarte limitat față de semnătura sa obișnuită.

De aceea, condițiile în care sunt obișnuite modele de comparație au o importanță deosebită pentru întregul proces de identificare. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea deghizării probelor de scris și semnături, fapt ce face necesară solicitarea de modele de comparație anterioare datării prealabile a documentului în litigiu.

Examinarea comparativă are ca scop stabilirea asemănărilor și deosebirilor dintre scrisul în litigiu și cel model de comparație, având două etape; examinarea caracteristicilor generale și apoi a celor individuale.

SECȚIUNEA I: CARACTERISTICI GENERALE.

Prin caracteristici generale se înțeleg acele calități ale scrisului ce determină aspectul general al acestuia, care luat separat se pot întâlni în scrisul mai multor persoane.

Stabilirea corectă a caracteristicilor generale ale unui scris echivalează cu o definare a acestuia, ceea ce este extrem de important pentru selectarea scrisurilor model de comparație, atunci când sunt bănuite de comiterea unei infracțiuni mai multe persoane.

Caracteristicile generale au următoarea tipologie:

caracteristici ale limbajului, prin care se stabilesc gradul de cultură, cunoștințele într-o anumită specialitate, vocabularul folosit, cunoașterea regulilor de ortografie;

caracteristici ale configurației, care se referă la particilaritățile amplasării textului, avându-se în vedere existența sau lipsa unor imagini și alineate, mărimea intervalelor dintre rânduri, spațiul existent între cuvinte, orientarea rândurilor în raport cu orizontala suportului, forma liniei rândurilor;

caracteristici ale formei, care reflectă gradul de automatizare a mișcării, concretizat în gradul de evoluție, arcuirea, simplitatea, naturalețea, claritatea și forma ductelor;

caracteristici ale mișcării, care se referă la dimensiunea, presiunea, direcția, viteza și continuitatea scrisului.

Practic, la multe scrisuri în litigiu nu se pot stabili toate aceste caracteristici generale, sau ele nu sunt edificatoare. De exemplu, atunci când se completează rubricile unui formular, nu ne mai putem referi la gradul de cultură, vocabular, alineate; când locul de completare ste limitat nu mai sunt relevante intervalele dintre rânduri și spațiul dintre cuvinte, dimensiunea literelor, iar când fila este liniată, nu se mai iau în considerație orientarea și forma rândurilor.

De cele mai multe ori nici presiunea nu este relevantă, ea fiind influențată de instrumentul scriptural, de suportul pe care a fost așezată hârtia, de numărul de exemplare și de poziția scriptorului.

Deoarece în cele mai multe cazuri scrisul în litigiu este redus cantitativ și executat pe formulare (chitanțe, file C.E.C., facturi etc.) în practica Laboratorului de expertiză al Institutului de criminalistică, sunt analizate deobicei următoarele caracteristici generale:

Evoluția scrisului reprezintă nivelul de însușire a tehnicii scrisului, caracterizată de capacitatea de a scrie în ritm rapid, prin mișcări coordonate și stabile, putând fi coroborate și cu gradul de cultură, vocabular, ortografie și claritate.

După gradul de evoluție, scrisurile se împart în:

scrisuri evoluate;

scrisuri cu evoluție medie;

scrisuri slab evoluate;

scrisuri rudimentare.

Scrisurile evoluate se caracterizează printr-un grad mare de automatism, ritm rapid, stilizarea sau redarea originală a unor litere și legarea arcadată a acestora, ovale dedublate inferior și ducte ghirlandate.

La cele slab evoluate coordonarea mișcării este necorespunzătoare, automatizarea gesturilor grafice este redusă, viteza mică, literele sunt redate după modelul caligrafic, cu modificări individuale mici, iar textele sunt greu lizibile. În cazul înscrisurilor rudimentare, aceste elemente se accentuează, mișcările sunt nesigure, traseele tremurate, lipsesc litere din cuvinte.

Scrierile cu evoluție medie au caracteristici situate între cele ale scrisurilor evoluate și este slab evoluate, viteza este mediană, textul lizibil, ca rezultat al dobândirii corespunzătoare a deprinderii de a scrie.

În aprecierea evoluției scrisului nu trebuie să fim influențați numai de gradul de lizibilitate; persoana care în procesul de pregătire sau ca urmare a profesiei au fost nevoite să scrie rapid, și-a format un sistem propriu de scriere, cu redare simbolică a unor grafisme sau grupuri de litere, folosind prescurtări ale unor termeni de specialitate etc.

Aspectul general.

În cadrul aspectului general se analizează tipul litrelor. Din acest punct de vedere scrisurile se împart în:

scrisuri caligrafice;

scrisuri tipografice;

scrisuri cursive.

În primul caz scrisul este compus din litere executate după modelul caligrafic, cu particularități ale atacului și formei grafismelor.

Scrisurile tipografice (sau tehnice) sunt compuse din litere ce au la bază acest model, redate fidel sau stilizat, de obicei fără legături între ele.

În scrisurile cursive predomină literele redate după modelul caligrafic, între care sunt intercalate unele care imită modelul tipografic, de obicei minusculele “a”, “b”, “r” și “s”.

Evoluția scrisurilor tipografice și cursive este în general mare sau medie, cele slab evoluate ori rudimentare neavând un astfel de aspect general.

Forma scrisului.

După formă scrisurile se împart în:

scrisuri rotunde;

scrisuri unghiulare;

scrisuri comprimate (pe orizontală sau verticală).

În aprecierea primelor două categorii se are în vedere forma ductelor minusculelor “m” și “n”. Dacă acestea sunt redate printr-o mișcare semicirculară și au un aspect arcadat sau ghirlandat, scrisul are formă rotundă.

În cazul când ductele respective sunt formate din trasee liniare, cu unghiuri superioare, scrisul este catalogat ca unghiular. La aprecierea formei se vor avea în vedere și alte minuscule, precum și legăturile dintre ele –concave în cazul scrisurilor rotunde, semiunghiulare în cazul celor unghiulare.

Când unghiularea nu este pronunțată, scrisul poate fi catalogat ca semiunghiular.

Scrisurile comprimate pe orizontală au garmele cu aspect dezlânat, mai mult late decât înalte, iar ovalele tasate. Cele comprimate pe verticală au gramele înghesuite și ovalele foarte strânse, înguste.

Aspectul de comprimare trebuie să constituie o abatre de la modelul caligrafic, lungimea cuvintelor să fie mai mare, respectiv mai mică decât cea normală.

Dimensiunea scrisului.

La examinarea scrisului din punct de vedere al dimensiunii se iau în considerație proporționalitatea dintre minuscule și depasante, raportul dintre minuscule și majuscule, precum și proporționalitatea dintre înălțimea literelor ce compun un cuvânt.

Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:

mici –sub 2 mm;

mijlocii –între 2 și 4 mm;

mari –peste 4 mm.

Înălțimea, în special, este o caracteristică generală ușor de schimbat și de aceea mai puțin valoroasă în procesul de identificare al autorului. Dia această cauză modificarea ei este frecvent utilizată pentru deghizarea scrusurilor, dar fără repercursiuni grave, întrucât celelalte caracteristici, inclusiv cele speciale, nu sunt alterate.

Dacă înălțimea literelor poate fi modificată deliberat fără prea mare dificultate, ceea ce nu cunosc de obicei anonimografii este faptul că unul dintre aspectele dimensiunii, și anume proporționalitatea, adică raportul dintre înălțimile literelor depasante și nedepasante, nu se schimbă.

Din acest punct de vedere se cunosc, ca extreme, scrisuri supraînălțate și scrisuri subînălțate. Cele din prima categorie se caracterizează prin mărirea exagerată a majasculelor, alungirea depasantelor superioare (minusculele l, h, t, etc.) ca și a depasantelor inferioare (minusculele p, j, g, etc.), dilatarea buclelor, prelungirea trăsăturilor finale, uneori plasarea barei minusculei t deasupra corpului principal al literei. În scrisurile subînălțate, dimpotrivă, trăsăturile ce depășesc în sus și în jos înălțimea medie sunt foarte scurte, iar în locul majusculelor se folosesc adeseori minuscule, mai ales la semnături.

Înclinația scrisului.

Din acest punct de vedere scrisurile pot fi:

înclinate spre dreapta;

verticale;

înclinate spre stânga;

scrisuri cu înclinație variabilă.

Cele mai multe scrisuri sunt înclinate spre dreapta, aspect dat de direcția ductelor și deplasantelor. Trebuie apreciată constanța înclinației, deoarece sunt situații când unele persoane încearcă să-și deghizeze scrisul prin schimbarea înclinației acestuia.

Caracteristic la scrisurile cu înclinație naturală spre stânga este forma descendentă a barării minusculelor “t” și “f”, subdimensionarea bastoanelor minusculelor “a” și “ă” și supradimensionarea ochiului minusculei “o”.

Scrisul cu înclinație normală (spre dreapta) are axele longitudinale înclinate spre dreapta sub un unghi ce variază de la 45 la 90 .

Scrisul vertical are axele literelor aproape perpendiculare pe linia de bază (85-95 ).

Scrisul în evantai prezintă atât litere răsturnate , cât și litere care au axa verticală sau înclinată normal în cadrul aceluiași cuvânt. Această caracteristică este rar întâlnită, astfel încât la scrisurile naturale (spontane) ea are o valoare de identificare mare.

Presiunea scrisului sau apăsarea, pusă în evidență în principal de grosimea trăsăturilor și, eventual, de urmele de adâncime din stratul hârtiei, este susceptibilă de diverse intensități. Ea este mare în cadrul scrisorilor lente, mai ales la cele de evoluție inferioară, datorită alunecării încetinite a vârfului instrumentului scriptural pe foaia de hârtie și poziția de sprijinire a mâinii. La scrisurile rapide presiunea este mai mică, fiiund uneori atât de redusă, încât vârful de abia atinge suprafața actului sau abia “sare “ pe alocuri, situație în care trăsătura respectivă este imprimată doar la început sau la sfârșit.

Determinarea naturii spațiului alb dintre aceste două extreme este importantă, pentru a nu se produce confuzie cu întreruperile apărute ca rezultat al unei operații de fals.

Presiunea scrisului este considerată de majoritatea specialiștilor drept una dintre cele mai caracteristice dominante grafice, reflectând, ca și viteza, debitul energetografic al unei persoane.

Gradul de apăsare este determinat de intensitatea tonusului muscular propriu unui anumit scriptar, de contracția mușchilor mâinii și degetelor care, la rândul lor, sunt reglați de către debitul nervos. În consecință, nu se poate pune semn de egalitate între presiune sau valoarea efortului grafic și forța fizică; există oameni puternici care au un scris ușor, după cum alții, cu o construcție organică slabă, scriu foarte apăsat.

Continuitatea scrisului.

După gradul de legare a literelor cuvintelor, scrisurile se împart în:

legate (de continuitate mare);

fragmentate (continuitate medie);

tocate (continuitate mică).

În cazul scrisurilor legate sunt executate dintr-o singură depunere a instrumentului scriptural 5-6 litere, iar a celor fragmentate 3-4 litere. La srisurile tocate, fiecare literă este executată separat, sau sunt legate câte 2-3 litere.

Pentru a exemplifica caracteristicile generale prezentate, ilustrăm și descriem în continuare scrisurile prelevate de la 6 persoane:

–Scris evoluat, cu aspect general cursiv (1), formă rotundă (2), cu tendință de ovalizare orizontală (3), dimensiune medie, înclinație spre stânga și contiunitate mică.

-Scris mediu evoluat, cu aspect general cursiv (1), formă rotundă, dimensiune medie, înclinație spre dreapta și continuitate variabilă: medie (ex. cuvântul “dauna”), mare (pentru, avutului) și mică (condamnat).

-Scris cu evoluție medie, aspect general caligrafic, formă semiunghiulară (1), dimensiune mare, înclinație spre dreapta și continuitate medie.

-Scris cu evoluție medie, aspect general tipografic, formă rotundă, dimensiune medie, înclinație spre dreapta, tocat din punct de vedere al continuității.

-Scris slab evoluat, cu aspect general caligrafic, formă unghiulară, dimensiune medie, înclinație accentuată spre dreapta și continuitate mică.

-Scris rudimentar, cu aspect general caligrafic, formă unghiulară,dimensiune medie și continuitate mică.

Facem precizarea că deosebirile dintre caracteristicile generale pot fi folosite pentru concluzii cert negative numai când se vor constata deosebiri și între caracteristicile individuale, dar asemănările elmentelor generale pot fi puse și pe seama posibilității imitării scrisului, mai ales când avem cunoștință că manuscrisul s-a executat în condiții neobișnuite.

Aprecierea asemănărilor și deosebirilor este un moment extrem de complicat și de mare răspundere în expertiza grafică. La baza concluziilor vor sta atât asemănările, cât și deosebirile, în ansamblul lor și nu ale unor caracteristici izolate. Specialistul trebuie să constate existența și cauza fiecărei asemănări sau diferențieri și să le explice argumentat.

SECȚIUNEA A II-A: CARACTERISTICI INDIVIDUALE.

Caracteristicile individuale ale scrisului sunt acele particularități care sunt condiționate de deprinderile tehnice specifice unei anumite persoane și care se manifestă în mod pregnant și constant în construcția semnelor grafice. Ele sunt proprii diferitelor sume și elementelor acestora, sau combinațiilor câtorva semne.

Manifestarea caracteristicilor individuale este constatată la detaliile literar și legăturile dintre ele, modificarea intenționată fiind dificilă, uneori chiar imposibilă. Este mai ușor să se modifice un element general, ca de pildă scrierea textului înclinat spre stânga, decât unul special. De aceea, caracteristicile generale (elemente speciale) are o importanță decisivă în identificare.

Pentru a efectua un examen comparativ între un scris în litigiu și unul model de comparație în privinîa caracteristicilor individuale, trebuie studiată fiecare literă și construcție a ei, varietatea semnelor grafice în raport cu plasamentul în cuvânt (aceeași literă poate avea construcție diferită în raport cu minuscula precedentă; de exemplu minuscula “I” poate fi redată sub trei forme diferite, dacă este plasată la începutul cuvântului, urmează după o literă cu baston, sau după una cu semn diacritic).

Literele sunt semne grafice în alfabetul unei limbi, corespunzând în general fiecare unui sunet, prezentând construcții diferite, formate din trăsături diferite ce se deosebesc după formă și palsament.

Trăsăturile unei litere pot fi compuse din:

grame –părți componente de sine stătătoare ale unei litere, ce se execută dintr-o singură trăsătură;

ducte –trasee grafice care unesc două litere;

trasee –anexe de completare ale unei litere: barări, linii de atac, semne diacritice, sedile.

După forma generală, natura traseelor suplimentare și după numărul gramelor e le compun, literele pot fi clasificate astfel:

litere cu ovale (a, d, g, o, q, O, Q,);

litere cu trasee semicirculare (c, e, s, x, B, D, E, G, P, R);

litere cu depasante (b, d, f, g, h, j, l, p, t, y, q);

litere cu podiș (r, z);

litere cu barări (f, t, x, z, A, F, H);

litere cu semne diacritice (ă, â, i, î, j);

litere cu sedilă (ș, ț, Q);

litere cu baston (a, d);

litere cu ducte (m, n, u, h, p, y);

litere cu ogramă (b, c, e, f, i, j, l, r, s, t, v, z);

litere cu două grame (a, d, g, h, n, p, u);

litere cu trei sau mai multe grame (m, w).

1 –semicerc;

2 –podiș;

3 –semn diacritic;

4 –ducte;

5 –oval;

6 –depasantă;

7 –barare.

Legătura între litere se realizează cu ajutorul ductelor care în funcție de literele ce se leagă au forme liniare, unghiulare, arcuite, sinuoase, etc..

Specific unor litere majuscule este forma părților superioare, în formă de spirală, semicerc sau traseu sinuos, denumite volute (B, D, F, J, P, R, T).

Construcția literelor trebuie să corespundă modelului caligrafic oficial, de aceea foarte importante sunt abaterile de la acest model.

Evident că aceste abateri de la modelul caligrafic a executării literelor urmare a particularităților deprinderii de a scrie a unei persoane, manifestată în întreaga construcție sau numai la anumite trăsături.

Ținând cont de părțile componente ale literelor, de clasificarea acestora după formă, natura și felul elementelor de construcție vom descrie particularitățile ce se pot întâlni la semnele grafice și care individualizează trăsătura respectivă, având în vedere atacul, trăsătura propriu-zisă și finalul.

Linia de atac conține un traseu anexă de completare a unei litere, plasat înaintea primei grame, întâlnindu-se la minusculele a, c, d, e g, i, o, t, u, y, q. Celelalte litere nu au linie de atac, aceasta confundându-se cu trăsătura de început.

Liniile de atac pot fi clasificare după mai multe criterii:

după dimensiune: mică, normală, mare;

după formă: dreaptă, concavă, convexă, trenată, anormală;

după plasament: sub linia de bază, normală, supraînălțată;

după finalizare și legare de corpul literei: legată, distantă, buclată, secantă, inferioară, mediană, superioară.

1 –dreaptă, subdimensionată, atac pe linia de bază a scrisului, legătură mediană;

2 –mare, atac sub linia de bază, legătură inferioară;

3 –convexă, legătură superioară;

4 –concavă;

5 –trenată;

6 –distanțată;

7 –secantă;

8 –buclată.

Gramele literelor în raport de atac, închiderea ovalelor, forma și dirijarea bastonului pot fi executate diferit:

1. –cu atac inferior;

2 –median;

3 –superior;

4 –cu atac inferior ovalului;

5 –final interior ovalului;

6 –cu oval deschis;

7 –cu baston secant;

8 –cu baston depărtat.

Depasantele pot fi liniare, dedublate ori buclate.

Barările pot fi liniare, concave sau convexe, din punct de vedere al formei și superioare, mediane și inferioare ca plasament (Fig. nr. 10).

Se are, deasemenea, în vedere și plasamentrul barării în raport cu depasanta pe orizontală, aceasta fiind deplasată spre stânga, spre dreapta sau simetrică.

1 –depasantă liniară;

2 –depasantă dedublată;

3 –depasantă buclată;

4 –barare convexă, superioară, plasată spre stânga;

5 –barare liniară, mediană plasată spre dreapta;

6 –barare concavă, inferioară, plasată simetric.

Există variabilități în redarea semnelor diacritice (punctiforme, liniare, unghiulare, rotunjite etc.) și a plasamentului acestora față de litera respectivă (deasupra, spre stânga, spre dreapta, supraînălțat etc.).

În continuare vom prezenta câteva caracteristici individuale ale unor scrisuri:

1 –depasantă liniară;

2 –gramă arcadată;

3 –grame unghiulare;

4 –depasantă buclată;

5 –barare cu atac în croșet, plasată spre stânga;

6 –grame dedublate;

7 –podiș concav;

8 –depasantă buclată depărtată de oval;

9 –oval buclat, cu final interior;

10 –oval cu atac interior.

1 –grame inegale;

2 –construcție atipică;

3– semicerc închis, semiunghiular;

4 –grame dedublate, legate inferior;

5 –atac supraînălțat;

6 –final amputat;

7 –oval comprimat;

8 –baston trenat;

9–barare concavă, plasată

spre dreapta.

1 –oval amplu, cu atac inferior dreapta;

2 –linie de atac buclată;

3 –grame buclate;

4 –semn diacritic liniar supraînălțat, plasat spre dreapta;

5 –semn diacritic semiunghiular;

6 –barare liniară;

7 –baston buclat.

1 –ochi virtual;

2 –final unghiular;

3 –grame unghiulape;

4 –oval dedublat inferior;

5 –barare superioară, plasată spre stânga;

6 –semn diacritic circular;

7 –construcție atipică;

8 –oval cu final interior;

9 –podiș descendent și ochi virtual.

Falsul prin adăugare de text.

Aspecte privind cercetarea falsului prin suprapunere sau adăugire

Falsul prin adăugare de text este un fals parțial și se realizează în genere în două moduri: falsificatorul fie că recurge la modificarea unei cifre sau litere, fie că intercalează un text, o literă sau o semnătură în locurile rămase libere ori în continuarea scrisului inițial. Astfel, unele litere se pretează foarte ușor la modificări, cum ar fi ; “0” în “9” sau “6” în “8”, etc..

Scopul autorului este clar de cele mai multe ori. Câteva zerouri în spatele unei cifre mărește considerabil valoarea inițială trecută într-un înscris.

În numeroase cazuri însă, falsul prin adăugire de text nu se referă numai la modificarea de cifre sau litere, falsificatorul recurgând la intercalarea mai multor cuvinte, uneori rânduri în spațiile libere de pe document sau în locurile pregătite prin răzuire ori altă metodă de îndepărtare de înscris.

Dificultatea întâmpinată de autor în cazul falsului prin adăugire de text este aceea de a folosi un spațiu existent pe document care nu se află sub controlul său. Astfel, în examinarea locului suspect, specialistul se va ghida după criteriul de încadrare logică a unor cuvinte în cuprinsul întregului text și după felul de desfășurare și ordonare a scrisului.

La un scris adăugat ulterior vor fi inevitabile îngrămădirile de litere, prescurtările neobișnuite de cuvinte, sau o desfășurare exagerat de largă, pentru acoperirea spațiilor libere. Rândurile pot fi orientate deosebit. De asemenea, falsificatorul oricât s-ar strădui nu va putea imita în mod perfect scrisul din restul textului. Existența unui alt grafism, deosebit de restul textului, este pentru specialist o dovadă a falsificării prin adăugire de text.

Acest tip de fals, uneori poate fi executat de însăși persoana care a redactat actul original. O acțiune deosebită trebuie acordată de către expert compoziției cernelurilor care au fost folosite, întretăierilor trăsăturilor de cerneală, vechimea acestora etc..

În general, în momentul conceperii unui document, foaia de hârtie nu este pliată. Uneori, după pliere, când falsificatorul iteresează rânduri sau cuvinte în spațiile rămase libere, acest fapt poate permite uneori specialistului să descopere falsul după anumite criterii.

În momentul plierii documentului după ce acesta a fost scris, locul unde traseul de creion sau cerneală s-a întâlnit cu linia de pliere, nu suferă modificări deosebite. Însă când peste sută va trece o linie de cerneală, se va observa cu lupa ori cu microscopul că în locul de încrucișare cerneala s-a prelins în afara traseului scriptural, în cuta hârtiei. Această extindere se datorează perturbării substratului hârtiei și slăbirii unor fibre datorită plierii.

Atunci când se va folosi creionul nu se va observa vreo prelungire a liniei în cută, însă în unele cazuri linia își va pierde netezimea la intersecția cu cuta.

Deseori se va putea observa o săritură a vârfului de creion peste cută. Însă dacă nu se observă aceste efecte, nu trebuie să se tragă în mod necesar concluzia că, cuta a fost făcută după scrierea inițială a textului, în special atunci când cuta nu este bine definită și traseul executat nu a fost alimentat cu exces de cerneală.

Pentru a se stabili falsul este necesar să se descopere ordinea în care s-au efectuat trăsăturile de încrucișare. De exemplu, în situația în care s-a stabilit că semnătura de pe un document este executată înainte de completarea documentului, aceasta constituie un indiciu asupra faptului că documentul este fals, având în vedere modalitatea de completare și semnare a documentelor.

Punctele de întretăiere a trăsăturilor unor cerneluri folosite în diferite perioade se pot determina într-o anumită ordine, Pentru demonstrarea relativei vechimi a două scrisuri se indică prin care se determină schimbările repetate care au loc o dată cu trecerea timpului asupra unui traseu după ce acesta s-a uscat. Unele cerneluri devin după uscare mai puțin solubile, astfel încât cantitatea de culoare extrasă prin folosirea unei pelicule de film umedă presată cu gelatină peste porțiunea scrisă poate indica diferența dintre cernelurile folosite la scrierea unui document.

Cernelurile pe bază de fier suferă în timp o serie complexă de schimbări. Cerneala mai întâi se schimbă la culoare, prin oxidare, iar după o perioadă de timp mai mult sau mai puțin îndelungată se prezintă într-o culoare galben-maron.

Cernelurile pe bază de fier conțin de asemenea ioni de clorură și sulfat care, după o perioadă de ani , migrează în hârtia înconjurătoare se pot detecta prin teste chimice. Porțiunile în care au loc aceste procese depind de foarte mulți factori externi, încât aceste teste nu se pot folosi la stabilirea absolută a datei. Pot însă servi la indicarea vechimilor relative a două trăsături făcute cu aceeași cerneală pe același document sau documente identice executate la intervale diferite și păstrate în aceleași condiții.

Documentul asupra căruia există suspiciuni de falsificare va fi examinat în întregime la o lumină corespunzătoare pentru a se putea constata eventualele deosebiri de culoare dintre traseele mai vechi și mai noi, deoarece unul dintre obstacolele care stau în fața falsificatorului pentru intriducerea neobservată a unor trasee noi este dificultatea de a împerechea culorile, de a da traseului fals o tentă de culoare asemănătoare sau identică cu traseele originale.

Există, de obicei, o mică dar apreciabilă diferență între o scriere veche și una nouă, chiar dacă s-a folosit același material pentru scriere (instrument scriptural și cerneală).

Unii falsificatori, pentru a micșora diferențele evidente dintre adăugirile sale și înregistrările inițiale, încearcă să altereze traseele executând o suprascriere totală sau parțială a textului. Acest mod de a ascunde un fals se poate scoate în evidență prin simpla examinare cu lupa a liniei de cerneală, ceea ce face ca falsul să fie stabilit.

Pentru a împerechea culoarea închisă a unei scrieri efectuată cu cerneală albastră sau neabră, falsificatorul se găsește în situația de a face ca, culoarea cernelii folosite pentru adaos să fie mai închisă. Uneori autorul adaugă puțin tuș la cerneala albastră. Tușul nu se amestecă însă omogen cu alt tip de cerneală, amestecul apare puțin noroios și linia de cereală, deși neagră –se poate asimila unei colorații ca a documentului original– ea înnegrindu-se odată cu trecerea timpului. Acest fapt se poate observa ușor la o examinare microscopică.

O altă metodă este aceea de a amesteca în cerneala cu care urmează să se falsifice o cerneală roșie în loc de tuș, colorantul roșu având un efect de ascundere a tentei albastre (care denunță noile înregistrări) deși culoarea obținută nu reișește să corespundă cu negrul unei scrieri mai vechi. Cu trecerea timpului colorantul roșu tinde să se difuzeze în masa hârtiei formându-se o margine roșiatică, îngustă dar vizibilă.

Înregistrările făcute cu creionul, care constau în fragmente de grafit și argilă nu se decolorează și nu-și schimbă culoarea prin trecerea timpului. Dar, când documentul a suferit manipulări repetate înainte ca adausurile să fi fost efectuate se pot observa diferențe. Pirderea semnelor de creion prin încrețirea și difuzarea generală variază în funcție de suprafața hârtiei, tăria creionului folosit și, înainte de toate, de modul în care a fost efectuată frecarea suprafeței de hârtie în timpul manipulării.

Examinând linia scrisă cu microscopul este, uneori, posibil să se determine natura suportului pe care se găsea suprafața documentului atunci când s-au efectuat însemnările.

Dacă această suprafață este de tărie variabilă după cum este cazul lemnului nevopsit, vârful creionului va tinde să se adâncească în hârtie atunci când trece peste zonele mai moi ale suprafeței de lemn și tinde să devină deviat când întâlnește o creastă mai dură în fibră.

Folosirea mai multor metode în stabilirea ordinii scrierii, fiind dificilă atât la cerneală cât și la creion nu s-au putut descoperii criterii generale. Fiecare caz va fi tratat ca un caz individual. Se pot încerca diferite metode dintre care cea mai ingenioasă (provenită din Germania) ar fi folosirea controlată a vibrației ultrasonice pentru a “scutura” materialul ultimei trăsături, lăsând originalul.

Specialistul, pentru a dovedi falsul prin adaos de text, poate folosi și metoda identificării coloranților de cerneală folosiți. Va recurge astfel la efectuarea unei cromatografii sau a unei electroforeze.

În literatura de specialitate se arată că microscopul este mijlocul cel mai eficace pentru cercetarea încrucișărilor de trăsături de cerneală.

Caracteristicile de bază în stabilirea ordinii cronologice a trăsăturilor de cerneală întretăiate, care se pot observa prin microscop, sunt următoarele:

privind prin microscop locul intersecției se observă că liniile marginale ale uneia dintre trăsături, unde concentrația cernelii este mai intensă, prezintă continuitate. Această continuitate arată că trăsătura respectivă este deasupra celeilalte trăsături a cărei continuitate este întreruptă și liniile ei marginale, în locul întretăierii, apar sub “voal”.

Din practică s-a constatat că acest fenomen (continuitatea trăsăturiide deasupra) are loc numai în cazurile când între executarea primei trăsături și a celei care o întretaie a trecut o perioadă de timp relativ mare (câteva zile). Cu alte cuvinte, prima trăsătură, în momentul întretăierii, trebuie să fie complet uscată.

antrenarea mecanică de către trăsătura ulterioară a unor elemente de dimensiune și cantitate microscopică din mateliarul component al trăsăturii anterioare.

În momentul întretăierii, penița, datorită pesiunii ei pe hârtie antrenează particule foarte fine din traseul anterior. Acest lucru se poate observa la microscop, când ordinea trăsăturilor intersectate este cromatic avantajoasă, și anume când traseul de culoare mai închisă a fost executat mai întâi (dacă este invers, trăsătura de culoare închisă acoperî aproape complet particulele antrenate și observarea lor prin microscop nu mai este posibilă).

difuzarea cernelii din trăsătura ulterioară executată în trăsătura anterioară.

Cerneala trăsăturii de deasuprase revarsă în trăsătura de dedesubt numai atunci când întretăierea are loc nu mult după executarea primei trăsături (câteva ore) adică în cazurile când trăsătura inițială încă nu a fost complet uscată.

Falsul prin deghizare este o schimbare deliberată a scrisului, o îndepărtre voită de la scrisul obișnuit, cu scopul de a ascunde identitatea scriptorului.

Datorită caracterului de stereotip dinamic pe care îl au gesturile grafice, în scrisurile deghizate se mențin unele elemente neschimbate din scrisul obișnuit al persoanei respective, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.

Principalele modalități de deghizare a scrisului sunt următoarele: denaturarea caracteristicilor grafice, scrierea cu mâna stângă și scrierea cu litere de tipar.

Denaturarea caracteristicilor grafice vizează alterarea caracteristicilor generale și individuale, dar de cele mai multe ori se reușește modificarea unor caracteristici mai evidente: înclinarea, dimensiunea, legarea și forma literelor, fără a schimba elementele individuale cu valoare mare de identificere. Dificultatea acestui tip de deghizare nu este mare în cazul textelor scurte, dar devine aproape imposibilă la textele ample.

Se apelează uneori la modificarea gradului de evoluție al scrisului, persoanei care posedă un scris cu evoluție superioară crează un scris mediocru, prin imitarea unui scris infantil sau slab evoluat. Cu toate acestea, sunt păstrate modul de închidere al ovalelor, configurația barărilor și a semnelor diacritice.

Modificarea înclinării scrisului este cea mai frecventă metodă de deghizare. Ea este însoțită involuntar și de unele modificări ale caracteristicilor grafice.

Când deghizarea constă în schimbarea înclinării de la dreapta spre stânga, modificările constau în următoarele:

amplasarea atacului și finalului sunt poziționate diferit;

modul de legare a literelor se poate transforma, cum ar fi înlocuirea buclelor printr-un arc;

amplasarea punctelor de intersecție se modifică, în sensul îndepărtării unele de altele;

linia de bază a scrisului are aspectul în “scară”, fiecare cuvânt având linie ascendentă.

Scrierea cu mâna stângă este mai rar folosită, datorită dificultăților cu care este confruntat scriptorul mai ales în lipsa unui antrenament prealabil. Mâna este lipsită de suplețe, nefiind obișnuită cu astfel de mișcări, acestea sunt nesigure, axa literelor este răsturnată iar înclinarea nu este constantă.

În ansamblu, scrisurile executate cu mâna stângă au un aspect neregulat, puternic unghiular, traseele sunt ezitante, se întâlnesc dese întreruperi și reluări, existând tendința de execuție dextrogiră a ovalelor.

Aprecierea caracteristicilor individuale trebuie făcută ținând seama de condițiile specifice de execuție. Vor fi reținute abaterile de la modelul caligrafic care se întâlnesc în scrisul în litigiu și cel de comparație, concluziile de identitate de autor se vor axa pe totalitatea comunității de elemente care formează un complex individualizator.

Scris executat cu mâna stângă.

Un alt aspect al deghizării, deși rar întâlnit, se referă la modificarea propriei semnături prin executarea ei cu mâna stângă. Este lesne de înțeles că în astfel de cazuri vom avea de aface mai curând cu o semnătură total diferențiată de forma ei normal consacrată, caracterul literal va fi uneori întregit, alteori alterat, dar în nici un caz nu vom avea semnături în adevăratul sens al cuvântului, mai ales la persoane cu semnături total diferite sub aspectul literal față de scrierea obișnuită a numelui sau prenumelui.

Semnătură executată cu mâna stângă.

Scrierea cu litere de tipar.

Unele persoane cu intenții culpabile, știind că există posibilitatea ca scrierea lor normală să fie recunoscută, cred că pot scrie fără a se teme de consecințe dacă folosesc scrierea cu caractere de tipar, literele de tipar având caracteristici care se pretează mai bine la desenare datorită liniilor simple în construcție.

Examinând elementele grafice, cum ar fi buclele și finalizarea literelor, specialistul poate găsi unele indicii. Uneori autorul scrierii deghizate de tipar scapă gestul grafic de sub controlul conștient al scrisului, construind litere cu o serie de caracteristici proprii, sau, dacă este vorba de persoane care în mod profesional scriu cu caractere de tipar, își formează automatismele proprii pentru această scriere.

Falsul prin decupare.

În practica expertizei tehnice a documentelor se întâlnesc cazuri de falsificare prin lipirea unor fragmente din alte acte sau constiuirea în întregime a unui act fals, prin fragmente detașate din alte acte. Acest procedeu face parte din categoria falsurilor executate prin transfer și este cunoscut sub denumirea de fals prin decupare, întrucât, de obicei, decuparea constituie prima etapă a operației de fals.

Expertizele privind falsurile prin decupare sunt puțin numeroase. Acestea nu denotă că și în realitate falsurile respective sunt tot atât de puține.Trebuie arătat că sesizarea lor nu este simplă, mai ales pentru persoanele care nu sunt de specialitate. Dificultatea descoperirii lor este favorizată, printre altele, și de faptul că semnele grafice decupate și lipite pe actul în litigiu nu diferă de cele existente deja pe un act.

Procedeul de fals respectiv constă, în majoritatea cazurilor, în ecuparea anumitor fragmente de hârtie dintr-un act, care conține semnele grafice dorite și aplicarea acestor fragmente pe una sau mai multe porțiuni din suprafața documentului fals.

Pentru ca urmele de lipire să se observe cât mai puțin, de cele mai multe ori hârtia sau actul respectiv se mototolește, se pătează sau uneori se rupe parțial. Examinarea cu ochiul liber a cifrelor și literelor ce constituie obiectul acestei operații, nu relevă elemente pregnante ce ar putea să ofere indicii asupra unor operații de contrafacere, ceea ce ar atrage atenția de la prima vedere, ar fi eventualele pete de cerneală din dreptul cifrelor și aspectul mototolit al actului.

Examinând un asemenea act în laborator, specialistul poate constata următoarele:

grosimea mai mare a hârtiei în porțiunea din act unde se află cifrele;

elasticitatea mai redusă a hârtiei în aceeași porțiune;

prezența unor contururi de formă neregulată în jurul cifrelor (repasarea marginală);

un contrast între nuanțele culorii dintre porțiunea de hârtie unde se află cifrele și restul suprafeței hârtiei documentului;

prezența unor granule de creion în porțiunea actului unde se află cifrele.

Un asemenea document, fiind tratat cu vapori de apă se poate observa că se accentuează din ce în ce mai mult relieful contururilor din jurul cifrelor (care se dovedesc a fi contururile unor fragmente de hârtie) și apoi treptat, desprinderea totală a acestora. De cele mai multe ori, după desprinderea fragmentelor de hârtie cu cifrele decupate se constată că în locul în care au fost lipite suprafața hârtiei este răzuită, subțiată, ceea ce denotă că înainte de lipire s-a produs în acel loc o răzuire.

Operațiunea de fals în speță ar cuprinde următoarele etape:

răzuirea cifrelor inițiale ale documentului în litigiu;

decuparea cifrelor de la alte documente;

aplicarea prin lipire, a cifrelor decupate în porțiunile răzuite ale documentului în litigiu;

retușarea cu creion de culoare convenabilă a spațiilor albe rezultate din operațiunile anterioare.

În majoritatea cazurilor, falsurile prin decupare privesc numai anumite porțiuni, fracmente scurte ale actelor contrafăcute. Caracteristic pentru acest gen de fals este faptul că realizarea lui necesită multă abilitate, o minuțiozitate de lucru deosebită și, de asemenea, că la întocmirea unor acte false prin acest procedeu sunt necesare acte originale din care să se decupeze fragmente necesare (bilete pronoexpes, lozuri în plic etc.)

Depistarea falsului respectiv este dificilă în genere, pentru profani; expertul în schimb, dispune de mijloacele tehnico-științifice speciale pentru punerea lui în evidență.

Rezultate bune se obțin la examinarea actului sau documentului especti, suspicios de falsificare prin acest procedeu, la microscopul binocular stereoscopic, prin iluminarea acestuia sub diferite unghiuri de incidență, cât și prin transparență.

De asemenea, examinarea actului la radiații ultraviolete este de natură se releve fluorescenșa deosebită a materialului decupat și a substanței folosite la lipire. Examinarea cu filtre de lumină poate pune în evidență diferența de culoare între porțiunea alterată a actului și suprafața înconjurătoare a hârtiei. Micrometrul poate furniza indicii asupra grosimii hârtiei. În cazul când sunt adăugate sau intercalate numai o cifră sau două, absența perfectei alinieri pe orizontală și verticală poate fi relevată cu ajutorul unei grile de sticlă sau material plastic liniate în ambele sensuri.

Tehnica decupării, a transferării semnelor garfice este adesea folosită de anonimografi, în scopul de a se evita identificarea lor printr-o expertiză grafică în cazul când scrisoarea anonimă este scrisă de mână sau printr-o expertiză tehnică, când textul scrisorii anonime este dactilografiat ori tipărit cu ajutorul unei imprimante de calculator.

În acest sens este necesar capersoanele care mânuiesc mijloace bănești, bunuri materiale, acte sau documente de valoare ori cu regim special să fie avizate asupra posibilității unei asemenea infracțiuni și la ivirea oricărui dubiu asupra autenticității unui act să se adreseze organelor abilitate.

Expertiza urmelor lăsate de instrumente scripturale.

La examinarea vizuală a unui document scris se poate determina clasa din care provine penița folosită. De asemenea, mai trebuie determinate natura sau destinația documentului, culoarea fluidului folosit, compoziția fluidului sau colorantului (cerneală, tuș sau grafit), forma și aspectul textului scris și construcția grafică.

Stilourile pot fi alimentate cu cerneală, având penițe obișnuite din metale prețioase sau inox și vârfuri de iridium cu tuș și vârfuri tubulare de tipul Rotring, Faber-Castell etc., destinate desenului tehnic, dar cu care se poate scrie în mod curent începând de la dimensiunile 0,4 mm. Mai sunt și cele cu vârful fibros (de pâslă, fibre de sticlă etc.) care, după consumul fluidului devin inutilizabile (carioca).

Pixurile cu bilă, în contact cu suportul angrenează pasta (un material vâscos, insolubil în apă, deosebindu-se de celelalte tipuri de cerneluri).

Caracteristicile care fac ca traseele să difere între ele sunt grosimea și intensitatea culorilor. Aspectul în sine al întinderii pastei pe suport se deosebește de la un pix la altul.

Spre deosebire de celelalte materiale de scriere, pasta fiind mai vâscoasă, nu se difuzează în masa hârtiei, iar suprafața suportului, nefiind plană, face ca bila să nu lase culoarea decât pe proeminența acesteia.

Caracteristicile care individualizează urma de creion sunt: culoarea, tăria, gradul de apăsare, forma grafitului și felul suportului.

CAPITOLUL IV

EXAMINAREA SEMNĂTURILOR

Semnătura constituie o varietate a scrisului și reprezintă un semn de atestare ce indică numele și penumele persoanei, certificând o anumită acțiune, activitate, conținutul unui text etc..

Caracterul specific al semnăturii constă în faptul că se execută anumite acte motorii formate sau automatizate, având o anumită individualizare a grafismelor sau traseelor din cuprins. De obicei ea cuprinde numele și penumele titularului, uneori fiind întreprinse și alte trăsături ce o individualizează și mai mult.

Fiecare persoană are propriul său fel de a semna, ceea ce face ca aspectul semnăturii, plasamentul ei pe document, caracteristicile ei să pezinte elemente de individualizare. Dar aceste elemente nu sunt de neschimbat și ele se deosebesc întodeauna ca urmare a variației vitezei de execuție, spațiului afectat, poziției scriptorului și chiar a importanței documentului.

Dacă două semnături se suprapun perfect, cel puțin una din ele este falsă.

Semnătura se formează de obicei atunci când scrisul a ajuns la un anumit grad de evoluție. Când deprinderile și reflexele scrisului lipsesc, semnătura nuse deosebește cu nimic de acesta, fiind redate numele și prenumele. În schimb, evoluția semnăturii este mai rapidă decât cea a scrisului, deoarece ea este constituită din combinații permanente de litere, fiind determinată de frecvența executării.

Necesitatea de a semna frecvent generează dorința scriptorului de a-și construi o semnătură specifică, originală, greu de imitat, fapt ce duce la apariția unor trăsături complicate.

După aspectul general și conținut, semnăturilese împart în trei categorii:

semnături complete;

semnături prescurtate;

semnături indescifrabile.

Fig. nr. 15 Fig. nr 16

Semnăturile complete (literare) conțin grafisme ce alcătuiesc numele unei persoane fără defecțiuni sau altercații fiind ușor vizibile (Fig. nr. 15 și 16).

Fig. 17

Semnăturile prescurtate (semiliterare) redau parțial numele, lipsind unele grafisme din finalul acestuia (Fig. 17).

Fig nr 18

Semnăturile indescifrabile sunt acelea ale căror grafisme sunt deformate (Fig. nr.18).

Semnăturile completate sunt examinate examinate în același mod ca și scrisul, stabilindu-se elementele generale și individuale de asemănare sau deosebire, putând fi folosite pentru comparație și scrisul titularului.

Fig. nr. 19

Semnăturile prescurtate și unele indescifrabile vor fi împărțite în trei zone:

partea incipientă a semnăturii, formată din inițiala numelui (și prenumelui) sau alte trasee neliterare;

partea mediană, formată din literele sau traseele centrale;

partea finală, formată din penultima și ultima literă sau din ultimile trasee ce constituie parafa.

Această împărțire nu poate fi aplicată semnăturilor gen monogramă sau celor compuse din câteva trasee intersectate.

Examinarea comparativă a semnăturilor în litigiu și a celor model de comparație parcurge cele două etape cunoscute: examinarea caracteristicilor generale și apoi a celor individuale.

Caracteristicile generale, se referă la următoarele aspecte:

așezarea (plasamentul) semnăturii pe documente, în situația când pentru aceasta nu este un spațiu special destinat;

sructura semnăturii, determinată de gradul de simplificare sau complicare;

compoziția semnăturii (literară, semiliterară, indescifrabilă, monogramă, mixtă);

gradul de evoluție, respectiv caracterul format, mediu sau neformat al scrisului;

viteza de execuție a trăsăturilor;

dimensiunile grafismelor;

înclinația literelor și a trăsăturilor neliterare;

continuitatea (gradul de coeziune al trăsăturilor grafice).

Caracteristicile individuale constau în următoarele:

plasamentul și forma atacului;

forma legăturilor dintre litere;

atacul și înclinația ovalelor;

plasamentul literelor față de linia de bază;

variabilitatea mărimii literelor;

deformările literelor;

plasamentul sediilor și a semnelor diacritice;

dimensiunea și înclinarea depasantelor;

forma și conținutul parafei.

Parafa este un element foarte important al semnăturii, având o mare stabilitate, constituind un reflex propriu al semnatarului care oferă semnăturii o configurație specifică.

Examenul comparativ poate fi completat și prin metoda grafometrică a lui Edmond Locard, care constă în măsurarea unor particularități cum sunt înălțimea grafismelor, înclinația depasantelor și a altor trăsături și transformarea lor în tabele și grafice. Operațiunea este însoțită prin curbe care reunesc limitele maxime și minime obținute. Tehnica respectivă, după cum arfirma însuși Locard, nu se poate aplica decât în cazul în care se examinează, concomitent, mai multe semnături în litigiu și mai multe semnături model de comparație, nefiind utilizabilă la o singură semnătură.

Aprecierea caracteristicilor generale și individuale trebuie să țină cont și de variabilitatea semnăturii, multe persoane având disponibilitate grafică de a semna în două sau mai multe feluri sau de a schimba partea finală și parafa în raport de importanța documentului semnat în grabă, plictiseală etc..

Semnături model de comparație executate de o singură persoană, care se deosebesc în redarea parafei.

podiș urmat de grame subdimensionate;

grame unghiulare inegale.

O atenție deosebită trebuie acordată semnăturilor suspecte de falsificare prin imitare (liberă ori servilă) sau copiere.

În astfel de cazuri, specialistul trebuie să aibă în vedere caracteristicile care arată încetinirea mișcărilor, nesiguranța traseelor, prezența unor staționări ale instrumentului scriptural, a reluărilor etc..

Identificarea autorului semnăturilor false.

În expertiza criminalistică a scrisului stabilirea persoanei care a executat una sau mai multe semnături false prezintă o deosebită importanță pentru deplina lămurire a situațiilor de fapt rezultând din înscrisurile al căror conținut este certificat prin semnătură. De altfel, practica de expertiză arată că această problemă formează frecvent obiectul expertizelor grafice solicitate de organele de urmărire penală sau de judecată.

Întrucât nu este lipsită de dificultăți atunci când se cere a fi rezolvată în cazurile concrete venite spre expertizare, consider utilă prezentarea câtorva aspecte legate de această chestiune.

Expertiza semnăturilor, ca și oricare alt gen de examinare criminalistică, începe prin cercetarea prealabilă a întregului material supus expertizei și continuă cu studierea separată a caracteristicilor de identificare ale semnăturii sau ale semnăturilor incrimnate și ale semnăturilor și scrisurilor aparținând persoanei bănuite (examinarea analitică), după care aceste caracteristici se compară și, în final, se procedează la aprecierea asemănărilor și deosebirilor constatate.

Atunci când expertului i se pun la dispoziție materialele de comparație provenind de la mai multe persoane, inclusiv de la titularul respectiv, se procedează la efectuarea expertizei într-o anumită ordine metodică.

În primul rând se urmărește să se stabilească dacă semnătura în litigiu aparținând titularului respectiv, adică persoanei pe numele sau în numele căreia este executată și, în situația în care se ajunge la concluzia că semnătura este falsă, se trece la compararea cu scrisul persoanei bănuite în vederea identificării autorului.

Această succesiune a cercetării este normală și nu contrazice cu nimic etapele de efectuare a oricărei expertize criminalistice.

Este logic ca prima persoană bănuită a fi autorul semnării să fie chiar titularul respectiv, căci o semnătură are un rol de certificare și până la dovada contrarie se presupune că este autentică. Numai după ce se stabilește că ea nu aparține titularului respectiv urmează să se examineze scrisurile altor persoane bănuite în cauză în vederea identificării autorului.

Este însă de observat că această ordine de cercetare nu este aplicabilă în toate cazurile și nici obligatorie. Astfel, lipsește prima etapă atunci când titularul semnăturii nu există, este fictiv, fapt ce trebuie stabilit cu precizie de cel care solicită efectuarea expertizei, identificarea autorului urmând să se facă din cercul persoanelor bănuite.

De asemenea, se va putea trece direct la stabilirea autorului și atunci când nu se pot procura semnături de comparație provenind de la titularul respectiv, de exemplu când acesta este plecat în străinătate și nu se găsesc semnături de la el. Într-adevăr, pe baza stabilirii caracteristicilor individuale ale semnăturii incriminate și ale scrisurilor de comparație aparținând persoanelor bănuite și prin examinarea lor comparativă se poate trage o concluzie cu privire la autor, fie pozitivă prin identificarea acestuia, fie negativă prin excluderea persoanelor respective, bineînțeles, cu excepția cazurilor în care caracteristicile relevate sunt insuficiente.

Unii sunt de părere că existența semnăturilor de comparație aparținând persoanei pe numele căreia este executată semnătura în litigiu este indispensabilă și că este greșit să se procedeze la identificarea autorului înainte de a se stabili autenticitatea. Respectarea celor două etape de cercetare, atunci când există posibilitatea procurării semnăturilor de comparație aparținând în mod cert titularului semnăturii de expertizat, este indispensabilă.

Pe de altă parte, expertiza semnăturilor cunoaște și situații când poate să lipsească etapa a doua, și anume cea a identificării autorului din cercul de persoane bănuite. Astfel, când se ajunge la concluzia că semnătura în discuție aparține realmente persoanei pe numele căreia este executată, deci este autentică, examinarea celorlalte scrisuri de comparație apare ca inutilă.

Stabilirea autorului semnăturilor false în astfel de cazuri se rezolvă mai mult în cadrul proceselor penale pornite ca urmare a înscrierii în fals de către partea interesată.

După cum se cunoaște, falsificarea semnăturilor poate avea loc prin copiere, prin imitație servilă, prin imitație liberă sau prin executarea din fantezie a unor semnături pe numele altor persoane. Fiecăruia dintre aceste procedee îi sunt proprii o serie de elemente care, pe de o parte, stau la baza stabilirii falsității semnăturilor, iar pe de altă parte determină și posibilitatea mai mare sau mai mică de identificare a autorului.

În continuare prezentăm diferite modalități de falsificare a semnăturilor.

Semnăturile falsificate prin copiere nu permit niciodată stabilirea persoanei care le-a executat. Aceasta se explică prin aceea că la copierea semnăturilor autorul reproduce întocmai semnătura utilizată ca model, reproducere care se obține fie prin urmărirea fidelă a trăsăturilor acesteia (vizibile datorită transparenței foii de hârtie, iluminării dedesubt a actului sau a luminii naturale în cazul copierii pe geam), fie prin repasarea trăsăturilor și apoi a urmelor de adâncăme create datorită presiunii exercitate, fie prin folosirea hârtii copiative.

Semnătura astfel realizată va prezenta aceleași caracteristici individuale și aceleași elemente dimensionale ca și semnătura model, ceea ce reprezintă o redare fidelă a grafismului titularului semnăturii care, în lipsa unor elemente din scrisul falsificatorului, face imposibilă identificarea sa.

De asemenea, semnăturile falsificate prin imitație servilă nu oferă elemente cu valoare identificatoare.

Prin acest procedeu de falsificare, semnătura model este pur și simplu reprodusă trăsătură cu trăsătură sau cu alte cuvinte este desenată.

Falsul ca atare este relativ ușor de stabilit, în special la semnăturile mai dezvoltate, căci, deși semnătura în litigiu corespunde formal cu semnătura imitată, ea prezintă caracterele unui desen lipsit de spontaneitate la care se constată de cele mai multe ori unul sau mai multe indicii de fals valabile, de altfel și prin copiere (întreruperi, reluări, retușări, coecturi et.).

Ca și în cazul semnăturilor executate prin copiere, semnăturile imitate servil conțin, în general, numai elemente proprii semnăturilor originale și nu prezintă caracteristicile grafice din scrisul falsificator care să permită descoperirea lor.

Este adevărat că uneori se întâmplă ca unele persoane cu o capacitate scripturală redusă să nu reproducă cu exactitate fiecare detaliu mergând chiar până la strecurarea în grafismul imitat a unei forme scripturale din scrisul propriu (de exemplu, în loc să execute minuscula “a” printr-o mișcare continuă dextrogir sau sinistrogir, trasează ovalul așa cum scrie de obicei și bastonata separată sau tangentă, altfel decât a fost executată în semnătura originală).

Aceste posibile devieri morfologice de la modelul imitat nu sunt încă eficiente cantitativ și nici destul de caracteristice ca să constituie elemente cu valoare identificatoare.

Semnăturile falsificate prin imitație liberă se realizează prin executarea din memorie a semnăturii altei persoane.

Pentru a se ajunge la un asemenea grad de reproducere liberă, falsificatorul exersează în prealabil de mai multe ori prin copierea semnăturii model, fie prin imitarea ei servilă până o învață pe de rost.

Semnăturile astfel obținute, deși au spontaneitate, reproduc factura generală și semnele grafice componente, evidențiază totuși uneori și particularități din scrisul și mai ales din semnătura proprie a falsificatorului care, atunci când sunt deosebit de caracteristice, pot să conducă la identificarea autorului sau eventual la o concluzie de probabilitate.

Mai multe posibilități oferă semnăturile executate tot din memorie, însă fără un prealabil exercițiu, ci pur și simplu din aducerea aminte a configurației unor semnături aparținând altei persoane.

Semnăturile executate din fantezie sunt semnăturile pe numele sau în numele altor persoane fără ca să se urmărească reproducerea semnăturilor proprii ale acestora.

Componența și sructura grafică a literelor nu au nimic comun cu semnăturile titularilor respectivi.

Tot în această categorie intră și semnăturile fictive, adică cele executate pentru persoane care nu există în realitate.

Prin semnături nedeghizate se înțelege executarea acelor semnături pe nume străine, scriptorul folosind propriul său grafism, nedeformat.

Prin semnături deghizate se înțeleg, dimpotrivă, acela la executarea cărora autorul își schimbă intenționat scrisul pentru a nu fi identificat.

B. Observații asupra copierii prin transpatență a semnăturilor.

Una dintre metodele de falsificare a semnăturilor o constituie, așa cum am arătat mai sus, copierea prin transparență.

Aceasta constă în excutarea direct pe actul în litigiu a trăsăturilor care alcătuiesc semnătura model; copierea se realizează prin urmărirea fidelă a traseului acestuia, vizibil datorită transparenței obținute prin iluminare dedesubt, cu un bec, a actului așezat pe o placă de stică sau prin lumina naturală, în cazul copierii pe geam.

În unele cazuri semnătura este executată inițial cu creionul șiapoi repasată cu cerneală. În felul acesta trăîsăturile prezintă mai multă siguranță, dar, în schimb, falsul poate fi mai ușor detectat pe baza stabilirii experienței urmelor traseului subiacent executat cu creionul care demonstrează, în mod categoric procedeul de fals utilizat.

În ceea ce privește constatarea copierii directe, fără repasarea traseului, ea se face pe baza indiciilor generale de fals, precum și a unor indicii specifice acestui gen de falsificare.

Fără a intra în explicații mai amănunțite, arăt doar că, din cauza poziției incomode a scriptorului și necesității de redare cât mai exactă a contururilor, copierea prin transparență se caracterizează prin lipsa de cursivitate și dinamism cu care este executată semnătura respectivă.

Ca urmare a ritmului încetinit de execuție, trăsăturile apar fără relief, uniform calibrate, tremurate. Menționez că trebuie făcută distincția între tremuratul fiziologic-patologic, care este continuu și cel al falsificatorului care este discontinuu, în special la trăsăturile suitoare și acolo unde instrumentul scriptual îi ascunde modelul.

De asemenea, se constată deseori întreruperi, reluări și retușări, datorită faptului că falsificatorul omite anumite detalii pe care va căuta să le restabilească făcând corecturi.

Ca indicii specifice falsului prin copiere, prin transparență, menționez între altele:

urmărirea defectuoasă atraseului (inclusiv schimbarea direcției de execuție a unei trăsături);

imitarea, integral sau în parte a unor trăsături.

Din cauza insufucientei vizibilități a modelului, scriptorul neinterpretând exact drumul normal al trăsăturilor respective, mai ales în formele grafice complicate, urmează un alt drum, care, chiar dacă duce la realizarea formală aaceleiași construcții gtafice, poate fi ușor sesizat ca atare și reținut ca un element cert pentru stabilirea procedeului de fals. Uneori, anumite trăsături sunt executate în sens contrar celui din semnătura model. Astfel, voluta unei majuscule poate fi executată atât de la stânga la dreapta cât și de la dreapta la stânga. Neglijând un amănunt de acest fel, falsificatorul se poate ușor demasca.

Datorită aceleiași cauze, trăsăturile groase –care sunt mai vizibile– vor fi mai bine reproduse de falsificator, în timp ce trăsăturile subțiri –mai puțin vizibile sau chiar invizibile– vor fi,în unele cazuri, omise. Astfel, o trăsătură curbă închisă poate fi redusă la un simplu arc de cerc (în loc de O se execută un C).

Un element în plus care indică falsul îl constituie în unele cazuri, disproporția dintre dimensiunile semnăturii în discuție și spațiul pe care îl ocupă. Aceeași persoană execută semnături de dimensiuni diferită, în raport cu spațiul rezervat semnăturii și, uneori, cu destinația actului.

Astfel, existența unei semnături de dimensiuni mai mari decât spațiul disponibil (de exemplu, pe un formular) constituie un indiciu că semnătura a fost copiată după un act de alt gen.

O dovadă absolută a falsului prin copiere o constituie suprapunerea semnăturii în litigiu peste semnătura care a servit ca model. Suprapunerea înseamnă corespondența trăsăturilor celor două semnături sub toate aspectele, adică a dimensiunii, direcției, valorilor unghiulare etc..

În expertiza criminalistică a scrisului are valoare de axiomă faprul că două semnături care se suprapun, cel puțin une este falsă (sar putea ca ambele să fie false fiind copiate după un model comun.

O speță deosebit de interesantă prin modul de realizare a semnăturii incriminate și prin felul în care au fost interpretate concluziile primei expertize o constituie următorul caz, având ca obiect contestarea unei semnături. Semnătura în discuție se suprapune perfect peste una din semnăturile de comparație, și anume semnătura de pe o procură aflată la dosar, mergându-se până la suprapunerea punctului diacritic al minusculei “i” plasat la o distanță destul de mare de extremitatea superioară a literei. Aceasta constituie o dovadă categorică a copierii.

Precizez că, pentru mascarea unor indicii falsificatorul poate utiliza diferite creioane colorate, reușind în felul acesta să dea o oarecare cursivitate scrisului ( pe care n-ar fi putut-o realiza dacă ar fi executat semnătura cu cerneală în mod simplu). Micile deosebiri între cele două semnături, în afara diferențelor de continuitate fermă a treseelor, se referă la schimbările de direcție, unghiurile atacate și construcția bucleleor, ovalelor și finalizării.

Practica expertizei criminalistice a scrisului dovedește că semnăturile unei persoane nu sunt identice, în totalitatea trăsăturilor, chiar dacă ele sunt executate succesiv și în aceleași condiții. În cazuri rare este posibil ca unele construcții grafice reprezentând semnăturifoarte presacurtate, cum ar fi o buclă sau o ghirlandă, să se suprapună ceea ce nu este cazul cu semnături obișnuitede genul celei de mai sus.

Se cunosc cazuri în care falsificatorul, în loc să înlăture actul care a servit la executarea falsului, îl prezintă ca piesă de comparație tocmai pentru a susține autenticitatea semnăturii false, considerând că identitatea de construcție dintre aceasta și cea după care a fost copiată ar constitui o dovadă certă în acest sens. Copierea prin transparență a semnăturilor reprezintă un proces frecvent folosit de falsificatori, datărită posibilității de realizare a unui grad înalt de asemănare, între semnăturile false și cele autentice.

Determinarea autenticității sau falsității semnăturilor.

A determina autenticitatea unei semnături înseamnă a stabili dacă a fost executată realmente de către titularul respectiv. Analiza efectuată în acest scop constituie prima și de multe ori unica fază a cercetării semnăturilor.

Examinarea separată a semnăturilor.

Pentru a se evita erorile de interpretare sau pur și simplu neobservarea acestor urme este impetuos necesar să se examineze semnătura în original și nu o reproducere fotografică, care nu redă fidel toate nuanțele trăsăturilor și nici cele de culoare.

Utilizarea aparatelor optice de mărit este indispensabilă, apelându-se la lupe și microscoape, în special la microscopul binocular stereoscopic, care oferă o imagine în relief. Totodată, se recomandă o iluminare oblică a actului, chiar razantă, precum și folosirea iluminării prin transparență.

Urmele materiale ce pot fi relevate la examinarea semnăturii din punct de vedere tehnic îmbracă diverse forme:

Trăsăturile de repasare apar fie la o copiere indirectă, fie la imitația servilă precedată de desemnarea unui model chiar pe actul incriminat. În ambele cazuri trăsăturile inițiale, realizate cu creionul sau prin intermediul hârtiei copiative, sunt acoperite cu cerneală, pastă etc..

Adeseori repasarea este imperfectă, cu depășiri, iar atunci când falsificatorul observă că “a greșit drumul” revine și face retușuri. Alteori repasarea este efectuată cu atenție, astfel că trăsăturile se suprapun exact.

Urmele de îndepărtare mecanică a trăsăturilor inițiale reprezintă o altă dovadă a contrafacerii. Falsificatorii mai precauți, care sesizează că depășirile de creion sau de plombagină ar putea da de bănuit, încearcă să le șteargă prin radiere sau răzuire, dar tot nu scapă de ce s-a temut! Pe lângă faptul că se vor păstra fragmente neatinse de creion sub trăsăturile de cerneală, în locurile unde s-a intervenit, suprafața hârtiei va prezenta o deranjare a fibrelor, însoțită de o subțiere a stratuluide hârtie.

Urmele de presiune, materializate în șanțuri, sunt un simptom de copiere prin apăsare. Chiar dacă sunt acoperite sau, mai exact, umplute cu cerneală, examinarea actului pe verso va pune în evidență imaginea inversă a șanțurilor (fulajului). Chestiunea este mai delicată atunci când repasarea s-a operat cu un stilou cu bilă, care de asemenea crează adâncituri, dar și în acest caz se pot descoperi șanțuri paralele, rezultând dintr-o repasare imperfectă.

Urmele de înțepare. Orificiile înțepate sunt ușor de observat când sunt complet penetrate, dar pot fi descoperite și atunci când sunt reduse la mici înfundături circulare.

Urmele de transfer sunt consecința unei copieri directe prin trasparență. Vârful instrumentului scriptural cu care se trasează semnătura în litigiu atinge actul de dedesubt pe care se află semnătura utilizată ca model, atunci când involuntar se depășește margine afoii de deasupra.

În legătură cu factura nesigură a trăsăturilor se pune problema dacă u cumva aceasta este cauzată de starea maladivă sau emotivă ori de vârsta înaintată a titularului și deci semnătura respectivă ar fi autentică. Pentru un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului și a tremuratului natural (patologic) este exclusă, putând fi categoric distinse:

tremuratul patologic este continuu; cel al falsificatorului este discontinuu, adică se manifestă numai în anumite porțiuni;

tremuratul patologic este mai accentuat la curbe și mai puțin la trăsăturile drepte; tremuratul falsificatorului vizează dimpotrivă trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat de schimbarea direcției trăsăturii, uită să-l mai execute;

tremuratul patologic este foarte fin și des, uneori penița de-abia atingând suprafața hârtiei, ceea ce dă naștere așa numitelor “fire de păianjen”; tremuratul falsificatorului este grosier și apăsat, cu un număr redus de oscilații;

tremuratul patologic este progresiv, adică crește pe măsură ce se scrie; tremuratul falsificatorului dimpotrivă apare la început și apoi are tendința să scadă. Sunt cazuri în care semnătura model este tremurată și atunci falsificatorul se va strădui să simuleze tremuratul patologic (de exemplu, la contrafacerea unui testament), dar cu siguranță că nu va reuși, întrucât acesta este inimitabil.

Examinarea comparativă a semnăturilor.

La semnăturile copiate această examinare va releva doar concordanțe, atât în ce privește alcătuirea cât și construcția literelor. În consecință, suprapunerea a două semnături este dovada absolută a contrafacerii prin copiere.

Astfel, se cunosc cazuri când după o semnătură s-au ealizat o serie, un număr mare de copii, folosindu-se apoi chiar semnăturile copiate drept model pentru altele; cu alte cuvinte, s-au obținut copii după copii.

În practică este posibil ca semnătura copiată ce se suprapune peste semnătura model să prezinte unele mici porțiuni care nu corespund perfect, dar aceasta este explicabil, căci în cursul operației de copiere pot apare ușoare devieri. De asemenea, au fost întâlnite copieri fragmentare sau compuse, când numele era reprodus după o semnătură autentică, iar pronumele după alta.

Semnăturile copiate servil nu diferă prea mult de cele copiate, în sensul că și ele vor prezenta o slabă coordonare a mișcărilor, ezitări, întreruperi și retușuri.

Sub aspect formal ele se vor asemăna cu semnăturile autentice, căci execuția s-a realizat prin urmărirea vizuală a modelului aflat în față. Cu toate acestea, calșitatea reproducerii va fi inferioară în raport cu semnăturile copiate, înregistrându-se inevitabil și deosebiri față de semnăturile originale.

Uneori semnăturile imitate servil pun experților probleme deosebitde dificile, mai ales atunci când înseși semnăturile autentice care au format obiectul identificării evudențiază un grad de evoloție inferior, automatismul scăzut al mișcărilor îngreunând aprecierea calității trăsăturilor. Într-o asemenea situație apare deosebit de utilă căutarea așa-numitelor semne de autenticitate.

Examinarea semnăturilor imitate liber.

Învâțarea pe dinafară a semnăturii titularului face ca trăsăturile semnăturilor imitate să fie realizate spontan, în tocmai sau aproape ca și semnăturile autentice.

Imitarea liberă a semnăturilor este mult facilitată în cazul în care autorul are un grafism apropiat de cel al titularului, așa cum se întâmplă în scrisurile familiale.

Semnăturile executate din fantezie, nu ridică de obice probleme deosebite în ce privește stabilirea neautenticității lor, dacă expertul dispune de semnături de comparație de la titularii respectivi.

Diferențele dintre semnăturile falsificate din fantezi și semnăturile originale sunt atât de prgnante încât propriu-zis expertul nu are ce să compare. Din această cauză, în rapoartele de expertiză se vor întâlni frecvent doar fotografiile semnăturilor examinate, însoțite de explicații sumare.

Întotdeauna expertul va trebui să nu piardă din vedere ipoteza dacă nu cumva semnătura a fost executată în mod sincer de către o altă persoană decât titularul și cel acuzat de fals, cum ar fi o rudă, vecini, coleg deserviciu, care a semnat cu propria sa semnătură.

Semnăturile executate prin intermediul hârtiei copiative prezintă anumite particularități față de semnăturile excutate direct, aspect aproape complet ignorat în literatura de specialitate străină.

Semnăturile prin hârtia copiativă sunt foarte răspândite ca urmare a întocmirii actelor concomitent în mai multe exemplare.

Autenticitatea unei semnături executate prin intermediul hârtiei copiative nu poate fi stabilită pe calea expertizei scrisului, ipoteza falsului fiind posibilă indiferent de existența sau inexistența unor indicii de fals. În schimb neautenticitatea unei asemenea semnături poate fi determinată, dar numai în cazurile de fals evident.

Concluzia cercetării semnăturilor.

Constatările făcute cu ocazia examiului comparativ se finalizează printr-o sinteză, în care fiecare element de asemănare și deosebire este apreciat, evaluat, în așa fel încât expertul să ajungă la convingerea certă cu privire la autenticitatea sau falsitatea semnăturii în litigiu.

Trebuie menționată situația așa-numitei “autodeghizări” în care o persoană își modifică propria sa semnătură cu scopul de a o contesta ulterior.

CAPITOLUL V

EXPERTIZA GRAFICĂ CA MIJLOC DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

Înscrisurile ca mijloc de probă.

În cauzele penale se folosesc numeroase înscrisuri pentru a face diverse dovezi. Totuși, în procesul penal înscrisurile ca mijloc de dovadă au o importanță și o frecvență mai redusă ca în procesul civil.

Înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conținut fapte sau mijloace de natură să contribuie la aflarea adevărului (art.89C.p.pen.).

Noțiunea de înscris poate avea două sensuri. În sens larg, prin înscris se înțelege orice act scris, cuprinzându-se și formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă.

În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înțeleg numai actele care prin conținutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă. Asemenea înscrisuri sunt: corespondența, chitanțele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanând de la diverse instituții etc..

În multe cazuri un înscris, deși ajută la rezolvarea cauzei penale, poate constitui mijloc de probă, pentru că furnizează elemente informaționale nu prin conținutul său exprimat în formă scriptică, ci ca un obiect oarecare. Așa este și cazul când pe o scrisoare se găsesc amprentele care permit ientificarea persoanei care a avut în mână acel obiect, sau cazul unui act falsificat care poartă pe el urme de contrafacere ale înscrisului etc..

Ca și în materie civilă, unde proba scrisă, preconstituită are menirea de a dovedi existența unui act sau a unui raport juridic, în materia dreptului penal înscrisurile nu sunt întocmite anume pentru a dovedi înfracțiunea ci pentru a evidenția relațiile împotriva cărora s-a săvârșit fapta penală.

Aflarea adevărului în anumite cauze penale necesită cunoaștrea și rezolvarea unor probleme de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le stăpânește. În asemenea cazuri se recurge la cunoștințele unui expert dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea de expertize.

În raport cu specificul lor, înscrisurile sunt destinate să procure organelor judiciare elementele necesare cunoașterii adevărului în cauza penală aflată în lucru.

Prin analogie cu alte mijloace de probă și derivând din funcția și scopul lor, pentru a putea fi folosite în procesul penal, mijloacele de probă scrise trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să ateste raporturi juridice anterioare infracțiunii –de exemplu, contractul de depozit sau mandat ce dovedește existența raportului juridic patrimonial în cazul abuzului de încredere– precum și stări, împejurări, situații care privesc fapta și calificarea ei.

să conducă –prin conținutul lor– la constatarea existenței ori inexistenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la cunoașterea împrejurărilor ce au precedat sau succedat fapta comisă;

înscrisurile să fie produse în fața organului de cercetare penală de partea care le deține și care are interes să se servească de ele.

Folosirea expertizei ca mijloc de probă este de regulă facultativă, administrarea ei fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Expertiza este cercetarea făcută de un expert la cererea organelor judiciare asupra unor fapte și împrejurări de fapt, pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de specialitate în scopul aflării adevărului în cauza penală.

Expertul este numit de organul de cercetare, cu excepția cazurilor când expertiza trebuie efectuată de un laborator de expertiză criminalistică sau institut de specialitate când organul d cercetare penală se adreseză acestora.

Experții sunt desemnați din rândul specialiștilor din domeniul respectiv. Când în specialitatea avută în vedere există un expert oficial, nu pot fi numite persoane care nu au această calitate, decât dacă împrejurări deosebite ar impune-o

Părțile nu pot însă cere ca la efectuarea expertizei să participe experți recomandați de ele. Instituția de expertiză nu capătă calitate de expert.

Expertul desemnat are obligația să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. El are dreptul să ia cunoștință de materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei. Întrucât în faza de urmărire penală dosarul este secret, cercetarea dosarului de către expert se face cu încuviințarea organului de urmărire penală. Expertul poate cere informații sau explicații organului judiciar.

În cazul falsurilor în înscrisuri organul judiciar poate ordona să fie prezente scripte de comparație. Dacă scriptele se află în depozite publice, autoritățile în drept sunt obligate a le elibera. Obligația prezentării revine și particularului care nu este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul. Organul judiciar poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa sau să scrie după dictare, refuzul menționându-se întru-un proces verbal. Scriptele de comparație se dictează de organul de urmărire penală sau președintele completului de judecată și se semnează de către cel care le prezintă (art.127C.p.pen.).

În cazurile când organul judiciar constată că expertiza este necorespunzătoare ori incompletă dispune, în raport de situație, astfel:

se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori chemarea expertului spre a da explicații verbale, când raportul de expertiză prezintă neclarități.

efectuarea unui supliment de expertiză când aceasta nu este completă.

efectuarea unei noi expertize când organul de urmărire penală are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză.

Majoritatea expertizelor nu presupun greutăți în corecta lor evaluare și interpretare. Se ridică dificultăți când concluziile sunt în sensul imposibilității rezolvării problemelor la stadiul actual de dezvoltare a științei.

Pregătirea materialelor ce vor fi supuse examinărilor.

Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experți ori specialiști, organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească și să se asigure că în procesul descoperirii și, în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile și proprietățile.

În majoritatea cazurilor pentru expertiza grafică la dispoziția expertului se pun numai probe experimentale în baza cărora acesta formulează concluzii categorice, pozitive sau negative. Însă, singure, probele experimentale sunt insuficiente pentru ca pe ele să fie fundamentată expertiza. Este necesar, pentru ca materialele de comparație să poată fi considerate suficiente, ca, alături de ele, să figureze probe de scris libere, create într-o perioadă apropiată de data săvârșirii faptei.

De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparație sunt utile. Cu ocazia aprecierii utilității materialelor de comparație, organul de urmărire penală trebuie să stabilească:

dacă materialul de comparație provine din aceeași perioadă când s-a creat, respectiv redactat înscrisul corp delict;

dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict (data, perioada redactării înscrisului) până la data luării probelor de comparație poate influența rezultatele expertizei;

dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări de la data săvârșirii faptei până la data expertizei, și dacă aceste modificări le fac ori nu inutile;

dacă materialele pentru comparație au fost obținute, în limita posibilității, în condiții asemănătoare cu cele în care au fost create corpurile delicte.

De asemenea, trebuie luate măsuri penru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-și schimbe proprietățile fizice ori chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenționat. Aceasta presupune ambalarea, etichetarea și sigilarea lor corectă.

Concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe și numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză.

CAPITOLUL VI

ÎNTOCMIREA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ

Articolul 116 din Codul de procedură penală arată:

“Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări

ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt

necesare cunoștințele unui expert, organul de

urmărire penală ori instanța de judecată dispune,

la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize”.

După ce specialistul a efectuat examinarea separată și comparativă a scrisurilor și semnăturilor ce fac obiectul lucrării, edificându-se asupra întrebărilor și răspunsurilor ce vor fi date, va trece la redactarea raportului de expertiză .

În vederea expunerii sintetizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca raportul să cuprindă trei părți principale și anume: partea introductivă, partea descriptivă și concluziile.

În partea introductivă se menționează numărul dosarului, numele expertului și instituția din care face parte, organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a efectuat dispunerea acesteia, data și locul întocmirii raportului, întrebările la care expertul trebuie să răspundă și materialul supus examinării.

Partea descriptivă va cuprinde:

descrierea materialelor pe baza cărora se efectuează expertiza;

descrierea amănunțită a operațiunilor executate în cadrul examinărilor, respectiv:

descrierea și expunerea tuturor operațiunilor, circumstanțelor și constatărilor ce vor servi ca bază la formularea concluziilor;

experimentele efectuate;

aparatura, modelele de lucru și condițiile în care s-a lucrat;

în cazul în care la o problemă ori situație dată există mai multe opinii științifice și se impune argumentarea celei reținute, se va face un studiu critico-analitic al elementelor concrete.

examinările făcute vor fi însoțite de material demonstrativ adecvat, arătându-se metodele și condițiile tehnice folosite la obținerea lor.

Concluziile cuprind răspunsurile expertului la întrebările ce i s-au adresat și opinia sa asupra obiectului expertizei.

Vor fi parcurse în practică mai multe etape care vor fi prezentate în continuare:

studierea și însușirea obiectului lucrării,fază în care se procedează la studierea rezoluției motivate, acordându-se o atenție deosebită împrejurărilor care ar putea influența într-un fel sau altul rezultatul final;

examinarea separată a materialului în litigiu, având ca scop determinarea caracteristicilor generale și individuale, scoțându-se în evidență toate particularitățile esențiale;

examinarea separată a modelelor de comparație, care trebuie să fie prelevate în condiții similare, sau cel puțin asemănătoare executării probelor în litigiu, iar intervalul dintre acestea (ca timp) să fie cât mai mic;

examinarea comparativă, efectuată prin procedeul confruntării directe;

demonstrația, care servește la fundamentarea concluziilor prin înfățișarea argumentelor care, în înlănțuirea lor logică, conduc la o cunoaștere calitativ nouă a problemelor examinate de expert;

formularea concluziei este o etapă deosebit de importantă în activitatea expertului, conclutia fiind practic partea care interesează cel mai mult.

Concluzia reprezintă răspunsul la întrebările formulate de către organele judiciare, precum și părerea științifică a expertului asupra obiectului expertizei.

La formularea concluziei, expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real.

Concluzia expertului, având ca punct de plecare întrebarea pusă de organul de urmărire penală, sau instanța de judecată, poate fi:

certă (categorică), pozitivă sau negativă, atunci când expertul răspunde fără echivoc la întrebarea pusă, având valoare de “DA” sau “NU”. Dacă expertul formulează o concluzie de acest gen, înseamnă că și-a format convingerea intimă că totalitatea caracteristicilor examinate este suficientă pentru a exclude orice eroare;

probabilă, atunci când există un oarecare grad de incertitudine, determinată de volumul redus de date puse în evidență de materialul în litigiu, sau valoarea scăzută a unor caracteristici proprii acestuia. În practica activității de expertiză nu sunt reguli stricte după care se pot formula concluzii de probabilitate. Se consideră însă că, formulând o concluzie de probabilitate expertul trebuie să aibă convingerea aproape certă cu privire la cele afirmate, adică să fie foarte aproape de o concluzie categorică pe care nu poate să o susțină pentru că argumentele nu îi permit.

În practică au fost întâlnite cazuri în care concluziile au fost greșite tocmai datorită excesului de zel în a demonstra asemănări între un înscris sumar, cu puține caracteristici individuale, și probele de scris prelevate de la un bănuit. Chiar atunci când din datele operative rezultă că o persoană oarecare a executat un scris sau o semnătură, dacă acestea nu conțin elemente individuale suficiente pentru efectuarea unei demonstrații convingătoare, expertul trebuie să se abțină de a formula concluzii certe.

Se recomandă ca la efectuarea demonstrațiilor și ilustrării să nu se examineze litere separate, ci grupuri de litere și cuvinte, deoarece în multe cazuri legăturile dintre litere sunt mai valoroase în privința identificării stereotipului dinamic al scriptorului, decât construcția acestora. Se vor avea în vedere abaterile de la modelul caligrafic, atacul, direcția mișcării și finalul, elemente care se repetă atât în scrisul în litigiu cât și în cel de comparație, despre care avem convingerea că nu au fost executate accidental.

Trebuie pe cât posibil evitate documentele în litigiu în copie (așa-zisele xerocopii), despre care nu avem certitudinea că redau integral un document original, ele putând fi rezultatul unor “îmbucșări” ale unor documente diferite. De asemenea, pe astfel de copii nu poate fi stabilită succesiunea executării unor trasee intersectate, aspect foarte important în cazul semnăturilor,

Dacă între două scrisuri, pe lângă asemănări există și unele deosebiri, acestea trebuie menționate și explicate, putând fi rodul unor condiții diferite de executare, dar și tendinței de deghizare. În acest ultim caz, trebuie verificată constanta execuției, deoarece scriptorul revine la scrisul său natural spre finalul rândurilor și a textului, datorită faptului că atenția se deplasează de la formă la conținut.

CONCLUZII

Desființarea sistemului probelor formale a avut drept efect, considerarea pe plan egal a tuturor mijloacelor de probă. Ca urmare, expertizei, deși in abstracto i se acordă o autoritate deosebită, în practica lucrurilor, este considerată ca orice mijloc de probă. Nu se recunoaște, deci, expertizei o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar, în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului, bazat pe conștiința sa juridică.

Este de necontestat faptul că, folosindu-se date științifice prin intermediul expertizei, pentru dovedirea împrejurărilor de fapt a unei cauze, se garantează obiectivitatea probațiunii în cele mai dificile situații.

În multe lucrări juridice s-a subliniat în mod deosebit faptul că, în calitatea sa de mijloc de probă cu caracter științific, expertiza exercită o însemnată influență, deosebit de favorabilă asupra activității organelor judiciare, având un rol de seamă în soluționarea rapidă și obiectivă a cauzelor.

Viteza de dezvoltare și modernizare a tehnicii de calcul, utilizarea sa pe scară foarte largă în toate domeniile socio-profesionale au dus inevitabil (creativitatea umană având valențe nebănuite) la folosirea acesteia în contrafacerea și falsificarea tuturor formelor de manifestare scripturală.

Realizarea de documente (uneori sofisticate atât din punct de vedere al conținutului, formei și culorilor, cât și al elementelor de siguranță) pe computer, transferarea scrisului olograf, al siglelor, semnăturilor ori ștampilelor cu ajutorul tehnicii de scanare și multiplicare pe copiatoare electrostatice alb-negru și color și, nu în ultimul rând, o complicată simbioză a acestor tehnici de vârf face ca sarcina expertului să devină, pe zi ce trece, tot mai grea, situație în care este obligat să îngemăneze cunoștințele în examinarea clasică a documentelor cu noile cunoștințe în domeniul tehnicilor de calcul, ori să apeleze la specialiști în informatică, acolo unde rezolvarea problemelor curente depășește granița unui simplu utilizator de PC (personal computer).

Apariția noilor metode de falsificare și contrafacere a documentelor cu și pe calculator desigur că poate face obiectul unei lucrări de sine stătătoare, unde experiența se află la primii pași, în demersul nostru de față ne referim la experiența acumulată și metodele clasice de cercetare a scrisului, conștienți în același timp, că nu reprezintă o desfășurare exhaustivă a tuturor domeniilor de aplicare a mijloacelor și metodelor grafoscopice de examinare a documentelor și scrisului.

Totodată, ne exprimăm convingerea că modesta noastră contribuție la dezvoltarea tehnicilor de lucru în domeniul expertizei criminalistice în general și expertizei grafoscopice în particular poate constitui o bază de lansare a unei multitudini de idei și aplicații în această sferă de activitate aflate permanent în mișcare și îmbogățire.

CUPRINS

CAP. I: Considerații introductive…………………………….. ..1

CAP. II: Fundamentul științific al identificării

persoanei după scris……………………………………… ……….9

CAP. III: Examinarea comparativă………………………………13

SECȚIUNEA I : Caracteristici generale…………………………….14

Evoluția scrisului…………………………………………………15

Aspectul general…………………………………………………16

Forma scrisului……………………………………………………16

Dimensiunea scrisului……………………………………………17

Înclinația scrisului………………………………………………..17

Presiunea scrisului………………………………………………..18

Continuitatea scrisului……………………………………………19

SECȚIUNEA A II-A : Caracteristici individuale……………………23

Literele……………………………………………………………23

Linia de atac………………………………………………………25

Gramele literelor………………………………………………….26

Depasantele……………………………………………………….26

Barările……………………………………………………………26

Falsul prin adăugare de text………………………………………30

Falsul prin deghizare………………………………………………35

Denaturarea caracteristicilor grafice………………………………35

Scrierea cu mâna stângă…………………………………………..35

Scrierea cu litere de tipar………………………………………….37

Falsul prin decupare………………………………………………37

Expertiza urmelor lăsate de instrumente scripturale……………..39

CAP.IV:Examinarea semnăturilor…………………………………41

Identificarea autorului semnăturilor false…………………………..46

Observații asupra copierii prin transparență a semnăturilor………..50

Determinarea autenticității sau falsității semnăturilor………………54

Examinarea separată a semnăturilor……………………….…54

Examinarea comparativă a semnăturilor …………………….56

Concluzia cercetării semnăturilor…………………………….57

CAP.V: Expertiza grafică ca mijloc de probă în procesul penal….58

1. Înscrisurile ca mijloc de probă………………………………………58

2. Pregătirea materialelor ce vor fi supuse examinărilor………………61

CAP.VI:Întocmirea raportului de expertiză………………………..63

CONCLUZII………………………………………………………….66

BIBLIOGRAFIE

Codul penal român

Codul de procedură penală

Lucian Ionescu -Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iași,1973

Vintilă Dongoroz ș. a. –Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol.I, Editura Academiei Române, București, 1975

Nicolae Volonciu -Tratat de procedură penală, partea generală, vol.I, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Paideia, 1998

6. Pavel Abraham – Dicționar explicativ și practic de drept penal și procesual penal, Editura Național, București, 1997

7. V. Bercheșan, I. Dumitrașcu -Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, București, 1994

8. Emilian Stancu -Criminalistica, vol.I, Editura Actami, București, 1995

9. E. Mihuleac -Expertiza judiciară, Editura Științifică, București, 1971

10. Colectiv -Tratat practic de criminalistică, vol.II, cap.VII, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, București,1978

11. Colectiv -Tactica criminalistică, Serviciul Editorial și Cinematografic al Ministerului de Interne, București, 1989

12. Colectiv -Îndrumar practic de criminalistică pentru subofițerii de miliție, Serviciul Editorial și Cinematografic al Ministerului de Interne, București, 1984

13. Colectiv -Orientare în probleme de grafoscopie judiciară, Ministerul de Interne, 1958

14. Colectiv -Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex ,București, 1994

15. Andrei Athanasiu -Scris și personalitate, Editura Științifică, București, 1970

16. C. I. Teodosiu -Probleme de medicină legală și de criminalistică, vol.IV/1965

17. D. Sandu -Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză criminalistică de către organul judiciar, RRD nr.4/1979.

18. P. Bouzat, J. Pinatel -Traite de droit penal et de criminologie, vol.II, Paris, 1963

19. Edmond Locard -Lex forex en ecriture, Paris, 1959, traducere