Identificarea minorilor aflați în dificultate și a familiilor acestora Axe tematice: [614683]
Asistență socială
ș
www.polirom.ro
Tratat de asistență socială
© 2003 by Editura POLIROM
Editura POLIROM
lași, B-dul Carol I nr. 4, P.O. BOX 266, 700506
București, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37, P.O. BOX 1-728, 030174
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României:
Tratat de asistență socială
coord. George Neamțu; – lași: Polirom, 2003.
1016 p.; 24 cm (Asistență socială)
Bibliogr. Index
ISBN: 973-681-263-4
I. Neamțu, George (coord.) 364
Printed in ROMÂNIA
George Neamțu (coord.)
Tratat de asistentă socială
Autorii:
Mircea Alexiu, conferențiar universitar doctor, Universitatea de Vest din Timișoara, teoretician și metodolog în domeniul
asistenței sociale.
Cristian Bocancea, profesor universitar doctor, Universitatea „Petre Andrei", Iași, doctor al Universității din Toulouse și al
Universității „Al.I. Cuza" din Iași, o prezență remarcabilă în analiza teoretică a spațiului public.
Venera Bucur, asistent universitar, Universitatea de Vest din Timișoara, medic M.G., cu preocupări în practica asistării
persoanelor vârstnice.
Ștefan Buzărnescu, profesor universitar doctor, Universitatea de Vest din Timișoara, primul decan al facultății cu
specializările de sociologie și asistență socială din centrul universitar bănățean, creator de concepte și teorii în analiza
spațiului social.
Măria Cojocaru, conferențiar universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, specializată în analiza sociologică a
mecanismelor economice și asistența socială în sfera muncii.
Ștefan Cojocaru, lector universitar, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, practician în domeniul susținerii populațiilor
vulnerabile.
Nicu Gavriluță, conferențiar universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, cu recunoaștere pentru analizele
etnoculturale și abordările hermeneutice ale socialului.
Alois Gherguț, lector universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, cu afirmări în psihopedagogia specială și asistența
persoanelor cu cerințe speciale.
Alina Hurubean, lector universitar, Universitatea „Petre Andrei", Iași, cu preocupări în construirea științifică a intervenției
asistenței sociale.
Ion Ionescu, profesor universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, specialist recunoscut în metodologia cercetării
socialului și a explicațiilor sociologice.
Gabriela Lupșan, conferențiar universitar doctor, Universitatea „Dunărea de Jos", Galați, de formație juridică, specialist și
practicant în dreptul familiei.
Adina Maciovan, Timișoara, medic M.G., coordonator cursuri și îngrijiri la domiciliu.
Ana Muntean, conferențiar universitar doctor, Universitatea de Vest din Timișoara, specialist de recunoaștere internațională,
profesionist în teoretizarea și practica terapeutică din violența domestică.
Cristina Neamțu, lector universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, specialist în analiza fenomenelor educaționale și
a personalității deviante.
George Neamțu, conferențiar universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, profesionist recunoscut în analiza și
intervenția la nivelul grupurilor marginale și de risc social, cu preocupări în asistența și controlul violenței.
Nicoleta Neamfu, lector universitar doctor, Universitatea „Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, având pregătire juridică și de
asistență socială, preocupată de gestionarea/managementul problemelor asistenței sociale.
Dumitru Stan, conferențiar universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, recunoscut pentru studiile privind sociologia
comunităților tradiționale românești și de antropologie.
Laurențiu-Conțiu Șoitu, lector universitar doctor, Universitatea „Al.I. Cuza", Iași, de formație psihopedagog, cu rezultate
teoretice și practice în sprijinirea persoanelor instituționalizate.
Anca Tompea, conferențiar universitar doctor, Universitatea „Petre Andrei", Iași, inițiator și realizator de programe de
dezvoltare durabilă a comunităților locale.
Doru Tompea, prqfesor universitar doctor, Universitatea „Petre Andrei", Iași, promotor al învățământului superior particular,
cu preocupări în domeniul axiologiei și acțiunii politice.
Cuprins
Prefață (George Neamțu)……. …………………………………………………………………….21
PARTEA I FUNDAMENTELE ASISTENȚEI SOCIALE
Introducere în teoria asistenței sociale (George Neamțu)…………………………………….25
Arhitecturi sociologice ale asistenței sociale (Ștefan Buzărnescu) …………………………..57
Dimensiunea contextuală a asistenței sociale (Cristian Bocancea)…………………………..111
Personalitatea – determinant fundamental în asistența socială (Cristina Neamțu)………..169
Metodologia cercetării socialului. Repere pentru asistenții sociali (Ion Ionescu) …………213
Construcția metodologică a asistenței sociale (Alina Hurubean)……………………………277
Valori și faze ale acțiunii în asistența socială (Mircea Alexiu)……………………………..319
Dimensiunea managerială în asistența socială (Nicoleta Neamțu)………………………….367
Deontologia asistenței sociale
și construcția paradigmei profesionale (Doru Tompea)………………………………….401
Fundamentarea asistenței sociale în spațiul românesc (Dumitru Stan)……………………..465
PARTEA A II-A PRACTICA ASISTENȚEI SOCIALE
Geneza câmpurilor asistențiale. Excluderea socială (George Neamțu)…………………….. 511
Vulnerabilitatea socială și intervenție (Ștefan Cojocaru)…………………………………….533
Comunitatea. Definire, tipologie structurala
și variante de practică socială (Nicu Gavriluță)………………………………………….547
Dezvoltarea comunitară. Indicatorii nivelului de viață (Anca Tompea)…………………….563
Asistența și protecția socială la nivelul pieței muncii în România (Măria Cojocaru)……..603
Violența în familie și maltratarea copilului (Ana Muntean)…………………………………667
Instituții juridice în domeniul protecției
și promovării drepturilor copilului (Gabriela Lupșan) …………………………………..723
Copilul instituționalizat – perspective psihosociale (Laurențiu-Conțiu Șoitu)……………..795
Aspecte ale asistenței sociale în școală (Cristina Neamțu) ………………………………….829
Problematica asistenței persoanelor cu handicap/cerințe speciale (Alois Gherguț)……….857
Probleme ale vârstei a treia (Venera Bucur, Adina Maciovan)………………:……………..907
Metodologia elaborării proiectelor de intervenție (Ștefan Cojocaru)……………………….959
ANEXE
Anexa 1 – Codul etic al Asociației Naționale a Asistenților sociali din SUA………………98 7
Anexa 2 – Etica asistenței sociale. Principii și standarde……………………………………997
Index tematic…………………………………………………………………………………..1005
Tablă de materii
Prefață (George Neamțu)…………………………………………………………………………21
PARTEA I FUNDAMENTELE ASISTENȚEI SOCIALE
George Neamțu – Introducere în teoria asistenței sociale ………………………………………25
1. Construirea asistenței sociale ca profesiune……………………………………………….26
1.1. Valori și atitudini……………………………………………………………………..28
1.2. Abilități și deprinderi……………………… …………………………………………30
2. Problema metodei în asistența socială……………………………………………………..33
3. Conceptul de schimbare în asistența socială și caracteristicile sale……………………… .42
4. Variabilele schimbării în asistența socială …………………………………………………49
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………..56
Ștefan Buzărnescu – Arhitecturi sociologice ale asistenței sociale ……………………………..57
1. Geneza și dinamica structurală a spațiului social………………………………………….58
1.1. Spațiul social: definiție, delimitări conceptuale, proiecții epistemologi ce…………58
1.2. Ontologia socială și finalitatea antientropică a structurilor sociale …………………63
2. Structura organizațională a societății ………………………………………………………67
2.1. Conceptul de structură organizațională………………………………………………67
2.2. Niveluri organizaționale………………………………………………………………68
2.3. Clasificarea structurilor organizaționale……………………….. ……………………69
3. Fundamentele normative ale organizării…………………………………………………..73
3.1. Raportul dintre sistemul de valori și sistemul normativ al societății………………..73
3.2. Dimensiunile subiective ale organizării………………………………………………75
3.3. Factori determinanți ai organizării …………………………………………………..76
4. Arhitectura sociologică a spațiului social………………………. …………………………79
4.1. Grupul primar de sarcină…………………………………………………………….79
4.2. Colectivul de muncă………………………………………………………………….90
4.3. întreprinderea (compania) – sursă de inovare structurală
a ontologiei sociale …………………………………………………………………..94
5. Alternative manageriale în structurarea unei organizații ……………………………….. 102
6. Repere epistemice ale inovării designului structural al spațiului social………………… 104
7. Tipologia instituțiilor prin rețeaua asistenței sociale……………………………………..107
Bibliografie selectivă…………………….. …………………………………………………. 108
Cristian Bocancea – Dimensiunea contextuală a asistenței sociale…………………………… UI
1. Statutul profesional și științific al asistenței sociale………………………….. ………….112
1.1. Geneza unei profesii…………………………………………………………………112
1.2. Coordonatele științifice ale asistenței sociale……………………………………….118
2. Asistența socială, de la caritate la statutul de politică publică………………………….. 120
2.1. Istoria asistenței sociale……………………………………………………………. 120
2.2. Sistemul protecției sociale în lumea contemporană…………….. ………………… 126
2.3. Repere ale politicii sociale în România postcomunistă……………………………. 130
2.4. Asistența socială – politică publică a medierii…………………………………….. 132
3. Teoriile sociologice și asistența socială………………………………………………….. 134
3.1. Imaginea societății globale. Proiecții asistențiale …………………………………. 134
3.2. Sociologia acțiunii. Repere teoretice pentru asistența socială…. …………………. 139
3.3. Normalitatea socială și normativitatea în perspectivă asistențială………………… 146
4. Trebuințele umane și problemele sociale………………………………………………… 150
4.1. Elemente definițion ale………………………………………………………………150
4.2. Taxonomii ale trebuințelor umane………………………………………,…………155
4.3. Modele teoretice în analiza problemelor sociale………………….. ……………… 159
4.4. Sistemul client……………………………………………………………………… 164
Bibliografie selectivă………………………………………………………………………… 166
Cristina Neamțu – Personalitatea – determinant fundamental în asistența socială ……….. 169
1. Dificultățile și limitele definirii personalității…………………………………………… 170
2. Abordarea holistă a personalității……………………. …………………………………. 172
3. Constant și specific în personalitate …………………………………………………….. 175
3.1. Constantele personalității…………………………………………………………. . 175
3.1.1.Structura personalității………………………………………………………. 175
3.1.2.Fațetele și dimensiunile personalității……………………………………..-.. 178
3.1.3.Straturile sau nivelurile personalității ……. ………………………………… 180
3.1.4.Tiparele personalității……………………………………………………….. 184
3.2. Specificitatea personalității ………………………………………………………… 189
3.2.1.Trăsăturile de personalitate ca element de specificitate…………………….. 189
3.2.2.Tipuri de personalitate………………………………………………………. 191
3.2.3.Constructele personalității………………………………. ………………….. 192
4. Perspective asupra formării/funcționării personalității………………………………….. 194
4.1. Perspectiva psihodinamică…………………………………………………………. 195
4.2. Perspectiva behavioristă…………………………………………………………….203
4.3. Perspectiva umanistă………………………………………………………………..205
4.4. Perspectiva biologică………………………………. ……………………………… 207
Bibliografie selectivă………………………………………………………………………….211
Ion Ionescu – Metodologia cercetării socialului. Repere pentru asistenții sociali …………. 213
1. De la individual la social și invers………………………………………………………. 214
2. Cercetarea în domeniul asistenței sociale……………………………………………….. 217
3. De la obiectul cunoașterii la proiectul cercetării………………………………………… 219
3.1. Formularea problemei de cercetat…………………………………………………. 219
3.1.1. Explorarea teoretică……»………………………………………………….. . 220
3.1.2.Explorarea terenului …………………………………………………………220
3.2. Formularea întrebării de plecare…………………………………………………… 221
3.3. Formularea ipotezei………………….. …………………………………………….222
3.4. Determinarea variabilelor și indicatorilor………………………………………….222
3.5. Designul cercetării-acțiune ……………………………………………………… …223
4. Metodologia anchetei ……………………. '………………………………………………230
5. Tehnica observației……………………………………………………………………….234
6. Convorbirea comprehensivă . ……………………………………………………………. 241
7. Studiul de caz…………………………………………………………………………….245
8. Studiul spațiului social……………………………………. ……………………………..248
9. Studiul grupurilor și al altor forme de grupare socioumană…………………………….256
10. Analiza datelor și exigențele probei………………………………………………………260
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………274
Alina Hurubean – Construcția metodologică a asistenței sociale …………………………….277
1. Asistența socială de la acțiunea empirică la intervenția științifică ………………………278
1.1. Metodologia asistenței sociale. Definiri și componente……………………………280
1.2. Teorie și metodă în asistența socială contemporană ……………………………….283
1.2.1 .Paradigma pozitivistă și practica utilitaristă…………………………………285
1.2.2.Paradigma interpretativă și practica umanistă……………………………….285
1.2.3.Paradigma ordinii sociale și practica recuperatorie (reparatorie) ……. …….286
1.2.4.Paradigma schimbării sociale și practica radicală (revoluționară) ………….287
1.3. Cercetarea-acțiune: o reconciliere a teoriei cu practica…………………………..288
2. Metode și tehnici de investigare psihosocială…….. …………………………………….290
Metoda observației………………………………………………………………….290
2.1.1 .Caracteristicile observației științifice………………………………………..290
2.1.2.Tipuri de observație………………………………………………………….290
2.1.3.Reguli de observare………………………………………………………….293
Tehnica documentării în asistența socială…………………………….. …………..294
2.2.1 .Ce este un document social ? ………………………………………………..294
2.2.2.Clasificarea documentelor………………………………………… v……….294
2.2.3.Analiza documentelor sociale……………………………………………….. 295
Metoda interviului………………………………………………………………….296
2.3.1 .Comunicarea interpersonală între știință și artă…………………………….296
2.3.2.Definirea și caracteristicile interviului………………………………………299
2.3.3.Tipuri de interviu……………………………………. ……………………… 301
2.3.4.Etapele realizării interviului…………………………………………………303
2.4. Metoda biografică…………………………………………………………………..309
2.4.1. Definirile și caracteristicile metodei…………………………………………309
2.4.2.Tipologia metodei biografice…………………………………………………311
2.4.3.Etapele realizării povestirii biografice…………………………………… …. 314
2.4.4.Funcțiile și importanța povestirilor biografice în asistența socială ………… 315
Bibliografie selectivă………………………………………………………………………… 316
Mircea Alexiu – Valori și faze ale acțiunii în asistența socială………………………………. 319
1. Introducere………………………………………………………………………………..320
2. Valorile în asistența socială………………………………………….. ……………."…….322
2.1. Respectul demnității și unicității persoanei ………………………………………..322
2.1.1.Demnitatea clienților…………………………………………………………323
2.1.2.Clasificare și individ ualizare…………………………………………………323
2.1.3.Folosirea „punctelor tari" ale clienților……………………………………..324
2.1.4. Așteptarea participării ……………………………………………………. …324
2.1.5.Concentrarea pe dorințe mai degrabă decât pe nevoi……………………….324
2.2. Autodeterminarea clientului………………………………………………………..325
2.3. Autodeterminarea și autoritatea legală………….. …………………………………326
3. Modelul de rezolvare a problemelor……………………………………………………..326
3.1. Faza de contact ……………………………………………………………………..326
3.1.1. Identificarea și definirea problemei………………………………………….326
3.1.2.Stabilirea scopului……………………………………………………………328
3.1.3.Contractul preliminar………………………………. ……………………….329
3.1.4.Surse și metode de colectare a informațiilor……………'…………………..330
3.1.5.Deprinderi folosite în faza de contact……………………………………….330
3.2. Faza de contract………….. ……………………………………………………….. 331
3.2.1.Evaluarea și determinarea problemei……………………………………….. 331
3.2.2.Stabilirea obiectivelor………………………………………………………. .332
3.2.3.Formularea unui plan de acțiune (planificarea intervenției) ………………..332
3.2.4.Diferențele de opinie între client și asistentul social………………………..333
3.2.5.Contractul realizat cu clientul ……………………….. ……………………..333
3.3. Faza de acțiune (intervenție)………………………………………………………..336
3.3.1.Rolurile în intervenție………………………………………………………..336
3.3.2.Rolurile și relația umană în asistența socială………………………………..338
3.3.3.Punerea în practică a rolurilor……………………………………………….347
3.3.4. încheierea relației cu clientul în practica asistenței sociale……………….. . 351
3.3.5.Evaluarea……………………………………………………………………..354
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………365
Nicoleta Neamțu – Dimensiunea managerială în asistența socială …………………………..367
1. Dimensiunile spațiului managerial……………………………………………………….368
1.1. Funcțiile managementului………………………………………………………. ….369
1.1.1. Luarea deciziilor…………………………………………………………….. 371
1.2. Niveluri de management……………………………………………………………372
1.2.1. Abilități, roluri și competențe manager iale…………………………………. 373
1.3. Sisteme umane care oferă servicii sociale: organizații și instituții ……………….375
1.3.1 .Definirea noțiunilor………………………………………………………….375
1.3.2.Misiune și scopuri……………………………………………………………375
1.3.3.Caracteristici ale organizațiilor/instituțiilor care oferă servicii sociale …….376
1.4. Funcțiunile organizației de asistență socială…………………… ………………….377
2. Supervizarea și evaluarea performanțelor în serviciile de asistență socială…………….. 381
2.1. Probleme în supervizare ……………………………………………………………384
2.2. Competențele principale necesare asistenților sociali……………………………..386
3. Evaluarea utilității programelor sociale………………………………………………….388
4. Proiectul de finanțare a programelor sociale………………………. ……………………393
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………399
Doru Tompea – Deontologia asistenței sociale și construcția paradigmei profesionale
Deontologia – repere conceptuale.. ………………………………………………………402
Paradigma ocupațiilor profesionale………………………………………………………404
2.1. Standardele unei profesii……………………………………………….. ………….404
2.2. Sistemul teoretic profesional ……………………………………………………….405
2.3. Autoritatea profesională…………………………………………………………….406
2.4. Aprobarea comunitară și monopolul profesiei………………………… :………….407
2.5. Necesitatea codului deontologic…………………………………………………… 408
2.5.1.Caracteristicile relației client – profesionist…………………………… ……409
2.5.2.Caracteristicile relației coleg – coleg…………………………………………410
2.5.3.Disciplina profesională ……………………………………………………….410
2.6. Cultura profesională și rolul său în structu rarea carierei.
Grupuri formale și informale………………………………………………………..411
2.6.1 .Cultură profesională și carieră………………………………………………. 412
Paradigma profesională a asistenței sociale.. …………………………………………….412
3.1. Sistemul social și modelele sale…………………………………………………….412
3.2. Asistentul social……………………………………………………………… ……. 417
3.3. Sistemul social și problemele specifice…………………………………………….420
3.4. Asistența socială și statutul ei……………………………………………………… 425
3.5. Cunoaștere și competență în asistența socială……………………………………..427
3.5.1.Atitudini generale fotă de problemele sociale……………………………….427
3.5.2.Importanța cunoștințelor în domeniul asistenței sociale…………………….430
3.5.3.Relația dintre teorie și practică în abordarea problemelor sociale…………. 431
3.5.4.Asistența socială între-cunoaștere și experiență……………………………..433
Dimensiunea axiologică a asistenței sociale…………………………………. ………….436
4.1. Doctrine etice fundamentale în asistența socială…………………………………..436
4.1.1.Eticautilitaristă………………………………………………………………436
4.1.2.Etica imperativă……………… ………………………………………………438
4.1.3.Creștinismul și asistența socială……………………………………………..439
4.1.4.Protestantismul și geneza asistenței sociale…………………………………. 441
4.2. Probleme etice în practica asistenței sociale……………………………………….443
4.3. Drepturile și îndatoririle asistentului social………………………………………..446
4.3.1. Sistemul adecvării………………………….. ……………………………….446
4.3.2. Sistemul competenței…………………………………………………………446
4.3.3.Sistemul transparenței informațiilor…………………………………………447
4.4. Valorile, etica societală și etica profesională în domeniul asistenței sociale………447
4.4.1. Valorile generale ale asistenței sociale ……………………………………… 451
4.4.2. Valorile specifice asistenței sociale…………………………………. ………453
4.4.3.Drepturile și îndatoririle clientului………………………………………….457
4.5. Asistența socială și situațiile de risc………………………………………………..460
4.6. Nevoia de model profesional……. ………………………………………………… 461
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………462
Dumitru Stan – Fundamentarea asistenței sociale în spațiul românesc ……………………..465
1. Fundamentarea bioaltruistă și culturală a faptelor de asistare…………………………..466
2. De la asistarea empirică la asistența socială……………………………………………..473
3. Asistența socială în spațiul românesc. Asistarea empirică în perioada tradițională …….478
4. Asistența socială în perioada interbelică…………………………………………………485
5. Asistența socială în perioada comunistă…………………………………….. …………..491
6. Asistența socială din România postcomunistă……………………………………………496
7. Orientări principiale în alocarea practicii asistențiale……………………………………500
Bibliografie selectivă…….. …………………………………………………………………. 506
PARTEA a Ii-a PRACTICA ASISTENȚEI SOCIALE
George Neamțu – Geneza câmpurilor asistențiale. Excluderea socială ………………………511
1. Despre spațiul social precar…. ………………………………………………………….. 512
2. Excluderea socială. Delimitări ale domeniului………………………………………….. 517
3. Operaționalizarea excluderii……………………………………….. …………………….525
Bibliografie selectivă………………………………………………………………………… 531
Ștefan Cojocaru – Vulnerabilitate socială și intervenție ………………………………………533
1. Acțiunea socială și tipologia vulnerabilității……………………………………………..534
1.1. Vulnerabilitatea socială din perspectiva acțiunii sociale……………………………535
2. Dependența și vulnerabilitatea socială………………. …………………………………..54CL
2.1. Schimbarea socială și dezvoltarea socială………………………………………….541
3. Tipurile de intervenție socială……………………………………………………………542
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………546
Nicu Gavriluță – Comunitate și practică socială………………………………………………547
1. Comunitatea. Definiții și dimensiuni stru cturale………………………………………..548
1.1. Perspectiva creștină asupra comunității…………………………………………….549
1.2. Comunitatea memoriei…………………………………………………………… ..550
1.3. Comunitate versus societate………………………………………………………..550
1.4. Satul – comunitate tradițională și modernă ……………………………………….. 551
1.5. Orașul………………………….. …………………………………………………..552
1.6. Statul -un fetiș național? ………………………………………………………….554
1.7. Sectorul nonprofît……………………………………………………… …………..555
2. Alternative sociale de tip comunitar……………………………………………………..556
2.1. Limitele sectorului voluntar de tip comunitar……………………………………..559
2.2. Religia și eterogenitatea comunitară………………………………………………..560
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………562
Anca Tompea – Dezvoltarea comunitară. Indicatorii nivelului de viață …………………….563
1. Profilul dezvoltării comunităților umane…………………………………………………564
1.1. Indicele Dezvoltării Umane la nivel mondial………………………………………564
1.2. Indicele Dezvoltării Uma ne în România……………………………………………567
2. Aspecte demografice ale dezvoltării comunitare…………………………………………568
2.1. Populația lumii și dezvoltarea comunitară durabilă……………………….. ………568
2.2. Dezvoltarea durabilă a comunităților românești……………………………………573
2.3. Tendințe demografice……………………………………………………………….575
3. Urbanizarea……………………. …………………………………………………………575
3.1. Urbanizarea la nivel mondial……………………………………………………….575
3.2. Particularități ale dezvoltării comunităților urbane în România ………… ………..578
4. Durata medie de viață……………………………………………………………………. 581
4.1. Durata medie de viață în lume…………………………………………………….. 581
4.2. Durata medie de viață pe sexe ……………………………………………………..584
4.3. Durata medie de viață în România …………………………………………………586
5. Gradul de îmbătrânire……………………………………………….. …………………..588
5.1. îmbătrânirea la nivel mondial………………………………………………………588
5.2. Gradul de îmbătrânire apopulației României……………………………………… 591
6. Profilul sărăciei …………………………………………………………………………..592
6.1. Gradul de sărăcie la nivel mondial…………………………………………………592
6.2. Sărăcia în România ……………………………………. …………………………..594
6.3. Sărăcia și subnutriția ……………………………………………………………….595
7. Sănătatea………………………………………………………………………………….597
7.1. Starea de sănătate a populației Europei…………………………………………….597
7.2. Cauze ale deceselor la nivel mondial ………………………………………………598
7.3. Rata mortalității infantile la nivel mondial… ………………………………………599
7.6. Piața medicamentelor………………………………………………………………. 601
Bibliografie selectivă……………………………………………………………………… …602
Măria Cojocaru – Asistența și protecția socială la nivelul pieței muncii în România ………..603
1. Noțiuni generale despre piața muncii…………………………………………………….604
1.1. Piața muncii – concept……………….. ……………………………………………604
1.2. Componentele principale ale pieței muncii………………………………………..605
1.3. Funcțiile social-economice ale pieței muncii………………………………………608
1.4. Șomajul și ocuparea forței de muncă în perioada de tranziție
la economia de piață în România…………………………………………………..609
2. Servicii de asistență și protecție socială la nivelul pieței muncii……………………. …. 615
2.1. Politici de combatere a șomajului …………………………………………………. 615
3. Legislația în domeniul protecției sociale. Agenția Națională pentru Ocupare
și Formare Profesională (ANOFP)……………………………. …………………………622
3.1. Obiectivele și atribuțiile ANOFP…………………………………………………..622
3.2. Categorii de persoane îndreptățite să primească ajutor de șomaj………………….627
3.3. Beneficiarii ajutorului de integrare profesională…………………………………..627
3.4. Persoane care nu beneficiază de ajutor de șomaj
sau ajutor de integrare profesională………………………………………………..628
3.5. Drepturile de asigurări sociale de care beneficiază șomerul ………………………629
3.6. Obligațiile beneficiarilor de ajutor de șomaj, ajutor de integrare profesională
și alocație de sprijin ………………………………………………………………..62 9
3.7. încetarea sau suspendarea plății ajutoarelor financiare…………………………….630
3.8. Conținutul dosarului prezentat la ALOFP în vederea solicitării ajutorului de șomaj, ajutorului de integrare profesională
sau a alocației de sprijin……………………..630
4. Medierea în sfera muncii și a șomajului. Centrul de Mediere a Muncii………………..632
4.1..Medierea muncii – proces de combatere a șomajului……………………………..632
4.2. Principiile medierii ……… …………………………………………………………636
4.3. Mediatorul în domeniul muncii…………………………………………………….636
4.4. Tehnici și instrumente specifice procesului de mediere…………………… ………639
5. Informarea la nivelul pieței muncii. Centrul de Informare și Documentare
pentru Piața Muncii ………………………………………………………………………642
5.1. Obiectivele și beneficiarii Centrului de Informare și Documentare……………….642
5.2. Atribuțiile și specialiștii CID……………………………………………………….645
6. Modalități de identificare a locurilor de muncă. Clubul Șomerilor…………………….647
6.1. Obiectivele Clubului Șomerilor…………………………………………………….647
6.2. Metode și tehnici utilizate în cadrul Clubului Șomerilor………………………:… 648
7. Calificarea și recalificarea profesională. Centrul de Calificare
și Recalificare Profesională……………………………………………………………….653
7.1. Reconversia profesională a forței de muncă………………………………………..653
7.2. Organizarea și desfășurarea cursurilor de calificare și recalificare a șomerilor…..655
8. Consultanța în afaceri – măsură activă pentru combaterea șomajului…………………..660
8.1. Consultanța în afaceri – caracteristici generale…………………………………….660
8.2. Rolul consultanței în afaceri pentru crearea de noi locuri de muncă………………662
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………665
Ana Muntean – Violența în familie și maltratarea copilului …………………………………667
1. Definiții și funcții ale familiei ……………………………………………………………668.
1.1. Definiții ale familiei ……………………………………………..,………………..668
1.2. Funcții ale familiei și homeostazia familiei ………………………………………..669
1.2.1. Nevoile umane pentru o dezvoltare și o funcționare normale………………670
1.2.2.Funcții și abilități parentale………………………………. ………………… 671
1.2.3.Nevoiledebază ale copilului………………………………………………..675
2. Violența domestică ……………………………………………………………………….679
2.1. Violența domestică. Abordarea socioculturală…………………………………….679
2.1.1. Paradigma explicativă………………………………………………………..680
2.1.2.Definiția clinică a fenomenului de violență domestică……………………..682
2.1.3.Violența domestică văzută ca formă de tortură a femeii ……………………682
2.1 ANivelul de conștientizare a violenței domestice de către specialiști ………..684
2.1.5.Nivelul de conștientizare a violenței domestice în comunități………… ……687
2.2. Izolarea socială……………………………………………………………………..690
2.3. Influențe asupra dezvoltării copiilor ……………………………………………….690
2.3.1. Trecerea de la o generație la alta a modelului de relaționare violentă …….. 691
2.3.2.Copilul ca motiv de acțiune pentru femeile victime ale partenerilor……….693
2.3.3.Personalitatea copilului care crește într-o familie violentă………………….693
2.4. Portrete ale actorilor implicați ……………………………………………………..694
2.5. Victimele violenței domestice și sindromul traumei……………………………….696
Abuzul și neglijarea copilului. Maltratarea copilului……………….. ………………….696
3.1. Elemente pentru o definiție…………………………………………………………696
3.2. Părinți abuzivi………………………………………………………………………702
3.3. Prezentare de caz……………………………………………………………………705
3.4. Intervenții…………………………………………………………………………….711
3.5. Intervenția din perspectiva medicală……………. ….'…………………………….. 719
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………720
Gabriela Lupșan – Instituții juridice în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului….. …………………
Adopția……………………………………………………………………………………724
1.1. Noțiuni generale despre adopție. Precizări prealabile……………………………..724
1.1.1 .Terminologie………. ………………………………………………………..724
1.1.2.Reglementarea actuală……………………………………………………….725
1.1.3.Noțiunea de adopție…………………………………………………………. 728
1.1.4.Natura juridică a adopției……………………………………………………728
Condițiile de fond la adopție……………………………………………………….730
1.2.1 .Condițiile de fond cu privire la adoptator………. ………*………………….730
1.2.2.Condițiile de fond cu privire la adoptat……………………………………..733
1.2.3.Consimțământul la adopție…………………………………………………..735
Lipsa impedimentelor la adopție. …………………………………………………..736
1.3.1 .Definiția, clasificarea și analiza impedimentelor……………………………736
Condițiile de formala adopție ……………………………………………………..738
1.4.1.Declarația de adopție…………………………………………………………738
1.4.2 .Procedura administrativă a adopției…………………………………………743
1.4.3 .Procedura judiciară a încuviințării adopției……………… ………………… 751
1.4.4.înregistrarea adopției…………………………………………………………757
1.5. Efectele adopției…………………………………………………………………….760
1.5.1.Data de la care se produc efectele adopției………………………………….760
1.5.2.Efectele adopției în domeniul dreptului civil……………………………….. 761
1.5.3.Efectele adopției în domeniul dreptului familiei…………………………….764
1.5.4. Efectele adopției în domeniul dreptului constituțional………………………765
1.5.5.Efectele adopției în domeniul dreptului muncii……………………………..766
2. Ocrotirea minorului………………………………………………. ……………………..768.
2.1. Ocrotirea părintească…………………………..•…………………………………..768
2.1.1.Noțiunea de ocrotire părintească…………………………………………….768
2.1.2.Drepturile și îndatoririle părintești ………………………………………….769
2.1.3. Exercitarea ocrotirii părintești……………………………………………….772
2.2. Sancțiuni de dreptul familiei aplicate părinților…………………………. ………..775
2.2.1.Enumerarea sancțiunilor aplicate părinților…………………………………775
2.2.2.încredințarea sau plasamentul copilului unei persoane, familii,
serviciului public specializat sau unui organism privat autorizat …………. .776
2.2.3.Decăderea din drepturile părintești………………………………………….777
2.2.4.Declararea judecătorească a abandonului de copii……………..'…………..779
2.3. Protecția copilului aflat în dificultate………………… ……………………………783
2.3.1.Noțiunea de copil aflat în dificultate………………………………………..783
2.3.2.Organele prin intermediul cărora se realizează protecția copilului
aflat în dificultate…………………………. …………………………………784
2.3.3.Măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate………………………..790
2.3.4.Exercitarea ocrotirii părintești în perioada încredințării
sau a plasamentului copilului……………,………. ………………………… 791
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………793
Laurențiu-Conțiu Șoitu – Copilul instituționalizat – perspective psihosociale ………………795
1. Istoric………………:…………………………………………………………………….796
1.1. Instituțiile ca răspuns la problemele sociale ale urbanizării……………………….797
1.2. Instituțiile ca răspuns la războaie și dezastre na turale………………………..^>>^J797
1.2.1. De ce este important subiectul copiilor instituționalizați ?………………….797
2. Terminologie și definiții…………………………………………………………………. 798
3. Nevoile copilului………………………………………………………………………….799
3.1. Nevoia de dragoste și securitate…………………………………………………….799
3.2. Nevoia de noi experiențe………………… …………………………………………799
3.3. Nevoia de încurajare și apreciere…………………………………………………..799
3.4. Nevoia de responsabilitate…………………………………………………………. 7 99
3.5. Consecințe ale neîmplinirii nevoilor copilului…………………………………….. 801
3.6. Funcțiile relațiilor cu parteneri de aceeași vârstă…………………………………. 801
4. Deprivarea maternă…………………….. ………………………………………………..802
4.1. Calitățile îngrijirii materne necesare unei dezvoltări normale …………………….802
4.2. Efecte pe termen scurt ale separării de mamă……………………………………..804
5. Efecte pe termen lung ale experiențelor de viață timpurii ………………………………806
6. Separarea de părinți ……………………………………………………………………… 807
6.1. Tipul îngrijirii de care a beneficia t copilul…………………………………………808
6.2. Durata privațiunii …………………………………………………………………..809
6.3. Existența unor bune relații și posibilitatea de a se atașa de adulți………….. …….809
6.4. Vârsta………………………………………………………………………………..810
6.5. Sexul …………………………………………………………………………………810
6.6. Temperamentul copilului…………………………………………………………….810
6.7. Reversibilitatea efectelor deprivării materne………………………………………..810
6.8. Posibile mecanisme ale consecințelor pe termen lung………………………………811
7. Deprivarea paternă ………………………….. ………………………………………….. 812
7.1. Strategii de procesare a informațiilor sociale la copiii agresivi…………………… 813
7.2. Cauze ale instituționalizării copiilor ……………………………………………… . 813
7.3. Direcții de evoluție a îngrijirii rezidențiale în Europa…………………………….. 814
8. Impactul instituționalizării asupra copiilor ……………………………………………… 814
8.1. îngrijirea fizică…………… ……………………………………………………….. 815
8.2. îngrijirea copilului „ca întreg"…………………………………………………….. 815
8.2.l.Filosofia instituțională …………………………………………. …………… 815
8.2.2.Relația copil – adult…………………………………………………………. 816
8.2.3.Stimularea copilului…………………………………………………………. 816
8.2.4.Regimul instituțional………… ……………………………………………… 816
8.2.5. Grupurile de copii…………………………………………………………… 816
8.2.6.Lipsa pregătirii copiilor pentru plecarea din instituție……………………… 817
8.3. Abuzul instituțional asupra copilului………………………………………………. 817
8.4. Caracteristicile instituției de ocrotire ideale ………………………………………. 819
9. Sistemul de protecție a copilului…………. …………………………………………….. 819
9.1. Sistemul de protecție în Europa de Est în perioada socialistă …………………….820
Probleme ale sistemului de îngrijire instituționalizată…………………………….. 821
Factori de risc în plasamentul în instituții de îngrijire …………………………….822
9.3.1.înainte de 1990 ……………………………………………………………… 822
9.3.2.După 1990…………………………………………….. …………………….823
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………824
Cristina Neamțu – Aspecte ale asistenței sociale în școală ……………………………………829
1. Rolul școlii în societatea contemporană și necesitatea asistenței sociale școlare ……….830
2. Obiectivele și conținutul asistenței sociale din școală……………………………………836
2.1. Servicii oferite de asistența socială școlară elevului și f amiliei……………………837
2.1.1 .Identificarea precoce a elevilor cu risc de inadaptare socială/insucces școlar 837
2.1.2.Consilierea elevilor și părinților …………………………………………….839
2.1.3.Crearea unor rețele de socia litate
și stimularea participării elevului la ethos-\x\ școlii ………………………… 842
2.1.4.Servicii oferite elevilor cu cerințe educative speciale și părinților lor……..843
Servicii oferite de asistentul social școlar personalului educativ. …………………845
2.2.1 .Furnizarea de informații despre situația socială a elevului………………….845
2.2.2.Centrul de mediere a conflictelor……………………………………………846
2.2.3.Dezvoltarea abilităților de relaționare socială……………………………….848
2.2.4.Susținere în gestionarea nivelului de stres…………………………………..849
Servicii oferite personalului noneducativ al școlii………………………………… 851
Servicii pentru comunitate oferite de asistența socială din școală…………………852
Sarcinile administrative și profesionale specifice ale asistentului social din școală 853
Bibliografie selectivă………………………………………………………….. …………….854
Alois Gherguț – Problematica asistenței persoanelor cu handicap/cerințe speciale ………….857
1. Componentele fundamentale ale asistenței psihopedagogice și sociale …………………858
1.1. Obiectivele asistenței psihopedagogice și sociale ………………………………….859
1.2. Abordări ale problematicii persoanelor cu cerințe speciale……………………….860
2. Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap………….862
3. Principalele categorii de deficiențe întâlnite la persoane cu cerințe speciale.
Clasificări, etiologie, scurtă prezentare clinică și psihopedagogică …………………….865
3.1. Deficiențele mintale…………………………………………….. ………………….866
3.1.1. Clasificarea deficiențelor mintale și depistarea lor………………………….867
3.1.2. Factori etiologici cu influență asupra sistemului nervos central…………… 871
3.1.3. Tabloul clinic și psihopedagogie al de ficientului mintal…………………….875
3.1.4. Tipologia deficiențelor mintale………………………………………………877
3.1.5.Considerații privind profilaxia și terapia medico-psiho-pedagogică
și socială a deficientului mintal …… ………………………………………..883
3.2. Deficiențele senzoriale ……………………………………………………………..885
3.2.1.Deficiențeledeauz…………………………………………………………..885
3.2.2.Deficiențele de vedere ……………………………………………………….889
3.2.3.Deficiențe asociate …………………………………………………………..895
3.3. Deficiențele neuromotorii (fizice)…………………….. …………………………..896
3.4. Tulburările de limbaj……………………………………………………………….900
3.5. Tulburările de comunicare și relaționare. Autismul……………………………….903
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………905
Venera Bucur, Adina Maciovan – Probleme ale vârstei a treia ………………………………. 907
1. Vârsta a treia. Scurt excurs asupra mentalităților………………………………………..908
2. Aspecte sociale privind persoanele de vârsta a treia……………………………………..911
2.1. Vârstnicul – o problemă socială? …………………………………………………. 912
2.2. Drepturile persoanelor de vârsta a treia…………………………………………… 913
2.3. Bătrânețea- accepțiuni și controverse…………………………………………….. 913
3. Modificări fizice și psihologice caracteristice vâr stei a treia…………………………… 915
3.1. Aspecte privind modificările psihologice ale persoanelor vârstnice ……………… 916
3.2. Vârstnicul între normal și patologic……………………………………………….. 917
4. Pensionarea……………………………………………………………………………….920
5. Dependența persoanelor vârstnice ……………………………………………………….922
5.1. Definiții……………………….. ……………………………………………………923
5.2. Diagnosticul dependenței…………………………………………………………..924
. 5.3. Evaluarea………………………………………………………………. …………..926
5.3.1.Bilanțul lezional și bilanțul deficiențelor ……………………………………926
5.3.2.Bilanțul situației funcționale…………………………………………………927
5.4. Menținerea la domiciliu…………… ……………………………………………….938
5.4.1 .Lupta contra incapacităților și tulburărilor funcționale……………………..939
5.4.2.Adaptarea mediului la incapacitate………………………………………….. 941
5.5. Maltratarea vârstnicului…………………………………………………………….945
6. Instituționalizarea persoanelor vârstnice…………………………………………………947
6.1. Calitatea serviciilor……………………… …………………………………………950
6.2. Efectele instituționalizării…………………………………………………………..950
6.2.1.Când se instituționalizează o persoană vârstnică ? ………………………….950
6.2.2.Cum organizăm plasamentul ?……………………………………………….952
Anexa nr. 1 …………………………………………………………………………………..954
Anexa nr. 2 ………………………………………. ………………………………………….955
Bibliografie selectivă…………………………………………………………………………956
Ștefan Cojocarii – Metodologia elaborării proiectelor de intervenție ……………………….959
1. Delimitări conceptuale. Proiect de intervenție, program, propunere de finanțare………960
2. Elementele proiectului de intervenție…………………………………………………….964
3. Exemplu: Proiectul de integrare socioprofesională a tinerilor foști instituționalizați …. 977 Bibliografie
selectivă…………………………………………………………………………983
ANEXE
Anexa 1 – Codul etic al Asociației Naționale a Asistenților Sociali din SUA ……………….987
1. Preambul………………………………………………………………………………….988
2. Expunere sumară a principalelor principii……………………………………………….989
3. Codul etic al Asociației Naționale a Asistenților Sociali din SUA………………………990
Anexa 2 – Etica asistenței sociale. Principii și standarde …………………………………….997
1. Fundamentare………………………………………………………. ……………………998
2. Declarația internațională a principiilor etice în asistența socială………………………..998
2.1. Introducere………………………………………………………………………….998
2.2. Principii……………………………………………………………………………..999
2.3. Zonele problematice………………………………………………………………. 1000
2.4. Metode de soluționare a problemelor…………….. ……………………………… 1001
3. Standardele etice internaționale ale asistenților sociali………………………………… 1001
3.1. Preambul …………………………………………………………………………..1002
3.2. Standarde generale ale comportamentului etic ……………………………………1002
3.3. Standardele asistenței sociale în raport cu clienții ………………………………..1002
3.4. Standardele asistenței sociale în raport cu agențiile și organizațiile de profil ……1003
3.5. Standardele asistentului social în raport cu colegii………………………………. 1003
3.6. Standarde în raport cu profesiunea………………………………………………..1004
Index tematic……………………………………………………………………………………. 1005
Prefață
Această apariție intervine într-un moment în care asistența socială este deja constituită și recunoscută ca o profesiune
autonomă și necesară; fără a intra în dezbateri sau analize, considerăm că anul 1990 reprezintă momentul de inițiere a
construirii statutului științific al asistenței sociale în România. Acest proces nu s-a încheiat – căci acesta este spiritul viu al
oricărei profesiuni -, dar profesioniștii din domeniu (generaliști sau specialiști, începători sau avansați, teoreticieni sau
practicieni) au ocupat punctele de referință și desfășoară activitățile/ programele specifice. De regulă, pregătirea acestora a
fost asigurată prin parcurgerea unui curriculum universitar de specialitate. în același timp, în învățământul superior există
secții/ specializări ce pregătesc studenți pentru viitoarea profesiune de asistent social. Această carte se adresează, în primul
rând, categoriilor de mai sus: profesioniști și studenți, dar și cadre didactice implicate în domeniul asistenței sociale. Și,
desigur, o recomandăm factorilor de decidență politică și administrativă care au în vedere optimizarea sau controlul spațiului
social.
Prin caracteristicile sale, orice apariție editorială de un asemenea calibru poate fi criticată – și așa se va întâmpla și cu aceasta,
prin firescul lucrurilor: orice lectură presupune activarea spiritului critic. Chiar noi avem deja unele completări pe care le vom
opera la reeditare. însă considerăm că, pentru moment, este o realizare ce nu poate fi contestată; cel mult poate fi trecută sub
tăcere.
Logica internă a acestei lucrări urmează structura domeniului abordat: asistența socială are un palier al fundamentării
teoretice, cu rețeaua sa de concepte, paradigme, metode și tehnici, și un al doilea orizont, al practicii și acțiunii eficiente. în
prima instanță se pregătește și se elaborează modelul acțiunii, iar în a doua se intervine concret pentru provocarea unei
schimbări dorite în planul realității. Profesionistul schimbării în asistența socială trebuie să se supună principiului
competenței profesionale și să posede un sistem complex de cunoștințe, valori și deprinderi/abilități. Volumul de față pune la
dispoziție o variantă de documentare în vederea constituirii pregătirii sale de bază.
în consecință, în titlu intervine termenul tratat în sensul onest al cuvântului, ca modalitate amplă de investigare a unui
domeniu, fără a se îndeplini regula completitudinii sau a afirmațiilor definitive. De altfel, spațiul social, prin starea sa de
echilibru dinamic, nu permite închistarea cunoașterii în formule sau scheme fixe.
Există o anumită diversitate în această lucrare; fără a nega rolul unității și fără a cădea în euforia multiplicității, această
divergență tematică derivă din însuși statutul complex al asistentului social, deci din multitudinea de cunoștințe ce-i sunt
necesare. în același timp, tratatul este o lucrare colectivă, autorii aparținând ei înșiși unor școli diferite, cu maniere particulare
de tratare a unor subiecte, cu stiluri diferite. Unele capitole sunt formalizate în enunțuri, altele au o amprentă a „clinicului",
căci autorii au avut deplină libertate. Singura constrângere – în afară de cele interne – s-a referit la unitatea scopului lucrării:
utilitatea pentru cititor. Ceea ce a fost o provocare, pe care o translăm acum către dumneavoastră.
George Neamțu Iași, 2003
PARTEA I
Fundamentele asistenței sociale
George Neamțu
Introducere în teoria asistenței sociale
ș
1. Construirea asistenței sociale ca profesiune
2. Problema metodei în asistența socială
3. Conceptul de schimbare în asistența socială și caracteristicile sale
4. Variabilele schimbării în asistența socialăș
1. Construirea asistenței sociale ca pro fesiune
Pentru ca o activitate umană să fie acceptată și recunoscută ca o profesiune, trebuie să fie precizat raportul dintre
comportamentul în cauză și societate în general. Se acceptă că oamenii, ca societari, au o existență „de criză" (ca
succesiune naturală a etapelor de dezechilibru și echilibru dinamic) în care utilizează oportunități, întâmpină
obstacole și exprimă trebuințe care, toate, sunt în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Fără a ne situa pe
pozițiile ecologiste, putem afirma că asistența socială prin activitatea sa practică focalizează resursele
(„interacțiunile") pe construirea sau activarea soluțiilor pentru persoanele ce întâmpină dificultăți în
interdependență cu mediul. Deși nu este singurul, asistentul social își delimitează bazele profesiunii sale prin
intervenție specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg.
Această afirmație este demonstrată prin construirea unei competențe de lucru/intervenție în sistemul social ce se
fundamentează pe trei elemente (vezi și Miftode, 1995) :
– valori și atitudini;
– cunoștințe teoretice;
– abilități practice.
Se poate spune că „prima bază teoretică" a oricărei abordări acționaliste asupra realității a fost extrasă din
observațiile empirice, deci dintr-o analiză a practicii. Totuși, pe măsură ce științele și-au construit domenii
proprii, explicate prin teorii și paradigme specifice, s-a ajuns la un sistem teoretic explicativ prealabil pe care-l
găsim structurat și care emite teze valabile într-un sistem de referință. Acest fapt s-a definitivat la începutul
secolului XX și deocamdată reprezintă un model epistemologic viabil, bazat pe „școli", „curente", „orientări"
relativ stabile și cu o dinamică internă, mai rapidă și mai complexă în domeniile socioumanului.
Pentru asistentul social, cerința principală constă în acțiunea eficientă în intervenție ; dar aceasta nu se poate
realiza dacă el nu înțelege în profunzime ceea ce se întâmplă cu sine, cu clientul său, cu sistemul social,
interacțiunile ce se stabilesc între aceste elemente. Altfel spus, trebuie să posede cunoștințe teoretice solide,
fixate într-un puternic sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca: psihologia subiectivității,
teorii ale dezvoltării, componentele socializării, explicațiile comporta-mentaliste, teoriile despre comunicare,
despre stres, teoriile asupra personalității umane, teoriile organizării și funcționalității sociale, cunoștințele din
sociologie, științele politice, științele economice, din antropologie, administrație, guvernare, științele juridice,
cunoștințe detaliate despre normalitate și patologie umană. La prima vedere s-ar părea că acest obiectiv nu poate
fi atins, căci este greu de crezut că un singur om poate stăpâni atâtea domenii diverse.
Dar această cerință nu trebuie privită ca o simplă stocare și apoi redare/enumerare de informații și cunoștințe ;
fundamentele teoretice ale asistenței sociale sunt alcătuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii și
focalizează cunoașterea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui să intervină. Scopul
cunoașterii teoretice nu îl reprezintă simpla descriere și analiză, chiar minuțioasă, a componentelor obiectului de
interes ; se urmărește înțelegerea profundă a persoanei, a contextului, a valorilor, a tehnicilor de lucru, a
resurselor etc. – pentru ca intervenția să fie eficientă și în folosul clientului. Mai mult, simplele aglomerări de
cunoștințe -din psihologie, sociologie, biologie, economie, științele politice și administrative -rămân fără valoare
dacă asistentul social nu posedă multiple calități (cognitive, de comunicare, de organizare, manageriale etc.) pe
care să le pună la lucru în procesul de schimbare pe care-l provoacă și direcționează.
sistemul
teoretic
explicativ
teorii și paradigme
metode de investigare și intervenție
reconfigurări și „rupturi" epistemologice
indivizi grupuri ' organizații institufii comunități
procese
interacțiuni
relații
Figura 1. Modelul epistemologic al socioumanului
Baza teoretică a asistentului social se construiește pe specificul înțelegerii; informațiile din numeroase ramuri ale
științei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite : indivizi, grupuri, organizații, instituții, comunități și chiar
societăți. Dacă explicația este corectă, atunci și practica asistenței sociale poate fi utilă.
Astfel, pregătirea teoretică devine o componentă existențială a profesiunii de asistent social. în România, această
latură a pregătirii este asigurată în sistemul de învățământ superior prin specializări de asistență socială, cu toate
că se poate imputa faptul că pregătirea de specialitate debutează tardiv, unele forme de pregătire fiind totuși
accesibile și pentru învățământul preuniversitar. în unele țări europene există, de câteva decenii, acest model de
profesionalizare : lucrători sociali cu diplomă de bacalaureat considerați practicieni debutanți și asistenți sociali
profesioniști, generaliști sau specializați, posesori ai diplomelor universitare și postuniversitare.
1.1. Valori și atitudini
Asistența socială ca profesiune își construiește sistemul de valori plecând de la respectarea demnității și
integrității ființei umane și recunoașterea democrației ca o cerință esențială a vieții sociale. Aceste două valori
centrale reprezintă suportul atât al valorilor profesionale și al principiilor de intervenție, cât și al atitudinilor
profesionale pe care le abordează orice asistent social.
Ca valori profesionale în asistența socială sunt enunțate și respectate următoarele (după Encyclopedia of Social
Work, Asociația Națională a Asistenților Sociali, NASW) :
– respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce înseamnă că toți oamenii, inclusiv minoritățile,
trebuie să aibă acces egal la resursele de realizare a scopurilor și aspirațiilor ;
– dezvoltarea și promova rea responsabilității sociale, în sensul că toate persoanele trebuie să-și adapteze
trebuințele la exigențele mediului social și toate instituțiile trebuie să-și organizeze resursele pentru a răspunde
nevoilor oamenilor;
– promovarea libertăților individuale, adică acceptarea faptului că umanitatea se prezintă într-o diversitate
uluitoare și respectarea dreptului de a face propriile alegeri în vederea autodezvoltării;
– sprijinirea autodeterminării pentru persoanele ce doresc să-și construiască propriul drum, dar ale căror resurse
sunt insuficiente.
Plecând de la respectarea acestor valori, în exercitarea practică a activității de asistență socială au fost instaurate
câteva principii care, pe scurt, pot fi prezentate astfel (Picard, 1979):
– principiul individualizării, adică recunoașterea faptului că fiecare client este unic și trebuie tratat cu respect și
considerație;
– principiul exprimării, inclusiv prin sentimente, și utilizarea acestora ca resurse de dezvoltare a clientului;
– principiul implicării emoționale controlate și utilizarea stărilor emoționale proprii în interesul celuilalt;
– principiul acceptării necondiționate a drepturilor celorlalți;
– principiul atitudinii nediscriminatorii și eliminarea evaluării negative ;
– principiul acceptării autodeterminării și respectarea opțiunilor clientului;
– principiul confidențialității și păstrarea cu rigoare a secretului informațiilor obținute cu privire la client.
în Statele Unite ale Americii, începând cu 1979, Asociația Națională a Asistenților Sociali (NASW) a elaborat un
cod etic ce cuprinde principiile și regulile care trebuie
respectate în practica asistenței sociale. Aceste valori de bază sunt aplicate în activitatea cu agențiile, asociațiile,
clienții, alți profesioniști și reprezintă suportul constituirii asistenței sociale ca profesiune.
Codul etic al NASW
(pentru textul complet al Codului etic al Asociației Naționale a Asistenței Sociale, vezi Anexa 1, în prezentul
volum)
I. Comportamentul și conduita asistentului social ca profesionist
A. Caracteristică. Asistentul social trebuie să mențină un înalt standard în comportamentul său, în aptitudinile și
identitatea sa de asistent social.
B. Competență și dezvoltare profesională. Asistentul social trebuie să facă tot posibilul pentru a deveni și
rămâne expert în practica profesională.
C. Serviciu. Asistentul social ar trebui să aibă în vedere în primul rând obligațiile de serviciu ale profesiei sale.
D. Integritate. Asistentul social ar trebui să. acționeze în concordanță cu cele mai înalte standarde ale integrității
profesionale.
E. Burse și cercetare. Studentul și asistentul social implicat în studiu și cercetare trebuie să fie ghidați de
convențiile cercetării școlare.
II. Responsabilitățile etice ale asistentului social față de client
F. Prioritatea interesului clientului. Principala responsabilitate a asistentului social este față de clienți.
G. Drepturile și obligațiile clienților. Asistentul social trebuie să facă orice efort pentru a proteja
autodeterminarea clienților săi.
H. Caracterul privat și confidențial. Asistentul social trebuie să respecte caracterul privat al relației cu clienții, să
păstreze toate informațiile obținute pe parcursul activității profesionale.
I. Costuri/cheltuieli. Atunci când fixează cheltuielile, asistentul social trebuie să se asigure că acestea sunt
echilibrate, rezonabile și într-un raport echitabil cu serviciul prestat, cu preocupare pentru posibilitatea clientului
de a plăti.
III. Responsabilitatea etică a asistentului social față de colegii săi
J. Respect, obiectivitate/imparțialitate și politețe. Asistentul social trebuie să-și trateze colegii cu respect,
imparțialitate, politețe și încredere/bună-credință.
K. Raporturile asistentului social cu clienții colegilor săi. Asistentul social are responsabilitatea de a relaționa cu
clienții colegilor săi în cel mai profesional mod.
Responsabilitățile etice ale asistentului social față de organizațiile angajaților și angajatorilor
L. Obligațiile față de organizațiile angajatorilor. Asistentul social trebuie să adere la angajamentele făcute față de
organizațiile angajatorilor.
Responsabilitățile etice ale asistentului social față de profesia sa
M. Păstrarea integrității profesiei. Asistentul social trebuie să susțină și să promoveze valorile, cunoștințele, etica
și misiunea profesiei.
N. Serviciul comunității. Asistentul social trebuie să sprijine profesia pe care o are pentru ca aceasta să-și
îndeplinească misiunea de a fi disponibilă publicului general.
O. Dezvoltare și cunoaștere. Asistentul social trebuie să-și asume responsabilitatea de a identifica, dezvolta și
utiliza la întreaga capacitate cunoștințele în practica profesională.
VI. Responsabilitatea etică a asistentului social față de societate
P. Promovarea bunăstării generale. Asistentul social trebuie să promoveze bunăstarea generală a societății.
în același timp, alături de valorile și principiile profesionale, în profesiunea de asistent social sunt implicate
propriul sistem de valori și atitudini, propria „filosofie" de viață pe care, mai mult sau mai puțin, o desfășoară
în relația cu clientul. Chiar dacă se acceptă ideea că nici un sistem de valori nu este superior altuia și că fiecare
persoană are dreptul la propriile credințe și convingeri, totuși niciodată nu se poate obține o stare de absolută
neutralitate, care să elimine influențele și contaminările. Astfel încât este justificată preocuparea pentru această
componentă profesională.
Ca structură, sistemul de valori cuprinde (vezi și Belkin, 1975, citat de O'Neil McMahon) :
– valori cognitive;
– valori morale;
– valori culturale;
– valori personale.
Valorile cognitive se formează și se bazează pe cunoștințe științifice probate și validate, dar și pe convingeri și
credințe ; cele morale, inoculate de regulă în diverse etape ale ontogenezei, coordonează și direcționează
comportamentele sociale ; valorile culturale includ structuri complexe de prelucrare a realității la nivelul
grupurilor sociale. Un loc deosebit îl ocupă valorile personale, care uneori nu sunt recunoscute în această
calitate, fiind translatate în alte zone, dar care au o autonomie specifică prin faptul că sunt strâns legate de
deciziile individuale ale asistentului social.
Sistemul de valori constituie o componentă-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social este, în
esența sa, un proces de influențare și transmitere de valori; neutralitatea nici nu este proclamată și nici nu
reprezintă un deziderat profesional. Majoritatea profesioniștilor acceptă punctul de vedere potrivit căruia nu
trebuie impuse conduita și comportamentul prin transfer direct de valori și atitudini, dar toți sunt de acord că
relația de ajutor este o interacțiune la care ambele părți participă cu propria filosofie și ideologie și se
influențează reciproc. Astfel încât, voluntar sau nu, conștient sau inconștient, valorile asistentului social vor avea
o anumită prevalentă în cadrul relației, plecând de la premisa că el reprezintă „jumătatea sănătoasă" a
interacțiunii cu o persoană aflată în criză, deci „bolnavă". De aceea, pentru ca relația să fie una efectiv de ajutor,
asistentul social trebuie să demonstreze calități ca siguranță, încredere în sine, competență, sinceritate,
receptivitate, deschidere la nou, obiectivitate, empatie, credibilitate etc.
1.2. Abilități și deprinderi
Plecând de la un sistem solid de cunoștințe teoretice și având ca ghid valorile și atitudinile, asistentul social
realizează împreună cu clientul o serie de activități respectând o anumită metodologie în vederea atingerii unor
scopuri. Aceste activități necesită o serie de abilități și deprinderi, mai mult chiar, ele însele pot constitui
abilitățile propriu-zise. Pentru aceasta, în timpul formării profesionale sunt necesare perioade de pregătire și
dezvoltare a deprinderilor de bază – aceasta în special în intervalul de formare „generalistă" – pentru ca mai târziu
asistentul social să-și dezvolte și să-și specializeze abilități avansate, necesare lucrului cu populații/clienți
speciali.
De altfel, dacă definim asistența socială ca fiind o relație interpersonală în procesul de ajutor al persoanelor
aflate în dificultate, trebuie să acceptăm că aceasta nu este altceva decât o activitate practică; asistența socială
poate fi deci definită:
– ca activitate practică ce înseamnă utilizarea unor cunoștințe, respectând un cod etic, și aplicarea acestora în
utilizarea unor abilități specifice;
– ca având drept scop ajutorul acordat unor categorii de populații sau persoane pentru a le satisface o serie de
nevoi speciale prin eliminarea dificultăților interne și externe;
– ca fiind construirea unor servicii specifice, în interiorul și cu ajutorul societății, pentru a rezolva unele
probleme ale populațiilor vulnerabile (copii, bătrâni, femei, săraci, minorități, persoane cu handicap etc.) în
vederea recuperării sociale și participării acestora în procesele de schimbare din societate.
Prin scopul său, asistența socială este o activitate eminamente plasată în zona acțiunii propriu-zise; indiferent de
stil sau strategie, asistentul social acționează și dezvoltă – dezvoltându-se totodată pe el însuși – componente la
nivelul comportamentului, chiar dacă uneori intră în conflict cu diferite sisteme de valori, inclusiv cu cel
personal. Așadar, asistența socială este o combinare de abilități și deprinderi care transpun în practică anumite
cunoștințe.teoretice și valori. Unele dintre aceste abilități sunt individuale și aparțin asistentului social ca
persoană; este vorba despre așa-numi-tele „abilități de relaționare" : de a asculta, de a răspunde, de a comunica,
de a clarifica, de a accepta, de a critica, de a se confrunta, de a înțelege etc. Altele sunt de natură metodologic-
profesională : de a identifica o problemă, de a evalua trebuințe, de a investiga, de a prelucra informații, de a
planifica activitățile, de a lucra în echipă, de a cerceta într-o manieră științifică, de a redacta o comunicare
științifică, de a conduce un caz ș.a.
Dar lista de abilități și deprinderi fundamentale în asistența socială este foarte complexă: clasificările ce se pot
face sunt multiple. în primul rând însă, interesează faptul că toate răspund exigențelor de practică; de la abilitățile
necesare publicității sau acțiunii legale și până la cele reclamate de psihoterapie, asistentul social – generalist sau
specializat – are în vedere practica directă, concretă care se desfășoară după următoarele principii :
1. practica în asistența socială constă în interacțiunea cu clientul și mediul său;
2. în activitățile de practică, asistentul social participă și își folosește conștient propria personalitate, cu
calitățile și limitele sale ;
3. relația cu clientul trebuie să respecte principiul diversității umane și pe cel al unității individuale;
4. în exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaște un proces de autodezvoltare și autocunoaștere;
5. în prim-planul acțiunii trebuie să se mențină obiectivitatea profesională, care implică și un anume grad de
implicare emoțională controlată;
6. preocupările profesionale față de client trebuie să cuprindă toate componentele exprimării acestuia:
biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca întreg implică abordarea în același timp a mai
multor factori: problema imediată și efectele acțiunii pe termen lung, interesul și bunăstarea clientului, dar și
efectele asupra celor din orbita sa socială, autodezvoltarea și autorealizarea asistentului social;
7. finalitatea acțiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitivă printr-un tratament care
să respecte demnitatea clientului. Astfel încât trebuie evitate judecățile, stigmatizările, respingerile. Trebuie
descoperite punctele tari și comportamentele constructive concomitent cu acceptarea slăbiciunilor și
comportamentelor distructive ale clientului;
8. orice activitate trebuie să plece de la princ ipiul individualizării clientului, precizându-se cu exactitate
coordonatele particulare ale acestuia; fiecare client este unic, are ceva special și în același timp reprezintă
umanitatea;
9. asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să privească în viitor, unde să descopere
o îmbunătățire posibilă a situației sale. Poziția optimistă față de schimbare poate reprezenta o resursă a problemei
actuale, dar și a altora ce pot surveni mai târziu;
10. esența activităților constă în participarea efectivă a clientului la propria schimbare; asistentul social trebuie
să rămână un colaborator, un antrenor ce-l învață pe client să se ajute singur. De aici decurg alte condiționări:
– clientul are dreptul și nevoia de a fi liber în deciziile sale;
– hotărârile sale îi exprimă gradul de autodeterminare;
– toate soluțiile sunt consecința dezvoltării deprinderilor de rezolvare a propriilor probleme;
principiul confidențialității trebuie să fie întotdeauna respectat și reglementat inclusiv prin prevederi juridice;
clientul are dreptul fundamental de a-și cunoaște traseul și evoluția în procesul de ajutor; evaluarea rezultatelor,
în toate secvențele, trebuie făcută împreună cu clientul, atât pentru a fi mai eficientă, cât și pentru informarea
acestuia cu privire la indicatorii schimbării.
Pentru a duce la bun sfârșit toate aceste exigențe, se impune ca fiecare asistent social să-și construiască propriul
stil, ce este o combinație între știința asistenței sociale, stocată în cunoștințe și teorii, și bagajul de valori și
abilități cu care specialistul participă în exercitarea profesiunii. Dacă știința poate fi achiziționată printr-un efort
bine determinat (acumularea în timpul studiilor, lecturi, publicistică, participări la activități științifice etc), stilul
propriu este un rezultat a mai multe elemente: valori proprii, deprinderi și abilități, experiențe de viață și
profesionale, calități personale, eforturi de autodezvoltare etc.
în concluzie, identitatea profesională a asistentului social este inconfundabilă și presupune dezvoltarea
obligatorie a unor componente – cunoștințe științifice, valori și atitudini, abilități și deprinderi – care, într-o
dinamică proprie, constituie metoda specifică a asistenței sociale.
2. Problema metodei în asistenta socială
Definiția generală după NASW a asistenței sociale face referire la patru elemente :
a) este o activitate profesională
b) de ajutorare a unor indivizi, grupuri sau comunități pentru întărirea sau instalarea
c) capacităților funcționale din pu nct de vedere social
d) și crearea condițiilor sociale favorabile atingerii acestui scop.
Ca activitate propriu-zisă, asistența socială constă în aplicarea profesională a cunoștințelor, valorilor, principiilor
și tehnicilor în vederea:
– ajutorării unor populații pentru a avea acces la unele servicii;
– consilierii și terapiei unor indivizi, familii sau grupuri;
– ajutorării unor comunități sau grupuri în vederea optimizării sociale ;
– participării la procesele relevante de reglementare socială, inclusiv la nivel legislativ.
Prin aceste elemente descriptive se precizează că există o serie de activități ce trebuie desfășurate de către
specialiști,în vederea atingerii unor obiective. Obiectivele asistenței sociale, sintetizate, se referă la instalarea sau
reinstalarea unor interacțiuni reciproc benefice între indivizi și societate pentru îmbunătățirea calității vieții
pentru toate părțile implicate. Asistentul social este interfața, elementul ce face legătura între persoană și mediu,
asigurând succesul interacțiunii prin organizarea activităților și sarcinilor, organizare ce poate fi denumită
generic „intervenție".
asistent social
problema
Figura 3. Figura intervenției
Din această definire, derivă două mari probleme ce trebuie clarificate și precizate. Prima se referă la categoriile
de profesioniști care sunt obligați să practice asistența socială și a doua, la principalele căi sau metode de
realizare a intervenției.
Pentru prima problemă, fără să existe același tip de răspunsuri, în țările cu tradiție în asistență socială s-au
construit diverse tipuri de specialiști ai intervenției, după diverse criterii, dintre care cel mai frecvent se referă la
forma de pregătire specifică. în practica americană, spre exemplu, sunt recunoscute două tipuri de pregătire
sistematică:
– asistenți sociali cu bacalaureat, ca o primă condiție a pregătirii profesionale, și care au competențe specifice
(BSW);
– asistenți sociali cu studii superioare incluși în programe de masterat (MSW) în care pregătirea este mult mai
specializată.
Pentru categoria de asistenți sociali cu bacalaureat, deși există numeroase rețineri și mereu este recomandată
continuarea pregătirii, sunt enunțate competențe strict delimitate, direcționate în mod clar spre intervenția
nespecializată:
– să identifice și să evalueze situațiile în care relația dintre oameni și instituții nu mai este funcțională;
– elaborarea unui plan pentru îmbunătățirea situației sociale a persoanelor cu probleme;
– lucrul cu persoane ce au dificultăți sociale;
– îmbunătățirea interacțiunii dintre sistemul social, cu serviciile sale, și persoanele defavorizate;
– promovarea comportamentelor dezirabile social;
– preocupări în domeniul diversificării metodelor de lucru cu populațiile discriminate ;
– îmbunătățirea serviciilor de asistență socială;
– interesul pentru propria dezvoltare profesională a nivelului de cunoștințe.
Cu privire la programele de pregătire de tip MSW, termenul central este cel de specializare, lansat încă din 1950
de către NASW, dar folosit și astăzi cu sensuri incerte. Unele accepțiuni ale acestui termen se referă aproape
exclusiv la domeniul „practicii" ca fiind cel mai eficient mod de specializare, în timp ce alte tentative pleacă de
la identificarea unor metode specifice, unor domenii esențiale ale asistenței sociale. Aceste metode considerate
esențiale pentru specializare sunt din asistența socială clinică, politica socială și dezvoltarea comunității,
cercetarea socială, asistența socială din domeniul administrativ și asistența socială educațională.
Alți autori analizează tipurile de modele de intervenție concentrate în programele de pregătire; astfel, sunt
descrise cinci modele majore ale asistenței sociale:
– modelul tradițional, bazat pe concentrarea tehnicilor de studii de caz, lucrul în grup, organizarea comunității;
– modelul individualizat ce constă în parcurgerea unor cursuri care sunt n ecesareunei cariere profesionale singulare ;
de pregătire educațională de cel puțin un an de studiu după facultate, cu stagii de practică în domeniul de
specializare;
– specializarea poate fi direcționată spre un mediu, o populație, un stil de viață ce probează dificultăți sau
demonstrează o degradare semnificativă din punct de vedere numeric la nivelul societății; trebuie să se
demonstreze că există competențe și cunoștințe specifice care, utilizate, contribuie eficient la îmbunătățirea
situației critice. Trebuie demonstrat că interacțiunea între populație și mediul general este influențată decisiv
printr-o intervenție specializată;
– generalistul în asistență socială se caracterizează prin cunoștințe sistematice despre mediu, populație,
indivizi, probează deprinderi și abilități de bază și respectă în totalitate valorile asistenței sociale. Generalistul
poate demonstra competențe practice în lucrul cu diferite categorii de clienți sau servicii;
– pregătirea de bază se referă la un ansamblu de cunoștințe, valori și deprinderi necesare pentru debutul în
activitatea practică profesională, reprezintă condiția sine qua non a practicii și punctul de plecare pentru
atingerea altor niveluri de pregătire profesională prin parcurgerea unor forme de educație mai avansate.
Pe baza acestor precizări, se pot face apoi diferențe între diverse categorii de profesionalizare în asistența socială,
între care cea mai importantă se referă la distincția între generaliști (începători sau nu) și practicanți (specialiști
sau de bază). însă deosebirile fundamentale între diferitele categorii de asistență socială se referă la metoda
utilizată: se acceptă, în general, că generaliștii utilizează ceea ce se numește „metoda generală" care trebuie să fie
ca un fel de ghid pentru orice asistent social, în timp ce practicanții/practicienii, îndeosebi cei avansați sau
specialiștii, folosesc metode particulare, în funcție de obiectivele propuse în lucrul cu anumite segmente de
populație. Aceste metode specifice le putem numi generic „intervenție directă".
Pentru a înțelege ce este și cum se aplică „metoda generală", trebuie făcute mai întâi câteva observații cu privire
la metodă și la practica asistenței sociale care, de altfel, se suprapun. în special literatura americană de
specialitate a operat câteva conceptualizări, sintetizate astfel:
– metoda este un mod sistematic de a proceda (NASW);
– metoda este un proces sistematic de ordonare a activităților pentru o performanță viitoare (Schwartz);
– metoda este o activitate planificată, cu sarcini realizate și scopuri atinse (Siporin);
– metoda este cadrul în care se desfășoară abilitățile asistentului social (Morales și Sheafor).
Inițial, primele metode identificate în practica asistenței sociale făceau trimiteri la modalitățile de lucru
particulare („procedee") pe care le aplică un asistent social în lucrul cu un client, un grup sau o comunitate,
pentru ca mai târziu distincția între metodele tradiționale și cele moderne să ajungă până la diferențe în utilizarea
teoriilor și aplicațiilor. Cu toate acestea, în pofida necesității trasării frontierelor de diferențiere în acțiunea
propriu-zisă, activitatea practică urmează o metodologie comună: această metodologie specifică, reprezentând un
proces secvențial desfășurat pe etape și faze într-o anumită ordine și cu respectarea unor rigori, poate fi denumită
metodă generală. Aceasta poate fi definită ca un mod ordonat și sistematic de a proceda în procesul de ajutor
specific asistenței sociale ce constă în parcurgerea unor pași obligatorii. Uneori,
numărul acestora sau denumirea lor diferă, dar este unanimă- ideea că metoda de- bază în asistența
socială este o succesiune de activități. Iată câteva variante de etape propuse în ultimele decenii:
• Max Siporin propune patru caracteristici ale practicii :
1. procesul educațional;
2. procesul relațional;
3. procesul terapeutic;
4. procesul de rezolvare a crizei.
• Gerard Egan prezintă un model în trei etape, numit „modelul stadiilor progresive"
interdependente:
1. identificarea/autoexplorarea problemei clientului;
2. înțelegerea integrativă/ autoevaluarea dinamică;
3. facilitarea acțiunii/ acțiunea de rezolvar e.
Lawrence Shulman a introdus un model al procesului de ajutor ce parcurge patru etape :
1. etapa preliminară (definită de comunicare, răspuns, raportare);
2. etapa de debut (bazată pe relațioriarea între polii relației de asistență socială) ;
3. etapa de lucru (caracterizată de punerea în lucru a unor abilități în vederea rezolvării problemei);
4. etapa finală sau de încheiere (atunci când toate procesele de interacțiune au ajuns la final).
William J. Reid recomandă o abordare flexibilă, în funcție de caz și circumstanțe. Fazele propuse de
acesta sunt: 1.
identificarea problemei și fixarea sarcinii;
planificarea activității;
analiza obstacolelor;
modelarea și modificarea comportamentului pentru realizarea sarcinii;
încheierea și evaluarea activitățil or.
Se poate deci constata că toți autorii au sesizat aceleași etape în rezolvarea unor probleme de asistență
socială, precum și faptul că acest proces cuprinde o serie de pași succesivi. Este justificată așadar
pretenția de a denumi acest demers ca fiind metoda generală a asistentei sociale.
Etapele metodei generale, derulate în mod secvențial, sunt:
1. evaluarea preliminară și angajamentul;
2. etapa de investigație sau de culegere a informațiilor despre client și problema sa;
3. evaluarea resurselor și realizarea contractului; intervenția propriu-zisă și îndeplinirea sarcinilor ;
evaluarea rezultatelor și analiza contractului; încheierea relației.
Fie că procesul de ajutor este de scurtă sau de lungă durată, toți pașii sunt obligatorii și trebuie
parcurși în fiecare caz în parte, deși uneori poate apărea impresia că unele elemente sunt deja
cunoscute sau au fost realizate în secvențe anterioare. Cu toate că sunt mai ușor de aplicat în lucrul cu
indivizii, ele au aplicabilitate și în lucrul cu grupuri sau comunități. Practic, aceasta este figura generalizată a
acțiunii specifice asistenței sociale și conține, separat sau în combinații, întregul instrumeititar al intervenției
generalizate sau specializate.
Evaluarea inițială
stabilirea scopului
subiect
etapa
de investigație
metode și tehnici de investigație
obiective cognitive
Evaluarea resurselor
realizarea contractului
client
etapa de intervenție propriu-zisă
metode de intervenție
obiective acționale
Evaluarea finală
încheierea I-relației
De altfel, distincția între nivelurile de competență și de acțiune, generalizată sau specializată, poate fi
reformulată după criteriul raportului dintre gravitatea/severitatea problemei de rezolvat și sistemul de
răspuns/reacție de care dispune clientul. Când gravitatea problemei este deosebit de mare, iar clientul are puține
resurse și abilități, atunci este necesară intervenția unui asistent social specializat (sau „avansat"); când
severitatea trebuințelor clientului este redusă, iar rezervorul de soluții la care apelează clientul este variat și
accesibil, atunci poate fi asistat de un începător.
în același timp, luând în considerare marea diversitate de clienți cu care lucrează un asistent social,
precum și variabilele multiple de care trebuie să țină seama, de la diversitatea culturală și până la
orientarea valorilor personale, s-ar putea afirma că e dificil de generalizat activitatea asistențială, chiar
dacă se poate vorbi despre o metodă proprie. Dar aceleași elemente – unificatoare pentru un domeniu
atât de fragmentat -pot fi decriptate în ceea ce se poate desemna prin „figuri ale intervenției". Fie că
este vorba despre un generalist ori despre un specialist, intervenția poate fi reprezentată în doar câteva
figuri ce se pot transpune în desene pentru a fi mai ușor de reținut.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client
Figura 6. Figura intervenției generale
în primă instanță, în figura intervenției generale, este pusă în evidență interacțiunea A.S. – C.; dar în
acțiunea propriu-zisă intervine un al treilea element, cel a l resurselor utilizate sau soluțiilor aflate la
dispoziția clientului. Rolul asistentului social constă preponderent în punerea în legătură a sistemului
client cu sistemul de resurse; altfel spus, asistentul social se comportă ca un antrenor care determină
actualizarea soluțiilor prin contact direct. Reprezentarea grafică este cea din figura 7, pentru situația în
care clientul are acces la resurse.
Când asistentul social pune în relație și un set propriu de răspunsuri, atunci toate cele trei cercuri se
intersectează. Un exemplu sugestiv pentru această figură o reprezintă intervenția atunci când clientul
este a persoană cu tendințe suicidare ; resursele utilizate se referă la calitățile de comunicare și
convingere ale asistentului social pentru activarea resurselor personale ale clientului în vederea
schimbării deciziei și pentru orientarea acestuia spre internare într-un centru specializat.
O altă situație a figurii intervenției directe este aceea în care asistentul social utilizează mai multe
resurse specializate cu care formează o echipă în ajutorul acordat.
Este știut că unele intervenții sunt eficiente doar dacă sunt realizate în echipă multidisciplinară; de
exemplu, lucrul cu un narcoman, în care asistentul social face echipă cu medicul, psihoterapeutul,
nutriționistul pentru a-l scoate pe consumatorul de droguri din zona dependenței. în această situație
echipa lucrează împreună, având ca țintă aceeași persoană. Dar este posibilă și situația în care un specialist
are rolul de manager pentru a fi veriga de legătură între resursele antrenate în lucru și client.
A.S.=asistentul social C.=sistemul client Rl, R2=alte resurse
A.S.= asistentul social C.= sistemul client Rl, R2=alte resurse
Figura 8. Intervenția în echipă
Figura 9. Variantă a intervenției în echipă
Așadar, ca particularizări ale tipurilor de intervenție directă sunt posibile următoarele scheme sau variante de
interacțiune :
– intervenția de actualizare a resurselor clientului;
– intervenția de direcționare spre resurse externe;
– intervenția de lucru în echipă;
– intervenția de tip managerial.
A doua figură majoră în asistența socială este cea a intervenției indirecte. în acest caz, asistentul social intră în
interacțiune cu un sistem de resurse pentru a le direcționa spre client pentru a-și rezolva trebuințele. Un exemplu
de acest tip îl reprezintă intervenția asistentului social pe lângă conducerea și cadrele didactice ale unei școli în
vederea organizării de acțiuni educaționale spre a diminua și preveni conduitele predelincvente la elevi.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client T. = sistemul de resurse
Figura 10. Figura intervenției indirecte
Atunci când intervin și alte elemente, așa cum reiese din figura următoare, apare intervenția combinată : atunci
când asistentul social interacționează cu un număr mare de resurse prin lucrul în echipă pentru a influența
sistemul de resurse în vederea
ajutorului sistemului client. Un exemplu îl reprezintă rolul asistentului social în activitățile preventive
la nivelul unui program de combatere/d iminuare a delincventei într-un mediu determinat.
Desigur, un bun profesionist sau generalist trebuie să fie capabil să identifice și să pună în mișcare
figura cea mai adecvată pentru fiecare client în parte, în funcție de multitudinea de variabile ce
influențează relația de interacțiune.
însă activitatea desfășurată de asistentul social este mult mai complexă; el poate îndeplini mai multe
roluri, chiar la nivelul acțiunii directe cu clientul. în timpul intervenției, spre exemplu, poate avea rolul
de mediator, de consilier, de „avocat"; înainte de a-și asuma un anumit rol, el trebuie să-și clarifice
natura problemei, să fixeze scopurile și să cunoască resursele pe care le poate utiliza.
Activitatea propriu-zisă a asistentului social cuprinde, pe lângă această preocupare centrală, și
numeroase alte competente ce pot fi ușor dezvăluite prin analiza profesiei; mai multe studii au
completat „analiza profesiei" astfel încât, în 1987, NASW a ajuns la următoarea listă de servicii
specifice asistentului social :
1. intervenția formală cu clienți individuali, ce constă în utilizarea unor tehnici specifice de evaluare
și intervenție pentru clienți individuali și grupuri de sprijin;
2. managementul de caz pentru clienți specifici, ce are în vedere organizarea de activități sau de
servicii ce pot fi utile unor clienți în vederea stabilirii contractului și relației cu un sistem de resurse;
3. predarea și învățarea abilităților adaptive necesare vieții cotidiene, în care intră în primul rând
informații utile clienților și persoanelor cu privire la achiziționarea deprinderilor necesare vieții
cotidiene, de la elemente de igienă și până la modul de plasare a economiilor;
4. conectarea clienților la resurse se referă la construirea căilor de comunicare între asociațiile
profesionale și clienții potențiali, furnizându-se recomandări cu privire la echipele de lucru și rețeaua
de activități necesare clienților cu probleme și nevoi similare;
5. evaluarea resurselor și utilizarea eficientă a acestora pentru clienți, adică identificarea serviciiter ce pot
rezolva cel mai bine problemele date pe categorii de clienți;
6. inițierea și dezvoltarea rețelei de servicii, plecând de la tipuri de clienți, planuri de activități, scopuri propuse;
7. evaluarea priorităților și nevoilor pentru serviciile de protecție a unor categorii de clienți; stabilirea ordinii
activităților de sprijin pentru diferite tipuri de victime;
8. organizarea serviciilor specifice pentru clienți, de la servicii medicale până la pregătirea familiei pentru
schimbări comportamentale ;
9. intervenția formală cu grupuri, ce constă în aplicarea unor tehnici de lucru în grup în vederea optimizării
funcționalității sociale a grupului și a membrilor săi;
10. autodezvoltarea și antrenarea celorlalți în autoevaluare și autodezvoltare; accentul este pus pe dezvoltarea
conștiinței de sine cu privire la cunoștințe, valori și abilități de tip profesional;
11. monitorizarea calității serviciilor și evaluarea performanțelor în funcție de standardele organizaționale ale
asistenței sociale;
12. managementul personalului, ce constă în clarificarea și clasificarea obligațiilor profesionale, a regulilor de
funcționare a unei asociații/agenții, fixarea programului de lucru, repartizarea cazurilor și responsabilităților;
13. organizarea circulației interne a actelor și documentelor de serviciu, cu privire la toate aspectele activității;
14. organizarea programului de funcționare, începând cu bugetul, atragerea de fonduri, supravegherea
echipamentului și până la culegerea de informații despre personal;
15. managementul schimbării organizaționale se referă la negocierea și implementarea planului de schimbare
organizațională ; pe lângă activitățile interne, vor fi modificate și relațiile externe, cu alte organizații;
16. planificarea, designul și evaluarea programelor, inclusiv evaluarea nevoilor pentru servicii noi, stabilirea
scopurilor, evaluarea personalului etc.
Din analiza și ierarhizarea acestor sarcini reiese că unele dintre ele vizează activitatea profesională propriu-zisă,
în timp ce altele sunt de natură administrativă, care au importanță diferită în funcție de poziția asistentului social
în rețeaua de suport. Este evident însă că această profesie presupune îndeplinirea unor variate competențe și
presupune o pregătire profesională foarte riguroasă, ce trebuie să cuprindă componenta educației din
învățământul superior.
Ca profesiune, asistența socială este complet diferită de formele de ajutor natural. La această categorie de
profesioniști ajung acele persoane care nu reușesc să depășească dificultățile utilizând formele naturale de
sprijin. Prin activitatea de suport oferită de asistentul social, care este una organizată științific, sunt focalizate
resurse pe care clientul nu le poate mobiliza pe cale naturală. In fapt, asistent ul social activează resurse naturale
printr-un efort profesional în vederea menținerii clientului în afara zonei de risc și în funcționalitatea socială ;
acest scop specific nu poate fi îndeplinit de un alt profesionist al intervenției, fie ea individuală sau de grup.
3.Conceptul de schimbare în asistența socială și caracteristicile sale
Afirmația – ca și observația – de bază în asistența socială constă în aceea că intervenția sau relația de ajutor
implică în mod necesar interacțiunea dintre două personalități sau euri: cea a clientului, prin definiție, are
deficiențe sau probleme în unele componente sau la nivelul funcționalității, ceea ce determină perturbări mai
grave sau mai ușoare de comportament. Esența interacțiunii de asistență socială este deci focalizată pe procesul
de schimbare și modificare, în mod direct sau subtil, a comportamentului clienților. Pentru aceasta, asistentul
social trebuie să posede mai mult decât o simplă cunoaștere științifică a comportamentului uman și a motivației
acestuia; specialistul intervenției trebuie să ajungă la o înțelegere complexă a componentelor vieții psihice a
clientului, cu sistemul său de emoții, trebuințe, aspirații, dar, concomitent, și a propriilor caracteristici și
direcțiilor de schimbare pe care le suportă.
Este acceptată ideea că există părți ale personalității care sunt într-o permanentă schimbare și părți care rezistă
schimbării sau sunt foarte greu de modificat; în consecință, fixarea obiectivelor intervenției trebuie să țină seama
de aceste trăsături. Concluzia este că un asistent social nu poate fi întotdeauna sigur de efectul acțiunii saje -și
acesta este numit efectul de ricoșeu: atunci când se acționează într-un sistem, schimbarea afectează mai multe
componente decât cele vizate, iar sensul și dimensiunea schimbărilor nu pot fi întotdeauna cu rigoare evaluate.
Asistentul social este obligat să aibă cunoștință atât de ambiguitatea efectelor schimbării pentru a le canaliza spre
scopul general, cât și de starea de spirit a clientului care manifestă, inițial, o reținere față de procesul schimbării
întrucât efectele nu sunt întotdeauna vizibile sau nu merg în direcția dorită.
Acest efect de ricoșeu – sau de ambiguitate – este unul natural și derivă din caracteristicile lucrului cu oamenii,
enunțate de Sotir în 1983 (citat de Howe):
– procesul de interacțiune între oameni implică mișcare și este dinamic în mod permanent;
– atenția se focalizează pe obiectivele activităților, și mai puțin pe acțiunile concrete ; activitățile sunt
permanente prin finalități și moduri de îndeplinire;
– procesul de interacțiune vizează mai multe probleme de realizare și depășire a obstacolelor decât motivațiile
inițiale.
De aceea, profesioniștii schimbării trebuie să probeze multiple calități, atât personale, cât și profesionale, pentru
a se asigura că sunt parcurse toate etapele și fazele schimbării, indiferent de dificultățile întâmpinate; maniera
cea mai facilă de abordare a schimbării poate să acorde o importanță exagerată unei faze (de exemplu, tehnicilor
de modificare comportamentală), dar scopul și obiectivele nu vor fi atinse în mod adecvat pentru că este posibil
să apară eșecuri din cauza cunoașterii neadecvate a clientului în faza de investigație» în pofida faptului că toate
părțile procesului de schimbare apar ca fiind simultane, asistentul social trebuie să-și concentreze atenția și să
facă distincția epistemologică între etapele investigației, evaluării, intervenției propriu-zise.
Ca proces unitar ce constă în achiziționarea de modele noi de acțiune, procesul de schimbare poate fi definit și
prin atributele sale (Brill, 1990, citat de O'Neil McMahon) :
1. schimbarea survine ca rezultat al unei decizii personale și își propune auto-realizarea sinelui prin evitarea
disconfortului și durerii;
2. schimbarea survine atunci când persoanele se confruntă cu consecințele propriului comportament, acceptă că
acestea sunt indezirabile și doresc o stare de bunăstare și fericire;
3. oamenii se schimbă prin modificarea relațiilor în vederea satisfacerii mai adecvate a nevoilor emoționale,
evitând situațiile în care pozițiile de apărare sunt dominante, deci restrictive;
4. schimbarea este rezultatul învățării unor diferite moduri de comportament ce provoacă răspunsuri sau reacții
diferite din partea semenilor care, la rândul lor, își modifică propriul comportament;
5. schimbarea este o componentă esențială a adaptării individuale la exigențele dinamice ale sistemelor sociale
din care fac parte indivizii;
6. schimbarea intervine mai ușor atunci când evaluarea dintre costuri și beneficii determină „speranța
recompensei" în raport direct proporțional cu mijloacele mobilizate;
7. atunci când părțile componente se schimbă, cu siguranță se va schimba și întregul sistem, deși pot exista
diferențe de ritm, intensitate, durată.
în practica asistenței sociale, procesul de schimbare este abordat din perspective diferite, uneori, tocmai în
vederea optimizării și îmbunătățirii intervenției; chiar dacă există mai multe școli și curente, se poate vorbi
despre două mari orientări te oretice care conduc la practici diferite (Howe, 2001):
– abordarea obiectivă, ce concepe lumea ca pe un sistem de structuri reale și concrete, independente de
aprecierile individului; această obiectivitate este transformată în cel mai important instrument de lucru, iar
schimbarea constă în „reparații" și „recuperări" ale indivizilor sau grupurilor;
– abordarea subiectivă consideră că ordinea se găsește în obiecte și natură, dar comportamentul omului este o
existență/creație sui-generis care se realizează prin cunoaștere umană și prin semnificarea lumii; lumea este o
„apariție", iar pentru a avea o bună practică în asistența socială nu trebuie decât să optimizăm această „apariție"
și individul va deveni mai bun și mai performant.
Spre exemplu, pentru o anumită perioadă de timp, perspectiva psihanalitică -psihologia freudiană – a dominat
practica asistenței sociale și accentul era pus pe lucrul individual de natură terapeutică, în detrimentul serviciilor
și instituțiilor. Pentru acest tip de practică, pu nctul de plecare îl constituia conceptul de sine sau eul, definit ca o
construcție a experiențelor centrale ale individului prin care realitatea exterioară capătă o importanță, în funcție
de gradul în care este înțeleasă și evaluată prin intermediul componentelor profunde. Concepția de sine este
rezultatul experiențelor proprii, dar și sursă de experiențe personale.
în această perspectivă explicativă, elementele de practică se orientează după o serie de indicatori ai activității
normale :
– capacitatea de a oferi, dar și de a primi dragoste;
– sentimentul de- încredere în propriile forțe și în ceilalți;
– sentimentul de responsabilitate față de propria persoană și față de alții;
– autopercepția și dezvoltarea acesteia prin intermediul relației cu ceilalți;
– formarea și încorporarea atitudinilor și sentimentelor față de sine și alții ca rezultat al experiențelor de viață;
– racordarea autoevaluării și a nivelului de aspirații la expectanțele și conduitele altora.
Cunoașterea și acțiunea asupra acestor indicatori contribuie la o relație de ajutor mai eficientă și s-a ajuns la o
diferențiere operațională în practică:
– persoane cu o concepție de „sine pozitiv" ;
– persoane cu o concepție de „sine negativ".
Primul tip de concepție este rezultatul emiterii de păreri pozitive din partea celorlalți, în calitate de persoane
semnificative, cu rol de model, iar comportamentul subiecților tinde să confirme aceste păreri, întărind totodată
autoevaluarea pozitivă. Altfel spus, construcția concepției despre sine urmează logica zicalei „bogații se
îmbogățesc și mai mult". Această caracteristică trebuie să aparțină asistentului social, deși sunt categorii de
clienți care, la rândul lor, beneficiază de o solidă concepție de sine pozitivă (spre exemplu, cazul unor tipuri de
delincvenți).
Concepția de „sine negativ", prezentă la unii indivizi, este un rezultat al experiențelor nefericite care capătă
semnificația de experiențe centrale; comportamentul acestor persoane va tinde să confirme propriile percepții ce
derivă din acele experiențe, dar vine și în concordanță cu unele opinii exprimate de cei din jur. Astfel, prin
exagerare, aceste persoane vor percepe lumea ca pe un mediu străin și se angajează în conduite și acțiuni prin
care urmăresc să nu devină agreabile altora. Sentimentul cel mai frecvent este cel de „prins în capcană", cu o
deteriorare a speranței de îmbunătățire a modului de viață. Aceste persoane sunt victime mai mult ale propriilor
percepții de sine decât ale atitudinilor altora și este potrivită analogia cu zicala „săracul devine mai sărac". Din
această categorie fac parte majoritatea clienților pentru un asistent social; ei sunt ușor de recunoscut deoarece au
exteriorizări de genul: „nu sunt bun de nimic" ; „nimeni nu mă vrea" ; „nimănui nu-i pasă de mine" ; „toată
lumea este rea" ; „nu sunt prea deștept" ; „nu-i nimic de făcut" ; „nu voi realiza nimic serios în viață" ; „nu
contează cum îmi asigur traiul" etc.
Acest mod de gândire este principalul obstacol cu care trebuie să se confrunte asistentul social în procesul de
schimbare; primele obiective acționale vor viza componentele autopercepției și modificarea acestora. Nu este o
sarcină ușoară, dar se poate realiza în timp. Condiția de bază este ca asistentul social să fie o identitate puternică,
având calități care să compenseze deficiențele din „jumătatea bolnavă" a interacțiunii. Pentru ca relația să fie
eficientă trebuie ca procesul de ajutor să fie unul activ, în care ambele părți/jumătăți să-și perfecționeze însușirile
și abilitățile; un asistent social pasiv și inert nu va reuși decât să transmită propriile sentimente negative (de
zădărnicie, de inutilitate, de renunțare). Personalitatea fiecărui asistent social trebuie să joace un rol important în
relația de schimbare a concepției de „sine" a clienților și, totodată, în procesul propriu de autodezvoltare.
Atunci când una dintre perspectivele explicației teoretice nu mai acoperă aspectele practicii de asistență socială,
apărând astfel „nemulțumiri" din partea celor care lucrează în mod direct cu clienți diferiți, se dezvoltă alte teorii
ce tind să se probeze în
confruntarea cu practica; un astfel de proces a avut loc la începutul anilor '70, când tradiția psihanalitică și-a
dovedit limitarea. Perspectiva care s-a impus a fost una funcționalistă, propunându-și analiza exhaustivă a
mecanismelor sociale angajate în comportamentele deviante, țintă a intervenției asistenței sociale. Preocupați să
ofere soluții cuprinzătoare, funcționaliștii apelează la ingineria socială: pentru a evita dezechilibrele sau pentru a
contracara amenințările ce vin din partea comportamentelor „patologice", se pune accentul pe utilizarea
maximală a resurselor sociale (materiale și umane). Fiind și empiriști, funcționaliștii consideră că accentul
trebuie pus pe elementele vizibile din activitatea umană, iar „experții sociali" au menirea de a decripta în mod
corect ceea ce se petrece în mod nemijlocit (Howe, 2001).
Sub influența explicației funcționaliste, care are o mare densitate teoretică, se înscrie și teoria sistemelor sociale,
impusă prin lucrările lui A. Pincus, A. Minahan și M. Davies. Pentru asistentul social, această teorie este
satisfăcătoare deoarece pune într-o legătură indisolubilă cele două elemente ale acțiunii sale: individul și mediul
său. Indivizii reprezintă părțile, iar mediul îl constituie sistemul, ambele aflându-se într-o interdependență
absolută: dacă una dintre componentele interacțiunii se află în suferință, cealaltă se află și ea în mare pericol.
Unul dintre specialiștii care intervin pentru a modifica în sensul reechilibrării este asistentul social, numit
„mecanic de întreținere".
Metoda de lucru atașată acestei teorii, numită analiza sistemică, presupune o distanțare inițială de problemă
pentru a avea o privire mai complexă asupra acesteia; fără să fie o „tehnică totală", ea constă în parcurgerea unor
faze:
– evaluarea problemelor subiectului;
– stabilirea scopului și a obiectivelor intermediare ;
– selectarea strategiei de intervenție ;
– fixarea și aplicarea unei tehnici de bază, cea mai fezabilă;
– evaluarea rezultatelor.
Conceptele de bază, unele dintre ele întâlnite și în alte abordări, sunt cele de întreg, relație, homeostazie. Primul
concept scoate în evidență faptul că elementele cuprinse într-un sistem constituie o realitate care este diferită în
sens pozitiv de ceea ce reprezintă părțile luate separat sau adunate în mod mecanic. Adică nici un sistem nu
poate fi înțeles printr-o simplă analiză, ce vizează doar o descompunere în părți componente. Exemplul cel mai
complet îl reprezintă creierul și activitatea nervoasă.
Al doilea concept, cel de relație, definește un mod propriu de structurare între elemente, care devine la fel de
important ca părțile componente ale sistemului; spre exemplu, comportamentul grupului familial este determinat
de o multitudine de factori sau variabile (relațiile de cuplu, nivelul de stres, mecanismele de control al
sentimentelor negative, relațiile dintre părinți și copii etc), iar unele tipuri de relații pot determina anumite
comportamente, spre exemplu cele de abuz. în acest caz, raportul cauzal, de tip cauză – efect, nu mai este
suficient.
Conceptul de homeostazie definește tendința naturală a oricărui sistem de a găsi un echilibru care să asigure
menținerea și stabilitatea acestuia. Stările de dezechilibru reprezintă momente de criză ce trebuie rezolvate prin
mobilizarea resurselor sau capacităților de rezolvare. Orice sistem funcțional urmărește înlăturarea cât mai rapidă
a acestor stări.
Rolul asistentului social apare în acest context: prin analiza sistemică, specialistul intervine aplicând un model de
abordare dintre următoarele :
– intervenția asupra unei probleme sau unui set de probleme vizibile și evidente ;
– explorarea detaliată a problemei care se prefigurează pentru rezolvare, în funcție de gravitatea/urgența
dezechilibrului;
– definirea și identificarea scopului și obiectivelor intervenției și atașarea de acestea a unor probleme specifice,
ce impietează funcționalitatea sistemului;
– ajustarea optimală între tehnicile de lucru și obiectivele urmărite pentru a elimina problema sau criza;
– aplicarea unor tehnici în funcție de consecințele cele mai probabile și îmbunătățirea efectelor prin
perfecționarea tehnicilor;
– luarea în calcul a strategiei inacțiunii, dacă aceasta este benefică pentru client.
în 1973, Allen Pincus și Anne Minahan au fixat principalele repere în modelul de analiză sistemică și aplicarea
teoriei în practica de asistență socială la care, desigur, au fost aduse completări. Inițial însă, se postula existența a
patru sisteme de bază în asistența socială:
– sistemul schimbării;
– sistemul client;
– sistemul obiectivelor;
– sistemul acțiunii.
în sistemul schimbării sunt cuprinși toți profesioniștii acțiunii, ca și instituțiile și organizațiile în care sunt
planificate activități de asistență socială; sistemul client este compus din persoanele care solicită servicii și
activități de ajutor din partea sistemului schimbării, ca și din persoanele din orbita socială a acestora; sistemul
obiectivelor este alcătuit din elementele care sunt supuse schimbării, ceea ce reprezintă o problemă și trebuie
modificat, iar sistemul acțiunii se compune din totalitatea acțiunilor /activităților desfășurate de către sistemul
schimbării, în vederea atingerii scopului.
Ceva mai recent (O'Neil McMahon, 1994), s-a dezvoltat perspectiva ecosistemică, în care accentul este pus pe
abordarea holistică și ecologică în asistența socială: ființa umană este concepută în interacțiune cu o multitudine
de sisteme (psihic, emoțional, cultural, religios, familial etc), iar fiecare persoană face parte din complexul de
schimbări care se produc ; dacă scopul acțiunii în asistența socială este cel de s'chimba-re, atunci activitățile
trebuie să vizeze întregul complex de sisteme în care est e plasat clientul.
Dar etapele și fazele intervenției de schimbare au fost conceptualizate anterior primelor tentative de explicație
sistemică; în 1970, Helen Harris Perlman a descris procesul de schimbare ca parcurgere a cinci etape sau faze
care au un caracter obligatoriu:
1. faza primului contact și a angajamentului;
2. faza de investigație și evaluare preliminară;
3. faza de planificare și realizare a contractului;
4. faza intervenției propriu-zise și a monitorizării;
5. faza de evaluare.
Prima, faza primului contact și a angajamentului, se derulează atunci când se inițiază relația de ajutor pentru
rezolvarea problemei cu care se confruntă clientul. Este
o fază ce trebuie parcursă în mod adecvat pentru a elimina toate precauțiile și temerile clientului, care în acest
moment este dominat de stări negative (descurajare, neîncredere, scepticism etc).
Pentru început, asistentul social trebuie să obțină din partea clientului o atitudine pozitivă față de sistemul
schimbării. Apoi, trebuie să se ajungă la o autentică acceptare a procesului de ajutor, fapt ce se realizează prin
decizii discrete și, uneori, de durată, în această fază, asistentul social pune în lucru nu doar cunoștințe științifice,
ci și multe abili-tăți și capacități (de a fi empatic, de a fi autentic, de acceptare, de tratare diferențiată ș.a.).
Momentul următor este angajarea clienților în procesul de schimbare.
Sintetizând, se poate spune că prima fază constă în parcurgerea a trei pași importanți în construirea relației de
ajutor:
– clarificarea și identificarea scopului intervenției;
– delimitarea și descrierea problemei; .,
– evaluarea resurselor și mobilizarea acestora în interesul clientului.
A doua fază, cea de culegere a datelor și de evaluare, se caracterizează prin obiectivele sale cognitive.
Preocuparea fundamentală constă în colectarea informațiilor despre client, în calitate de subiect al cunoașterii.
Intenția acestei investigații este aceea de a avea un tablou complet cu privire la subiect și problema cu care se
confruntă, la factorii interni și externi ce influențează persoanele semnificative etc. Pentru a atinge aceste
obiective este absolut necesară participarea subiectului la procesul de cunoaștere prin dezvăluirea unor elemente
relevante, prin autocunoaștere și comunicare. Succesul acestei faze depinde foarte mult de alegerea metodelor și
tehnicilor de investigație și validitatea acestora.
în mod firesc, culegerea de date este urmată de analiza și evaluarea informațiilor, în care trebuie implicat de
asemenea subiectul, pentru a se putea diagnostica problema cât mai corect, fază în funcție de care se vor selecta
obiectivele și activitățile procesului de schimbare. Uneori, alături de asistentul social și subiect, pot fi antrenați
alți specialiști ai investigației care pot aduce un plus de rigoare și fidelitate. Principiul care trebuie să stea la baza
acestei etape este acela conform căruia o practică eficientă este construită pe o cunoaștere teoretică adecvată.
Faza a treia pune accentul pe obiective și strategiile de acțiune. Acum se construiește un plan de acțiune în
funcție de nevoile clientului și se pune la punct un contract, scris sau nu, cu clientul în vederea derulării
activităților de schimbare. Este esențial ca acesta să fie angajat ca agent activ al schimbării în cunoștință de
cauză. Planificarea constă în elaborarea unui plan complet de activități (cu termen, loc de desfășurare, părți
implicate, acțiuni precise, resurse utilizate, forme de evaluare) și precizarea exactă a obiectivelor propuse și a
rezultatelor dorite de către client. Se recomandă insistarea pe obiective pe termen lung, dar, știindu-se în general
că nu au un efect mobilizator, ele vor fi desfăcute în obiective concrete, imediate, vizibile. S-a constatat că
acestea sunt ușor de transferat în motivația clientului. După ce s-au stabilit obiectivele și s-a antrenat clientul,
asistentul social trebuie să selecteze cele mai potrivite activități și strategii de schimbare; acest moment trebuie
să țină cont de specificul clientului și să se axeze p e avantajele pe care le poate aduce în lucrul direct.
Spre exemplu, tehnicile dezagreabile sau incomode pentru client vor fi alese doar dacă nu există alte variante,
deși în unele situații se ajunge mai rapid la atingerea unui
obiectiv prin utilizarea acestora. De asemenea, strategia de intervenție, cu tot instrumentarul său, nu trebuie să
rămână un mister și un loc necunoscut clientului; i se vor dezvălui acele aspecte care nu pun în pericol realizarea
obiectivelor prin cunoașterea specificului de lucru de către client.
Realizarea contractului, ca moment distinct al acestei faze, are înțelesul unui acord scris, oral sau implicit între
client și asistentul social privind obiectivele, metodele și programul de activități, precum și obligațiile reciproce
care trebuie duse la îndeplinire în procesul de intervenție. Forma contractului scris este de preferat întrucât îl face
mai responsabil pe client și, uneori, îl pune la adăpost pe profesionist de eventualele interpretări eronate.
După Robert Barker, în contract trebuie să fie indicate următoarele elemente :
– cine este clientul și care este raportul său cu sistemul schimbării;
– ce vrea și ce poate face clientul;
– care sunt tehnicile indicate ;
– descrierea practicilor curente ;
– indicarea serviciilor curente directe la care se poate apela;
– nivelul de pregătire a asistentului social;
– experiența sa în domeniu;
– valorile și standardele acțiunii de asistență socială;
– modul de raportare a asistentului social la acestea;
– legitimarea acțiunii profesionistului;
– responsabilitatea profesională și riscurile intervenției.
După alți specialiști, în contract trebuie să figureze:
– primele trei priorități sau probleme ale clientului;
– obiectivele specifice;
– sarcinile clientului;
– sarcinile și activitățile asistentului social;
– durata aproximativă a intervenției;
– programul activităților;
– programarea clinică a intervenției;
– persoanele participante;
– locul de desfășurare.
în mod implicit, o dată cu realizarea activităților cuprinse în contract ia sfârșit și procesul propriu-zis de
schimbare, deși sunt situații când scopurile și obiectivele propuse nu sunt atinse în totalitate ; în asemenea
situații, clientul poate fi deschis sau poate refuza o renegociere parțială a contractului, dar acest lucru nu este
indicat decât pentru elementele secundare și nesemnificative. De altfel, etapa finală de evaluare propune și un
prognostic, în funcție de rezultatele obținute.
Faza a patra, a intervenției propriu-zise și a monitorizării, într-o formulă restrânsă presupune utilizarea unor
mijloace specifice pentru declanșarea și stabilizarea unor schimburi pozitive, dorite de client și planificate de
către asistentul social. Intervenția este punerea în aplicare a planului de ajutor prin folosirea uneia sau mai multor
figuri de acțiune în asistența spcială (intervenția directă, indirectă, mixtă).
Indiferent de alegerea făcută de asistentul social în intervenție, este esențială competența sa profesională ca
intersecție a pregătirii științifice, experienței și calităților
personale; de aici provine capacitatea sa de a lucra în mod preventiv, evitând acele tehnici sau activități care-l
pot leza pe client. De altfel, latura preventivă a activității asistentului social este una importantă și de multe ori
constituie nucleul atenției profesionale. Prevenția se manifestă pe trei paliere, în funcție de obiectivele propuse :
– prevenția primară, ce constă în acțiuni de descurajare și evitare a acelor situații care-l conduc pe client în
situații de criză;
– prevenția secundară are în vedere identificarea unor probleme aflate în stare incipientă și intervenția în fazele
ușoare ale crizei, când rezultatele sunt mai sigure;
– prevenția terțiară se apropie deja foarte mult de intervenția propriu-zisă prin faptul că în activitate sunt
cuprinse și obiective care să evite experiențele puternic traumatizante ale perioadei de criză.
Monitorizarea se realizează pe măsură ce se desfășoară faza intervenției și constă, pe de o parte, în evidența
strictă a tuturor activităților și a protocoalelor acestora și, pe de altă parte, în forma de evaluare continuă a pașilor
realizați. Validitatea și corectitudinea tehnicilor aplicate determină eficiența acțiunii; îndeplinirea planului de
intervenție este absolut obligatorie pentru a depăși eventualele obstacole și a face micile corecturi în strategia de
intervenție. Evaluarea pe fiecare secvență evită abandonarea planului general și determină ajustarea lui în funcție
de unele variabile noi; altfel spus, aici se regăsește flexibilitatea intervenției.
Faza de evaluare, faza. finală a procesului de schimbare, constă în analiza activităților derulate și a scopurilor
atinse; se constată dacă întregul proces a fost util și eficient. Se deosebește de monitorizare prin aceea că
raportează rezultatele obținute la obiectivele inițiale și face bilanțul final; compară starea actuală a clientului cu
punctul zero, punctul de plecare în relație; constată schimbările survenite și dacă ele reprezintă un progres sau o
rezolvare pentru client. Eventualele probleme cu care încă se mai confruntă acesta vor fi delimitate pentru ca
obiectivele de intervenție să fie transferate într-un nou plan de lucru. în această fază intervine închiderea relației
cu clientul, chiar dacă în viitor se prefigurează alte programe, cu același specialist sau cu specialiști diferiți;
relația viitoare va urma însă toate fazele unei intervenții, indiferent de natura problemei și nivelul de cunoaștere
al clientului. Pe de altă parte, în această fază are loc și autoevaluarea asistentului social prin care se definește
nivelul de competență și performanță profesională.
4. Variabilele schimbării în asistența socială
Sistemul de cunoștințe științifice, valorile și abilitățile reprezintă pentru asistentul social fundamentul
intervenției, elementele ce compun metoda unificatoare a intervenției. Deși se lucrează cu persoane – situații –
medii, individualizate, asistentul social identifică și aplică o serie de elemente prezente în orice intervenție care
constituie substratul comun; fără să pară o forțare conceptuală, termenul ce poate denumi acest specific al
asistentului social este cel de „practică", mai complet decât cel de „intervenție", în același timp, un adevăr la fel
de important vizează faptul că asistentul social lucrează cu o diversitate umană derutantă: cultură, minorități,
servicii, clase, nevoi și
trebuințe, diferențe de vârstă sau sex, mediu, variabile de personalitate etc. Fiecare dintre acestea are
caracteristici proprii și presupune figuri și modalități ale intervenției particularizate (O'Neil McMahon, 1990).
Cultura, variabilă destul de frecventă în practica actuală, acționează ca factor particular atunci când specialistul
intervine în vederea schimbării într-un sistem al altei (sub)culturi. Pentru a depăși diferențele, inclusiv cele de
limbă, intervenția este posibilă utilizând un translator care să posede un anumit nivel de pregătire în înțelegerea
muncii de asistență socială; într-un fel, translatorul devine un membru al echipei și are nevoie de o anumită
înțelegere a valorilor specifice asistenței sociale.
în situația de intervenție interculturală trebuie respectate câteva reguli :
– translatorul trebuie să fie capabil de a traduce cât mai corect posibil intențiile principiului, folosind nu doar
calități personale, ci și o înțelegere a diferențelor între cele două culturi;
– trebuie abordată o comunicare deschisă, sinceră și cu un puternic simț al implicării reciproce;
– nici un membru din sistemul client nu trebuie să se simtă ca un obiec t de studiu sau de experimentare;
– nu este posibilă utilizarea unor translatori nepotriviți pentru acest rol (de exemplu, copiii nu pot fi translatori
pentru părinții lor);
– în lucrul cu minoritățile este recomandată intervenția indirectă; alături de direcționarea spre servicii,
asistentul social poate folosi implicarea indirectă în sistemul schimbării (implicare educațională, într-un grup de
presiune, de mediere);
– asistentul social este obligat să localizeze și să utilizeze nu doar resursele formale și instituționale, ci și pe
cele neoficiale și informale, care răspund îndeosebi trebuințelor personale și emoționale; familia și comunitatea
oferă adesea soluții mult mai eficiente decât asociațiile și instituțiile oficiale (un exemplu concludent în acest
sens este dat de comunitatea de țigani);
– atunci când se realizează echipa de lucru, este indicat să existe cel puțin un membru care să aparțină culturii
clientului; dacă acest lucru nu este posibil, echipa trebuie să-și asigure consultanță periodică din partea unui
specialist
dintr-un mediu cultural similar.
Cu precizarea că asistentul social trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a depăși barierele ce apar în
lucrul cu clienți diferiți cultural, trebuie subliniat faptul că această variabilă este tot mai frecventă și reprezintă
principiul prin care se probează o bună pregătire profesională, atât la nivel teoretic, cât și la cel al experienței.
O altă variabilă este cea a diferenței sexuale, deseori accentuată în literatura de specialitate prin intervențiile în
care clientul este o minoritate sexuală, fenomen ce are însă aplicabilitate nu numai în acest domeniu. Este
adevărat că lucrul cu persoanele diferite sexual față de media acceptată are un caracter special – unde valoarea
fundamentală este confidențialitatea, dar și o mare sensibilitate a comunicării; este o activitate aparte și prin
aceea că există o tendință de respingere și neacceptare din partea celorlalți din orbita socială (familie, grup
profesional, grup de prieteni), dar uneori însuși clientul nu dorește să facă publică orientarea sa sexuală, nu vrea
„publicitate" în afara grupului de apartenență care ar putea să-i aducă doar necazuri. în consecință, asistentul
social va promova respectul de sine, afirmarea valorii proprii, urmărind rezolvarea problemei prin utilizarea
resurselor interne.
în același timp, pot exista intervenții care să-și propună ca scop îmbunătățirea performanțelor personale ale unor
clienți ce se definesc prin variabila sexuală; spre exemplu, unele femei au nevoie de ajutor pentru a depăși
problemele de imagine de sine, de autovalorificare, de respect de sine așa cum anumiți bărbați trebuie încurajați
să dezvolte conduite specific masculine în grupul de prieteni, familial, de asemănători. Asistentul social, fără să
devină un activist al curentelor sexiste, poate antrena diferite organizații care să deruleze programe și proiecte de
sprijin pentru populații definite după variabila sexuală.
De asemenea, pentru o înțelegere profundă a clientului și a sistemului său de interacțiuni, asistentul social trebuie
să identifice indicatorii de clasă socială, prin care se raportează la elemente ca: educație, ocupații, loc de
rezidență, grupuri de referință, chiar apartenență religioasă. în funcție de acest element, sunt configurate apoi
problemele, trebuințele, conflictele, expectanțele clientului, precum și experiențele proprii care pot fi utilizate ca
resurse interne. Atâta timp cât clasa socială reprezintă un sistem major al stratificării și inegalității sociale – pe
lângă altele, dar în prim-plan -, asistentul social trebuie să o abordeze ca pe o referință: integrarea și participarea
la procesele sociale sunt puternic legate de clasa de apartenență prin care se indică tipul de familie, accesul la
resurse, palierul cultural, grupul politic etc. Mai recent, în unele state compozite, se ține foarte mult seama de
apartenența la o anumită clasă și la un grup etnic, vorbindu-se deja despre o identificare „biculturală" : cultura
etnică și stratificarea socială.
Pe lângă sensibilitatea la diversificarea culturală, orientarea sexuală, apartenența la o clasă, asistentul social este
obligat să țină cont și de alte variabile, foarte diverse, care pot fi conceptualizate cu termenul de persoană.
Aceasta înseamnă luarea în considerare a unor elemente specifice, cum ar fi, spre exemplu, vârsta clientului sau
nivelul său de dezvoltare la un moment dat. Acest fapt este determinant în stabilirea modalităților de
comunicare ; există diverse forme de comunicare eficientă în funcție de vârstă. Intervenția cu clienți copii
presupune un specific din care nu pot lipsi părinții sau alte persoane importante; asistentul social acționează
asupra acestora care, la rândul lor, lucrează cu copiii. Spre deosebire, adolescenții sunt deseori incomodați de
interferența în comunicare a adulților din orbita socială; persoanele de aceeași vârstă sunt mai agreate și
comunicarea este mai eficientă dacă se desfășoară în cadrul unor activități (spre exemplu, jocuri ca șahul,
baschetul; turism).
Despre adult se poate spune, de asemenea, că are un stil propriu de exprimare și comunicare : el se manifestă
într-o lume predominant verbală; în consecință, trebuie eliminate posibilele surse de „bruiaj" la nivelul canalului
de comunicare (vocabular, limbaj) și receptorului (mentalități, stereotipii) astfel încât mesajul să fie cât mai
adecvat înțeles, în concordanță cu intențiile emițătorului.
Persoanele în vârstă, deși nu refuză aproape niciodată comunicarea, se simt în siguranță atunci când asistentul
social se deplasează la domiciliul lor. Lucrurile se vor desfășura mult mai bine dacă vor participa la activități alte
persoane de vârstă apropiată, cu care au împărțit experiențe comune.
La aceste elemente mai trebuie adăugat și faptul că toate sistemele umane sunt un proces continuu: în mod
natural ele trec prin aceleași stadii și faze, dar diferă viteza, frecvența, secvențele etc. Spre exemplu, sunt cazuri
când un individ aflat la o anumită
vârstă cronologică să nu se potrivească cu stadiul de dezvoltare cognitivă, morală, socială etc. O persoană aflată
în perioada adultă poate să rămână în zona de dependență (afectivă, financiară etc.) specifică altor vârste.
Atributul social, pe lângă elementele teoretice din psihologia dezvoltării, trebuie să evalueze multidirecțional și
multidimensional o persoană și să-i delimiteze nivelul de funcționalitate socială. Aceasta are loc dacă se iau în
considerare șapte perspective asupra ființei umane (vezi și O'Neil McMahon, 1990):
1. dimensiunea vârstei (cu etapele consacrate în literatura de specialitate);
2. dimensiunea sau componenta dezvoltării fizice, cu însușiri ca receptivitate, rapiditate, dezvoltare musculară,
coordonare etc., teoretizată de Theodor Litz ;
3. dimensiunea sau componenta psihosexuală, cu teoretizările celebre ale lui S. Freud, cu stadiile oral, anal,
falie, latent genital (adolescență) și al iubirii și muncii (maturitate);
4. dimensiunea sau componenta psihosocială, susținută îndeosebi de Erik Erikson, cu etape definite prin
dominanța unor perechi de valori (încredere/neîncredere, autonomie/dependență, inițiativă/inerție,
întreprinzător/meditativ etc).
5. dimensionarea sau componenta cognitivă, unde J. Piaget propune bine cunoscutele stadii de dezvoltare
(senzorio-motor, preconceptual, intuitiv, operațional-concret, operațional-formal);
6. dimensiunea sau componenta morală, identificată de Lawrence Kohlberg și particularizată în trei paliere :
preconvențional (0-6 ani), convențional (6-l2 ani) și postconvențional (peste 13 ani);
7. dimensiunea sau componenta spirituală, propusă de Gordon Allport, desfășurată în faze ce descriu traseul
formării conștiinței inclusiv religioase (de la apariția detașării senzoriale, prin primele răspunsuri sociale, până la
crize și experiențe proprii de tip religios, participare activă în vederea căutării ultimelor răspunsuri cu privire la
viață și moarte).
Dar și în această evaluare complexă rezultatul rămâne relativ, depinzând de intersecția dintre științe și arta
specialistului, deoarece dezvoltarea fiecărei persoane este unică, fiind determinată de interacțiunea unui anumit
număr de factori și variabile, unele dintre ele adiționale. Spre exemplu, personalitatea este o variabilă ce
contribuie fundamental în procesul de intervenție și schimbare; dezvoltarea personalității – se acceptă – este
produsul dintre ereditate și mediu, dar aceste elemente sunt de o diversitate descurajantă, astfel încât nici
rezultatul nu poate fi decât o combinată și mai complexă. Asistentul social trebuie să pună în relație această
realitate dinamică, a personalității umane, cu alte variabile importante în momentul intervenției, ceea ce este o
sarcină foarte dificilă.
Și totuși, trebuie să adăugăm alte două variabile la cele deja enumerate: religia și orientarea valorilor personale.
Deși în literatura de specialitate nu se regăsesc prea multe elemente de practică în asistența socială pe grupuri de
tip religios, în ultimul timp se observă o polarizare a activităților umane (în special politice) după acest tip de
valori și este de așteptat un puternic impact în zona de acțiune a asistenței sociale. Aici nu se pune problema că
specialistul este sau nu este un credincios, ci este vorba despre modul în care credința și apartenența la o religie
influențează comportamentul uman; oamenii au sisteme de valori diferite care sunt ontologic determinate.
Schimbarea pe
care și-o propune practica asistenței sociale nu trebuie să contravină ideilor, atitudinilor, ideologiei unei persoane
ce aparține unui anumit mediu social. Dacă nu se respectă această condiție, schimbarea devine distructivă.
O situație foarte posibilă este aceea în care asistentul social pune în relație sisteme ce au valori contrastante; un
exemplu sugestiv îl regăsim în asistența socială a comunităților de țigani din România. Sau, la rigoare, în
contrapunerea sistemului american, caracterizat prin valorile capitalist-pozitivist-creștine, cu un sistem ce se
definește prin alte valori centrale.
în sprijinul tezei diversității variabilelor vine și termenul de „mediu" ; clientul nu poate exista decât într-un
spațiu geografic, ce diferă de la o persoană/comunitate la alta. O cunoaștere mai bună a clienților presupune
informații cu privire la mediul înconjurător, urban sau rural; modul de viață și standardele existenței sunt legate
direct de natură și resursele materiale. între individ și mediu există o interacțiune perpetuă; influențele pot fi atât
de puternice și subtile încât mediul fizic exterior ajunge să-și pună amprenta pe personalitatea colectivă a
grupurilor umane. De altfel, în rândul tehnicilor de lucru a fost inclusă și tehnica schimbării prin mediu, validată
de experiența și practica psihoasistențială.
Se acceptă – și au fost dezvoltate teorii în acest sens – că un individ, un grup sau o comunitate există într-un
mediu (urban sau rural) și că acest mediu influențează în mod diferit, prin experiențe de viață, ideile și valorile
oamenilor; diferențele dintre localitățile rurale și cele urbane sunt vizibile (populație, activități, organizare,
relații, ocupații, resurse, stil de viață, nivel de educație ș.a.m.d.) și probabil se vor menține, chiar dacă unii
indicatori devin tot mai asemănători. Diferențele se mențin, respectând regula, atât în ceea ce privește tipurile de
probleme și situațiile de criză, cât și la nivelul resurselor și soluțiilor de rezolvare; competențele și sarcinile
asistentului social dobândesc alte conținuturi, deși metodologia rămâne neschimbată. Fără să fie reconstruită,
competența asistentului social capătă o altă configurație, în funcție de complexul de variabile ale procesului de
schimbare.
în concluzie, se poate spune că practica eficientă în asistența socială depinde în mod esențial de performanțele
specialiștilor intervenției. Un loc hotărâtor îl ocupă abilitățile și deprinderile asistentului social, cum este cea a
deschiderii, sincerității și sensibilității în lucrul cu diversitatea umană. Fie și numai din acest context, se poate
deduce că o intervenție eficientă, care să producă schimbările dorite, se supune și respectă cu strictețe o serie de
principii și reguli.
Trebuie amintit, în același timp, că există destul scepticism cu privire la locul și rolul asistentului social. Această
atitudine are la bază câteva observații din realitate (de exemplu, lucrul cu delincvenții de carieră), dar nu pot fi
absolutizate – căci s-ar transforma în cinism. Mai mult, sunt vizibile unele dificultăți specifice lucrului cu unii
clienți (delincvenți, toxicomani, devianți subculturali) care contribuie la crearea unei valori negative cu privire la
utilitatea intervenției. Aceste dificultăți pot fi grupate astfel:
a) unii clienți nu caută de bunăvoie ajutorul de tip „asistență socială", ci își dirijează eforturile spre alte direcții,
de eficiență imediată (spre exemplu, consiliere juridică pentru delincvenți); de aici decurge chiar o anumită
rezistență la relația de ajutor;
b) trebuie acceptat, de asemenea, că unii clienți au mijloace și resurse limitate și nu valorizează suficient
valențele intervenției pentru schimbare; adesea, își
fixează obiective imediate și secundare pentru a ieși din situațiile dezagreabile în care se află, dar fără o
rezolvare efectivă a problemelor;
c) mulți clienți au un stil de viață ce este puternic structurat și chiar fundamental (psihologic, social, economic)
și nu vor să-l abandoneze; aceștia nu doresc schimbarea întrucât au deja o orientare stabilă a valorilor. Cu
această categorie este foarte greu de lucrat, dar se poate face ceva pentru ei (de exemplu, pentru delincvenții
periculoși se pot stabili obiective de stabilizare a carierei, evitându-se escaladarea conduitelor tot mai grave);
d) la mulți clienți se observă o deformare sistematică a realității, în care accentul cade pe propriile reprezentări
și sentimente, cel mai adesea negative;
e) manifestarea unor dificultăți serioase cu privire la respectarea regulilor și normelor convenționale, pe care le
percep ca pe niște constrângeri și limitări ale libertății sau exprimării personale/normale ;
f) o deteriorare vizibilă și îndelungată a capacităților de exercitare a rolurilor și funcțiilor sociale, ceea ce
conduce la diverse forme de excludere sau neintegrare în grupurile de referință;
g) o dezavuare și o îndepărtare de modul/stilul de viață convențional, ce are ca efect o refugiere în grupurile
marginale și deviante, de unde dezvoltă comportamente de risc social.
Această listă poate continua – în funcție de specificul clientului și problemelor sale -, dar se ajunge la aceeași
concluzie : pentru ca schimbarea să fie posibilă și în direcția propusă, asistentul social are nevoie de o
personalitate echilibrată și de o bună pregătire teoretică și metodologică, acestea fiind singurele elemente sigure
în intervenție. El trebuie să respecte o serie de principii fundamentale pentru a-și atinge scopul intervenției
eficiente:
1. elaborarea și respectarea unei strategii diferențiate, în funcție de variabilele sistemului client;
2. principiul intervenției etapizate, adică parcurgerea tuturor etapelor și fazelor în procesul de ajutor, de la
evaluarea preliminară, cunoașterea detaliată și înțelegerea profundă a subiectului și până la prognosticul
conduitelor ulterioare schimbării provocate;
3. principiul intervenției intensive, adică utilizarea diverselor procedee și tehnici de lucru, a celor mai eficiente
în provocarea schimbării la client;
4. principiul intervenției de durată, mai ales la clienții cu probleme comportamentale, pentru a diminua riscul de
reactivare a conduitelor indezirabile;
5. principiul intervenției precoce – la clienții ce reprezintă categorii de risc social, accentul deplasându-se pe
latura preventivă;
6. principiul intervenției aparent spontane, în vederea creării unui climat cât mai natural care este mai eficient
în lucrul cu clienții și elimină suspiciunile gratuite ;
7. principiul prudenței profesionale ce se referă la alegerea strategiei adecvate pentru a elimina riscurile unui
eșec sau, mai grav, pentru a nu se ajunge la provocarea de probleme suplimentare; toate tehnicile și procedeele
trebuie să fie subordonate intereselor clientului.
O altă regulă de bază se referă la faptul că asistentul social nu trebuie niciodată să forțeze procesul de
intervenție ; uneori, această lipsă de „răbdare" profesională poate
să provoace efecte contrare și, de asemenea, o mai mare neîncredere a clienților în propriile forțe și în
competența asistentului social. Ideea fundamentală care trebuie indusă în lucrul în vederea schimbării este aceea
a posibilității schimbării, chiar dacă necesită o perioadă mai îndelungată (pentru toxicomani, de exemplu, poate
să dureze ani de zile); de asemenea, societatea/grupurile de referință trebuie să manifeste o mare înțelegere și
acceptanță față de cei dispuși să se mobilizeze în vederea schimbării. Pentru a pune în aplicare toate aceste reguli
și condiții și pentru a asigura o intervenție eficientă, asistentul social trebuie să probeze și să aibă în vedere
următoarele elemente:
– să stăpânească foarte bine cunoștințele despre comportamentul și schimbarea comportamentală, de la teoriile
generale și până la cazurile de excepție ; cadrul de referință teoretică trebuie să cuprindă cunoștințe temeinice din
teoria stresului, teoria rolurilor (indispensabile în intervențiile de criză), teoria sistemelor, teoria comunicării (pe
care se bazează intervenția de scurtă durată), psihologia personalității (persoana este ținta principală a
schimbării);
– să posede cunoștințe despre metode și tehnici de investigare socială și cunoaștere individuală și, de asemenea,
să cunoască foarte bine metodele și tehnicile de intervenție propriu-zisă, în întreaga lor diversitate, deși se poate
specializa pe un anume tip;
– dintre abilitățile și calitățile sale nu trebuie să lipsească realismul: să nu fie nici prea optimist, nici prea
pesimist, să evite feedback-ul negativ, să nu se opună clienților ce se împotrivesc, să fie autoritar în fața clienților
manipulativi etc.;
– să respecte codul de deontologie profesională; să nu folosească niciodată clienții pentru satisfacerea propriilor
nevoi;
– să nu domine în mod gratuit; să nu-și transforme clienții într-o pradă sau în persoane captive ; să nu pozeze în
„expert" în toate și să abandoneze pozițiile de superioritate ; să promoveze și să se bazeze pe valori pozitive în
interacțiune (acceptare, înțelegere, dialog, căldură, preocupare);
– asistentul social trebuie să inspire încredere, să promoveze credibilitatea și să asigure confidențialitatea;
poziția unui profesionist face trimitere la aceste valori care-și propun activarea abilităților și motivațiilor ce
susțin schimbarea;
– depistarea și eliminarea punctelor slabe din propria personalitate ; uneori, este posibilă simularea unor
elemente pozitive (spre exemplu, onestitate, acceptare, deschidere), dar aceasta nu poate dura prea mult timp,
astfel încât calitățile respective trebuie educate;
– practicarea exercițiilor de autocunoaștere și autodezvoltare; în practică se manifestă diverse figuri de
asistenți sociali „deficienți" : nesigurii (cei ce încearcă să domine excesiv și nejustificat întâlnirile), avizii de
putere (cei ce-și sufocă clienții), slabii (cei ce evită contactul și se tem de apropierea.de client). Examinarea de
sine conduce la descoperirea punctelor vulnerabile și la direcționarea eforturilor de schimbare proprie
(eliminarea stereotipurilor sociale, a atitudinilor sexiste, acceptarea celuilalt diferit, autocontrol etc).
Din acest portret complex al actorilor implicați în procesul de schimbare, ca fundament al asistenței sociale, cu
evantaiul larg de funcții și roluri, se demonstrează că intervenția nu este doar o provocare, ci în primul rând un
demers științific, riguros
și specific ; metoda asistenței sociale, deși împrumută unele elemente din alte domenii, este o metodă științifică
și este aplicată de specialiști.
Bibliografie selectivă
Barker, R.tf, The Social Work Dictionary, NASW Press, Washington D.C., 1988. Bocancea, C.; Neamțu, G., Elemente de
asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.
Brill, A., Nobody's business: Paradoxes ofprivacy, Addison-Wesley, Reading, Massachusetts, 1990.
Davies, M., The Essential Social Worker, Gower, Aldershot, 1985.
Du Ranquet, M., Les approches en service social, Centurion, Quebec, 1981.
Egan, Gerard, The Skilled Helper, Brooks, Grover, 1994.
Howe, D., Introducere în teoria asistenței sociale, UNICEF, București, 2001.
Miftode, V., Teorie și metodă în asistența socială, Editura Axis, Iași, 1995.
Minahan, A. (ed.), Encyclopedia of Social Work, National Association of Social Workers (NASW), Silver Spring, Maryland,
1987.
Morales, A.; Sheafor, Bradford W, Social Work. A Profession ofMany Faces, Allyn & Bacon, Boston, 1989.
O'Neil McMahon, M., The General Method of Social Work Practice, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1990.
O'Neil McMahon, M., Advanced generalist practice: with an internațional perspective, Prentice-Hall, Englewood Cliffs,
1994.
Pincus, A.; Minahan, A., Social Work Practice : Models and Methods, F.E. Peacock Publishers, Itasca, Illinois, 1973.
Reid, W.J., Family problem solving, Columbia University Press, New York, 1985. Siporin, M., Introduction to Social Work
Practice, MacMillan, New York, 1975.'șșhy șșșșî'.
–
Ștefan Buzărnescu
Arhitecturi sociologice ale asistenței sociale
1. Geneza și dinamica structurală a spațiului soc ial
2. Structura organizațională a societății
3. Fundamentele normative ale organizării
4. Arhitectura sociologică a spațiului social
5. Alternative manageriale în structurarea unei organizații
6. Repere epistemice ale inovării designului structural al spațiului social
7. Tipologia instituțiilor prin rețeaua asistenței sociale
1. Geneza și dinamica structurală a spațiului social
1.1. Spațiul social: definiție, delimitări conceptuale, proiecții epistemologice
Considerat (pe nedrept) doar suport existențial pentru faptul diurn, spațiul social a fost arareori adus în sfera
epistemicului, iar când s-a întâmplat, totuși, inițiativa a rămas tributară recuzitei metodologice extrasociologice :
transferul necritic din științele naturii relevă, o dată cu proporțiile neadecvării, și exigențele articulării unui
demers eminamente sociologic.
O abordare exclusiv sociologică a spațiului social rămânând un obiectiv strategic de imperativă necesitate în
continuarea imaginii sociomorfe a lumii, ne propunem, prin prezentul studiu, o modestă contribuție la
reconstrucția „matricei generative de probleme" (N. Chomsky) aferente naturii și genezei socialului. Convinși de
oportunitatea exercițiului nostru epistemic, ne rezervăm dreptul să avem în vedere socialul numai în măsura în
care fecunditatea euristică aduce contribuții relevante la dimensionarea semantică pertinentă a identității
ontologice a mediului industrial în dubla sa ipostază: ca obiect de studiu al sociologiei și ca laborator de
experimentare a valorilor proprii mentalității civilizației tehnologice.
Fără a ignora eforturile celor care au torsionat realitatea socială obligând-o să încapă în patul procustian al
propriilor concepții, le vom invoca numai în măsura în care prezintă relevanță cel puțin sub raportul istoricului
tematicii noastre, chiar dacă unele se situează mai mult în zona preștiințifică a gândirii sociologice. Sau poate
tocmai de aceea.
în ordine istorică deci, au fost promovate doctrinar ca semne și criterii ale socialului : faptul social (E.
Durkheim), iradierea imitativă (Jean-Gabriel Tarde), formalismul (Georg Simmel), relaționismul (Leopold von
Wiese), universalismul (Othmar.Spann), tipul ideal (Max Weber), mecanica socială (Spiru Haret), voința și
instituțiile (D. Guști), logicitatea actului uman (P. Naville). Constructori valoroși de sisteme cu mare combustie
culturală, cercetătorii științifici citați au abordat societatea plecând de la o premisă falsă: și anume, convingerea
că poate exista un ireductibil în geneza socialului. Propunându-și găsirea de soluții irefutabile unei false
probleme, construcțiile con-ceptual-categoriale, impunătoare sub multe privințe, au sfârșit prin a releva un
adevăr peremptoriu: autorii, prin ipotezele avansate, nu și-au propus altceva decât propria confirmare. Păstrând o
anumită rezervă (absolut necesară contracarării epigonatului), nu au putut evita un alt risc, cel puțin tot atât de
păgubitor: atitudinea sectară prin ignorarea contribuției predecesorilor. De aceea, și sistemele lor sunt greu
compatibile, iar inovațiile categoriale, echivalente doar prin analogie.
Personal, dezavuând în egală măsură atât nevoia de idoli, cât și nihilismul dogmatic, vom prefera să le
considerăm, în analiza noastră, secvențe repetate într-un experiment teoretic de decantare epistemică a unei
realități proteice aflate în permanentă restructurare praxiologică. în consecință, plecăm de la premisa că legile
sociale nu sunt apriorice și, prin urmare, nu pot fi pur și simplu descoperite, ca legile naturii, bunăoară, dar nici
„inventate" de cutare gânditor sau cercetător. Definind ceea ce este tendențial în registrul umanului la nivel
comunitar, legitățile sociale particularizează adevărate rezultate alternative ale multitudinii de vectori de acțiune
concurentă; ele se creează prin eforturi de voință, iar prin forța lor devin sursă de coeziune socială. Substanța
determinismului (D. Drăghicescu) este reprezentată de eforturile raționale ale indivizilor obiectivate în datini,
instituțiile propagatoare de informație, norme și simboluri (Virgil Constantinescu).
Genetic, ontologia umanului ar putea evolua explicativ pe următoarele coordonate : cutumele (ca medii empirice
de socializare rudimentară) au cristalizat, progresiv, un cadru normativ care, prin adiționare axiologică, a
antrenat formarea unui mental colectiv, certificând ariei sale de manifestare statutul de mediu socializant. Fondul
socializant al mentalității colective a generat apariția spațiului social ca urmare a instituționalizării unor centre
de autoritate comunitară unanim acceptate în profil zonal.
Extinderea razei de cuprindere a ideii de necesitate organică a unei autorități a amplificat apariția faptelor
creatoare de social și cu finalitate de factură ontologică, în această perspectivă apare greu contestabilă teza
constituirii spațiului social ca „obiectivare a muncii" (McGregor), iar socializarea ca o urmare firească a
„educației prin muncă" (D. Drăghicescu), „pedagogie socială" (D. Guști), „pedagogie culturală" (Șt.
Bârsănescu), „model general" (M. Ralea).
Sfera legislativă, prin particularizarea concepției despre „contractul social" (Johanes Althusius, Grotius, J.-J.
Rousseau, Pufendorf, Burlamanqui), este o expresie a unei forme superioare de libertate și o etapă relativ târzie
în trecerea de la biologic, via psihologic, la social cu specificul său normativ, cu încărcătura sa axiologică, cu
însemnele și criteriile care au făcut carieră în scrieri de autori sau de exegeză. De aceea, chiar dacă în mai mare
sau mai mică măsură tributari filosofiei sociale (G.B. Vico, Hegel, Condorcet), aceștia au pus corelația individ –
societate la baza descifrării genezei umanului ca punct de plecare în restructurarea ontologică a existenței sociale
: nu există societate decât umană, adică acolo unde raporturile natural biologice au fost eclipsate prin
instrumentalizarea unor raporturi calitativ noi: relațiile sociale (Herder: sufletul poporului – Volksgeist).
Relațiile sociale definesc totalitatea raporturilor orientate normativ și motivate axiologic, care particularizează
zona unor proiecte existențiale elaborate conștient într-un limbaj accesibil, admis unanim ca formă de
comunicare interindividuală. Această zonă reprezintă spațiul social definit și ca ontologie „regională" (Husserl)
a Existenței, respectiv ca existență socială, ca galaxie a universului social infinit de complex și aflat în
permanentă diversificare.
Pentru unii autori (E. Durkheim), puterea ar exprima esența realității sociale în ipostaze diferite : putere a
comandanților, a funcționarului public, a modei, a moralei publice, a credinței, a unor prejudecăți, a
stereotipurilor etc. Puterea ca semn al socialului trebuie înțeleasă în sens larg: de la constrângere până la
consimțământ (Ch. Merriam, C. Friederich, R. Polin), adevărata putere activă fiind libertatea, iar scopul autentic
uman al acesteia fiind servirea rațiunii. în replică, pentru alți autori (M. Weber, G. Simmel), borna socialului o
pune valoarea prin generarea idealului care vertebrează praxiologic empirismul vegetativ al existențelor
individuale.
Ca model de comportament care capacitează civic individul ridicat la rang de cetățean, idealul, prin deschidere
spre praxis, își relevă inestimabilele sale valențe de ontologie socială. Fiecare fapt social ce se regăsește în
fenomenalitatea de ansamblu a
socialului este purtător de valoare și putere, de amplitudini diferite, dar nu insignifiant. Proiectarea în
evenimențial exceda orizontul sociologic și de aceea ne declinăm interesul pentru acel posibil unghi de analiză.
Atrăgând atenția asupra mutației ontologice (epocilor organice le urmează epoci critice – S. Simon) pe care o
reprezintă activitatea de convertire a „datelor lumii uonctrtc imr-un sistem al oraimi antropice" '("v.
Constantinescu), eminentul sociolog român D. Drăghicescu sublinia: „Producând obiecte în mediu, după un
model mental, și adaptându-le unui scop al său, premeditat, omul produce lucruri inexistente în natură și se
produce pe sine într-o altă sferă de realitate decât cea corporală". Ca „organizator al propriilor puteri productive
și constructor al realității care-i supraviețuiesc", deci ca ființă generică a socialului, omul confirmă că realitatea
socială este un proces foarte complex și contradictoriu în permanentă devenire, nu un dat. De aceea, nu poate
avea rațiune invocarea unui ireductibil. Omul fiind un rezultat al nenumăratelor experiențe de socializare
comunitară, o dată cu constituirea propriei scări de valori, el devine producător de social: principala sursă de
creație axiologico-praxiologică. „Societatea există acolo unde (…) spațiul locuit devine spațiul trăit. Un spațiu
poate fixa un sat, un oraș, un popor. Prin fixarea unui popor se înțelege că spațiul fixează interesele acestuia.
Popoarele care au adoptat un mod de viață nomad au făcut-o pentru că spațiul nu le putea fixa interesele", afirmă
G. Simmel.
Fiind de acord că „granița'" nu este un fapt spațial cu acțiune sociologică, ci un fapt sociologic care se formează
spațial, vom completa că înțelegem „granița" ca relație socială, iar in extenso înțelegem specificul relațional al
genezei, existenței și dezvoltării socialului, al întregii existențe sociale. „Când popoarele nu aveau un mod de
viață sedentar omul era găsit după satul în care trăia. Evul Mediu a adus metoda numirii caselor, pentru ca în
perioada modernă să apară numerotarea. Aceasta a fost o expresie a raționalizării modului de trai. Raționalizarea
a adus și simetria și amenajarea orașului prin economisirea de spațiu" (V. Constantinescu – curs). Raționalizarea
înseamnă, „în primul rând, extinderea domeniilor sociale, care sunt supuse criteriilor deciziei raționale. Acestui
concept îi corespunde industrializarea muncii sociale, care are drept urmare pătrunderea criteriilor acțiunii
instrumentale și în alte domenii ale vieții: urbanizarea modului de viață, tehnicizarea transportului, a
comunicației. în toate cazurile este vorba de promovarea tipului acțiunii raționale în raport cu un scop" (J.
Habermas). Raționalizarea presupune alegerea justă între alternative în raport cu un scop. Dimensiunea
sociologică a spațiului social, nuanțată explicativ prin distincția dintre comunitate (bazată pe legături de sânge și
exemplificată de structura sătească) și societate (bazată pe convenții sociale elaborate și stilizate în modul de
viață urban) operată de Fr. Tonnies, indică rezervele de expansiune a spațiului social prin socializarea progresivă
a altor „regiuni ontologice". încercând străpungerea zonei de „imponderabilitate epistemologică" a
psihologismului de sorginte empirică, Moreno consideră că specificul universului social rezidă în
tridimensionalitatea sa: societatea umană externă, matricea sociometrică, realitatea socială. „încercarea sa de a
reflecta esența socială e un demers ingenios, dar neizbutit."
Continuând ceea ce am putea numi etapa „euclidiană" a concepțiilor despre natura socialului, Spiru Haret
considera că existența socială se înscrie în ordinea universală ca o realitate comensurabilă și cognoscibilă cu
ajutorul metodelor științelor exacte: „Vom numi societate sau corp social o reunire supusă pe de o parte
acțiunilor reciproce, iar
pe de altă parte acțiunilor exterioare. Individul este elementul constitutiv al corpului social cu același rol pe care
îl joacă un corp material". împingând analogiile până dincolo de logica faptelor reale, mecanica socială haretiană
se întemeia pe supoziția că, o societate fiind în mod esențial variabilă, cauzele (variabilele independente) prin
natura lor – economică, intelectuală, morală – determină tridimensionalitatea spațiului social ca sistem de
referință pentru calcularea coordonatelor (x, y, z), care pot defini poziția fiecărui individ în spațiul social. Starea
socială a individului creator de social depinde în egală măsură de împrejurări și de „factori personali" care pot
influența raza cercului de acțiune individuală, precum și intensitatea acestei acțiu ni.
Mișcarea continuă este semnul societăților civilizate în care creșterea în proporție geometrică a fondului
socializant indică sensul și calitatea socializării sub semnul emancipării permanente de servitutea necesităților
primare. în acest context, „civilizația trebuie să aibă drept scop diminuarea suferințelor societății umane. Orice
eveniment care are drept efect creșterea suferințelor (sau chiar se opune scăderii sale) înseamnă o mișcare de
reîntoarcere la barbarie (…) Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie este posibilă
înfrângerea, ca și victoria".
Acum, când modelarea faptelor sociale marchează un nou salt epistemic, unele dintre premisele sau chiar
concluziile haretiene ar putea fi reevaluate într-un model cibernetic al vieții sociale, având în vedere faptul că
„omul întreg există nu numai ca societate, ci și ca organism biologic și ca individualitate cu identitate
psihologică determinată".
Vom numi, prin analogie, această graniță hermeneutică trecerea la etapa „ne-euclidiană" a studierii spațiului
social ca urmare a clarificării plurifuncționalității și multidimensionalității socialului. Analogia mediul social –
legile fizicii newtoniene, dominantă de-a lungul secolului al XlX-lea, lasă loc analogiei societate – organism
biologic, promovată de teoria generală a sistemelor (L. von Bertalanfy), punând bazele sistemului ca orientare
contemporană în evaluarea resurselor de asigurare a echilibrului dinamic al societății.
Structuralismul funcționalist (T. Parsons, R. Merton) și teoria echilibrului social (G.C. Homans), ca modele
sistemice specific sociologice de analiză obiectivă și holistă a realității sociale, constituie cele mai recente
proiecții epistemice ale spațiului social, nefiind, desigur, nici ultimele și nici absolvite de aspecte discutabile și
lacunare, fie și pentru faptul că o realitate în permanentă dezvoltare reclamă în mod obiectiv o redimensionare
corespunzătoare a imaginii sale teoretice.
Pe acest fundal, mediul industrial, de exemplu, apare ca un subsistem al spațiului social și principal laborator de
experimentare a unor noi tipuri de relații sociale în măsură să inducă inovațiile științifico-tehnice în sfera
inovațiilor organizatoric-manage-riale. Creator de repere tehnice, în noua disciplină tehnologică ce procesează
optim convențiile sociale, mediul industrial modern este în același timp și creatorul noii discipline a muncii care
stă la baza mentalității novatoare, proprie civilizației tehnologice.
Ridicarea creativității la rang de sursă de materie primă perpetuu regenerabilă, prin inovarea modalităților de
umanizare a mediului industrial, conferă acestuia statutul de obiect de studiu prioritar al tuturor exegezelor care-
și propun ca obiectiv optimizarea calificată a condiției umane. Aceste elemente, relativ recente sub aspect
temporal, au un impact deosebit asupra creșterii calitative și cantitative a fondului socializant. De aceea,
imaginea unui univers social în expansiune prin apariția unor modele inedite de
comportament profesional (individual și de grup) compatibile cu civilizația tehnologică relevă dubla ipostază a
mediului industrial: ca factor productiv (în sens larg) și mediu educogen. Pe aceste coordonate, explicația
sociologică vizează reflectarea și proiectarea valorizatoare a faptelor cu încărcătură socială în registrul atât de
generos al antropologiei.
Informatizarea socialului, ca adevărată revoluție copernicană în concepția despre spațiul social, a relativizat
sistemele valorice de referință. „Lumea", specifică ruralului, și-a pierdut statutul ontologic unic, fiind înlocuită
de o masă relativ amorfa de lucruri și cadre normative în care individul specializat migrează în raza status-
rolurilor din rațiuni preponderent utilitare. „în epoca computerului avem de a face mai curând cu spațiul
conceptual legat prin intermediul electronicii, decât cu spațiul fizic legat prin intermediul automobilului" (J.
Naisbitt). în consecință, creșterea progresivă a cunoștințelor cu finalitate instrumentală și ofensiva
pragmatismului prin convocarea ideilor la „bursa valorilor" (P. Botezatu) reprezintă zone problematice care
antrenează apariția unor noi tipuri umane.
Avansând o soluție preponderent filosofică, întemeiată pe premisa că „tehnica este întotdeauna un proiect social
istoric", H. Marcuse avertizează asupra schimbării valorilor directoare: „când tehnica devine forma universală a
producției materiale, ea circumscrie o întreagă cultură; ea proiectează o totalitate istorică – un univers". Din
univers de mijloace, tehnica devine criteriu pentru noi forme de legitimări la scară individuală și socială,
generalizând un mediu eminamente experimental în care valorile însele se relativizează. Dinamica spațiului
social este asigurată de un număr mai mare de variabile dependente, care stimulează în egală măsură
comportamentul adaptiv și aspirația inovativă a agentului acțiunii sociale.
Problema fundamentală a spațiului social integral informatizat este ca noile forme de legitimitate a funcționării
sistemelor sociale să rămână compatibile cu diversitatea reală a valorilor imanente condiției umane. De aceea,
sociologic vorbind, „etica competiției pentru performanță prin presiunea concurenței status-ului" (J. Naisbitt)
face ca doar schimbările în sens emancipator ale cadrului instituțional să poată aspira la un loc legitim în
orizontul de așteptări ale generației viitoare. De altfel, însăși epistemologia științelor social-umaniste confirmă
acest aspect printr-o „recentrare dramatică a reflecției asupra condiției umane prezente în unicitatea și
concretitudinea sa" dezvoltând instrumentele de reconstrucție a personalității umane.
Acest sens ireversibil al dezvoltării societății umane demonstrează atât importanța științelor social-umaniste în
orice proiect de renovare structurală a sistemelor sociale, cât și aportul indispensabil al cercetării sociale penjru o
nouă și eficientă proiectare a individului în universul valorilor purtătoare de etos.
Pentru aceasta, ipotezele empirice1 concurente, schemele și modelele conceptuale alternative trebuie rearticulate
in spațiul explicativ al noului corp teoretic, unitar și consistent, care capacitează competențele de profil în
sincronizarea schimbărilor tehnologice și sociale cu imperativele „revoluției umane", menite a introduce
logistica civilizației tehnologice viitoare în procesul de redimensionare a umanului pe coordonatele autenticității
sale perene.
1.2. Ontologia socială și finalitatea antientropică a structurilor sociale
Secolul XX dominat de ipoteze de factură preponderent impresionistă și de paradigme contradictorii (V.
Constantinescu), dincolo de nevoia de pitoresc hagiografic a unor lideri care au creat instituții sau doctrine cu
existență episodică, a reconfirmat, cu prilejul fiecărei comoții organizatorice, teza perenității relațiilor sociale ca
fundament generic al spațiului social. Receptând ritmurile reale ale universului social, ele s-au dovedit a fi un
parametru de seismicitate maximă pentru toate sistemele sociale care le-au ignorat ritmurile obiective,
ireversibile. De aceea, promovarea unei noi concepții asupra rolului relațiilor sociale în dinamica instituțiilor –
care mai întâi trebuie destructurate pentru a-și dezvălui condițiile de producere – ne apare ca o prioritate
științifică incontestabilă în reproiectarea structurilor fiabile, capabile de a intra în rezonanță cu ritmurile și
proporțiile imanente ontologiei umanului.
O achiziție relativ recentă a cercetării științifice de profil asociază relației sociale statutul de principal factor
antientropic al fenomenalității sociale. Cu accente preponderent empirice1 sau cu aportul descriptiv al unor
inovații categoriale2, ideea, fiind împărtășită de autori de diverse orientări, merită a fi reținută ca valoare de
patrimoniu și integrată hermeneutic dincolo de precaritatea limbajului științific în care a fost aproximată. Astfel,
plecând de la premisa că locul ocupat într-un grup depinde de aptitudinile sociometrice ale individului
manifestate sub forma energiei emoționale3, J.L, Moreno operează distincția dintre relațiile de simpatie/antipatie,
care, conform autorului, determină microstructura, și relațiile oficiale, exogene omului, care creează
macrostructura.
Articularea acestor două segmente praxiologice conturează un mediu socializant propice proiectării individului
în istorie prin participarea la structurarea spațiului social. Ideea că spațiul social nu există, ca atare, decât
structurat este reiterată cu aceeași recuzită psihologistă de către K. Lewin prin distincția dintre „sociogrup"
(grupul orientat și structurat în funcție de executarea unei sarcini) șipsihogrup (grupul orientat și structurat în
funcție de membrii care îl constituie).
Din punctul de vedere al structurii, grupul comportă straturi solidificate (care aderă total la valorile instituite) și
straturi periferice (formate din membrii cu tendințe ambivalențe), în timp ce din punctul de vedere al raportării la
spațiul social global devine operațională distincția dintre unități organice, puternic integrate, și unități aparente,
artificiale, rezultate din presiunile conjuncturale și constrângerile exterioare. Polaritatea concepțiilor
sociometrice (Moreno, preocupat de problematica socializării) și gestaltismului (K. Lewin, al cărui interes s-a
manifestat asupra atitudinilor de grup) lasă loc, totuși, unei observații cu legitimitate de concluzie : identitatea
praxiologică a grupului este rezultanta ansamblului de interacțiuni din interiorul unui spațiu psihosocial, care
generează o structură acțională concret determinată. Devine, astfel, pertinentă și teza potrivit căreia structura
socială constituie principala modalitate de instruire a
1. Leopold von Wiese; H. Garfinkel; Știința religiilor.
2. Verstehende Sociologie (M. Weber); Sociologia sensurilor (V. Pareto).
3. Constituentele, constitutivele, constitutivul.
umanului și semn distinctiv (criteriu) al socialului. De aceea, coloratura diferita a motivațiilor care stau la baza
relațiilor sociale aduce noi argumente în demonstrarea caracterului obiectiv al structurii sociale, degrevând-o de
conotațiile artificiale care i-au fost atribuite ca urmare a raportării exclusiviste la natură. Legile obiective,
acționând în societate prin intermediul intereselor și aspirațiilor oamenilor, structurate sub acțiunea unor structuri
culturale (modele de comportament), certifică ipoteza conform căreia structurarea relațiilor sociale, producerea și
reproducerea lor implică întotdeauna un fundament cultural. Sistemul simbolic de natură culturală reprezintă
filtrul care condiționează decisiv raporturile dintre macrosistemul social și individ.
Relația socială este deci rezultatul obiectivării unei nevoi umane obiectiv resimțite si codificate în convențiile
sociale unanim admise. Pentru ca relația socială să aibă finalitatea preliminată, iar structura care o vertebrează
să-și conserve funcționalitatea, este necesară o protecție normativă. Ca răspuns la acest imperativ au apărut
instituțiile. „Caracteristica oricărei instituții e că se impune indivizilor printr-o constrângere exterioară (…), ea
indică și stadiul sau forma în care o societate înțelege să se mențină și prin aceasta să se conserve." Oricare
calitate a fazei instituționale a societății comportă un set specific de sancțiuni necesare coordonării aspirațiilor
spre realizarea unor scopuri comune. „Pachetul de relații" (J. Piaget) cristalizate în structură, prin
instituționalizare, a dobândit imunitate față de agresiunile hazardului, promovând tipuri de comportament
specific uman în măsură să contribuie la micșorarea entropiei sociale prin crearea unui fond socializant,
corespunzător particularității fiecărei instituții. Ca principal laborator de socializare pentru individ, instituția
constituie, astfel, un laborator de experimentare a modalităților de acțiune antientropică în interiorul spațiului
prin socializarea acestuia cu valorile și însemnele specifice condiției umane.
în acest context, caracterul instrumental al relației sociale, acreditat pe terenul celor mai variate praxisuri, lasă
loc adevărului contestabil care definește relația socială ca principal mediu educativ și fapt de cultură sui-generis.
De altfel, în concepția lui R. Linton, structura socială apare intim atașată conceptului de cultură: mediul uman
este alcătuit din grupuri organizate de indivizi, a căror cultură definește sistemele de răspunsuri repetabile.
Interacțiunea dintre individ, societate și cultură determină formarea modelelor de comportament care asigură
societății structură, organizare și coeziune.
întrucât noi ne-am propus o perspectivă sociologică a problemei, reamintim că -obiectul de studiu al acesteia
constituindu-l acțiunea umană circumscrisă practicii sociale – punctul de plecare al sociologiei nu-l reprezintă
individul singular, ci relațiile sociale dintre indivizi și între aceștia și grupurile sociale. Despre relații sociale se
poate vorbi doar când există interacțiunea (nealetorie) dintre cel puțin doi indivizi și un schimb de valori între
aceștia. Conceptul de realitate socială definește deci complexitatea relațiilor sociale, calitativ determinate de
nivelul de dezvoltare a tuturor forțelor productive existente la un moment dat.
Admițând că materia nu se identifică cu substanța, ci desemnează întreaga realitate obiectivă, indiferent că se
prezintă sub formă de lucruri, fenomene, relații, proprietăți, câmp etc, rezultă ca fiind materiale și relațiile și
faptele sociale în măsura în care sunt modelate și motivate axiologic. Astfel, uneltele de producție, de exemplu,
intră în sfera socialului nu datorită proprietăților lor fizice, chimice, tehnice etc, ci deoarece ele exprimă relații de
producție: adică nivelul și calitatea relațiilor dintre om și forțele
naturii. „Uneltele ne fac să trăim timpuri instantanee, alungite, ritmate, mișcătoare, valori dinamice (…), ne
păstrează mereu în orizontul unei experiențe umane" (G. Bachelard). Toate aceste relații constituie un sistem pe
fiecare treaptă a dezvoltării sociale, iar dispunerea funcțională a relațiilor alcătuiește o structură proprie fiecărui
sistem social dat, concretizând, astfel, mecanismul specific de dezvoltare al acestuia.
Stilizarea funcțională a uneltelor tradiționale și diversificarea calitativă a celor moderne, generate de actuala
revoluție științifico-tehnică, repun în termeni noi raportul dintre dimensiunea trăită și cea reflexivă a ontologiei
sociale. Statutul uneltei ca relație socială generică a și fost regândit dincolo de ceea ce apare a fi exclusiv de
domeniul pragmatismului și instrumentalului." Ca rezultat al universalizării valorilor științei și tehnicii, industria
(mediul industrial ca spațiu social specializat) induce transformări esențiale nu numai în raporturile dintre om și
natură, dintre colectivitățile umane și mediile lor de rezidență, ci și în calitatea relațiilor umane.
„O societate e o stare de mulțime, tipizată prin repetiție și instituțiuni, sancționată prin reguli de constrângere și
condusă de valori comune." Informatizarea crescândă determină o accentuare progresivă a caracterului științific
al tehnologiei la scara întregii societăți, iar pe de altă parte, antrenează o regândire a genezei și logisticii acțiunii
sociale la nivelul întregii noastre societăți. O societate care a fost deja denumită „sistem sociotehnic" pentru a
sugera posibilitatea accentuării dependenței ansamblului de eventualele blocaje ale vreunui element al
sistemului, dar și nevoia de protecție axiologică a individului ce trăiește riscul reificării și instrumentalizării
pragmatice.
Implicațiile exclusiv psihologice ale acestui aspect au fost relevate deja de către analiștii genului: „Pentru a scăpa
de anonimat, pentru a găsi posibilitățile de a se exprima pe sine și a se afirma, pentru a cuceri o identitate
oarecare în masele care îl înlănțuie și îl înăbușă, omul contemporan încearcă nevoia de a se grupa…, a scăpa de
ambianța sa colectivă și de presiunile care-l îndreaptă către mediocritate, pentru a permite aspirațiilor sale cele
mai legitime de a se act ualiza, omul timpurilor electronice caută salvarea în adeziunea de grupuri".
O caracteristică relativ recentă a încercărilor de promovare a unor noi resurse identitare ale vieții asociative o
constituie articularea organizațiilor nonguvernamentale în adevărate rețele alternative de asigurare a coeziunii
sociale a spațiului social global.
Apărute, inițial, ca rezultat al implicării societății civile în rezolvarea unor probleme sociale pe care organizațiile
guvernamentale nu puteau să le soluționeze în timp real, ONG-urile au evoluat pe o linie de complementaritate
structurală, focalizându-se pragmatic spre orientarea socială a indivizilor cu trebuințe speciale, precum și a
colectivităților umane defavorizate sau marginalizate.
Din practica de intervenție socială, acumulată în acest nou segment al acțiunii sociale, au rezultat importante
inovații manageriale generate de suplețea structurală a ONG-urilor și de puterea acestora de a capacita
importante resurse umane în activitatea de redistribuire a resurselor materiale existente la un moment dat la
nivelul societății globale. Plecând de la aceste aspecte, studii recente conțin teza conform căreia ONG-urile sunt
cele mai eficiente pârghii de expansiune a spațiului social contemporan.
Specializarea crescândă, aflată în curs, amplifică nevoia de cooperare deopotrivă în mediul profesional și în
spațiul social global, a cărui „colonizare" cu noile tehnologii conduce spre crearea permanentă de scheme
conceptuale alternative pentru promovarea unor structuri organizatorice flexibile și fiabile. în planul practicii,
acestea se regăsesc
în ipotezele empirice concurente care particularizează praxiologic condiția omului contemporan în spațiul social
aflat în expansiune prin validarea instituțională a unor noi relații cu deschidere ontologică.
în arealul corpurilor profesionale moderne, informația constituie unealta cea mai nouă și cea mai competitivă în
munca de concepție și proiectare a acțiunii sociale eficiente. Proiectarea socială integrată, evitând atât
respingerea valorilor perene multiseculare create în sfera umanului, cât și atitudinea tehnofobă față de valorile
multisecular cumulate de știință și tehnică, face posibilă o articulare a întregului sistem social pe raționalitatea
umanului. Construcția de „viitori posibili" în scopul inovării instanțelor tradiționale de socializare, simultan cu
promovarea unor instanțe noi, specifice civilizației tehnologice, conferă raționalității tehnologice un status de
complementaritate praxiologică în sensul umanizării permanente a modelelor de comportament promovate de
ponderea crescută a tehnicii în ansamblul spațiului social. In acest context, informația, ca unealtă modernă care
face posibilă medierea simbolică între natură și societate, contribuie benefic la relevarea modului cum „iau
oamenii cunoștință de istoricitatea lor", proiectându-se antropologic dincolo de durata răspunsurilor
conjuncturale la solicitările mediului profesional tot mai proteic și multiplu condiționat.
Instalat ireversibil în mentalitatea omului modern și devenit criteriul valoric al civilizației sfârșitului de secol
XX, orașul reprezintă sinteza actuală a proiecției antropologice a fenomenului tehnic, demonstrând că în
construcția orașului legile betonului armat nu-și pot dezvălui efectele civilizatorii decât în compatibilitatea cu
legile societății și cu încărcătura valorică a relațiilor umane. Proiecția orașului opera-ționalizează proiecția
funcțională a relațiilor umane concret determinate de cotele urbanismului contemporan. Direcțiile sociologice de
cercetare a problematicii umane remarcă faptul că adâncimea diviziunii muncii imprimă relațiilor sociale un nou
specific : ele sunt segmentate și marcate de utilitate. Oamenii intră în relație aproape în exclusivitate datorită
necesității satisfacerii reciproce a nevoilor legate de ocupațiile lor specifice, se întâlnesc în calitate de purtători
de rol, intensificând comportarea teatrală, iar marele oraș favorizează chiar schematizarea rolurilor. Cum
instituțiile sunt cristalizări de relații sociale, se estimează că ideal este ca instituțiile și structurile urbane să fie o
emergență a aspirațiilor și opțiunilor valorice ale locuitorilor, în acest mod legitimitatea autorității instituțiilor
conjugându-se cu eficiența civismului participativ. Diversele tendințe de dezvoltare a orașului confirmă
aprecierea că am fi intrat într-o adevărată „eră urbană" în care procesul urbanizării se relevă ireversibil la nivel
planetar, solicitând cercetării sociologice să contribuie la determinarea nivelurilor alternative de urbanizare
posibilă.
în acest context, mutațiile semnificative din zonele rurale ale spațiului nu pot fi decât argumente practice pentru
contribuția unei „noi ruralități" la redimensionarea structurală a spațiului social printr-o proiecție funcțională a
relațiilor umane concrete la cotele urbanismului contemporan. Avem în vedere deci o reconstrucție novatoare a
spațiului social epurat de noxele comportamentelor alienate.
Civilizației tehnologice îi revine, în acest sens, menirea de a-i descoperi axiologic pe oamenii care se caută pe
sine în complexitatea vremii lor, proces în care tehnica nu este – și cu atât mai puțin pe viitor nu poate fi – un
scop în sine. Ea va rămâne un mijloc, din ce în ce mai rafinat și mai eficient, în redescoperirea inferiorității
îmbogățite
cu mesajele gnoseologico-praxiologice ale tehnologiei, devenită o adevărată atitudine față de Existență. Iar
crizele de creștere, atât în interiorul tehnologiei, cât și din structurile instituționale pe care le influențează direct
sau imediat, demonstrează caracterul episodic al nivelului actual al dezvoltării, pe nedrept interpretată ca prag
superlativ al fenomenalității sociale.
2. Structura organizațională a societății
2.1. Conceptul de structură organizațională
Ansamblul coerent de reguli de acțiune colectivă, care conferă protecție normativă cooperării eficiente a
indivizilor specializați (ca urmare a diviziunii muncii), constituie o structură organizațională.
De obicei, aceste reguli sunt codificate în statute, regulamente sau instrucțiuni, care orientează disponibilitățile
funcțional-sistemice ale domeniului de activitate considerat. Disponibilitățile funcționale particularizează scopuri
specifice și obiectiv resimțite la nivel grupai sau individual. în acest sens, în literatura de specialitate,
structurarea organizațiilor este raportată fie la realizarea scopurilor anticipate programatic (T. Parsons), fie la
formalizarea progresivă a relațiilor interne în vederea creșterii gradului de eficiență (tipul ideal; Max Weber), fie
la asigurarea solidarității față de un sistem de valori comune.
Diversitatea concepțiilor polarizează, în prezent, în raport cu două tipuri de demersuri referitoare la structurile
organizaționale :
a) metodologia sistemică de cercetare, potrivit căreia toate nivelurile structurale ale sistemului social se
condiționează reciproc atât cauzal, cât și funcțional. Un posibil risc al acestei abordări îl constituie exagerarea
rolului dependențelor funcționale, în detrimentul explicațiilor cauzale ;
b) cercetările acționaliste contemporane consideră structurile organizaționale ca fiind instrumente ale acțiunii
sociale și condiții de eficiență a activității oamenilor.
Identificându-se în scop o componentă structurală a tuturor organizațiilor, se atrage atenția asupra faptului că,
uneori, alegerea scopurilor se face în raport cu o „schemă", menită să orienteze deciziile și activitatea membrilor,
dar care aproximează, prin simplificare, situația reală. „Schema" fiind o construcție rațională a celor ce aleg,
elaborarea ei face din scop un act de cunoaștere prin care devine posibilă corectarea sau chiar schimbarea
scopurilor, în situații de criză.
Scopurile organizațiilor pot fi:
a) temporare: sunt generate de dinamica universului profesional; de exemplu, echipele operative, comisiile de
expertiză;
b) permanente: integrează structural activitatea mai multor generații, obiectivând încărcătura valorică a
mentalului colectiv ; de exemplu, școala, biserica, armata. Formulând obiective strategice, această categorie de
scopuri este reeșalonată, de obicei, în scopuri secundare, tactice, pe termen scurt.
Analiza sociologică" a organizațiilor a relevat tendința de multiplicare în extensiune a scopurilor prin scopuri
adiționale. Armata, de exemplu, își propune, în orice condiții,
să desfășoare activități de apărare, dar, adițional, îndeplinește și obiective moral-educative cu opțiunile valorice
etnico-sociale concret determinate.
Caracteristica esențială a organizațiilor moderne o constituie faptul că au scopuri multiple. Școala, de exemplu,
cumulează, la obiectivele educative care-i conferă rațiunea existenței sale, și obiective de cercetare științifică, de
editare de cursuri, tratate, cărți ș.a.
Realizarea scopurilor în timp util și la cotele preliminate este condiționată de adecvarea mijloacelor, metodelor și
tehnicilor disponibile. Concizia cu care au fost formulate influențează benefic participarea performantă a
membrilor.
Când organizațiile funcționează într-un spațiu social caracterizat de schimbări rapide și cu arie mare de
cuprindere, frecvența acestor schimbări trebuie anticipată în structura scopului pentru a-i crește gradul de
împlinire. Aceste variabile constituie factorii exogeni ai existenței și funcționării organizațiilor.
în concluzie, o organizație se distinge de celelalte sisteme sociale prin următoarele caracteristici:
a) existența unui număr mare de participanți, diferiți ca specializare, corespunzător fiecărei secvențe pe care o
necesită activitatea organizației (diviziunea internă a muncii);
b) diferențierea funcțională a organizației, reflectată în poziții clar formulate pentru fiecare participant;
c) o activitate orientată în mod explicit spre realizarea unui obiectiv comun;
d) existența unui subsistem specializat în munca de proiectare și coordonare a întregii activități.
Ca să existe o organizație, esențială este diferențierea internă a activității. Când toți membrii execută același tip
de muncă, indiferent de numărul lor, ei nu alcătuiesc o organizație.
2.2. Niveluri organizaționale
Societățile moderne sunt reduse, de cele mai multe ori, la semnificația unui complex instituțional.
Din punct de vedere sociologic, societatea reprezintă un sistem de structuri organizaționale dispuse pe trei mari
niveluri, după gradul lor de maturitate funcțională:
1) Instituțiile își bazează legitimitatea fie pe valorile tradiției, cumulate în mentalul colectiv, fie pe un sistem de
valori deliberat elaborate de un grup sau o comunitate. Caracteristica de bază a instituțiilor o constituie medierea
dintre așteptările membrilor, scopul propus și condițiile de mediu aferente acțiunii umane. Ele asigură maximum
de eficiență acțiunii în condițiile date, fiind deservite de specialiști profesionalizați integrați într-un aparat
tehnico-administrativ menit a asigura optimul funcțional.
Deși rezultate prin obiectivarea unor interese nemijlocite, de grup sau comunitare, instituțiile se mai
caracterizează și printr-o relativă autonomie.
în funcție de natura acțiunii sociale, pe care o mediază, se cunosc următoarele tipuri de instituții: politico-
administrative, economice, juridice, militare, de învățământ, de cultură, de cercetare științifică, medicale, de
ocrotire a sănătății, de cult, de publicitate, instituții bancare, financiare, de credit, comerciale, de cooperare
economică
internaționale. Acestea, la rândul lor, pot fi: particulare, de stat, de competență locală, zonală sau internațională.
în contextul accentuării independentelor la nivel planetar, integrarea instituțională la nivel zonal definește o serie
de preocupări aflate în curs.
Indiferent de importanța lor sau de aria de cuprindere a segmentelor de opinie dintr-un sistem social concret
determinat, mecanismele funcționale ale tuturor structurilor organizaționale sunt coordonate de prevederile
constituționale. Sinteza acestor prevederi este reprezentată de statul de drept, în calitatea sa de complex
instituțional care asigură coerență funcțională tuturor corpurilor profesionale în spațiul social global.
într-o viziune sistemică au fost stabilite următoarele niveluri organizaționale:
– subsistemul de producț ie ;
– subsistemul de susținere;
– subsistemul adaptiv;
– subsistemul de menținere;
– subsistemul managerial. –
O organizație eficientă se caracterizează printr-o completitudine funcțională a tuturor nivelurilor organizaționale
existente, precum și a noilor niveluri ce apar ca urmare a unor noi cerințe funcționale în interiorul organizației
sau în contextul social general.
Un exemplu concludent pentru raporturile posibile dintre individ și instituție îl reprezintă întreprinderea. Ca
instituție specializată în producția materială, ea grupează calitatea calificată a unor membri aflați în raporturi de
cooperare. Aderarea individului la întreprindere este nu numai o formă de exprimare a libertății lui de opțiune, ci
și o formă de exprimare profesională, care-i legitimează participarea la repartiția rezultatelor producției.
„Angajarea în sistemul organizațional al muncii, specifică întreprinderii, devine o condiție acțională și
existențială pentru individul specializat."
Creșterea progresivă a complexității producției și serviciilor în societatea contemporană reclamă tot mai mult
desfășurarea activităților sub control social.
2) Organizațiile reprezintă forme concrete de raționalizare a acțiunii colective. Ele cumulează competențe
comunitare, codificate în modele de comportament participativ. La nivelul membrilor, acestea se particularizează
în răspunderi aferente fiecărui loc ocupat în rețeaua de relații de cooperare și conferă legitimitate apartenenței la
organizație.
3) Asociația reprezintă forma embrionară, incipientă a organizației. La acest nivel, calitatea de membri nu
implică inițiativa individuală, ci doar acceptarea valorilor care dau sens și identitate asociației: asociații
profesionale, sportive, de tineret etc.
în replică, organizația presupune o structură mai fiabilă și solicitări integrative mai riguroase în raport cu
membrii recrutați, de obicei, în urma trecerii unor probe. în acest sens, societatea modernă, înalt profesionalizată,
a dat un profesionist al domeniului : organizatorul. Un rol hotărâtor l-au avut W.Fr. Taylor (SUA) și H. Fayol
(Franța), care constituie puncte de referință în controversata istorie a organizării și conducerii.
2.3. Clasificarea structurilor organizaționale
Structurile organizaționale reprezintă fundamentul pe care se înalță și se dezvoltă organizațiile în calitatea lor de
instanțe praxiologice ale spațiului social.
Diversitatea lor – ce reproduce diversitatea reală a tipurilor posibile de acțiune -permite, totuși, din rațiuni
didactice, o clasificare după următo arele criterii: natura
scopului urmărit, modul de recrutare a membrilor, restricția participării la alte organizații, modul de conducere.
în literatura de profil, cea mai frecventă analiză a organizațiilor are în vedere scopul constituirii acestora. Pe baza
acestui criteriu, organizațiile sunt grupate în următoarele categorii:
a) organizații utilitare : produc bunuri materiale, realizează servicii către populație, asigură circulația
mărfurilor. Aceste scopuri, explicite, se impun prin cointeresarea materială a membrilor, motivarea acestora fiind
preponderent financiară; de exemplu, întreprinderile industriale, unitățile comerciale, agențiile de prestări de
servicii;
b) organizații coercitive: au ca scop corectarea deficitelor de socializare sau recuperarea unor indivizi cu
comportamente deviante ; recrutarea membrilor se face în conformitate cu prevederile legale și cu sprijinul unui
personal specializat în a oferi asistența educativă corespunzătoare, dar și în a utiliza mijloacele coercitive
prevăzute de regulamente (școli speciale, penitenciare etc.);
c) organizații normative: au ca scop socializarea anticipativă a indivizilor în raport cu valorile unanim acceptate
la nivel social. Aceste valori sunt obiectivate în modele de comportament și prescripții de conduită care
orientează mișcarea indivizilor în spațiul social; de exemplu, mediul școlar și universitatea își întemeiază
rațiunea de a fi pe propagarea valorilor specifice unei comunități sociale în rândul membrilor acesteia. Unitățile
de învățământ profesional adaugă acestor valori social-umaniste și valorile reprezentative pentru fiecare profesie
în parte. Ca urmare, membrii lor își însușesc și un sistem de tehnici de acțiune eficientă, compatibile cu viitoarele
solicitări integrative. Organizațiile politice fac parte tot din această categorie, întrucât au ca scop educarea lor,
adică de pe poziții partizane.
După modul de recrutare, organizațiile sunt:
a) voluntare : presupun aderarea liberă a indivizilor, care-și recunosc opțiunile de viață și profesionale în scopul
declarat al organizațiilor. Dacă aderarea este liberă, respectarea regulamentelor de ordine interioară nu e
facultativă: abaterea de la regulile de funcționare atrage sancționarea individului sau chiar excluderea lui; de
exemplu, cluburile, ONG-urile;
b) nonvoluntare : se constituie prin opțiune individuală, dar implică obligativitatea efectuării unei activități
impuse de codul administrativ al organizației; de exemplu, unitățile școlare, unitățile din domeniul sănătății,
armata.
Dat fiind specificul preponderent utilitar al întreprinderilor, acestea sunt considerate indirect nonvoluntare.
Selectivitatea reprezintă o altă caracteristică în diferențierea organizațiilor. Astfel, acele organizații care se
formează prin recrutarea membrilor pe baza promovării unor examene de verificare a abilităților sunt considerate
înalt selective; de exemplu, învățământul superior, unitățile de profil artistic, medical etc. Cercetările concrete,
de teren, au demonstrat că în funcție de structura ierarhică selectivitatea cunoaște grade diferite și operează cu
criterii diferențiate: la vârful ierarhiei sunt mai selective, urmând ca spre baza organigramei să scadă, progresiv,
selectivitatea. în general, pentru personalul angajat în sfera deciziilor se manifestă o selectivitate ridicată, ea
scăzând ca intensitate pentru personalul din sfera execuției.
în legătură cu acest aspect, cercetările concrete furnizează banca de date în susținerea a cel puțin două concluzii:
– cu cât selectivitatea este mai riguroasă la toate nivelurile, cu atât este mai mare eficiența în atingerea
scopului;
– o selectivitate mai mare favorizează socializarea rapidă de lungă durată și performantă prin raportare la scop.
Aceste aspecte sunt dependente și de tipurile formale de organizare managerială. După cum se știe,
organizarea managerială poate fi procesuală sau structurală, după cum accentul cade pe finalitatea activității sau
pe obiectivul strategic al organizației.
în cazul organizării procesuale, plecând de la gruparea activităților pe funcții, pe criteriul identității,
complementarității și convergenței, literatura de specialitate distinge următoarele secvențe:
a) identificarea și clasificarea activităților;
b) diviziunea muncii de ansamblu în activități în funcție de obi ectivul ce trebuie atins;
c) gruparea activităților în așa fel încât obiectivul să se realizeze în condiții de eficiență maximă;
d) stabilirea de norme și reguli de acțiune, în așa fel încât să se mențină ordinea, iar eficiența să fie maximă;
e) determinarea pentru fiecare colectiv de muncă a managerului sau a celui delegat cu atribuții de manager;
f) stabilirea comunicațiilor pe orizontală și verticală;
g) orientarea tuturor eforturilor către obiectivul stabilit. Organizarea procesuală contribuie la relevarea dinamicii
funcțiilor, activităților, atribuțiilor și sarcinilor existente în spațiul organizațional considerat.
în cazul organizării structurale, accentul cade pe gruparea funcțiilor, activităților și sarcinilor pe niveluri de
generalitate și pe tipuri care capacitează toate categoriile de angajați. Dacă, în primul caz, accentul cădea pe
proces, acum are loc o deplasare pe rangul de semnificație al structurilor în compatibilitate cu obiectivul general
al structurii organizaționale.
în funcție de designul managerial, mecanismele de constrângere utilizate și modurile specifice de legitimare a
autorității, organizațiile au mai fost clasificate în:
1. Organizații liniare: sunt caracterizate prin relații verticale care conectează pozițiile de pe fiecare nivel cu
cele de nivel superior. Prin aceste relații se transmite autoritatea de la sursă – conducerea – către punctele de
realizare efectivă a activităților; din această cauză este considerată structură de bază a spațiului social. Relațiile
liniare mai sunt cunoscute și sub numele de relații directe sau executive și se exemplifică prin relațiile dintre
superior și subordonați, instrucțiunile superiorului fiind îndeplinite în virtutea autorității sale directe.
2. Organizații bazate pe conducere {staff organization). Acest tip apare la un nivel asociativ superior, și anume
în condițiile în care complexitatea activităților face imposibilă controlarea acestora printr-o structură liniară. De
obicei, în funcție de diviziunea socială a muncii din organizație, la decizie sunt asociați și specialiști care
acționează:
– fie ca asistenți – lipsiți de autoritate formală;
– fie ca titulari de departament, care „manageriază" un departament specializat pe o anume secvență a
activității pe care este profilată organizația respectivă.
în acest context, există manageri de linie și care se subordonează celui aflat la un nivel superior în structura
organizațională în speță. Organizații funcționale : apar atunci când anumite servicii sunt preluate de specialiști a
căror responsabilitate constă în aplicarea competențelor lor „tehnice" cu ajutorul structurii organizaționale și care
cumulează și atribuții în ceea ce privește consilierea managerială de linie. Fără să fie propriu-zis o structură
distinctă, acest tip de organizație s-a remarcat prin modalitatea de realizare a cooperării între nivelurile legal
constituite ale instituției în cauză. Problematica acestui tip de organizație a fost pentru prima dată explorată la
nivel epistemic de către H. Fayol în „teoria punții", conform căreia există două tipuri de relații:
– relații colegiale – stabilite între manageri din cadrul aceluiași departament care conlucrează sub îndrumarea
aceluiași superior;
– relații colaterale – între manageri ai unor departamente diferite, în scopul optimizării activității comune la
nivelul organizației.
Organizații pe baza comitetelor – sunt un rezultat al complicării fără precedent a tipurilor de activități aferente
societății actuale în care nu există nici organizații liniare, nici funcționale „pure". Comitetele sunt alcătuite din
indivizi reuniți de o sarcină comună în raza unor responsabilități asumate prin prescripții de status-rol. Cornițele
pot fi:
– ad-hoc : atunci când răspund unui scop temporar și se înființează pentru a rezolva probleme pe termen scurt;
– formale : când fac parte din structura organizațională, fiind asimilate proxi-•mității decizionale a organizației.
Acest tip de organizații, potrivit analiștilor4 de profil, prezintă:
a) avantaje:
– permite articularea activităților diferite ale campaniei;
– optimizează comunicarea;
– polarizează talentele manageriale și contribuie la formarea experților;
– dă impresia unei împărțiri a deciziei pe criterii de competență.
b) dezavantaje:
– pot conduce, uneori, la „temporizarea" deciziilor ca urmare a ezitării unor membri de a se pronunța tranșant;
– conducătorii se pot „ascunde" în spatele deciziei comitetului, etalând un declin de responsabilitate
managerială;
– se pot genera confuzii ca urmare a apariției unor noi tipuri de autoritate în comitete, total sau parțial diferite
de intervalul de autoritate al comitetului.
Ca principale tipuri de comitete, amintim: comitetul/consiliul director, comitetul
de lucru, comitetul de reducere a costurilor, comitete co nsultative, comitete de
stabilire a bugetului ș.a.
în prezent, ca efect al creșterii managementului de grup, s-a lărgit importanța
comitetelor.
4. Robert Applery, Business Administration, 1994.
Persistă, în acest sens, controverse în ceea ce privește dimensiunea comitetului: când comitetul este prea mic,
există riscul luării unor decizii unilaterale ca urmare a necuprinderii tuturor segmentelor de opinie; în schimb,
când este prea mare, redundanța punctelor de vedere face dificilă luarea deciziilor în timp util. Cercetările de
teren recomandă ca optim numărul de cinci membri pentru un comitet, cu condiția:
– să fie reprezentativ ;
– să aibă un lider respectat de grup care să favorizeze participarea membrilor, pe care să-i conducă ferm, dar
echitabil;
– responsabilitățile să fie clare și să fie judicios repartizate calendaristic pe fiecare membru, cu termen precis ;
– să justifice costurile pentru toate operațiunile care îi sunt arondate.
Cercetările de teren au demonstrat că nu există structuri organizaționale standard pentru toate tipurile de
activități, ci doar structuri organizaționale care se pretează mai mult sau mai puțin în practica efectivă în funcție
de genul de activitate și de solicitările integrative corespunzătoare tipului de activitate. Și la acest capitol,
unitatea în diversitate se impune ca un adevăr apodictic.
3. Fundamentele normative ale organizării
3.1. Raportul dintre sistemul de valori și sistemul normativ al societății
Reunind indivizi foarte diferiți, care acceptă rigorile unei sarcini comune, orice organizație se constituie ca o
unitate în diversitate. Aceasta îi conferă o mare dinamică structurală internă și o expune riscului destrămării,
deoarece evoluția intereselor membrilor poate depăși, la un moment dat, sfera opțiunilor valorice caracteristice
intereselor de grup ale organizației.
Desincronizarea dintre valorile individuale și cele comunitare se produce pe fondul dinamicii întregului sistem
de valori al societății. Echilibrul social, în mod obiectiv, rămâne fragil și multiplu condiționat. Tocmai de aceea,
menținerea lui presupune o diagnoză corectă rezultată dintr-o cunoaștere permanentă, care să evite situațiile de
criză. în acest context, cercetarea sociologică se relevă a fi o parte indispensabilă a profilaxiei manageriale, prin
care comportamentul decizional menține sub control tensiunile interne, atenuându-le și preîntâmpinând conflicte
posibile.
Activitatea umană se confruntă deci cu dificultăți și dezechilibre, denumite, cu un termen generic, probleme.
Rezolvarea acestora poate crea noi probleme, de natură similară sau diferită, antrenând manifestarea unor
contradicții și perturbări noi, care se cer a fi rezolvate, chiar dacă apar ca „efecte secundare ale dezvoltării".
Experiența organizatorică de până acum a impus două modalități de soluționare a problemelor social-umane:
a) metoda transformării întregului sistem, prin reașezarea acestuia pe o platformă valorică nouă; .
b) metoda normativă, care implică rezolvarea problemelor prin conservarea structurilor existente, adică prin
respectarea normelor a căror funcționare a fost perturbată periodic.
întrucât în plan social punctul de plecare îl reprezintă întotdeauna omul, încercările de abordare teoretică a
formelor sale de exprimare civico-profesională au promova t termenul de acțiune, definit ca „realizare a unui
scop de către un agent într-o situație".
Sintagma „acțiune socială" a fost folosită pentru prima dată de Vilfredo Pareto, care-i recunoștea ca elemente
componente : un agent, un scop, un mijloc. Adecvarea dintre scop și mijloc îi asigură raționalitate, făcând din ea
o acțiune logică. Operând o distincție între raționalitatea intrinsecă și raționalitatea simbolică (pentru a justifica
despărțirea realității sociale într-un plan real și unul simbolic), T. Parsons consideră că acțiunea socială este
compusă din patru elemente:
1. un subiect;
2. o situație, care cuprinde obiectele fizice și sociale cu care subiectul (actorul) intră în relație;
3. simbolurile, prin intermediul cărora el intră în raporturi cu diferite părți ale situației, cărora le atribuie o
semnificație;
4. reguli, norme, valori care orientează acțiunea subiectului. Pe aceste componente se construiește conceptul de
sistem social al acțiunii, care, împreună cu personalitatea și cultura, alcătuiește și structura acțiunii sociale.
întrucât acțiunea individuală are sens numai în raport cu societatea care-l integrează, societatea integratoare
exercită constanta presiune corectoare asupra acestuia, pentru a-l obliga să se conformeze unor „imperative
funcționale" ale sistemului. Cel mai important imperativ funcțional este menținerea ordinii prin conformarea la
standardele sistemului dat.
încetând să mai considere disfuncția ca fiind un moment de patologie relațională, R. Merton o definește ca parte
componentă a mecanismului schimbării și punct de plecare al reformelor de tip instituțional.
Aceste precizări le considerăm suficiente pentru a clarifica diferența dintre acțiune (care vizează individul
singular raportat la spațiul social) și activitate (care vizează existența comunitară a unei formațiuni organizate).
Ca expert român al problemei, Cătălin Zamfir înțelege prin activitate „o mulțime de acțiuni (componente)
organizate și orientate în vederea satisfacerii unei necesități (cerințe funcționale)… Orice activitate este un sistem
de procese comportamentale realizate de o colectivitate activă".
în acest context, „organizarea sau structura unei activități constă în stabilirea unor modalități în care, în mod
diferențiat, se realizează comportamentul participanților, în așa fel încât prin conjugare să se realizeze funcția
finală a sistemului".
în afară de funcția/z/za/ă (scopul de bază al organizării), organizarea mai antrenează și cerințe funcționale
laterale, care pot fi: convergente, când procesele comportamentale induse de ele au valori pozitive; divergente,
când valorile sunt negative; paralele, când au o valoare funcțională neutră pentru celelalte cerințe. Toate aceste
categorii se aseamănă între ele prin două dimensiuni: dimensiunea latentă și cea manifestă a cerințelor
funcționale. Rezultă de aici că, pentru atingerea unui scop, nu orice mijloc este acceptabil, deoarece valoarea
mijloacelor nu depinde numai de raportul lor cu realizarea scopului, ci și de contextul structural care impune
restricții structurale fiecărui sistem component.
Activitatea umană reunește deci spațiile funcționale ale mai multor tipuri de acțiuni articulate în spațiul social
global de un sistem coerent de norme.
înțelegând prin norme reguli de comportament, codificate simbolic, care conferă legitimitatea mișcării
individului în spațiul social în scopul realizării practice a valorilor reprezentative pentru sistemul social
considerat, rezultă că un sistem normativ eficient trebuie să fie într-o permanentă rezonanță cu sistemul de valori
al întregii societăți. Ca oameni „ai vremii lor", indivizii se socializează în orizontul unor norme care generează
modele de comportament istoric determinate, adică deschise schimbării și asimilării noului.
3.2. Dimensiunile subiective ale organizării
Spectrul larg al cerințelor funcționale, în complementaritatea lor, definește dimensiunile obiective ale
organizării activităților social-umane. Aceste cerințe neputându-se realiza decât prin participarea membrilor,
comportamentele acestora reflectă și alte dimensiuni, subiective, ale organizării.
Ca forme subiective în care se concretizează particularitățile structurale ale organizării activităților social-umane
amintim:
a) necesitatea : reprezintă percepția individuală a acelor cerințe funcționale a căror realizare este imperativă,
deopotrivă pentru individ și organizație;
b) scopul: „exprimă o orientare pozitivă comportamentală spre realizarea unei necesități, care
operaționalizează sociologic cerința funcțională finală a organizației". Deși o construcție teoretică a
colectivității active a organizației îndeplinește în primul rând un rol normativ al organizației, scopul îndeplinește
în primul rând un rol normativ-praxiologic: orientează activitatea tuturor membrilor. Relația este însă
biunivocă : experimentarea, în practică, a valorilor inserate în scop antrenează o permanentă adecvare a
cerințelor funcționale la exigențele motivației participanților. în raport cu rezultatele concrete, conținutul
scopului poate fi corectat sau chiar modificat. Adecvarea funcțională a scopurilor rămâne garanția tuturor
acțiunilor și activităților sociale eficiente;
c) mentalul colectiv : constituie geneza modelelor de comportament care normează raportarea participanților la
viața comunitară și la obiectivele organizației;
d) obiectivul: se constituie ca sinteză a funcțiilor finale, înscrise în organizarea formală (oficială), în calitate de
repere care trebuie atinse. De obicei, alegerea obiectivelor comportă o foarte riguroasă corelare cu alegerea
mijloacelor adecvate, fapt ce denotă implicarea subiectivității într-un sistem mai larg decât sistemul valoric al
propriei personalități. De altfel, sistemul de activitate numără printre componentele sale majore : mijloacele,
articularea lor într-un set operațional și funcțiile specifice.
în practica organizatorică, dinamica necesităților se răsfrânge într-o permanentă dinamică funcțională a
scopului comun. Acest aspect explică de ce scopul comun rămâne de fapt subiectiv, nu obiectiv.
în acest sens, proiectarea eficientă a sistemelor de activitate începe cu determinarea sistemului de priorități
caracteristice fiecărei structuri organizaționale, sub forma unei ierarhii preferențiale. Aeestea relevă în ce grad o
funcție se poate realiza în detrimentul alteia.
De sistemul de priorități depinde eficiența întregului sistem de activitate. Interdependența dintre aspectele
formale și cele informale a demonstrat condiționarea
reciprocă a dimensiunilor subiective și obiective în procesul complex al organizării activităților eficien te.
Un exemplu elocvent îl constituie inovația americană din perioada postbelică și cunoscută azi sub numele de
„management pe obiective" (MPO). La baza acestuia stă următoarea premisă : eficacitatea unei firme depinde de
întrepătrunderea obiectivelor sale cu obiectivele subsistemelor. Sintetic, managementul prin obiective se
definește ca sistem de conducere, bazat pe determinarea riguroasă a obiectivelor până la nivelul executanților,
care participă nemijlocit la stabilirea lor și la corelarea strânsă a recompenselor și, respectiv, a sancțiunilor cu
nivelul realizării obiectivelor prestabilite.
Structura complexă a MPO cuprinde șase elemente componente: sistemul de obiective (fundamentale, derivate,
specifice, individuale), programele de acțiuni, calendarele de termene, bugetele fiecărei subdiviziuni
organizatorice, un repertoriu flexibil de metode, instrucțiunile care exprimă concepția conducerii unității asupra
modalităților de realizare a obiectivelor.
3.3. Factori determinanți ai organizării
Pentru o caracterizare globală a organizației, complementar aspectelor deja prezentate, mai este necesară și
relevarea factorilor care determină modul de organizare. Aceștia au fost clasificați în două categorii:
a) cerințe funcționale, care alcătuiesc spațiul funcțional ce-i conferă identitate organizației respective. Cele mai
importante sunt:
– funcțiile finale, care relevă ansamblul problemelor ce urmează a fi rezolvate în raza de activitate a
organizației;
– funcțiile laterale, reprezentând aspectele secundare ale activității, dar care-i privesc nemijlocit pe participanți
în calitatea lor de membri ai sistemului social global, deci de ființe sociale.
b) posibilități de acțiune existente la un moment dat:
– posibilități umane de acțiune : biologice, fizice, psihice, sociale, culturale, de instruire;
– instrumente materiale existente : le avem în vedere pe cele care îndeplinesc condiția adecvării la scop ;
– cunoștințele care reflectă corespunzător spațiul social și tendințele de evoluție ale acestuia. Numai pe acest
fundal pot fi identificate posibilitățile concrete de organizare și modalitățile cele mai eficiente de gestionare a
structurii;
– resursele disponibile care să confere realism proiectului de organizare. Acestea pot fi : umane, energetice,
economice, instrumentale. La acest capitol se relevă caracterul obiectiv al unor restricții legate de costurile pe
care și le poate permite organizatorul și de mijloacele de care dispune la momentul respectiv, inclusiv mijloace
de cercetare pentru producerea de noi mijloace de acțiune;
– setul de competențe, decizionale și executive, existent în momentul conceperii și proiectării structurilor
organizaționaîe ;
– determinarea, prin diagnoză sociologică, a cererii potențiale de bunuri sau servicii pe care urmează a le
satisface organizația respectivă;
– evaluarea corectă a potențialului tehnologic în funcție de tipul de cunoștințe și deprinderi necesare realizării
funcțiilor finale (fizice, tehnice, științifice, politice, psihosociale etc.);
– aria de cuprindere și natura necesităților social-umane ce urmează a fi satisfăcute prin intermediul viitoarelor
structuri organizaționale ;
– criteriile de selecție a personalului în funcție de sarcinile concrete ce urmează a fi îndeplinite.
în privința factorilor care influențează, direct sau imediat, organizarea activității, se pot cita următoarele teorii:
1) Teoria clasică a organizării, cu două orientări relativ diferite:
a) taylorismul care, studiind modalitățile de utilizare „științifică" a resurselor fizice ale organismului și procesul
de producție, a pus bazele „raționalizării producției" prin care se înțelegea, la acea vreme, valorificarea în
registru cât mai economic a timpilor și mișcărilor necesare solicitărilor muncii desfășurate în grup. Pentru orice
muncitor calificat, fiecare sarcină posedă metoda sa standard de execuție. Evaluarea costului de timp și de
materiale oferă o imagine exactă a eficienței fiecărui loc de muncă. Această orientare stă la baza genezei și
evoluției studiilor ergonomice ale cuplului om – mașină;
b) fayolismul, cunoscut și sub numele de „teorie a gestiunii administrative", a parcurs mai multe etape: Haldane
(1923), Fayol (1930), Moonez și Reilep (1939), Urwikh (1943), și a generat teoriile organizării pe departamente
specializate a activității.
Aceste teorii mai sunt cunoscute și sub numele de teorii ale gestiunii administrative întrucât își propun să
proiecteze modele raționale de activitate prin care să se realizeze maximum de eficiență cu minimum de
cheltuială. Pentru aceasta, alocarea și utilizarea resurselor comportă două strategii fundamentale :
– selecția și formarea participanților consideră sarcina constantă, iar personalitatea variabilă. Formarea
aptitudinilor și a capacităților în vederea participării la organizație constituie o preocupare inclusă în programul
de formare a competențelor necesare realizării cerințelor funcționale ale organizației;
– psihologia inginerească socotește sarcina variabilă, iar persoana constantă. Obiectivul său principal îl
constituie reorganizarea sarcinii prin adaptarea ei permanentă la capacitățile și limitele individului în procesul
muncii.
Premisa de la care se pleacă este următoarea: dat fiind un obiectiv general pe care și-l propune organizația, noi
putem să identificăm toate sarcinile elementare necesare realizării acelui obiectiv. Aceste sarcini se regăsesc în
structura organizațională în calitate de departamente specializate. în acest sens, Kuhn și Tucker au formulat
„problema atribuirii optimale" în felul următor : „D ate fiind n persoane și n posturi și un ansamblu de numere
reale aij, fiecare dintre aceste numere reprezentând valoarea persoanei de rang i raportată la postul de rang /, ce
repartiție (număr) de persoane raportată la posturile disponibile va furniza valoarea totală maximă ? ".
încercările de a formula răspunsul au condus spre formalizarea de mai jos.
Oricărui ansamblu posibil de activitate, S, asociindu-i un număr t(S), care măsoară timpul necesar unei persoane
pentru îndeplinirea acestui ansamblu de activități, vom putea numi ansamblul de activități (Sj+S 2) numai dacă
adunăm activități de genul Sl
cu activități de gen S2. în general, timpul îndeplinirii ansamblului de activități t(Sj + S 2) este diferit de suma
timpilor necesari fiecărei activități t(Sj)+ t(S 2). Un ansamblu de activități, S, este o sarcină dacă poate fi
executată într-un timp anume specificat T (8 ore), în așa fel ca t(S) > T. Pentru a determina numărul de persoane
necesare pentru executarea ansamblului total de activități, noi îl vom diviza în subansambluri, iar fiecare în parte
va fi o sarcină. Numim o diviziune eficace pe aceea care va exprima un minimum de număr de sarcini și, în
consecință, un minimum de persoane și un minimum de ore/muncitor.
2) Teoria relațiilor umane are ca punct de plecare studiile întreprinse de Elton Mayo la Hawthorn, care au scos
în evidență efectele umane ale tehnicii și rolul relațiilor sociale în motivarea pozitivă a participanților la
producție în organizația modernă. Rezultatele acestor cercetări au impus în literatura de specialitate noțiunile de
„climat" și de „moral" al grupului, care, rulate în practica organizatorică, au contribuit la evidențierea rolului lor
în creșterea productivității muncii chiar în condiții tehnico-organizatorice modeste.
Valorificând critic aceste rezultate, cercetările de la Universitatea Iowa (SUA, 1938 ; Lewin, Lippit, White) au
sintetizat complexitatea variabilelor psihologice care contribuie la succesul organizației în conceptul de stil de
conducere. Stilul de organizare și conducere a contribuit substanțial la geneza și dezvoltarea a ceea ce astăzi se
cunoaște sub numele de inginerie umană.
Ca limite ale acestei teorii, specialiștii de profil (Miller și Form) menționează accentul pus pe rolul rațiunii și al
organizării formale, care lasă impresia că managementul este exclusiv logic, în timp ce muncitorii sunt
eminamente emoționali, iraționali.
3) Teoriile privind raportul dintre moralul ridicat al membrilor și creativitatea organizatorică, generate de
cercetările întreprinse la Institutul pentru Cercetări Sociale din Michigan sub conducerea lui Rensis Likert, au
fost expuse în lucrările New Patterns of Management (1961) și The Human Organization. Its Management and
Values (1967). Insistând asupra participării performante, aceste cercetări întemeiază concluzia potrivit căreia
participarea este cel mai eficient mijloc de control și de articulare a personalității individuale cu personalitatea
colectivă o organizației.
4) Neoraționalismul, plecând de la premisa că organizațiile sunt, în esență, construcții umane, apreciază că între
soluțiile organizaționale elaborate abstract, în proiect, și realitatea concretă a vieții de organizație există
întotdeauna o diferență apreciabilă.
Optimizarea structurilor organizaționale presupune o studiere permanentă a tuturor factorilor care contribuie la
realizarea cerințelor funcționale în scopul utilizării flexibile a procentelor lor de influență în raport cu contextul
intern și extern al spațiului social considerat. Perspectiva pe care o deschide studierea rolului factorului cognitiv
în motivarea participării performante este tonică și se anunță productivă atât pentru cercetarea socială, cât și
pentru munca de proiectare a organizațiilor viitoarei etape a societății umane – civilizația tehnologică.
4. Arhitectura sociologică a spațiului social
4.1. Grupul primar de sarcină
Complexitatea fără precedent și în continuă amplificare a activităților industriale a relevat ca hotărâtoare
importanța factorului uman în procesul dezvoltării contemporane. De aceea, și cercetările sociologice s-au
orientat constant și cumulează progresiv responsabilități sporite în descoperirea legalităților obiective ale genezei
și funcționalității sistemelor sociale.
Dincolo de multitudinea deconcertantă a orientărilor teoretico-metodologice, există un relativ consens asupra
ideii că grupul social reprezintă elementul primar, fundația pe care se construiesc și reconstruiesc permanent
sistemul producției moderne și sistemul social în ansamblul său.
Grupul primar de sarcină cuprinde ansamblul organizat de modele de comportament, relativ echivalente,
integrate funcțional și orientate normativ spre realizarea unui obiectiv unanim acceptat.
La acest nivel se elaborează totalitatea prescripțiilor de status-rol configurate în organigram e:
– organigrame generale = cuprind grafic întreaga structură de grup;
– organigrame parțiale = desfășoară explicativ doar un resort: servicii, secții, ateliere, laboratoare etc. ;
– organigrame structurale = relevă poziția fiecărui angajat în organizație ;
– organigrame funcționale = distribuie participarea la funcțiile de bază ale întreprinderii ;
– organigrame de personal = identifică status-rolurile asociate fiecărui post, considerat ca fiind necesar
funcționării structurilor organizaționale specifice întreprinderii și justificat sub raport economic ;
– organigrame de produs — cuprind status-rolurile întregului personal, care contribuie la realizarea produsului
finit ce-i conferă identitate instituțională firmei;
– organigrame reale — referă în exclusivitate asupra situației prezente a întreprinderii, din punctul de vedere al
raporturilor acesteia cu cererea internă și conjunctura internațională de resort;
– organigrame previzionale = reflectă modificările structurale anticipate în funcție de dezvoltarea grupului
primar de sarcină;
– organigrame piramidale = operaționalizează raporturile de interdependență (subordonare/supraordonare).
Inconvenientul tuturor acestor organigrame (reprezentând structurile de tip clasic care decurg din principiile
enunțate de Taylor pentru industrie, Fayol pentru gestiune și Weber pentru administrația de stat) îl reprezintă
faptul că responsabilitățile se găsesc la înălțimea structurii, producându-se și o diminuare a creativității la
eșaloanele intermediare și la baza piramidei.
în replică, organigramele federative (sau participative) pun accent pe descentralizare, înlăturând sursele de
perturbare decizională aferente nivelurilor intermediare,
promovând un climat de colegialitate directă focalizat pe autocontrol. în cadrul acestor organigrame, jocul de rol
federativ constituie sursa de generescență a unui nou tip de autoritate diseminată mai difuz și care face posibilă o
coerență internă mult mai performantă întrucât raporturile de tip vertical sunt înlocuite cu raporturi de tip
orizontal.
Organigramele federative sunt instrumentele care marchează trecerea de la birocrație, fază depășită în practica
organizațională contemporană, la adhocrație – sensul de evoluție a structurilor decizionale la nivelul echipelor
de proiect.
Cea mai modernă variantă de distribuire a prescripțiilor de status-rol o constituie organigramele federative, care
permit o relaționare în timp real a tuturor actorilor, aceștia fiind plasați echidistant față de centrul operațional al
deciziilor. Proximitatea spațială a celor aflați în zona lideranței, de exemplu, permite integrarea decizională în
perspectiva unor orizonturi de așteptare complementare. Aceleași efecte benefice le au organismele federative și
în aria actorilor cu competențe executive.
Responsabil j l financiar I
Figura 1. Organigrame
Echipele de proiect sunt cele mai reprezentative tipuri de organigrame federative.
în sens sociologic, grupul nu se reduce la agregarea indivizilor. Ceea ce face dintr-un sistem sumativ de
individualități un grup social, și nu o colectivitate spontan constituită, este tocmai coerența comportamentală
intrinsecă, întreținută de modele de acțiune unanim însușite, existența unor sarcini comune și concis formulate:
relații funcționale structurate ierarhic și mijloace validate social de autoreglare și control.
Complementar acestor condiții, grupul presupune contactele directe între toți membrii. Din această cauză, unii
autori (C. Cooly) includ grupul de muncă în categoria „grupurilor mici", dimensiunea sa evoluând între 13 și 15
indivizi care sunt parteneri direcți și de durată în realizarea unei sarcini comune. Sub aceste aspecte, denumirea
de grup primar de sarcină o considerăm pertinentă și încărcată de certe valențe explicative în măsură să o
impună în planul generalizărilor teoretice.
Rezultând din practicarea îndelungată a acelorași norme de comportament, grupul primar de sarcină nu poate
exista (și funcționa eficient) decât prin distribuirea institu-ționalizată a competențelor și răspunderilor ce revin
fiecărui membru. Aceasta conferă coeziune internă grupului în ansamblu și sentimentul valorizării diferențiale a
partenerilor în funcție de cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii pe care o depun, în spațiul relațional
care conferă identitate funcțională grupului primar de sarcină, aceste relații motivate axiologic și normate
instituțional (relații oficiale) alcătuiesc organigrama grupului.
Organigramele prescriu dinamica drepturilor și îndatoririlor aferente mișcării sociale a indiviz ilor în câmpul
sarcinii.
Marja de toleranță a acestei mișcări este foarte clar perimetrată de dialectica practicii sociale, generalizată în
conceptele de status și rol.
în concepția lui R. Linton, totalitatea comportamentelor la care un individ, în mod legitim, se poate aștepta din
partea celorlalți și reciproc, în virtutea drepturilor pe care le are, îi definește statusul într-un concret determinat.
Statusul este elementul esențial, dar nu singurul, în stabilirea poziției sociale aferente condiției de partener la
viața de grup.
întrucât, pe de o parte, adâncirea specializării în producție generează în permanență noi statusuri, care se cer a fi
integrate organic în relațiile de grup, iar pe de altă parte, personalitatea însăși este rezultanta acțiunii conjugate a
mai multor vectori în orizontul larg al determinismului social – în literatura de specialitate se folosește pluralul:
statusuri. Ele pot fi:
– atribuite (ascribed status) ;
– dobândite (achieved status) ;
– actuale (delimitează orizontul exercițiului civico-profesional în prezent);
– potențiale (caracterizează aria potențială a raportării individului la universul social).
Din multitudinea de statusuri asociate unei persoane, statusul profesional constituie elementul în jurul căruia
polarizează toate celelalte, care, numai în complementaritatea lor funcțională, conferă identitate socială
individului. Prin urmare, personalitatea nu este un simplu conglomerat, adiționare mecanică de statusuri, ci o
sinteză calitativă a acestora. în activitatea industrială, riguros specializată și ierarhic organizată în eșaloane de
decizie, respectiv de execuție, pot apărea și situații conflictuale inter-status. Acestea sunt generate atât de
anumite aspecte subiective proprii indivizilor, cât și de faptul că aceștia ocupă în grup poziții intermediare (de
exemplu, maistrul sau șeful de echipă). Aceștia cumulează atât prerogativele decizionale, cât și executive,
trebuind să armonizeze aspirații și așteptări care, uneori, sunt reciproc exclusive. în scopul creării unor cadre de
percepție cât mai clare, în măsură să evite confuziile în asumarea răspunderilor ori declinul de competențe, în
întreprinderile industriale, statusurile se exprimă printr-o gamă largă de simboluri; de exemplu, halate albastre
pentru muncitori, albe pentru ingineri. în sociologia occidentală, blue collar desemnează, statusul de lucrător
calificat cu prerogative executive, iar white collar pe cel de specialist cu funcții de răspundere.
Cercetările concrete, de teren, și studiile de profil (Iași, Cluj-Napoca, București, Timișoara) au stabilit că la baza
conflictelor stau nu numai pozițiile intermediare inerente grupului primar de sarcină, ci și neconcordanța dintre
deciziile luate de individ și gradul său de competență în asumarea răspunderilor. Depăș irea ariei de
responsabilitate asociată normativ statusului duce la abuz, prin care se înțelege a se face uz, în practică, de un
drept pe care statusul nu îl conține. Distanțarea social semnificativă de valorile și normele care definesc statusul
generează starea de devianța cunoscută sub numele de anomie (G. Gurvitch).
Cum însă un comportament ireproșabil rămâne un ideal, în realitate fiecare grup permite o anumită marjă de
toleranță socială față de comportamentele deviante, în măsura în care acestea nu ating un prag liminal, dincolo
de care este amenințată existența grupului. Atât timp cât aceste forțe centrifuge, deși migrează din raza de
acțiune a sarcinii, nu determină dezintegrarea grupului, ele trebuie tolerate, deoarece această episodică deviere de
la valorile grupului poate să conducă spre descoperirea de noi resurse organizatorice funcționale sau tehnic
productive ale grupului.
Acționându-se divergent față de valorile grupului, se pot sugera sau descoperi arii noi de dezvoltare sau conflicte
posibile. Toleranța socială are, în acest sens, un rol profilactic, contribuind la creșterea fondului socializant al
grupului.
O altă formă specifică de devianța o reprezintă fenomenul de marginalizare, generat, printre altele, de asumarea
parțială a normelor statusului nou-veniților într-o întreprindere, aceștia continuând să se comporte după normele
altor grupuri din care au făcut parte anterior. Ca și în cazul devianței, marginalizarea receptată în spațiul
toleranței sociale poate ascunde și elemente pozitive: un marginal poate contribui la sugerarea unor modalități
inedite de organizare menite să conducă la înlăturarea stereotipurilor, a rutinei și astfel să preîntâmpine
instalarea conservatorismului ori a șabloanelor depersonalizante sub raport uman și ineficiente sub raport
tehnico-economic.
Complementar drepturilor scontate sub opțiunea pentru aderarea la grup și practicate ca membru activ al
grupului primar de sarcină, fiecare individ cumulează și îndatoriri echivalente. Totalitatea acestora, structurate
normativ în „modele culturale" asociate unui status dat, este desemnată prin spațiul semantic al conceptului de
rol.
Rolul desemnează deci „ansamblul comportamentelor pe care le așteaptă în mod legitim ceilalți" de la purtătorul
de rol. Prescripțiile normative ale rolului vizează îndatoririle care completează locul legitim ce-i revine fiecărui
individ în grupul socialmente constituit. De aceea, individul își „învață" rolul pe baza statusului care-l
individualizează în grup, asumându-și într-o manieră personală răspunderile ce-i revin deoarece, pe baza scării
de valori comune întregii societăți, proiectarea individului în sfera schimbului de valori sociale se face prin
scara personală de valori.
Personificarea rolului este, de aceea, diferită de la individ la individ: între ceea ce este permis și ceea ce este
interzis există o limită a declinului de responsabilitate, dincolo de care se ajunge în orizontul punitiv al
prescripțiilor de status-rol. Această marjă de toleranță, ca și în cazul statusului, este necesară sub raportul rolului,
printre altele, și deoarece gradul și calitatea asumării îndatoririlor de către fiecare individ nu pot fi standardizate.
Există variabile psihologice parțial controlabile la nivel social care fac ca fiecare purtător de rol să-l „joace" mai
aproape sau mai departe de prescripțiile normative și legitimate social de instanțele de profil.
Totalitatea deschiderilor alocentrice ale individului (în cadrul cărora rolul determinant îl au status-rolurile)
definește statutul socioprofesional care particularizează destinul social al fiecărui individ. în acest sens, cultura
profesională, imanentă mediului industrial, are ca finalitate formarea statusului socioprofesional al personalității
plenar dezvoltate, în conformitate cu orientările valorice ale civilizației tehnologice.
în general, orice grup primar de sarcină este alcătuit din personalități statutare, adică din indivizi riguros corelați
în funcție de prescripțiile de status-rol configurate în organigrame. Orice cercetare științifică a complexității
fenomenelor sociale trebuie să ia ca punct de plecare organigrama, deoarece ea modelează normativ relațiile
oficiale specifice, deci exponențial reprezentative pentru grupul considerat. în afara acestora și complementar
lor, în orice grup primar de sarcină se vehiculează și relații neoficiale, rezultate și întreținute în exclusivitate de
scările de valori individuale.
Toate aceste relații sunt cunoscute ca informale și studierea științifică a lor cu ajutorul unor tehnici speciale ne
relevă statusurile sociometrice corespunzătoare fiecărui individ : izolat, respins, popular, lider. De obicei, un
grup eficient și longeviv presupune, dacă nu coincidență (acesta e cazul ideal), cel puțin cunoașterea și utilizarea
raportului dintre prescripțiile normative de status-rol și popularitatea reală de care se bucură în grup cel învestit
cu prerogativele de lider al grupului. în sensul acestei dezirabile și posibile concordanțe, practica democrației
manageriale a instituționalizat recrutarea conducătorilor de grup prin alegeri care fac posibilă concordanța dintre
aria de popularitate reală și sfera răspunderilor aferente actului de conducere.
Ca rezultat, competențele decizionale și cele executive se articulează funcțional cu efecte benefice în egală
măsură pentru individ, grup și spațiul social global.
Din această perspectivă, conducerea democratic managerială experimentează realizarea practică a unui proiect
valid de organizare pe baze umaniste a unor grupuri primare de sarcină, care să-și desfășoare activitatea ca
adevărate laboratoare de formare și dezvoltare a personalităților muncii, ale muncii libere și ale creației colective
proprii civilizației tehnologice.
în funcție de decalajul din scara personală de valori și scara comună de valori promovate de fenomenele
survenite în structura socială, la nivelul grupului primar de sarcină pot apărea schimbări semnificative de status
și rol care conduc spre ceea ce sociologii numesc crize ale poziției sociale a indivizilor. Cele mai importante
forme de manifestare sunt:
a) foamea de valori – în momentul constituirii grupurilor de muncă (uneori) fiind disponibile mai puține cadre
pentru completarea organigramei decât optimum necesar activității specializate, are loc o promovare rapidă fără
să se respecte (prea mult) principiul concordanței dintre prescripțiile de status-rol și gradul de competență al
indivizilor;
b) ruptura dintre individ și societate generată de disjuncția radicală a scărilor de valori, forma extremă fiind
anomia;
d) ruptura dintre status și rol, caracteristică fazei în care dezintegrarea sau absența normelor antrenează roluri
reciproc exclusive în spațiul relațional al grupului.
Fie și numai această sumară trecere în revistă a elementelor definitorii ale status-ro-lurilor relevă atât importanța
lor în geneza socialului, cât și valoarea de diagnoză pe care o prezintă studiul lor sociologic pentru simptomele
de profunzime ale proceselor sociale pe care le pot dezvălui.
începând cu anul 1946, în mediile cercetării psihologice au început să circule descoperirile teoretice și tehnice
privind utilizarea grupului ca mijloc de schimbare individuală și socială, descoperiri considerate „echivalente ca
importanță cu descoperirea energiei nucleare" (R. Viliers).
Inițial imaginate pentru a servi formării cadrelor manageriale din marile organizații, training-grupurile (training-
groups) își propun crearea de noi modele culturale de interacțiune, care să fundeze o nouă cultură a cooperării și
competenței interpersonale (Chris Agyris). Fiind vorba despre experimente care nu au ajuns la concluzii ultime,
ne rezumăm, pe baza literaturii de profil (Cătălin Mamali, W.F. Watson), să apreciem valoarea lor în renovarea
stilului relațiilor, în consens cu procesele cunoscute sub numele de „revoluție organizațională" a societății
moderne, în care cooperarea eficientă se afirmă ca o forță a competenței.
Educarea receptivității pentru schimbare este câștigul cel mai de preț pe care științele umaniste îl aduc, și prin
acest experiment, la amplificarea potențialului de inovație managerială, inclusiv în grupurile primare de sarcină
aflate într-o fază decisivă a existenței lor ca urmare a mondializării valorilor civilizației tehnologice.
Ca reminiscență a „organizării birocratice" (în sens weberian), acest aspect cedează ca importanță, dată fiind
promovarea pe scară largă a raporturilor orizontale, de coordonare, proprii democrației manageriale.
Din experiența acumulată ca valoare de patrimoniu pentru mediul industrial s-a desprins o concluzie cu valoare
principială: o companie (întreprindere) longevivă instituțional și prosperă economic operează concomitent cu
mai multe scenarii: unul vizând situația de maximum, altul valoarea medie a profitului antecalculat, unul situația
de minimum și un scenariu de criză.
Pentru a avea o imagine clară și obiectivă în fiecare moment, acest modul conține banca de date ce sunt
procesate pe baza programului care conferă identitatea întreprinderii respective și la care, prin terminale, au
acces toate celelalte eșaloane executive. Această muncă de importanță și responsabilitate cardinale este
desfășurată de consiliul de administrație din care face parte și specialistul în „inginerie socială", respectiv
cercetarea sociologică materializată în diagnoza care sugerează variantele posibile de decizie și situația
mobilității profesionale în funcție de percepția socială pe care angajații o au în raport cu situația firmei și cu
situația pieței de forță de muncă la momentul respectiv.
Producția reprezintă modulul exclusiv specializat pe execuție și realizarea practică a obiectivelor care asigură
rațiunea de a fi a companiei (întreprinderii). Aici, producția efectivă, asimilarea de repere tehnice și structuri
manageriale se îmbină cu creația managerială și organizatorică. Fără a ignora aspectele concrete, empirice – care
intră în competența sociologiei întreprinderii -, precizăm că avem în vedere și producția de comportamente
manageriale compatibile cu strategiile preliminate ale fiecărei companii. Adică accepțiunea sociologică a
producției definite ca rețea de relații sociale specializate, protejate normativ de valorile muncii industriale.
Sub acest aspect, elementul esențial îl reprezintă fondul socializant disponibil și dinamica acestuia, care poate
înregistra patru direcții principale :
a) creșterea cantitativă și calitativă a status-rolurilor existente;
b) redistribuirea disponibilului de status-roluri în funcție de gradul de integrare a noilor componente ale muncii
generate de revoluția științifico-tehnică;
c) crearea de noi status-roluri prin instituționalizarea noilor profesii promovate de > noile componente ale
muncii;
d) dispariția ireversibilă a unor status-roluri tradiționale ca urmare a uzurii fizice sau morale a tehnologiilor
și/sau a structurilor organizaționale.
Ca modalitate practică de estimare a ariilor de cuprindere a acestor direcții avem (printre altele) indicatorii
mobilității, ai fluctuației și ai concedierilor, față de care inferăm plecând de la o relație de proporționalitate.
Astfel, în situația în care nevoia de redistribuire a disponibilului de status-roluri este mai mică, mobilitatea va fi
restrânsă ca arie și neînsemnată ca pondere. Când retehnologizarea antrenează radierea unor statusuri
profesionale depășite, mobilitatea conduce spre fluctuație, mărind procesul concedierilor. Când, în schimb, are
loc o creștere cantitativă și calitativă a status-rolu-rilor existente, completată cu o creare de altele noi, se
înregistrează situația fericită în care fondul socializant cunoaște o substanțială arie de expansiune: este momentul
în care se înregistrează o corelare pozitivă a motivațiilor. Participarea este performantă.
La o privire mai analitică observăm că direcțiile prezentate succint până acum corespund celor patru scenarii de
evoluție elaborate de resortisanții respectivi din consiliul de administrație .
Studierea permanentă a acestor corelații face explicită „nișa" profesională a sociologului ca instanță calificată în
studierea „problematicii umane" a întreprinderii.
Având în vedere faptul că întreprinderea, sub raport sociologic, se definește ca „un complex de probleme în curs
de rezolvare" (Peter Drucker), sfera producției cuprinde și crearea de noi strategii rezolutive inspirate din
opțiunile valorice ale ramurii de activitate în care se manifestă ca agent social. Reproducția lărgită a status-
rolurilor, definitorii pentru profilul întreprinderii, este semnul sigur al stării de progres și prosperitate pentru
unitatea socială considerată.
în aval, sunt articulate funcțiile care finalizează identitatea praxiologică a întreprinderii, inclusiv serviciile
comerciale, valutar-financiare. Marketingul realizează proiecțiile comerciale ale firmei prin prospectarea
permanentă a ariilor potențiale de expansiune.
Având în vedere situația pe care o traversează în prezent mediul nostru industrial, analizând rezolutiv diagnoza
unor cercetări concrete, de teren (efectuate de noi între anii 1987 și 1997 în unele unități economice considerate a
avea „tehnologie de vârf"), am inclus în acest modul al modelului avansat de noi și reorientarea profesională,
recalificarea și selecția pozitivă.
Plecând de la realitatea disponibilizării unui număr considerabil de angajați care în majoritatea cazurilor se
despart definitiv de întreprindere, propunem un serviciu de recalificare în registrul alternativ : cei disponibilizați
să fie eșalonați pentru cursuri de perfecționare în cadrul aceleiași întreprinderi pe toată perioada cât primesc
ajutorul de șomaj. Se înțelege că pe acest segment de timp ei aparțin, încă, întreprinderii, având statut de „cursant
la perfecționare", unde urmează, teoretic și practic, cursuri pe tehnologiile cele mai bune existente pe plan
mondial, importate cu caracter de material didactic (în eventualitatea că nu există disponibil valutar pentru o
completă retehno-logizare). „Priza de conștiință" a cursanților față de nivelul mondial al produselor pe .care le
fabrică firma lor conduce, inevitabil, la formarea unei înalte și eficiente conștiințe profesionale capabile să
decodifice în alt registru de înțelegere mesajele organizatorice tot mai riguroase și mai complexe.
Bunăoară, creșterea productivității nu mai poate fi interpretată ca emanație a unor factori extraeconomici, ci ca
efect firesc al perfecționării tehnologiilor existente în lumea tot mai concurențială în care nu se mai poate rezista
fără o intrare în „cadența" tuturor exigențelor producției moderne. Conștientizarea disciplinei tehnologice
standard
este singura cale spre realizarea practică a unei discipline a muncii motivate performant în plan profesional și
eficiente în plan tehnico-economic.
La sfârșitul cursurilor, un examen de evaluare a competențelor profesionale ar necesita o comisie alcătuită, în
afară de specialiștii firmei, și din specialiștii (pro-iectare-conducere-execuție) de la firma care a produs
tehnologia achiziționată de întreprinderea respectivă, în funcție de concepția pe care o are consiliul de
administrație despre standardele tehnologice în materie, necesare realizării reperelor pe care este profilată
întreprinderea în cauză.
Cine demonstrează achiziționarea performantă a noilor abilități este reținut în noile organigrame și plasat în
locuri corespunzătoare. Cine nu – va fi preluat de sindicat pentru a fi orientat spre oficiul teritorial (zonal,
național) de plasare a șomerilor. Situația în sine semnifică faptul că respectivii angajați nu se pot ridica la nivelul
profesional pe care-l presupune o producție concurențială a întreprinderii în speță. Oficiul respectiv îi va putea
recalifica sau plasa în altă ramură de activitate sau întreprindere, care necesită un nivel mediu sau modest de
calificare.
în această manieră, angajarea în mediul industrial „pe bază de competență" devine, în temeiul unui romantism
organizatoric, o realitate nemijlocită a practicii manageriale într-o economie a viitorului orientată spre
concurență, eficiență și animată de o înțelegere responsabilă a umanismului. Toate considerentele de mai sus
sunt valabile în varianta pe care o denumim varianta exogenă.
în varianta endogenă avem în vedere operarea cu același criteriu, dar folosind tehnologia produsă de firma însăși,
care se retehnologizează promovând modele de comportament profesional generat de noile tehnologii produse în
propriul spațiu de creativitate și inovație.
în ambele variante, selecția profesională pozitivă va înlocui criteriul administrativ al conducerii cu lupta fiecărui
individ pentru a se menține la nivelul cel mai înalt al exigențelor profesionale asociate status-rolurilor promovate
de domeniul în care activează. Coloratura subiectivă a „explicațiilor" conducerii ar fi definitiv eliminată din
raporturile individ – consiliul de administrație. Această riguroasă selecție a competențelor, pe plan psihologic, ar
conduce la o motivare endogenă ce s-ar putea răsfrânge în valorificarea la cotă maximă a competențelor
individuale integrate într-o participare performantă, contribuind la instituirea competenței ca valoare supremă.
Stimularea competiției profesionale între toate categoriile de angajați, care decurge de aici, se răsfrânge direct în
calitatea produselor realizate și a climatului organizatoric stimulator și eficient. Aceasta ar fi situația pe scenariul
de criză. în situația de prosperitate, baza materială și umană folosită la cursurile de perfecționare se poate utiliza
ca laborator de tehnologia instruirii în exclusivitate pentru resortul de cercetare-proiectare al întreprinderii.
De fapt, cercetătorii științifici sunt cei care cumulează, în episoadele de criză, și prerogativele de cadre didactice
de specialitate pentru aceste cursuri de selecție profesională pozitivă. Acest modul legitimează locul și
necesitatea prezenței sociologilor în cercetarea – cu metodologia validată științific – a problematicii întreprinderii
industriale moderne/ a cărei complexitate mereu crescândă impune fundamentarea fiecărei decizii pe o diagnoză
foarte clară.
Dintre multiplele efecte posibile ale rulării practice a modelului propus de noi, pe lângă cele deja enumerate, mai
subliniem următoarele:
a) sub aspect social, se micșorează șomajul prin aportul concertat al fiecărei unități, interesată să-și conserve
prestigiul, deoarece concedierea e semn de declin valutar-financiar pentru modul de apreciere al gândirii
comune. Dar nici partenerii de afaceri nu pot fi stimulați în menținerea legăturilor de colaborare: șomajul cronic
și în creștere fiind un semn de derivă managerială, îi va descuraja, determinându-i să-și caute alte relații de
colaborare. Relevăm deci fenomenul șomajului ca indicator al statusului de prestigiu al întreprinderii, interesate,
sub acest aspect, să nu urce în topul concedierilor, ci în topul calității produselor pe care este profilată;
b) sub aspect economic, se contribuie la pregătirea salariaților pentru exigențele producerii noilor produse,
educându-i în sensul formării reflexelor individuale față de standardele manageriale concurențiale. Mutațiile
produse în natura și distribuția socială a profesiilor pot fi mai funcțional articulate cu exigențele mereu crescânde
ale creșterii ratei profitului calculate la rata productivității noilor situații tehnologice;
c) sub aspect psihologic, se educă loialitatea față de firmă prin adaptarea mai rapidă la viteza de propagare a
schimbării competitive. Desincronizarea dintre ritmul de înnoire al activităților și ritmul valorizărilor – ca
principală secvență inerțială în complexitatea procesului de integrare – se restrânge ca arie de manifestare și ca
durată. De asemenea, valorizarea diferențiată, în funcție de competența fiecăruia, educă sentimentul de echitate
în compatibilitate cu rigorile disciplinei tehnologice reclamate de producția modernă. Renunțarea la
exclusivismul administrativ are ca efect promovarea unei stări de toleranță în măsură să confere o tonalitate
pozitivă vieții colective și conștiinței apartenenței la o firmă de referință în domeniu;
d) sub aspect instituțional, flexibilitatea modulelor contribuie la inovarea organizatorică și la creația managerială
reclamate de dinamica mediului industrial contemporan, din ce în ce mai mult grevat de accentuatele
interdependențe cu deschidere internațională.
In modelul propus de noi apare mai explicită diferența d intre orientarea profesională și selecția profesională.
Astfel, în timp ce prima are mai mare pondere în amonte (modulul I), întrucât orientarea pornește de la indivizi
cărora li se caută, din ansamblul profesiunilor, profesiunea compatibilă cu înclinațiile lor, selecția pleacă de la
profesiunile practicate în întreprinderea respectivă. în primul modul, selecția negativă definește procesul de
recrutare a muncitorilor din rândul celor care nu au reușit în alte opțiuni de realizare profesională, de exemplu,
cei care nu au reușit în învățământul superior.
în modulul al treilea (AVAL), selecția este eminamente pozitivă, deoarece rămânerea în întreprindere nu mai
este simpla alternativă (episodică) de status social, ci este un rezultat al promovării unui examen de testare a
abilităților cerute de standardele fiecărei profesiuni practicate în întreprinderea respectivă.
în această perspectivă devine posibilă structurarea personalității angajaților în raport cu sarcinile de muncă,
factorii de risc, gradul de responsa bilitate. Unele profesiuni, înscriindu-se în sistemul de valori culturale ale
spațiului social prin evoluția întregului univers profesional, își modifică structural conținutul (down-grading:
devalorizare),
iar altele noi se instituționalizează; apare astfel evidentă această selecție pozitivă și prin cursurile de
perfecționare urmate în egală măsură de către lideri, pentru confirmarea promovării exigențelor actuale ale unui
grad profesional crescut (upgrading), și de către lucrătorii de întreținere, chiar în cadrul întreprinderilor
automatizate (push-button).
Longevitatea unei întreprinderi fiind condiționată în primul rând de eficiența cu care cooperează structurile
integrative între generațiile de angajați, construirea unor modele acționale care să ofere tuturor șanse egale de
exprimare profesională reprezintă o problemă de importanță cardinală.
Modulul IV constituie zona în care această problemă, pusă corect în ecuație praxiologică, devine rezolvabilă prin
reevaluarea profesio gramelor în funcție de exigențele fiecărei etape de dezvoltare a tehnologiei și
managementului în care se reconstruiește universul axiologic și cultural al individului.
în această ipostază, mediul industrial se relevă a fi un criteriu obiectiv de evaluare riguroasă a cursului de
revenire a investiției educative, dar și un spațiu educativ cu valențe novatoare. întreprinderea viitorului nu poate
exista altcumva decât ca un echipament educativ polivalent și cadru colectiv de valorizare socială. Numai ra-
portându-ne la acest imperativ putem'să „descoperim drumul tradițiilor îndepărtate și ne putem stabiliza în
veacul vecilor un criteriu și o strămoșie" (Coresi).
Profesionalizarea trebuie concepută deci nu ca o achiziție definitivă de cunoștințe, ci ca unproces complex de
organizare și conducere a tuturor experiențelor de asimilare creatoare a informației și comportamentelor
legitimate normativ de exigențele raportării calificate la spațiul social. Ea presupune deci însușirea temeinică a
unei specialități, stăpânirea la nivel mediu a specialităților adiacente, dar în raza unui orizont de cultură
compatibil cu sistemul de cunoaștere al sistemului social în care se formează permanent, personalitatea fiind o
construcție permanentă.
Un avizat cercetător, în registrul comparativ, al acestei probleme consideră că: „Pregătirea unitară a specialiștilor
din sfera tehnologiei impune părăsirea vechii mentalități de separare a tehnicii (definită ca referindu-se la utilaj,
mașini, aparate etc.) de tehnologie (redusă la procese, instrucțiuni, norme etc), ceea ce conduce la o anumită
izolare (și greutate de cooperare) între așa-zișii tehnicieni (specialiști în procese). în cercetările noastre ni s-au
relatat numeroase cazuri în care constructorii de utilaje cunosc foarte puțin procesele ce dau sens acestora
(mărginindu-se la o imagine descriptivă a alcătuirii unor mașini, instalații etc. lipsite de suportul funcționării lor
efective), iar specialiștii în procese nu se pricep la alcătuirea și construirea utilajelor" (O. Hoffman).
Profesionalizarea, se înțelege, nu exclude și nici nu se contrapune amatorismului ori diletantismului, acestea
vizând aspectele auxiliare prin care personalitatea aspiră spre împlinire, și adiționează noi note activității de
bază pe care individul o exercită la cotele celor mai înalte standarde. Etimologic vorbind, „amatorism" provine
din latinescul amo {are, avi, atum) = a iubi. Prin urmare, a desfășura o activitate ca amator înseamnă a-ți
obiectiva cele mai curate opțiuni spre un gen de preocupări care-ți cuprind întreaga personalitate la modul
complementar preocupărilor de strictă specialitate.
în mod similar, diletantismul, pe nedrept subordonat în exclusivitate conotațiilor peiorative, considerăm că se
cuvine a fi resemantizat în conformitate cu etimonul său: diletto (lat.) = plăcere. Diletantismul, în această
accepțiune, ne apare ca primă zonă de
contact cu o sferă de preocupări spre care se simte atras irezistibil individul și în care exercițiul civic al
individului nu presupune un aport calificat, ci doar cultivarea unei „plăceri" (în sensul superior al cuvântului) pe
dimensiunea unei curiozități epistemice, de exemplu.
Ca elemente complementare profesionalizării, amatorismul și diletantismul reprezintă ariile de expansiune
profesională și posibile premise către policalificare sau recalificare. De aceea, ele conferă elasticitate raportării
active și creatoare a individului la mediul social aflat sub impactul direct al dinamicii și mobilității profesionale
generate de revoluția industrială aflată în curs.
O formă degenerată atât a amatorismului, cât și a diletantismului este veleitarismul, a cărui caracteristică este
tendința ostentativă de a substitui profesionalismului expedientul ieftin și superficial confecționat de un anume
gen de amatorism și diletantism interesat și mercantil. Dimensionând-o ca fază kitsch, disociem net atitudinea
veleitară de amatorismul sau diletantismul autentic, altruist și deschizător al ferestrelor personalității spre marea
problematică a epocii și spre preocupările fundamentale care ne contemporaneizează faptele de muncă și viață.
Problema nu este deci de reabilitare a unor termeni, ci de renunțare la lentilele deformatoare prin care erau
privite de obicei preocupările desfășurate în zona amatorismului și diletantismului. Asimilându-le critic, o
adevărată și solidă profesionalizare își găsește în acestea rădăcini trainice de consolidare a fundamentului
cultural și profesional al individului care-și identifică în profesie calea de acces către personalitate și construcția
de sine motivată axiologic.
în această perspectivă de interpretare, apare evident faptul că realizarea unei baze materiale, un fel de logistică a
loisir-vdui, de către firmă contribuie benefic la menținerea în raza de acțiune psihologică a acesteia a angajaților
dincolo de obligațiile profesionale. Timpul liber poate fi și el un mijloc important de educare a loialității și
devotamentului față de prestigiul firmei creat la locul de muncă prin calitatea competitivă a muncii depuse.
în complementaritatea lor, toate acestea pot contribui la elaborarea unei adevărate strategii de firmă (P. Muller,
P. Silberer) în concordanță cu imperativele modernității. Astfel, dacă în mod tradițional se proceda la
îmbunătățirea produselor după introducerea lor efectivă în producție și consum prin găsirea ulterioară a unor
soluții de corecție, în manieră modernă prevalează demararea procesului tehnologic numai atunci când toate
condițiile (economice, financiare, tehnice, manageriale, psihologice) au fost deja integrate funcțional în modele
de organizare și decizie eficiente. A proceda modern înseamnă deci a folosi mijloace preventive, rezultate ale
corecțiilor succesive aduse modelărilor de laborator.
Cercetarea științifică se afirmă ca principala sursă de bogăție și schimbare în spațiul social specific civilizației
tehnologice.
în rapo'rt cu profunzimea schimbării pe care urmărește a o produce în subsistemul tehnologic al societății,
cercetarea tehnologică poate fi:
a) de străpungere (inițierea unei noi direcții de concepere a tehnologiilor, cum ar fi azi realizarea
calculatoarelor bazate pe inteligența „artificială");
b) fundamentală (schimbarea unor principii de realizare tehnologică, așa cum au fost modificările aduse
primelor patru generații de calculatoare);
c) de optimizare (optimizarea aceluiași tip de tehnologie, cum ar fi, de exemplu, mărirea vitezei de funcționare
a calculatoarelor, a numărului de operații pe
secundă – O. Hoffman). „Gândirea tehnologică" nu e o simplă aplicare a rezultatelor cercetării, ci, o articulare
novatoare a surselor disponibile ale dezvoltării cu noile valori care orientează „revoluția aspirațiilor" ca proces în
desfășurare.
4.2. Colectivul de muncă
Complexitatea reală a procesului de producție face ca diviziunea socială a muncii în contextul managementului
modern să impună pe primul plan nevoia de cooperare simultan cu specializarea în profunzime a locurilor de
muncă. Astfel, grupurile primare de sarcină, riguros specializate, în mod necesar trebuie să intre în relații (să
coopereze) cu alte grupuri specializate, pentru a realiza produsul pe care este profilată întreprinderea respectivă.
De regulă, aceste grupuri primare de sarcină, specializate, sunt numite echipe, specializările lor diferite fiind
complementare, iar sarcina lor numai o secvență din fluxul general de producție al întreprinderii. Când aceste
grupuri depășesc 12-l5 membri, se ajunge la stadiul de colectiv, acesta fiind al doilea element component în
ordinea complexității, în arhitectura mediului industrial privit ca subsistem al sistemului social global.
Colectivul definește treapta cea mai înaltă de dezvoltare și maturizare profesional-organizatorică a grupului de
muncă.
Trăsătura caracteristică a colectivului este scăderea importanței relațiilor informale, cele oficiale (formale) fiind
fundamentale în asigurarea eficienței și stabilității lui.
Procentul mai mare de instituționalizare a relațiilor conferă colectivului importanța unui mediu educativ în
măsură să formeze și să dezvolte o mentalitate tehnologică propice perfecționării necontenite a culturii
profesionale, în scopul transformării profesiei în fapt și act de cultură. In acest sens, loialitatea față de obiectivele
colectivului este și o unitate de măsură a gradului de maturitate civică a modului cum au fost însușite
prescripțiile de status-rol și cum s-au obiect ivat într-un comportament managerial.
Nu orice colectiv este, în mod obligatoriu, alcătuit dintr-un grup primar de sarcină specializat și mărit progresiv.
în condițiile specializării tot mai accentuate, există colective intertransdisciplinare rezultate prin adiționarea mai
multor grupuri primare în raza de acțiune a unei sarcini comune, fără a-și pierde identitatea funcțională. în
această accepțiune mai largă, fiecare „firmă" mai comportă și calificativul de „colectivul firmei…". Din această
perspectivă, modalitatea esențială de organizare a grupurilor de muncă vizează transformarea acestora în imagini
funcționale reduse „la scară" ale societății globale, respectiv constituirea lor ca societăți „în mic". Pe această
adevărată machetă se pot experimenta noi modalități de organizare, urmând să fie generalizate cele care vor
obține cele mai bune rezultate și coeficientul cel mai înalt de participare colectivă. (Experiența americană
conține chiar practica „incubării", a „plantării" germenilor organizatorici ai unei viitoare firme într-un centru
multiplu specializat în care viitorii întreprinzători experimentează și-și exersează toate reflexele manageriale
necesare viitorului colectiv de producție. Când structurile funcționale dovedesc o maturitate organizatorică și
eficiență corespunzătoare severului examen pe care-l presupune
competiția cu firmele de tradiție, atunci „satelizarea" încetează, se desprind și acționează în deplină autonomie,
mărind numărul colectivelor articulate pragmatic în spațiul social global.)
în condițiile conducerii manageriale, colectivul – pentru că are la bază inițiative coordonate, rezultate din
conjugarea eforturilor în vederea atingerii unui obiectiv comun – presupune în mod obiectiv cooperarea ca formă
a interacțiunii mutuale. Aceasta concură la creșterea indicelui de adaptabilitate socială ca premisă pentru o
integrare optimă și eficientă; „concurența" care apare prin competiția dintre două sau mai multe persoane pentru
atingerea unuia și aceluiași scop nu este absolută. Ca intensitate însă, competiția este ponderată de cultură,
tradiții, învățare socială, experiență etc. în acest caz, ea apare ca un procedeu de modelare a conduitei
individuale în diverse situații sociale, dar și ca forță ce impune un nivel ridicat de activități, generând permanent
aspirații justificate spre status avansat.
Practica activităților industriale a demonstrat (Z. Brzezinski, P. Datculescu, M. Solomon) convingător faptul că
în formarea și afirmarea colectivelor de muncă o importanță deosebită prezintă calitatea conducerii. Ca act de
concepție, proiectare și control pentru toate secvențele acțiunii sociale, conducerea definește latura funcțională a
puterii instituționalizate, adică include numai acele modele acționale motivate axiologic și validate ca eficiente
de genul de activități concret determinate. Cum puterea este colectivă prin geneza sa, în mod legitim și
exercitarea ei trebuie să decurgă în mod colectiv. Din această cauză, practica efectivă a conducerii ridică o
complexitate de raporturi între diferite niveluri ale conducerii, puterii și autorității ca variabile indispensabile
pentru corectitudinea ecuației decizionale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât amplificarea complexității muncii ca
urmare a specializării tot mai accentuate generează noi subsisteme care se cer integrate funcțional în spațiul
deciziei eficiente și solicită o atitudine de implicare crescută din partea tuturor participanților.
Nevoia obiectivă de coordonare și cooperare în practica productivă arată că sistemul tradițional autoritar
(paternalist) nu mai poate oferi soluții satisfăcătoare. Ca urmare, în practica decizională are loc un semnificativ
transfer de accent: de la decizia individuală, la decizia de grup, socializată corespunzător gradului de socializare
a muncii.
în procesul conducerii democratice, prezintă o importanță deosebită stabilirea cu claritate a nivelurilor de
autoritate implicate în conducerea fiecărui grup în parte și a razei de acțiune prescrise normativ de sarcină
(obiectivul de fond al grupului). Literatura de specialitate conține două orientări complementare în esența lor:
– ierarhia liniară, preocupată în exclusivitate de problematica atelierului de producție (Fr.W. Taylor);
– ierarhia funcțională cu accent pe structura organizațională și concepția cadrelor despre munca de conducere
(H. Fayol), cunoscută azi sub numele de „stajfand line".
Sintetic, problematica aferentă conducerii poate fi abordată (Zahirnic, Căpâlnar) sub forma unei funcții, astfel :
C = f(p > a), unde p = puterea; a = autoritatea.
Din relație rezultă cu claritate că o conducere eficientă nu se poate desfășura decât în condițiile în care
autoritatea rămâne mai mică decât puterea. Deoarece, la nivelul
colectivului, puterea, colectivă prin geneză, se mandatează pe diferitele niveluri de autoritate, după cum
urmează:
al = adunarea tuturor salariaților
a2 = consiliul de administrație
a3 = șefi de compartimente
a„ =
în așa fel încât a.1 + a2 + a3 + … + an = C (unde C este Colectivitatea, titularul legitim al puterii).
în logica inferențelor d e mai sus, decizia luată la fiecare nivel de autoritate este legitimă numai în măsura în
care nu depășește prescripțiile de status-rol mandatate (delegate) de puterea instituționalizată. Aceasta asigură
atât coerența necesară practicii curente a exercițiului conducerii, cât și îmbinarea organică a inițiativei
manageriale cu disciplina tehnologică a muncii. „Noul lider este omul care facilitează, nu unul care dă ordine" (J.
Naisbitt).
Cercetările de profil din țara noastră, valorificând critic acumulările teoretice din știința conducerii, au relevat
faptul că orice act decizional trebuie în mod necesar să fie precedat de o prognoză realistă a posibilităților de
evoluție a întregului sistem productiv în cadrul sistemului social global și a întregii conjuncturi mondiale din
domeniul respectiv, de resort. Cercetarea de marketing își relevă, aici, deplina utilitate și ne ajută să intuim
proporțiile riscului celor ce o ignoră, preferând forme artizanale de rezolvare a raportului dintre cerere, oferta
reală și investiția de efort pe unitatea de timp. Acest aspect explică nevoia de sociologie și momentul inevitabil
sociologic al conducerii în mediul industrial, ca, de altfel, în toate domeniile de activitate. Conducerea
antrenează tehnologii diferite prin natura lor: a) tehnologii intelectuale de concepere și luare a deciziilor optime;
b) tehnologii psihosociale (tehnici de comunicare a mesajelor), acestea fiind precizate în spațiul normativ a cinci
imperative: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona, a controla (H. Fayol).
în ceea ce privește funcțiile conducerii, acestea se exercită pe toate treptele organizatorice, dar, în dependență
de caracterul sistemului condus, se modifică orizontul lor de cuprindere. Astfel, spre vârful ierarhiei, activitățile
de prospectare și programare sunt mai ample, în timp ce la nivelurile subordonate, „locale", de bază, activitățile
de organizare și control sunt cele care ocupă cea mai mare parte a timpului de conducere, vizând execuția directă
a programelor de acțiune, potrivit autorității individuale și de grup implicate de status-rolurile respective.
O decizie corectă presupune, în acest context, o corelație optimă între toate eșaloanele de autoritate numai în
spațiul puterii instituționalizate și numai prin fixarea unor obiective în strânsă concordanță cu capacitatea de
efort disponibilă. O cunoaștere exactă și o utilizare corespunzătoare a capacității de efort creează un tonus
ridicat, un moral mobilizator, în măsură să stimuleze participarea la creație colectivă, inclusiv de noi structuri
manageriale. „Noua sursă de putere nu o constituie banii în mâinile câtorva, ci informația în mâinile
majorității" (J. Naisbitt), fapt ce „sfarmă piramida" organizării tradiționale, promovând structuri flexibile
capabile să imprime rapiditate și eficiență comunicării între membrii grupului.
Referind asupra „rolului conducerii în lumea modernă", Peter Drucker consideră: „Activitatea de conducere a
constituit prin excelență subiectul de succes al ultimilor
cincizeci de ani, mai mult chiar decât știința. Principalele ipoteze pe care atât teoria, cât și aplicațiile practice ale
științei conducerii s-au bazat în cursul ultimilor cincizeci de ani devin din ce în ce mai puțin corespunzătoare.
Astăzi avem nevoie de ipoteze cu totul deosebite". Iată o încercare de a formula ipotezele care corespund
realităților conducerii în epoca actuală:
1. Fiecare sarcină importantă a societății dezvoltate este efectuată în și printr-o instituție organizată și condusă.
2. întrucât societatea contemporană devine rapid o societate formată din organizații, ele vor trebui să învețe să
facă din „calitatea vieții" un prilej pentru îndeplinirea serviciilor proprii. „Dezvoltarea conducerii" va trebui să
fie concepută ca „dezvoltare a unității economice" pentru a o adapta la nevoile, aspirațiile și potențialul
individului.
3. Spiritul întreprinzător și inovator va fi la fel de important pentru conducere ca și funcția de conducere, atât în
țările dezvoltate, cât și în țările în curs de dezvoltare. Spre deosebire de veacul trecut, inovația în secolul nostru
se va baza tot mai mult pe cunoștințele de orice fel, nu numai pe „știință".
4. în deceniile ce urmează, un obiectiv primordial al conducerii în țările dezvoltate va fi tot mai mult să facă în
așa fel încât cunoștințele să devină productive. Resursa fundamentală de capital într-o economie dezvoltată este
mai curând lucrătorul care dispune de cunoștințe și aplică ceea ce învață sistematic -noțiunile, ideile și teoriile -,
decât omul care aplică îndemânarea sau forța musculară. Taylor a aplicat cunoștințele pentru a-l face producător
pe muncitorul manual; pentru lucrătorul de concepție, „productivitatea" este, în primul rând, calitate. Pentru a
face cunoștințele să devină productive, va fi necesar să se producă modificări în structura funcțiilor, în
profesiuni și în unitățile economice, modificări la fel de categorice ca și cele care au loc în întreprindere ca
urmare a aplicării „conducerii științifice" la munca manuală. în munca bazată pe cunoaștere nu se poate despărți
„planificarea " de „ realizare ".
5. Există instrumente și metode de conducere. Există concepte și principii de conducere. Există un limbaj
comun pentru conducere. însă conducerea reprezintă, de asemenea, o cultură și un sistem de valori și de idei. Ea
mai este și mijlocul prin intermediul căruia o societate dată face ca valorile și ideile proprii să devină producție.
Conducerea trebuie să acționeze în așa fel încât valorile, aspirațiile și tradițiile indivizilor, ale comunității și ale
societății să devină productive, în vederea unui scop comun. Cu alte cuvinte, când conducerea nu reușește să
valorifice moștenirea culturală specifică a unei țări și a unui popor, nu poate avea loc dezvoltarea economică și
socială. Conducerea va trebui considerată atât o știință exactă, cât și o știință umanistă, atât o enunțare a
descoperirilor care pot fi experimentate și confirmate în mod obiectiv, cât și un sistem de idei și de experiențe.
6. Conducerea dă naștere dezvoltării economice și sociale. Dezvoltarea depinde mai curând de energia umană
decât de bogăția economică. Iar generarea și dirijarea energiilor umane constituie sarcina conducerii. Ceea ce
este conducerea și ceea ce fac cadrele de conducere va deveni tot mai mult, și pe bună dreptate, o chestiune de
interes public, și nu numai pentru „experți". Conducerea se va preocupa tot mai mult de modalitățile de
exprimare ale unei societăți, ca și de
nivelul ei de trai; însă cea mai importantă evoluție pentru conducere o constituie tot mai mult cea a aspirațiilor,
valorilor ei și chiar a preocupării pentru supraviețuirea societății. Țările dezvoltate vor ajunge să depindă de
realizările, de competența, de seriozitatea și de valoarea conducătorilor. Sarcina generației următoare este de a
face productive, pentru indivizi, comunitate și societate, noile organizații de muncă.
4.3. întreprinderea (compania) – sursă de inovare structurală a ontologiei sociale
Apărută din necesitatea obiectivă de a asigura unitate funcțională procesului de producție aflat în permanentă
diversificare sub impactul neîncetatei diviziuni sociale a muncii, întreprinderea a făcut obiectul cercetărilor și
analizelor teoretice îndeosebi sub aspect tehnico-economîc. Această optică s-a dovedit a fi relativ corectă pentru
faza extensivă a dezvoltării tehnologice, când resursele, în egală măsură materiale și umane, păreau infinite
deoarece aplicarea practică a științei constituia un experiment ce polariza preocupările unor comunități etnico-
sociale foarte restrânse (cinci state europene). Dezvoltarea fără precedent a forțelor productive antrenată de acest
experiment și creșterea progresivă a calității vieții ca urmare a utilizării tehnologice, pe scară largă, a
descoperirilor științifice au determinat opțiuni unanime pentru acces la rezultatele acestei noi atitudini față de
valorile științei. Generalizarea acestui tip de preocupări și instituționalizarea lor la nivelul tuturor comunităților
care aspiră la binefacerile civilizației contemporane au relevat necesitatea obiectivă a promovării unei noi optici:
dezvoltarea rațională, proporțională, inevitabil dependentă de resurse finite și absolut necesar de a fi utilizate în
registru economic.
Analizând „natura întreprinderii", A. Touraine propune următoarele secvențe paradigmatice :
1. la început, întreprinderea a ră spuns nevoii de a produce bunuri și servicii compatibile trebuințelor;
2. pentru aceasta a creat un patrimoniu de mijloace de acțiune ;
3. combinând diverși factori de producție, a realizat o structură de organizare;
4. funcționarea structurii a presupus instituționalizarea unei ierarhii; întrucât vinde pe piață bunuri sau servicii,
întreprinderea este în mod esențial legată de o economie de piață, profitul obținut prin vânzarea reperelor pe care
este profilată fiind semn al eșecului sau succesului tehnico-organizatoric.
Studiile privitoare la raportul dintre „natalitatea" și „mortalitatea" întreprinderilor în economia de piață
occidentală și americană relevă o perspectivă dinamică a structurilor organizaționale, în prezent activitățile de
cercetare, de experimentare și de prototip cerând o nouă abordare a condițiilor nașterii, longevității și eficienței
întreprinderii. Ele demonstrează că întreprinderea este, în același timp, un organism economic și un sistem
social cu regimuri de funcționare impuse de contextul și imperativele funcționale ale sistemului social global.
Trecerea la un nou tip, structural diferit, de creștere a calității vieții a impus în mod obiectiv perspectiva
intensivă de dezvoltare atât pentru țările industrializate, cât și pentru cele în curs de industrializare. De aici,
necesitatea reexaminării foarte severe a
locului și rolului tuturor elementelor componente ale fenomenului industrial aflat în desfășurare și cu efecte
diferite în funcție de cadrele instituționale, mentalitățile și resursele autohtone în profil zonal.
Dincolo de toate aceste particularități și făcând abstracție de natura opțiunilor valorice fundamentale, un adevăr
apodictic s-a impus cu valoare de postulat: industria constituie singura șansă de acces la prosperitate națională,
ca premisă pentru satisfacerea trebuințelor individuale în continuă diversificare. Esența problemei constă deci în
tipul de industrializare și formele cele mai adecvate fiecărei comunități etnico-sociale ireversibil angajate în
depășirea în timp util a rămânerilor în urmă cumulate istoric. Industrializarea multiplică opțiunile individului
pentru un stil de viață, iar la nivelul sistemului social multiplică opțiunile pentru un stil de civilizație. Acest
aspect legitimează imperativul articulării proiectului global de dezvoltare cu obiectivele de largă perspectivă ale
cercetării științifice și dezvoltării tehnologice. Numai în acest mod impactul pe termen lung al inovațiilor tehnice
asupra mediului social, cultural și psihologic poate fi pozitiv, în sensul compatibilității dintre inovațiile
științifico-tehnice și inovația obiectiv cerută de ritmurile și proporțiile dezvoltării neîncetate. Experiența țărilor
deja industrializate a confirmat faptul că problemele tehnice nu mai pot primi răspunsuri exclusiv tehnice,
respectiv faptul că întregul sistem social este nu numai beneficiar, ci și direct răspunzător, nemijlocit, pentru
tipul de tehnologie creată și dezvoltată, precum și pentru proiecțiile strategice și social-umane ale utilizării
tehnologiilor autohtone sau de import.
Experiența tehnologizării românești ca singură modalitate de reducere în timp record a unor rămâneri în urmă
seculare confirmă întreprinderii industriale statutul de principal laborator de inovație, în egală măsură tehnico-
economică și socială. Prin caracterul larg reprezentativ al participanților la redimensionarea procesului de
producție (practic întregul registru al opiniei publice) și prin diversitatea socioprofesională, întreprinderea s-a
dovedit a fi un subsistem funcțional care polarizează tendințele de fond și curentele de schimbare proprii
sistemului social global.
Sub aspect sociologic, întreprinderea prezintă interes științific în măsura în care relațiile interumane
specializate și normate funcțional alcătuiesc un sistem social-uman complex, cu structură și funcționalități
compatibile cu societatea globală.
Cum orice sistem social este un rezultat al structurării unor relații sociale specifice, iar sub raport sociologic
întreprinderea industrială individualizează un subsistem al sistemului comunității sociale în ansamblul său,
rezultă că întreprinderea integrează funcțional nivelul formal și informai al relațiilor sociale care-i conferă
particularitate instituțională.
Dimensiunea formală a întreprinderii, din unghi sociologic, nu se reduce la organizarea tehnică, adică la
repartizarea posturilor de muncă în conformitate cu organigrama. Ea vizează cadrul normativ care face posibilă
și care reglementează cooperarea eficientă a lucrătorilor, întrucât, prin ocuparea posturilor existente în
organigrama întreprinderii, fiecare salariat cumulează un status care-i permite să joace un rol în complexitatea
activităților legitimate instituțional, devenind o personalitate statutară. Aparține, așadar, acestui nivel numai ceea
ce întreprind indivizii în calitatea lor de personalități statutare. De aceea, comportamentul socioprofesional este
și normat prin statute, regulamente, instrucțiuni, circulare, sarcini concrete (permanente, episodice, de serviciu):
organizarea tradițională „birocratică" (M. Weber, M. Crozier). Acestea completează benefic (și particularizează
fiecare gen de activitate) prescripțiile de status-rol care au caracter de principiu și permit o relativă standardizare
a lucrătorilor la sistemul de valori și la obiectivele întreprinderii. Prin urmare, nu condițiile tehnice de organizare
(acestea țin de management), ci proiecțiile social-umane ale întreprinderii în accepțiunea de sistem de cooperare
între status-roluri specifice fac din întreprindere (companie) obiect de studiu la nivel sociologic. Această
perspectivă explică și importanța întreprinderii în generarea permanentă a fondului socializant la nivelul
exigențelor fiecărei etape de dezvoltare. Dacă prin rolul său individul se integrează în întreprindere, el
dobândește din statusul său o parte însemnată a satisfacției sale și a confortului social în sânul întreprinderii (F.
Boiangiu).
Prin raportarea la grupul primar și la colectiv, dimensiunea formală a întreprinderii definește treapta cea mai
înaltă de maturizare organizatorică și funcțională a colectivului de muncă. Totalitatea cadrelor normative nu
epuizează, ci integrează și relațiile nonformale care favorizează constituirea în grupuri cu pronunțat caracter
sociometric.
Coeziunea muncii și vieții industriale este asigurată de sistemul rolurilor care vertebrează diversitatea
preocupărilor socioprofesionale în structura identității instituționale proprii întreprinderii și în creșterea calității
organizatorice, a pertinenței formale, în așa fel încât cooperarea să devină performantă, eficientă, cadru de uma-.
nizare permanentă a relațiilor sociale. întrucât funcționarea întreprinderii are impact nu numai asupra mediului
fizic și asupra mediului social, ci și asupra celui etic, o etică profesională exemplară este premisa pentru
generalizarea unui stil de viață exemplar și reprezentativ la scara întregii societăți.
Existând ca „un complex de probleme în curs de rezolvare" (P. Drucker), compania (întreprinderea) implică și
inițierea unei multitudini de activități rezolutive exogene (în raport cu spațiul social global) și endogene, strict
coordonate printr-un limbaj corespunzător. Dacă le-am avea în vedere numai pe cele endogene, de exemplu,
contactul permanent, pe multiple planuri, între toate categoriile de salariați generează complexe relații de
comunicații atât în rețeaua formală, cât și informală. Cum orice structură presupune existența funcțională a unor
relații, începând cu grupurile primare de sarcină, aceste relații se constituie la nivelul mesajelor pe care le
schimbă reciproc oamenii. Prin mesaj înțelegem un conținut informațional multiplu semnificativ și cu finalitate
comună pentru mediul în care este vehiculat. Din această cauză nu tot ceea ce se discută ori se lansează într-un
mediu social comprehensiv este mesaj. Pentru a se ridica la această calitate, în afară de intenționalitate, trebuie
să și reprezinte la modul autentic o informație. Iar pentru a fi o informație, conținutul gnoseologic respectiv
trebuie să provină din surse verificabile și autorizate printr-un cadru normativ validat social.
Exigențele dezvoltării intensive, prin accentul pe care-l pun pe munca de concepție și proiectare, fac din
informație o materie primă practic inepuizabilă a dezvoltării viitoare. De aceea, studierea genezei, a
modalităților de folosire și a finalităților informației în mediul industrial reprezintă un element component,
hotărâtor, al competenței inginerești.
Prin sistem de comunicație, specialiștii (M.C. Bîrliba, R. Boudon, M. Siletki, N. Wienner) înțeleg un ansamblu
de procese prin care se efectuează operația complexă de a pune în relație una sau mai multe surse de informație
prin intermediul unei linii
(structuri) și al unor aparate (emițătoare, receptoare) cu unul sau mai mulți destinatari. Schema unui astfel de
sistem este următoarea:
SURSĂ h-*
CODIFICARE
EMIȚĂTOR
DECODIFICARE
RECEPTOR
Relee de comunicație (canale)
Figura 2. Sistemul de comunicație
DESTINATAR
în general, în mediul industrial, sursa o reprezintă treapta supraordonată conform organigramei care transmite
sarcina și coordonatele praxiologice îndeplinirii ei, iar releele sunt treptele intermediare prin care devine
funcțională și executivă o hotărâre luată în interesul comun al producției. Sursa de informație și emițătorul pot
coincide (de exemplu, maistrul ia o hotărâre pe care o comunică) sau pot fi distincte (de exemplu, maistrul
transmite echipei o informație pe care a primit-o de la inginerul-șef). Complexitatea umană a acestor probleme a
fost analizată competent în câteva studii privind „efectele rețelei de comunicare asupra comportamentului
organizatorului" (R. Maynz, Barnard – sociologie; B.M. Bass, M. Haire, Lindzey – psihologie; M. Duverger
-politologie; R. Aron, A. Lauterbach – economie).
Practica muncii industriale a demonstrat că problema cea mai importantă o constituie păstrarea fidelității și
integrității mesajului în condițiile trecerii lui prin eșaloanele succesive ale relației. în afară de conținutul
intrinsec, calitatea informației mai depinde și de asigurarea conservării mesajului prin modificarea adecvată a
limbajului, conform capacității, gradului de pregătire și receptivitate proprii fiecărui releu (nivel ierarhic), și de
dimensionarea optimă a mijloacelor și a liniei care fac posibilă transmiterea informațiilor în timp util. în
condițiile în care nu se are în vedere acest grad optim (spre exemplu, mijloacele sunt subdimensionate sau
supradimensionate în raport cu biții de informație necesar a fi transmisă), fie se produce o distorsionare a
mesajului, fie pe canale informale (deci tot cu risc mare de distorsiune) unele informații (nu totdeauna cele
esențiale) ajung la forurile supraordonate. în condițiile automatizării fluxurilor de producție, comunicațiile
industriale joacă rolul de adevărat „sistem nervos" al organizării eficiente. Toate aspectele complexe care privesc
releele de comunicații, legătura lor cu mărimea, specificul, organizarea respectivei companii converg în ultimă
instanță către problema fundamentală a întreprinderii moderne: adoptarea de decizii optime. Singurul control
care permite livrarea unei comunicații complete și eficace – mai ales atunci când aceasta atinge un anumit grad
de complexitate – este controlul de tip feedback, conform schemei de mai jos :
SURSA
CODIFICARE
EMIȚĂTOR
TTT
Rr^R2->R3-
1.
DECODIFICARE
RECEPTOR
-H DESTINATAR
Figura 3. Controlul de tip feedback
în care comunicațiile verticale asigură retroacțiunea, prin participarea la corijarea deciziei a celor care participă
la realizarea nemijlocită a ei. De exemplu, dacă muncitorul
care execută un reper are nevoie de clarificarea unor amănunte, nu trebuie să mai solicite, neapărat, o întrevedere
cu tehnologul sau cu proiectantul. E suficientă tastarea unui terminal care se găsește amplasat la locul de muncă
și prin care se face legătura directă cu banca de date a întregii întreprinderi fără intermediari și fără riscul
distorsio-nării prin ingerința subiectivității instanțelor supraordonate. Acest model este, în fapt, o
operaționalizare a conceptului de conducere democratic-participativă.
Perspectiva pe care o deschide reevaluarea rolului informației în munca industrială ne permite să părăsim
definitiv prejudecata că marea industrie ar necesita, în mod obligatoriu, clădire mare și locație unică.
Industria mare va rămâne mare, în contextul dezvoltării intensive, în sensul că o rețea informațională unică va
face posibilă coordonarea tehnologică și administrativă a producției unui foarte mare număr de unități
distanțate în spațiu. Dacă automatizarea conduce, ireversibil, spre descentralizare, coordonarea unitară fără de
care nu e posibilă producerea produsului finit cere în mod obiectiv centralizarea deciziei. Eficiența producției
este, în mod substanțial, determinată de calitatea, acuratețea și viteza cu care circulă informația, timpul de
circulație a mesajului putând fi etalonul de evaluare a rentabilității în viitorul mediu industrial, în care
informația „este sursa strategică" (D. Bell).
Un standard organizatoric îl reprezintă, la ora actuală, compania japoneză care experimentează cu succes
rentabilizarea reconstrucției spațiului la nivel transnațional al cărei „brevet" nu-i aparține. Structura
managerială a unei astfel de companii arată ca în figura 4, model propus de un expert de profil (Chie Nakane)
pentru a releva, în registru comparativ, rezultatele generalizării aspectelor pozitive desprinse din experiența
occidentală (în stânga figurii) și specificul experienței japoneze pe fondul mentalului colectiv al sistemului social
global.
b
gulere albe, promovați din angajați permanenți
muncitori permanenți
B
"ș muncitori permanenți din muncitori temporari
– muncitori temporari
– muncitori
din afara companiei
conducerea managerială
•A angajați permanenți standard, cheie sau model (Shushin-koyo) sau grupul social corporat
muncitori
permanenți
nestandard
muncitori temporari (rinjiko)
muncitori din afara companiei Figura 4. Schema compoziției salariaților companiei japoneze
Elogiată în anumite medii occidentale pentru ceea ce pare a fi o „justificare științifică" a organizării pe bazele
economiei de piață a grupurilor de muncă orientate
spre competiție și concurență, această structură este infirmată tot de o experiență a unor grupuri de muncă înalt
productive organizate pe baze capitaliste. Este vorba despre „grupul social corporat" care stă la baza activităților
industriale din Japonia, unde nu competiția și concurența, ci stabilitatea și armonia reprezintă ipoteza
fundamentală a constituirii și desfășurării procesului de producție.
Valorificând mentalitatea multisecular cristalizată a armoniei vieții de familie (Wa), în societatea și munca
industrială japoneză relațiile sociale sunt riguros ierarhizate egocentric pe trei niveluri calitativ distincte,
conform imaginii de mai jos, propusă de Chie Nakane:
Figura 5. Imaginea spațiului social japonez
Relațiile de categoria I sunt în exclusivitate caracteristice „grupului social corporat" și ele se desfășoară între
membrii care se întâlnesc zilnic. Aceste relații presupun legături stabile în cadrul unei munci depuse în comun
între indivizi angajați pe viață, în condițiile unui paternalism cu totul particular față de accepțiunea occidentală a
termenului.
Relațiile de categoria a Ii-a sunt relații care se stabilesc în cadrul unei corporații între toți angajații în calitate de
„cunoștințe", inclusiv cu patronul și cu membrii consiliului de administrație. Spre deosebire de primele, aceste
relații sunt flexibile în sensul că rețeaua lor se poate extinde sau restrânge în funcție de sfera și gama de activități
ale fiecărei companii.
Relațiile de categoria a IlI-a cuprind raporturile și contactele mai mult sau mai puțin întâmplătoare cu cei din alte
grupuri, practic cu cei considerați străini, japonezi sau nejaponezi (Yasanohito). Aceste relații durează atât timp
cât durează și scopul – apoi dispar. Acest aspect explică suficient de convingător pragmatismul și circumspecția
cu care japonezii îi tratează pe străini, care, superficiali și necunoscători ai fenomenului, sunt înclinați adeseori
să-i eticheteze ca naționaliști.
Din schema prezentată reiese mai clar că „grupul social corporat" cuprinde atât personal de concepție și
proiectare (gulere albe – white collar), cât și personal de execuție și muncitori direct productivi (gulere albastre –
blue collar). Aceștia se caracterizează prin faptul că au venit în companie imediat după terminarea școlii, iar
după angajare au fost trimiși de compame în școli speciale cu o durată de până la trei ani, timp în care au statut
de cursanți la pregătire. După absolvirea cursurilor de pregătire, în funcție de deprinderi și de capacitatea
fiecăruia, organigramele rezervă un loc corespunzător: celor titrați (cu pregătire universitară sau liceală în rândul
gulerelor
albe), celor cu pregătire profesională (liceul industrial sau o școală de 10 clase, în rândul gulerelor albastre în
locurile productive, de întreținere și reparație a echipamentelor). Numai aceștia sunt angajați pe viață și de aceea
poartă numele de personal standard. Aceștia sunt etalonul socioprofesional al corporației (întreprinderii) și
loialitatea lor față de întreprindere este totală. Se bucură de cele mai mari măriri de salarii • și constituie baza
organizatorică și coloana vertebrală care asigură existența întregii corporații.
Alături de aceste „elemente esențiale" în „dualismul structurii" companiei japoneze, toți ceilalți angajați sunt
considerați „elemente periferice", cu rol de a proteja întreprinderea de fluctuațiile pieței.
Dincolo de aceste deosebiri de principiu (și încă multe altele de amănunt), întregul personal beneficiază de
sistemul seniorial de salarizare, conform căruia nu munca, ci vechimea în companie este criteriul de creștere a
salariului. Această pârghie instituțională (grefată pe tradiționalul principiu al armoniei familiale – Wa) este
folosită în rafinamentul organizatoric de către patroni și consiliul de administrație, atât pentru a obține cât mai
mult profit posibil, cât și pentru a educa „crearea apartenenței la grup" și a asigura astfel nu concurența, ci
stabilitatea.
Faptul că salariul și destinul profesional al angajatului sunt determinate de vechimea în companie și de poziția
socială interioară (studii, familie, clasă, strat social) explică importanța cunoașterii și utilizării diferențiate a
resurselor sociologice ale grupului primar de sarcină. în acest sens, raporturile specifice de muncă
particularizează specificul mentalității nipone, creând un sistem de motivare endogenă a participării performante
la realizarea cerințelor funcționale ale grupului.
întrucât aspectul empiric al problematicii aferente acestei valoroase structuri explicative ține de sociologia
întreprinderii, noi ne vom rezerva câteva considerații în registru concluziv.
Ca subsistem al sistemului social global, cu finalități nemijlocit social-umane, întreprinderea structurează în
mod specific relațiile complexe dintre cele trei variabile fundamentale pentru munca industrială: materia primă,
tehnologia, omul. Materia primă și tehnologia formează dimensiunea tehnică indispensabilă producției în sens
larg: ca o repetată descoperire, organizare și adaptare a liniilor generale ale progresului tehnic la legile
naturii.
Această dimensiune tehnică face deci obiectul de studiu științific al sociologiei nu sub raportul parametrilor
tehnologici, ci în calitatea sa de relație socială între om ca ființă generică și natură. întrucât tehnica însăși, în
esența sa, a fost și rămâne un mijloc: și anume, mijlocul eficient prin intermediul căruia omul și-a realizat și-și
construiește, în mediul natural, un mediu social propriu. Artificializarea naturii -clamată de tehnofobi –
reprezintă, în fond, umanizarea naturii în datele sale esențiale.
Or, adevărata finalitate a întreprinderii o constituie condiția umană: realizarea unei noi finalități a vieții,
dimensiunea tehnică productivă, numai în măsura în care activitatea umană este prezentă, contribuind astfel la
definirea naturii umane a sistemului de producție și- la diversificarea diviziunii sociale a muncii (organizarea
umană a producției). Prioritatea necondiționată a variabilei om în orice proces de producție face necesară mai
mult ca oricând permanenta profesionalizare a individului aflat în centrul unor transformări tehnologice și de
mentalitate colectivă fără precedent. Ca urmare, omul rămâne cel care cumulează prerogativele de creator și
stăpân al procesului
tehnologic în condițiile de muncă în permanentă schimbare, ceea ce conferă o dinamică deosebită funcțiilor5
inițial proiectate ale întreprinderii. Producția modernă se relevă a fi o formă particulară a relațiilor sociale
calificate și orientate normativ, identificând rezerve de elasticitate organizatorică obiectiv cerute de dinamica
mediului industrial și de comportamentul profesional participativ.
Primordială rămâne, în qrdine cronologică, funcția de a crea o rețea de relații umane satisfăcătoare pentru
lucrătorii din întreprinderea respectivă (industrială sau comercială). A. Touraine sublinia existența a trei tipuri
principale în evoluția tehnologică:
a) artizanatul tradițional;
b) organizarea științifică a producției pe bază de programe care conferă prognozei (tehnice și economice) rol
central în întreaga activitate;
c) relația directă cu producția, asigurată de un „complex mecanizat care se auto-cohtrolează" – automatizarea.
Discuțiile contemporane asupra organizării menționează și alte criterii de clasificări, printre care amintim:
a) numărul de persoane subordonate unui șef;
b) lungimea liniei ierarhice : trebuie sa existe un nivel optim;
c) unitatea centrului de comandă.
Dincolo de diversitatea criteriilor, există un relativ consens asupra ideii că întreprinderea va rămâne unitatea de
bază a producției industriale și în viitorul aferent civilizației tehnologice.
în literatura tehnofobă, profund marcată de confuzia dintre postmodernism, post-structuralism și
postindustrialism, au început să se facă auzite voci care prezic „dispoziția întreprinderii industriale". în realitate,
în discuție intră altceva: dispariția clișeelor tradiționale de percepere a locului și rolului întreprinderii industriale
în ontologia socială. Dacă cele trei revoluții științifice tehnice au reprezentat tot atâtea ipostaze tehnologice ale
raționalizării progresive a spațiului social, respectiv ipostaze tehnologice ale cartezianismului, industrializarea
poate fi evaluată ca secvență a globalizării surselor identitare proprii societății moderne.
Ceea ce merită deci a fi reexaminat critic este nu industrializarea ca ipostază a fenomenalității sociale, ci modul
concret în care comunitățile includ acest imperativ în proiectele proprii de dezvoltare strategică. în acest sens,
cercetările de profil au relevat că industrializarea este singura certitudine pentru orientarea transformărilor
structurale în curs către standardele civilizației tehnologice. Avem în vedere, desigur, aportul
5. Inginerul H. Fayol distinge în „era neotehnică" următoarele : funcția tehnică, funcția comercială, funcția contabilă, funcția
de securitate (a bunurilor și persoanelor), funcția administrativă. Funcția administrativă, spre deosebire de celelalte, nu este
localizată într-un serviciu anume, ci se exercită în proporții variate la toate eșaloanele ierarhiei, șefii fiind ajutați în
îndeplinirea funcțiilor din întreprinderile moderne de către un serviciu specializat de tip „staff". în prezent, se recunosc
următoarele : funcția de cercetare-dezvoltare, de producție-management, comercială, financiar-contabilă, funcția de personal,
publicitate-marketing, fiind unanim admisă ideea că organizarea a devenit ea însăși un obiect de analiză și experimentare
științifică. Specializarea în profunzime a funcțiilor de servicii rămâne semnul cel mai vizibil al creșterii integrate a oricărei
întreprinderi, indiferent că e mică, mijlocie, mare, națională sau companie transnațională.
informatizării grație căreia beneficiem, în prezent, de amplificarea posibilităților de relajionare în spațiul social
virtual. Introducerea modulelor glisante și a oportunităților de desfășurare, prin intermediul computerului, a
activităților profesionale la domiciliu constituie doar două argumente care pledează pentru promovarea unei noi
concepții asupra diviziunii sociale a muncii. De aici derivă și nevoia inovării modelelor de relaționare
profesională, civică și comunitară.
în consecință, plecând de la premisa conform căreia întreprinderea este expresia instituționalizată a unui set de
nevoi socialmente resimțite, funcțiile acesteia înregistrează o dinamică sincronă cu prioritățile stabilite nu de
întreprindere, ci de cererea reală formulată de segmentele spațiului social căreia i se adresează oferta de produse,
servicii sau consulting.
Ca urmare a realizării spațiului social virtual, identitatea instituțională a întreprinderii industriale comportă o
percepție diferită, deoarece rețeaua industrială este articulată pe dimensiunea canalelor informaționale deservite
de suportul electronic al computerelor. Pe aceste coordonate, funcția promoțională a întreprinderii crește ca
importanță funcțională, deoarece internetul permite accesarea în timp real a băncii de date a tuturor
întreprinderilor/companiilor.
în același context, funcția de cercetare-dezvoltare în registru comparativ va cunoaște o amplificare atât în aria de
responsabilitate executivă, cât mai ales în zona creativității tehnologice și manageriale.
Unii experți6 aduc în discuție locul și rolul unei categorii noi de analiști simbolici, ale căror atribuții ar fi
polarizate de detectarea tendințelor din sfera elitelor deciziei.
Este posibil, datorită concentrării informației și calificării posibilităților de procesare în timp real a acesteia, să
asistăm, în viitor, la identificarea unei noi surse de dinamică structurală a spațiului social tocmai la nivelul
corpului acestor analiști simbolici.
5. Alternative manageriale în structurarea unei organizații
Cercetările sociologice (singurele echidistante față de partizanatul pasiunilor politicianiste) au relevat faptul că
nu există sisteme sociale bune sau rele, în mod absolut. în realitate, există doar alternative organizatorice care
conferă regimuri diferite de funcționare în raport cu dinamica solicitărilor integrative pe care le generează
relativitatea normativă a unor structuri concret determinate. Alternativele organizatorice sunt receptate, de
obicei, ca indicator al flexibilității structurale și marchează o etapă de maturitate managerială.
Alternativele nu sunt rezultatul unor alegeri subiective, ci se constituie în funcție de misiunea sistemului.
A gândi o structură înseamnă a gândi următoarele probleme complementare: a) divizarea muncii între actorii
care vor opera în raza de acțiune a unei sarcini comune;
6. Enrique Gaston, Sociologia, Egida Editorial, Zaragoza, 1997.
b) coordonarea muncii, astfel divizată, pe baza unui algoritm reciproc acceptat în perspectiva obținerii unor
efecte preliminate ;
c) evaluarea întregii activități cu o grilă unitară de apreciere pentru a garanta legitimitatea calificativelor;
d) departamentalizarea (introdusă de H. Fayol) vizează instituționalizarea, în intervalul de autoritate al
lideranței, a tuturor segmentelor organizaționale generate de diviziunea socială a muncii. De regulă există mai
multe niveluri ale departa-mentalizării în funcție de complexitatea structurală a spațiului social și de arealul
problematic ce urmează a fi acoperit de structura organizațională în cauză;
e) coordonarea departamentelor vizează articularea în raza de funcționalitate a unei sarcini comune a tuturor
intervalelor de autoritate în care sunt plasați actori cu responsabilități exprese în munca de proiectare și concepție
a deciziei. La acest nivel se evaluează toate tipurile de consecințe pentru fiecare categorie de actori. Aici începe
alegerea între alternativele posibile și cele dezirabile.
Referitor la alternativele structurării organizaționale pentru mileniul III, Minsberg propune pentru analiză
următoarea structură de abordare:
Vârful strategic cumulează prerogativele decizionale ale orientării strategice a structurii și include atât obiective
preliminate, cât și setul de mijloace adecvate realizării practice a obiectivelor.
Logistica acoperă totalitatea canalelor care fac posibilă o comunicare în timp real între actorii implicați în
asigurarea funcționalității segmentelor de spațiu social insti-tuționalizate la nivelul structurii.
Linia ierarhică definește secvențele de lideranță ale fiecărui director intermediar, numărul acestora fiind obiectiv
limitat de diviziunea muncii specifice structurii în cauză.
Centrul operațional cuprinde releul care face legătura între eșalonul decizional și execuția efectivă; este interfața
structurii în raport cu proximitatea spațiului social de la nivelul comunității.
Ca principală tendință care amenință teoria și practica managerială contemporană menționăm externalizarea
funcțiilor. în acest sens, se practică formarea de echipe de
consultanță sau de expertiză prin care funcțiile structurii se manifestă la nivelul individului în calitate de
beneficiar.
Complementar acestei practici, angajarea temporară a unor experți care nu fac parte din structură constituie o
modalitate eficientă și modernă de valorificare și amplificare a potențialului relațional al structurii în raport cu
spațiul social comunitar și global.
O problemă fundamentală care-și așteaptă, încă, soluționarea vizează formularea răspunsului la următoarea
întrebare: care sunt sarcinile care trebuie să rămână în structură și care să fie externate ?
Practica managerială în curs este spațiul, potențial nelimitat, de experimentare a răspunsurilor calificate.
După cum se știe, unele organizații sunt mai mecanice, altele preponderent organice.
Specifică celor mecanice este separarea, în spațiu, a liderului (director), ceea ce conferă o mai mare rigiditate și
schematizează status-rolurile, contribuind la ierarhizarea sistemului și ecranând comunicarea liberă. Ca să ia
decizii, directorul solicită informații de la subordonați (directori ierarhici) care pot distorsiona informația prin
propria percepție, psihologică sau morală.
Cele organice se caracterizează prin orizontalitatea relațiilor; directorul (liderul), fiind mai aproape de
subordonați, diseminează un climat de cooperare colegială, contribuind nemijlocit la coeziunea grupului.
Experimentul aflat în desfășurare în țările dezvoltate sub exigența integrării decizionale accentuează necesitatea
„topirii" structurii în echipe coerente care să coopereze în aria normativă a unei decizii comune. Problema este
deci nu a inovării ierarhiilor, ci a creării de echipe care să nu depășească 15 membri. Aceste echipe integrează
pragmatic decizia la nivelul centrului operațional, înlocuind ierarhia cu o rețea de comunicare în timp real între
actori care au în permanență o imagine clară a cursului de revenire a investiției decizionale. Acest aspect este
fundamental, deoarece dă posibilitatea fiecărui actor să contribuie în mod efectiv la corijarea traseelor de
posibilă patologie funcțională ale comportamentelor structurii, chiar din faza incipientă a disfuncționalităților.
6.Repere epistemice ale inovării designului structural al spațiului social
Prezentând geneza și dinamica structurală a spațiului social, am insistat, cu precădere, asupra resurselor
identitare ale vieții asociative, deoarece acestea se afirmă, în prezent, ca principala pârghie de retroacțiune a
spațiului social. Avem în vedere că spațiul social global se găsește într-un echilibru dinamic, destructurarea și
restructurarea fiind secvențe firești ale procesului complex pe care-l denumim cu termenul generic de
„dezvoltare" arunci când restructurarea este urmată de creație structurală, deci de promovarea unor structuri noi
sau de inovarea designului structural al spațiului social global.
în caz contrar, deci când nu se înregistrează instituții, organizații, asociații sau structuri noi, ne aflăm în aria
reformării (poate fi chiar structurală) a spațiului social
în ceea ce privește cea mai recentă literatură de profil, reformarea spațiului social comportă următoarele exigențe
de ordin metodologic :
A) Acceptarea premisei conform căreia reforma nu poate depăși 5 % din structurile sistemului, deoarece peste
acest procent sistemul riscă să cadă în entropie normativă datorată înlăturării structurilor vechi și încă neintrării
în sarcină a structurilor noi, grefate. Pe secvența acestui interimat, sistemul trebuie să funcționeze chiar la
minimum, dar să i se asigure securitate normativă și funcționalitate.
B) Proiectul articulat de reformă este recomandabil să conțină:
a) o descriere clară a parametrilor reali, cantitativi și calitativi, care conferă identitate structurală sistemului
asupra căruia se va opera reformarea;
b) explorarea structurilor uzate moral față de noile opțiuni valorice, care sunt susceptibile de grefă;
c) stabilirea gradelor de prioritate pentru fiecare componentă structurală care va intra în reformă, prin
redactarea unui grafic care să aibă în vedere menținerea relațiilor funcționale între elementele noi și cele vechi,
în scopul păstrării echilibrului dinamic al sistemului;
d) evaluarea costurilor sociale, materiale și manageriale ale fiecărei grefe structurale;
e) desemnarea actorilor care se vor ocupa de designul structural al sistemului, pentru fiecare etapă de
intervenție reformatoare;
f) stabilirea actorilor individuali și instituționali care vor realiza, efectiv, grefa structurală;
g) evaluarea costurilor de asistență managerială pe timpul inserării noilor componente structurale;
h) estimarea coeficientului de risc și a costurilor pentru situația în care operația de grefă structurală eșuează
parțial sau total;
i) monitorizarea tuturor surselor informaționale referitoare la procesul în curs, pentru a construi o rețea flexibilă
de comunicare în timp real între toți actorii implicați direct în reformă, cu scopul unei securități informaționale în
măsură să contracareze posibilitățile de distorsionare sau de m anipulare din partea adversarilor reformei;
j) calificarea actorilor pentru noile centre de responsabilitate, generate de grefa structurală reușită, în scopul
continuării procesului de reformă;
k) legitimarea purtătorului de cuvânt al reformei aflate în curs și^ a prerogativelor de status-rol ale acestuia;
1) analiza, în registru comparat, a celorlalte sisteme similare aflate în același proces sau care au. trecut printr-un
proces similar;
m) stabilirea costurilor necesare diagnozei socio-logice referitoare la stadiul reformei și la alternativele
decizionale care pot optimiza reforma structurală;
n) formarea echipei de cercetare care se va angaja efectiv în diagnoza sociologică a procesului de reformare
structurală.
Cu o componență interdisciplinară, echipa este recomandabil să funcționeze sub coordonarea sociologilor și
economiștilor, pentru a determina structura cererii agregate care constituie piața reală (și estimarea celor
potențiale) în funcție de care să se stabilească segmentele încă valide ale fostei „economii multilateral
dezvoltate". Acestea
să fie incluse în proiectul de relansare a funcționalității spațiului social românesc în concordanță cu solicitările
integrative ale spațiului european ca spațiu euroatlantic unitar. Plecând de la aceste date, devine și realistă, și
economică oferta educativă, prin redimensionarea acesteia în raport cu posibilitățile de plasament profesional
preponderent pe piața forței de muncă din România. Argumentul că absolvenți ai învățământului românesc și-au
găsit posibilități de exprimare profesională în alte țări, deși real, nu poate fi convingător în sensul păstrării
actualei oferte educative, deoarece gratuitatea învățământului superior la noi, prin hemoragia specialiștilor pe
alte piețe de muncă, produce pierderi și economice, și de prestigiu. în acest context, restructurarea se relevă a fi o
secvență obiectiv necesară și compatibilă cu „rentabilizarea", respectiv cu alocarea pe criterii economice a
resurselor financiare disponibile.
Este imperios să acordăm, în. oferta educativă, o atenție crescândă specializării în „relații publice" care, începând
cu anii '70, în Occident, sunt utilizate ca tehnici de gestionare a socialului.
Am putea identifica, în acest segment de specializare, o altă formă, complementară, de regenerare a
raționalității spațiului public, respectiv ca o contribuție practică la articularea funcțională a segmentelor spațiului
social românesc aflat la ora unor semnificative redimensionări structurale.
Propunem, în continuare, o sugestie de reformare a componentei industriale a spațiului social românesc în
sincronie cu mișcarea istorică la nivel planetar, plecând, adică, de la câteva aspecte obiective ale reconstrucției
spațiului social contemporan.
Cercetări de profil au relevat faptul că spațiul social manifestă un adevărat „tropism" către entropie îndeosebi în
perioadele de restructurare, când prioritatea de grad zero o constituie promovarea unor solicitări integrative de
tip nou. în acest context, se face simțită mai mult ca oricând nevoia de asistare calificată a actorilor implicați
nemijlocit în gestionarea sensului și amplitudinii transformărilor aflate în desfășurare.
Instanțele epistemice legitime în acordarea de asistență calificată sunt: psihologia, asistența socială, sociologia
și științele politice.
Psihologia studiază omul ca producător de sine din perspectiva deschiderilor alocentrice, respectiv omul ca
producător de context relațional interpersonal.
Sociologia studiază omul în ipostază comunitară, respectiv în calitatea sa de producător de social : de structuri
organizaționale, contexte manageriale, inovații decizionale etc.
Deoarece persistă o confuzie cu vechi stagii de serviciu în percepția locului și rolului științelor social-umaniste în
explorarea problemelor majore ale societății contemporane, ne permitem să avansăm această contribuție la
clarificarea problemei: sociologia are ca obiectiv metodologic în cercetarea de teren explicarea cauzelor care
determină setul de efecte supus investigației, spre deosebire de sociografie, care se rezumă la o simplă
inventariere de efecte, respectiv oferă o descriere a segmentului de opinie aflat în raza de interes a cercetării de
profil.
Ca știință cu finalități nemijlocit pragmatice, sociologia se focalizează asupra disfuncționalităților în perspectiva
explorării practice, prin cercetări empirice de teren, a cauzelor care determină respectivele disfuncționalități. O
sinteză a cauzelor, -contextelor și variabilelor care generează disfuncționalitățile investigate se finalizează cu o
diagnoză a segmentului social ce urmează a fi optimizat funcțional. Diagnoza conține, de obicei, alternative
posibile de decizie pe care actorii eșalonului decizional urmează
a le analiza în scopul luării deciziilor aferente prerogativelor lor de status-rol. Diagnoza sociologică are deci rol
hotărâtor în fundamentarea deciziilor prin consilierea calificată a factorilor decidenți. în acest context, sociologia
se dorește a fi un aliat indispensabil al gestionării eficiente a complexității structurale proprii civilizației
tehnologice.
Sociologia conferă deci legitimitate intervenției în timp real pentru ecranarea cauzelor care determină efecte
negative, în perspectiva eradicării surselor de devianță socială sau de patologie socială.
Dacă sociologia se focalizează cu predilecție asupra elementelor de patologie socială, asistența socială își
rezervă în exclusivitate arealul de competență asupra corijării traseelor de patologie individuală : asistarea
omului cu trebuințe speciale.
în acest scop, corpul profesoral de asistenți sociali se constituie din specialiștii cu o consistentă formație
interdisciplinară în al căror set de competențe ponderea cunoștințelor de metodologie psihologică și sociologică
este considerabilă.
Psihologia îi conferă asistentului social capacitatea de a „lucra cu omul", de a se adresa clientului ca individ în
perspectiva reinserției sociale a acestuia.
Sociologia contribuie la completarea identității profesionale a asistentului social cu precădere prin metodele,
tehnicile, procedeele și instrumentele de cercetare empirică a condițiilor care fac din fiecare individ aflat în
situație specială un caz.
în acest context, complementaritatea epistemică, metodologică șipraxiologică între asistența socială, sociologie
și psihologie se relevă a fi punctul de plecare al unui nou tip de unitate în diversitatea instanțelor calificate de
diagnoză și intervenție practică, deopotrivă la nivel individual și instituțional.
7. Tipologia instituțiilor prin rețeaua asistenței sociale
Cadrul normativ ce reglementează asistarea socială a oamenilor cu trebuințe speciale este constituit dintr-o rețea
instituțională în care intervenția structurilor guvernamentale se completează cu preocupările de profil ale
organizațiilor nonguvernamentale (ONG), după cum urmează:
1) Instituții și organizații guvernamentale specializate în investigarea naturii și ariei de manifestare a
problemelor sociale care dimensionează problematica socială aferentă fiecărui caz.
Organizațiile guvernamentale au ca obiectiv principal punerea în practică a platformei pragmatice a guvernului
pe perioada mandatului fiecărei echipe care și-a asumat responsabilitatea gestionării regimului de funcționare a
structurilor sociale, în speță a structurilor profilate pe asistarea persoanelor cu trebuințe speciale.
La nivel național, în România,.există un Secretariat de Stat pentru Handicapați (SSH) care monitorizează
tipologia asistenței, stabilește suportul logistic și resursele umane disponibile, dar și necesare, pentru fiecare
perioadă (de regulă, un an bugetar), în contextul descentralizării, SSH își delegă, la nivel de teritoriu, din ce în ce
mai multe prerogative; ne referim, de exemplu, la încetarea exclusivismului caracteristic înființării sale, când era
singurul releu specializat pentru întregul spațiu social românesc.
La nivel zonal, există un inspectorat școlar teritorial care coordonează toate școlile specializate în asistarea
tinerilor cu handicap, în perspectiva reinserției sociale a
acestora. Contestat la început, din cauza exploatării propagandistice a ceea ce părea să fie o discriminare
instituțională, în prezent și-a definit aria de competențe și identitatea funcțională ca structură a sistemului de
învățământ.
In plan zonal, inspectoratul școlar teritorial cooperează cu departamentul de profil existent în cadrul
prefecturilor.
La nivel local, primăriile includ, de asemenea, personal angajat pentru explorarea tipurilor de intervenție
individuală și comunitară, precum și pentru gestionarea, în timp real, a asistării sociale a persoanelor cu trebuințe
speciale din toate segmentele de vârstă. La acest palier al practicii sociale nemijlocite, mediile sociale
marginalizate sau defavorizate constituie obiectul asistării fie în regim public (social), fie în regim privat, fie în
forme mixte focalizate pe explorarea soluțiilor alternative la același set de probleme cu impact social.
Cercetările de sociologie organizațională și a conducerii au relevat importanța modelelor culturale, proprii
fiecărui mental colectiv, în dimensionarea tipologiei rețelelor de instituții care au ca scop asistarea socială a
persoanelor generic numite „cu trebuințe speciale".
întrucât asistența socială își rezervă aria de competențe din zona apărării drepturilor omului, iar asistența socială
pentru domeniul justiției poartă numele deprobațiune, cel mai recent segment al rețelei instituționale de asistență
socială îl constituie rețeaua instituțională de probațiune. Acestea acoperă „nevoia" individului de a fi asistat atât
în amonte, cât și în aval de actul juridic al formulării sentinței ca urmare a comiterii unor fapte care intră sub
incidența legii.
2) Instituțiile nonguvernamentale, ca structuri ale vieții asociative proprii societății civile, se deosebesc de cele
guvernamentale în primul rând prin sursa de finanțare. La acest capitol, în majoritate, ONG-urile românești au
început cu finanțare externă, fie din partea unor fundații, fie din partea altor organizații nonguvernamnetale
generate de viața asociativă specifică țărilor care și-au oferit parteneriatul.
în prezent, în România, organizațiile nonguvernamentale cu specific de asistență socială constituie o rețea care
îmbină componența confesională, profesională, etnică, cronologică (grupe de vârstă) și tipologia de handicap.
în ceea ce privește percepția acestor instituții, după o perioadă de suspiciuni și rezerve manifeste care au însoțit
începuturile lor, în prezent sunt receptate ca organizații complementare celor guvernamentale, mai precis preiau
spre rezolvare o serie de probleme care nu pot fi rezolvate prin apelul la resursele disponibile la nivelul rețelei
organizațiilor controlate de stat. In acest sens, cooperarea se afirmă ca activitate care nu cunoaște alternativă, iar
profesionalizarea actorilor implicați în asistarea socială a clienților, o problemă de interes comunitar pe care o
monitorizează, legitim și calificat, universitatea, prin cursuri de formare inițială și prin cursuri postuniversitare.
Bibliografie selectivă
Abravanel, H.; Allaire, Y.; Firsirotu, M.; Hobbs, B.; Poupart, R.; Simard, J.J., La culture organisationnelle: aspects
theoriques, pratiques et methodologiques, Gaetan Morin, Montreal, 1988.
Aktouf, O., „Le symbolisme et la culture d'entreprise – Des abus conceptuels aux lecons du terrain", in Chanlat, J.Fr. (ed.),
L'individu dans l'organisation: Ies dimensions oubliees,
Presses de l'Universite Laval/Eska, col. „Sciences de l'administration", Quebec/Paris, 1990,
pp. 553-588.
Bahillo, C.G., Sociedad, Individuos y Organizacion, Edigo Editorial, SL, 1998. Barthes, R., Mythologies, Le Seuil, col.
„Points", Paris, 1970. Berneux, P., La sociologie des organisations, Editions du Seuil, Paris, 1985. Bollinger, D.; Hofstede,
G., „Les Differences culturelles dans le management", in Le sens
commun, 1982.
Boudon, R., La logique du social. Introduction ă l'analyse sociologique, Hachette, Paris, 1979. Brumstein, I. (ed.), Le
pouvoir dans les organisations mosques et maurances, Editions
L'Harmattan, Paris, 1996.
Bryant, H. (coord.), Al patrulea val, București, 1996.
Buzărnescu, Ș., Bovarismul instituțional și reforma românească, Timișoara, 1998. Buzărnescu, Ș., Sociologia industrială în
sistemul civilizației tehnologice, Iași, 1992. Chandler, A., Strategy and Structure, MIT Press, Cambridge, Massachusetts,
1962. Cornescu, V. ; Mihăilescu, I., Management, Pro Arcadia Press, București, 1993. Dabu, R. ; Brigitte, I., Sociologia
industrială, Editura Facla, Timișoara, 1995. Drucker, P.F., Management. Eficiența sistemului decizional, Editura Destin,
București, 1994. Drucker, P.F., The Practice of Management (ed. I americană, 1955), Heinemann, Oxford, 1989,
pp. 119-l34.
Eigner, A., Le cynisme pervers, L'Harmatan, Paris, 1995.
Etzioni, A., Les Organisations modernes, Gembloux, Duculot, col. „Sociologie nouvelle/ Theories", 1971.
Fergusson, J., Anterioritatea perfectă, Editura Național, București, 1998.
Francises, J.; Palam Izquierda, Los principios tradicionales han Coducado, Ediciones Granica, SA, Zaragoza, 1998.
Galtung, J., The True Worlds: A Transnațional Perspective, The Free Press, New York, 1980.
Herzberg, F., „One More Time: How Do You Motivate Employees?", Harvard Business Review, ianuarie-februarie 1968, pp.
53-62.
Iribarne (D'), Ph., La Logique de l'honneur. Gestion des entreprises et traditions nationales, Le Seuil, col. „Sociologie",
Paris, 1989.
Kalb, D.A. ; Rubin, I.W. ; Mclntyre, J.N., Psichologia de las organizaciones: problemes contemporanes , Prentice-Hall,
Mexico, 1989.
Lawrence, P.R. ; Lorsch, J.W., Adapter les structures de l'entreprise. Integration ou diffe-renciation, Editions d'Organisation,
Paris, 1989.
Marx, K., Le Capital. Critique de Veconomie politique, Livre premier, Tome II, Le deve-loppement de l'economie capitaliste
(le edition allemande en 1867, le edition francaise en 1872-l875, entierement revisee par l'auteur, Editions Sociales, Paris),
1973.
McGregor, D., The Rumân Side of Enterprise , McGraw-Hill, New York, 1960. Morriel, R.L., The Spațial Organization of
Society, Duybury Press, Belmont, 1970.
Naisbitt, J., Megatendințe: zece noi direcții care ne transformă viața, Editura Politică, București, 1989.
Nato, L., Management and Industrial Structure in Japan, Pergamon, New York, 1981. Nicolescu, O, Managementul
întreprinderii în condițiile economiei de piață, București, 1992.
Pages, M. ; Bonetti, M. ; De Gaulejac, V. ; Descendre, D., L'Emprise de l'organisation, Presses Universitaires de France,
Paris, 1984.
Perow, Ch., „The Bureaucrat ic Paradox: The Efficient Organization Centralizes in Order to Descentralize", Organizational
Dynamics, 1983, pp. 2-l4.
Sansaulieu, R., Sociologie de l'organisation et de l'entreprise, Dalloz/Presses de la Fondation Naționale des Sciences
Politiques, Paris, 1987.
Sirota, A., Conduite perverse în grup, Editura Polirom, Iași, 1998.
Thevenet, M., La Culture d'entreprise, Presses Universitaires de France, col. „Que sais-je?", Paris, 1993.
Thompson, J.D., Organizations in Action, McGraw-Hill, New York, 1967.
Ungureanu, I., Paradigme ale cunoașterii societății, Editura Humanitas, București, 1990.
Urwick, L.F., „The Manager's Spân of Control", Harvard Business Review, mai-iunie, 1956, pp. 39-47.
Verdier, E., „La bureautique : neo- ou post-taylorisme ? ", in de Mont mollin, M.; Pastre", O. (ed.), Le Taylorisme, La
Decouverte/Maspero, col., „Economie critique", Paris, 1984, pp. 243-254.
Ward, M., 50 de tehnici esențiale de management, Editura Codeces, Class, București, 1997. Winnicott, D.W., La nature
humaine, Gallimard, Paris, 1990.
Woodward, J., Industrial Organization: Theory and Practice, Oxford University Press, Londra, 1965.
Cristian Bocancea
Dimensiunea contextuală a asistenței sociale
1. Statutul profesional și științific al asistenței sociale
2. Asistența socială, de la caritate la statutul de politică publică
3. Teoriile sociologice și asistența socială
4. Trebuințele umane și problemele sociale
1. Statutul profesional și științific al asistenței sociale
1.1. Geneza unei profesii
Existența activităților asistențiale și a demersurilor teoretice vizând acest domeniu (de la filosofie și teologie,
până la științele socioumane de factură pozitivistă) este fundamental legată de tensionatul raport practic dintre
individ și societate, ca și de proiecțiile lui la nivel reflexiv. în „arhitectura" socială, individul se regăsește
întotdeauna ca un element condiționat de nenumărate instituții și structuri normative, începând cu familia și
cutumele ei comportamentale, pentru a termina cu statul și irezistibila sa ordine politico-juridică; în plan teoretic,
dialectica individ – societate prezintă cel puțin trei scenarii ideal-tipice ale relației dintre cele două elemente : fie
societatea îl „determină" pe individ, fie individul este prim și constitutiv față de societate, fie relația dintre
termenii ecuației se prezintă sub forma unei reciprocități cvasiperfecte a condiționărilor și/sau determinărilor.
Vom întâlni concepții potrivit cărora omul este, înainte de toate, un proiect și o libertate ; altele îl tratează,
dimpotrivă, ca pe expresia unui sistem de acțiune sau ca pe un simplu suport al unei structuri. Realitatea și
imaginea raportului dintre individ și societate depind de epoca și de civilizația în care ele se construiesc ; însă
mereu vom avea de-a face cu o țesătură socială care, deși acordă uneori marje semnificative de libertate actorului
individual, nu îl lasă în afara contextului, a ansamblului.
Toate acțiunile umane sunt regizate social, derulându-se după modele socialmente sintetizate și sancționate.
Ajutorarea indivizilor și grupurilor aflate în dificultate se supune și ea aceleiași normativități comunitare,
aceleiași condiționări contextuale în privința stabilirii beneficiarului, a conținutului și a manierelor de intervenție.
Acesta este motivul pentru care, într-o organizare academică a teoriei asistențiale, analiza contextuală este o
componentă de primă importanță.
O astfel de analiză ne arată că, indiferent de epoca istorică și de arealul cultural, toate comunitățile umane s-au
confruntat mereu cu multiple situații problematice, pentru care indivizii luați în parte nu puteau fi făcuți
răspunzători (cu excepția celor care, din poziția de autoritate publică, influențau negativ ansamblul societății);
dincolo de optimismul și progresismul de factură raționalist-liberală, se poate constata că, de regulă, „omul este
sub vremuri", în sensul că multe dintre problemele cu care este obligat să se confrunte sunt generate de
insuficiența resurselor și inechitabila lor repartiție, de catastrofele naturale, de conflictele intra- și
intercomunitare, de excesele puterii politice sau, dimpotrivă, de incapacitatea ei de a gestiona binele public etc.
Fără îndoială, progresele științei – materializate în elementele civilizației tehnologice – au condus treptat la
ameliorarea generală a condițiilor de trai ale oamenilor și au perme-abilizat barierele sociale1. Acest fapt
incontestabil se oglindește în creșterea duratei
1. După cum remarca Jose Ortega y Gasset – cu unele accente critice la adresa modernității civilizatoare -,
începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, omul mediu nu mai
medii a vieții, în sporirea gradului de confort, în accesul nediscriminatoriu (cel puțin în principiu) la informație și
la celelalte binefaceri ale industrialismului și post-industrialismului, elemente corelate cu apariția și dezvoltarea
unor servicii publice în domeniile sănătății, educației, transportului și comunicațiilor. în ultima sută de ani mai
ales (când s-au înregistrat ritmuri exponențiale ale dezvoltării tuturor palierele vieții sociale), dincolo de tragicele
experiențe ale utilizării tehnologiilor de vârf ca mijloace ale distrugerii și terorii, putem remarca o creștere fără
precedent a preocupării comunităților față de problemele sociale. Mai mult decât atât, dacă în perioadele istorice
anterioare eforturile asistențiale ale diferitelor organizații și instituții (fie ale statului, fie ale societății civile) erau
sporadice și necorelate, secolul XX a adus cu sine un nou spirit al gestionării socialului, concretizat în
constituirea sistemelor naționale de protecție socială.
Instituționalizarea asistenței sociale și dobândirea de către aceasta a statutului de funcție etatică nu au însemnat,
desigur, rezolvarea completă și definitivă a tuturor problemelor umanității. Dat fiind faptul că în orice societate
structura trebuințelor și nivelul aspirațiilor depind de posibilitățile de satisfacere, „optimul social" va fi o linie de
orizont spre care înaintăm mereu, dar care rămâne, totuși, îndepărtată. Examinând istoria universală, putem
observa că rezolvarea unor probleme sociale (cum ar fi, spre exemplu, epidemiile, foametea, analfabetismul,
discriminările de tot felul etc.) nu a putut împiedica apariția altora, mai dificile și mai cuprinzătoare. Evoluția
societății omenești a înregistrat practic o „rafinare" a dificultăților, o dată cu perfecționarea mecanismelor de
intervenție și reglaj social. în mod analog, în dimensiune sincronică și la nivelul indivizilor, dinamica nevoilor și
a aspirațiilor urmează destul de fidel evoluția capacităților proprii și a „compensațiilor" oferite de societate ;
astfel, satisfacerea unei trebuințe nu este decât punctul de plecare în proiectarea alteia. Iar proiectarea
trebuințelor este în mod cert o problemă de context relațional, de adaptare și de răspuns nu atât la exigențele
organice ale funcționării individului, cât la cerințele și așteptările celorlalți, care ne fac să ne dorim sau să ne
interzicem anumite lucruri, să acceptăm sau să respingem moduri de viață justificate ideologic sau promovate
prin tehnici de marketing etc.
întâlnește în calea sa nici un fel de barieră socială. Grație democrației liberale, experimentului științific și industrialismului,
se creează un nou context de viață publică și privată, mult mai bogată și mai plăcută. Spre deosebire de oamenii veacurilor
premoderne, „omul zămislit de secolul al XlX-lea este, prin efectul pe care îl are asupra vieții publice, un om diferit de toți
ceilalți oameni (…). Pentru vulgum pecus, «vulgul» din toate epocile, «viață» însemna, înainte de orice, limită, obligație,
dependență; într-un cuvânt, presiune. Sau, dacă vreți, opresiune, dar cu condiția de a nu înțelege prin acest cuvânt numai
opresiunea juridică și socială, dând-o uitării pe cea cosmică. Pentru că aceasta din urmă nu a lipsit niciodată până acum o sută
de ani, dată la care începe expansiunea tehnicii științifice – fizică și administrativă -, practic nelimitată. Odinioară, chiar și
pentru cel bogat și puternic, lumea era un tărâm al sărăciei, al dificultăților și al primejdiei. Lumea care îl înconjoară pe omul
nou încă de la nașterea sa nu-l obligă să se limiteze la nici un sens, nu-i opune nici un veto, nici o opreliște, ci dimpotrivă, îi
ațâță poftele, care, în principiu, pot crește nedefinit. Se întâmplă deci – ceea ce este extrem de important – că lumea din veacul
al XlX-lea și de la începutul secolului XX, nu numai că dispune de perfecțiunile și amploarea pe care le posedă de fapt, dar le
și sugerează locuitorilor săi o certitudine fundamentală, că mâine va fi și mai bogată, mai desăvârșită și mai amplă, ca și cum
ar beneficia de o creștere spontană și inepuizabilă" alta maselor, Editura Humanitas, București, 1994, p. 83).
Implicarea directă a comunității (din inițiativa instanțelor ei politice sau din aceea a organizațiilor societății
civile) în sprijinirea actorilor sociali aflați în criză sau în situații de risc a cunoscut fluctuații mari de la o epocă la
alta și de la un sistem social-politic la altul. Respectivele fluctuații au avut cauze economice și motivații politice,
secundate de moduri specifice de definire a situațiilor problematice și de înțelegere a rostului asistenței sociale.
Astfel, dacă în perioadele de echilibru economic, de stabilitate și destindere politică, gravitatea disfuncțiilor din
diferitele compartimente ale societății globale s-a diminuat, solicitând mai puțin securitatea și asistența socială,
în vremurile de criză ea a înregistrat creșteri alarmante, implicând eforturi și costuri enorme pentru a evita
colapsul societății. Programele asistențiale ample s-au derulat cu precădere în condițiile generalizării și
cronicizării unor probleme sociale, în timp ce stabilitatea economico-socială a condus la o descreștere a presiunii
asupra sistemului asistențial, permițând dezvoltarea strategiilor centrate pe categorii mai restrânse de clienți și pe
individualizarea ajutorului. Dacă în regimurile de coloratură liberală a dominat o atitudine individualistă, puțin
favorabilă redistribuirii autoritare a resurselor în profitul categoriilor aflate în dificultate, în social-democrațiile
occidentale s-a pus mare preț pe echitatea economiei sociale de piață. în fine, din perspectiva evoluției definirii
binomului asistent – asistat, putem spune că istoria asistenței sociale ca domeniu de activitate a debutat cu
instituirea unor forme de protecție a indivizilor cu nevoi speciale și a celor aflați într-o imposibilitate permanentă
de satisfacere a nevoilor prin forțe proprii; lor li s-au adăugat apoi cei marcați de o incapacitate temporară și care
aveau nevoie de un sprijin limitat în timp; ulterior, asistența socială a ajuns la dezvoltarea unor strategii de
intervenție destinate grupurilor și comunităților, în calitatea lor de clienți multipersonali, cu accent pe prevenire
și pe limitarea efectelor vulnerabilității, marginalității și excluderii sociale.
Sarcina protecției categoriilor de persoane amintite mai sus a revenit multă vreme comunităților religioase și
unor grupuri sau persoane caritabile. Societățile moderne, o dată cu complicarea raporturilor interumane și a
diviziunii muncii, au ajuns la crearea și dezvoltarea unor rețele asistențiale cu caracter permanent, apte să asigure
atât o protecție socială generală, cât și una specifică, individualizată. Astfel a apărut asistența socială ca profesie
centrată pe trebuințele și problemele umane. Funcționarea instituțiilor asistențiale a necesitat însă existența unui
personal special pregătit, capabil să identifice situațiile problematice, să conceapă planuri de intervenție și să
determine procese pozitive de schimbare (psihosocială) la nivelul comportamentului clienților individuali și al
celor multipersonali.
în anul 1893, în cadrul unui congres internațional al asociațiilor de binefacere, s-a pus pentru prima dată
problema pregătirii de personal specializat pentru profesia de asistent social. Statele Unite ale Americii au luat
cele dintâi inițiativa profesionalizării în acest nou domeniu, creând în 1897, la New York, prima școală de
asistență socială, în Europa, problema asistenței sociale era strâns legată de aceea a raporturilor conflictu-ale
dintre clasele bogate și cele sărace ale societății. Prima încercare de apropiere între acestea se realizează în
Anglia, prin experiența așa-numitului settlement2. în cadrul acestei forme de asistență, persoanele din înalta
societate împărtășeau cu săracii aceleași
2. Numele acestei forme de asistență a săracilor de către voluntari din clasele bogate se traduce prin „aplanarea
unui conflict, a unei neînțelegeri".
condiții de viață, îi sprijineau în creșterea și supravegherea copiilor, facilitau tinerilor învățarea unei meserii,
asigurau consiliere tinerelor mame, procurau asistență medicală și juridică gratuită etc. Forma în care erau
realizate aceste acțiuni îndepărta diferențele dintre clasele sociale, corespunzând și mesajului pontifical din 1904
către creștinele din Franța: „Nu mai este suficient ca ele (femeile creștine ce se ocupau cu acțiunile de caritate
după model englez – n.n.) să se închidă în opere de binefacere propriu-zise, în care se simte totdeauna diferența
de ranguri, înălțimea celui care dă și inferioritatea celui care primește" (Freynet, 1995, p. 59). Papa Pius al X-lea
le recomanda să se dedice acțiunilor sociale urmând spiritul evanghelic, într-o adevăratăjrățietate creștină.
Promotoarele „Caselor sociale" nu intenționau să subordoneze însă activitatea lor asistențială vreunei
propagande religioase sau ideologice, considerând că reconstrucția socială este o problemă de justiție, de
dreptate, și nu de binefacere creștină. Această opțiune „independentistă" va crea o serie de probleme în
raporturile dintre organismele private cu scop asistențial, pe de o parte, și burghezie și Biserică, pe de altă parte.
Insistând prea mult asupra ideii de conflict între clase și de conflict între generații (pentru că tinerele fiice de
burghezi care acționau în plan asistențial aveau idei diferite de cele ale părinților lor), „Casele sociale" au fost
intens criticate și boicotate. Totuși, ele vor constitui un model pentru centrele de asistență socială care se vor crea
între cele două războaie mondiale.
O dată cu eșecul parțial al curentului solidarist din asistența socială a începutului de secol XX, se va dezvolta un
nou tip de strategie asistențială, centrată pe modelul medical (casework). întrucât viața clasei proletare era
marcată în acea perioadă de o igienă precară și de răspândirea unor boli (ca tuberculoza), de malnutriție și de
alcoolism, unele organizații ale societății civile au declanșat acțiuni sanitare de anvergură, menite să atenueze
efectele mizeriei și ale lipsei de asistență medicală. Astfel, au fost create „dispensare anti-tuberculoză", a căror
activitate era completată cu diverse prestații sociale și medicale la domiciliul bolnavilor. în 1914, la Paris era
creată „Asociația infirmierelor-vizitatoare", care vor fi pregătite, începând cu 1922, în școli de infirmiere cu două
specialități distincte (infirmiere de spital și infirmiere-vizita-toare); pentru obținerea unei diplome de infirmieră,
trebuiau parcurși doi ani de pregătire: unul comun ambelor specializări și unul axat pe tipul de intervenție spita-
lieră, respectiv sociomedicală.
Primul război mondial a adus cu sine, pe lângă problemele sociale specifice oricărui conflict armat, și necesitatea
ca femeile să susțină producția industrială de război, lucrând în fabrici în locul bărbaților aflați pe front.
Structurile industriale nu erau însă pregătite pentru a primi forța de muncă feminină: în fabrici, condițiile igienice
erau precare, nu existau cantine și nici creșe pentru copiii muncitoarelor. în Marea Britanie și apoi în Franța,
aceste probleme ale femeilor au fost parțial soluționate prin activitatea „supraintendentelor" (Lady Welfare
Supervisor, respectiv Surintendante). Prezente în fabrici și în diverse instituții private, acestea se ocupau de
starea de sănătate a muncitoarelor, de locuințele acestora, de hrana din cantinele muncitorești etc. Supra-
intendenta era sugestiv definită de către secretarul Asociației din Franța astfel: „Nici călugăriță, nici muncitoare,
nici femeie de lume, sau poate toate acestea la un loc, ea este între clasa muncitoare și a noastră cel mai bun
agent de legătură…" (Guerrand, Rupp, 1978, p. 52).
în aceeași perioadă cu infirmierele-vizitatoare și cu supraintendentele, apar asistentele sociale propriu-zise.
Reprezentantele acestei noi profesii activau în America la începutul veacului XX; în deceniul al doilea, ele pot fi
întâlnite și în spitalele Europei Occidentale. Legate profesional la început de instituțiile medicale, asistentele
sociale aveau ca sarcină completarea diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenta
socială trebuia „să descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora și care întrețin și agravează
maladia" ; de asemenea, acțiunea asistentei sociale trebuia „să prelungească în afara spitalului influența
medicală" (Freynet, 1995, p. 62). în conformitate cu aceste atribuții profesionale, asistentele sociale erau
recrutate numai din școlile de infirmiere. Iar serviciul asistențial era conceput ca un instrument practic de
eficientizare economică și socială a muncii spitalicești. Treptat, acțiunea asistentelor sociale se va extinde și în
sfera educației sanitare în școli și în familii. Pe acest fond de activitate social-medicală, de „terapie socială",
primul Congres Internațional al Serviciilor Sociale (Paris, 1928) va defini asistența socială după cum urmează:
„Serviciul social este ansamblul eforturilor menite a alina suferințele provenite din mizerie; a replasa indivizii și
familiile în condiții normale de existență; a preveni flagelurile sociale; a ameliora condițiile sociale și a ridica
nivelul de trai" (Guerrand, Rupp, 1978, p. 63).
înrudirea profesiei de asistent social cu aceea de medic a prezentat unele avantaje, cum ar fi: scoaterea
discursului asistențial de sub influența ideologiei carității și a păcii sociale, dobândirea unui limbaj mai tehnic și
a unor criterii de evaluare a eficienței asistenței. Totuși, asistența socială nu își putea construi identitatea în raport
cu asistența medicală, fără să-și definească o metodologie proprie. Așa încât, începând cu lucrarea Social
Diagnosis (New York, 1917), scrisă de Mary Richmond, asistența socială și-a asumat ca metodă distinctivă
ajutorul psihologic individualizat (așa-numitul casework). Importată din Statele Unite în Europa după cel de-al
doilea război mondial, metoda casework se va dezvolta permanent, putându-se identifica în prezent două forme
de terapie socială: tratamentul direct sau psihoterapia și tratamentul indirect sau socioterapia. Metodologia de tip
casework tinde să fie înlocuită parțial, în ultima vreme, de către „modelul intervenției". Pornind de la dinamica
socială și psihosocială în care se află clientul (fie el un individ, un grup sau o comunitate), asistentul social
definește o serie de obiective și de mijloace adecvate procesului de schimbare socială pe care îl crede necesar.
Pentru a declanșa schimbarea, asistentul concepe un proiect de intervenție.
Spre deosebire de modelul medical al acțiunii asistențiale (model care a inspirat metodologia casework), modelul
intervenției nu se mai concentrează doar asupra a ceea ce nu funcționează normal, asupra „maladiei sociale" ;
conceptul de schimbare, care orientează modelul intervenției, ne atrage atenția asupra a ceea ce este normal și
obișnuit în viața cotidiană a fiecărui actor social. Printre aceste lucruri normale se află schimbarea însăși.
Numeroși factori externi și interni ne determină la comportamente ce vizează o anume schimbare. Astfel,
acționăm în sensul schimbării atunci când dorim ceva (un lucru sau o situație mai bună sau pur și simplu diferită
de cea pe care o avem), atunci când ne temem că vom pierde ceva important (un lucru cu valoare afectivă, o
relație umană, o situație socială etc.) sau când ne aflăm în situații neobișnuite, ce antrenează riscuri
semnificative. „Reperarea motivației clientului pentru schimbare
devine atunci o cheie esențială pentru asistentul social în intervenția sa; nivelul de neliniște resimțită în situația
actuală și gradul de speranță de a atinge o schimbare satisfăcătoare sunt date esențiale și dinamice în proiectul de
intervenție. în contrapartidă, reperarea frânelor și a rezistențelor la schimbare (…) devine la fel de importantă,
căci orice situație de schimbare antrenează inevitabil tensiuni, sentimente ambivalențe sau ostile, conflicte etc."
(De Robertis, 1995, p. 85).
Noua orientare reprezentată de modelul intervenției reușește să înlăture inconvenientele metodologiei casework.
Aceasta din urmă îl antrenase pe asistentul social într-un proces de autoanaliză (cu privire la implicarea sa
personală în relația de ajutorare, în legătură cu sentimentele și prejudecățile sale), însă nu punea problema
raporturilor dintre relația de ajutorare și mediul social sau problema raporturilor de clasă dintre asistent și asistat.
Modelul intervenției ia în calcul și acești parametri, depășind limitele psihoterapie!. După opinia noastră, această
nouă concepție teoretico-meto-dologică le conferă adevărata identitate asistenței și asistentului social,
deosebindu-i de medicină și, respectiv, de medic, precum și de psihiatrie și de psihiatru. Asistentul social este un
agent al schimbării care acționează în contexte sociale complexe ; el nu se limitează la un tip sau altul de
ajutorare, ci concepe strategii combinate și, la limită, integrale.
Dată fiind complexitatea câmpului social și a problemelor pe care încearcă să le rezolve, profesia-cadru de
asistent social (cuprinzând persoane cărora, după o pregătire de calificare, li se încredințează sarcini de natură
socială, educativă, psihologică sau medico-socială pe lângă o populație aflată în dificultate) (Thevenet,
Desigaux, 1995, p. 28) a cunoscut o specializare și o multiplicare pe ramuri de intervenție. Astfel, la sfârșitul
secolului XX puteam identifica în medie zece profesii asistențiale :
1. puericultorii, care se ocupă de copiii din mediul spitalicesc și din alte instituții de protecție infantilă;
2. consilierii în economie socială și familială;
3. delegații la tutelă, însărcinați cu aplicarea hotărârilor judecătorești privind prestațiile familiale în situațiile în
care minorii sunt supuși unui tratament necorespunzător (igienă defectuoasă, hrană insuficientă, abuz de orice
tip);
4. asistentele familiale, care asigură efectuarea unor activități menajere în familiile cu probleme deosebite ;
activitatea lor include și supravegherea copiilor ;
5. animatorii socioculturali, care desfășoară activități culturale, sportive și educaționale, în care sunt atrași mai
ales tineri din mediile defavorizate;
6. educatorii specializați pe diferite tipuri de acțiuni pedagogice și psihologice recuperatorii ;
7. educatoarele (în unele țări, profesia de educatoare pentru copiii de până la șase ani este inclusă în asistența
socială; în România, educatoarele fac parte din personalul didactic);
8. menajere și îngrijitoare pentru persoanele în vârstă și pentru alte categorii de indivizi aflați în situația de
dependență; în cazul acestor profesii nu existat) pregătire școlară specială, ca pentru cele citate anterior;
9. asistenții sociali din diverse instituții (școli, spitale, case de copii, penitenciare etc.);
10. asistenții de agenție sau de serviciu social.
în pofida specializării crescânde a domeniilor asistențiale, putem constata că asistentul social are încă un statut
ambiguu, activitatea sa fiind adesea confundată cu cea proprie altor profesii. Există și situații în care însăși
utilitatea asistentului social este pusă sub semnul întrebării, date fiind unele suprapuneri de competențe între
asistența socială, asistența medicală, psihiatrie, asistența pastorală, juridică, activitatea educațională etc. în raport
cu celelalte profesii de tip asistențial, asistentul joacă rolul de integrator și coordonator3 al eforturilor de
restaurare a normalității în sistemele sociale.
L.2. Coordonatele științifice ale asistenței sociale
Prin însăși denumirea sa, asistența socială trimite la faptul situării individului într-o comunitate care nu-și lasă
echilibrul funcțional doar pe seama mecanismelor naturale de reglaj, ci înțelege să prevină și să „vindece"
disfuncțiile, printr-o acțiune specializată și consecventă, întemeiată pe cunoașterea științifică a ansamblului
social și a subsistemelor sale componente. Spre deosebire de activitățile asistențiale din perioada premodernă, ca
și de angajamentele individuale voluntare de sprijin acordat celor aflați în situații dificile, practica asistenței
sociale din lumea contemporană este expresia unei societăți mature, conștiente de dificultatea gestionării
complexității. Din acest motiv, ea se caracterizează printr-o tot mai accentuată profesionalizare și scientizare, pe
coordonatele domeniului umanist. După cum arată Andree Menthonnex (1995, pp. 73-74), serviciul social
modern este influențat sau pilotat de achizițiile teoretico-metodologice și aplicative din cadrul unor discipline
academice ca sociologia, antropologia și psihologia socială; el nu mai ține exclusiv de voința și de capacitatea
materială de a face bine semenilor, ci presupune o adevărată „știință a ajutorării". Influența disciplinelor amintite
mai sus asupra acțiunii asistențiale poate fi observată pe trei paliere : cunoașterea societății ca atare; înțelegerea
impactului socialului asupra indivizilor, grupurilor și colectivităților; utilizarea cunoștințelor psihosociologice în
construcția relației asistentului social cu clientul.
Pentru cunoașterea societății ca atare, asistentul trebuie să facă apel la sociologie, aceasta oferindu-i reperele în
analiza structurilor, instituțiilor și grupurilor sociale, a sistemelor de putere și a mecanismelor de integrare, de
schimbare socială și de adaptare; de asemenea, sociologia clarifică relațiile și comportamentele pe care le
dezvoltă diverșii actori ca o consecință a chiar faptului că trăiesc în societate. Sociologia și antropologia ne fac
să înțelegem ansamblul valorilor și normelor ce caracterizează o comunitate oarecare și să determinăm, în
funcție de acestea, normalitatea și devianța, funcționalul și disfuncționalul.
Dacă luăm ca exemplu un minor cu comportamente deviante, putem vedea că el este „clientul" școlii, al poliției,
uneori și al instituțiilor medicale etc. Fiecare profesie implicată în resocializarea minorului respectiv îl tratează,
de regulă, dintr-o perspectivă îngustă (fie aceea a disciplinei și performanței școlare, fie aceea a respectării
legilor, din perspectiva normalității clinice etc). Asistentul social este cel care stabilește corelațiile posibile dintre
diverșii factori ce pot genera comportamentul deviant și pune în aplicare un proiect de intervenție în sensul
„normalizării", proiect ce implică participarea familiei, a școlii, a autorităților publice, a medicilor și a altor
agenți ai schimbării.
Lucrând în special cu persoane din categorii defavorizate, marginale și deviante, cu grupuri de risc și indivizi
aflați în criză, asistentul social trebuie să poată înțelege impactul „țesăturii sociale" asupra dezvoltării atitudinilor
și comportamentelor, asupra construcției identității asistatului în contextul apartenenței sale la o clasă socială, un
grup etnic, religios sau profesional, la o comunitate urbană sau rurală etc. Teoriile și metodele cercetării
sociologice ne ajută să decantăm factorii socializatori care au contribuit la o anumită structurare a identității și
comportamentelor individuale sau de grup. Nu în ultimul rând, cunoașterea științifică din domeniul sociologiei
contribuie la o mai bună înțelegere a problemelor sociale, a presiunilor și conflictelor, a rolurilor și statusurilor în
dinamica specifică a controlului social.
Dat fiind faptul că profesia de asistent social este prin excelență una a comunicării nemijlocite și a construcției
relației de ajutorare (ca raport interindividual), o profesie a individualizării răspunsului față de solicitanții de
sprijin, recurgerea la achizițiile teoretice și metodologice ale psihologiei personalității și la cele ale psihologiei
sociale devine de asemenea indispensabilă.
Se poate constata, așadar, că asistența socială ca domeniu de cunoaștere și de acțiune trebuie să-și extragă
fundamentele teoretice din sociologie și psihologie, fără a avea ea însăși în mod clar propriul corp teoretic și
metodologic. De aici rezultă, pe de o parte, dificultatea demersurilor practice, iar, pe de altă parte, poziția relativ
marginală în raport cu disciplinele socioumane tradiționale. Această condiție de neinvidiat a asistenței sociale
este sugestiv descrisă de către Andree Menthonnex (1995, pp. 74-75) în felul următor: „Gândindu-mă la jocul
forțelor sociale care influențează comportamentul indivizilor și grupurilor, reflectând de asemenea la importanța
elementelor culturale ale structurii familiale, a normelor dictate de comportamentul social și a funcției fiecărui
individ în familie și colectivitate (…), mi-am dat seama că sarcina serviciului social este deosebit de complicată.
Complicată nu numai la nivelul diagnosticului de pus și al intervenției de efectuat, ci și la nivelul interacțiunii
asistent social -client, în virtutea diferențelor care ar putea exista între propriile mele valori și concepții și cele
ale clienților mei. în același timp, această sarcină complicată mi-a apărut ca una comportând o mare solidaritate,
pe de o parte față de colegi, iar pe de altă parte față de clienți. De atunci datează stima pe care o am pentru
această meserie pe care o exercit împreună cu alții, această meserie care are atâtea dificultăți în a se defini, în a-și
găsi și apăra un statut și care devine lesne obiectul criticilor și al proceselor de intenție. Este o profesie socială ca
multe altele, dar care, contrar altora, produce prea puține lucrări științifice, motiv pentru care nu e luată în
considerare, în general, decât ca un complement al altor discipline, cum ar fi sociologia, medicina sau
psihologia". Situația „academică" a asistenței sociale, timid remediată de publicațiile de profil din ultimele două
decenii, ca și de consacrarea universitară a formării profesionale a lucrătorilor sociali, rămâne încă incertă din
perspectivă disciplinară: este oare asistența socială o disciplină în sine (conform „canoanelor" științifice) sau e
doar o colecție de teorii și metode aparținând altor câmpuri disciplinare ?
Răspunsul este aproape imposibil de formulat fără echivoc, întrucât asistentul social este obligat să posede o
formație științifică vastă și complexă, să acționeze sub dubla presiune a instituțiilor publice și a clienților și să
rămână, în același timp, într-un anonimat comparabil cu al soldatului fără de care nu se pot purta războaiele, dar
pe care istoria îl uită cel mai adesea. Spre deosebire de „confortul" intelectual și
prestigiul academic de care se bucură sociologul sau psihologul, asistentul social trăiește disconfortul unui
relativism teoretic și metodologic, împreună cu asumarea cotidiană a riscului intervenției în cadrul unor sisteme
cu înalt potențial entropie, adică instabile și imprevizibile.
Examinând ansamblul cunoștințelor teoretice care conturează contextul intervenției sociale profesionalizate,
observăm că cele mai numeroase provin din domeniul sociologiei generale și al sociologiilor de ramură. Fără a
minimaliza importanța cunoștințelor psihologice, juridice, economice și politice, considerăm că asistentul social
trebuie să dobândească, înainte de toate, reperele înțelegerii societății ca fenomen global, a actorilor, relațiilor și
instituțiilor ce o compun, a dinamicii acestora, deopotrivă în orizontul „normalității" și anomiei. Aceste elemente
de teorie socială dau coerență practicii asistențiale și o situează în contextul mai larg al mecanismelor de reglaj
social.
2. Asistența socială, de la caritate la statutul de politică publică
2.1. Istoria asistenței sociale
Asistența socială este o realitate la fel de veche ca istoria umanității, cel puțin din două motive: în primul rând,
toate colectivitățile au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale,
s-au aflat în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de
civilizație nu a lipsit total grija față de membrii aflați în dificultate. Astfel, sărăcia, dizabilitățile, existența
orfanilor și a copiilor abandonați, a bătrânilor bolnavi și fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea,
pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la diverse structuri și mecanisme interne
de reglaj, unele spontane, iar altele instituționalizate. Cu toate acestea, apariția unei profesii centrate pe „tratarea
maladiilor sociale" în mod științific și sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt
martorele creării sistemelor naționale de asistență socială și, implicit, ale construirii identității profesiei de
asistent social.
După apariția creștinismului, vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, a grupurilor și comunităților
aflate în situații problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social
decât cu funcții represive (vizând menținere a statu-quo-ulm social-politic). Din zorii creștinismului și până prin
secolul al XlX-lea, asistența socială practicată de instituțiile și ordinele religioase a fost principalul punct de
sprijin pentru săraci și pentru celelalte categorii defavorizate. în unele perioade ale Evului Mediu și apoi în epoca
avântului capitalist, au existat inițiative asistențiale (destinate în special săracilor) avându-i ca promotori fie pe
indivizii bogați atașați valorii creștine a carității, fie comunitățile rurale și urbane, utopiștii și industriașii
convinși de eficiența economică pe termen lung a îmbunătățirii condițiilor de viață ale salariaților lor. Trebuie
precizat, de asemenea, că însăși puterea politică din anumite țări (în special din cele protestante) a manifestat un
oarecare interes pentru problemele sociale, însă dintr-un alt unghi și din alte motive decât cele ale Bisericii.
începuturile creștinismului au fost marcate de prigoana practicată deopotrivă de autoritățile imperiale și de
religiile concurente, astfel încât primii creștini au trebuit să se preocupe mai mult de supraviețuirea comunităților
lor decât de implicarea în misiuni sociale. Abia după oficializarea creștinismului ca religie de stat a fost posibilă,
sub ocrotirea împăraților romani, de la Constantin cel Mare (306-337) și până la Iustinian (527-565), înființarea
câtorva instituții asistențiale ca : brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonați, în vârstă de până la 7 ani),
orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete provenite din familiile sărace
sau din orfelinate), ghirocomiile (aziluri pentru văduvele bătrâne și fără sprijin) și Societatea religioasă a
Parabolanilor (grupuri de voluntari creștini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectați de diferite
maladii) (Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 1-4). Funcționând autonom sau în interiorul așezămintelor religioase,
respectivele instituții se bucurau de suportul material și de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi,
educatori religioși și duhovnici.
Indiferent de beneficiarul lor, acțiunile asistențiale ale Bisericii s-au întemeiat în primul rând pe o concepție
„pozitivă" despre sărăcie. Ținând de o ordine socială pe care Dumnezeu a creat-o, existența bogăției și a sărăciei
reprezenta un fapt normal în lumea feudală și chiar un fapt pozitiv în multe privințe : pe de o parte, a te naște și a
trăi în sărăcie reprezenta o șansă pentru dobândirea vieții veșnice după moarte (căci se apreciază în scrierile
biblice că săracii vor dobândi împărăția cerurilor mai lesne decât bogații); pe de altă parte, sărăcia dădea șansa
celor bogați de a practica milostenia, caritatea, fără de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Așadar, „nu
numai că sărăcia nu era considerată o problemă, ci, dimpotrivă, ea era idealizată, considerată în termeni pozitivi"
(George, 1973, p. 3). în planul relațiilor sociale și politice, această concepție conducea la justificarea ordinii
sociale existente și la absolvirea statului de orice responsabilitate față de supușii săi săraci. Singurele raporturi
„contractuale" existau între seniori și șerbi, în sensul că cei dintâi trebuiau să se îngrijească de condițiile de viață
ale celor din urmă, cu deosebire în anii în care factorii naturali nu permiteau obținerea unor recolte bune. în acele
condiții, „asistența" seniorială era deopotrivă un prilej de practicare a milei creștine și o măsură de apărare a
propriilor interese economice (pentru că a nu lăsa șerbii să moară de foame echivala cu protejarea forței de
muncă de pe domeniul feudal).
O dată cu destrămarea sistemului feudal din economia Europei Occidentale (începând cu secolul al XV-lea) și cu
apariția raporturilor de muncă specifice capitalismului -raporturi între patron și salariat -, se observă o creștere a
mobilității populației și nașterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural lipsiți de pământ sau de
alte mijloace materiale și care caută în orașe o slujbă pentru a-și asigura subzistența. „Deposedații", cei „fără
stăpân" și „fără meserie" îngroașă rândurile sărăcimii orașelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai puțin
responsabilă față de populația de pe domenii, iar puterea regală (statul) caută să pună în sarcina Bisericii
obligația de a-i asista pe săraci. „Mănăstirile, bisericile, spitalele și alte instituții întreținute de către Biserică
deveniră rețeaua națională de asistență a săracilor. Totuși, responsabilitatea lor era morală, și nu contractuală, ca
aceea care exista între șerbi și nobili" (George, 1973, p. 4). întrucât economia liberală ce se năștea nu oferea
practic nici o șansă de supraviețuire celor care nu aveau un loc de muncă și un salariu, singura lor speranță o
reprezenta caritatea creștină.
Cu toate că la începutul epocii moderne sărăcia nu era considerată încă o problemă socială, ci doar una moral-
religioasă, puterea politică percepea totuși ca pe un fapt deosebit de grav creșterea populației urbane sărace,
aflată în căutare de slujbe și nevoită să cerșească. Această masă umană reprezenta o amenințare fără precedent
pentru ordinea socială, așa încât statul s-a simțit dator să reacționeze. Pentru a-și justifica măsurile represive
contra săracilor, statul avea nevoie de o schimbare de optică în privința interpretării creștine a sărăciei. De la
imaginea pozitivă pe care o avea în Evul Mediu timpuriu, la sfârșitul acestei epoci sărăcia nu mai era văzută ca o
șansă și o virtute, ci, dimpotrivă, ca un rezultat al leneviei, ca o greșeală morală și chiar ca o crimă și o
subversiune ce trebuie reprimate. Renașterea contribuie și ea la ștergerea „pozitivității mistice" a sărăciei, iar
Reforma lui Luther și a lui Calvin îi retrage sărăciei sensul său absolut. în aceste condiții, secolele XIV-XVII vor
cunoaște dezvoltarea unei legislații menite să reducă mobilitatea socială și să pedepsească vagabondajul și
cerșetoria (care erau adesea acompaniate de dezordine și „atentate" la adresa stabilității sociale). Lăsând pe
seama Bisericii sarcina asistenței sociale propriu-zise, statul se dedică unei „asistențe represive", derivate din
datoria lui de a apăra pacea și statu-quo-ul.
în țările catolice și în lumea ortodoxă, în pofida unor încercări de reconsiderare a statutului moral al sărăciei și al
carității, Biserica va continua să practice și să propovăduiască un comportament asistențial față de săraci,
rămânând până în secolul al XlX-lea cel mai important actor cu responsabilități sociale. Doctrina creștină
tradițională a continuat să influențeze spiritul prestațiilor sociale și după secularizare, demonstrând adânca ei
înrădăcinare în conștiința colectivă.
începând cu secolul al XVI-lea, teologii protestanți retrag sărăciei și carității „demnitatea" morală pe care le-o
acordase creștinismul tradițional: condiția sărăciei nu anunță o glorie viitoare, după cum practicarea milosteniei
nu este un gest de „curtoazie" față de Dumnezeu; în fapt, mizeria și bogăția, dărnicia și avariția sunt toate
posibile cu voia Domnului: „Oamenii nu se pot justifica în fața lui Dumnezeu prin eforturile, meritele sau
operele lor de caritate, ci în mod gratuit, datorită lui Hristos și prin credință", afirma Calvin în Confesiunile de la
Augsburg. în aceste condiții, starea socială a individului și actele lui morale nu mai valorează într-un orizont
religios, ci au relevanță în dimensiune civilă. „De acum înainte, sărăcia nu mai este prinsă într-o dialectică a
umilinței și a gloriei, ci într-un anume raport între dezordine și ordine, care o închide în culpabilitate. Ea, care
purta deja de la Luther și Calvin marca unei pedepse atemporale, va deveni, în lumea carității etatizate, concesie
vinovată față de propria-ți persoană și păcat împotriva bunului mers al statului. Ea alunecă de la o experiență
religioasă care o sanctifică la o concepție morală care o condamnă" (Foucault, 1968, p. 70).
Insistând asupra insuficienței și slabei eficiente a acțiunilor particulare de ajutorare a celor năpăstuiți, criticând
formele de asistență care nu fac decât să întrețină starea de mizerie și observând că, adesea, sărăcia se conjugă cu
viciul și imoralitatea, Biserica și statul deopotrivă vor percepe sărăcia ca pe o problemă socială și ca pe o
amenințare la adresa ordinii instituite. în consecință, nu se va mai pune problema ajutorării săracilor, ci aceea a
transformării lor în elemente inofensive pentru ordinea socială. Pentru aceasta, Biserica și statul au ajuns la
crearea unor instituții (ca spitalul public și azilul) specializate în internarea și ținerea sub control a celor mai
săraci și mai vicioși indivizi.
întrucât nu dispăruse total imaginea pozitivă a sărăciei și a carității, instalându-se însă pentru totdeauna percepția
pericolului social pe care-l reprezentau masele sărace incontrolabile, gândirea religioasă a ajuns la un compromis
interpretativ: există o sărăcie în regiunea binelui moral (cea reprezentată de indivizii care primesc de bunăvoie și
cu recunoștință asistența acordată de societate în cadrul azilului) și o sărăcie nesupusă, amenințătoare, diabolică
(a celor care nu acceptă regimul de internare și supunere față de ordinea impusă de stat). Acest compromis a
constituit fundamentul ideologic al primelor încercări de legiferare laică în domeniul asistențial.
De exemplu, pentru a putea răspunde presiunilor tot mai mari din partea mulțimilor crescânde de săraci,
monarhia engleză emitea în secolul al XVI-lea o serie de legi care obligau comunitățile să se îngrijească de
săracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitatea
voluntară într-o obligație socială. Tot în Anglia vom întâlni și alte forme de luptă împotriva sărăciei: așa-
numitele workhouses, sistemele Roundsman și Speenhamland. încă din secolul al XVII-lea existau în unele orașe
ateliere publice (workhouses) în care cei săraci (indiferent de vârstă și sex) puteau presta diferite munci, obținând
un venit care le permitea să supraviețuiască. O lege din 1722 generaliza la scara întregului regat sistemul
atelierelor publice. în cadrul lor, munca era deosebit de grea și prost plătită, rostul atelierelor nefiind acela de a-i
ajuta, ci de a-i pedepsi și de a-i descuraja pe săraci să vină în orașe, în mediul rural, unde atelierele publice erau
puțin numeroase și unde numărul săracilor crescuse spectaculos în urma deposedărilor de pământ și a decăderii
manufacturii textile familiale, se vor utiliza alte metode de asistență. Sistemul Roundsman presupunea
întreținerea șomerilor de către cetățenii parohiei din care aceștia făceau parte. Sarcina aceasta socială revenea, pe
rând, fiecărui cetățean cu posibilități materiale. Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensații de
venit muncitorilor cu salarii mici, compensații ce urmăreau atingerea unui prag calculat în funcție de numărul
copiilor pe care muncitorul îi avea în întreținere. Sumele necesare compensațiilor salariale proveneau din banul
public. întreprinzătorii bogați preferau acest sistem obligativității acordării unor salarii minime garantate,
întrucât sarcina protecției sociale era astfel repartizată pe toți membrii parohiei (ai comunității).
Dacă sistemul asistenței comunale convenea unor întreprinzători, el limita practic orice posibilitate de creștere a
salariilor și determina sporirea cheltuielilor publice. Totodată, contravenea principiilor economiei liberale și
individualismului. Așa încât, la începutul secolului al XlX-lea, clasa înstărită a făcut presiuni pentru
reintroducerea unei forme dure de asistență (workhouses), prin PoorLaw Act din 1834. Legea din 1834 era
expresia unei teorii care postula că „asistența liberă era un dezastru pentru individ, ca și pentru țară, în timp ce
asistența prin acele workhouses dure și disuasive era singura soluție reală la problema sărăciei" (George, 1973, p.
13).
Modul în care era concepută asistența socială a săracilor în epoca modernă era expresia unui sistem de alocare
autoritară a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici un cuvânt de spus. Câtă vreme legislația socială
era elaborată de oameni care nu erau aleși prin vot universal, ei legiferau doar în folosul marilor proprietari. O
dată cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de cetățeni (în a doua jumătate a secolului al XlX-
lea) și cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care își are originea în
sistemul economic, și nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea și în caracterul lor mizerabil. Astfel, în
primele două
decenii ale secolului XX, în numeroase țări europene au apărut legi prin care sistemul economic capitalist era
„umanizat", determinând o serie de prestații în favoarea persoanelor în vârstă, a șomerilor și a celor care, din
motive de sănătate, nu puteau 'munci. Legislația socială a acelor ani menținea sistemul atelierelor publice, însă îl
făcea mai puțin dur și inechitabil. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza banul public, iar pentru
celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizării și redistribuirii, specific asigurărilor sociale.
Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania, începând cu 1883. Legea inițială
a asigurărilor în caz de boală a fost completată cu reglementări privind riscul de accidentare, invaliditatea și
bătrânețea. în Anglia, asigurările sociale de sănătate și șomaj au fost inițial reglementate printr-o lege din 1911.
România introducea și ea în 1912, printre primele țări din lume, o legislație a asigurărilor de boală, bătrânețe,
accidente, invaliditate și înmormântare, legislație precedată, în anul 1902, de Legea de organizare a Casei de
asigurări în caz de boală și deces pentru meșteșugari (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 81).
Sfârșitul primului război mondial aducea cu sine, o dată cu pacea între statele implicate, și un nou concept de
pace socială. Aceasta putea fi obținută doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justiției sociale, pe
ideea că populația defavorizată are anumite drepturi și că asistența socială nu este o problemă de bunăvoință
politică, ci una de necesitate socială. în economia liberală a începutului de secol XX, s-a redefinit rolul statului în
raport cu munca și capitalul: „Confruntării directe dintre capital și muncă, violenței imediate care decurgea din
aceasta, li s-a putut substitui necesitatea de a contabiliza economicul și socialul, dar transferând această
necesitate statului, făcându-l pe acesta responsabil de devenirea societății" (Donzelot, 1984, p. 177). O dată cu
această fundamentală schimbare de optică în analiza problemelor societății industriale, ia naștere asistența
socială ca domeniu distinct de activitate.
Primul război mondial (1914-l918) demonstrase că marile probleme sociale existente în timp de pace, precum și
cele generate de situațiile de conflict militar nu se pot rezolva doar pe baza prestațiilor Bisericii și prin
intermediul asigurărilor sociale, ale căror capacități de compensare erau destul de restrânse. După o scurtă
perioadă de relansare economică și de câștigare a unor drepturi politice de către cetățeni, în America și în toate
țările europene criza economică a anilor 1929-l933 va afecta din nou condițiile de viață ale păturilor sărace ale
societății. Marea criză economică readucea în actualitate problema intervenției statului în mecanismele
economiei liberale; fără a se amesteca în disputele ideologice sau în lupta dintre sindicat și patronat, statul avea
datoria de a regla jocul cererii și ofertei, „influențând consumul prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei
dobânzii și prin sporirea cheltuielilor de stat, mai ales în domenii neproductive" (Zăpârțan, 1994, p. 131), cum ar
fi lucrările publice și asistența socială. Anii '30 vor înregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a laissez-
faire-ului (care limita intervenția statului doar la garantarea libertății de acțiune a întreprinzătorului, la apărarea
legalității și ordinii publice); noul curent din gândirea și practica politică va purta numele de neoliberalism.
Susținut în Europa de către John Maynard Keynes, iar în America de politica „New Deal" a președintelui
Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunăstării generale (Welfare State).
Evoluând în domeniul prestațiilor sociale de la condiția de spectator (în perioada liberalismului clasic) la aceea
de tutore (garant al sistemelor de asigurare și protecție
socială minimală pentru menținerea echilibrului social – de la sfârșitul secolului al XlX-lea și până după al doilea
război mondial), statul se va transforma, începând cu anii '50, în „furnizorul general de resurse și de securitate
materială" (Dogan, Pelassy, 1992, p. 53). Preluând experiența concentrării de resurse și a redistribuirii dobândită
înaintea și în timpul războiului, neputând elimina drepturile pe care clasele mijlocii și sărace le obținuseră până
atunci și dorind să se pună la adăpost de pericolul comunist, statele occidentale vor instituționaliza bunăstarea
generală. „Născut la confluența luptelor și concesiilor, a calculelor și ambițiilor nobile, Welfare State s-a
înrădăcinat în reprezentările oamenilor printr-o prezență recunoscută din leagăn până la mormânt" (Dogan,
Pelassy, 1992, p. 47).
în paralel cu evoluția sistemelor asistențiale occidentale către „statul-providență", în țările blocului comunist se
edifica un stat „providențial" bazat pe economia centralizată și pe proprietatea socialistă. Statul bunăstării din
țările socialiste avea următoarele caracteristici:
– principala sursă de venit pentru toți membrii societății o constituia salariul; veniturile provenite din
activitățile proprii sau pe baza proprietății erau nesemnificative;
– uniformizarea economică a cetățenilor era dată de raportul dintre salariul minim și cel maxim (aproximativ 1
la 6);
– inexistența șomajului (mai exact, existența „șomajului mascat") făcea inutilă instituirea ajutorului de șomaj;
– generalizarea sistemului de pensii și alocații;
– educație și îngrijire medicală gratuită pentru întreaga populație.
„Ca rezultat al acestui mod quasi-universal de protecție socială și de realizare pe diferite căi a unei egalități
sociale, nevoia de asistență socială fondată pe testarea mijloacelor individuale era foarte redusă (…). A existat
mereu o preferință ridicată pentru sporirea părții bunăstării colective obținute prin cheltuieli so ciale, iar nu
individuale" (Zamfir, Zamfir, 1995, pp. 46-47).
Dacă bunăstarea în statul socialist se asociază cu o puternică tendință de uniformizare economică a cetățenilor,
„statul-providență" fondat pe economia de piață nu are ca scop egalizarea veniturilor, ci asigurarea resurselor
pentru categoriile defavorizate și creșterea permanentă a nivelului prestațiilor sociale generale. Sursa principală a
veniturilor indivizilor o reprezintă salariile, dar și profitul și proprietatea. Din veniturile „primare", statul
colectează prin impozitare fondurile necesare activităților sale sociale. Aceste activități se împart în două mari
categorii:
a) gestionarea bunurilor indivizibile și a serviciilor generale : această categorie de activități cuprinde bunurile și
serviciile de care beneficiază întreaga populație (indiferent de situația materială pe care și-o realizează prin
eforturi proprii), în mod indirect (spre exemplu, protecția mediului înconjurător, investițiile de utilitate publică
din transporturi și comunicații, protejarea patrimoniului cultural) sau nemijlocit (serviciile de sănătate,
învățământul gratuit, produsele și serviciile subvenționate de către stat);
b) transferurile sociale, adică redistribuirea unor resurse din venitul național în folosul păturilor sociale
defavorizate ; în categoria transferurilor sunt incluse : – asigurările sociale, care oferă resurse persoanelor ce nu
pot obține venituri
prin activitatea proprie (pensiile de bătrânețe, de boală și de urmaș, ajutorul de șomaj);
– sprijinul economic acordat categoriilor de persoane cu nevoi speciale (familiile cu mulți copii, persoanele cu
mobilitate scăzută sau cele cu deficiențe psihice etc.);
– asistența socială fondată pe testarea mijloacelor financiare individuale, asigurând protecția persoanelor care
nu-și pot satisface trebuințele cu ajutorul resurselor proprii și al serviciilor sociale din celelalte categorii.
Dezvoltarea acestei rețele de servicii generale și centrate pe categorii de persoane sau pe indivizi a determinat
sporirea rară precedent a cheltuielilor cu destinație socială în ansamblul cheltuielilor publice, ajungând în anii '90
la aproximativ 25-30% din produsul intern brut al țărilor din OCDE. în condițiile crizei economice declanșate la
începutul anilor '70, edificiul statului bunăstării generale s-a văzut amenințat de presiunea crescândă asupra unui
buget public din ce în ce mai fragil. Astfel a apărut necesitatea unei schimbări de strategie în ceea ce privește
finanțarea și orientarea acțiunilor sociale ale statului. „Privatizarea statului bunăstării" (Naisbitt, Aburdene, 1993,
pp. 163-l88) s-a concretizat în concesionarea unor servicii publice către firme private, încurajarea sistemului
asigurărilor private, trecerea de la politica creșterii numărului locuințelor sociale la aceea a stimulării proprietății
imobiliare, responsabilizarea comunităților locale în domeniul protecției sociale etc. Concomitent, a luat naștere
un nou curent de gândire socială (în special în Statele Unite ale Americii), care pune accent pe autoajutorare, pe
scoaterea individului de sub tutela uneori sufocantă a instituțiilor statului. în prezent, așa cum arăta John Naisbitt
(Anul 2000 -Megatendințe), macroeconomia și marile programe sociale specifice statului bunăstării din deceniile
6-7 cedează în fața microeconomiei societății informaționale, bazată pe autoajutorare.
Societatea contemporană presupune o reevaluare a strategiilor asistențiale, a rolului asistentului social și a
statutului său în cadrul comunităților. Diversificarea și specializarea serviciilor sociale necesită multiplicarea
resurselor materiale și umane implicate în procesele asistențiale. Din aceste motive statul bunăstării trebuie să
transforme comunitățile și indivizii în parteneri în „afacerea asistențială", eliminând sindromul dependenței și
presiunea asupra bugetului public, întrucât experiența a demonstrat că nu întotdeauna creșterea cheltuielilor
sociale conduce la o creștere a calității serviciilor din domeniu. Se pune problema, așadar, ca în raporturile dintre
stat și societate „să se treacă de la o logică de asistență și de substituire la o logică de responsabilizare, de
paritate și chiar de egalitate" (Freynet, 1995, p. 39).
2.2. Sistemul protecției sociale în lumea contemporană
Pentru a descrie multiplele activități destinate îmbunătățirii situației categoriilor defavorizate și atenuării
inegalităților, teoreticienii și factorii de decizie politică utilizează diferite sintagme ca: protecție socială,
asistență socială, asigurări sociale. Acestea trimit la realități distincte, la sisteme autonome de gestionare a
„bunăstării". De asemenea, putem identifica o diferență de grad între protecție, asigurări și asistență, în sensul că
prima le înglobează în sfera sa pe celelalte.
Protecția socială desemnează ansamblul instituțiilor, structurilor și rețelelor de servicii, al acțiunilor destinate
creării unor condiții normale de viață pentru toți membrii
unei societăți, și mai ales pentru cei cu resurse și capacități reduse de autorealizare. în sfera activităților de
protecție socială sunt incluse atât prestațiile instituțiilor statului, cât și cele ale organizațiilor societății civile și
ale Bisericii. în mod concret, protecția socială cuprinde: asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane
care nu pot dobândi resurse prin munca proprie (bătrânii, șomerii, indivizii afectați de maladii cronice severe,
persoanele cu deficiențe); protejarea populației față de efectele crizelor economice ; protecția în caz de
calamitate naturală sau de conflict armat; asigurarea ordinii publice și protecția față de criminalitate ; apărarea
drepturilor civile ; protejarea față de orice factor de risc. Obiectivele protecției sociale sunt realizate în principal
de două sisteme distincte: al asigurărilor și al asistenței sociale.
Asigurările sociale au apărut încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea, având ca scop susținerea financiară a
persoanelor ce nu realizează venituri dintr-o activitate proprie, din cauza pierderii locului de muncă ori din cauza
pierderii temporare sau definitive a capacității de muncă. Astfel, prin diferite legi au fost reglementate asigurările
de boală și de șomaj, pensiile, asigurările în caz de accidente etc. Sistemul asigurărilor are la bază contribuția
financiară a indivizilor și redistribuirea fondurilor astfel obținute în folosul celor care se află în situații
problematice. Așadar, cotizanții primesc, atunci când au nevoie, ajutoare proporționale cu contribuția lor și cu
dimensiunile trebuinței. „în organizarea asigurărilor sociale se reunește spiritul uman de prevedere cu
solidaritatea inter și intragenerațională și cu garanția statului…" (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 80).
Asigurările sociale diferă de cele private, deși operează în aceeași sferă problematică. Diferența este dată de
faptul că, în cazul asigurării private, cotizantul primește o despăgubire pentru daunele suferite, în timp ce
asigurarea socială oferă compensații beneficiarului pentru pierderile de venit. Dacă în contractele de asigurări
private cotizațiile și despăgubirile se stabilesc în funcție de probabilitatea de risc, în asigurările sociale calculele
de tip actuarial se fac doar pentru sistem în ansamblu, și nu pentru situații individuale. în fine, dacă finanțarea
asigurărilor private se realizează doar din cotizațiile clienților, asigurările sociale sunt finanțate prin contribuția
salariaților, a patronatului și a statului. Logica asigurărilor stă la baza securității sociale4.
în calitatea sa de „sistem subsidiar al protecției sociale" (Camplong, 1992, p. 75), asistența socială funcționează
după un alt principiu decât asigurările: bazându-se doar pe fonduri provenite din bugetul statului sau din donații
ale voluntarilor și ale
Prin securitate socială este desemnat sistemul de instituții și acțiuni prin care se redistribuie veniturile între populația activă
și cea inactivă, între cea sănătoasă și cea bolnavă etc., pentru a proteja persoanele afectate de riscuri la care, în principiu, este
expusă întreaga populație (șomajul, bătrânețea, boala, accidentele, maternitatea, văduvia); resursele alocate respectivelor
persoane (provenind din cotizații individuale, patronale și din bugetul statului) au caracter de drept prevăzut de lege, și nu de
ajutor filantropic (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 536). Prestațiile specifice securității sociale se înscriu în patru categorii
principale: bătrânețea (pensii, ajutoare sociale pentru persoanele în vârstă), sănătatea (concedii de boală, îngrijire medicală
spitalicească, rambursarea prestațiilor medicale și a medicamentelor, dotarea spitalelor, pensii de invaliditate, asistența în caz
de accidente de muncă), familia și maternitatea (prestații familiale, ajutoare pentru maternitate, alocații pentru copii, reduceri
de impozite) și domeniul muncii (ajutorul de șomaj, ajutorul social, formarea și reconversia profesională).
instituțiilor internaționale, asistența nu presupune nici o contribuție financiară anterioară a persoanei asistate.
Ajutorarea persoanelor aflate în situații problematice are la bază principiul solidarității și presupune evaluarea
trebuințelor asistatului.
Ca domeniu distinct de activitate, asistența socială este definită drept „un ansamblu de instituții, programe,
măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor și comunităților cu
probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care (…) nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi
proprii un mod normal, decent de viață" (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). Potrivit definiției agreate de către
NASW (National Association of Social Workers), scopul fundamental al profesiei de asistent social este acela de
restaurare a capacității de funcționare socială normală a indivizilor, grupurilor și comunităților, în acest sens
fiind necesară crearea condițiilor societale necesare funcționării „normale" (adică în acord cu standardele unei
societăți date). Practica asistenței sociale constă în aplicarea și utilizarea unor valori, principii și metode specifice
pentru atingerea următoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor în obținerea de resurse și servicii; consilierea și
sprijinirea psihologică a indivizilor și microgrupurilor; implementarea sau îmbunătățirea unor servicii de sănătate
la nivel comunitar; participarea la elaborarea și promovarea legislației sociale (Barker, 1988, p. 154).
Alți autori definesc asistența socială (sau serviciul social) ca „o instituție care, inserată în ansamblul organizării
sociale, are ca funcție asigurarea, prin canalul organismelor publice sau private, a unui ajutor social membrilor
comunității și satisfacerea în acest mod a multiplelor trebuințe ale omului (…). Serviciul social caută să insereze
individul, familia, grupurile și colectivitățile în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei acțiuni
terapeutice sau preventive, el răspunde nevoilor pe care se bazează inserția socială, servindu-se de «social» ca de
un punct de sprijin. Altfel spus, el pune în joc și dezvoltă energiile personale ale asistaților și ale asistenților
sociali, relațiile interprofesionale și resursele societății" (Blum, 1970, p. 21).
Activitatea asistențială are două dimensiuni principale :
a) dimensiunea economică vizează alocarea unor resurse materiale și financiare persoanelor care, pentru o
perioadă limitată de timp, nu pot duce o viață autosuficientă; respectivele persoane nu au, în acest caz, venituri
suficiente rezultate din activitățile proprii sau din prestațiile sistemului de asigurări sociale (spre exemplu,
săracii, copiii orfani sau abandonați, deficienții, bătrânii fără susținere familială și fără pensii, persoanele afectate
de calamități naturale și care nu sunt protejate prin contracte private de asigurări);
b) dimensiunea propriu-zis socială și psihosocială vizează procesele de integrare și reintegrare socială în sens
larg (în plan familial, profesional, cultural, normativ, în asistența dependenților de droguri și alcool, în
resocializarea delincvenților, rezolvarea problemelor de cuplu, protecția persoanelor victime ale abuzului fizic,
sexual și psihic, rezolvarea conflictelor intra- și intergrupale etc).
Prestațiile din domeniul economic și cel psihosocial presupun angajarea eforturilor umane și materiale ale
instituțiilor de stat, ale organizațiilor nonguvernamentale și ale voluntarilor.
Sistemul instituțiilor asistențiale de stat diferă de la o țară la alta, el dezvoltându-se în funcție de resurse le
bugetare ale statelor, de specificul problemelor sociale pe care
încearcă să le soluționeze, de tradițiile asistențiale și organizaționale, precum și de ideologia dominantă. Acest
sistem evoluează permanent, adaptându-se dinamicii problemelor sociale.
Organizațiile umanitare nonguvernamentale, cu o tradiție îndelungată în țările dezvoltate, se bazează pe
finanțarea din partea unor firme, persoane particulare sau din partea organismelor internaționale. Pe lângă
activitatea desfășurată de personalul salarizat, aceste organizații (cum ar fi, spre exemplu, Asociația
Nevăzătorilor, Asociația Surzilor, Casele de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor, Organizația „Pentru copiii noștri"
etc.) se sprijină pe acțiunea voluntarilor. Voluntarii (proveniți din rândul studenților – în special al celor de la
facultățile de profil sociouman și medical -, al cadrelor medicale, al cadrelor didactice și al altor categorii
profesionale) sunt persoane care desfășoară gratuit diverse activități de tip asistențial, în cadrul căminelor de
copii, al centrelor de primire minori, în domeniul asistenței persoanelor de vârsta a treia în sistem rezidențial, în
domeniul asistenței medicale pentru săraci etc. Activitatea voluntarilor se desfășoară sub îndrumarea și sub
supravegherea5 organizațiilor nonguvernamentale și a unor instituții de stat, care se preocupă de pregătirea lor
teoretică și de formarea deprinderilor specifice acțiunii asistențiale.
Serviciile de asistență socială funcționează, așadar, pe baza unui principiu diferit de acela al asigurărilor sociale
(și cu atât mai diferit de principiul asigurărilor private). în cadrul sistemului de protecție socială, asistența (sau
ajutorul social) oferă o protecție minimală indivizilor aflați într-o situație problematică. Prestațiile asistenței
sociale, finanțate din banul public sau din donații, sunt expresia solidarității naționale (sau comunitare). Ajutorul
acordat pe o perioadă limitată de timp celor cu probleme deosebite nu depinde de vreo contribuție a acestora și
nici nu presupune vreo rambursare a ajutorului. Sistemul asigurărilor (care stă la baza securității sociale) se
întemeiază, dimpotrivă, pe o logică „contributivă" : în cadrul acestuia, cotizațiile finanțează compensările de
venituri, în mod proporțional cu contribuția anterioară a individului.
Pentru a contura și mai bine identitatea asistenței sociale în cadrul sistemului general al protecției, trebuie să
arătăm și faptul că instituțiile și activitățile securității sociale dezvoltă cel mai adesea raporturi „impersonale"
(birocratice) cu beneficiarii lor, în timp ce asistența socială presupune o relație directă între asistent și asistat.
în practica asistenței sociale, cele două logici sau principii, ca și sistemele pe care le întemeiază se amestecă
deseori: „Ajutorul social (asistența socială – n.n.) poate, spre exemplu, să-și asume plata cotizațiilor sociale
(cotizații destinate sistemului de asigurări) ale persoanelor celor mai defavorizate, iar securitatea socială plătește
astăzi numeroase prestații de ajutor social (alocația de locuință socială, alocația pentru adulții handicapați sau
alocația de părinte singur)" (Camplong, 1992, p. 55).
în asistența socială contemporană, există mecanisme și procese de tip administrativ-educa-țional ce funcționează
în cadrul agențiilor, sub tit lul generic de supervizare. Supervizorul are rolul administrativ de a repartiza fiecare
caz de intervenție lucrătorului social celui mai indicat din punctul de vedere al competențelor și motivației. Din
punct de vedere „educațional" sau tehnic, el îl ajută pe asistent să pregătească primul contact cu clientul, să
definească obiectivele intervenției și să contureze proiectul acesteia. De asemenea, supervizorul îl ajută pe
asistent să înțeleagă „filosofia" practicii asistențiale și a agenției în care lucrează. Nu în ultimul rând, el veghează
la respectarea normelor deontologice și realizează evaluarea finală a rezultatelor intervenției (Barker, 1988, pp.
160-l61).
2.3. Repere ale politicii sociale în România postcomunistă
Imediat după căderea regimului comunist, noile autorități politice de la București au înțeles că dreptul lor de a
guverna va fi recunoscut de către populație numai în măsura în care vor angaja o politică „reparatorie" în raport
cu marile nedreptăți comise de dictatură: înfometarea, lipsa libertății opiniei și a liberei circulații, egalizarea
veniturilor și a condițiilor de trai, marginalizarea competenței în profitul conformismului ideologic etc. Românii
aveau nevoie imediat de câteva gesturi politice care să-i facă să creadă în noii guvernanți, în avantajele și în
superioritatea noului sistem (încă vag sau chiar incorect definit) care li se propunea.
Dacă în planul democrației politice România avea un comportament șovăielnic, determinat în mare măsură de
cerințele Occidentului și de cele ale „partidelor istorice" reînființate (PNL și PNȚ-CD), politica economică și
socială reparatorie a fost impulsionată în același timp de populație în ansamblul ei (ca factor major de presiune și
curent de opinie), de organizațiile sindicale nou create, de opoziția politică (declarată de dreapta!) și de puterea
FSN-istă, dornică să păstreze pârghiile decizionale.
O dată trecută (sau cel puțin atenuată) euforia revoluționară, mai ales în urma numeroaselor evenimente și
dezvăluiri care au spulberat în Occident mitul Revoluției române ă lafrancaise, factorii responsabili din țară s-au
străduit să realizeze o evaluare cât mai realistă a stării de fapt, pentru a proiecta noua politică de dezvoltare eco-
nomico-socială.
La cererea Guvernului Roman, un grup de experți, sub coordonarea academicianului Tudorel Postolache, a
elaborat, în 1990, Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România. Documentul de analiză și
prognoză economică încerca să pună de acord exigențele pieței libere, ale climatului concurențial existent în
lume, cu nevoia de a oferi populației un nivel acceptabil de viață, căci numai așa aceasta putea accepta
democrația și economia liberală. în plus, după ani de privațiuni în sfera consumului, oamenii considerau că este o
datorie morală a statului aceea de a susține creșterea nivelului de trai. Potrivit Schiței…, „esența strategiei
propuse consta în aceea ca tranziția la o economie de piață să se facă în termene cât mai scurte (dar evitând
costuri sociale greu suportabile)…, în condițiile unui program de protecție socială eficace a grupurilor
defavorizate, unui nivel acceptabil de asigurare socială a întregii colectivități și promovării unei politici coerente,
care să asigure creșterea treptată, dar efectivă a standardului de viață" (Postolache, coord., 1990, p. 12).
Pornind de la constatarea proprie simțului comun că ideea de sacrificiu economic azi pentru abundența de mâine
nu are deloc priză la cetățeni, Schița… din 1990, plină de formule generale și de deziderate cu iz electoral, lăsa
impresia că problemele tranziției (deși numeroase și destul de grave) se vor rezolva aproape de la sine, iar
populația nu va resimți șocul schimbării de sistem economic : „Schița strategiei propuse – spuneau autorii ei –
conturează o linie generală în care costurile sociale ale tranziției să fie acoperite, în bună măsură, simultan cu
apariția lor, așa fel încât, chiar în cursul tranziției și nu ulterior, să se atingă un nivel comparativ cu media
europeană la indicatorii sociali de bază" (Postolache, coord., 1990, p. 12). în realitate, tranziția s-a dovedit a fi o
mare catastrofă pentru cei mai mulți dintre locuitorii României, care și-au văzut înjumătățite veniturile salariale
reale în decurs de cinci ani, pentru ca ulterior
declinul să continue. Tranziția le-a spulberat multora economiile financiare realizate cu greu de-a lungul anilor și
i-a adus în situația de a nu-și mai putea permite „luxul" unui concediu sau al unor mici investiții. Insecuritatea
economică a afectat nu numai comportamentul de consum, ci și pe cel matrimonial și de dezvoltare a familiei.
Cheltuielile sociale menite să compenseze efectele negative ale schimbărilor macroeconomice au înregistrat o
creștere de aproximativ două procente în 1990 și s-au menținut ulterior la aproximativ 16% din PIB (proporție
oricum modestă față de aceea a țărilor vecine, în care fondurile destinate protecției sociale se ridicau la
aproximativ 20% din PIB). Numai că valoarea lor în termeni reali a scăzut permanent. Din aceste motive,
profesorul Cătălin Zamfir (fost ministru al Muncii și Protecției Sociale din iunie 1990 până în aprilie 1991)
consideră că, „după 1989, protecția socială a cunoscut o creștere extrem de modestă în România. Creșteri au avut
loc mai degrabă în serviciile sociale – învățământ și sănătate. în ceea ce privește însă protecția socială propriu-
zisă, adică transferurile sociale spre grupurile cele mai dezavantajate, ea a scăzut: cheltuielile pentru copii,
familie și pentru asistență socială au scăzut continuu (…); după 1989, statul a tins mai degrabă să se retragă din
funcția de protecție socială, decât să asigure o protecție socială mai accentuată" (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 428).
Acest comportament al statului român este constatat și de alți analiști sociali și politici. De exemplu, în volum ul I
al lucrării România – starea de fapt găsim următoarea remarcă: „Dacă în vechiul regim statul își asumase o bună
parte din funcțiile familiei în ceea ce privește creșterea și îngrijirea copiilor, imediat după revoluție s-a observat
o retragere aproape totală a statului din exercitarea acestor funcții" (Paști, Miroiu, Codiță, 1997, p. 115).
„Retragerea" statului român din funcția sa asistențială a fost determinată de mai mulți factori, pe care C. Zamfir
îi enumera în ordinea următoare:
a) starea de declin a economiei, corelată cu convingerea factorilor politici și a agenților economici că protecția
socială, prin cheltuielile pe care le presupune, împiedică relansarea producției și a circulației mărfurilor pe
coordonatele pieței libere;
b) reducerea cheltuielilor bugetare în efortul de echilibrare macroeconomică și de instaurare a disciplinei
financiare;
c) ineficienta unor sectoare economice „strategice" și/sau greu de reformat (din rațiuni politice), sectoare
teoretic productive și aducătoare de profit, dar în realitate consumatoare de ban public; aceste sectoare
industriale pe nedrept privilegiate s-au „remarcat" și prin refuzul de a plăti sumele datorate statului pentru
bugetul asigurărilor și protecției sociale ;
d) competiția între creșterea salariilor bugetarilor și alocarea de fonduri pentru protecția socială;
e) subvenționarea mascată de către populație a activităților economice ineficiente (beneficiare ale unor credite
ieftine) prin practicarea de către stat (BNR) a unei politici financiare ce a condus la o rată reală negativă a
dobânzilor;
f) identificarea de către forțele de dreapta a protecției sociale cu principiile socialismului, fapt ce a determinat
reacții de apărare ale guvernanților față de acuzațiile de comunism sau „neocomunism" ;
g) confuzia între rolul politicii sociale și rolul pieței libere în reglarea mecanismelor cererii și ofertei, a nivelului
de aspirație și a puterii de satisfacere a trebuințelor;
h) influența Băncii Mondiale și a FMI în politica economică a României, în sensul diminuării cheltuielilor
sociale, în „așteptarea" rezultatelor implementării unui nou sistem asistențial bazat pe testarea resurselor
financiare ale solicitanților de sprijin.
Așa se face că toate strategiile de reformare preconizate în Schița Postolache și în Cartea Albă a Guvernului
privind Sistemul de asistență socială în România au fost aplicate cu decalaje dăunătoare și au avut rezultate
nesatisfăcătoare.
2.4. Asistența socială – politică publică a medierii
Dezvoltată pe fundamentele curentului solidarist, dar și ca o consecință a pragmatismului social, asistența socială
modernă se plasează la intersecția unor tranzacții de maximă importanță pentru mecanismele de reglaj și pentru
echilibrul sistemului social.
Prin „naturala" sa organizare economică inegalitară, societatea conține permanent surse de conflict și de tensiune
între bogați și săraci; diferențele culturale și religioase potențează mereu raporturi sociale care angajează
identitatea și alteritatea; în fine, existența persoanelor cu dizabilități și în general a celor care nu se înscriu în
cadrele „normalității" aduce înprim-plan relația dintre grupurile dominante și excluși. „Asistența socială apare
astfel în centrul tranzacțiilor dintre societate și excluși, precum și dintre aceștia din urmă și societate. Ea este
traversată de tensiunile includerii și excluderii, ale alterității și identității" (Freynet, 1995, p. 168). Practicând
inevitabil diferențierea, excluderea, și căutând mereu integrarea, într-o logică identitară, societatea a creat un
mecanism instituționalizat al medierilor: asistența spcială.
Medierea (termen ce își are originea în cuvintele latinești mediatio = mijlocire, interpunere; medius = cel care
este în mijloc; mediare = a împărți în două; a se interpune) este legată, în teoria și în practica asistenței sociale,
de un alt concept fundamental, acela de tranzacție. Existența diferențelor dintre indivizi, grupuri umane sau
comunități conduce la crearea unui spațiu intersubiectiv, în care se produc acțiuni de schimb. Acestea
structurează practic „țesătura socială", evidențiind în același timp capacitatea marginalilor, a exclușilor de a
dezvolta comportamente solidare, precum și capacitatea lor de a lua distanță față de societatea instituită6 și de a
negocia cu ea. Conceptul de tranzacție permite, așadar, studierea schimburilor care au loc între societatea
instituită și excluși – ca proces de impunere a valorilor societale, de „normalizare" sau de integrare -, iar pe de
altă parte studierea schimburilor ce se produc în interiorul populației marginale și/sau deviante.
Tranzacțiile sunt, de asemenea, modalități de reliefare a condiției de excluși sau de integrați a actorilor sociali, ca
și de evidențiere a „operațiilor" care se produc la
6. Societatea instituită este ansamblul instituțiilor și normelor care structurează viața unei comunități. Prin
normele și organizațiile care o compun, societatea instituită generează excluderea economică, socială și
culturală, definind condițiile de viață și de muncă, delimitând frontierele dintre normalitate și devianță și
controlând trecerea de la statutul de exclus la cel de integrat sau invers. Societatea instituită tinde să reducă
excluderea prin mecanisme de corectare a inegalității.
frontiera dintre normalitate și anormalitate în diferite domenii ale socialului. Astfel, tranzacțiile se pot produce :
– la nivel economic, unde excluderea este fundamental legată de sărăcie ; în acest domeniu, tranzacțiile cu
societatea instituită vizează condițiile de viață ale săracilor și presupun o miză materială, financiară;
– în plan juridic, exclușii nu constituie un grup social propriu-zis: ei sunt identificați prin intermediul
categoriilor definite de legi cum ar fi aceea a șomajului, legea privind ajutorul social, legile vizând persoanele cu
dizabilități etc.;
– la nivel sociologic, tranzacțiile dau seamă de integrarea microgrupală, ca și de mecanismele integrării sociale
de ansamblu, respectiv de apartenența la micro-grup și la comunitate ;
– în plan psihologic, tranzacțiile sunt cele care construiesc identitatea subiecților.
Asistența socială este concepută ca un factor de mediere în cadrul tranzacțiilor economice, juridice, sociologice
și psihologice. Medierile pot fi cognitive (vizând transferul de informație între grupurile marginale și societate),
contextuale sau contractuale (purtând asupra cunoașterii reciproce și asupra înțelegerii mutuale), simbolice
(permițând actorilor sociali descifrarea sensului propriei lor existențe și înscrierea lor în istoria socială și
culturală a comunității și a epocii) și politice (dezvoltând „cetățenia activă", inițiativa socială și integrarea în
viața comunitară).
„Cum poate asistența socială să fie mediatoare ? în calitatea ei de entitate instituțională, ea este deopotrivă
produs al societății organizate și reprezentant al normelor acestei societăți. Asistența este un martor al
raporturilor de putere dintre diferitele grupuri sociale. Ea este însărcinată să asigure normalizarea, să mascheze
inegalitățile pentru a le asigura perenitatea, să controleze zonele de incertitudine potențial periculoase pentru
putere. Asistența socială îndeplinește o funcție de vameș în serviciul puterii centrale. Ea are drept misiune
stabilirea legăturilor între două sisteme străine unul de celălalt" (Freynet, 1995, p. 173), adică între societatea
instituită („normală", dominantă) și grupurile marginale.
Societate instituită
I/E
I/E
Relație socială
Mediere a asistenței sociale
Tensiunea integrare/excludere
Figura 1. Societatea instituită
După cum precizează Marie-France Freynet, „cuplajul" sau legătura dintre sistemele amintite se realizează prin
intermediul următoarelor elemente de frontieră:
– persoana-frontieră (spre exemplu, asistentul social), care are rolul de a pune în legătură sistemul resurselor cu
utilizatorii resurselor;
– organismele de cuplaj sau suporturile organizaționale ale persoanelor-frontieră (instituțiile de asistență
socială);
– sistemele temporare de cuplaj, care permit mobilizarea rapidă a resurselor, în funcție de un obiectiv concret
(este cazul reuniunilor unor factori de decizie, care iau măsuri asistențiale sau împart sarcini diferitelor
organisme asistențiale);
– sistemele permanente de cuplaj – instituții de tranzit pentru sistemul resurselor și pentru utilizatori -, cum ar
fi, spre exemplu, centrele de primire sau permanențele puse la dispoziția publicului.
Aceste elemente se situează între doi poli opuși, cu care nu trebuie să se identifice și între care trebuie să se
mențină echilibrul jocului integrării și excluderii.
Asistența socială mediază, așadar, relațiile dintre societatea instituită, grupurile excluse sau marginale7 și
socialitatea locală8. Rațiunea de a fi a asistenței sociale o reprezintă reglarea raporturilor dintre o lume a
normalității și una a marginalității. Această misiune este însă complicată și ideologizată. După cum unii
sociologi criticau, pe bună dreptate, școala ca instanță socializatoare care perpetuează structura și inegalitățile
sociale, asistența socială poate fi și ea obiectul unei analize critice din unghiul perpetuării ideologiei dominante.
Astfel, asistentul social apare „mai mult ca un garant al alienării decât ca învestit cu un rol istoric important. El
este mai mult garantul ordinii și al imobilismului decât al schimbării și al evoluției sociale. De aceea, în practica
sa, el este mai orientat către sesizarea problemelor în termeni individuali decât spre evaluarea lor în termeni
colectivi (…). Altfel spus, el preferă să formuleze probleme individuale mai curând decât mize colective…"
(Liegeois, 1977, p. 225). Oferindu-i instrumentele analizei problemelor umane dintr-o perspectivă dominant
psihologică, „ideologia medicală" îl scutește pe asistentul social de a-și pune întrebări cu privire la raporturile
sale cu puterea. Or, tocmai aceste întrebări stau la baza justificării existenței înseși a asistenței sociale ca
profesie.
3. Teoriile sociologice și asistența socială
3.1. Imaginea societății globale. Proiecții asistențiale
Cunoașterea și interpretarea realității sociale depind de asumarea de către cercetător a unei ipoteze (sau a unei
axiome) cu privire la natura umană și la geneza formelor vieții comunitare. Propozițiile „referențiale" care au
întemeiat, de-a lungul timpului, filosofia
Noțiunea de grup exclus sau marginal are în vedere atât precaritatea condițiilor de viață ale persoanelor care îl compun, cât și
imaginea descalificantă pe care persoanele respective o generează în ochii „normalilor", ca și în propriii lor ochi (respectiv
statutul și autopercepția). Socialitatea locală reprezintă „rețeaua" în care fiecare individ este inclus, în funcție de poziția sa
socială și de ocaziile de contact.
socială și mai apoi sociologia au vizat în primul rând substanța umanului și „motivul" traiului colectiv. Din
multitudinea caracterelor sau determinațiilor naturii umane, cele la care filosofii, antropologii și sociologii fac
referirile cele mai constante și mai consistente sunt raționalitatea și sociabilitatea. Distingându-se de restul lumii
animale prin capacitatea sa cognitivă, prin uzajul rațiunii și practicarea virtuților morale, omul este produsul și
creatorul corpului social, adică al acelui complex de elemente materiale și simbolice care regizează interacțiunile
dintre indivizi, grupuri și comunități.
Pentru a facilita înțelegerea demersurilor teoretice vizând dimensiunea contextuală a asistenței sociale,
considerăm necesară, în prealabil, reiterarea principalelor presupoziții antropologice vizând socialitatea. Cât
privește raționalitatea, ca determinativ al umanității, ea nu pune probleme speciale de interpretare. îndeobște se
acceptă ideea că raționalitatea este o caracteristică a comportamentului uman, constând în orientarea acestuia
după principiile logicii și după modelele instituite social. Acolo unde nu guvernează rațiunea (fie că e vorba
despre viața privată sau despre prestațiile cu caracter public), găsim cele mai multe asemănări cu
comportamentele animale.
Spre deosebire de axioma raționalității, problema sociabilității (legată de întrebarea: „Cum sunt cu putință
instituirea și conservarea ordinii sociale?") este mult mai controversată. Ea deschide orizonturi explicative de
primă importanță pentru reflecțiile asupra asistenței sociale. Incontestabil, omul trăiește în comunitate cu semenii
săi; nu există elemente care să probeze că el ar fi fost vreodată (în zorii istoriei sale ca specie) un singuratic. Dar
care este „motivul" vieții în comunitate ? Răspunsurile la această întrebare s-au structurat în jurul a două ipoteze
principale: a) cea dintâi în ordine istorică îi are ca principali exponenți pe anticii Platon și Aristotel, care
considerau că, prin natura sa, omul este o ființă socială {zoon politikori); nefiind autosuficient, omul posedă un
„instinct social" de substanță utilitară, dar și morală, care îl conduce la cooperarea (fie ea și conflictuală) cu
ceilalți indivizi ai speciei sale ; b) cealaltă ipoteză (susținută inițial de sofiști, dar consacrată în filosofia modernă
de Thomas Hobbes) pleacă de la premisa că nu există o înclinație naturală pentru viața socială; societatea este
produsul unui acord (contract) intervenit între oamenii care, inițial, au fost egali și liberi (nelegați de nici o
normă socială); imposibilitatea de a-și conserva viața și proprietatea în absența regulilor de comportament și a
unei autorități care să arbitreze conflictele și să garanteze protejarea dreptului fiecăruia i-a determinat pe oameni
să renunțe la libertatea lor absolută din starea naturală și să creeze societatea civilă. Așadar, cele două explicații
ale nașterii civilității se bazează, în primul caz, pe afirmarea sociabilității naturale, iar, în al doilea caz, pe teoria
caracterului artificial al societății și al politicii. Din unghi asistențial, teoria sociabilității naturale trimite la o
ideologie a solidarității și a necesității cooperării membrilor colectivității; în schimb, opusul ei postulează în mod
inevitabil un individualism pe care cu greu reușește să-l tempereze calculul rațional al utilității unui sistem
normativ ce ne poate constrânge, uneori, chiar la ajutorarea aproapelui.
Indiferent dacă vom considera societatea ca fiind produsul naturii (esenței) umane sau dacă o vom vedea ca pe
rezultatul unui calcul rațional al indivizilor, cert este că ea funcționează ca un uriaș sistem în care elementele
(indivizii, grupurile și comunitățile, precum și instituțiile sociale) sunt așezate în structuri și sunt legate prin
funcții specifice.
Sociologia ultimelor decenii apelează constant la modelul sistemist9, care imaginează societatea globală ca pe un
complex de subsisteme interdependente (economicul, politicul, structurile normative și structurile de
socializare).
O asemenea concepție despre societate își are originea în structuro-funcționalismul lui Talcott Parsons (1902-
l980). încercând să depășească empirismul cercetărilor sociologice americane din perioada interbelică, Parsons a
construit o teorie generală a societății, reunind elemente din diverse științe umaniste, cum ar fi economia,
științele politice, psihologia și antropologia. Teoria generală a acțiunii aplicată la sistemul social distinge patru
așa-numite funcții primare : a) funcția de menținere a modelelor de control; b) funcția de integrare internă a
sistemului de acțiune; c) funcția de realizare a scopurilor colective; d) funcția de adaptare a sistemului de acțiune
la condițiile globale ale mediului. Respectivele funcții sunt proprii unor subsisteme ale sistemului de acțiune,
presupunând anumite componente structurale și procese sau mecanisme de evoluție, ca în tabelul de mai jos :
Tabelul 1. Cele patru funcții primare ale sistemului social
Toate elementele cuprinse în tabel interacționează unele cu altele și în raport cu mediul, față de care dobândesc
diverse grade de autonomie. în concepția lui Parsons, societatea este un subsistem special, respectiv
colectivitatea care, grație nivelului său de autonomie și completitudine, oferă membrilor ei posibilitatea de a-și
satisface trebuințele individuale și colective. Pornind de la o astfel de teorie, sociologii contemporani au ajuns să
considere că societatea globală poate fi văzută fie ca un vast fenomen social total (la scară mondială și/sau
națională), fie ca un ansamblu concret și singular de persoane și grupuri umane, în cadrul căruia sunt exercitate
toate categoriile de activități.
începând cu anii '50, se poate constata apariția unei bogate literaturi sociologice de factură sistemistă. Amintim în acest sens:
Talcott Parsons, The Social System, The Free Press of Glencoe, New York, 1951; Walter Buckley, Sociology and Modern
Systems Theory, Prentice Hali, Englewood Cliffs, New Jersey, 1967 ; Henri Janne, Le systeme social. Essai de theorie
generale, Editions de lTnstitut de Sociologie de l'Universite Libre de Bruxelles, 1968 ; M. Crozier, E. Friedberg, L'acteur et
le systeme, Editions du Seuil, Paris, 1977; Jean-William Lapierre, L'analyse des systemes. L'application aux sciences
sociales, Syros/Alternatives, Paris, 1992; Jean-Claude Lugan, La systemique sociale, Presses Universitaires de France, Paris,
1993 etc. O amplă analiză a sistemismului contemporan o realizează Anton Carpinschi și Cristian Bocancea în volumul I al
tratatului de Știința politicului, Editura Universității „AU. Cuza", Iași, 1998, pp. 153-220.
Este necesară însă sublinierea distincției dintre conceptele de sistem social și de societate : atunci când vorbim
despre sistemul social, avem în vedere „un instrument de analiză aplicabil unui evantai foarte întins de
colectivități, de toate felurile și de toate mărimile" (Lugan, 1983, p. 59); noțiunea de societate se referă la o
realitate concretă (cum ar fi, de exemplu, societatea românească contemporană), pe câtă vreme noțiunea de
sistem social trimite la o imagine abstractă, schematică (Lugan, 1983, p p. 56-57).
Modelul sistemist de analiză a societății pune în relație următoarele elemente: a) structurile economice, care au
funcții vizând producția și circulația bunurilor de consum, a serviciilor și a forței de muncă; b) structurile
politice, care definesc obiectivele comunitare, mobilizând apoi resursele necesare și acționând pentru
îndeplinirea lor; c) structurile normative, corespunzând „ansamblului de instituții, de norme, reguli juridice, clase
sociale și grupuri care au drept funcție stabilirea și menținerea solidarităților pe care o societate le poate pretinde
între membrii ei; această comunitate este în același timp un loc de presiune, de control social, un loc de adeziune
la un consens colectiv și un loc de manifestare a solidarității" (Lugan, 1983, p. 59); d) structurile de socializare
(familia, școala, asociațiile culturale, sindicatele, Biserica, partidele politice, mass-media etc.) transmit
membrilor unei comunități o anumită cultură și anumite valori morale, politice, culturale, conferindu-le identitate
și capacitate de adaptare funcțională.
Nu există societate din care să lipsească vreunul dintre subsisteme. Ele dau consistență oricărei colectivități,
indiferent de nivelul de dezvoltare și de ordinea morală, juridică și politică pe care o practică. Subsistemele se
află permanent într-un proces de interacțiune, de schimb; între ele se produc adaptări reciproce. Mijloacele lor de
acțiune sunt următoarele:
– banul (specific subsistemului economic) – mijloc de reglare a circulației bunurilor, mijloc de presiune și
„disciplinare", de obținere a atașamentului față de un sistem social; în absența banului, așa cum îl concep
societățile moderne, comunitățile arhaice au apelat la alte mijloace ale schimbului economic ; nu este exclus ca,
în viitor, tradiționalele monede și bancnote să dispară, însă niciodată nu va dispărea practica schimbului și nici
ideea unui bun de referință;
– puterea (capacitatea de a-i obliga pe membrii unei societăți să acționeze în vederea îndeplinirii obiectivelor
comunitare, generale; factorul dinamic ce acționează împotriva entropiei sociale) este instrumentul
subsistemului politic10; puterea politică instituționalizată (statul) deține monopolul utilizării forței legitime, a
coerciției; ca uniune a „legiuitorilor, scribilor și jandarmilor" (potrivit expresiei sociologului belgian Henri
Janne), statul și puterea politică pe care o incarnează reprezintă matricea instituțională a societății globale ;
– influența – mijloc al subsistemului normativ, de integrare – este capacitatea de a obține adeziunea cetățenilor
prin persuasiune; ea este opusul forței brute și semnul unei societăți mai puțin „barbare", dar nu neapărat și mai
morale;
10. Puterea nu este exclusiv politică; în fapt, puterea politică e doar o specie a puterii sociale (care cuprinde, de asemenea,
puterea economică, culturală, spirituală). Adesea, „speciile" puterii operează combinat, neputând fi identificate cu claritate :
acțiunea politică se combină cu presiunea (sau cu recompensa) economică, cu influența exercitată de prestigiul spiritual etc.
– angajamentele generalizate față de valorile și normele unei societăți date constau în mecanisme ideologice care
justifică ordinea socială, modul de viață și obișnuințele comportamentale, făcând din ele singurele valori
acceptabile. în orice societate pot opera, la un moment dat, două tipuri de angajamente generalizate: pro-
atitudinale și contra-atitudinale. Angajamentul pro-atitudinal constă în implicarea persoanei sau a grupului într-
un comportament nonpro-blematic sau conform atitudinilor sale, pe când angajamentul contra-atitudinal
presupune acceptarea unor comportamente ce contrazic moralitatea sau convingerile individuale, dar care sunt
absolut necesare adaptării la exigențele comunitare.
După cum afirmă Jean-Claude Lugan (1983, p. 60), „accesul la influență, la putere și la bani este supus
angajamentelor generalizate, care dovedesc că actorul sau grupul de actori utilizează aceste mijloace în cadrul
valorilor și normelor sistemului social dat".
în concepția sociologului francez Jean-William Lapierre (1973, pp. 32-33), societatea globală este alcătuită din
mai multe subsisteme: biosocial sau sociogenetic (având ca funcție reproducția socială a populației); ecologic
sau sociogeografic (cuprinzând relațiile oamenilor cu mediul natural, modul de habitat, relațiile de vecinătate,
procesele de migrare și de deplasare a populației etc.); subsistemul economic (producătorul bunurilor materiale și
serviciilor, prin utilizarea resurselor naturale și a forței de muncă); subsistemul cultural (specializat în crearea și
difuzarea valorilor, codurilor, simbolurilor) și subsistemul politic (ansamblul proceselor decizionale care privesc
societatea globală). între toate subsistemele societății globale există raporturi de interdependență. Pornind de la
aceste raporturi (de la natura și sensul lor), putem determina subsistemul „dominant" al unei societăți: el este
acela care are capacitatea de a impune tuturor celorlalte subsisteme constrângeri pe care acestea nu i le pot
impune la rândul lor".
Deschis față de influențele mediului extern (în care includem nu numai lumea naturală, ci și comunitățile cu care
vine în contact), orice sistem social își conservă structurile și funcțiile, adaptându-se permanent datorită
retroacțiunii (feedback). Retro-acțiunea face ca sistemele sociale să fie evolutive. în viziune sistemistă,
funcționarea societății presupune adaptarea structurilor și a funcțiilor subsistemelor componente, astfel încât să
se păstreze un echilibru dinamic între acestea, precum și între subsisteme și ansamblul social. De îndată ce
echilibrul este tulburat din cauza absenței sau a insuficienței ajustărilor structural-funcționale, corpul social va
cunoaște fenomene de criză; în astfel de contexte, va fi necesară intervenția asistentului s ocial, ca agent reglator.
Paradigma sistemică (atât în forma ei clasică, structuro-funcționalistă, cât și în variantele mai noi, cum ar fi
sistemismul entropie și cel comprehensiv) determină o concepție aparte și asupra clientului asistenței sociale.
Acesta este privit ca figuratorul unei multitudini de roluri sociale pe care le joacă fie succesiv, fie concomitent.
Rolurile sociale sunt mcfdele de comportament corespunzătoare diferitelor statusuri (poziții)
11. Fără a absolutiza, putem afirma că în societățile postindustriale domină economicul, în societățile guvernate dictatorial –
politicul; subsistemul cultural pare dominant în societățile arhaice etc.
sociale sau, altfel spus, ansambluri de comportamente pe care indivizii unei colectivități le așteaptă de la o
persoană ce ocupă o anumită poziție socială12. în interiorul câmpului social, individului i se solicită (și i se
impune) concordanța comportamentelor cu statusul pe care îl are sau la care aspiră. între modelele de
comportament care îi sunt impuse, în interiorul rolurilor pe care și le asumă, pot să apară uneori divergențe sau
chiar incompatibilități, fapt ce determină ruperea echilibrului funcțional al actorului social. Prin urmare,
asistentul social trebuie să identifice configurația rolurilor pe care le joacă asistatul în mediul său familial și
profesional, în cadrul grupurilor din care face parte și la nivelul comunității. Rețeaua de drepturi și îndatoriri în
care este prins individul face ca intervenția socială să fie supusă totdeauna unor condiționări multiple. Mai exact,
asistența socială operează în contexte sistemice (întrucât clienții ei sunt „prinși" în țesătura socială), fiind ea
însăși, ca activitate, parte a sistemului social.
Viziunea sistemică asupra societății nu este unica paradigmă din sociologia contemporană. După cum observa
Raymond Boudon (1997, p. 7), „în numele unei idei curent acceptate de filosofia contemporană a științelor, orice
comunitate științifică, funcționând în regim de «știință normală», se supune unei «paradigme» unice, cercetătorii
fiecărei discipline bazându-se astfel pe un ansamblu de principii acceptate de toți. îndoielile și divergențele ar
apărea deci doar în perioadele de revoluție științifică, odată cu tendința de înmulțire a paradigmelor, când în
sfârșit unul din concurenți câștigă, deschizând o nouă perioadă de «știință normală». Ne întrebăm dacă nu e
preferabil, arunci când este vorba despre sociologie, să inversăm termenii acestei descrieri. într-adevăr, în cadrul
acestei discipline se observă, dimpotrivă, permanente divergențe cu privire la principiile ce o definesc, domnia
paradigmei unice instalându-se doar în rarele momente în care o școală reușește să-și impună provizoriu punctul
de vedere". Boudon menționează, ca modele concurente, sociologia descriptivă, sociologia critică și sociologia
acțiunii.
Asistența socială nu se limitează nici ea la sistemism; putem chiar să afirmăm că uneori nu pune pe un plan
secund doar sistemismul, ci sociologia în ansamblu, preferând să se bazeze mai mult pe teoriile și metodele din
psihologie. Deschiderile multiple ale asistenței sociale către orizonturi teoretice și metodologice diferite nu fac
decât să-i dezvolte capacitatea de înțelegere a mecanismelor lumii omului și de gestionare a complexității
sociale.
3.2. Sociologia acțiunii. Repere teoretice pentru asistența socială
Dacă pentru a construi o imagine globală a societății am preferat utilizarea paradigmei sistemice (care insistă
asupra intercondiționărilor dintre elementele – structurile și ♦funcțiile – ansamblului comunitar), pentru a ne
apropia de realitatea vie a clientului asistenței sociale vom face apel la sociologia acțiunii, ale cărei principii sunt
următoarele: „Orice fenomen social, indiferent de"natura lui, este întotdeauna rezultatul unor acțiuni,
12. Statusul sau poziția socială se constituie din ansamblul relațiilor orizontale (egalitare) și verticale (ierarhice) pe care un
individ le are cu alți membri ai comunității căreia îi aparține. Prin status înțelegem, de asemenea, ansamblul drepturilor și
îndatoririlor pe care un individ le are în virtutea locului pe care îl ocupă în societate. Din această perspectivă, rolul social
poate fi conceput ca un aspect prescriptiv al conduitei asociate unui status.
credințe și, în general, al unor comportamente individuale (…); sociologul care vrea să explice un fenomen social
trebuie să regăsească sensul comportamentelor individuale aflate la originea lui" (Boudon, 1997, p. 24). Din
aceste principii rezultă extrem de multe consecințe teoretice, metodologice și chiar ideologice pentru practica
asistențială. Profesioniștii asistenței sociale (ca și decidenții politici cu funcții și responsabilități în domeniu)
intervin în diverse situații de criză sau de disfuncție socială. Unele dintre ele au drept cauză fenomene naturale
(acesta este cazul insuficienței resurselor unei populații care locuiește pe un teritoriu afectat de secetă, de
cutremure, inundații, incendii etc.); altele se produc din cauza acțiunilor umane (de exemplu, războaiele,
blocadele economice, deteriorarea mediului natural ș.a.m.d.). Observăm, așadar, că marile probleme sociale sunt
cauzate fie de factori naturali incontrolabili, fie de factorul uman. în ambele situații avem de-a face cu o
înlănțuire de evenimente. Evenimentele marcate de intenționalitate, de scop uman, poartă numele de acțiuni.
„Acțiunea apare, astfel, ca o succesiune de schimbări controlate de o ființă umană, schimbări a căror finalitate
este producerea unor valori sau satisfacerea unor trebuințe" (Popa, 1984, p. 11). Nu toate actele umane sunt
caracterizate de o intenționalitate clară; unele comportamente ale omului au încărcătură dominant biologică. De
aceea, pentru a determina caracterul social al unei acțiuni, utilizăm următoarele criterii:
– în acțiunea socială, persoanele implicate țin seama de prezența, de existența sau de comportamentul altor
persoane, întrucât acțiunea socială se prezintă în primul rând ca o influență reciprocă între actori sociali;
– acțiunea actorului trebuie să aibă valoare de semn, de simbol pentru ceilalți oameni: „A atașa o semnificație
conduitei tale și conduitei celorlalți înseamnă a-i atribui un sens simbolic, care să poată fi transmis și înțeles
grație unui cod de indicii sau de semne; înseamnă, și mai exact, a insera această conduită într-un sistem de
comunicație" (Rocher, 1968, p. 27);
– acțiunea socială presupune înțelegerea reciprocă a așteptărilor actorilor sociali și orientarea comportamentului
potrivit respectivelor așteptări13.
Insistând pe elementele numite influență, semnificație și înțelegere, aceste trei criterii fundamentează definirea
subiectivă a acțiunii sociale care, potrivit lui Max Weber (Theory of Social and Economic Organization) , se
caracterizează prin comunicarea semnificațiilor subiective: „Acțiunea (umană) este socială în măsura în care,
prin faptul semnificației subiective pe care individul sau indivizii care acționează i-o atașează, ține seama de
comportamentul altora și este afectată de acesta în cursul ei". Adaptarea comportamentului în funcție de
partenerii sociali poate fi determinată rațional fie de natura scopului urmărit de cel care acționează, fie de o
valoare pe care actorul o acceptă necondiționat; în unele situații, factorul determinant al acțiunii este un imbold
afectiv ; în fine, adaptarea comportamentului poate depinde de constrângerea unei tradiții acționale. Rezultă
astfel, în concepția lui Weber, patru tipuri de acțiuni sociale : raționale prin finalitate, raționale prin valoare,
afective și tradiționale.
13. Cel mai adesea, acționăm nu potrivit înclinațiilor noastre naturale, nu potrivit tendințelor de moment sau
pulsiunilor afective, ci în conformitate cu ceea ce credem că așteaptă de la noi oamenii din jur. în asistența
socială, clienții sunt tentați permanent să dezvolte comportamente pe care le presupun acceptate (sau chiar
apreciate) de către asistentul social. Acțiunea conform așteptărilor celorlalți actori sociali presupune existența
unor modele de comportament socialmente acceptate pentru diferite statusuri sociale.
în concepția lui Emile Durkheim, acțiunea (sau faptul social) se caracterizează prin exterioritate și prin
capacitatea coercitivă – două criterii „obiective". în cunoscuta lucrare Les Regles de la methode sociologique
(1895), Durkheim considera că faptele sociale sunt „maniere de a acționa, de a gândi și de a simți, exterioare
individului, și care sunt dotate cu o putere de constrângere în virtutea căreia ele i se impun". Caracterizarea
faptului social avea la bază distincția dintre conștiința colectivă și conștiința individuală. Prima reprezintă un
ansamblu de moduri de a gândi, de a simți și de a acționa, stabilit (construit) în decursul istoriei unei societăți, și
care constituie moștenirea ei culturală și de civilizație. Conștiința colectivă este anterioară individului, i se
impune și dăinuie după dispariția acestuia. Caracterul coercitiv al conștiinței sociale semnifică faptul că, pentru a
putea trăi într-o societate dată, individul trebuie să își însușească și să practice manierele ei de a gândi, de a simți
și de a acționa. Interiorizarea conștiinței sociale de către individ (transformarea modelelor și normelor acesteia în
modele și norme ale conștiinței individuale) se realizează prin educație sau, în sens mai larg, prin socializare.
Individul ia naștere din societate, și nu invers; fiecare membru al unei comunități are impresia că nu se supune
decât lui însuși, pe câtă vreme el nu este decât „jucăria forțelor colective".
Sintetizând și reunind criteriile de definire de mai sus, putem conchide că acțiunea socială este orice manieră de
a gândi, de a simți și de a acționa, a cărei orientare este structurată potrivit unor modele colective, împărtășite
deci de către membrii unei colectivități umane (Rocher, 1968, p. 45).
Totuși, orientarea potrivit modelelor socialmente sintetizate nu trebuie confundată cu predeterminarea. Așa cum
remarca Gilles Ferreol (1991), sociologia acțiunii scoate conduitele individuale și comportamentele colective din
schema explicativă a istori-cismului (unde ele sunt privite ca „fructul legilor generale de evoluție"), plasându-le
într-o rețea a confruntărilor unor raționalități divergente. în universul acțiunilor umane nu operează decât rareori
mecanismele determinismului simplu și rigid; cauzele, manierele de desfășurare și finalitățile acțiunilor sunt
adesea ocultate de o multitudine de elemente proprii fie actorului, fie mediului acțiunii. Dintre aceste elemente,
se remarcă libertatea actorului. Ea nu pune în cauză caracterul general rațional al sistemului de acțiune, ci îl face
mai puțin transparent și mai greu de analiz at.
Postulând ideea că orice conduită umană este expresia unei libertăți (oricât de restrânsă ar fi ea), Michel Crozier
și Erhard Friedberg (1977) consideră că este iluzorie dorința de a explica acțiunile prin prisma raționalității
organizației, a obiectivelor, funcțiilor și structurilor acesteia. Mai mult decât atât, se poate spune chiar că actorul
participă la organizație doar pentru a-și satisface trebuințele individuale, și nu pentru a răspunde vreunei exigențe
sau/și înclinații sociale. Același lucru îl afirmă și paradigma acțiunii colective (Olson): nici un individ nu are
interesul de a acționa pentru a susține o organizație ce produce bunuri și servicii colective, în virtutea faptului că
oricum va beneficia de ele; participarea individului (atunci când ea nu e determinată coercitiv) este impulsionată
doar de posibilitatea de a obține satisfacții personale prin intermediul organizației.
O modalitate asemănătoare de concepere a actorului social face apel la modeluj economist „contribuție-
retribuție" (în cadrul unui sistem de acțiune, actorul caută să obțină o retribuție cel puțin echivalentă cu
contribuția sa la funcționarea sistemului). Participarea la jocurile organizațiilor nu este regizată de un plan
coerent de satisfacere
a trebuințelor individuale (plan care, în anumite situații, ar necesita acțiuni fără utilitate evidentă și imediată), ci,
dimpotrivă: într-un context de raționalitate limitată, actorul social decide secvențial, adică alege, pentru fiecare
problemă ce îi apare, prima soluție corespunzătoare unui nivel minim de satisfacție. în consecință, raționalitatea
și libertatea actorului sunt limitate de ceea ce societatea definește ca fiind „tip de soluție" și „prag de satisfacție
minimă". Crozier și Friedberg consideră că, în aceste condiții, este importantă analiza circumstanțelor materiale,
structurale și umane care limitează și definesc libertatea și raționalitatea. Acest demers analitic se structurează în
jurul conceptului central de strategie, iar pentru înțelegerea conceptului autorii pleacă de la următoarele
observații empirice:
a) actorul social nu are decât rareori obiective clare și proiecte coerente; acestea sunt cel mai adesea multiple,
ambigue, nonexplicite și chiar contradictorii, putându-se schimba sau ajusta în timpul acțiunii, în funcție de
circumstanțe;
b) actorul este întotdeauna activ : deși comportamentul său este influențat și limitat de factori externi, nu este
niciodată direct și complet determinat; chiar pasivitatea este, într-o anumită măsură, rezultatul unei alegeri ;
c) comportamentul are totdeauna un sens : faptul că nu-l putem raporta uneori la obiective clare nu înseamnă că
el este irațional, ci că este rațional prin raportare la oportunități și la contextul acționai, prin raportare la
comportamentele altor actori etc.;
d) comportamentul actorului social are două aspecte: unul ofensiv (sesizarea oportunităților în vederea
ameliorării propriei situații) și unul defensiv (menținerea marjei de libertate, adică a capacității de a acționa);
e) nu «există comportamente pur și simplu iraționale, în măsura în care ele pot fi incluse într-o strategie, într-un
context organizațional.
în Tratatul de sociologie, elaborat sub coordonarea lui Raymond Boudon, acțiunea socială și actorul sunt
examinați din perspectiva noțiunilor „comprehensiune" și „raționalitate". Astfel, „pentru sociolog, a înțelege
comportamentul unui actor social înseamnă (…), cel mai adesea, a-i înțelege motivele sau motivele întemeiate
(…). în acest sens, și numai în acesta, se poate spune că sociologia, sau cel puțin sociologia acțiunii, are tendința
de a subscrie la postulatul de raționalitate al actorului social. Aceasta nu înseamnă că pentru ea omul este
rațional. Deoarece ea nu se ocupă de om, ci de actorul social. Cu alte cuvinte, postulatul de raționalitate este un
principiu metodologic, și nu o afirmație ontologică. Iar apoi, această noțiune de raționalitate este mai largă decât
aceea a filosofiei sau a economiei clasice. Pentru a preciza această idee, să spunem că sociologia consideră că un
comportament este rațional ori de câte ori este în măsură să ofere pentru el o explicație ce poate fi enunțată în
felul următor: «Este comprehensibil faptul că actorul X s-a comportat în maniera Y: într-adevăr, în situația în
care se afla, avea motive întemeiate să facă Y»"14 (Boudon, 1997, p. 39). în funcție
14. Pentru a sublinia diferența dintre o acțiune comprehensibilă și una rațională în sens strict, sau chiar dintre iraționalitate și
raționalitate, R. Boudon examinează două enunțuri care descriu situații acționale des întâlnite în asistența socială: „…nu
putem spune : «Mama avea motive întemeiate să-și pălmuiască copilul, deoarece era furioasă». O asemenea frază va produce
imediat o impresie de absurditate. în schimb, putem spune: «Mama nu avea nici un motiv să-și pălmuiască copilul, dar era
furioasă»; comportamentul ei a fost comprehensibil, dar nu rațional" (ibidem, p. 39^
de conținutul explicației, vom putea identifica mai multe tipuri de raționalitate : utilitară (Y corespunde
interesului sau preferințelor lui X), teleologică (Y este cel mai bun mijloc al lui X de a-și atinge obiectivul),
axiologică (Y decurge dintr-un principiu normativ în care X crede, având totodată și motive întemeiate să creadă
în el), tradițională (X a făcut întotdeauna Y și nu avea nici un motiv să schimbe această practică) și cognitivă (Y
decurge din teoria Z, iar X crede în Z în mod întemeiat). Potrivit unei clasificări alternative, acțiunile pot fi
guvernate de : raționalitate obiectivă (când actorul social folosește mijloacele obiectiv vorbind cele mai bune –
raportat la nivelul cunoașterii – pentru atingerea unui scop), subiectivă (când actorul social se raportează la niște
„motive întemeiate" din unghiul său de vedere, dar de a căror fundamentare obiectivă nu este sigur) și
psihologică (actorul social acționează inspirat de emoție, de „pasiunile inimii") sau pur și simplu de
iraționalitate15 (când este valabil enunțul: „X nu avea motive să Tacă Y, dar…").
Toate clasificările și interpretările de mai sus date comportamentelor actorului social avertizează asupra faptului
că, în cazul particular al relației de ajutorare stabilite între asistentul social și client, operează un amestec de
obiectivitate și subiectivitate, de libertate și constrângere organizațională, din care rezultă strategii multiple. în
ceea ce-l privește pe asistent, ca agent al schimbării și ca angajat al unui sistem specializat de acțiune, strategiile
adoptate vor depinde de limitele (legislative, materiale, deontologice și organizaționale) impuse de sistem, dar și
de evaluările pe care le face „liber" în fiecare caz de intervenție. Pornind de la strategiile de acțiune, în cazul
sistemului client vom putea identifica tipurile principale de asistați (clientul rușinos, clientul revendicativ și cel
ezitant).
Conceptul de actor social se asociază cu cel de rol social. Rolul își află originea într-un proces de adaptare și de
fixare comportamentală (adică de obișnuire și de obiectivare). El nu este însă copierea fără discernământ și fără
originalitate a unei maniere acționale socialmente constituite, ci poate fi considerat „luarea pe cont propriu a unei
acțiuni de un anume tip, în mai mare măsură decât efectul unei condiționări sau al unei dinamici de ajustare (…).
El este executarea unei partituri, tipizarea formelor de acțiune al căror sens este mai întâi obiectiv, propriu unui
repertoriu și unui vocabular cotidian, cum ar fi «enervările tatălui», «îngrijorările mamei» sau «capriciile
copilului». Pornind de la experiența rolului, se construiește o comparație între un eu angajat și cel
15. Evaluarea de către sociolog a iraționalității unei acțiuni sociale este marcată, în opinia lui Boudon, de fenomenul de
proiecție: „Atunci când observăm un comportament al unui subiect pe care nu-l cunoaștem bine, avem tendința să suplinim
această lipsă de informație atribuindu-i trăsături care ne sunt proprii nouă sau mediului nostru. Proiecția descrisă are avantajul
că ne oferă o interpretare a comportamentului observat, dar o interpretare care are deseori și inconvenientul de a fi eronată.
Astfel, ratele crescute ale natalității, observate în țările din Lumea a treia, sunt deseori puse de observatorii occidentali pe
seama unor comportamente iraționale (…). în realitate, observatorul are acest sentiment de iraționalitate ca urmare a unui
fenomen de proiecție : aparținând unei societăți în care familiile numeroase trag deseori mâța de coadă, el admite implicit că
același lucru se întâmplă peste tot. Or, în țările sărace, adeseori o familie numeroasă ușurează, dimpotrivă, viața tuturor
membrilor săi, oferind servicii de asistență și asigurare pe care o familie redusă ca dimensiune nu le poate da. Astfel, în multe
țări din Lumea a treia solidaritatea familială îndeplinește funcțiile asumate la noi de Protecția socială" (ibidem, p. 48).
care rămâne pe margine, ca observator al acțiunii. Dacă în cursul acțiunii actorul se ideHtifică cu unele conduite
sociale observabile, el restabilește totdeauna o distanță în raport cu reflecția asupra propriei conduite" (Durând,
Weil, 1989, p. 251).
Individul, grupul sau colectivitatea care acționează în conformitate cu rolurile socialmente acceptate se constituie
în actori sociali. Respectivele roluri nu acoperă însă toate tipurile de manifestare existente (și posibile) într-o
societate : unele dintre acestea contravin rolurilor consacrate social; altele, în virtutea noutății lor, nu au ajuns
încă la a constitui un rol anume; în fine, apar acțiuni sociale care sunt rezultatul secundar al unei încercări de a
juca roluri standard (așa-numitele „efecte emergente"). Pentru cei care sunt implicați în acțiunile enumerate mai
sus se utilizează termenul de agent social. „Comportamentul actorului este, de regulă, reproductiv în raport cu
sistemul, pe când agentul social are un rol transformator" (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Actorul social este cel mai
adesea un individ (deși sunt și situații în care actorul este un subiect multiplu); agentul social este cel mai adesea
un grup uman care acționează concertat în vederea transformării, menținerii sau restaurării unei ord ini sociale.
Ținând seama de aceste nuanțe definiționale, vom observa că asistentul social se plasează la intersecția
caracteristicilor actorului și agentului, având atât funcții de conservare și reproducere a unei structuri sociale
(chiar dacă această funcție nu este explicită și, uneori, nici măcar voluntar asumată), prin difuzarea modelelor de
comportament acceptate ca roluri sociale, cât și funcții de schimbare socială, prin promovarea și stimularea
autonomiei clienților.
în practica asistențială, ca în oricare alt domeniu al vieții publice sau private, regulile și normele care guvernează
acțiunea socială constituie modele culturale. Modelul este o sursă de inspirație sau chiar obiectul imitației
cvasitotale; în ambele cazuri el evocă ideea exemplarității. In orice societate, oricât de restrânsă numeric, putem
descifra o multitudine de modele de acțiune. Modelele specifice unei funcții sau unei poziții într-o colectivitate
formează rolul social. Deși modelul nu presupune ștergerea individualității celui care joacă un rol social, el
trimite constant la un fond comun de maniere acționale16.
O condiție esențială pentru stabilitatea și exemplaritatea cadrelor acțiunii sociale o constituie ipostazierea
modelelor în instituții. Desigur, în nenumăratele grupuri și colectivități umane (ce se structurează în funcție de
variate criterii: rasa, etnia, sexul, categoria de vârstă, profesia, nivelul de instrucție și de venit etc), multe
comportamente și reacții umane pot să se constituie în modele (fie ele pozitive și demne de urmat, fie negative);
nu toate devin însă instituții. Juristul francez Maurice Hauriou considera că instituțiile reprezintă în drept, ca și în
istorie, categoria duratei, a continuității și a realului; operațiunea fondării lor constituie fundamentul juridic al
societății și al statului. Instituția11 este o idee de acțiune sau de întreprindere care se realizează și
16. în asistența socială, clienții sunt cel mai adesea persoane care își dezvoltă atât de mult „originalitatea" în acțiune încât
pierd relația cu fondul de maniere acționale socialmente consacrate pentru rolul lor (de exemplu, părinții care își abandonează
copiii, copiii care își neglijează părinții bătrâni și fără posibilități de autoîntreținere etc).
17. G. Ferreol (1991, p. 123) arată că acest concept polisemie, utilizat deopotrivă de juriști, economiști și sociologi, semnifică
ansamblul de reguli care organizează o societate în integralitatea ei sau anumite instanțe ale sale. Conform Dicționarului de
sociologie (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 302), termenul de instituție desemnează, în limbajul comun, „organizațiile
durează juridic într-un mediu social. Pentru realizarea acestei idei, este necesară organizarea unei puteri, care să
dirijeze și să regleze manifestările de comuniune dintre membrii colectivității interesate de substanțializarea ideii
de acțiune. în teoriile juridice, sunt definite două tipuri de instituții:
– instituțiile care se personifică („instituții-persoană" sau, altfel spus, „corpuri constituite"): statele, asociațiile,
sindicatele etc.; în cadrul lor, puterea organizată și manifestările de comuniune ale membrilor se interiorizează în
ideea de operă de realizat (de exemplu, instituția Justiției se constituie în virtutea ideii de administrare a
dreptății);
– instituții care nu se personifică („instituții-lucruri"). în acest caz, puterea organizată și elementele de
comuniune nu sunt interiorizate în cadrul ideii de operă de realizat; cu toate acestea, ele există în mediul social,
rămânând exterioare ideii. O astfel de instituție este regula de drept socialmente stabilită; numele ei nu apare pe
frontispiciul nici unei clădiri administrative. Ea este însă o instituție pentru că, în calitate de idee, se propagă și
trăiește în mediul social (de exemplu, instituția familiei)18.
Eficacitatea modelelor acțiunii sociale și a instituțiilor în care se ipostaziază unele dintre acestea este dată de doi
factori principali: socializarea și sancțiunile. Socializarea reprezintă procesul prin care membrii unei colectivități
(sau aspiranții la condiția de membru) învață modelele de acțiune, normele, simbolurile și valorile specifice
societății lor, transformându-le în reguli ale vieții personale. Prin socializare, individul dobândește limbajul (ca
simbol universal semnificativ), comportamentele rutiniere și chiar stilul de gândire. Acest proces are pentru
fiecare individ o durată egală cu propria lui viață. Pornind de la această realitate, în domeniul educației s-a
avansat ideea educației permanente (educația centrată pe adultul deja integrat social, dar care este supus
permanent unor procese adaptive ce necesită învățarea). în procesul socializării, actorul social se află într-o dublă
ipostază: aceea de figurator al unor comportamente standardizate și ipostaza de creator de simboluri. Aspectul
creator explică evoluția modelelor de comportament și transformarea în timp a instituțiilor sociale.
Asimilarea de către indivizi a normelor comportamentale și a valorilor sociale nu se realizează în virtutea
raționalității lor; nu tot ceea ce dovedește utilitate sau raționalitate socială este și agreabil sau/și profitabil pentru
fiecare persoană în parte. Așa cum arăta Durkheim, capacitatea modelului de a se impune ține de caracterul său
constrângător,
care au statut, reguli de funcționare stabilite prin regulamente și/sau legi, având rolul sau funcția socială de a satisface
anumite nevoi colective. Exemplul tipic de instituție în acest sens este statul, cu organizațiile sale administrative, politice,
militare etc. în sociologie, instituția denumește regulile de influențare și control social al comportamentelor individuale,
modelele specifice și stabile de organizare și desfășurare a interacțiunilor dintre indivizi și grupuri sociale…".
18. Un tip de acțiune socială poate fi orientat concomitent de către o „instituție-persoană" și de către o „instituție-lucru". De
regulă, cea dintâi regizează aspectul formal-juridic al acțiunii, iar cea de-a doua orientează acțiunea în cotidianitatea ei. De
exemplu, existența socială a individului matur și reproducerea speciei se realizează, în mod obișnuit, în cadrul instituției
familiei (instituție-lucru). Raporturile sociale pe care individul le stabilește în acest context (relațiile între parteneri, relația
părinte – copil) sunt supuse uneori și controlului unor instituții-persoană ca: Justiția, instituțiile de protecție a minorului,
diverse puteri publice etc.
de existența sancțiunilor19. în orice societate, conformitatea cu modelele de comportament îndeobște acceptate
constituie condiția de bază a integrării; nesupunerea sau nerespec- < tarea modelelor implică următoarele tipuri de
sancțiuni sau pedepse: a) sancțiuni fizice (exercitarea unei violențe legitime pentru limitarea comportamentelor
antisociale ; astfel de sancțiuni merg de la molestare până la pedeapsa capitală); b) sancțiuni economice directe și
publice (de exemplu, amenzi, rețineri din retribuție, suspendarea unui ajutor material etc.) sau indirecte și
camuflate (retragerea unei garanții, boicotul financiar sau comercial, emiterea unor reglementări ce limitează
accesul la resursele materiale etc.); c) sancțiunile supranaturale, care pot fi religioase (vizând relația omului cu
divinitatea, spre exemplu, blestemul, excomunicarea) sau magice (constând în manipularea rituală a forțelor
supranaturale în vederea cauzării morții sau a unor nenorociri celor care sunt supuși sancțiunii); d) sancțiunile
pro-priu-zis sociale: excluderea din grup, privarea de libertate, retragerea încrederii, ironizarea, ridiculizarea,
râsul (ca gest social, după cum îl caracteriza Henri Bergson). Unele dintre aceste sancțiuni pot căpăta un sens
invers, transformându-se în recompense. „Fie că sunt pozitive sau negative, sancțiunile au toate aceeași funcție :
să asigure o suficientă conformitate cu normele de orientare a acțiunii, pentru a păstra între membrii unei
colectivități date numitorul comun necesar coeziunii și funcționării acesteia" (Rocher, 1968, pp. 54-55).
Sistemele instituționale și sancțiunile care li se asociază servesc controlului social și „normalizării". însăși
asistența socială, ca structură instituțională, urmărește menținerea sau restaurarea funcționării sociale normale a
indivizilor, grupurilor și comunităților. Ea este, prin aceasta, un factor de control și normalizare, în sensul
reproducerii sistemului de norme și valori sociale dintr-o comunitate istoric determinată. Conturată și
subordonată politic (regimului și doctrinei guvernante), protecția socială postulează o anume idee de normalitate,
în raport cu care își selectează clienții și le transformă condițiile de viață. întrucât asistații nu participă ei înșiși la
definirea a ceea ce este problematic (anomic, disfuncțional, „inacceptabil" etc.) și la construcția strategiei de
intervenție, asistența socială este prin excelență un instrument al societății instituite, un garant al ordinii ei
normative.
3.3. Normalitatea socială și normativitatea în perspectivă asistențială
Ancorată profund în istorie și puternic condiționată ideologic, asistența socială are ca scop fundamental refacerea
capacității de funcționare socială normală a indivizilor, grupurilor și comunităților. „Normalitatea" pe care o
vizează asistența socială este contraponderea devianței și inadaptării; dacă în societate nu ar exista
comportamente
19. Sancțiunile sunt mijloace de impunere, stimulare sau de descurajare a unor tipuri de comportamente
individuale sau de grup, în vederea respectării unui cod moral implicit sau a unor reglementări juridice explicite
într-o societate dată; ele se definesc și ca „recompensă acordată pentru conformitatea în raport cu normele sau –
invers – ca pedepse impuse celor care le încalcă. Exprimă constrângerea care definește regula. Mai mult sau mai
puțin difuze sau, dimpotrivă, codificate prin tradiție, cutumă sau drept, sancțiunile pot lua forme foarte variate:
constrângere fizică sau violență corporală, blam, excludere etc." (Ferreol, 1991, p. 252).
care să se abată de la norme, care să constituie un pericol pentru echilibrul comunității, intervenția factorilor
asistențiali (ca și a celor represivi, de altfel) nu și-ar mai avea rostul. Cum putem determina însă ce este „normal"
și ce este „anormal" într-o societate dată? Cum putem deosebi comportamentele „corecte" și „acceptabile" din
punct de vedere social de cele pe care trebuie să le combatem sau să le reorientăm ? în alți termeni, este vorba
despre încercarea de a stabili limitele rezonabilului, frontiera dintre „binele" și „răul" (nu numai moral, ci și
economic, cultural etc.) care marchează viața indivizilor și a grupurilor, în scopul promovării celui dintâi și al
atenuării celui din urmă.
întrucât rezonabilitatea, binele și răul nu au o consistență absolută (independentă de timpul istoric, de spațiul
cultural și de regimul politic), asistența socială trebuie să se raporteze la un concept operațional atunci când,
evaluând normalitatea și anormalitatea, își determină câmpul de acțiune; respectivul concept este acela de
inadaptare socială. El se prezintă ca opusul adaptabilității (capacitatea de a lua distanță față de evenimente și de
a înfrunta situații diferite de cele deja trăite, de a mobiliza resurse pentru a face față neprevăzutului). Potrivit lui
Pascale Desrumaux-Zagrodnicki (1998, pp. 4-5), „inadaptarea poate fi concepută ca fiind ceea ce-l deranjează pe
altul, ceea ce este contrar utilităților sociale sau ceea ce dăunează altora. Inadaptarea este incapacitatea sau
dificultatea de a îndeplini o sarcină sau de a asuma un rol prevăzut, așteptat sau prescris de către societate.
Această inadaptare poate fi provocată de o schimbare culturală, de mediu sau de o diferență între aspirațiile sau
norma individului și exigențele sau normele societății. Inadaptarea socială poate viza diferite domenii: cultura și
limbajul, familia și educația copiilor, bugetul, munca, sănătatea și igiena, viața în societate. în limbajul comun,
ea este asociată diferitelor categorii de persoane. Respectivele persoane sunt etichetate în funcție de forma de
inadaptare : delincvenții juvenili, analfabeții, handicapații, RMI-iștii (cei care primesc, în Franța, venitul minim
de reinserție socioprofesională). Reperarea inadaptării se bazează adesea pe observarea stigmatelor sau a
conduitelor contrare utilităților sociale".
Când o persoană posedă o caracteristică sau un atribut ce o diferențiază net de grupul din care face parte,
blocându-i accesul la relații normale cu ceilalți, respectivul atribut poate fi numit stigmat. Stigmatul reprezintă o
contradicție sau un dezacord între identitățile sociale reale și identitățile virtuale. E. Goffman (1975) identifică
trei categorii de astfel de caracteristici care îi pun pe unii indivizi în poziție de disconfort și inferioritate:
a) stigmatele corporale (diformitățile și anomaliile morfologice care determină fie numai o identitate estetică
aparte, fie și<o incapacitate parțială sau totală de mișcare sau de realizare a unor activități pe care majoritatea le
desfășoară fără dificultate);
b) stigmatele comportamentale, ce țin de modul de manifestare a individului în societate (de exemplu, faptul de
a încălca frecvent și conștient normele sociale, faptul de a practica relații homosexuale sau de a se droga, de a fi
fost „client" al închisorilor, de a avea o vestimentație șocantă, de a cerși, a se prostitua, a fi dependent de alcool
etc.);
c) stigmatele „tribale", care constau în identitatea rasială, națională, lingvistică sau religioasă.
Dacă în grupul celor asemenea lui individul care posedă un astfel de atribut nu reprezintă o excepție deranjantă,
în marea comunitate a „normalilor" stigmatul este în corelație strânsă cu inadaptarea.
A fi diferit de majoritate nu înseamnă însă neapărat și a fi inadaptat. în lumea contemporană, extrem de multe
comunități sunt constituite din importante grupuri de așa-numite „minorități vizibile", ai căror membri sunt
perfect integrați în societate. Din perspectivă asistențială, identificarea inadaptării presupune o analiză a
comportamentelor din două unghiuri de vedere : cel al atitudinii persoanei față de comportamentul pe care îl
manifestă și cel al normativității sau, altfel spus, al manierei în care este perceput respectivul comportament de
către societate. O astfel de analiză depășește dihotomia clasică a comportamentelor „problematice" și
„nonproblematice", dihotomie ale cărei insuficiențe sunt mai mult decât vizibile: cum putem determina dacă un
comportament este problematic sau nu, din unghiul de vedere al cărui actor social ? De exemplu, faptul de a
renunța Ia fumat este un comportament problematic pentru individul fumător, dar nu și pentru societatea globală;
o sumă de factori psihologici (și poate chiar fiziologici) îl împiedică pe individ să abandoneze acest obicei. Din
punctul de vedere al societății, faptul că persoana X nu mai fumează poate fi privit doar ca o contribuție la
păstrarea sănătății unui membru al său și la protejarea celor din proximitatea lui; acesta nu este însă un
comportament problematic. Dacă vom examina fenomenul cerșitului, caracteristica de comportament
problematic apare dintr-o altă lumină: în principal, avem de-a face cu o acțiune problematică pentru societate, și
mai puțin pentru indivizii care o practică (deși este posibil ca unii dintre cerșetori să resimtă și ei propriul
comportament ca pe unul problematic). Pentru a evita o astfel de clasificare vagă, Desrumaux-Zagrodnicki
consideră că este mai potrivit să operăm cu criteriul atitudinii și al acceptanței sociale. Astfel, comportamentele
pot fi conforme sau contrare atitudinii unei persoane și conforme sau contrare normelor sociale. In primul caz,
avem de-a face cu comportamente pro-atitudinale sau contra-atitudinale; în cel de-al doilea caz, vorbim despre
comportamente pro- și contra-sociale. Combinând cele două criterii, rezultă un tablou clasificator cum ar fi cel
de mai jos :
Comportamentul inadaptat/deviant se definește în primul rând prin raportare la norma socială. Totuși, nu este
suficient să spunem că o conduită inadaptată este contra-normativă. Ea poate fi uneori doar inadecvată, în sensul
ineficientei și/sau al efectelor emergente, fără a contrazice sau încălca vreo regulă. De asemenea, din unghiul
asistenței sociale (spre deosebire de evaluările pe care le realizează instituțiile specializate în administrarea
represiunii legitime), este util să știm și care este atitudinea persoanei față de comportamentul pe care 1-a
dezvoltat: „Este această conduită obișnuită sau nu în mediul său familial ? Este ea repetitivă ? îi place sau nu
persoanei să se comporte astfel ? Posedă ea credințe care îi alimentează sau îi întărește acest tip de conduită? (…)
în rezumat, primul impuls în luarea deciziei de intervenție socială este, fără îndoială, caracterul contra-normativ
al conduitelor personale; însă reperarea caracterului contra- sau pro-atitudinal al conduitelor este totuși
determinantă pentru tipul de practică. Acest al doilea aspect ar trebui să fie luat în considerare pentru evaluarea
periculozității conduitei sau persoanei, dar și pentru a decide tipul de activitate asistențială ce trebuie realizată"
(Desrumaux-Zagrodnicki, 1998, p. 7).
Deși elementul atitudinal constituie o dimensiune importantă în analiza comportamentelor umane, constatăm
deseori în practica asistențială demararea unor intervenții doar în baza determinării caracterului contra-normativ
al acțiunii unui client20. Fiind considerată o amenințare la adresa utilității sociale (prin „utilitate socială"
înțelegând o sumă de habitusuri psihologice, sociale, economice și culturale care mențin coeziunea și stabilitatea
unei colectivități), acțiunea care încalcă normele va reprezenta formal mobilul declanșării intervenției.
Respectiva acțiune trebuie evaluată de către asistentul social în funcție de următoarele elemente: a) gravitatea
conduitei deviante a individului ; b) acumularea de conduite contrare utilității sociale (recidiva); c) caracterul
singular al acestei conduite în grupul de apartenență al clientului (dacă nu am avea de-a face cu o conduită
singulară, ieșită din comun, fie aceasta ar putea dobândi treptat statutul de „normalitate" – cum tinde să devină în
ultima vreme homosexualitatea, spre exemplu -, fie strategia de intervenție ar trebui să se structureze pe
coordonatele clientului multipersonal); d) virulența reacției de respingere din partea mediului social, care nu
acceptă să tolereze încălcarea normelor.
Interpretarea inadaptării și/sau conduitei deviante influențează decisiv modelul de intervenție pe care îl adoptă
asistentul social. Dacă inadaptarea este considerată o
20. De exemplu, maltratarea sau neglijarea unui copil de către cei datori să-l îngrijească reprezintă acțiuni contra-normative
care obligă autoritatea tutelară la intervenție (cu măsuri de plasament sau chiar de decădere din drepturile părintești),
indiferent de caracterul pro-sau contra-atitudinal al respectivelor acțiuni.
consecință a caracteristicilor individului, a refuzului său de a răspunde exigențelor vieții comunitare sau a
incapacității lui reale de integrare, intervenția se va centra pe clientul individual și, eventual, pe grupul restrâns
căruia îi aparține. Acesta este cazul minorilor abandonați sau abuzați, al toxicomanilor, al persoanelor de vârsta a
treia lipsite de sprijin familial și de resurse proprii, al șomerilor de lungă durată sau al așa-numitelor „familii
handicapate social". Inadaptarea poate fi privită însă și ca un rezultat al unor factori externi, pe care individul nu
îi poate controla și de care nu poate fi făcut răspunzător. în aceste condiții, comportamentul său este pur și
simplu o reacție față de societatea care îi refuză șansa de a se afirma sau, cel puțin, de a duce o viață „normală".
De regulă, astfel de situații afectează un număr mare de persoane, fapt care face ca intervenția la nivelul
clientului individual să nu aibă decât o eficiență secvențială și limitată în timp. Modelul de intervenție preferabil
va fi unul centrat pe mediul socioinstituțional în care evoluează clienții inadaptați; schimbările promovate la
nivel comunitar vor putea conduce la diminuarea fenomenului excluziunii și la o mai accentuată solidaritate
socială. O asemenea abordare pune mai bine în relief specificul asistenței sociale în raport cu cel al instituțiilor
ce asigură ordinea publică și administrarea justiției. Chiar dacă este preocupată de normalitate și normațivitate,
asistența socială nu este în primul rând gardianul ordinii instituite, ci catalizatorul satisfacerii trebuințelor umane
și al rezolvării problemelor sociale.
4. Trebuințele umane și problemele soci ale
4.1. Elemente definiționale
Intervenția instituțiilor asistențiale se produce în diverse situații de inadaptare, unele având drept conținut
principal încălcarea normelor sociale, iar altele imposibilitatea actorilor sociali de a-și satisface prin forțe și cu
resurse proprii trebuințele (nevoile) fundamentale. Așa cum arătam mai sus, întrucât ordinea normativă este
domeniul predilect de acțiune al unor instanțe sociale (ca Poliția și Justiția) specializate în administrarea
represiunii legitime, se poate afirma că centrul de interes al asistenței sociale îl reprezintă trebuințele umane : ele
sunt cele care trebuie identificate, măsurate și ierarhizate, pentru satisfacerea lor se concep și se pun în practică
planurile de intervenție socială, iar evaluarea finală a acțiunii asistențiale are drept criteriu gradul de satisfacere a
trebuințelor.
Cu toate că aparține vocabularului de bază al asistenței sociale, termenul de nevoie sau de trebuință umană este
destul de vag și dificil de operaționalizat. Lui i se pot atașa diverse determinative (cum ar fi nevoia materială,
fiziologică, afectivă, spirituală etc), așa încât apare totdeauna necesitatea de a preciza câmpul din care relevă. De
asemenea, conceptul de trebuință sau nevoie are o extensie verticală, trimițând la diferite grade de satisfacție sau
insatisfacție. în fine, dificultățile de definire și operaționalizare a conceptului țin și de dimensiunile obiective și
subiective pe care le conține.
în literatura de specialitate există numeroase încercări de definire a trebuinței umane. Spre exemplu, Louise C.
Johnson (1983) consideră trebuința ca fiind ceea ce este necesar pentru fiecare persoană sau sistem social ca să
funcționeze în limita unor
așteptări rezonabile într-o anumită situație. în aceste condiții, trebuința este determinată prin raportare la un alt
concept vag: acela de normalitate socială (normalitatea având, la rândul ei, o condiționare istorică puternică).
Astfel, ceea ce poate fi considerat ca fiind „așteptare rezonabilă" într-o anume societate, într-un moment istoric
determinat, poate să nu aibă nici o relevanță pentru un alt context socioistoric. De exemplu, în condițiile tehnice
existente până la mijlocul secolului XX, oamenii nu puteau avea nevoie de un televizor, întrucât nu se dezvoltase
tehnologia televiziunii pentru „consum public" ; în prezent, chiar și familiile sărace consideră strict necesar a
avea un televizor, chiar înaintea altor obiecte de utilitate casnică. Normală (și indispensabilă) este în prezent
știința de carte, în timp ce cu un secol în urmă oamenii se descurcau și fără ea. Astfel, ceea ce era în afara sferei
trebuințelor în urmă cu cincizeci sau cu o sută de ani devine „așteptare rezonabilă" pentru societatea actuală. în
consecință, „nu există nevoie umană dacă nu există un obiect necesar sau măcar ipoteza existenței lui" (Fevre,
1993, p. 17).
Destul de utilizată este definiția care prezintă nevoia ca pe o condiție ce trebuie îndeplinită pentru ca actorul
social să poată trăi (sau supraviețui). în acest caz, nevoia umană este tratată ca un lucru total distinct de dorință și
de aspirație. Considerând că acestea din urmă sunt extrem de diferite de la un individ la altul, în virtutea
caracterului lor puternic subiectiv, și că nu pot, prin urmare, să trimită la o realitate măsurabilă standardizat, unii
cercetători au identificat trebuințele umane cu condițiile materiale minimale ale subzistenței.
în afara definirilor de tip obiectiv (ce leagă trebuința de necesitate), există și o manieră subiectivă de a defini
nevoia umană, identificând-o cu dorința. Această identificare pleacă de la constatarea că foarte puține nevoi
umane sunt necesități vitale ; cele mai multe dintre ele nu provin din natură (adică din constituția biologică), ci
din cultură (în sens larg), adică din condițiile unei „normalități construite", artificiale, și nu naturale. în afara
trebuințelor alimentare, a aerului, apei și adăpostului, toate celelalte sunt nevoi construite, proiectate subiectiv.
De acest lucru încearcă să ne convingă deopotrivă filosofii antici și cei moderni, antropologii, biologii, sociologii
și psihologii.
Reunind perspectivele obiective și cele subiective, combinând manierele de definire de mai sus, putem ajunge, în
fise, la conceperea trebuinței sau nevoii umane ca diferența dintre starea ideală a unui sistem social și starea lui
reală.
în asistența socială, definirea nevoilor umane se realizează în special evocând persoanele și grupurile
marginalizate, aflate temporar sau permanent în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii.
Marginalii având însă un acces redus la mecanismele de definire a normalității, a ceea ce este „așteptare
rezonabilă" într-o societate dată, ei se regăsesc în situația ca propriile lor trebuințe, ca și mijloacele de satisfacere
să fie determinate din afara câmpului lor de expresie socială. „Studiul nevoilor corespunde atunci unei
manipulări, adesea inconștiente, și unei strategii de reproducție socială" (Fevre, 1993, p. 16). Asistentul social
trebuie să înțeleagă faptul că, în afara trebuințelor materiale și socioafective primare, spectrul nevoilor umane
este de o diversitate deconcertantă de la o persoană la alta; așa încât nu trebuie să ia propriile sale nevoi drept
etalon pentru structura nevoilor clientului. De asemenea, nu trebuie să absolutizeze nici evaluările trebuințelor pe
care le realizează instanțele cu responsabilități sociale și politice, întrucât respectivele evaluări (cum ar fi, spre
exemplu, structura consumului alimentar, necesarul de calorii, valoarea „coșului
zilnic", gama de servicii medicale și produse farmaceutice la prețuri sociale etc.) pot să fie diferite de realitate
(pentru a „corespunde" exigențelor organismelor internaționale) sau pot să fie influențate ideologic într-o măsură
inacceptabilă.
Pe lângă condiționările politice, definirea nevoilor și evaluarea structurii lor intră uneori (voit sau involuntar) în
capcana mecanismelor de omogenizare etnică și culturală. Utilizându-se procedee de evaluare axate pe
comparație21, în unele cazuri de asistență a grupurilor minoritare au fost concepute și puse în aplicare strategii de
intervenție socială care, nerespectând specificul cultural al respectivelor grupuri, au afectat identitatea lor, în
profitul unei uniformizări etnice și culturale proiectate politic. Pentru a se evita astfel de situații, a apărut
necesitatea pregătirii de asistenți sociali aparținând grupurilor minoritare. Aceștia pot contribui la mai buna
înțelegere a structurii nevoilor umane a grupurilor (etnice, lingvistice, religioase etc.) cărora le aparțin prin
naștere și prin socializare. Profesionalizarea în domeniul asistențial a minoritarilor nu înseamnă însă închiderea
grupurilor în ele însele și separarea pe criterii etnico-culturale a unor servicii de asistență, paralele cu cele care se
află în slujba ansamblului populației unei țări. Această profesionalizare trebuie înțeleasă, dimpotrivă, ca o
expresie a egalității șanselor și ca o oportunitate pentru mai buna înțelegere a problemelor grupurilor și
comunităților.
Din cele spuse până acum rezultă că nevoile umane sunt greu de definit în mod riguros. Putem identifica însă
unele caracteristici generale care se atașează nevoii, indiferent de „purtătorul" ei, de domeniul din care relevă sau
de contextul socioistoric în care se manifestă. Aceste caracteristici sunt: subiectivitatea, necesitatea, plasticitatea
și organizarea.
Subiectivitatea se referă la faptul că nici o trebuință nu există independent de un subiect uman individual sau
multipersonal. Exprimată (sub forma unei cereri de ajutor) sau neexprimată, trebuința este mai întâi resimțită de
către un subiect uman ca lipsă sau insuficiență a unui bun material, ca decalaj între așteptări și realitate, ca
aspirație spre condiții de viață mai bune etc.
Faptul că nevoia, o dată apărută, se impune „purtătorului" ei, declanșând acțiunea de căutare a satisfacției, îi
conferă caracter de necesitate. Fie că este o exigență care provine din natura umană, fie că provine din rigorile
sau obiceiurile vieții sociale, nevoia cere să fie satisfăcută. Satisfacerea ei poate fi amânată, însă nu poate fi total
eliminată fără a produce consecințe grave în funcționarea normală a agentului purtător. De exemplu,
nesatisfacerea trebuințelor primare, de ordin fiziologic, conduce la îmbolnăvirea sau chiar la moartea individului;
nesatisfacerea trebuințelor de ordin socioafectiv provoacă tulburări de comportament, dificultăți de adaptare
socială etc.
După cum afirma Roland Lecomte, „nevoia este plastică, pentru că ea se modelează fie după condiții individuale,
după condiții de mediu natural sau social, fie în funcție de exigențele puterii politice. Nevoia este un concept
elastic și relativ. Ea apare, dispare, reapare, evoluează și se transformă sub influența diverșilor factori cum ar fi
dezvoltarea socială și culturală, urbanizarea etc." (1991, p. 68). Fiecare epocă istorică, fiecare societate, dar și
fiecare individ în parte înregistrează modificări ale structurii trebuințelor și transformări în maniera proprie de
manifestare. Nici o trebuință umană nu apare izolat, fără legătură cu ansamblul trebuințelor unui actor social.
Nevoile cer
21. A se vedea conceptul de nevoie comparativă, din clasificarea lui Bradshaw.
să fie satisfăcute și se nasc din satisfacții; ele coexistă, se generează, se stimulează sau se inhibă reciproc,
organizându-se în diverse configurații ierarhice.
în interiorul configurației, nu toate trebuințele ajung să fie satisfăcute, dar acest fapt nu atrage după sine în mod
necesar tulburarea gravă a echilibrului funcțional al persoanei. Doar nesatisfacerea unei trebuințe importante din
ierarhie generează apariția unei probleme umane. Atunci când imposibilitatea satisfacerii nevoii se cronicizează
și afectează o populație numeroasă, avem de-a face cu o problemă socială. Astfel de probleme sunt: foametea,
precaritatea stării sanitare, sărăcia, analfabetismul, insecuritatea și delincventa etc.
Apariția problemelor umane (și/sau sociale) este determinată de factori genetici, de elementele mediului și de
socializare (Heffernan, Shuttlesworth, Ambrosino, 1988). Toți acești factori generează situații care limitează
posibilitățile indivizilor și comunităților umane de a răspunde trebuințelor lor fundamentale sau de a-și îndeplini
dorințele și aspirațiile rezonabile.
în plan genetic, fiecare individ moștenește o serie de caracteristici fizice și psihice ale înaintașilor săi. Aceste
caracteristici (conformația fizică, rezistența la îmbolnăviri, fragilitatea fizică, normalitatea sau, dimpotrivă,
anormalitatea fizică și psihică, temperamentul) constituie premisele evoluției ființei umane. Atunci când
caracterele genetice se manifestă dincolo de limitele normalității (ca subdotare sau chiar ca supradotare), ele pot
genera probleme umane cu diferite niveluri de gravitate. Astfel, deficiența fizică sau psihică moștenită îl
împiedică pe individ să ducă o viață normală, solicitând și eforturi suplimentare din partea familiei căreia îi
aparține sau din partea societății. Persoanele cu mobilitate redusă și cele afectate de handicapul mental sunt
practic excluse de la majoritatea activităților și raporturilor sociale pe care le desfășoară oamenii normali. Cu
toate acestea, deficiența (cu deosebire cea fizică) poate fi depășită sau atenuată grație voinței și efortului
individului de a intra în normalitate și grație terapiilor speciale concepute în acest sens. în anumite circumstanțe,
supradotarea poate să constituie și ea un factor de apariție a problemelor umane. De exemplu, diferența uriașă
dintre vârsta fizică și vârsta mentală a unui copil cu performanțe intelectuale ieșite din comun poate crea mari
probleme de comunicare socială pentru acesta; uneori supradotarea poate fi, în mod paradoxal, un „handicap".
în timp ce zestrea genetică reprezintă premisa dezvoltării omului, mediul și socializarea constituie elementele
transformării ființei cu caractere naturale umane într-o ființă socială și rațională, capabilă să practice virtuțile
morale și să se supună normativității comunitare. Cercetările din domeniul geneticii, al psihologiei și pedagogiei
arată că, pe parcursul ontogenezei, numai o secvență redusă (din stadiul embrionar și până la naștere) este în
afara influențelor mediului natural și social. Practic, o dată cu venirea sa pe lume, omul este ținta influențelor
multiple din partea naturii și a semenilor, care „construiesc" individul pas cu pas. Recentele studii privind
genomul uman nu fac decât să confirme imensa importanță a factorilor externi în determinarea „umanității" din
noi.
Condițiile de mediu natural (climatul, relieful, resursele și populația) impun limitele dezvoltării economice ale
unei societăți: bogăția resurselor, climatul favorabil și o populație de dimensiuni rezonabile contribuie la
creșterea economică și, implicit, la sporirea posibilităților de satisfacere a trebuințelor materiale, pe când mediile
naturale ostile reduc șansele de dezvoltare economică pentru comunitățile care populează respectivele zone,
creând probleme sociale ca sărăcia, răspândirea unor maladii etc.
Unele manifestări stihinice ale naturii creează, de asemenea, probleme sociale grave, în special în plan economic.
în timp ce factorii naturali care împiedică dezvoltarea economică pot fi uneori „depășiți" grație muncii și
inventivității națiunilor, creșterea industrială care nu ține seama de prezervarea echilibrului natural provoacă
mari probleme umane ca: maladiile profesionale sau generate de poluare, afectarea fondului genetic, ruinarea
celor a căror activitate este legată de „sănătatea" mediului natural, limitarea resurselor pentru generațiile viitoare
etc. în consecință, „mediul este un element major în structura oportunității. El poate servi drept stimul pentru
producerea satisfacțiilor vieții sau poate deveni o importantă sursă pentru experiențele problematice ale
oamenilor" (Heffernan, Shuttlesworth, Ambrosino, 1988, p. 5).
Factorii genetici și cei de mediu stau la baza apariției multor situații problematice cu care se confruntă actorii
sociali. Dar, întrucât existența omului este prin excelență una socială, definirea trebuințelor, a problemelor
umane și conceperea strategiilor de satisfacere sau rezolvare se realizează în virtutea unor modele sintetizate
social. Comportamentul uman (începând cu cel axat pe satisfacerea trebuințelor primare și terminând cu formele
superioare ale activității spirituale) este învățat, dobândit prin interacțiunea individului cu semenii săi, cu
instituțiile publice și cu alți agenți sociali-zatori (familia, școala, Biserica, grupurile formale și informale din care
face parte individul, mass-media etc). Socializarea este procesul prin care membrii unei comunități asimilează
simbolurile (inclusiv simbolul universal semnificativ – limbajul), modelele de comportament, tradițiile, stilul de
gândire și acțiune, valorile și mentalitățile acesteia. Disfuncțiile care apar la nivelul procesului de socializare
reprezintă o importantă sursă a problemelor umane și sociale. Astfel, învățarea unor norme, modele și valori care
nu corespund celor acceptate social îl transformă pe individ într-un marginal sau chiar într-un deviant.
Insuficiențele socializării se repercutează negativ asupra capacității de integrare a actorilor sociali în diferitele
structuri ale sistemului societal22.
Un fenomen răspândit în contemporaneitate și generator de situații problematice îl reprezintă acultumția. în acest
caz, modelele de comportament învățate în societatea de origine se dovedesc inoperante sau devin factori de
blocaj în contextul evoluției individului într-o nouă comunitate de adopție, care prezintă diferențe culturale
majore față de prima. Spre exemplu, socializarea populației africane din fostele colonii se dovedește insuficientă
și uneori contradictorie în raport cu modelele societăților occidentale în care au imigrat indivizii după
dezmembrarea sistemului colonial. Diferențele culturale și de comportament față de populația culturii primitoare
determină reacții de izolare socială, sentimente de frustrare sau chiar situații discriminatorii. în România,
procesul industrializării socialiste a fost însoțit de fenomenul aculturației, victimele lui fiind țăranii transformați
rapid în muncitori industriali la prima generație, rupți de modelul tradițional al vieții satului și lipsiți, totodată, de
reperele autenticei condiții de
22. Un exemplu edificator pentru apariția problemelor umane ca urmare a insuficiențelor socializării îl reprezintă cazul
copiilor instituționalizați în sistemul clasic de protecție a minorilor (în leagăne și case de copii). Pe lângă precarele condiții
economice, există problema mult mai gravă a carențelor de socializare, dat fiind faptul că minorii nu au create condiții pentru
învățarea rolurilor sociale specifice mediului familial. Creșterea și educarea lor într-un sistem „industrial", total diferit de
cadrul social familial, le provoacă dificultăți de integrare, ca adulți, în modelele „normalității".
orășean. După schimbarea de regim politic din 1989, multe drame individuale și suficiente probleme sociale și-
au aflat sursa în discrepanța dintre socializarea realizată în sistem totalitar și noile valori ale societății deschise.
în concluzie, putem afirma că o importantă categorie de clienți ai asistenței sociale – marginalii și devianții –
ajunge în situații problematice din cauza insuficientei sau defectuoasei socializări.
Factorii generatori de probleme umane și sociale acționează independent sau combinat, manifestându-se cu
diferite grade de intensitate. Identificarea elementelor care provoacă situații problematice la nivel individual și
colectiv reprezintă un element esențial în proiectarea strategiilor de intervenție socială. Dar stabilirea
obiectivelor asistenței depinde, de asemenea, de ierarhia nevoilor umane la diferite categorii de clienți, întrucât
nu toți oamenii resimt la fel presiunea trebuințelor.
4.2. Taxonomii ale trebuințelor umane
în practica asistențială, identificăm nenumărate trebuințe, deopotrivă în registrul biologic, psihologic și social,
resimțite de clienți individuali și multipersonali. în pofida diversității lor, nevoile respective pot fi incluse în
categorii de sinteză, constituite după criterii ca: domeniul de manifestare (biologic, psihosocial, cognitiv etc),
modalitatea de definire, percepția subiectului uman care resimte trebuința etc.
Potrivit lui Abraham Maslow (1943), acțiunile umane au toate ca scop satisfacerea unor trebuințe. Satisfacerea se
produce însă potrivit unei ordini de priorități sau urgențe, avându-se mai întâi în vedere nevoile primare, pentru
ca apoi să fie luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile se structurează piramidal, după cum urmează:
1. La baza piramidei se află nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte;
nevoi de ordin senzorial, sexual etc). Satisfacerea lor asigură buna funcționare biologică a organismului uman.
2. Nevoia de securitate individuală în mediul natural și social se referă la protejarea față de forțele exterioare
ostile și față de diferiți factori de risc. Asigurarea unei astfel de protecții se realizează prin stabilitatea locului de
muncă și prin aproprierea unor bunuri și resurse (casă, retribuție, poliță de asigurare etc). Trebuințele fiziologice
și nevoia de securitate reprezintă niveluri inferioare ale piramidei trebuințelor umane. Satisfacerea lor permite
apariția nevoilor de ordin superior și a resurselor umane necesare satisfacerii celor din urmă.
3. Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării și apartenenței (fiecare individ resimte nevoia de a fi
acceptat într-un grup, de a aparține afectiv cuiva). Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă din primele luni de
viață. Dominant instinctivă la început, această nevoie devine treptat din ce în ce mai „rațională", devine o
exigență de prim ordin pentru confortul sufletesc. Satisfacerea ei contribuie în mod semnificativ la întărirea
sentimentului de siguranță, de securitate. Pornindu-se de la acest nivel al trebuințelor, în asistența socială s-a
dezvoltat teoria atașamentului23.
23. A se consulta, în literatura română de specialitate, lucrarea Teorie și metodă în asistența socială, de Vasile Miftode,
Editura Fundației Axis, Iași, 1995.
4. Nevoia de stimă derivă dintr-o exigență autoevaluativă a individului, care dorește să-i fie recunoscut statutul
pe care îl are sau la care aspiră, să-i fie apreciate competențele, cunoștințele, performanțele, calitățile morale etc.
„Satisfacerea acestei nevoi de stimă permite dobândirea încrederii în sine și procură sentimente de valoare, de
forță, de utilitate etc. în caz contrar, nesatisfacerea acestei trebuințe riscă să conducă la sentimente de neputință,
de inferioritate sau de slăbiciune" (Lecomte, 1991, p. 64).
5. Nevoia de autorealizare, de împlinire de sine vizează construirea unei imagini de sine favorabile și
capacitatea de autocontrol. Această trebuință este satisfăcută atunci când individul se apreciază ca fiind „cineva",
când el are o capacitate de decizie asupra scopurilor și mijloacelor de împlinire socială. Spre deosebire de
celelalte nevoi de ordin social, nevoia de autorealizare poate fi satisfăcută fără concursul altor actori sociali (care
să acorde stima sau să ofere afecțiunea).
Stimă
Taxonomia lui Saint-Arnaud (1974) se bazează pe criteriul „subiectului purtător" al nevoii, respectiv
umanitatea în totalitatea ei, comunitățile și indivizii. Astfel, pot fi identificate trei categorii de trebuințe :
1. Nevoile fundamentale, prezente la toți indivizii speciei umane, sunt înnăscute și țin de domeniul fiziologic și
psihologic (trebuințele alimentare, vestimentare, nevoia de odihnă, nevoia de afecțiune etc).
2. Nevoile structurante sunt mijloacele pe care le utilizează indivizii pentru a satisface trebuințele
fundamentale. Trebuințele structurante nu sunt universale și nici înnăscute; ele sunt rezultatul obișnuințelor pe
care ni le formează mediul natural și social în care trăim24. Spre exemplu, nevoia fundamentală de a mânca este
satisfăcută în cazul copiilor de vârstă mică ori de câte ori aceștia formulează cererea alimentară, fără a se
conforma orarului de masă al persoanelor adulte.
24. Nevoile structurante pot decurge din constrângerile sociale pe care ni le impune un rol sau un status, din cutumele unei
culturi sau civilizații, din modă etc, transformându-se sau dispărând o dată cu factorii generatori. Impunându-se în manieră
constrângătoare, ca orice fapt social, nevoile structurante se interiorizează în timp, devenind obișnuințe ale comportamentului
individual.
Cu timpul, copiii sunt obișnuiți să-și satisfacă trebuințele alimentare de trei ori pe zi. A mânca de trei ori pe zi
este, așadar, o nevoie structurantă. La fel și în cazul repausului duminical (nevoie structurantă determinată de
cadrele vieții religioase și întărită ulterior de exigențele sindicalismului), al nevoii de a forma familia
(monogamă în culturile de tip european, creștin, și poligamă în societățile islamice), ca manieră de răspuns la
nevoia fundamentală de reproducere socială a speciei etc.
3. Nevoile situaționale se raportează, de asemenea, la modul în care sunt satisfăcute trebuințele fundamentale de
către individ. Acesta a asimilat, grație socializării, anumite maniere de răspuns la nevoile fundamentale, maniere
socialmente constituite. în interiorul lor, individul va acționa însă potrivit personalității, motivațiilor și
obișnuințelor proprii, dând „culoare personală" nevoilor structurante. Reluând exemplul de mai sus, dacă fiecare
individ resimte nevoia fundamentală de a mânca, nevoia structurantă (învățată) este de a mânca de trei ori pe zi;
în fine, pentru un individ oarecare, trebuințe situaționale pot fi acelea de a mânca totdeauna în compania cuiva,
de a utiliza o anumită veselă, de a consuma de fiecare dată un anumit produs sau de a acorda un interval de timp
bine determinat satisfacerii trebuinței alimentare.
Taxonomia lui Chombart de Lauwe pornește de la convingerea că a separa studiul nevoilor de acela al
dorințelor și aspirațiilor nu este semnul unui plus de obiectivitate. Dimpotrivă, apariția nevoii și intensitatea
manifestării ei nu pot fi înțelese fără a recurge la structura așteptărilor, aspirațiilor și dorințelor clienților; fără
acestea din urmă, nevoia devine fie o noțiune echivocă, fie una cu o sferă prea restrânsă pentru a putea acoperi
multitudinea formelor de manifestare la nivelul indivizilor. întrucât trebuințele umane se manifestă în strânsă
legătură cu procesele și mecanismele psihicului, Chombart de Lauwe propune o clasificare ce are la bază
distincția dintre obiectul (conținutul) nevoii și starea pe care o declanșează absența satisfacerii; a doua distincție
o face între nevoia rezultată din proiecția subiectivă a unui orizont superior de satisfacție (adică din dorințe și
aspirații) și cea rezultată din exigențele vieții sociale, din constrângerile și obligațiile pe care aceasta le impune.
1. Nevoia-obiect desemnează un element exterior indispensabil fie funcționării unui organism (cum ar fi hrana),
fie vieții sociale a unei persoane, în funcție de statutul său social (spre exemplu, o locuință convenabilă), fie unui
grup social pentru a subzista și a se menține în echilibru într-o structură socială (Lecomte, 1991, p. 65). Absența
acelui „obiect" necesar bunei funcționări provoacă individului o stare de tensiune (de la simpla indispoziție până
la angoasă și dereglări psihice și fizice); respectiva stare îl incită pe individ să acționeze în sensul dobândirii
obiectului. Astfel, nevoia-obiect devine nevoie-stare.
2. Existența unor „obiecte" susceptibile de a îmbunătăți viața individului, obiecte la care acesta nu are încă
acces, determină apariția unor aspirații16. Nivelul
25. Potrivit Dicționarului de sociologie (Zamfir, Vlăsceanu, coord., 1993, p. 52), aspirația este „reprezentarea subiectivă a
unor stări considerate de persoane, grupuri, colectivități a fi dezirabile. Aspirațiile pot fi considerate, în ultimă instanță, drept
expresii subiective ale necesităților sistemelor respective (persoane, grupuri, colectivități)".
aspirațiilor depinde de statutul social al persoanei, de educația ei, precum și de posibilitățile de atingere a stării
dezirabile ce constituie conținutul aspirației. Astfel, se poate constata că nivelul aspirațiilor este de regulă mai
scăzut la categoriile de populație marginale decât la persoanele cu statut social superior.
în condițiile complicării permanente a raporturilor sociale, ale creșterii exigențelor societății față de individ în
privința profesionalizării, a capacității de adaptare la progresul științei și tehnicii, unele nevoi-aspirație se
transformă în nevoi-obligație. Spre exemplu, pentru o mare parte a populației, știința de carte reprezenta în
secolul al XlX-lea (și chiar în primele decenii ale veacului XX) o nevoie-aspirație. De împlinirea acestei aspirații
depindea schimbarea statutului social, precum și creșterea posibilităților de progres economic în plan individual.
Treptat, instrucția și educația școlară (presupunând alfabetizarea, asimilarea de cunoștințe, formarea de priceperi
și deprinderi specifice principalelor domenii de activitate) au devenit o condiție fundamentală pentru a găsi un
loc de munca și pentru adaptarea la viața socială. La fel este și cazul nevoii-aspirație de a avea computer
personal, permis de conducere, telefon mobil etc. în contemporaneitate, putem observa o accelerare a procesului
de transformare a nevoilor-aspirație în nevoi-obligație, accelerare datorată informatizării, evoluției rapide a
tehnologiilor, accentuării diviziunii sociale a muncii etc.
Taxonomia lui Bradshaw nu prezintă un criteriu precis, ea bazându-se în special pe observație, pe experiență, și
nu pe concepte. Bradshaw distinge patru categorii de trebuințe umane:
1. Nevoile normative sunt cele definite de către experții, administratorii și factorii decizionali din domeniul
puterilor publice și al asistenței sociale, prin raportarea stărilor (situațiilor) sociale reale la cele optimale,
dezirabile, conforme cu o normă de funcționare. Astfel, experții pot stabili nivelurile minime și cele optime de
consum alimentar pentru o persoană sau o familie, treapta minimă de școlarizare admisibilă într-o societate dată,
necesarul de asistență medicală etc. O dată definite limitele „normalității" sau, mai precis, cele ale minimului
rezonabil, asistentul social este dotat cu un instrument de măsurare și evaluare a situațiilor problematice, putând
astfel determina care dintre clienții săi are dreptul la anumite servicii asistențiale și care nu se înscrie în limitele
situației disfuncționale. Prin definirea nevoilor normative, factorii puterii pot controla mecanismele reproducerii
structurii sociale și pe cele ale „normalizării".
2. Nevoia resimțită. Este posibil ca un individ; un grup sau o comunitate să se afle într-o situație problematică
prin raportare la „normalitatea" definită de către experți, dar, cu toate acestea, să nu resimtă propria stare ca pe o
lipsă, o insuficiență sau un decalaj între optim și real. Pe de altă parte, aproape fiecare actor social este
„purtătorul" unor trebuințe care nu sunt definite ca atare de către experți. Așa încât, independent de evaluările
oficiale, nevoile care au relevanță pentru actorul social sunt cele resimțite.
3. Nevoia exprimată echivalează cu o cerere concretă de ajutor, formulată de către un individ, un grup sau o
comunitate, pentru a sensibiliza fie serviciile de protecție socială, fie administrația publică, fie alți agenți sociali
preocupați de problemele umane. Nevoia resimțită, în măsura în care nu poate fi satisfăcută prin forțele proprii
ale subiectului purtător, devine nevoie exprimată. Formele de exprimare diferă de la un individ la altul și de la un
conținut al nevoii la altul,
ele mergând de la solicitările neformale de sprijin până la cererile cu caracter oficial și ajungând chiar la unele
modalități de protest (pașnic sau violent). 4. Nevoia comparativă este un pronostic la care asistentul social
ajunge pe baza următorului raționament: dacă un actor social resimte o nevoie anume, atunci actorii care posedă
caracteristici asemănătoare celui dintâi au, probabil, aceeași nevoie. De exemplu, dacă un șomer de lungă durată
se confruntă cu nevoi de ordin material, este foarte probabil ca și alți indivizi aflați în aceeași situație să se
confrunte cu dificultăți economice ; dacă un minor dintr-o familie carențată suportă un tratament
necorespunzător din partea părinților (neglijare, abuz fizic, abuz de inocență etc), este aproape sigur că și ceilalți
copii ai familiei respective trăiesc în aceleași condiții.
Taxonomia lui Bradshaw identifică cele patru categorii de nevoi pornind de la definițiile experților, de la
percepția subiectivă a beneficiarilor serviciilor sociale și de la compararea nevoilor unor actori sociali cu cele ale
actorilor ce prezintă profiluri asemănătoare. Această clasificare permite evidențierea capacității clienților de a
repera și de a exprima propriile nevoi. De aceeași clasificare se servește (fără a o conștientiza la nivel teoretic)
clientul revendicativ. Pornind de la cunoașterea normei de dezirabilitate și de la compararea propriei situații cu
aceea a unor clienți asemănători, clientul revendicativ formulează cererea de ajutor în termeni imperativi,
considerând că i se cuvine primirea sprijinului din partea instituției asistențiale, că dreptul lui de a fi ajutat
decurge automat din îndatorirea statului (sau a societății) de a se ocupa de persoanele aflate în dificultate.
4.3. Modele teoretice în analiza problemelor sociale
în taxonomia lui Chombart de Lauwe, apariția unei trebuințe generează o stare de tensiune la nivelul subiectului
care resimte trebuința. Nesatisfacerea acesteia și croni-cizarea stării de insatisfacție determină apariția problemei
umane. Trebuie precizat însă că nevoia nu se confundă cu problema (umană sau socială); există, așadar, nevoi
umane în afara situațiilor problematice: „Acțiunile preventive, de exemplu, sunt concepute după o logică diferită
de cea a acțiunilor care vizează tratarea unei probleme. Se poate vorbi în acest caz despre nevoile de prevenire
ale unei populații, fără să fi fost identificată o problemă manifestă" (Lecomte, 1991, p. 70). Situațiile
problematice sunt determinate de nesatisfacerea nevoilor umane ; însă definirea problemelor nu se reduce la
identificarea trebuințelor care le generează, căci nici nevoile umane n-au fost aceleași dintotdeauna și nici
percepția societății asupra lor nu a rămas neschimbată.
în lumea contemporană, sărăcia cronică, abandonul familial, șomajul, criminalitatea, toxicomania, prostituția,
insecuritatea și dezordinea socială reprezintă situații ce pot fi catalogate drept probleme sociale. Unele dintre
acestea n-au fost însă considerate astfel dintotdeauna:- spre exemplu, analfabetismul, toxicomania sau creșterea
alarmantă a periferiilor urbane nu constituiau probleme sociale în secolele trecute; în schinjb, lumea acelor
timpuri se confrunta cu marile epidemii, cu mortalitatea infantilă ș.a.m.d. Cum putem defini, așadar, problema
socială?
Cea mai generală și mai „neutră" definiție prezintă problema socială ca pe o situație, o caracteristică sau un fapt
care intervine în dinamica unui sistem social,
perturbându-i funcționarea normală. în aceeași linie explicativă, se mai afirmă că problema socială este „o
carență obiectivă în raport cu normele sociale" (De Robertis, 1995, p. 102). Factorul perturbator sau carența pot
aparține însă unor realități extrem de diferite : unele sunt de natură „materială", altele de natură „simbolică" ;
unele țin de individ, altele de comunitate. Perspectiva definirii problemei sociale va avea astfel un rol
semnificativ în analiza și evaluarea acesteia.
Sociologia actuală conține mai multe perspective de analiză și definire, după cum urmează: „patologismul",
perspectiva dezorganizării sociale, perspectiva conflictului de valori, perspectiva comportamentului deviant și
teoria analitică a devianței (Rubington, Weinberg, 1971). Aceste cadre explicative pentru cauzele și formele de
manifestare ale problemelor sociale asumă câteva presupoziții comune:
– „problemele sociale constituie prin natură situații sociale ;
– ele iau naștere din viața grupurilor;
– problemele privesc un număr mare de indivizi;
– ca atare, ele reprezintă o amenințare pentru bunăstarea socială;
– situațiile critice sunt definite de către moravurile și uzanțele unui grup;
– ele trebuie să fie tratate într-o manieră coerentă și metodică" (Blum, 1970, pp. 41-42).
Presupozițiile în cauză insistă asupra caracterului social al problemei, atât în privința genezei, cât șîa
amplitudinii. Din punct de vedere sociologic, nu se neagă importanța disfuncțiilor la nivel individual, ci doar se
subliniază faptul că acestea se produc în contexte sociale; când însuși contextul în care evoluează un individ, un
grup sau o comunitate intră în criză, intervenția socială nu mai poate să se limiteze la un număr restrâns de
clienți, ci trebuie să caute soluții generale, de nivel comunitar. Identificarea soluțiilor și conceperea planurilor de
intervenție necesită stabilirea cauzelor problemei sociale, a agenților implicați și a obiectivelor de atins. Toate
acestea depind de perspectiva de analiză, așa încât, dacă vom considera problema drept efectul dezorganizării,
soluțiile se vor înscrie pe direcția rearmonizării sistemului afectat; dacă problema este concepută ca rezultat al
conflictului de valori, acțiunea de intervenție va viza domeniul axiologic etc.
1) Patologismul este perspectiva de analiză care pornește de la premisa asemănării dintre societate (ca ansamblu
funcțional) și organismul uman. Această asemănare fusese sesizată de către filosofi încă din Antichitate (spre
exemplu, Platon, invocând principiul oikeiopragiei, sugera similitudinea dintre „constituția interioară", aceea a
sufletului omenesc, și constituția cetății; distribuția funcțiilor în societate se inspiră la Platon din modelul
biologic), fiind apoi exploatată în secolul al XlX-lea, o dată cu apariția curentelor sociologice de tip pozitivist (în
special biologismul și organicismul).
Așa cum organismul uman se confruntă uneori cu stări patologice, și societatea își are „bolile" ei. în cadrul
„corpului social", există o majoritate a indivizilor ce se caracterizează prin funcționarea socială normală, însă
există și o minoritate disfuncțio-nală. Membrii acestei minorități sunt fie anormali („defectivi"), adică aflați în
situația de a nu putea asimila și pune în practică normele sociale, fie devianți, care refuză normele. în vreme ce
comportamentul „defectivilor" este determinat de incapacități fizice și psihice, comportamentul antisocial al
devianților este expresia unei forme de protest social: destructurat ca actor social normal, eliminat din „jocurile
sociale"
Mm…
consacrate și îndeobște acceptate, deviantul încearcă să redevină actor social valabil, construind un nou „joc",
paralel sau contrar raporturilor sociale „normale". Defectivii și devianții formează „celulele bolnave" ale
organismului social. Cauza maladiilor societății o constituie eșecul socializării sau insuficiența acesteia.
Examinarea problemelor sociale din perspectivă patologistă determină în asistența socială preferința pentru
modelul medical de acțiune. Acesta face din asistentul social un „medic la societății", capabil să diagnosticheze
stările patologice, să conceapă și să aplice tratamentele corespunzătoare.
2) Perspectiva dezorganizării sociale are ca fundament paradigma sistemistă. Din unghiul ei de vedere,
societatea este imaginată ca un uriaș sistem, ale cărui părți componente se află în raporturi de intercondiționare.
Astfel, dacă într-un subsistem sau un compartiment al socialului se produce o modificare structural-funcțională,
celelalte subsisteme (ca și ansamblul societal) vor trebui să se ajusteze la rândul lor, pentru a păstra starea de
funcționare normală a fiecăruia dintre ele și a ansamblului. Absența sau insuficiența proceselor adaptive
provoacă dezorganizarea în sistem, adică apariția unor probleme umane sau/și sociale.
Fenomenul dezorganizării poate fi constatat atât la nivel individual și microsocial, cât și la scara societății
globale. Spre exemplu, dacă o persoană își pierde locul de muncă, ea va înregistra o diminuare sau chiar o
pierdere totală a resurselor materiale necesare vieții; această problemă apărută în planul economic solicită
procese de adaptare (în domeniul formației profesionale, al dozării consumului și în general al comportamentului
economic, în domeniul habitatului, al stării civile – dacă o căsătorie „convenabilă" poate ameliora starea
economică – etc), fără de care existența individului intră într-un proces de dezorganizare. în cazul unei familii,
schimbarea numărului de membri (prin nașterea unui copil, prin decesul unui membru sau prin separarea soților)
solicită o nouă repartiție a resurselor și a sarcinilor, modificarea rolurilor sociale etc, în scopul păstrării
echilibrului inițial al familiei.
La nivel societal, dezorganizarea este concepută ca un eșec funcțional ce se manifestă în următoarele situații-
cadru :
– când pentru un anume tip de acțiune nu există nici o regulă în vigoare (fie din cauza noutății absolute a
acțiunii, fie din cauza eliminării unei reguli vechi, fără ca ea să fie suplinită de una nouă); astfel de situații apar
în urma unor revoluții politice și sociale, în cazul schimbării raportului de forțe dintre grupurile și comunitățile
etnice, lingvistice sau religioase, atunci când sunt abrogate „reparatoriu" unele legi și reglementări din diferite
domenii ale vieții economico-sociale etc.; când pentru același tip de acțiune există două norme contradictorii,
astfel încât încălcarea uneia dintre ele devine inevitabilă (spre exemplu, limitarea creșterii numărului de membri
ai unei familii se face, uneori, apelând la avort; această practică este supusă, pe de o parte, unor reglementări
juridice, iar pe de altă parte ea este sancționată negativ de către Biserică; atunci când legea civilă permite avortul,
iar normele religioase îl interzic, persoana se află între două reguli contradictorii);
– în situația de „depresiune", când există o regulă clară și unică de acțiune, dar ea nu este dotată cu suficientă
putere coercitivă, așa încât încălcarea ei nu atrage după sine nici o pedeapsă (cu atât mai puțin putând fi vorba
despre vreo recompensă pentru cei care respectă regula).
Cauzele dezorganizării sociale sunt reprezentate de schimbarea socială și de discrepanța dintre aspirațiile
individuale și interesul colectiv. Sintagma „schimbare socială" se referă la ansamblul transformărilor care
afectează structura și funcționarea unei societăți. Atunci când transformările sunt imperceptibile și se produc în
sensul menținerii echilibrului societății, avem de-a face cu o societate dinamică (după modelul sistemelor
homeostatice); când transformările sunt bruște, în sistemul social apar situații confiictu-ale și se instalează
dezorganizarea. Dezorganizarea unei colectivități umane are drept cauză și conflictul dintre interesele particulare
și interesul general: „Stabilitatea colectivității este garantată când unanimitatea asupra chestiunilor și
problemelor comune este virtual dobândită. Dar, dacă o parte a cetățenilor nu se preocupă de interesul general al
colectivității, aceasta își vede amenințată structura socială. Astfel se petrec lucrurile, de exemplu, ori de câte ori
interesele particulare economice, religioase sau de altă natură tind să prevaleze asupra intereselor comune.
Dezorganizarea colectivității apare deci atunci când se stabilește o disparitate sensibilă între aspirațiile
individuale și interesul social" (Blum, 1970, pp. 84-85).
3) Perspectiva conflictului de valori. Pentru a putea exista și pentru a funcționa normal, societățile omenești au
nevoie, așa cum am văzut, de un minim consens asupra regulilor de comportament, asupra simbolurilor și
valorilor sociale (indiferent de câmpul din care relevă: material, religios, artistic, politic etc). Coabitarea,
cooperarea și chiar conflictul dintre indivizi, grupuri sau comunități necesită raportarea la un fond comun de
valori (în special morale), în funcție de care se definește normalitatea socială. Atunci când actorii sociali aflați
într-o situație de contact profesează valori (morale, religioase, estetice, politice etc.) contradictorii, raporturile
dintre ei se deteriorează, generând probleme umane sau sociale.
Conflictul de valori poate să apară pe următoarele teme principale:
– definirea contactului (spre exemplu, coexistența pe un anumit teritoriu a două grupuri etnice sau religioase
poate fi definită pe baza valorii egalității și a nediscriminării; dacă unul dintre grupuri dorește să impună
„valoarea" privilegiului și a segregației, atunci între respectivele comunități apare un conflict de valori pe tema
definirii contactului);
– stabilirea regulilor de competiție (exemple edificatoare găsim în domeniul vieții politice – în ceea ce privește
dreptul de vot, dreptul de a candida -, al educației – în privința condițiilor de acces la diferite trepte de
profesionalizare -, în domeniul economic etc.);
– stabilirea valorilor spirituale care trebuie respectate ;
– distribuția sau alocarea valorilor materiale.
O problemă socială poate fi definită ca o situație incompatibilă cu valorile dominante ale unei colectivități
umane. Remedierea unei probleme sociale cauzate de conflictul de valori este posibilă utilizând trei mijloace:
– consensul: părțile aflate în conflict renunță la confruntare, în numele unei valori superioare pe care ambele o
acceptă necondiționat și pe care doresc să o protejeze (de exemplu, conflictul dintre soți este eliminat sau atenuat
de consensul cu privire la protejarea copiilor; conflictul dintre grupările politice poate să dispară atunci când sunt
în joc suveranitatea națională, independența);
– negocierea valorilor în spirit democratic ;
– impunerea valorilor actorului social mai puternic (reprezintă o falsă rezolvare a conflictului, întrucât acesta
persistă în stare latentă și reizbucnește o dată cu schimbarea raportului de forțe).
Problemele sociale rezultate din conflictul de valori sunt abordate în practica asistențială utilizând cu precădere
mijloace aparținând „instrumentarului" simbolic și axiologic.
4) Perspectiva comportamentului deviant. Pentru împlinirea aspirațiilor și atingerea scopurilor individuale,
oamenii acționează potrivit unor strategii care comportă, pe lângă libertatea acțiunii, și o serie de limitări de
ordin social. Atunci când în acțiunile lor indivizii sau grupurile încalcă normele de comportament socialmente
acceptate, apare devianța. Dacă acest fenomen ia amploare, el se transformă într-o gravă problemă socială.
Comportamentele deviante sunt rezultatul învățării unor modele negative de acțiune sau pot fi expresia unui
protest social. în acest din urmă caz, avem de-a face cu un proces de restructurare a actorilor sociali defavorizați:
atunci când un individ sau un grup de persoane nu au acces la rolurile sociale la care ar avea dreptul sau la care
aspiră, ei tind să se restructureze ca actori valabili, construind un nou joc social, cu reguli proprii, diferite sau
chiar opuse celor consacrate. Acest model explicativ al comportamentului deviant poate fi ilustrat prin
următoarea combinare de ipoteze (Quivy, Van Campenhoudt, 1988, p. 135):
Raporturi sociale descompuse, acces îngrădit la rolurile sociale
Devianța ca violență și protest față de societatea care te respinge
Devianța ca proces de restructurare a actorului social
Figura 3. Model explicativ al comportamentului deviant
Remedierea comportamentelor deviante este concepută ca un proces de resocializare ce utilizează drept
mijloace : reducerea contactelor cu modelele negative de comportament ; promovarea modelelor pozitive ;
redistribuirea șanselor de acces la rol-statusuri, în beneficiul actorilor defavorizați; coerciția, ca mijloc final și
exclusiv al autorităților publice.
Rezolvarea problemelor sociale generate de devianța echivalează cu reintegrarea indivizilor și a grupurilor în
rețeaua normativă a societății: „într-o lume dominată de reguli care impun limite acțiunilor și scopurilor
indivizilor pentru a le putea corela între ele, omul trebuie să se resemneze. Singura șansă pe care o oferă
socialitatea individualității este siguranța persoanei. în schimbul ei, individul trebuie să se conformeze, în mod
obligatoriu, pentru a adopta un comportament supus permanent presiunilor sociale, amenințat mereu de rigorile
sancțiunii" (Rădulescu, 1994, p. 29).
5) Teoria analitică a devianței pornește de la constatarea empirică a caracterului istoric și situațional al
problemelor sociale. Astfel, dacă libertatea de conștiință era considerată în Evul Mediu o deviere de la valorile și
normele creștinismului, în prezent ea reprezintă o valoare a societății democratice ; dacă poligamia este un lucru
normal
în societățile islamice, ea este o încălcare a normelor juridice și morale în restui*-societăților. în prezent,
observăm cum unele comportamente considerate multă vreme deviante (spre exemplu, homosexualitatea,
aderența la noile religii, practicarea avortului, întreținerea de relații sexuale înainte de căsătorie etc.) își
revendică dreptul la includerea în „normalitatea socială". Prin urmare, un comportament nu este deviant sau
normal „în sine", ci prin raportare la modul în care o societate determinată îl definește la un moment dat.
Devianța este, așadar, o chestiune de definiție, de optică socială. Problema socială este definită, la rândul ei, de
reacția socială față de presupusa violare a așteptărilor normative. Perspectiva analitică a devianței îl orientează
pe asistentul social spre identificarea condițiilor în care o comunitate umană trasează granița dintre normalitate și
devianța.
4.4. Sistemul client
Indiferent de epoca istorică, de ideologia dominantă și de suportul instituțional, activitățile asistențiale se
desfășoară în favoarea unor persoane, grupuri sau comunități umane aflate în situații problematice. Beneficiarii
acestor acțiuni nu au fost numiți dintotdeauna „clienți" și se pare că acest termen va cunoaște și el un declin al
utilizării (într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat), în favoarea aceluia de „beneficiar" al prestațiilor sau
serviciilor sociale.
Câtă vreme ajutorarea persoanelor aflate în dificultate s-a realizat din perspectiva carității creștine sau din aceea
a „asistenței represive" (menite să pună la adăpost ordinea socială instituită), asistații au fost numiți în diferite
feluri (de la „săraci" și „nenorociți", până la „mizerabili"), în funcție de situația lor materială și de tipul de
prestație de care beneficiau. Ulterior, când asistența socială s-a dezvoltat în continuarea asistenței medicale, a
fost preferat termenul „pacient". în fine, metodologia casework a lansat conceptul de client, considerând că
acesta dă cel mai bine seama de statutul asistatului. în prezent, datorită diversificării crescânde a prestațiilor de
tip social (fapt ce implică extinderea activității asistențiale la categorii de persoane care nu se confruntă cu
problemele „clasice" ale asistenței), se folosește tot mai mult termenul „utilizator".
Dincolo de disputele conceptuale privind desemnarea asistatului, trebuie precizat că el este o entitate individuală
sau multipersonală care beneficiază de ajutorul specializat al unei profesii asistențiale (Johnson, 1983, pp. 132-
l33). Această definiție sintetică rezultă din combinarea mai multor accepțiuni pe care E. Tropp (1974, pp. 19-29)
le dădea clientului (respectiv aceea de persoană sau grup care caută un ajutor specializat, profesionist;
accepțiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva și accepțiunea de individ sau entitate multipersonală care
este deservită de o agenție sau o instituție).
Scott Briar și Henry Miller (1971) vorbesc despre „client" în termeni de rol social: clientul este cel care joacă un
rol regizat de un complex de norme și așteptări ce vin din partea agenției asistențiale, a grupului de referință și a
comunității (a publicului general).
Sistemul client se deosebește de ceea ce literatura asistențială numește sistem-țintă. Dacă identificarea clientului
presupune o raportare multiplă (la instituțiile asistențiale, la grupul de referință și la autopercepția celui care
beneficiază de ajutorul specializat), precum și existența unui raport administrativ clar între un beneficiar și o
instituție asistențială, sistemul-țintă este un concept care are relevanță doar din perspectiva
asistentului social și a instituției sale (eventual, și din perspectiva unui terț implicat în activități sociale).
Sistemul-țintă este persoana, grupul sau comunitatea care se află într-o situație problematică și care necesită
intervenția unui serviciu asistențial specializat, în sensul schimbării. Așadar, identificarea sistemului-țintă este o
activitate de evaluare a nivelului de normalitate funcțională a unui sistem social, activitate desfășurată de către
asistentul social sau de către un „sistem-martor". Sistemul-țintă se poate transforma în sistem client fie ca urmare
a conștientizării propriei situații disfuncționale și ca urmare a formulării unei cereri de ajutor, fie ca o consecință
a inițiativei asistentului social, fie în urma sesizării instituțiilor asistențiale de către un terț.
Potrivit lui David Landy (1965), procesul prin care o persoană devine client al asistenței sociale presupune o
serie de etape:
– individul recunoaște față -de sine că ceva nu merge bine în viața sa;
– cel care caută ajutor își asumă riscul ca apropiații lui (familie, prieteni, cunoștințe) să afle despre
incapacitatea lui de a-și rezolva singur problemele;
– cel care caută ajutor își recunoaște starea critică și incapacitatea de a o depăși prin forțe proprii, în fața unui
asistent social;
– cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunțe la o parte din autonomia sa și să se plaseze într-un rol
de dependență.
Clienții asistenței sociale prezintă o diversitate deconcertantă: pot fi clienți minorii orfani, abandonați sau aflați
în alte situații ce necesită instituirea tutelei, familiile aflate în criză (economică, psihoafectivă), persoanele cu
dizabilități, vârstnicii fără susținere familială și fără alte resurse, șomerii, dependenții de alcool și droguri etc. în
pofida acestei diversități, se pot opera unele clasificări ale clienților, după cum urmează:
1. în funcție de numărul indivizilor care constituie sistemul, putem distinge clienții individuali și clienții
multipersonali. Individul client al asistenței sociale trebuie tratat întotdeauna ca o persoană unică aflată într-o
situație unică, chiar dacă problemele pe care le au clienții par asemănătoare. Clientul multipersonal poate fi un
grup mic (de tipul familiei, spre exemplu) sau o mare comunitate (populația unei regiuni, a unei localități, un
grup etnic etc).
2. în funcție de orientarea ajutorului specializat:
– clientul care solicită ajutor pentru sine ;
– clientul care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunități;
– clientul care, deși nu a solicitat ajutor, a intrat în zona de interes a asistenței sociale, întrucât el constituie un
factor de blocaj pentru funcționarea socială normală a altui client (spre exemplu, familia unui minor asistat,
familie care constituie un factor educațional carențat);
– clientul care caută sau utilizează asistența socială ca alternativă la alte tipuri de asistență (în special juridico-
represivă);
– clientul care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.
3. în funcție de atitudinea clientului față de serviciul asistențial (Messu, 1991):
– asistatul rușinos – cel care apelează la serviciul social doar atunci când nu mai are nici o posibilitate de a
depăși situația problematică în care se află; el preferă un contact cât mai limitat cu instituția asistențială și
renunță la ajutor de îndată ce își reechilibrează situația;
– clientul revendicativ – cel care solicită imperativ ajutorul social, bazându-se pe „dreptul" său la asistență și pe
compararea situației sale cu aceea a altor persoane care beneficiază de asistență socială;
– clientul ezitant – cel care dorește să beneficieze de serviciile asistențiale, dar care evită pe cât posibil
contactul cu sistemul instituțional și cu mecanismele birocratice; acest tip de client dezvoltă o „strategie de
așteptare".
Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienților în funcție de aria problematică (această taxonomie
identificându-se cu enumerarea domeniilor de acțiune ale asistenței sociale), de grupa de vârstă etc.
Identitatea clientului sau a asistatului se structurează în raport cu instituțiile asistențiale, cu percepția socială
asupra situației de asistat și cu autopercepția subiectivă a fiecărui individ, grup sau a comunității care se află într-
o situație critică sau în una de vulnerabilitate. Raporturile care se stabilesc între asistent și asistat se înscriu într-
un context sistemic, dominat de procesele de integrare și excludere, de construcție a identității marginalilor și de
instituire și reafirmare a normalității.
Bibliografie selectivă
Abraham, P.; Crăciun, A., Legislație în asistența socială, voi. I-II, Editura Național, București, 2000.
Albert, M., Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, București, 1994.
Andrei, R, Sociologie generală, Editura Polirom, Iași, 1997.
Athanasiu, AL, Dreptul securității sociale, Editura ACTAMI, București, 1995.
Bachmann, Ch.; Simonin, J., Changer au quotidien. Une introduction au travail social, 2 voi., Etudes vivantes, Paris, 1981.
Bailleau, F.; Lefaucheur, N. ; Peyre, V., Lectures sociologiques du travail social, Editions Ouvrieres, Paris, 1985.
Barker, R.L., The Social Work Dictionary, National Association of Social Workers (NASW), Silver Spring, Maryland, 1988.
Blanc, M., Pour une sociologie de la transaction sociale, L'Harmattan, Paris, 1992. Blum, R., Dimensions sociologiques du
travail social, Editions du Centurion, Paris, 1970.
Bobroff, J.; Luccioni, M., La clientele du travail social: assistes, marginaux ou travailleurs ă integrer, ESF, Paris, 1976.
Bocancea, C, Meandrele democrației. Tranziția politică la români, Editura Polirom, Iași, 2002. Bocancea, C.; Neamțu, G.,
Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999. Boudon, R. (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas,
București, 1997. Bousquet, M.-H., Le service social, Presses Universitaires de France, col. „Que sais-je?",
Paris, 1971. Briar, S.; Miller, H., Problems and Issues in Social Casework, Columbia University Press,
New York, 1971.
Camplong, L., Pauvres en France, Hatier, Paris, 1992.
Carpinschi, A.; Bocancea, C, Știința politicului, Tratat, voi. I, Editura Universității „AU. Cuza", Iași, 1998.
Coulshed, V., Practica asistenței sociale, Editura Alternative, București, 1993.
Crapuchet, S., Sciences de l'homme et professions sociales, Privat, Toulouse, 1974. Crozier, M.; Friedberg, E., L'acteur et le
systeme, Editions du Seuil, Paris, 1977. De Robertis, C, Methodologie de l'intervention en travail social, Bayard Editions,
Paris, 1995. De Robertis, C.; Pascal, H., L'intervention collective en travail social, Bayard Editions, Paris, 1987. Demier, R,
Istoria politicilor sociale, Institutul European, Iași, 1998. Desrumaux-Zagrodnicki, P., Manuel pratique en travail social,
Gaetan Morin editeur-Europe,
Paris, 1998. Dixon, S.L., Working with People in Crisis, The CV. Mosby Company, St. Louis, Toronto,
Londra, 1979.
Dogan, M.; Pelassy, D., Economia mixtă, Editura Alternative, București, 1992. Donzelot, J., L'invention du social, essai sur
le declin des passionspolitiques, Fayard, Paris, 1984. Duchemin, R.; Servion, E, Introduction au travail social, ESF, Paris,
1983. Durând, J.-P. ; Weil, R., Sociologie contemporaine, Editions VIGOT, Paris, 1989. Dutrenit, J.M., Sociologie et
comprehension du travail social, Privat, Toulouse, 1980. Ferreol, G. (sous la direction de), Dictionnaire de sociologie,
Armând Colin, Paris, 1991. Fevre, L., Le travail social. Theories etpratiques, Les Editions de la Chronique Sociale, Lyon,
1993. Foucault, M., Histoire de la folie ă l'ăge classique, Gallimard, Paris, 1968. Freynet, M.-E, Les mediations du travail
social, Les Editions de la Chronique Sociale, Lyon, 1995. Galbraith, J.K., Societatea perfectă, Eurosong & Book, București,
1997. George, V., Social Security and Society, Routledge and Kegan Paul, Londra, Boston, 1973. Goffman, E., Stigmates,
Editions de Minuit, Paris, 1975. Guerrand, R.-H.; Rupp, M.-A, Breve histoire du service social en France, Privat, Toulouse,
1978.
Heffernan, J.; Shuttlesworth, G.; Ambrosino, R., Social Work and Social Welfare, West Publishing Company, St. Paul,
1988.
Howe, D., Introducere în teoria asistenței sociale, UNICEF România, București, 2001.
Ion, J.; Tricart, J.-P., Les travailleurs sociaux, La Decouverte, Paris, 1984.
Iovițu, M., Bazele politicii sociale, Editura Eficient, București, 1997.
Johnson, L.C., Social Work Practice, Allyn & Bacon, Boston, 1983.
Kniebiehler, Y., Nous, les assistantes sociales. Naissance d'une profession, Aubier, Paris, 1980.
Landy, D., „Problems of the Person Seeking Help in Our Culture", in Mayer N. Zald (ed.), Social Welfare Institutions: A
Sociological Reader, ]SÎew York, 1965.
Lapierre, J. -W., L'analyse des systemes politiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1973.
Lecomte, R., Methodologie de recherche pour les intervenants sociaux, Gaetan Morin Editeur, Boucherville (Quebec), 1991.
Liegeois, J.P., ideologie et pratique du travail social de prevention, Privat, Toulouse, 1977.
Lugan, J.-C, Elements d'analyse des systemes sociaux, Privat, Toulouse, 1983.
Mănoiu, F.; Epureanu, V., Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996.
Maslow, A., „A Theory of Human Motivation", Psychological Review, voi. 50, 1943.
Menthonnex, A., Le service social et l'intervention sociale, Les Editions I.E.S., Geneva, 1995.
Messu, M., Les assistes sociaux, Privat, Toulouse, 1991.
Miftode, V., Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași, 1995.
Naisbitt, J.; Aburdene, P., Anul 2000 – Megatendințe, Editura Humanitas, București, 1993.
Neculau, A. (coord.), Analiza și intervenția în grupuri și organizații, Editura Polirom, Iași, 2000.
Neculau, A.; Ferreol, G. (coord.), Minoritari, marginali, excluși, Editura Polirom, Iași, 1996. Neculau, A.; Ferreol, G.
(coord.), Psihosociologia schimbării, Editura Polirom, Iași, 1998. Paști, V.; Miroiu, M.; Codiță, C, România – starea de
fapt, voi. I, Editura Nemira,
București, 1997. Perry, J. A.; Perry, E.K., The Social Web. An Introduction to Sociology, ed. a șasea, HarperCollins
College Publishers, New York, 1993. Popa, C, Teoria acțiunii și logica formală, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1984.
Postolache, T. (coord.), Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România,
București, 1990. Quivy, R.; Van Campenhoudt, L., Manuel de recherche en sciences sociales, Bordas, Paris, 1988.
Rășcanu, R., Psihologie medicală și asistență socială, Societatea Știință & Tehnică, București, 1996.
Rădulescu, S.M., Homo sociologicus, Casa de editură și presă „Șansa" S.R.L., București, 1994. Rocher, G., Introduction â la
sociologie generale, voi. I, Editions H.M.H., 1968.
Rubington, E. ; Weinberg, M., The Study of Social Problems, Oxford University Press, Londra, 1971.
Samt-Arnaud, Y., La personne humaine, Les Editions de FHomme, Montreal, 1974. Saunders, P., Capitalismul – un bilanț
social, Editura Du Style, București, 1998.
Thevenet, A.; Desigaux, J., Les travailleurs sociaux, ed. a treia revăzută, Presses Universitaires de France, Paris, 1995.
Tropp, E., „Three Problematic Concepts: Clients, Help, Worker", Social Casework,
ianuarie 1974. Ungureanu, I.; Costea, Ș., Introducere în sociologia contemporană, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1985.
Verdes-Leroux, J., Le travail social, Minuit, Paris, 1978.
Zamfir, C. ; Vlăsceanu, L. (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1993.
Zamfir, E. ; Zamfir, C. (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura
Alternative, București, 1995. Zăpârțan, L.P., Doctrine politice, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994.
Cristina Neamțu
Personalitatea – determinant fundam ental
în asistența socială
1. Dificultățile și limitele definirii personalității
2. Abordarea holistă a personalității
3. Constant și specific în personalitate
4. Perspective asupra formării/funcționării personalității
1. Dificultățile și limitele definirii personalității
în limbajul contemporan, termenul personalitate este atât de frecvent folosit și în domenii/niveluri ale discursului
atât de diferite – nu numai oamenilor li se atribuie azi personalitate ci și clădirilor, interioarelor, operelor de artă
și produselor designului vestimentar, emisiunilor TV și articolelor din ziare – încât pare să fi devenit un
denominator comun pentru orice formă a realității materiale care produce un efect puternic asupra receptorilor.
Imprecizia semnificației sale, ca efect al extinderii folosirii termenului dincolo de referențialul psihologiei, se
poate explica prin două fenomene, corelate între ele:
– cuvântul personalitate exercită intrinsec asupra oamenilor o fascinație și o seducție specifice, toate sensurile
sale creând un halou emoțional pozitiv, ceea ce este sesizat și folosit de experții în reclamă;
– ambiguitatea definirii sale în limbajul științific a alimentat, de asemenea, tendința de a folosi termenul în cele
mai diverse combinații lingvistice și i-a imprimat diferite conotații semantice.
Fără îndoială, personalitatea este un concept cu un destin de excepție; puține sunt cazurile în istoria cunoașterii
științifice în care specialiștii să fi formulat atât de multe definiții, abordări, interpretări, precizări în încercarea de
a clarifica semnificația unui termen, așa cum consemnează istoria psihologiei. După aproape două secole de
progres în cunoașterea psihologică – interval în care s-au acumulat mai multe contribuții meritorii -, tentativa de
a defini azi personalitatea se dovedește Ia fel de temerară ca și în trecut. Dificultatea este una de ordin
epistemologic și provine din complexitatea obiectului investigat: personalitatea este o realitate extrem de
complexă, cu o multiplă determinare : socială, cultural-axiologică, psihologică, biologică, educațională,
normativă. Complexitatea a ceea ce denumim personalitate – și care explică sutele de definiții existente în
literatura de specialitate – reprezintă principalul obstacol în calea unei cunoașteri adecvate a personalității, în
condițiile în care:
a) așa cum afirma unul dintre cei mai cunoscuți exponenți ai teoriei sistemelor, profesorul american L.A. Zadeh
(apud Crețu, 1997, p. 55), „pe măsură ce complexitatea unui sistem crește, abilitatea noastră de a face aserțiuni
precise și, în același timp, semnificative asupra comportării sale scade, până ce atinge un prag dincolo de care
precizia și semnificația devin caracteristici care aproape se exclud" ;
b) Claude Levy-Strauss (apud De Landsheere, 1992, p. 1) observa că științele socioumane – deci și psihologia –
nu-și pot stăpâni obiectul pentru că realitatea investigată este de același ordin de complexitate ca și mijloacele
intelectuale puse la lucru în acest scop.
Efectul cumulat al acestor două obstacole de ordin epistemologic a fost rezumat astfel de G.W. Allport (1991, p.
39), unul dintre cei mai cunoscuți personologi: „Nici un psiholog și nici un profan nu vor înțelege vreodată pe
deplin vreo personalitate
singulară, nici chiar pe a lor proprie, dar acest fapt nu neagă existența personalității" și, în consecință, nu trebuie
să anuleze încercarea noastră de a o înțelege.
încercând deci să înțelegem personalitatea ca pe o realitate existentă în natură, vom aborda mai întâi perspectiva
etimologică, vom sublinia distincția persoană – personalitate, după care vom prezenta o serie de definiții ale
personalității, pentru a observa caracteristicile lor comune. Termenii persoană, personalitate provin de la
cuvântul grecesc persona, care avea semnificația „mască". în Grecia antică, actorii foloseau pe scenă măști
diferite pentru roluri diferite; punându-și o mască, ei reprezentau un caracter nou, o personalitate distinctă. în
prezent, între termenii persoană și personalitate se operează în mod curent următoarea distincție (apud Dafmoiu,
Cosmovici, 1994, p. 55); persoana desemnează individul uman concret, iar personalitatea desemnează o
construcție teoretică elaborată de psihologi pentru a explica științific cum/de ce gândesc, simt și acționează
oamenii. Conceptul de personalitate a păstrat din sensul termenului originar referința la aspectele exterioare și
vizibile pe care o persoană le relevă în public. Importanța aspectelor exterioare în precizarea conceptului se
datorează contribuției aduse de behavioriști în consacrarea psihologiei personalității ca domeniu de cercetare în
cadrul psihologiei generale.
încercările psihologilor de a explica modul de ființare și funcționare a ființelor umane s-au finalizat în
numeroasele definiții și teorii ale personalității, consemnate în literatura de specialitate. între cele mai cunoscute
definiții ale personalității figurează următoarele:
– personalitatea este „agregatul organizat de procese și stări psihice aparținând individului" (R. Linton, 1968, p.
70);
– personalitatea este „ceea ce permite prezicerea modului de acțiune al unei persoane într-o situație dată" (R.B.
Cattell, apud Weiten, 1992, p. 425);
– „personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază de
o altă persoană" (N. Sillamy, 1996, p. 231);
– „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
gândirea și comportamentul său" (G.W. Allport, 1991, p. 40);
– „personalitatea este ansamblul caracteristicilor temperamentale, caracteriale și voliționale ale fiecărei
persoane în parte, ca rezultat al interacțiunii dinamice dintre primul și al doilea sistem de semnalizare,
determinând atitudinea liber conștientă față de lume și față de propria persoană" (P. Brânzei, 1979, p. 135);
– „personalitatea se referă la aspectele repetate, durabile ale comportamentului, care caracterizează diferențele
individuale dintre oameni" (R.L. Cromwell, Personality Evaluation, apud Păunescu, 1999, p. 1).
Prezentarea acestor definiții date personalității evidențiază câteva caracteristici comune {apud Perron, 1985):
– ideea de globalitate: personalitatea se prezintă ca un ansamblu de caracteristici care permit descrierea
specificului acelei persoane, a unicității sale;
– ideea de individualitate subliniază caracterul unic, original al unei personalități;
– ideea de coerență: elementele constitutive ale personalității se află într-o anumită interdependență, alcătuiesc
un sistem în care evoluția unui element antrenează schimbarea treptată a relației cu celelalte elemente și, în final,
schimbarea sistemului;
dintre diferitele procese. A înțelege modul cum aceste procese acționează împreună pentru a forma un tot
integrat presupune mai mult decât înțelegerea fiecărui proces în parte. Oamenii funcționează ca întreguri
organizate și în lumina unei astfel de organizări trebuie să-i înțelegem".
Un astfel de demers comprehensiv cere o abordare holistă asupra formării personalității. Individul este o ființă
biologică, psihologică, socială și culturală, aflată în continuă interacțiune cu mediul. Diferitele dimensiuni ale
vieții psihice alcătuiesc un sistem ce nu se poate reduce și nici confunda cu diferitele procese și funcții psihice;
după M. Zlate (1997, p. 17), sistemul psihic uman se caracterizează prin interacțiune dinamică și
hipercomplexitate, deoarece se poate decela în cadrul său o organizare ierarhică multinivelară și o independență
relativă a evoluției sale față de elementele componente.
Abordarea holistă a personalității se bazează pe următoarele trei premise (apud Husen, Postlethwaite, 1995, p.
4389):
– indivizii se dezvoltă și funcționează ca organisme totale, integrate ; dezvoltarea nu se produce doar relativ la
anumite aspecte ale personalității, izolat față de întreg;
– indivizii se dezvoltă și funcționează în cadrul unui proces dinamic, continuu și reciproc de interacțiune cu
mediul;
– modul specific în care indivizii se dezvoltă prin interacțiune cu mediul depinde de, dar și influențează
procesul continuu și reciproc de interacțiune între subsistemele psihice și factorii biologici.
Abordarea holistă a personalității se bazează pe conceptul de interacțiune dinamică. Interacțiunea dinamică
este o caracteristică a funcționării individului la toate nivelurile proceselor fiziologice și psihologice. Redăm un
exemplu de interacțiune între factorii mentali, fiziologici și de mediu : dacă o persoană trăiește o situație pe care
o caracterizează ca amenințătoare sau suprasolicitantă (o evaluare a sarcinilor profesionale realizate), actul
cognitiv al interpretării situației stimulează, via hipotalamus, secreția de adrenalină, care declanșează apoi alte
procese fiziologice. Interacțiunea cognitiv -fiziologic produce și este acompaniată de diverse stări emoționale:
teamă, anxietate, excitare generală etc. în următoarele stadii ale procesului de interacțiune, aceste emoții vor
afecta nu numai comportamentul individului (va deveni mai conștiincios sau va învăța să se eschiveze) și
adaptarea sa la mediu, ci și modul cum va interpreta schimbările situației sale. în acest mod, sistemul perceptual-
cognitiv și sistemul biologic al unui individ sunt implicate într-o continuă interacțiune reciprocă.
Interacțiunea dinamică poate fi descrisă prin intermediul a șase principii fundamentale, care se află în interrelație
(vezi Husen, Postlethwaite, 1995, pp. 4391-4393):
a) multideterminarea exprimă faptul că o multitudine de factori background determină și leagă toate
manifestările personalității; ceea ce este observat și denumit ca personalitate sau dezvoltarea personalității
reprezintă efectul a multiple cauze care interacționează;
b) interdependența : frecvent, doi sau mai mulți factori sunt mutual dependenți de evoluția unui alt factor, care-i
influențează direct. De exemplu, tendința unei persoane de a fi impulsivă, nestatornică, iritabilă și nerăbdătoare
derivă dintr-o tendință mai generală/profundă de a fi excitabilă;
c) reciprocitatea: caracterul reciproc al interacțiunilor ce determină dezvoltarea personalității presupune
abandonarea modelului teoretic (deoarece se dovedește nesatisfăcător) care atribuie o legătură cauzală
unidirecțională între factorii biologici și de mediu, pe de o parte, și aspectele mentale și comportamentale ale
funcționării individului, pe de altă parte. Factorii biologici sau cei de mediu, cei sociali, culturali, chiar și cei
psihologici pot fi atât cauze, cât și efecte. Individul este influențat de aceștia, dar, la rândul său, îi și influențează
(ceea ce se exprimă, de obicei, prin conceptele de caracter reactiv, caracter proactiv al personalității). Cel mai
bun exemplu al reciprocității îl reprezintă relația părinte -copil: un copil influențează comportamentul părinților,
care formează o parte importantă a mediului său de dezvoltare ; ca urmare, copilul devine și creație, dar și
creator al propriului său mediu;,
d) temporalitatea exprimă faptul că formarea' personalității presupune un proces continuu, un flux continuu de
interacțiuni între evenimentele specifice evoluției mediului și geneza însăși a personalității. Timpul devine un
ingredient de bază în orice model de dezvoltare a personalității;
e) nonlinearitatea se referă la interrelațiile dintre variabilele intrapsihice (din interiorul sistemului psihic) și
variabilele'interpsihice (localizate în relația individului cu mediul fizic și social). Principiul susține că, de
exemplu, impactul hormonului A asupra hormonului B nu este întotdeauna identic, linear, deci viziunea
mecanică, simplistă a funcționării „mai mult A implică mai mult B" nu este valabilă. Relația nonlineară
caracterizează orice funcție psihică, dar și relația individ – mediu;
f) integrarea : la toate nivelurile personalității, procesele componente sunt coordonate în funcționarea lor pentru
a servi scopului personalității totale. Integrarea exprimă principiul că întregul înseamnă mai mult decât suma
părților. Scopul personalității este de a răspunde intereselor și trebuințelor persoanei. Personalitatea își este sieși
scop, manifestându-se prin tendința sa de autorealizare a persoanei. Psihiatrul american C. Rogers (1955, pp.
134-l37) observa că procesul vieții, în ceea ce privește ființa umană, nu se rezumă la o simplă prezervare, ci
echivalează cu efortul continuu pentru a depăși statu-quo-ul pentru o determinare autonomă.
Abordarea holistă a personalității ne invită să înțelegem individul ca pe urr întreg organizat, care funcționează ca
un sistem deschis, ce se caracterizează prin aspecte specifice la nivelul structurii și proceselor sale. Modul de
funcționare curentă a individului reflectă influența cursului trecut al dezvoltării sale; modul de a răspunde la o
situație particulară într-un fel specific s-a format în cursul procesului continuu de interacțiune cu situațiile din
trecut. Orice schimbare de-a lungul vieții se caracterizează prin continuitate: comportamentul unei persoane la
un anumit stadiu al dezvoltării este puternic legat de funcționarea individului la stadiile precedente sau viitoare,
ceea ce nu echivalează totuși cu afirmarea faptului că o conduită este riguros predictibilă.
3. Constant și specific în personalitate
Fără a propune deci o nouă definiție riguros științifică a personalității, avansăm mai mult o definiție de lucru:
personalitatea este modul caracteristic în care o persoană șgândește și se adaptează la mediul ei. Pentru că
această formulare trimite direct la elementele de specificitate, trebuie remarcat faptul că funcționarea psihică
individuală poate fi analizată la nivelul structurii și proceselor psihice implicate într-un moment particular într-o
anumită situație, în timp ce diferențele psihice interindividuale sunt determinate de dispoziția durabilă de a
gândi, acționa și reacționa într-un anumit fel (trăsăturile de personalitate). Constantele personalității
desemnează elementele comune tuturor personalităților indivizilor – ceea ce G.W. Allport desemna prin ideea că
fiecare om este identic cu toți ceilalți – și se reflectă la nivel teoretic prin conceptele : structura personalității,
fațetele si dimensiunile personalității, nivelurile și tiparele personalității. Specificitatea personalității
desemnează ansamblul aspectelor ce individualizează fiecare personalitate – ceea ce G.W. Allport desemna prin
ideea că fiecare om este unic – și se reflectă la nivel teoretic prin conceptele: tip de personalitate, trăsătură de
personalitate, factor, cpnstruct. Descrierea ambelor aspecte ale personalității – constanța și specificitatea –
presupune însușirea unei viziuni preponderent statice asupra personalității, punctul de pornire fiind considerarea
personalității maturizate, iar demersul de bază fiind mai mult descriptiv și analitic. In ultima parte a acestei
secțiuni, vom prezenta și perspectiva dinamică asupra formării și funcționării personalității, pe baza unui demers
preponderent explicativ și sintetic.
3.1. Constantele personalității
3.1.1. Structura personalității
Pentru a descrie structura personalității în consens cu abordarea holistă, bazată pe principiul interacțiunii
dinamice, vom folosi termenul de bloc funcțional, observând că fiecare individ, în procesul adaptării sale la
mediul fizic și social, se bazează pe funcționarea acestora. M. Golu (1993, pp. 42-49) descrie următoarele blocuri
funcționale, fiecare dintre ele având caracter de sistem și generând interacțiuni specifice cu sistemul
supraordonat al personalității:
1) „Blocul cogniției" are rolul de a furniza individului informații despre realitatea externă la care trebuie să se
adapteze acesta, abilitându-l cu rezolvarea problemelor concrete pe care le ridică procesul adaptării. Blocul
cogniției grupează toate componentele și procesele psihice cu rol în cunoaștere, și anume: senzațiile (care asigură
cunoașterea unor însușiri specifice ale obiectelor sau fenomenelor în momentul în care acestea acționează asupra
analizatorilor), percepțiile (care fac posibilă cunoașterea obiectelor și fenomenelor în integralitatea lor atunci
când acestea acționează asupra organelor senzoriale), reprezentările (care asigură formarea unei imagini
esențializate a obiectelor, fenomenelor, în absența lor din câmpul perceptiv al subiectului), gândirea (ca set de
operații generale și specifice care permit prelucrarea informațiilor), memoria
(care face posibile fixarea, conservarea, recunoașterea și reproducerea informațiilor achiziționate), imaginația
(ca proces psihic prin care se obțin produse noi în plan cognitiv, afectiv sau motor) etc.
2) „Blocul motivațional" are rolul de a exprima stările interne de necesitate (trebuințe, tendințe, homeostazii),
direcționând și impulsionând conduita individului. După aptitudini, motivația este considerată al doilea factor al
performanței. Blocul motivațional include un ansamblu de factori dinamici – fiziologici, intelectuali, afectivi,
sociali, economici – care determină conduita unui individ. Motivația reprezintă o pârghie importantă în procesul
autoreglării funcționării individuale, fiind implicată în organizarea și activitatea tuturor funcțiilor psihice:
percepție, reprezentare, gândire, atenție, memorie, afectivitate și voință. Principalele funcții ale motivației sunt:
– funcția de activare internă difuză și de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic ; această
funcție este specifică trebuințelor;
– funcția de mobil sau de factor declanșator al acțiunilor efective ale individului ; această funcție este specifică
motivului, care determină alegerea, dintre deprinderile existente, a celei care va fi actualizată în vederea atingerii
scopului;
– funcția de autoreglare a conduitei, care imprimă conduitei un caracter activ și selectiv.
Structura și conținutul componentelor blocului motivațional, modul lor de ierarhizare au o importanță decisivă
pentru conduita individului. M. Golu (1993, p. 42) afirmă că la baza dezvoltării sistemului personalității stă legea
motivației, care spune că individul selectează, reține și integrează cel mai bine acele elemente, informații sau
acțiuni care corespund unei stări interne de necesitate; toate celelalte componente psihice ale sistemului
personalității se elaborează în temeiul funcției stimulativ-întări-toare a informației. Astfel, funcționarea
sistemului personalității la nivel biologic a determinat structurarea trebuințelor fiziologice (trebuințele de hrană,
de apărare, de reproducere, de adăpost, de mișcare etc.); funcționarea la nivel cognitiv a declanșat apariția
trebuințelor de informație, cunoaștere și înțelegere; funcționarea la nivel social a determinat apariția trebuințelor
etice, estetice, de afiliere; funcționarea la nivelul conștiinței de sine, ca Eu, a generat trebuința de autorealizare,
de recunoaștere și prestigiu.
3) „Blocul afectivității" acționează în strânsă interdependență, prin conținutul și funcțiile sale, cu blocul
cogniției și cel motivațional; astfel, orice proces cognitiv este acompaniat și de o trăire afectivă, iar satisfacerea
(sau insatisfacerea) oricărui motiv produce o stare emoțională de o anumită intensitate și coloratură. Blocul
afectivității are rolul de a filtra și evalua semnificația evenimentelor și situațiilor externe, prin raportarea
acestora la dinamica motivațională a individului, la grila lui de valori și aspirații. Emoția exprimă astfel
concordanța sau discordanța dintre desfășurarea evenimentelor în plan extern și evoluțiile psihice pe plan intern.
4) „Blocul proceselor de reglare" are rolul de a asigura transformarea dorinței, intenției în acțiune, conectând
motivul, scopul și mijlocul într-o structură funcțională unitară și orientată. Din punct de vedere structural, voința
se compune dihtr-un set de operatori de evaluare-alegere, din scheme logice de organizare-planificare a acțiunii
și din mecanisme de susținere energetică și declanșare a acțiunii. A. Cosmovici (1996, p. 247) observa, pe baza
evaluării critice a teoriilor asupra esenței actului voluntar, că actul de voință este un act de sinteză, foarte
complex, în care este implicată întreaga personalitate: memoria și gândirea, sentimentele și deprinderile,
temperamentul și caracterul. Tocmai din acest motiv este răspândit și obiceiul de a aprecia, în funcție de calitatea
actului voluntar, calitățile și defectele unei persoane.
Cristalizarea subsistemului voluntar rezultă ca efect cumulat a două direcții de acțiune, și anume : dezvoltarea
mecanismelor bazate pe inhibiția secundară, prin care individul amână sau suspendă desfășurarea unor acțiuni
(controlându-și astfel pulsiu-nile, tendințele, trebuințele sau dorințele proprii), care se corelează cu dezvoltarea
mecanismelor de acțiune, prin care individul se mobilizează total pentru a depăși dificultățile și a-și realiza
scopul.
5) „Blocul proceselor de explorare-investigare" acționează în interdependență cu blocul cogniției și blocul
afectivității. Acest subsistem al personalității se elaborează în raport cu o însușire nespecifică mai generală a
stimulilor, și anume noutatea. După M. Golu(1993, p. 46), aspectul central în jurul căruia se structurează și se
definește activitatea acestui bloc în cadrul personalității este reacția înnăscută, necondiționată, de orientare, care
se declanșează automat atunci când în câmpul perceptiv al subiectului apare un stimul nou. In această situație,
subiectul reacționează pe plan motor prin mișcări de întoarcere a capului în direcția acțiunii stimulului, iar în
plan neurofiziologic, prin înlocuirea, în cadrul activității bioelectrice a creierului, a ritmului alfa cu ritmul beta;
aceasta antrenează scăderea pragurilor senzoriale și creșterea nivelului sensibilității în cadrul subsistemului
senzorial asupra căruia a acționat stimulul. Pe baza acestui reflex de orientare se dezvoltă mecanismele de
explorare-investigare și procesele interne de concentrare-comutare a atenției. Atenția este definită ca „procesul
psihic fundamental de orientare și concentrare a conștiinței persoanei asupra unor obiecte, fenomene sau
activități, care la un moment dat prezintă interes pentru acea persoană sau i se impun prin calități deosebite"
(Gavriliu, 1969, p. 133).
în structura dinamică a activității umane, atenția se manifestă sub următoarele trei forme:
– atenția involuntară: se bazează pe reacția necondiționată de orientare la stimulii noi și se caracterizează prin
instabilitate, oscilație ;
– atenția voluntară : apare o dată cu dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar și se caracterizează prin
stabilitate, durată, volum, concentrare;
– atenția postvoluntară: apare ca urmare a unui antrenament intelectual îndelungat și a cristalizării unei
motivații specifice pentru un domeniu de activitate; se caracterizează prin consumul mic de energie nervoasă, pe
fondul existenței unor strategii eficiente de rezolvare a sarcinilor.
6) „Bloculproceselor de comunicare" are pricipalul rol dinamizator în dezvoltarea personalității, date fiind
multiplele funcții pe care le îndeplinește limbajul: funcția de cunoaștere (susține formarea gândirii prin
interiorizarea acțiunii, contribuie la socializarea gîndirii), de comunicare, funcția afectivă (de exprimare a stărilor
afective), funcția practică (limbajul declanșează acțiunea, coordonează activitatea mai multor indivizi), funcția
ludică și funcția catartică (de diminuare a tensiunii psihice). O dată cu dezvoltarea limbajului, el devine factorul
esențial î» dezvoltarea și integrarea
sistemului personalității. Reprezentând principalul purtător al informației prelucrate și validate social, structurat
sub forma cunoștințelor, noțiunilor etc, cuvântul mediază și 'instrumentează întregul proces de organizare a
conștiinței.
Din caracterizarea fiecărui bloc funcțional se poate observa multitudinea posibilităților de combinare funcțională
între ele, prin interacțiunea dinamică reciprocă. Interacțiunea dinamică dintre toate aceste blocuri funcționale
asigură nivelul de eficiență al adaptării la mediul fizic și social a fiecărui individ. Specificul procesului adaptării
și limitele lui depind, alături de parametrii blocurilor funcționale, și de caracteristicile interacțiunilor dintre ele.
3.1.2. Fațetele și dimensiunile personalității
Noțiunea „fațetă a personalității" a fost introdusă în limbajul psihologic de M. Zlate (1997, p. 50), care îl
împrumută și adaptează pornind de la concepția psihologului american R.F. Bales; acesta, pentru a explica
dinamica personalității și conflictele intrapsihice, vorbea despre „părți" ale personalității sau chiar despre
„subpersonalități". Oricine poate observa că unele persoane se comportă așa cum sunt, în timp ce altele
acționează în funcție de imaginea celorlalți despre ele sau în funcție de imaginea lor personală de sine. Această
observație ar acredita ideea conform căreia în personalitatea totală a tuturor indivizilor s-ar diferenția mai multe
„fațete", pe care M. Zlate le denumește astfel:
1) „ Personalitatea reală " este constituită din ansamblul interacțiunilor dintre blocurile funcționale, care îi
conferă identitatea psihică, sub forma specificității și stabilității în timp. Personalitatea reală cuprinde totalitatea
elementelor biologice, psihosociale și culturale, relaționate și integrate între ele și care se exprimă în articularea
specifică dintre „personalitatea de bază" (ce exprimă specificul sociocultural al mediului în care trăiește) și
„personalitatea de statut" (care individualizează persoana în cadrul colectivității prin grila proprie de valori,
însușiri, competențe, acțiuni).
Personalitatea reală se caracterizează prin două dimensiuni, și anume : dimensiunea intrapersonală, formată din
totalitatea însușirilor, atitudinilor, predispozițiilor, valorilor, schemelor psihice proprii, specifice unei persoane,
pe care aceasta le-a cristalizat de-a lungul experiențelor sale de adaptare la mediul fizic și care imprimă trăsături
specifice tuturor blocurilor sale funcționale, inclusiv interacțiunilor dintre ele; dimensiunea interpersonală
exprimă același anâijnblu de însușiri rezultate în urma interiorizării, prelucrării și cristalizării experiențelor de
contact cu alte persoane sau grupuri. în personalitatea concretă a individului, cele două dimensiuni stabilesc o
dinamică proprie, se influențează reciproc, evoluează în strânsă interdependență, ceea ce nu anulează
posibilitatea ca una dintre ele să devină precumpănitoare ; de exemplu, la persoanele altruiste, dimensiunea
interpersonală este mai puternică, în timp ce la persoanele egocentrice dimensiunea intrapersoanlă va avea
ponderea cea mai mare. Pe scurt, personalitatea de bază exprimă raportul dintre cele două dimensiuni, ansamblul
atributelor sale psihice existente în mod obiectiv, este ceea ce îl reprezintă în mod autentic și profund pe individ,
chiar dacă el cunoaște/acceptă sau nu ceea ce îl reprezintă.
2) „Personalitatea autoevaluată" desemnează totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre
propria personalitate, ceea ce în mod curent alcătuiește
imaginea de sine. Imaginea de sine, adică reflectarea conștiinței de sine în planul gândirii, corelată cu extinderea
eului, orientează individul în alegerea valorilor și scopurilor, asigură sentimentul identității de sine. Imaginea de
sine desemnează totalitatea caracteristicilor fizice și psihice ale unui individ, precum și modul în care acesta le
evaluează; ca urmare, cristalizarea imaginii de sine angajează planul afectiv, cognitiv și comportamental.
Imaginea de sine se conturează ca efect cumulat al interacțiunii dintre celelalte fațete ale personalității:
personalitatea de bază (cum este în realitate individul), personalitatea ideală (cum ar dori individul să fie) sau/și
personalitatea manifestată (ce realizează individul în mod concret, cum acționează sau interacțio-nează). Gradul
de adecvare între personalitatea reală și cea autoevaluată depinde de capacitatea de autocunoaștere a individului,
precum și de tipul de feedback pe care-l primește din partea persoanelor semnificative pentru el.
3) „Personalitatea ideală" se referă la modelul abstract de personalitate la care aspiră un individ, cea pe care
dorește să și-o însușească. Personalitatea ideală desemnează nu ceea ce este un individ în realitate sau ceea ce
crede el despre personalitatea sa, ci ceea ce ar dori să devină; în acest sens, personalitatea ideală reprezintă
conștientizarea și asumarea unui ideal de viață de către individ. Cristalizarea unei personalități ideale poate avea
o funcție stimulativă sau destabilizatoare pentru individ; astfel, dacă personalitatea ideală se stabilește pe baza
unei cunoașteri de sine realiste (cu alte cuvinte, pe o bună cunoaștere a personalității reale), ea poate determina o
consistentă mobilizare energetică în vederea realizării idealului propus; în situațiile contrare, atunci când există
o distanță prea mare între posibilitățile reale ale individului (sub aspect aptitudinal, cognitiv, temperamental,
atitudinal, chiar și fizic) și idealul de personalitate proiectat, pe termen scurt individul se mobilizează exemplar
pentru a-și realiza idealul, dar, pe termen lung, imposibilitatea realizării scopului poate antrena fenomene
psihopatologice (structuri obsesionale, tendințe nevrotice etc).
4) „Personalitatea percepută" exprimă ansamblul ideilor, reprezentărilor, aprecierilor pe care le are persoana cu
privire la alții. Modul în care o persoană percepe personalitatea celuilalt îi determină conduita față de acesta. De
exemplu, dacă o persoană apreciază că interlocutorul este sincer și deschis, se va comporta într-o anumită
manieră, considerabil diferită față de situația în care ar aprecia că celălalt este nesincer și manipulator. Formarea
personalității percepute se explică în psihologie prin apelul la teoriile atribuirii, care susțin tendința universală a
indivizilor de a atribui cauze tuturor fenomenelor lumii fizice și sociale; astfel, indivizii atribuie cauze atât
propriului comportament și efectelor sale, cât și comportamentului celorlalți. Personalitatea percepută depinde
atât de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza, cât și de capacitatea persoanei cunoscătoare de a
atribui cauze reale comportamentului observat. în acest demers de atribuire/explicare a conduitei celuilalt,
persoana se proiectează pe sine, propria cunoaștere a naturii umane, propria ierarhie de valori, propriile-i motive.
De aceea este corect să afirmăm că personalitatea percepută este o creație proprie a persoanei cunoscătoare.
Percepția altuia sau imaginea despre altul reglează nemijlocit relațiile cu ceilalți, determinând individul să
etaleze sau să mascheze o serie de însușiri ale personalității autoevaluate.
5) „ Personalitatea proiectată " desemnează totalitatea ideilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un
individ că le au ceilalți față de el. Personalitatea proiectată
rezultă dintr-un exercițiu de empatie, de transpunere a individului în referențialul psihologic al altei persoane,
pentru a identifica gradul său de valorizare în ochii celorlalți. Denumită și „imaginea despre sine atribuită lumii"
(de V. Ceaușu, apud Zlate, 1997, p. 57), personalitatea proiectată are ca efect elaborarea și desfășurarea unui set
de conduite de expectativă, individul așteptându-se ca ceilalți să se comporte față de el corespunzător imaginii pe
care crede că aceștia o au despre el. Relativ la dimensiunea interpersonală a personalității, trebuie observat că
„imaginea despre sine atribuită lumii" intervine hotărâtor la acest nivel, reglând conduita indivizilor în funcție de
modul în care fiecare apreciază că se reflectă în ochii celuilalt.
6) „Personalitatea manifestată" desemnează ansamblul trăsăturilor și însușirilor care se exprimă în modalități
comportamentale specifice, individuale. Personalitatea manifestată reprezintă o construcție
psihocomportamentală sintetică, deoarece include fie aspecte din fiecare fațetă a personalității, fie toate fațetele
articulate și integrate între ele. Personalitatea manifestată reprezintă conduita individului în context sociocultural,
ceea ce exprimă în mod autentic individul în condițiile constrângerilor socionormative ; datorită acestui fapt, se
apreciază că personalitatea manifestată rămâne fațeta cea mai conectată la dimensiunea interpersonală, cu cea
mai mare dechidere spre social.
Fiecare individ funcționează în concretul existenței sale integrând aceste fațete ale personalității, iar prezența
acestora reprezintă un element constant al personalității. Specificul fiecărei personalități provine din
interacțiunea dinamică între ele, din modul în care apar relații de cooperare sau conflict între fațete, din modul în
care se asociază sau se compensează, imprimând astfel întregului o înfățișare unică.
3.1.3. Straturile sau nivelurile personalității
Indiferent de denumirea folosită – strat, nivel, ipostază sau formă a vieții psihice1 -, ceea ce corespunde acestor
termeni reprezintă o altă constantă a personalității, pe temeiul că realitatea vieții psihice se prezintă ca o
construcție cu niveluri succesive și ierarhice. Ideea de integrare a acestor niveluri/straturi pare unanim acceptată
în psihologie, chiar dacă mai persistă unele divergențe privind numărul, denumirea și rolul fiecărui strat în
dinamica personalității.
Teoria straturilor personalității a fost consacrată de școala germană de psihologie și propune o viziune
sistemică asupra personalității, în consonanță cu evoluția filo-genetică a sistemului nervos central; astfel,
anatomiștii diferențiază între paleocortex și neocortex și subliniază specializarea lor funcțională: paleocortexul
(care include talamusul și hipotalamusul) este sediul emoțiilor, în timp ce neocortexul este factorul de inhibiție și
control. Ținând cont de impresionanta cazuistică ce demonstrează că indivizii cu leziuni corticale se comportă
frecvent în mod primitiv, pare logică aserțiunea că în fiecare dintre noi se află un „om cortical" și un „om
profund" (apud Allport, 1991, p. 152). Această idee a fost exprimată, de exemplu, de H. Thomae (apud
McConnell, 1977, p. 375) printr-un model al personalității în trei straturi: un ego
1. Denumirea deforma o regăsim la A. Cosmovici, Psihologie generală, Editura Polîrom, Iași, pp. 58-66.
impulsiv, alcătuit din reflexe, impulsuri, instincte; un ego propulsiv, care conține rezerva energetică și aspiră la
autorealizare ; un ego prospectiv, care coordonează cele două euri inferioare și planifică acțiunile viitoare.
în literatura psihologică se întâlnesc în prezent două variante de stratificare: o variantă de stratificare orizontală
– concepția „tip foi de ceapă" asupra structurii personalității a lui K. Lewin – și variantele de stratificare
verticală consacrate de psihologii germani și de psihanaliză.
K. Lewin concepe personalitatea ca pe un sistem diferențiat, separat printr-o graniță permeabilă de mediul
extern; învelișul extern al personalității, aflat în contact direct cu mediul, îl reprezintă stratul perceptiv-motor,
care are rolul de a percepe stimulii și de a reacționa la cerințele mediului. Acest strat răspunde necesităților de
adaptare rapidă și nu reflectă dispozițiile mai durabile ale personalității, deși este afectat de acestea. între stratul
extern și zona centrală a personalității se află regiunile periferice ale personalității interne, care includ diferite
deprinderi. în regiunile centrale ale personalității – pe care Lewin le denumește eu – regăsim motivele și
interesele profunde, durabile, aspirațiile individului. Stratificarea orizontală descrisă de Lewin prezintă avantajul
că subliniază ideea de structură unică și de flexibilitate – două dintre aspectele definitorii ale personalității;
unicitatea structurii rezultă din faptul că nu există două personalități care să se diferențieze exact la fel;
flexibilitatea structurii personalității rezultă din schimbarea permanentă care se produce la nivelul învelișului
extern și care afectează evoluția celorlalte straturi.
. Stratificarea verticală descrie o evoluție dinamică a formării personalității, care în construcția ei realizează
următoarele niveluri succesive și ierarhice (apud Allport, 1991, pp. 139-l40):
– nivelul reactivității organice, căruia îi corespunde stratul abisal al personalității;
– nivelul reflexelor condiționate, care exprimă stratul de evoluție spre psihologic și social – individul realizează
discriminările fundamentale eu – lume;
– nivelul deprinderilor și obișnuințelor exprimă stratul psihosocial – individul și-a cristalizat un sistem
motivațional conceptual, conduita lui are un scop;
– nivelul trăsăturilor exprimă stratul psihologic – persoana are funcționalitate interpersonală, conceptualizează
sentimentele, atitudinile, motivele altui semen;
– nivelul valorilor corespunde stratului spiritual al personalității – individul și-a dezvoltat funcționarea
culturală.
Această viziune stratificată asupra formării personalității își găsește, de exemplu, aplicabilitatea în expertiza
medico-legală psihiatrică (vezi în acest sens Dragomirescu et al., 1991), apreciind că personalitatea matură se
caracterizează prin discernământ sau responsabilitate ; aprecierea responsabilității se face pe temeiul dezvoltării
nivelurilor superioare ale conștiinței, și anume individul responsabil, cu o personalitate matură, își formează, pe
baza nivelurilor conștiinței elementare și operațional logice, și nivelurile axiologic și etic.
Modelul cel mai cunoscut de stratificare verticală corespunde metaforei aisbergului, consacrată de psihanaliză,
care avansează următoarea ierarhie a straturilor personalității : la bază (etajul inferior) se află inconștientul, ia
vârf se află conștientul (eul), iar între cele două se află subconștientul. Partea vizibilă a personalității este
reprezentată de instanța eului conștient.
^ fenomenele și reacțiile psihice care intervin în activitatea ;izate de subiect. Cunoștințele, ideile, imaginile care
nu sunt ~ află în stare de latență, actele automate, priceperile și deprinderile . tență, formele de exprimare ale
afectivității neactualizate (într-o oarecare chiar și cele actualizate) alcătuiesc conținutul inconștientului.
Inconștientul în acțiune și creație, dispunând de o mare energie pulsională : recepționează informațiile, le
prelucrează, stabilește relații între informații, susținând astfel activitatea conștientului. După C.G. Jung (apud
Enăchescu, 1998, p. 33), inconștientul ar fi organizat pe trei niveluri:
a) inconștientul instinctogen, care este rezervorul pulsiunilor elementare: instincte, trebuințe primare etc. ;
b) inconștientul personal, în care se depozitează istoria personală a individului, experiențele, conflictele,
frustrările și stările sale complexuale;
c) inconștientul colectiv, în care se include amintirea experiențelor emoționale ale întregii umanități,
reprezentate prin arhetipuri.
Subconștientul funcționează ca o „zonă-tampon", ca o instanță intermediară între inconștient și conștient; aici
regăsim amintirile care pot fi evocate, ideile, cunoștințele, aspirațiile care nu sunt suficient de conștientizate, dar
care pot fi actualizate. Subconștientul include conținuturi specifice, dispune de mecanisme specifice și urmărește
finalități proprii. Principalele trăsături ale subconștientului, rezultate din statutul său de „zonă-tampon", sunt
(apud Zlate, 2000, p. 262):
– latența și potențialitatea : conținuturile subconștientului rămân în stare de latență până când sunt reactivate de
conștiință;
– coexistența cu conștiința : conținuturile subconștientului alimentează conținuturile conștientului, ele coexistă
și relația dintre ele nu poate fi redusă doar la conflictualitate;
– filtrarea și medierea conținuturilor psihicului : subconștientul funcționează ca o zonă de tranzit pentru
conținuturile psihice care circulă în dublu sens între conștient și inconștient.
Datorită acestor caracteristici, subconștientul a fost apreciat ca un „servo-mecanism al conștiinței" (ibidem),
reprezentând rezerva de informații și operații din care se constituie faptele de conștiință. Mai mult decât atât, M.
Zlate afirmă că este justificat să ne însușim o interpretare în termeni operaționali asupra subconștientului,
întrucât acesta nu este un simplu păstrător al faptelor de conștiință, ci dispune de propriile lui mecanisme: el
prelucrează, restructurează, re-creează informațiile existente în sistemul psihic. Sub influența timpului,
amintirile, automatismele, deprinderile sunt modificate de subconștient, care le organizează după relații noi.
Conștientul (Eul) este apreciat azi de psihologi ca fiind nucleul personalitățiii, cel care asigură unitatea și
stabilitatea personalității; definirea personalității înseși face referire la eu, fiind interpretată ca o unitate dinamică
între eu și lume. Conștientul se regăsește sub forma implicită, atunci când individul devine conștient de ceva, sau
sub forma reflexivă, atunci când individul are conștiința clară a eului său. în funcționarea eului sunt implicate
concomitent aspectele cognitive, afective și motivaționale, care intervin esențial atât în procesul de adaptare a
individului, cât și în procesul structurării
identității de sine. Sintetizând cercetările cele mai recente cu privire la eu, M. Zlate (2000, p. 107) listează
următoarele patru caracteristici:
a) eul este o structură de cunoaștere;
b) conținutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;
c) eul este vectorul perspectivei afective;
d) eul se prezintă în multiple fațete difuze, personale și colective, fiecare contribuind la perspectiva afectivă a
eului.
Eul și personalitatea se formează și evoluează concomitent; individul devine personalitate atunci când ajunge la
conștiința de sine. După H. Ey (1983, p. 61), eul este forma reflexivă a conștiinței despre sine în conștiința de
altul, iar planul de acțiune fundamental al eului este cel axiologic; eul, conștiința, în general, corespund astfel
stratului spiritual al personalității.
Conștiința, în ambele ei ipostaze, este considerată deci cel mai important strat al psihicului; finalitatea conștiinței
este adaptarea la mediu. Statutul privilegiat al conștiinței față de celelalte straturi ale personalității derivă din
funcțiile pe care le îndeplinește (vezi în acest sens Zlate, 2000, pp. 247-248):
– funcția informațional-cognitivă a conștiinței desemnează faptul că individul, pentru a deveni conștient de
ceva, își pune în funcțiune mecanismele descifrării, înțelegerii și interpretării (blocul funcțional al cogniției),
reproducând obiectul/ fenomenul în subiectivitatea sa sub formă de reprezentări, noțiuni, impresii etc.;
– funcția finalistă a conștiinței subliniază importanța prezenței scopului în funcționarea sistemului
personalității. Astfel, conștientizarea scopului de către o persoană generează, prin intermediul blocului
motivațional, un activism crescut, mobilizarea resurselor energetice și operaționale în vederea realizării scopului.
Reflexivitatea conștiinței asigură plasticitatea conduitei – adaptarea la situație și la mijloacele disponibile;
– funcția anticipativ-predictivă semnifică faptul că instituirea scopurilor acțiunii are loc înainte de realizarea lor
efectivă. Conștiința asigură astfel individului posibilitatea de a anticipa rezultatul acțiunilor sale, de a reproduce
anticipat realitatea pe plan subiectiv ;
– funcția reglatoare a conștiinței apare strâns conectată cu rolul funcțional al blocului proceselor de reglare: în
acest sens, trebuie precizat că reușita unei acțiuni depinde nu numai de claritatea și caracterul realist al scopului
propus, ci și de modul de planificare a acțiunii, adică de identificarea etapelor acțiunii, de organizarea succesiunii
lor în timp, de controlul relațiilor cu alte acțiuni etc.;
– funcția creativ-proiectivă a conștiinței subliniază că individul reconstituie în plan subiectiv realitatea pentru a
se adapta la ea, dar și pentru a o adapta necesităților sale și, în acest demers, conștiința îi asigură posibilitatea de
a acționa creator, de a inova.
Realizarea tuturor acestor funcții presupune interacțiunea dinamică între toate procesele psihice, ceea ce
presupune, la nivel neurofiziologic, activitatea întregii scoarțe ce rebrale.
Referitor la relația dintre conștient și inconștient, mult timp ea a fost aproape unanim concepută ca o relație de
putere, în care unul domină, iar celălalt se lasă dominat, divergențele apărând în legătură cu identificarea unuia
sau altuia dintre
termenii conflictului ca fiind cel mai puternic. în psihologia contemporană, această perspectivă de abordare este
tot mai mult abandonată, pe măsură ce s-a înțeles că fiecare dintre cele două straturi de organizare structural-
funcțională a personalității dispune de conținuturi și mecanisme proprii și urmărește finalități proprii. S-a
evidențiat faptul că există chiar o independență relativă de acțiune între conștient și inconștient; astfel,
psihopatologia demonstrează că inconștientul poate funcționa și atunci când structurile conștientului sunt
alterate. Ca urmare, conștientul și inconștientul sunt interpretate în prezent ca momente funcționale inseparabile
ale psihicului uman, în sensul că ceea ce este la un moment dat conștient poate deveni ulterior inconștient, și
invers. M. Zlate (2000, p. 278) nuanțează abordarea relației complexe dintre conștient și inconștient,
discriminând trei tipuri de relații:
a) relațiile circulare dintre conștient și inconștient descriu circuitul continuu și bidirecțional al conținuturilor
psihice, care trec, în funcție de experiențele de viață ale individului, dintr-o instanță în alta. Prin intermediul
acestui circuit, conținuturile conștientului trec în inconștient, după care unele conținuturi prelucrate de
inconștient urmează să revină în conștiință ș.a.m.d.;
b) relațiile de subordonare integrativă descriu alternarea momentelor de domi-nare-supunere între inconștient
și conștient. Când domină inconștientul, individul dă frâu liber impulsurilor, tendințelor și trebuințelor sale, ceea
ce se manifestă, de regulă, în stările de afect, în procesul creativ sau în stările patologice ; când domină
conștientul, individul își controlează impulsurile inconștientului, mai ales dacă acestea sunt prohibite de normele
și valorile sociale;
c) relațiile de echilibrare dintre conștient și inconștient se manifestă prin acele stări psihice în care individul nu
este nici total conștient, nici total inconștient: stările de reverie, contemplație, spontaneitate, ațipire.
în concluzie, vom reține că realitatea vieții psihice la toți indivizii se prezintă ca un ansamblu structurat și
ierarhizat de niveluri sau straturi, interacțiunea dinamică dintre inconștient, conștient și subconștient
reprezentând o altă constantă a personalității.
3.1.4. Tiparele personalității
Vom desemna prin tipare ale personalității acele constante formale pe care le regăsim la orice personalitate și
care exprimă fie calitatea, dinamico-energetică a personalității – temperamentul -, fie calitatea instrumentală –
aptitudinile -, fie calitatea sociomorală și axiologică a personalității – caracterul. După Allport (1991, pp. 45-47),
temperamentul, aptitudinile (inteligența, în mod deosebit) și constituția fizică reprezintă „materia primă" din care
se modelează personalitatea. Toate aceste componente sunt determinate preponderent de moștenirea ereditară;
astfel, încă de la naștere, în dotarea fiecărei individ regăsim niveluri constituționale chimice, metabolice,
nervoase care reprezintă capitalul de bază caracteristic pentru dezvoltarea personalității. Determinarea ereditară a
temperamentului și aptitudinilor face ca aceste tipare să fie cele mai stabile aspecte ale personalității; ele se pot
modifica în timp, în urma influențelor de ordin medical', chirurgical, nutrițional sau educațional, dar evoluția lor
este limitată. Spre deosebire dfe acestea, caracterul este în întregime format prin educație, în cursul procesului de
socializare.
Temperamentul include o serie de însușiri care exprimă latura dinamico-energetică a personalității și care sunt
puternic ancorate în ereditatea indivizilor. Aceste însușiri sunt determinate de specificul interacțiunii dinamice
dintre sistemul nervos și cel endocrin. Cel care a explicat însușirile de temperament corelându-le cu însușirile
sistemului nervos este psihologul I.P. Pavlov ; el a identificat următoarele caracteristici ale sistemului nervos:
– forța sau energia: depind de specificul metabolismului celulei nervoase și se exprimă prin rezistența la
solicitări a sistemului nervos ;
– mobilitatea : depinde de viteza cu care se consumă și se regenerează substanțele funcționale constitutive ale
neuronilor și se manifestă prin ușurința cu care se modifică procesele nervoase de bază; afirmăm despre un
individ că are o activitate superioară mobilă atunci când își modifică deprinderile cu ușurință;
– echilibrul existent între procesele neurofiziologice de excitație și inhibiție. Pornind de la diferențele în ceea
ce privește proprietățile proceselor corticale, și anume rapiditatea cu care apare inhibiția corticală, H. Eysenck
(1998) împarte indivizii în două categorii – cei cu inhibiție corticală rapidă și cei cu inhibiție corticală lentă -,
deducând, pe baza acestei variabile, o serie de consecințe în planul funcționării personalității. Astfel, observând
că procesul condiționării participă la formarea conștiinței individului, susținând interiorizarea normelor și
valorilor sociomorale, Eyseck afirmă că, la indivizii cu o inhibiție corticală rapidă, condiționarea va fi mult mai
greu de realizat tocmai datorită rapidității cu care apare inhibiția corticală și care face să scadă sensibilitatea
cortexului la stimulare. Această categorie de indivizi se va caracteriza printr-o conduită orientată spre căutarea
stimulului, prin activism crescut și prin limitarea eficienței autocontrolului.ș
Din combinarea celor trei tipuri de însușiri rezultă baza fiziologică a temperamentului, care se va exprima prin
nivelul energetic al acțiunii, modul de descărcare a energiei și dinamica acțiunii. Mai concret, „temperamentul se
referă la fenomenele caracteristice ale naturii emoționale ale unui individ, incluzând sensibilitatea față de o
stimulare emoțională, forța și viteza sa obișnuită de răspuns, calitatea dispoziției sale predominante și toate
particularitățile fluctuației și intensității dispoziției…" (Allport, 1991, p. 46).
Referința la fenomenele caracteristice blocului funcțional al afectivității se regăsește și în contribuțiile aduse de
cercetătorii olandezi Heymans și Wiersma la identificarea tipurilor de temperamen t (apud Dafinoiu, Bălan, 1998,
p. 79). Ei au descris opt tipuri temperamentale pornind de la combinarea a trei variabile : emotivitatea, activitatea
și „răsunetul" (ecoul). Indivizii se pot caracteriza din punct de vedere temperamental în funcție de extremele
acestor variabile, care sunt: emotivitate (E) – nonemotivitate (nE); activitate (A) – nonactivitate (nA); primaritate,
care exprimă tendința de a trăi în prezent (P) – secundaritate, care exprimă tendința de a trăi sub influența
impresiilor trecute (S). Cele opt tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acestor caracteristici sunt:
– tipul pasionat, emotiv, activ, secundar;
– tipul coleric, emotiv, activ, primar;
– tipul sentimental, emotiv, nonactiv, secundar;
– tipul nervos, emotiv, nonactiv, primar;
– tipul flegmatic, nonemotiv, activ, secundar;
– tipul sangvinic, nonemotiv, activ, primar;
– tipul apatic, nonemotiv, nonactiv, secundar;
– tipul amorf, nonemotiv, nonactiv, primar.
Trebuie observat că, în realitatea diversității tipurilor temperamentale, coincidența cu unul dintre tipurile descrise
de psihologi este destul de rară, fiecare individ realizând un mixaj specific al acestor variabile. Cunoașterea
acestui tipar al personalității se dovedește utilă atât din perspectiva înțelegerii conduitei unui individ, cât și din
perspectivă acțională; ajutându-ne la cristalizarea fațetei personalității percepute, cunoașterea temperamentului
celorlalți va susține o atribuire mai corectă a reacțiilor acestora, va susține reglajul fin al propriei conduite în
interacțiunile cu ceilalți, va contribui la formarea unui prag de toleranță socială adecvat, știut fiind că trăsăturile
temperamentale nu angajează responsabilitatea individului.
Caracterul a generat o serie de controverse legate de utilizarea semnificației sale: unii psihologi îl consideră o
parte specială a personalității, defmindu-l ca „gradul de organizare etică efectivă a tuturor formelor
individului"(W.S. Taylor, apud Allport, 1991, p. 44), în timp ce alți psihologi îl asimilează fațetei personalității
percepute, modului de evaluare a personalității altuia. în special psihologii americani evită folosirea termenului
caracter, preferând accepțiunea de personalitate, în timp ce la psihologii europeni tendința de folosire a
termenului este puternică.
Frecvent, se afirmă despre caracter că este în întregime rezultatul procesului de socializare, nefiind deloc
determinat sau condiționat de baza ereditar-constituțională a personalității. Exprimând setul particular de
atitudini față de sine, ceilalți și activitate, caracterul se cristalizează în urma asimilării normelor și valorilor
morale. Din această cauză el este interpretat ca o supra-structură sociomorală a personalității, însăși referirea la
caracterul cuiva angajând planul axiologic-moral al discursului. Din această perspectivă, caracterul apare cel mai
strâns conectat, din punct de vedere funcțional, cu nivelul conștiinței. Caracterul se definește în raport cu
însușirile derivate din orientarea și voința individului, prezentându-se ca un procedeu constant de manifestare, un
stereotip dinamic, o modalitate structurată și stabilă de exteriorizare a persoanei față de mediul său.
Cunoașterea caracterului unei persoane presupune identificarea valorilor fundamentale ce determină
comportamentele sale manifeste. După A. Cosmovici, „caracterul este acea structură care exprimă ierarhia
motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu
ele" (apud Dafinoiu, Bălan, 1998, p. 81). Se observă în această formulare discriminarea între două aspecte
fundamentale ale caracterului, și anume : dimensiunea axiologică, valorică, și dimensiunea executivă, voluntară,
cele două dimensiuni fiind interdependente și orientând atitudinile și conduita individului. Este evident că unei
ierarhii a valorilor – care se structurează în timp ca motive esențiale – îi corespunde o ierarhie a intensității
mobilizării energetice reglate voluntar.
Definirea caracterului ca set de atitudini recomandă acest tipar al personalității ca rezultantă a interacțiunii
dinamice dintre blocul funcțional al afectivității, cel al cogniției și cel al proceselor de reglaj. Atitudinea, ca
determinant al caracterului, reprezintă
modalitatea stabilă, constantă, durabilă de raportare la anumite aspecte ale realității, angajând concomitent reacții
afective și cognitive, exprimate comportamental. Alături de atitudinile stabile, definitorii pentru caracterul unei
persoane, se pot manifesta și atitudini circumstanțiale, ocazionale, dictate de anumite interese sau constrângeri;
în acest caz, când individul acționează împotriva convingerilor sale, apar tensiunile intrapsihice, iar modul în
care Ie soluționează individul – probând aderența afectivă la anumite valori – este, de asemenea, definitoriu
pentru caracterul său. Când însă reacțiile afective, cognitive și cele comportamentale sunt convergente,
atitudinile devin stabile, durabile și relativ greu de schimbat, fiind necesară producerea unor evenimente de viață
majore, de intensitate și rezonanță puternice, pentru a le modifica.
Raporturile dintre caracter și personalitate apar ca relații între formă și conținut (apud Alexandrescu, 1988, p.
195), funcție și structură, caracterul fiind, în esență, „un mod de manifestare a personalității, a activității
conștiente și voluntare a omului, în relațiile acestuia cu mediul și cu sine, mod reglat de normele sociale ale
comportării…" (Pavelcu, 1974, p. 30).
Aptitudinile exprimă corespondența dintre cerințele unei structuri de activitate și caracteristicile neuropsihice
ale unei persoane, asigurând reușita efectuării unor sarcini specifice sau posibilitatea învățării anumitor
cunoștințe, priceperi, deprinderi. Aptitudinile reprezintă un tipar al personalității, în sensul că toți indivizii au
aptitudini mai mult sau mai puțin dezvoltate pentru toate domeniile.
Psihologia contemporană a corectat fermitatea opiniei potrivit căreia aptitudinile ar fi însușiri înnăscute,
demonstrând că acest lucru este doar parțial adevărat. Cercetările în domeniul geneticii au demonstrat că omul se
naște nu cu însușiri gata formate, ci cu anumite predispoziții, care se pot actualiza în condițiile unui mediu
favorabil. Pentru a înțelege acest aspect devine necesară clarificarea distincției între aptitudini și capacități
psihice: aptitudinea exprimă posibilitatea virtuală ca un individ să obțină performanțe într-un anumit domeniu, în
timp ce capacitatea psihică desemnează posibilitatea reală a individului de a efectua cu succes o acțiune, de a
aplica într-un anumit context cunoștințele și deprinderile achiziționate. Rezultă de aici că existența unei
capacități psihice depinde de existența unei aptitudini, dar și de exersarea acțiunii respective, de experiența
acumulată într-un domeniu particular.
Aptitudine poate fi considerată orice funcție, orice proces psihic ce determină eficiență într-o anumită activitate:
imaginația reprezintă o aptitudine pentru inventator, gândirea abstractă este o aptitudine pentru filosof sau
matematician, precizia mișcărilor pentru chirurg etc. Numai blocul funcțional al cogniției și cel al afectivității nu
corelează cu aptitudinile, deoarece ele nu se implică în structurile operaționale, ci furnizează substratul energetic,
impulsionează acțiunea. De aceea, din punct de vedere psihologic, se afirmă că toți indivizii au aptitudini,
diferențele interindividuale provenind din gradul de dezvoltare a acestora. Aprecierea nivelului de dezvoltare a
aptitudinilor (vezi Dafmoiu, Cosmovici, 1994, p. 60) se face pe baza observării ușurinței învățării unor
cunoștințe sau deprinderi noi, corelată cu ușurința și calitatea executării activităților.
în general, aptitudinile sunt clasificate în aptitudini simple – cele pe care le identificăm, de regulă, în structura
anumitor talente – și aptitudini complexe, care permit realizarea unor activități mai ample și care sunt construite
din structuri de aptitudini simple (de exemplu, aptitudinea tehnică, aptitudinea muzicală, aptitudinea
școlară etc). Aptitudinile simple, la rândul lor, se clasifică în aptitudini generale, care se regăsesc în aproape
toate domeniile de activitate, și aptitudini de grup, care permit 'realizarea cu succes a unui grup restrâns de
activități. Aceste tipologii ale aptitudinilor au o motivație pur didactică și o utilitate funcțională, deoarece
clasificarea lor depinde foarte mult de context. De exemplu, așa cum remarca și I. Dafinoiu (în Dafinoiu, Bălan,
1998, p. 87) o aptitudine complexă cum ar fi aptitudinea matematică reunește mai multe aptitudini simple, cum
ar fi aptitudinea numerică, orientarea spațială, dar și inteligența, ca aptitudine generală. Aceeași aptitudine de
grup se poate regăsi în constituirea mai multor aptitudini complexe, cum ar fi, de exemplu, cazul aptitudinii
verbale, care intervine în aptitudinea școlară, în aptitudinea didactică, în aptitudinea pentru creația literară etc.
Singura aptitudine generală recunoscută actualmente de psihologi este inteligența. Inteligența se regăsește în
formarea celor mai variate capacități, susținând efortul de adaptare a indivizilor la situații noi. Allport include
inteligența printre „materiile prime" ale personalității, pe temeiul dependenței funcționării ei de sistemul nervos
central. Această dependență face ca structura inteligenței unei persoane să fie unică, asociată într-o manieră
certă, dar încă neelucidată, cu interesele și pasiunile sale.
Complexitatea relațiilor inteligență – personalitate explică numărul mare al definițiilor date inteligenței generale;
majoritatea psihologilor o apreciază ca fiind potențialul înnăscut al unei persoane de a face judecăți adecvate, de
a profita de experiență, de a rezolva probleme sau de a se adapta la situații noi. Inteligența se referă la gradul de
adecvare generalizată pe care-l atinge individul în îndeplinirea scopurilor și adaptarea la solicitările mediului.
Prezentă în toate procesele de cunoaștere, inteligența se corelează în special cu formarea și evoluția gândirii.
Spre deosebire de celelalte componente ale blocului funcțional al cogniției – procesarea informației vizuale,
atenția, memoria etc. – care formează sisteme specifice, susținute de structuri anatomo-fizio-logice relativ
individualizate, mecanismele inteligenței au un caracter globalist (c/. Miclea, 1999, p. 283), cuprinzând toate
celelalte sisteme. O performanță scăzută a inteligenței poate fi determinată de funcționarea deficitară a unei
singure componente a blocului cogniției, în condițiile în care toate celelalte mecanisme funcționează adecvat.
Inteligența depinde, așadar, de capacitatea individului de a-și integra toate componentele funcționale, cu roluri în
receptare, prelucrare și elaborare de noi informații/răspunsuri, manifestată în succesiunea completă de
comportamente cu ajutorul cărora se realizează scopul.
Aprecierea nivelului de inteligență se face fie cu ajutorul testelor de inteligență, care exprimă coeficientul de
inteligență ca raport între vârsta mentală și vârsta cronologică, fie, într-un mod mai puțin riguros, urmărindu-se
facilitatea învățării și rezolvării de probleme, eficiența adaptării la situațiile noi.
Referitor la aptitudinile de grup, literatura de specialitate (vezi Dafinoiu, Bălan, 1998, pp. 89-90) descrie șase
asemenea aptitudini:
a) factorul verbal desemnează capacitatea individului de a înțelege rapid sensul cuvintelor sau al frazelor;
b) factorul de fluiditate verbală se referă la posibilitatea exprimării verbale, fiind, într-o anumită măsură,
rezultatul unei funcții verbal-motorii;
c) factorul numeric caracterizează abilitatea de a efectua operații numerice;
d) factorul perceptiv exprimă posibilitatea de a percepe obiectele rapid și detaliat, depinzând de capacitățile
neurosenzoriale ale individului;
e) factorul de reprezentare spațială desemnează posibilitatea subiectului de a imagina obiectele în coordonate
bi- sau tridimensionale, de a efectua deplasări sau transformări ale acestora în plan mental;
f) factorul de dexteritate manuală desemnează aptitudinea de a utiliza obiectele, de a folosi diverse unelte și
instrumente.
Aptitudinile complexe sunt aptitudinile tehnice (în structurarea cărora intervin factorii perceptiv, de dexteritate
manuală, de reprezentare spațială și inteligența generală), aptitudinile științifice (bazate pe inteligența generală
peste medie, pe creativitate, pe capacitatea de elaborare), aptitudinile artistice, aptitudinile pentru limbi străine,
aptitudinea pentru leadership.
Temperamentul, aptitudinile și caracterul reprezintă, așadar, tipare ale personalității, în sensul de forme constante
și comune în care se elaborează de-a lungul vieții specificul psihic al unui individ; orice personalitate dispune de
un temperament, aptitudini și caracter, dar conținutul lor și unitatea dintre ele alcătuiesc specificitatea vieții
psihice.
3.2. Specificitatea personalității
Specificitatea este conceptul prin care se subliniază diferențele comportamentale dintre indivizii plasați în
aceeași situație. Particularitățile reacțiilor comportamentale ale oamenilor s-au explicat în psihologie prin apelul
la termeni precum:- trăsătură de personalitate, factor, tip de personalitate sau construct.
3.2.1. Trăsăturile de personalitate ca element de specificitate
Numeroși psihologi au definit personalitatea ca o constelație unică de trăsături stabile, consistente, de
comportament ale unei persoane. Conceptul de trăsătură psihică evidențiază tocmai aceste particularități relativ
stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic; „trăsătura de personalitate este dispoziția durabilă de a se
comporta într-un anumit mod într-o varietate de situații" (Weiten, 1992, p. 424). Cuvinte precum sincer,
dependent, impulsiv, suspicios, dominator descriu astfel de dispoziții durabile, care reprezintă trăsături de
personalitate.
G.W. Allport a realizat o ierarhie pe trei niveluri a trăsăturilor de personalitate, în funcție de importanța lor :
– trăsăturile cardinale caracterizează aproape toate conduitele unei persoane (de exemplu, altruismul Maicii
Tereza); Allport afirmă că doar un mic procent de indivizi au trăsături cardinale de personalitate ;
– trăsăturile centrale se referă la dispozițiile generale, proeminente, care au o mare influență asupra
manifestării persoanei, dar nu determină comportamentul în aceeași măsură ca trăsăturile cardinale; Allport
afirmă că majoritatea indivizilor dispun de cinci până la zece trăsături centrale ;
– trăsăturile secundare sunt dispoziții care se manifestă doar în anumite situații, în timp ce în altele nu se
manifestă. De exemplu, un individ poate sa fie pasiv
în cele mai multe situații, dar foarte agresiv în unele situații de interacțiune cu subordonații săi la locul de muncă.
După Allport, și alți psihologi au încercat să identifice trăsăturile fundamentale ale personalității. De exemplu, R.
Cattell, folosind procedura statistică a analizei factoriale, a redus lista de trăsături a lui Allport la 16 factori de
bază ai personalității.
Noțiunea de factor de personalitate a apărut în psihologie pe măsură ce s-a consacrat utilizarea analizei
factoriale în prelucrarea datelor relative la performanțele comportamentale ale individului. Cele două modele de
descriere a specificității personalității -al trăsăturilor și al factorilor -, deși diferite din punctul de vedere al
informațiilor inițiale, au aceeași finalitate, și anume urmăresc să reducă diversitatea datelor despre personalitate
la un număr cât mai mic de trăsături/factori. în baza acestei finalități comune, termenii de trăsătură și factor de
personalitate sunt utilizați ca sinonime.
Revenind la modelul factorilor de personalitate descris de R. Cattell, aceștia sunt: factorul schizotimie-ciclotimie
(exprimă dispoziția către o evoluție psihică ciclică, cu alternanță între stările euforice și cele depresive;
trăsăturile corespunzătoare sunt: distant-apropiat, detașat-afectuos, suspicios-încrezător, indiferent-interesat);
factorul inteligență generală, forța eului (se concretizează în trăsături precum: intoleranță la frustrare-maturitate
emoțională, stabilitate-instabilitate emoțională, calm-nervozitate, astenie-tonus psihic); subordonare-dominare
(corelează însușirile : siguranță-nesiguranță de sine, amabilitate-severitate, conformism-nonconformism);
factorul expansivitate (se exprimă prin următoarele însușiri: comunicativ-taciturn, vioiciune-lentoare, însu-
fiețire-deprimare); forța supraeului (hotărâre-nehotărâre, responsabilitate-iresponsa-bilitate, stabilitate-
instabilitate în conduită); timiditatea-îndrăzneala (exprimat în: sociabilitate-nesociabilitate, prudență-îndrăzneală,
conștiinciozitate-superficialitate, rezo-nanță-răceală afectivă); raționalitate-afecțiune ; încredere-suspiciune
(invidios-ne-invidios, interes-dezinteres față de alțji); practic-imaginativ ; naivitate-clarviziune ; încredere-
bănuială; conservatorism-radicalism; dependent-independent față de grup ; necontrolat-controlat.
în ultimele decenii, psihologii au încercat să simplifice modelul factorial și mai mult; un exempl u în acest sens
este modelul xelor cinci factori de personalitate (descris la noi sub denumirea de Big Five) elaborat de R.
McCrae și P. Costa și care include (apud Weiten, 1992, p. 425):
a) neuroticism – anxios, nesigur, înclinat spre autoînvinovățire, conștient de sine ;
b) extraversie – comunicativ, sociabil, afectuos, activ, preferă divertismentul;
c) deschidere la experiențe – nonconformist, demonstrează interese neobișnuite, imaginativ;
d) atractivitate – simpatic, cald, cooperativ, de încredere;
e) conștiinciozitate – etic, dependent, productiv, centrat pe scop.
Cei doi psihologi americani afirmă că majoritatea trăsăturilor de personalitate derivă din cei cinci factori și că o
personalitate poate fi descrisă adecvat prin evaluarea celor cinci trăsături. Mulți teoreticieni afirmă însă că sunt
necesare mai mult de cinci trăsături pentru a caracteriza personalitatea umană în diversitatea situațiilor existente.
Duelul teoretic relativ la numărul trăsăturilor de personalitate definitorii continuă; în prezent, de exemplu, se
schițează tendința de a lua în considerare și trăsături precum locul controlului (prin care se denumește expectanța
generalizată asupra modului în
care indivizii își pot controla conduita și efectele sale și care depinde de tipul de autoatribuire a
succesului/eșecului), tendința de căutare a senzațiilor (care se definește ca preferința pentru niveluri înalte sau
joase de stimulare senzorială) sau monitori-zarea-de-sine (modul în care indivizii încearcă să controleze impresia
pe care o lasă asupra celorlalți în interacțiunile sociale) (vezi Weiten, 1992, pp. 449-452).
3.2.2. Tipuri de personalitate
în general, conceptul de tip de personalitate a fost explicat/asociat cu însușirile fundamentale ale sistemului
nervos, cu tipurile de activitate nervoasă superioară sau, mai larg, cu baza constituțională a personalității.
Acestea potențează, în sens larg, întreaga activitate a unui individ, determinând regimul energetic al activității
motorii și psihice, mobilitatea – tempoul și ritmul acestora -, coloratura și eficiența activității etc. în literatura de
specialitate, pentru a descrie specificitatea personalității, s-au elaborat tipologii constituționale și tipologii
personologice. între cele mai cunoscute tipologii constituționale, bazate pe corelația dintre parametrii constituției
fizic-corporale și specificul conduitei, figurează cea descrisă de E. Kretschmer; acesta a observat că tulburările
de dispoziție și emoție sunt mult mai frecvente la persoanele corpolente, în timp ce tulburările mentale se
asociază mai frecvent cu constituții zvelte. Tipologia lui Kretschmer identifică (apud Allport, 1991, pp. 71-72):
a) tipul picnic : se caracterizează prin statură mijlocie, față plină, membre scurte, abdomen și torace bine
dezvoltate, tendință spre obezitate, iar din punctul de vedere al trăsăturilor psihice, prin mobilitate, optimism,
sociabilitate, spontaneitate, umor, spirit practic, superficialitate în relațiile sociale, tendință spre compromisuri;
b) tipul astenic: are corpul slab, alungit, mâini și picioare subțiri, care se asociază cu tendința spre interiorizare,
abstractizare, meticulozitate, sensibilitate, onestitate ;
c) tipul atletic: se caracterizează prin dezvoltare fizică și psihică echilibrată.
Considerând felul specific în care fațetele personalității interacționează, se determină reciproc, evoluează și
produc împreună un tip de personalitate* globală, M. Zlate (1997, pp. 59-61) a descris următoarele tipuri de
personalitate:
a) tipul unitar și armonios dezvoltat se caracterizează prin coerența și convergența funcțională a tuturor
fațetelor personalității. Acest tip descrie individul a cărui personalitate autoevaluată se mulează pe personalitatea
reală, care își proiectează personalitatea ideală potrivit posibilităților sale reale, care cunoaște cu precizie cauzele
conduitelor celorlalți, ca și modul în care ceilalți îl apreciază. Tipul unitar și armonios dezvoltat are o stimă de
sine puternică, se manifestă autentic, trăiește în armonie cu sine și cu lumea, are deci o personalitate matură;
b) tipul instabil se caracterizează prin anumite decalaje în sincronizarea fațetelor personalității; acestea sunt
necorelate și au o evoluție relativ independentă, divergentă. Din acest motiv conduita sa este instabilă,
oscilatorie; instabilitatea este generalizată atât pe planul relațiilor dintre fațetele personalității, cât și în cadrul
fiecăreia. Astfel, între personalitatea reală și cea ideală (sau cea autoevaluată) apar temporar decalaje mari;
imaginea despre alții, ca și imaginea de sine se schimbă frecvent, imprimând conduitei o lipsă de consecvență ce
îi creează mari dificultăți de adaptare socială;
c) tipul dedublat prezintă discrepanțe marcate atât între dimensiunea intrapersonală și cea interpersonală a vieții
psihice, cât și la nivelul fiecărei dimensiuni. Tipul dedublat se caracterizează prin afișarea unei personalități
contrafăcute, prin nesinceritate în atitudinile și relațiile față de ceilalți; ceea ce face sau spune contrazice frecvent
ceea ce simte sau crede. Permanenta duplicitate, trucarea atitudinilor și comportamentelor nu creează conflicte
acute pe plan intrapsihic, întrucât conduita lui are o motivație puternică, dictată de urmărirea unor interese de
moment;
d) tipul accentuat se caracterizează prin predominarea uneia dintre fațetele personalității asupra celorlalte, pe
care le subordonează sau le anulează. în această categorie intră oamenii care cred în necesitatea de a fi „ei înșiși",
pentru care nu contează ce cred alții despre ei, ci doar ce fac ei în mod real, sau persoanele la care contează
numai imaginea lor despre sine, sau cei pentru care contează numai ceea ce cred ceilalți despre ei.
Tipologia descrisă de M. Zlate se bazează pe interacțiunea dinamică între dimensiunea intrapersonală a
personalității și cea interpersonală; același autor citează (1997, pp. 179-203) o tipologie, elaborată de R.F. Bales,
alcătuită din 27 de tipuri de personalitate interpersonală. Acesta a schițat portretul psihologic al fiecărui tip de
personalitate în funcție de: cum se vede individul pe sine și cum îl văd alții pe el; valorile manifestate în grup ;
calitatea interacțiunii sale cu ceilalți; conflictele și asocierile cu alții; imaginea asupra părinților ; efectul
conduitei sale asupra satisfacției grupului etc. Cele 27 de tipuri de personalitate rezultă din combinarea
următoarelor tendințe ce caracterizează comportamentul interpersonal: tendința spre dominare-supunere, tendința
spre sociabilitate-izolare, tendința spre conformism-nonconformism, tendința spre activism-pasivitate, tendința
spre facilitarea-tensionarea interacțiunilor grupului, tendința spre altruism-egoism, tendința spre creativitate-
noncreativitate, tendința spre obiecti-vitate-subiectivitate în aprecieri, tendința spre cooperare-individualism.
Fără a subestima relevanța tipurilor de personalitate construite în psihologie, putem observa că ele încearcă să
explice diversitatea și specificitatea conduitelor indivizilor, identificând anumite trăsături care par a se asocia
frecvent din punct de vedere statistic, operând astfel o inevitabilă simplificare; așa cum observa Allport, tipurile
sunt insuficiente pentru a explica individul în totalitate, dar, în practica intervenției asis-tențiale, cunoașterea
tipurilor de personalitate poate fi utilă, sugerând eficiența anumitor căi de abordare a clientului, în comparație cu
altele. ș
3.2.3. Constructele personalității
Termenul de construct a fost elaborat de G. A. Kelly și desemnează un concept bipolar (bun-rău, ușor-greu,
prietenos-ostil, cum sunt-cum aș vrea să fiu etc), un mod de a categorisi similaritățile și diferențele pe care le
percep indivizii în mediul înconjurător fizic și social. Elaborând constructe, indivizii încearcă să atribuie un sens
universului, încearcă să anticipeze evenimentele prin intermediul unui cadru conceptual, reglându-și
comportamentul în funcție de modul cum anticipează viitorul. Kelly susține că „procesele unei persoane sunt
canalizate din punct de vedere psihologic de felul în care ea anticipează evenimentele" (apud Foss, 1973, p.
422). Comportamentul uman este astfel mai mult proactiv decât reactiv și această interpretare schimbă
perspectiva asupra
cauzalității conduitei umane : omul nu este exclusiv nici prizonierul mediului său, nici victimă a biografiei sale,
nici împins spre acțiune numai de pofte lăuntrice.
Fiecare individ dispune de un sistem personal de constructe, pe care le utilizează ca instrumente de previziune.
Persoanele se individualizează prin felul de a interpreta evenimentele, deci prin constructele lor de personalitate.
Sistemul de constructe ale unei persoane evoluează, se schimbă continuu pe măsură ce interpretările sale asupra
lumii (anticipările sale) sunt confirmate sau infirmate de evenimentele pe care le trăiește. Indivizii reacționează
nu atât la stimuli, cât la ceea ce ei interpretează a fi stimuli. De exemplu, dacă o persoană posedă constructul de
amforă grecească, el poate găsi un astfel de obiect; dacă îi lipsește acest construct, atunci ceea ce găsește el este
un vas; dacă și acest construct îi lipsește, ceea ce a găsit este o oală de lut ș.a.m.d. Constructele explică faptul că
doi oameni pot reacționa complet diferit când se află într-o situație identică; dispunând de constructe diferite, ei
nu interpretează identic situația; deci ei se află în situații diferite.
Una dintre consecințele importante ale teoriei constructelor personalității asupra interpretării conduitei
indivizilor este aceea că dispar noțiuni consacrate precum: emoție, impuls, motiv etc. Kelly înlocuiește definițiile
tradiționale despre emoție cu perspectiva următoare : emoția este conștiința faptului că sistemul nostru de
constructe se află într-o stare de schimbare; astfel, de exemplu, neliniștea este conștiința faptului că evenimentele
cu care se confruntă individul se situează în afara ariei de oportunitate a sistemului său de constructe ; anxietatea
este conștiința unei persoane care realizează că nu este complet capabilă să înțeleagă semnificația evenimentelor
pe care le trăiește; teama este conștiința faptului că persoana nu știe cum să reacționeze în fața persoanelor
amenințătoare (persoanele care prezintă un mare decalaj între personalitatea auto-percepută și cea ideală sunt
mai înclinate să trăiască sentimentul de teamă) ș.a.m.d. (apud Foss, 1973, p. 427).
Este evident că unul dintre rolurile constructelor este cel de a ajuta individul să-și conceptualizeze existența, să
se conceptualizeze pe sine, și astfel ele intervin esențial în formarea eului sau a conștiinței reflexive de sine.
Constructele reprezintă dimensiunile cu care persoana se măsoară pe sine și, prin aceasta, modul în care încearcă
să anticipeze propriul său comportament. Dacă ceilalți indivizi sau realitatea fizică/socială oferă persoanei
dovezi care infirmă valabilitatea sistemului său de constructe, ea are două alternative de reacție :
– își modifică întregul sistem de constructe (cazul experiențelor cruciale de viață, despre care se afirmă că
„schimbă" personalitatea sau destinul cuiva);
– își conservă sistemul de constructe, continuând să fabrice dovezi care susțin valabilitatea lui, deoarece a
investit – afectiv și cognitiv – prea mult în elaborarea lui (această realitate a vieții psihice este cunoscută sub
denumirea de „disonanță cognitivă" și se referă la tendința indivizilor de a fabrica argumente pentru a-și reduce
disconfortul psihic atunci când apare o contradicție între laturile afectivității, comportamentului și domeniul
cognitiv).
Scopul fundamental al comportamentului este dezvoltarea și consolidarea sistemului de constructe personale ; o
persoană poate întrebuința succesiv, în funcție de capacitatea ei de a interpreta evenimentele, dar și în funcție de
experiența de viață, o varietate de constructe pentru aceeași sferă de aplicație. Sfera de aplicație desemnează
acea porțiune
a realității fizice și/sau sociale în care constructul – sau subsistemul de constructe -este operațional, poate face
predicții, normând astfel conduita individului. Implicațiile în planul posibilităților de cunoaștere a personalității,
generate de interpretarea personalității ca sistem personal de constructe, sunt considerabile : cunoașterea
sistemului de constructe al cuiva ar asigura înțelegerea conduitei sale și ar permite și un înalt grad de predicție a
modului său de reacție în situații similare.
4. Perspective asupra formării/funcționării personalității
O teorie este o reconstrucție în plan conceptual a realității de referință. Teoriile asupra personalității sunt
numeroase și diverse, dat fiind caracterul hipercomplex al realității de referință. Toate teoriile asupra
personalității urmăresc să descopere principiile globale după care se organizează comportamentul uman.
Psihologii care au elaborat asemenea teorii au dorit să explice în termeni simpli tot ceea ce au făcut – sau ar putea
să facă – oamenii în cele mai diverse circumstanțe. O teorie bună, corectă și validă, asupra personalității trebuie
să explice senzațiile, percepțiile, valorile, motivațiile, abilitatea de a învăța și a se dezvolta, tendința oamenilor
de a relaționa cu ceilalți etc., turnând toate aceste informații în cadrele funcționării sistemului nervos și în
matricea socioculturală în care evoluează oamenii. O teorie completă asupra personalității nu se va limita doar la
descrierea stilului de adaptare prezent la o anumită persoană, ci va explica și modul cum persoana 1-a dezvoltat
și va putea face predicții cu privire la tendințele ei de evoluție. în prezent, majoritatea teoriilor personalității
explică în mod convingător istoria persoanei, dar integrarea acestor informații în încercarea de a elabora predicții
asupra comportamentului rămâne un ideal de atins.
După S. Cloninger (apud Dumitru, 2001, p. 25), orice perspectivă în abordarea personalității trebuie să ofere
răspunsuri concludente la următoarele trei întrebări:
a) care sunt unitățile de bază pentru analiza și descrierea personalității ;
b) care sunt procesele și mecanismele prin care personalitatea se adaptează la solicitările externe și interne
(descrierea aspectului instrumental al dinamicii personalității) ;
c) care sunt schimbările și restructurările pe care le implică evoluția personalității de-a lungul dezvoltării sale.
Diversitatea teoriilor asupra personalității ne obligă la categorizări, utile pentru a sesiza mai ușor atât
originalitatea contribuțiilor în înțelegerea personalității, cât și continuitatea/discontinuitatea elementelor
explicative. Vom împărți2 aceste teorii ale personalității în patru mari perspective de abordare, pe temeiul
presupozițiilor sau accentelor interpretative comune, și anume : perspectiva psihodinamică, perspectiva
behavioristă, perspectiva umanistă și perspectiva biologică.
2. Diversitatea teoriilor asupra personalității este atât de mare încât literatura de specialitate efectuează numeroase clasificări;
de exemplu, M. Golu (1993) distinge între perspectivele biologistă, experimentalistă, psihometrică, socioculturală și
antropologică.
4.1. Perspectiva psihodinamică
A fost inaugurată de opera psihiatrului austriac S. Freud la începutul secolului XX, rezultând în urma
observațiilor clinice efectuate de-a lungul mai multor decenii. Majoritatea contemporanilor săi nu au agreat
teoria lui din cel puțin trei motive {apud Weiten, 1992, p. 426): mai întâi, o dată cu argumentul potrivit căruia
comportamentul oamenilor este guvernat de forțe ale inconștientului, de care indivizii nu sunt conștienți, Freud
avansa deconcertanta sugestie că oamenii nu sunt stăpâni pe propria lor minte, în al doilea rând, afirmând că
personalitatea adultă se formează prin experiențele copilăriei, la care se adaugă și alți factori, ce scapă
controlului oamenilor, Freud sugera faptul că oamenii nu sunt stăpâni pe propriul lor destin. în sfârșit, insistând
asupra rolului excepțional al trebuințelor sexuale în conduita indivizilor, Freud a venit în contradicție cu valorile
conservatoare ale timpului său.
în concepția lui Freud, organizarea personalității este una sistemică: personalitatea se prezintă ca un aparat
psihic, organizat după un model ierarhic-stratificat, format din instanțe specializate funcțional și dispuse unele
sub altele, începând de jos în sus {apud Enăchescu, 1998, p. 32). Freud a împărțit structura personalității în trei
componente : inconștientul (Id), subconștientul (ego) și conștientul (super-ego).
Inconștientul include ansamblul conținuturilor nonprezente în câmpul actual al conștiinței; din punct de vedere
funcțional, el este sediul conținuturilor refulate, cărora li s-a refuzat accesul în subconștient sau/și conștient.
Inconștientul este rezervorul pulsiunilor și al instinctelor, care sunt conținuturile originale ale minții; toate
instinctele își au originea în trebuințele biologice ale organismului și își trag energia din această sursă.
în psihanaliză, pulsiunea se caracterizează prin următoarele aspecte : este o tendință instinctivă, un element cu
caracter dinamic, care stă la originea dorințelor umane inconștiente, este inconștientă și incontrolabilă, constă
într-o încărcare energetică sau o presiune, care face ca organismul să tindă spre realizarea unui anumit scop.
Scopul tuturor instinctelor este să reducă tensiunea determinată de necesitatea satisfacerii trebuințelor, ceea ce se
poate realiza prin obținerea obiectelor adecvate sursei și scopului. Instinctele funcționează după principiul
plăcerii, care desemnează tendința de a maximiza gratificarea instinctelor, indiferent de constrângerile externe.
Această tendință a fost denumită de Freud proces primar.
Subconștientul este o instanță intermediară între inconștient și conștient. Aici se localizează sediul cenzurii care
operează asupra pulsiunilor inconștientului; de aceea, se afirmă că subconștientul este componenta specializată
în luarea deciziilor la nivelul personalității, deciziile fiind luate după principiul realității. Subconștientul mediază
între inconștient – cu dorințele sale puternice de satisfacere imediată – și lumea socială externă, caracterizată de
constrângerea normelor ce modelează comportamentul socialmente dezi-rabil. Raportându-se la acest set de
constrângeri, subconștientul funcționează după principiul realității, căutând să stopeze/amâne gratificarea
trebuințelor inconștientului până când situația socială permite satisfacerea lor într-un mod adecvat. Astfel,
subconștientul va permite accesul în câmpul conștiinței numai acelor forme sau aspecte ale instinctelor care nu
vor atrage după sine pedeapsa socială sau sentimentul de vinovăție. Din punct de vedere tehnic, principiul
realității este un principiu defensiv, care este în sine inconștient. Ca factor
de execuție, care mediază între instincte și lumea externă, subconștientul are rolul de a rezolva problemele
determinate de opoziția conștient/inconștient, de a gândi și planifica acțiunea, de a se proteja pe sine și
inconștientul. Satisfacerea instinctelor în moduri corecte din punct de vedere social a fost denumită de Freud
proces secundar.
Conștientul se diferențiază de subconștient prin faptul că primește informații atât din lumea externă, cât și din
sfera vieții psihice a inconștientului (apud Enăchescu, 1998, p. 33). Din punct de vedere funcțional, această
instanță se opune atât inconștientului, cât și subconștientului; el are statutul de componentă morală a
personalității, incluzând valorile, tabuurile societății, standardele sociale asupra binelui și răului. Din punct de
vedere structural, conștientul are două niveluri:
– eul, mediatorul intereselor persoanei, cel care pune în joc- mecanismele defensive și care se află într-o stare
de dependență atât față de revendicările subconștientului, față de imperativele supraeului, cât și față de
exigențele realității; după Freud, eul este sediul conflictelor: conflictele exterioare dintre persoană și lume,
conflictele interne dintre eu și inconștient și conflictele morale dintre eu și supraeu;
– supraeul: funcționează ca un cenzor în raport cu eul și reprezintă conștiința morală, autocontrolul, zona de
formare a aspirațiilor și idealurilor persoanei. Supraeul este cel care face posibil sentimentul de vină, care
reprezintă versiunea internă a pedepsei. Setul de valori cristalizat la acest nivel restricționează formele de
gratificare a instinctelor; atunci când un impuls instinctual tinde să conducă la pedeapsă sau la sentimente de
vinovăție, apare anxietatea, ca sistem de avertizare, și, ca urmare, intră în joc mecanismele defensive pentru a se
reduce anxietatea, prin îndepărtarea impulsului din câmpul conștientului.
După Freud, inconștientul, subconștientul și conștientul sunt distribuite diferit pe cele trei niveluri ale conștiinței,
așa cum rezultă din figura următoare:
LUMEA EXTERNĂ
Idei, sentimente, aspirații
Mecanisme de apărare Reprezentări simbolice, conflicte
Experiențe psihotraumatiza nte, psihosexualitate
VIAȚA
INTERIOARĂ / Fundalul personalității
Factori sociali, morali, culturali etc. (Supraeul)
CONȘTIENT Limita dintre Eu și Sine PRECONȘTIENT
INCONȘTIENT
Figura 1. Distribuția pe cele trei niveluri ale conștiinței
Așa cum se poate observa din figura de mai sus, Freud credea că instanțele conștientului și subconștientului
operează la toate cele trei niveluri ale conștientizării. Spre deosebire de acestea, inconștientul rămâne în totalitate
neconștientizat, expri-mându-și trebuințele la nivelul conștientului prin intermediul subconștientului. Dorința
inconștientului de a fi imediat satisfăcut declanșează frecvent conflicte interne cu subconștientul și conștientul.
Aceste conflicte joacă un rol fundamental în teoria lui Freud.
Dinamica personalității în concepția psihodinamică se exprimă prin relațiile care există între instanțele ce
compun acest sistem. Aceste relații configurează o serie de mecanisme ale personalității, care descriu
modalitățile prin care pulsiunile instinctuale pot părăsi sfera inconștientului pentru a trece în sfera conștientă a
eului, exteri-orizându-se astfel, în conformitate cu principiul plăcerii. Freud pornește de la aserțiunea că întregul
comportament este rezultatul unei serii de conflicte interne între cele trei instanțe ale personalității. Aceste
conflicte modelează dinamica prsonalității după schema: pulsiunile conținute în inconștient tind să se satisfacă,
dar, ajunse în instanța de cenzură a subconștientului, intră în conflict cu valorile supraeului și sunt trimise înapoi
în inconștient, devenind veritabile focare de tensiune intrapsihică. Pe termen lung, ele se vor exterioriza, dar nu
în mod direct, ci printr-un proces de sublimare, exprimându-se în exterior prin forme simbolice, care camuflează
forma reală a pulsiunii și, în unele situații, îi deturnează sensul. Principalele căi care asigură exteriorizarea
pulsiunilor inconștientului sunt sublimarea, simbolizarea și catarsisul.
Sublimarea este mecanismul prin care pulsiunile refuzate de eul conștient se pot exterioriza, convertindu-se în
alte forme de manifestare, pentru a evita barierele de interdicție ale cenzurii. Sublimarea constă în schimbarea
formei pulsiunii și în deplasarea sensului acesteia către o formă nouă, care o înlocuiește pe cea originală; formele
cele mai comune de manifestare a sublimării le reprezintă activitatea de creație artistică și visul. Prin sublimare,
inconștientul se eliberează de un surplus de energie psihică.
Simbolizarea, având foarte multe similitudini cu sublimarea, este un act de conversiune, prin care o pulsiune
refulată se poate exterioriza sub forma deghizată a unei alte imagini – simbolul -, deturnându-se astfel
semnificația originală a pulsiunii. Psihanaliștii consideră că funcția simbolului este aceea de a face admise în
conștiință, sub o nouă formă, unele conținuturi care nu ar putea ajunge direct aici din cauza cenzurii; simbolul
este, după C.G. Jung, singurul mijloc de expresie de care dispune individul pentru a formula o realitate afectiva
deosebit de complexă, pe care nu reușește să o conceptualizeze cu claritate. Fiecare individ are simbolistica sa
personală.
Catarsisul reprezintă un mecanism al personalității care constă în descărcarea pulsională a energiilor din instanța
inconștientului, fie în mod direct, fie pe calea sublimării (apud Enăchescu, 1998, p. 35). Exprimarea acestor
pulsiuni se produce prin rechemarea în conștiință a unei amintiri cu puternică încărcătură emoțională, până
atunci refulată total sau parțial.
Reprezentând sediul conflictelor, eul desfășoară o serie de mecanisme de rezolvare a acestora; socializarea
individului corespunde cu dezvoltarea, diversificarea și perfecționarea acestor mecanisme. Principalele
mecanisme de apărare ale eului de presiunea pulsională a inconștientului, care au rolul de a preveni
dezintegrarea sistemului personalității sub influența presiunilor pulsionale prea mari, sunt, după Freud :
a) Refularea: este mecanismul inconștient prin care pulsiunile refuzate de eul conștient sunt retrimise de către
instanța de cenzură a subconștientului înapoi în
inconștient. Ceea ce eul refuză este recunoașterea acestor pulsiuni, verbalizarea și realizarea lor; atâta timp cât
pulsiunile dezaprobate social nu sunt exprimate în cuvinte, ele rămân confuze, ostracizate în inconștient.
Pulsiunile refulate se întorc în inconștient cu o încărcătură energetică crescută, devenind focare de conflict
intrapsihic, care trebuie exteriorizate pentru a asigura o stare de echilibru persoanei.
b) Proiecția : este un mecanism care constă în atribuirea inconștientă către alții a calităților, sentimentelor,
ideilor, conflictelor, intențiilor subiectului; prin proiecție individul se eliberează de afecte insuportabile.
c) Introiecția : este un mecanism complementar proiecției și constă în încorporarea elementelor lumii
exterioare, obiecte sau persoane, considerate bune, valoroase, deci în asimilarea lor. în acest sens, introiecția
susține procesul de identificare, prin care o persoană adoptă atitudinile și comportamentele unor indivizi, cărora
le atribuie însușiri pozitive.
d) Deplasarea: este mecanismul prin care o pulsiune, o emoție inconștientă este transferată de la obiectul său
autentic către un element de substituție, ceea ce permite reducerea tensiunii intrapsihice.
e) întoarcerea la contrariul său : este un mecanism de apărare a eului prin care scopul unei pulsiuni se
inversează; de exemplu, în situațiile în care agresivitatea nu se poate exprima, ea poate lua forma atitudinii
contrare, manifestându-se prin supunere, umilință.
f) Anularea retroactivă : este un mecanism înrudit cu cel precedent, prin care o persoană se străduiește să
suprime orice comportament susceptibil de a o angaja și a o compromite. Prin acest mecanism se reduce
anxietatea determinată de apariția ideilor sau sentimentelor inacceptabile pentru individul, conștient.
g) Formarea reacționată : desemnează un mecanism prin care pulsiunile ascunse se exteriorizează prin
comportamente contrare; astfel, tendința către dominare a unui individ apare ca o consecință a sentimentului său
de inferioritate, pe care caută să-l compenseze.
h) Raționalizarea : constă în găsirea de argumente justificative pozitive, aprobate social, pentru o anumită
conduită ale cărei motivații profunde și inconștiente ar fi inacceptabile social.
i) Negarea: este un mecanism rudimentar de apărare a eului, prin care individul neagă evidența pentru a scăpa de
o realitate insuportabilă. Astfel, el transfigurează faptele reale, neplăcute sau anxiogene, refuzând să le
recunoască și substituindu-le fapte imaginare, cu semnificație deturnată.
j) Regresia : se manifestă prin adoptarea unor atitudini și comportamente caracteristice unui nivel de vârstă
inferior.
Aceste mecanisme de apărare se manifestă la toți indivizii, în funcție de specificul situației sociale și de
experiența personală a fiecăruia. Psihanaliza a explicat, pornind de la ideea conflictului, atât manifestările
individului în viața cotidiană, cât și formarea și evoluția personalității în cursul ontogenezei. Pornind de la
modelul conflictului între libidou (pulsiunea sexuală) și instinctul morții, în funcție de intensitatea conflictului și
de modalitățile concrete de realizare ale libidoului, Freud (apud Munteanu, 1998) a descris următoarele stadii în
dezvoltarea psihică a indivizilor: stadiul oral (durează primul an de viață, în care libidoul se satisface prin actul
suptului); stadiul anal (coincide cu cel de al doilea an de viață, în care libidoul se satisface prin retenția/
expulzarea materiilor fecale ; acum se structurează tendințele spre sadomasochism);
stadiul falie (între 3 și 5 ani libidoul este satisfăcut prin masturbare; acum apare complexul Oedip, respectiv
complexul Electra); stadiul de latență (de la 6 ani până la pubertate ; ca urmare a școlarizării copilului, instinctul
sexual are o evoluție descendentă) și stadiul genital (durează de la pubertate până la sfârșitul vieții și se
caracterizează prin maturizare sexuală și satisfacerea libidoului prin contact sexual).
Explicarea întregului proces al dezvoltării personalității pe baza conflictului dintre impulsurile agresive și
sexuale devine lesne de înțeles dacă avem în vedere argumentul lui Freud, și anume că acest conflict generează
în mod special consecințe importante pe termen lung la nivelul întregii funcționări individuale. Freud credea că
sexualitatea și agresivitatea reprezintă teme complexe, asupra cărora normele sociale se pronunță cu subtilitate și
discreție și din care oamenii desprind mesaje divergente cu privire la ceea ce este adecvat; astfel, Freud afirma că
aceste două pulsiuni sunt sursă de confuzie pentru indivizi în condițiile în care ele au proprietatea de a determina
mai puternic comportamentul decât alte trebuințe de bază. Așadar, Freud a atribuit o mare importanță acestor
pulsiuni tocmai pentru că normele sociale dictau că ele trebuie sis tematic blocate, frustrate.
Frustrarea este elementul care intervine din lumea externă și se adaugă conflictelor existente între cele trei
instanțe ale psihicului, amenințând echilibrul personalității. Frustrarea desemnează starea afectivă a persoanei în
urma apariției unui obstacol în calea satisfacerii unei trebuințe percepute ca legitimă. în urma frustrărilor grave
apare situația de fixare: evoluția psihică a individului se oprește la o anumită etapă de creștere, total sau parțial,
caz în care poate continua ulterior procesul de dezvoltare. Atunci când conflictul fiecărui stadiu de dezvoltare
este de intensitate mică sau moderată, stadiul este depășit cu succes de individ; când părinții intensifică însă
conflictul, frustrând copilul sau oferindu-i modele de comportament inconsecvent, procesul dezvoltării este
blocat de invazia mecanismelor de apărare prin care copilul încearcă să evite anxietatea, evitând conflictul. în
aceste situații se produce fixarea, proces care face ca semnificația activităților specifice stadiului să rămână
importantă pentru individ, chiar și după ce a depășit stadiul. Tipurile caracteriale specifice fixării la anumite
stadii, observabile la vârsta adultă, se manifestă prin activitățile și conflictele caracteristice stadiului, precum și
prin mecanismele de apărare caracteristice, după cum urmează (vezi în acest sens Maddi, 1980, pp. 707-708):
a) fixarea la stadiul oral se caracterizează prin apelul la proiecție, negare și introiecție, ca mecanisme principale
de apărare a eului, și prin cristalizarea următoarelor trăsături tipice de personalitate: optimism-pesimism,
încredere–suspiciune, admirație-invidie. Persoanele care s-au fixat la stadiul oral sunt avide de mâncare, preferă
alimentele care nu cer efort de masticație, sunt pasive , dependente, comode;
b) fixarea la stadiul anal se manifestă, din punctul de vedere al celor mai folosite mecanisme de apărare a eului,
prin raționalizare, formare reacțională și anulare retroactivă; trăsăturile de personalitate specifice sunt:
agresivitatea, dezordinea, opozabilitatea, tolerarea, chiar valorizarea murdăriei;
c) fixarea la stadiul falie se caracterizează prin preferința pentru deplasare ca mecanism de apărare a eului, iar
trăsăturile tipice de personalitate sunt: mândria–umilința, curaj-timiditate, integritate-predispoziția la
compromis, slaba abilitate de a stabili relații sociale;
d) fixarea la stadiul genital se caracterizează prin apelul la sublimare, iar trăsăturile de personalitate specifice
indică o socializare pozitivă, manifestată în capacitatea de adaptare, echilibru și forța caracterului.
în concluzie, dincolo de limitele ei, concepția psihanalitică, în forma ei clasică, are meritul de a explica actele și
conduitele curente, din viața cotidiană, ale indivizilor, precum și manifestările psihopatologice, avansând o
viziune dinamică asupra personalității. Pertinența teoriei psihanalitice, dar și utilitatea ei derivă din implicațiile
pe planul psihoterapiei: conform interpretării psihanalitice, cheia intervenției în restabilirea echilibrului psihic al
individului constă în localizarea conflictului care a generat dezechilibrul, conștientizarea acestuia și găsirea
căilor de rezolvare a conflictului de către subiect în zonele concrete ale existenței sale.
Psihanaliza a creat un nou model uman, punând accentul pe sfera inconștientului pulsional; în concepția
psihodinamică, pulsiunile sunt sursa și mobilul vieții psihice : dinamica pulsiunilor echivalează cu dinamica
vieții psihice. Principiul plăcerii devine legea fundamentală a vieții psihice în viziunea psihanalitică. Allport
(1991, p. 156) observa că Freud și-a exprimat întreaga concepție despre natura umană denumind ceea ce este
instinctual, inconștient ca fiind „proces primar", în timp ce ceea ce este rațional, controlat este denumit „proces
secundar". E adevărat că ordinea apariției lor în viața psihică a individului în cursul ontogenezei argumentează
oarecum aceste denumiri: cerința primară a sugarului pentru satisfacție apare înaintea construcțiilor raționale
secundare. Dar Freud vrea să spună și altceva cu aceste denumiri, și anume că nici un adult nu scapă de
prioritatea procesului primar din viața sa. Așadar, dinamica personalității este redusă de psihanaliză la jocul
pulsiunilor, care se desfășoară între satisfacere, conform principiului plăcerii, și reprimare-refulare, conform
principiului realității.
Sistemul de organizare a personalității elaborat de Freud a fost dezvoltat și corectat de C.G. Jung, discipol al lui
Freud, care s-a delimitat de concepția psihanalitică deoarece nu a mai acceptat ideea importanței imense acordate
sexualității în explicarea funcționării indivizilor. Dorința sa de a se diferenția de teoria lui Freud 1-a determinat
să-și intituleze concepția proprie psihologie analitică.
Ca și Freud, Jung recunoaște rolul inconștientului în determinarea personalității, dar el distinge la nivelul
inconștientului două straturi bine diferențiate: inconștientul individual și inconștientul colectiv. Inconștientul
individual corespunde versiunii freudiene asupra rolului inconștientului, depozitând amintirile uitate sau refulate.
Inconștientul colectiv depozitează trăsăturile latente moștenite din trecutul ancestral al oamenilor, fiind sediul
experiențelor colective anterioare, trăite de întreaga umanitate și care fac parte din ființa individului încă de la
naștere; acestea sunt „arhetipurile". Ele alcătuiesc conținuturile inconștientului colectiv și desemnează imaginile
arhaice, vehiculate de fabule, mitologie, basme și legende. Arhetipurile sunt formele prin care se manifestă
instinctele colective. Rolul arhetipurilor este cel de a structura un pattern al comportamentului indivizilor, ele
fiind dominantele structurale ale psihicului în general. Arhetipul trebuie interpretat ca un centru de energie
psihică, fiind capabil să transforme procesul psihic în imagini; el reprezintă materialul din care se construiesc
imaginile care exprimă în final pulsiunile fundamentale ale individului.
După Jung (1997, p. 486), fiecare individ împărtășește inconștientul colectiv cu întreaga specie umană.
Arhetipurile sunt, din această perspectivă, imagini încărcate
emoțional și forme de gândire care au o semnificație universală; ele se manifestă frecvent în vise, în simbolurile
din artă, literatură, religie. Arhetipurile sunt cele care predispun individul către emoții și gânduri specifice. Deși
aceste gânduri și emoții pot deveni conștiente, arhetipurile care le determină nu pot fi conștientizate. Arhetipurile
majore sunt, după Jung (apud Maddi, 1980, pp. 78-88): fantasma (virtualitatea animalică a persoanei), anima
(virtualitatea feminină din bărbat), animus (virtualitatea masculină din femeie), persona (masca convențională
adoptată în condiții de presiune socială) și șinele (conglomeratul tuturor forțelor contradictorii dintr-o persoană).
In psihologia analitică a lui Jung, personalitatea se structurează în procesul de realizare a individualității.
Individualitatea reprezintă echilibrul dintre forțele contradictorii ale personalității și include atât materialul
conștient, cât și pe cel inconștient. în procesul de realizare a individualității se respectă, principiul echivalenței
(dacă valoarea unui aspect al personalității crește sau descrește, această tendință va fi compensată de o tendință
contrară la un alt aspect al personalității) și principiul entropiei (conform căruia distribuția energiei în întreaga
personalitate se realizează echilibrat).
Jung nu a acordat o atenție specială descrierii procesului de dezvoltare a personalității ; spre deosebire de Freud
(deși este de acord că sexualitatea și egoismul sunt determinante în mica copilărie), el afirmă că la vârsta adultă
este specifică tendința spre spiritualitate, de care leagă rolul inconștientului colectiv. în explicarea
comportamentului uman, conceptele-cheie folosite de Jung sunt: cauzalitatea (influența trecutului asupra
comportamentului), teleologia (influența viitorului anticipat asupra viitorului), progresul, regresia și
sublimarea.
Ideile lui Jung asupra inconștientului colectiv au avut o influență redusă asupra teoriei psihologice, în comparație
cu impactul asupra altor domenii, cum ar fi antropologia, filosofia, studiul religiilor. Multe dintre ideile lui au
fost încorporate în teoriile psihologice ulterioare ; de exemplu, Jung a fost primul psiholog care a susținut că
oamenii au nevoie să-și realizeze potențialul pentru a fi sănătoși din punct de vedere psihologic. Astfel, el a
anticipat cu câteva decenii perspectiva umanistă, care accentuează asupra actualizării de sine.
Ca și Jung, psihologul austriac A. Adler a fost inițial discipolul lui Freud, motivul desprinderii de teoria
psihanalitică fiind aceeași nemulțumire în legătură cu centrarea dinamicii personalității pe sexualitate. Adler și-a
denumit teoria asupra personalității psihologie individuală.
Adler a afirmat că motorul dezvoltării psihice îl reprezintă tendința spre superioritate, care nu echivalează
automat cu dorința de putere sau de status înalt. Năzuința spre superioritate este impulsul universal care
determină indivizii să se adapteze, să se perfecționeze și să-și controleze schimbările situațiilor de viață.
Tendința către perfecțiune provine din conștientizarea slăbiciunii fizice, sentimentul de inferioritate și
compensarea inferiorității. încercarea de a depăși inferioritatea, reală sau imaginară, determină individul să
achiziționeze noi deprinderi și să-și dezvolte talentele. Când sentimentul de inferioritate este excesiv, apare
complexul de inferioritate, pe care Adler (1995) îl explică prin interacțiunile necorespunzătoare părinți – copii.
Cât despre aspectul importanței experienței de viață din primii ani ai copilăriei asupra formării personalității,
Adler a 'fost de acord cu Freud, deși fiecare a accentuat pe aspecte diferite ale interacțiunii părinți – copii.
Adler a explicat tulburările de personalitate exclusiv pe baza complexului de inferioritate. El a arătat că unii
oameni dezvoltă supracompensații ale sentimentului de inferioritate ; specific acestui proces este faptul că, în loc
să depună eforturi pentru a-și dezvolta abilitățile, aceste persoane se orientează către aspecte exterioare și
superficiale -dobândirea de status și/sau putere asupra celorlalți, avere etc. -, interpretând ca succes efortul lor de
a-și masca inferioritatea. Astfel de oameni ajung să se teamă mai mult de aparențe decât de realitate, afirmă
Adler.
Deși nu a descris o stadialitate a dezvoltării personalității, teoria lui Adler a accentuat asupra contextului social
în care se realizează acest proces. Adler a analizat efectele constelației familiale și ale atmosferei familiale
asupra formării personalității. Constelația familială se referă la aspectele de ordin sociologic ale familiei și la
modul cum acestea afectează fiecare membru: aici se includ aspecte precum poziția copilului în seria fraternă,
prezența sau absența tatălui etc. Atmosfera familială desemnează calitatea emoțională a relațiilor intrafamiliale.
Constelația familială produce efecte asupra dezvoltării personalității copilului prin aceea că oferă un set
particular de probleme pe care el trebuie să le rezolve pentru a se adapta (astfel, copilul unic, copilul mai mare,
mezinul se confruntă cu probleme diferite de viață și-și vor dezvolta trăsături specifice de personalitate).
Atmosfera familială influențează modul în care viitorul adult va acționa în realizarea tendinței sale spre
superioritate, de exemplu, fiind activ-pasiv, constructiv-distructiv, perseverent-delăsător etc.
Evaluarea perspectivei psihodinamice – chiar dacă aceasta nu se reduce doar la acești trei reprezentanți –
presupune atât recunoașterea unor merite, cât și aprecieri critice. Este meritul teoriilor psihodinamice de a fi
subliniat pentru prima dată în psihologie că:
a) forțele inconștientului influențează comportamentul oamenilor;
b) conflictele intrapsihice joacă un rol important în dezvoltarea personalității;
c) experiențele din prima copilărie influențează personalitatea adultă.
Criticile aduse teoriilor psihodinamice au vizat următoarele aspecte (vezi în această privință Weiten, 1992, pp.
435-436):
a) slaba testabilitate : ideile teoriei psihodinamice sunt vagi și nu permit testarea clară, științifică; de exemplu,
nimeni nu și-a imaginat cum se poate demonstra/ infirma existența inconștientului colectiv descris de Jung ;
b) evidența inadecvată: teoriile psihodinamice depind prea mult de studiile de caz clinice, în care este ușor
pentru clinicieni să vadă ceea ce se așteaptă ei să vadă. Pe de altă parte, subiecții observați în situații clinice nu
sunt reprezentativi pentru majoritatea populației; de aceea, se afirmă că evidența empirică nu oferă decât un
sprijin modest ipotezelor psihodinamice centrale;
c) sexismul: mulți psihologi au argumentat că teoria psihodinamică se caracterizează prin presupoziții sexiste
împotriva femeilor.
Dincolo de aceste aprecieri, majoritatea psihologilor cred că datele oferite de psihanaliză în direcția cunoașterii
omului sunt valoroase; psihanaliza constituie sursa numeroaselor forme de psihoterapie, ea oferind baza
metodologică, dar și tehnică a acestora (Enăchescu, 1998, p. 181).
4.2. Perspectiva behavioristă
Behaviorismul (din englezescul behaviour – comportament) este orientarea psihologică ce grupează toți
psihologii care pornesc de la premisa că psihologia științifică trebuie să studieze doar comportamentul
observabil. Cele mai multe studii de factură behavioristă s-au focalizat pe procesul de învățare, acordând relativ
puțină atenție studierii personalității. Interesul behavioriștilor pentru personalitate a început să se manifeste după
ce psihologii americani J. Dollard și N. Miller au încercat să transpună unele idei freudiene în cadrul
terminologic behaviorist. Ei au arătat că perspectiva behavioristă poate oferi idei valoroase despre personalitate:
folosind schema psihodinamică în studiul comportamentului, Dollard și Miller au construit modelul frustrare-
agresivitate. Potrivit acestui model, frustrarea – concept psihodinamic – determină întotdeauna agresivitate; ori de
câte ori un individ se confruntă cu un obstacol (fizic, psihologic sau simbolic) atunci când încearcă să realizeze
un scop, apare frustrarea. Dacă individul nu poate depăși obstacolul, frustrarea se intensifică și, în mod tipic,
comportamentul persoanei devine mai puțin logic și mai puternic încărcat emoțional decât de obicei.
Psihologul american F.B. Skinner este unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai behaviorismului. Interesul
său științific major s-a îndreptat către studierea învățării la animale, dar ideile sale au fost preluate și aplicate în
explicarea personalității.
Skinner nu s-a interesat de ceea ce se petrece în interiorul personalității, considerând că este lipsit de utilitate să
speculeze asupra proceselor cognitive care nu se pot observa direct. De aceea, el nu s-a pronunțat cu privire la
structura personalității. Atenția lui s-a îndreptat asupra modului în care mediul extern modelează
comportamentul observabil. Skinner a afirmat că stimulii din mediu determină în întregime conduita unei
persoane. Constanța conduitei este explicată de Skinner (apud McConnell, 1977, pp. 331-333) prin faptul că
oamenii dispun de tendințe stabile de răspuns la solicitările mediului, care s-au format prin experiență. Aceste
tendințe se pot schimba în timp, ca rezultat al noilor experiențe, dar ele sunt suficient de rezistente pentru a
imprima un anumit nivel de consistență în conduită.
Skinner interpretează persona litatea ca pe un ansamblu de tendințe de răspuns la stimulii din diverse situații. O
anumită situație poate fi asociată cu un număr de tendințe de răspuns, de diverse intensități. De exemplu, dacă
stimulii provin dintr-o situație socială informală, o petrecere la care participă multe persoane, dintre care
subiectul nu cunoaște decât câteva, tendințele de răspuns în această situație pot fi, în ordinea forței lor: să circule,
vorbind cu ceilalți numai dacă aceștia îl abordează primii; să stea aproape de puținii cunoscuți, fără a face vreun
efort pentru a cunoaște persoane noi; să se retragă discret în bibliotecă; să plece cât mai curând posibil.
Contribuția lui Skinner la înțelegerea formării personalității constă în explicarea modului în care sunt
achiziționate aceste tendințe de răspuns prin învățare. El credea că cele mai multe tendințe de răspuns sunt
formate prin procesul de condiționare, pe care el a denumit-o operantă. în cercetările sale asupra învățării la
animale, Skinner a observat că ceea ce determină un pattern de răspuns la un stimul este tipul de consecință din
partea mediului: întărire-recompensă, pedeapsă sau stingere; când răspunsurile sunt urmate imediat de
recompensă, ele sunt întărite, fixate; și, invers, când răspunsurile sunt urmate "de sancțiune, tendința de a recurge
pe viitor la același răspuns
este diminuată. întărirea poate fi definită ca orice consecință a mediului care poate crește probabilitatea
producerii unui răspuns operant. Astfel, personalitatea se formează printr-o continuă întărire sau slăbire a
tendințelor de răspuns, în funcție de evoluția situațiilor de viață.
Se poate observa mecanicismul acestei interpretări, care face abstracție de participarea conștiinței individului la
procesul dezvoltării psihice. El a explicat constanța conduitei fără să arate rolul proceselor cognitive în
structurarea tendințelor stabile de răspuns ale individului; încercând să remedieze această limită, A. Bandura a
subliniat rolul conștiinței, gândirii și afectivității în modelarea comportamentului în teoria învățării sociale.
Ca și Skinner, Bandura a afirmat că personalitatea se formează prin învățare, dar a conceput procesul învățării ca
pe o realitate în care oamenii joacă un rol activ : ei caută să proceseze informațiile despre mediul lor pentru a
maximiza profitul. Diferențele dintre indivizi devin observabile tocmai relativ la modul în care ei procesează
informația. Bandura a considerat că există diferențe cognitive între indivizi, diferențe care nu derivă din procesul
învățării și care au o influență majoră asupra personalității. Din această perspectivă, mediul determină conduita
unui individ (după modelul condiționării operante descris de Skinner), dar și procesele cognitive active ale
interpretării stimulilor din mediu determină conduita; idee a determinismului reciproc, specifică teoriei lui
Bandura, susține că procesele cognitive, stimulii din mediul extern și conduita se determină reciproc.
Bandura a adăugat la rolul condiționării operante în modelarea personalității și rolul învățării prin observarea
unui model. învățarea prin observare se produce ori de câte ori tendința de răspuns a individului este influențată
de observarea condiționării operante la ceilalți indivizi; dacă modelul observat primește o întărire negativă sau
pozitivă pentru răspunsul său comportamental, această consecință va determina dacă și când cel care a observat
va produce același comportament. în acest mod, prin observarea modelelor, se formează în timp pattern-ul
caracteristic de comportament al indivizilor. De-a lungul timpului, Bandura a demonstrat că unele modele sunt
mai influente decât altele; oamenii tind să imite comportamentul modelelor pe care le consideră atractive și
puternice (situație ce corespunde introiecției freudiene) sau al modelelor care prezintă o serie de similitudini cu
subiecții înșiși. Tendința generală este de a copia comportamentul modelelor care conduc la rezultate favorabile.
Teoria învățării sociale afirmă rolul modelelor în dezvoltarea personalității, o serie de cercetări demonstrând
modul în care se cristalizează standardele morale, stereotipul rol-sex sau dinamica agresivității în urma învățării
sociale.
O altă contribuție interesantă la înțelegerea specificității comportamentului uman i se datorează unui alt
behaviorist, W. Mischel, care, pornind de la ideea că oamenii joacă un rol activ în formarea conduitei lor,
explică (apud Birch, Hayward, 1999, pp. 78-80) modul în care factorii specifici situațiilor sociale intervin în
felul în care oamenii prelucrează/evaluează informațiile în elaborarea unei tendințe de răspuns. Oamenii își
structurează o reacție comportamentală pe baza a ceea ce cred ei că poate conduce la un rezultat favorabil în
situația în care se află. Astfel, de exemplu, dacă o persoană crede că munca susținută conduce la recompense
precum salariu mai bun, promovare etc., ea va deveni mai sârguincioasă și mai muncitoare, spre deosebire de
cazul în care
apreciază că efortul nu conduce la efecte favorabile. Firește că în prelucrarea informațiilor de natură să conducă
la astfel de aprecieri intervine observarea modelelor. Cercetările lui Mischel se finalizează în concluzia potrivit
căreia conduita se caracterizează mai mult prin specificitate decât prin consistență; Mischel a contestat conceptul
de trăsătură de personalitate, care se bazează pe ideea de consecvență, insistând asupra rolului situațiilor
particulare în determinarea comportamentului; din această perspectivă, consistența comportamentului rezultă din
similitudinile situațiilor pe care le trăiesc indivizii.
Perspectiva behavioristă are meritul de a sublinia rolul mediului în condiționarea comportamentului uman,
accentuând în special asupra importanței contextului social în formarea personalității.
4.3. Perspectiva umanistă
S-a conturat, începând din a doua jumătate a secolulu i XX, ca o reacție la limitele perspectivei psihodinamice și
behavioriste. Principala acuzație adusă acestor orientări era că sunt dezumanizante. Accentuând pe calitățile
umane specifice, pe libertatea indivizilor, dar și pe potențialul lor de dezvoltare, psihologii umaniști au dezvoltat
în psihologie o viziune optimistă asupra naturii umane. Ei au susținut că oamenii își pot domina moștenirea
animală primitivă, își pot controla trebuințele biologice, că oamenii sunt ființe conștiente și raționale, care nu
sunt la discreția inconștientului, iraționalului și a conflictelor intrapsihice.
Reprezentanții psihologiei umaniste au susținut, de asemenea, că interpretarea subiectivă a lumii de către indivizi
este mai importantă decât realitatea obiectivă, deoarece poate influența comportamentul mai mult decât
realitatea. Caracteristică perspectivei umaniste este abordarea fenomenologică a personalității, care se bazează pe
aprecierea/înțelegerea experiențelor subiective pentru a explica evoluția comportamentului.
Cari Rogers (apud Pelletier, 1996, p. 43) afirma că, pentru înțelegerea comportamentului, cea mai valoroasă
perspectivă este cadrul intern de referință al individului. Rogers a pornit de la observații clinice și, impresionat
de deschiderea și dorința de progres a pacienților săi, a ajuns să susțină că omul este funciarmente o ființă bună.
Aplicarea în interacțiunile terapeutice a concepției sale despre valoarea înțelegerii cadrului de referință al
celuilalt 1-a determinat să-și denumească teoria centrată pe client.
După C. Rogers, personalitatea se formează în jurul tendinței centrale de actualizare a propriului potențial psihic.
Tendința aceasta este specifică tuturor ființelor vii; la oameni, tendința se manifestă în forma specifică a
încercării de actualizare a individualității, a sinelui autentic al individului; mesajul psihologului american era că
fiecare persoană ar trebui să încerce să fie ea însăși, în orice situație, în loc de a juca un rol. Rogers afirma că,
întrucât nu există în această moștenire nimic inacceptabil pentru societate, conflictul între societate și individ nu
este inevitabil.
Conceptul central în teoria centrată pe client este reprezentarea de sine, imaginea de sine. Această componentă a
personalității se definește ca ansamblu al credințelor individului despre propria sa persoană – trăsăturile specifice,
comportamentul – și angajează, în structurarea sa, atât planul cognitiv (ce știe persoana despre sine, cât de
bine se cunoaște), cât și planul afectiv (ce simte persoana în legătură cu imaginea de sine). Reprezentarea de sine
este rezultatul unei prelucrări subiective a informației de către individ și poate să nu corespundă întru totul
evidenței empirice. Rogers a remarcat tendința indivizilor de a promova o reprezentare de sine pozitivă. Distanța
între reprezentarea de sine și realitate este denumită prin termenul „incongruență" ; toți oamenii manifestă un
grad relativ de incongruență între experiențele lor de viață și imaginea de sine – acestea nu coincid. Când
incongruența este însă prea m are, echilibrul psihic al persoanei este afectat.
în dinamica tendinței de realizare de sine devin foarte importante nevoia de apreciere pozitivă și nevoia de
autoapreciere pozitivă (vezi Maddi, 1980, p. 719). Nevoia de apreciere pozitivă din partea celorlalți se manifestă
prin influența benefică a aprobării sociale a conduitei unei persoane asupra formării reprezentării de sine; nevoia
de autoapreciere pozitivă se referă la satisfacția rezultată în urma constatării că experiența de viață confirmă
reprezentarea de sine. Aprobarea sau/și dezaprobarea socială sunt factori care modelează personalitatea. Rogers a
explicat modul în care experiențele din copilărie promovează congruența sau incongruența, considerând trebuința
fundamentală a indivizilor de a fi iubiți și acceptați necondiționat de către ceilalți. Rogers a susținut că iubirea
necondiționată din partea părinților (care oferă copilului certitudinea că afecțiunea părinților față de el nu
depinde de conduita lui) satisface nevoia de apreciere pozitivă și întărește congruența, în timp ce iubirea
condiționată accentuează incongruența.
Pe măsură ce reprezentarea de sine se completează și se stabilizează, individul începe să se definească prin
această componentă. Această autodefinire se traduce printr-o mai mare aderență a conduitei persoanei la
reprezentarea de sine, ceea ce are două efecte specifice (apud Weiten, 1992, p. 442): reprezentarea de sine
devine profeția care se autoîmplinește (adică persoana respectivă tinde să se comporte consistent, în mod
congruent cu reprezentarea de sine, oarecum predictibil) și apare rezistența la informațiile care contrazic
reprezentarea de sine. Informațiile care infirmă reprezentarea de sine amenință echilibrul psihic al persoanei, caz
în care aceasta poate găsi o cale să ignore realitatea (ceea ce ar corespunde mecanismului psihic de apărare a
eului numit negare).
Reprezentarea de sine cristalizată în urma unor aprecieri condiționate va fi determinată preponderent social,
devenind astfel incongruentă cu potențialitățile înnăscute ale individului. Incongruența generează anxietate; orice
experiență care nu confirmă reprezentarea de sine devine o sursă de anxietate. Pentru ca anxietatea să nu devină
conștientă, intră în joc mecanismele defensive : reprimarea, deplasarea etc. Indivizii ignoră, neagă sau
deturnează semnificația realității pentru a-și menține reprezentarea de sine. Congruența reprezintă sursa și
condiția confortului psihic, a sănătății psihice în general.
A. Maslow a nuanțat relația dintre congruență și sănătatea psihică, elaborând ideea realizării de sine
(autoactualizării de sine) ca exemplu de personalitate sănătoasă. Aplicarea teoriei sale asupra motivației în
explicarea conduitei indivizilor reprezintă una dintre cele mai interesante contribuții la înțelegerea personalității.
Maslow a susținut că trebuințele ființelor umane se organizează într-un sistem ierarhic, care dispune cele mai
puternice trebuințe la baza ierarhiei, iar cele mai puțin puternice la vârf. Funcționarea sistemului motivațional
presupune satisfacerea ma'i întâi a celor mai puternice trebuințe, după care pot fi activate' și cele mai slabe.
Tendința centrală a personalității este presiunea către actualizarea posibilităților înnăscute ale individului, la care
se adaugă și presiunea pentru a-i satisface trebuințele fundamentale, care-i asigură supraviețuirea fizică și
psihică. Actualizarea posibilităților înnăscute formează așa-numita motivație de creștere, în timp ce tendința ce
vizează menținerea vieții este denumită motivație de deprivare. Deși cele două tendințe sunt organizate ierarhic,
astfel încât tendința de supraviețuire trebuie realizată înaintea celei de actualizare, ele nu sunt în realitate în
opoziție. Când toate nevoile asociate tendinței de supraviețuire sunt satisfăcute, devin evidente și presante cele
asociate actualizării de sine, și anume: nevoia de realizare a potențialului înnăscut al individului și nevoia de
cunoaștere-înțelegere.
Relativ la dezvoltarea personalității, Maslow a susținut valabilitatea observațiilor lui Rogers, rezumând dinamica
acestui proces la necesitatea satisfacerii celor două grupe de trebuințe: dacă trebuințele de supraviețuire nu sunt
blocate, trebuințele de auto-realizare vor fi puternic exprimate; dacă sunt blocate, atunci individul pune în lucru
mecanismele defensive.
Personalitatea ale cărei trebuințe de supraviețuire și de realizare de sine au fost satisfăcute se caracterizează prin
următoarele trăsături psihice: orientare realistă, acceptare de sine, acceptarea celorlalți și a lumii, spontaneitate,
orientare spre sarcină, și mai puțin spre sine, independență, sentimentul de solidaritate cu umanitatea, simțul
umorului, creativitate și nonconformism. Toate aceste trăsături corelează cu sănătatea, confortul și echilibrul
psihic. Individul care și-a dezvoltat un sens al individualității sale și se simte împlinit este sensibil la nevoile
celorlalți, este eficient în profesie și nu este dependent de aprobarea semenilor.
Deși orientării umaniste i se reproșează optimismul exagerat în aprecierea naturii umane, sublinierea importanței
subiectivității în explicarea comportamentului și conceptul de reprezentare de sine rămân achiziții deosebit de
valoroase în înțelegerea personalității.
4.4. Perspectiva biologică
Include toate concepțiile psihologice care subordonează întreaga organizare psihocom-portamentală a individului
structurii lui morfofuncționale, accentuează rolul motivelor biologice în conduită și supralicitează experiența
timpurie pre- și postnatală în formarea personalității (vezi în această privință Dafi noiu, Cosmovici, 1994, p. 57).
Primele observații asupra relației subtile dintre latura bioconstituțională și cea psihică a personalității aparțin
anticilor care, cu mult înainte de apariția endocrinologiei, au asociat predominanța unei „umori" în organism cu
un anumit tip caracterial. După Allport (1991, p. 48), aceasta ar fi cea mai veche teorie psihologică, având cea
mai mare influență de-a lungul timpului și apropiindu-se de descoperirile științei contemporane, în prima
jumătate a secolului XX, E. Kretschmer și W. Sheldon au elaborat ind.ependent teorii care apelau la aceeași
relație între psihic și fizic, ambele realități fiind guvernate de moștenirea ereditară.
W. Sheldon (apud McConnell, 1977, pp. 524-525) a pus la punct o schemă pentru a determina în ce proporție
fiecare dintre cele trei tipuri fizice (picnicul, astenicul și atleticul descriși de Kretschmer) se găsește la o anumită
persoană; măsurând diverse
lungimi, diametre și proporții, a dat fiecărui individ un scor de la 1 la 7 pentru fiecare din tre cele trei tipuri :
– endomorful are o constituție rotunjită (țesutul adipos este bine reprezentat), organe interne mari, dar cu o
dezvoltare relativ slabă a sistemului muscular și osos;
– mezomorful este puternic, cu musculatură și oase bine dezvoltate, cu o constituție „pătrată" ;
– ectomorful este slab, cu extremitățile corpului lungi, dezvoltarea musculară slabă – cu o constituție liniară;
Măsurând fiecare dintre aceste tipuri și dând scoruri, vom obține portretul individului pentru numărul
caracteristicilor endomorfe, mezomorfe și ectomorfe din constituția sa; Sheldon a identificat astfel peste 70 de
tipuri de structuri constituționale. El a listat câte 20 de trăsături de personalitate pentru fiecare dintre cele trei
tipuri constituționale și a urmărit pe un eșantion de studenți gradul de corelare între cele două variabile, găsind în
final un coeficient de corelație foarte mare, după cum urmează :
– endomorful se asociază cu dorința de confort, relaxare, reacții lente, sociabilitate, automulfumire, somn
adânc, afecțiune;
– mezomorful se caracterizează prin spirit competitiv și agresiv, valorizează aventura; energie, tendință de
dominare, curaj, sinceritate;
– ectomorful este inhibat, introvertit, orientat către activități intelectuale, anxios, cu reacții rapide și somn ușor
tulburat.
O serie de cercetări ulterioare nu au confirmat concluziile lui Sheldon, găsind doar o corelație moderată între
tipul fizic și trăsăturile psihice, iar ideea asocierii fizic -personalitate a fost progresiv abandonată în favoarea
unor teorii biologice mai sofisticate asupra personalității. Astfel, teoria Iui H. Eysenck se bazează pe analiza
factorială a trăsăturilor de personalitate; Eysenck a propus un model al personalității interpretat ca un sistem
ierarhic de trăsături, în care trăsăturile superficiale derivă dintr-un număr de trăsături de bază, care provin din
câteva trăsături fundamentale. Aceste trăsături fundamentale, identificate în urma analizei factoriale, sunt:
extraversiunea (manifestată în trăsături precum sociabilitate, activism crescut, căutarea senzațiilor, vioiciune,
dorința de afirmare), nevrotismul (manifestat prin anxietate, tensiune psihică, indispoziție, stimă de sine scăzută)
și psihotismul (egoism, nesociabil, impulsiv, rece). După Eysenk, „personalitatea este determinată într-o mare
măsură de gene" (apud Weiten, 1992, p. 446). Eysenk explică această legătură parțial prin conceptul de
condiționare, preluat din orientarea behavioristă: indivizii pot fi condiționați mai repede sau mai lent în funcție
de caracteristicile proceselor corticale, de exemplu, • în funcție de viteza cu care apare inhibiția. Diferențele
interindividuale la nivelul funcționării fiziologice generează diferențe la nivelul condiționării, iar aceste diferențe
sunt cele care modelează trăsăturile de personalitate.
Exemplul preferat de Eysenk pentru a ilustra acest proces a fost diferența între extraversiune și introversiune:
introvertiții au procese corticale caracterizate de o inhibiție lentă și niveluri înalte de excitare fiziologică, ceea
ce-i face mai ușor de condiționat, în comparație cu extravertiții. Cei care pot fi ușor condiționați achiziționează
mai multe inhibiții care împiedică realizarea unei funcționări sociale adecvate; de aici, tendința lor către trăirea
situațiilor de viață mai mult în planul interior al vieții psihice.
Definind personalitatea ca pe o „sumă de moduri de comportare, actuale sau potențiale, ale organismului, moduri
determinate de ereditate și mediu" (apud Pavelcu, 1980), Eysenck concepe formarea personalității ca o rezultantă
a interacțiunii între sectoarele cognitiv, conativ, afectiv și somatic. Interacțiunea dintre aceste componente se
manifestă în trăsăturile de personalitate care se organizează pe patru niveluri ierarhice : nivelul inferior, cel
habitual, cel al trăsăturilor de grup și cel superior, de tip factor general. în acest mod, Eysenck încearcă să creeze
o sinteză a modului de abordare structurală, statistică și funcțională, dinamică asupra legăturilor organice
existente între conținuturile cognitive (concretizate în însușiri sau trăsături) și modurile afectiv-conative de
manifestare a personalității.
Cercetările mai recente din domeniul geneticii au furnizat argumente în sprijinul ideii că personalitatea este într-
o mare măsură determinată genetic. Cercetările realizate pe gemeni – univitelini și bivitelini – au indicat corelații
foarte puternice la aceleași trăsături de personalitate: agresivitate, altruism, afirmare de sine, empatie. în cazul
tuturor trăsăturilor de personalitate, similitudinea trăsăturilor de personalitate era mult mai mare la gemenii
identici (chiar și în cazul în care ei fuseseră crescuți separat), ceea ce ar sugera că factorii genetici exercită o
considerabilă influență asupra personalității. Un studiu longitudinal realizat în SUA pe gemeni identici și
nonidentici, crescuți împreună sau separat, a căror personalitate a fost urmărită în termenii similitudinii
trăsăturilor psihice, a condus la concluzia că diferențele de personalitate sunt influențate mai mult de diversitatea
genetică decât de diversitatea mediului (vezi Pavelcu, 1980). Se estimează astfel că personalitatea este în
proporție de mai mult de 50% determinată ereditar și că unele trăsături ale vieții psihice sunt mai mult rezultatul
eredității, în comparație cu altele. Astfel, temperamentul, aptitudinile și emotivitatea ar fi mai mult modelate de
gene, în timp ce caracterul și voința ar fi mai mult rezultatul influențelor mediului social. Echipamentul nervos și
endocrin al unei persoane, care este configurat ereditar, contribuie mai mult la inteligența, temperamentul și
fizicul său decât vocabularul, ideologia sau fundamentul ei cultural. Deci o parte a personalității este mai mult,
iar altă parte mai puțin supusă influenței mediului și învățării; anumiți indivizi învață mai ușor anumite
deprinderi, atitudini și practici culturale decât alții, datorită aptitudinilor, determinate genetic.
în prezent, majoritatea specialiștilor par a fi de acord că nici o trăsătură sau calitate nu este exclusiv ereditară sau
exclusiv ambientală ca determinare. Tendința generală este de a se interpreta personalitatea – sau oricare dintre
subsistemele sale – ca o funcție a produsului dintre ereditate și mediu. Această formulă este suficient de elastică
pentru a acoperi numeroasele combinări posibile și pentru a înțelege că, dacă unul dintre factorii ereditate sau
mediu ar fi nul, nu ar mai exista nici personalitatea. Amprentele genetice modelează conturul personalității, în
timp ce experiențele specifice procesului de socializare formează conținutul personalității. Se admite ideea că,
deși genotipul rămâne relativ stabil, exprimarea lui în comportament evoluează o dată cu dezvoltarea individului,
ca rezultat al învățării și al interacțiunilor cu mediul.
Orientarea biologistă în studiul personalității este susținută și de cercetările desfășurate în ultimele decenii
privind specializarea funcțională a celor două emisfere cerebrale (vezi în acest sens Dumitru, 2001, p. 20); astfel,
emisfera cerebrală stângă este specializată în recepționarea, prelucrarea și integrarea informațiilor, în realizarea
structurilor verbal-semantice complexe, în timp ce emisfera cerebrală dreaptă este
specializată în integrarea configurațional-globală a informației, sub forma reprezentărilor, imaginilor, utilizând
limbajul nonverbal, intuiția și gândirea globală.
Se poate observa, în concluzie, diversitatea teoretică excepțională specifică studiului personalității. Această
diversitate provine din faptul că diferitele teorii încearcă să explice aspecte diferite ale comportamentului, în
paralel și cu perfecționarea metodelor de investigație sau cu progresul cercetărilor din alte domenii: genetică,
biologie, sociologie etc. Chiar și evenimentele socioistorice majore au influențat conținutul și diversitatea
teoretică din studiul personalității; de exemplu, concepția pesimistă a lui S. Freud asupra naturii umane s-a
format în urma impresiilor generate de atrocitățile primului război mondial, accentul pe sexualitate a fost o
reacție de contestare a represiunii sexualității, specifice epocii victoriene ș.a.m.d.
Nu există în prezent o teorie integratoare și de sinteză asupra personalității, ceea ce ar susține afirmația lui J.
Nuttin potrivit căreia „în psihologia personalității ne aflăm astăzi în faza de defrișare preliminară" (apud
Pavelcu, 1974, p. 156). S-au clarificat o serie de aspecte vizând componentele, nivelurile, trăsăturile de
personalitate, s-a cristalizat un model de interpretare a personalității, dar sinteza tuturor acestora în explicarea
comportamentului rămâne un ideal de realizat.
Un punct de intersecție major în interpretările contemporane asupra personalității este conceperea ei ca sistem.
Viziunea sistemică asupra personalității este deosebit de utilă atât din punct de vedere teoretic, cât și practic;
astfel, intervenția în terapie, consiliere sau asistența socială se bazează pe cunoașterea elementelor sistemului și a
interacțiunii dinamice dintre ele. După M. Golu (1993, pp. 34-40), personalitatea este un sistem:
a) dinamic, în sensul că organizarea personalității depinde de factorul timp. în dinamica personalității se
distinge atât o tendință evolutivă – de creștere, maturizare, dezvoltare -, cât și una involutivă. Dezvoltarea și
maturizarea diferitelor procese, structuri și subsisteme componente se realizează în ritmuri diferite, la momente
diferite, ceea ce face ca la diferite vârste adaptarea individului să aibă o eficiență diferită. Pe de altă parte, într-o
personalitate matură, diversele componente psihice au niveluri de dezvoltare diferite;
b) deschis; caracterul de sistem deschis provine din interacțiunea individului cu mediul, schimbul de substanțe,
energie și informații între individ și mediu făcând posibile supraviețuirea și adaptarea/dezvoltarea personalității.
Din punct de vedere neuropsihologic, relaționarea personalității cu mediul extern se realizează prin intermediul a
trei tipuri de legături funcționale:
– legăturile primare sunt determinate genetic, au caracter înnăscut și se manifestă pe întreaga durată a vieții
individului; în esență, legăturile primare sunt reflexe necondiționate (alimentare, reflexele de apărare, senzoriale
etc.) și reprezintă zestrea adaptivă a speciei;
– legăturile secundare se dezvoltă pe baza celor primare, au caracter dobândit și presupun procesul de învățare,
care mijlocește achiziția experiențelor individuale de adaptare. Deși legăturile secundare ating un înalt nivel de
complexitate, ele nu sunt definitorii pentru personalitate;
– legăturile terțiare sunt cele care caracterizează personalitatea; spre deosebire de cele secundare, care se
elaborează pe baza principiului semnalizării, legăturile terțiare se elaborează pe baza sensului
situației/stimulului, prin
raportarea lor concomitentă la motivația personală, dar și la normele, valorile grupului. Legăturile terțiare se
desfășoară în planul axiologic al existenței individului;
c) hipercomplex; caracterul hipercomplex al personalității este determinat de numărul foarte mare de elemente
constitutive ale personalității și al relațiilor dintre acestea (intrasistemice) cu mediul extern. Această
caracteristică face imposibilă cunoașterea simultană a tuturor elementelor și conexiunilor care configurează
sistemul personalității;
d) probabilist: sistemul personalității are caracter probabilist deoarece reacțiile persoanei într-o anumită situație
sunt imprevizibile ; în raport cu unul și același stimul pot exista mai multe reacții, iar în raport cu mai mulți
stimuli poate exista un singur răspuns.
Conduita unei persoane este o rezultantă a combinării trăsăturilor de personalitate cu specificul situației în care
se desfășoară. A înțelege conduita particulară a unei persoane presupune coordonarea unui lung șir de informații
despre antecedentele persoanei, despre valorile ei, despre mecanismele ei de apărare, despre expectanțele ei etc.,
dar și despre semnificația situației respective, așa cum este evaluată subiectiv de către actorul social. Un astfel de
demers, absolut necesar în intervenția asistențială, reclamă din partea asistentului social însușiri de personalitate
specifice : perseverență, spirit de observație, rigurozitate, toleranță, empatie și rezistență la închidere. Niciodată
nu trebuie considerat că se știe totul despre o persoană anume; fiecare dintre noi evoluează în procesul adaptării
la solicitările mediului. Considerarea acestei premise, a unei evoluții continue, trebuie să corespundă și
principiului ipotezei optimiste, fundamental în științele educației, care ne invită să credem că oricine poate
evolua către realizarea binelui, cunoașterea de sine fiind o condiție în acest sens.
Bibliografie selectivă
Adler, A., Psihologia școlarului greu educabil, Editura IRI, București, 1995. Alexandrescu, I., Persoană, personalitate,
personaj, Editura Junimea, Iași, 1988.
Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991.
Birch, A.; Hayward, S., Diferențe interindividuale , Editura Tehnică, București, 1999.
Brânzei, R, Itinerar psihiatric, Editura Junimea, Iași, 1979.
Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.
Cozma, T.; Neculau, A. (coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iași, 1994.
Crețu, C, Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iași, 1997.
Cucoș, C. (coord.), Psihopedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998.
Dafinoiu, I.; Bălan, B., „Personalitatea elevului", in C. Cucoș (coord.), Psihopedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998.
Dafinoiu, I.; Cosmovici, A., „Structura și dinamica personalității", in T. Cozma; A. Neculau (coord.), Psihopedagogie,
Editura Spiru Haret, Iași, 1994.
De Landsheere, V., L'Education et laformation, PUF, Paris, 1992.
Dragomirescu, V.; Hanganu, O.; Prelipceanu, D., Expertiza medico-legalăpsihiatrică, Editura Medicală, București, 1991.
Dumitru, I.A., Personalitate. Atitudini și valori, Editura de Vest, Timișoara, 2001.
Enăchescu, C, Tratat de Psihanaliză și Psihoterapie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Ey, H., Conștiința, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Eysenck, H.; Eysenck, M., Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, București, 1998.
Foss, B.M., Orizonturi noi în psihologie, Editura Enciclopedică Română, București, 1973.
Gavriliu, L., Introducere în psihologia educației, Institutul Pedagogic, Suceava, 1969, voi. I.
Golu, M., Dinamica personalității, Editura Geneze, București, 1993.
Husen, T.; Postlethwaite, T.N., The International Encyclopedia of Education, ed. a doua,
Pergamon, Oxford, 1995.
Jung, C.G., Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997. Linton, R., Fundamentul cultural al personalității,
Editura Științifică, București, 1968.
Maddi, S.R., Personality Theories: A Comparative Analysis, ed. a patra, The Dorsey Press, Chicago, 1980.
McConnell, J.V., Understanding Human Behaviour, ed. a doua, Hoit, Rinehart and Winston, New York, 1977.
Miclea, M., Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Editura Polirom, Iași, 1999. Munteanu, A., Psihologia
copilului și adolescentului, Editura Augusta, Timișoara, 1998. Pavelcu, V., Culmi și abisuri ale personalității, Editura
Enciclopedică Română, București, 1974.
Pavelcu, V., „Structura și orientările personalității", in B. Zorgo (coord.), Probleme fundamentale ale psihologiei, Editura
Academiei, București, 1980.
Păunescu, C, Psihoterapia educațională a persoanelor cu disfuncții intelective, Editura ALL
Pedagogic, București, 1999.
Pelletier, P., Les therapies transpersonnelles, FIDES, Quebec, 1996. Perron, R., Genese de la personne, PUF, Paris, 1985.
Perwin, L.A., Personality: Theories and Research, Wiley, New York, 1984.
Rogers, C, A Theory of therapy personality and interpersonal relationships as developed of science, S. Koch, New York,
1955.
Sillamy, N., Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
Weiten, W., Psychology. Themes and Variations, ed. a doua, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California,
1992.
Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1993.
Zlate, M., Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 1997.
Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2000.
Zorgo, B. (coord.), Probleme fundamentale ale psihologiei, Editura Academiei, București, 1980.ș
Ion Ionescu
Metodologia cercetării socialului. Repere pentru asistenții
sociali
1. De la individual la social și invers
2. Cercetarea în domeniul asistenței sociale
3. De la obiectul cunoașterii la proiectul cercetării
4. Metodologia anchetei
5. Tehnica observației
6. Convorbirea comprehensivă
7. Studiul de caz
8. Studiul spa(iului social
9. Studiul grupurilor și al altor forme de grupare socioumană 10. Analiza datelor și
exigențele probei
1. De la individual la social și invers
Cunoașterea problemelor cu care ne confruntăm și rezolvarea lor pot spori pe măsura progresului teoriilor și
metodologiilor de cercetare, ca și pe măsura creșterii încrederii oamenilor în puterea lor de a schimba lucrurile
în modul așteptat de către ei.
Sporul cunoașterii și succesul acesteia în rezolvarea problemelor sociale depind de întregul design al cercetării
teoretice și de teren, mai exact de teoria minimală, de observațiile și contactele inițiale cu actorii implicați de
probleme, aflați în proximitatea problemelor, de variabilele descriptive ale membrilor grupurilor,
„mentalităților", „climatului", de sistemele de codificare, de modurile de culegere și de analiză a datelor.
Nu putem opune: mediul natural și mediul sociouman, comportamentul și semnificațiile date acestuia, inducția
și deducția, cantitativul și calitativul, cifrele și cuvintele articulate într-un discurs, legitățile și schemele
valorizante, fără a trunchia, a steriliza cunoașterea.
Membrii Comitetului de cercetare asupra metodologiei (din cadrul Asociației Internaționale a Sociologilor) au
arătat că ar trebui să dispară disjuncția netă dintre metodele cantitative și cele calitative, fiindcă nu există o
„metodă universală", ci un pluralism metodologic în beneficiul cunoașterii solide și al acțiunii eficiente (Van
Meter, 1944, p. 25).
Orice problemă socială este construită (Champagne et al., 1989, pp. 53-l01). Orice fenomen observat poate fi
„redat" în mai multe variante. Asistentul social cercetător co-participă la construcția unei probleme sociale
pentru cercetarea-acțiune asupra ei, în interacțiune cu alți actori implicați.
De aceea, precizez de la bun început că sunt necesare cunoașterea și stăpânirea tuturor teoriilor sociologice, deci
și a teoriei etichetării, a interacționismului simbolic, a etnometodologiei, a analizei discursului, a. pragmaticii, a
intertextualității și indexi-calității etc.
Teoria la care putem apela este importantă și utilă dacă nu este dogmatică și dacă noi nu rămânem prizonierii ei.
Contactul cu terenul este important și util dacă ne vom ocupa și de mentalitățile, prejudecățile, obișnuințele,
rutinele oamenilor, fără să neglijăm cunoașterea cantitativă. Să ne îndoim și de afirmațiile din cărți, dar și de
afirmațiile persoanelor investigate pe teren, pentru a ne păstra spiritul liber și onestitatea științifică.
în jurul nostru, numeroase sunt dezbaterile asupra „problemelor cu care ne confruntăm" și la care acțiunile,
soluțiile se propun „după ureche", după „bunul-simț".
La Congresul național de sociologie și asistență socială (București, 14-l6 decembrie 2000), primul-ministru al
României a recunoscut că neîmplinirile „tranziției" se datorează și faptului că aceasta s-a făcut fără sociologi și
fără asistenții sociali.
Reflecțiile talk-show-iste asupra situației în care ne aflăm, asupra problemelor cu care ne confruntăm și asupra
soluțiilor adecvate nu pot ține locul demersului de cunoaștere și acțiune cu onestitate științifică, prin care
urmărim desprinderea de regularități, legități și arătăm că în această lume nu bântuie întâmplarea, că noi ne
putem opune „entropiei sociale" prin informație adecvată, utilizată cu discernământ, prin acțiune constructivă și
prin imaginație creatoare – îngrădită doar de conștiința tuturor efectelor intenționate și neintenționale ale
acesteia.
Noi cercetăm cu onestitate științifică și reținem ceea ce este general, constant, chiar dacă nu respingem ce e
particular, unic. Unii resping unitatea și utilitatea cunoașterii generalului, ceea ce este la fel de păgubitor ca și
respingerea cunoașterii individualului, particularului. „Omul nu este obiect, așa cum pretinde determinismul
mecanicist. Fiecare act sau comportament uman conține în câmpul său prezența simultană și activă a
condiționărilor interne și a praxisului care le filtrează și le exteriorizează totali-zându-le", spune F. Ferrarotti.
Cercetătorul are de identificat o problemă „arzătoare", arede definit observații relevante în proximitatea
oamenilor și pe baza ideilor emise de către aceștia, are de parcurs o cale spre familiarizarea cu cunoștințele deja
cumulate, cu o bibliografie selectivă. Dacă va vorbi doar despre „legile" aflate de către „marii sociologi", va fi
acuzat că „bate câmpii" fiind „rupt de realitate" ; dacă se va pierde în amănuntele unei situații, va fi etichetat ca
„eseist".
G. Balandier arăta că „metodologia calitativistă" a ajuns în vogă tocmai pentru că „marile teorii" au avut
supreme ambiții explicative (ca și „atotputernicele" lor me-dologii științifico-tehnice).
în disciplinele socioumane, problema este aceea a simplificării (King et al., 2000). Sarcina acestor discipline,
mai ales a sociologiei și a asistenței sociale, este de a surprinde cât mai convenabil realitatea socioumană
complexă și proteiformă, iar după ce i-au înțeles bogăția, plenitudinea, să o prezinte simplificat, sintetic, concis.
Disciplinele socioumane trebuie să fie deopotrivă generale și specifice, să prezinte și categorii, cauze, factori ,
acțiuni etc, dar și cazuri particulare ; și ceea ce este etern, și ceea ce e particular (ibidem, p. 53). Un șomer, o
bandă de delincvenți, un sat sărac etc. sunt cazuri particulare ale cunoașterii noastre ; prin cercetarea mai multor
asemenea cazuri, un asistent social poate ajunge la un anumit grad de generalitate a cunoașterii sale care poate
constitui o referință mai temeinică pentru intervenția eficientă următoare. Sigur că generalizările nu șterg
importanța particularului, dar a ne opri și exagera cu detalierea unui caz particular pierzând din vedere
ansamblul, generalul înseamnă a ieși din sociologie (nu există știința individualului). Explicăm și înțelegem mai
bine de ce a fost trimis în șomaj un oțelar ieșean sau un miner oltean, dacă vom ști de ce sunt trimiși în șomaj
oamenii în Europa, în România etc., care sunt criteriile selectivității și vulnerabilității la șomaj în general;
desigur, și împrejurările privatizării „Tepro" sau ale disponibilizării minerilor prin „ordonanțe de urgență" (care
au făcut ca unii mineri să facă grevă în subteran pentru a fi scoși în șomaj…).
Este greu de exprimat și nu mai puțin greu de priceput o realitate atât de complexă. De aceea simplificăm și
exprimăm viața socioumană prin idealtipuri și modele utile. Unele variabile vor fi observabile, altele
neobservabile (dar pe acestea din urmă nu le putem omite ca și cum n-ar fi).
variabile
de intrare
observabile
neobservabile
interacțiuni
interrelații
activități sociale
observabile
neobservabile
variabile
de ieșire
Figura 1. Variabile observabile – variabile neobservabile
Nimeni nu are în minte o „familie monoparentală", o „bandă de delincvenți", un „sat izolat", o „comunitate
defavorizată" etc.; avem în minte conceptele care le denumesc și relațiile între acestea, ceea ce ne dă posibilita tea
re-prezentării realității.
Toți utilizăm modele, problema este aceea a alegerii între modele diferite (Zeigher, 1976). Modelul „seamănă"
cu o „realitate socioumană", re-prezintă acea realitate în mod simplificat. Fiecare pleacă de la un real, de la
ipoteze, de la prejudecăți, de la idei (pre)concepute mai mult sau mai puțin clare, mai ușor sau mai greu
exprimabile și își poate construi modele mentale, reprezentări informale despre realitatea socioumană în
diferitele ei aspecte. Modelele formale înseamnă o realitate simplificată și pusă într-o anumită formă: fizică,
matematică, verbală etc, sau după schema propusă de L. Rejeau în La simulation sur ordinateur:
schematice
fizice
simbolice
verbale
de rol
matematice
pe calculator
Figura 2. Schema modelelor formale
Modelele matematice sunt mai precise decât modelele verbale, fiindcă nu lasă Ioc ambiguităților în ceea ce
privește semnificația simbolurilor utilizate (vezi Marcus, coord., 1986).
Modelul „mediază" între cele trei câmpuri:
câmpul teoreticului
câmpul empiricului ș<-
-►câmpul metodologicului
Figura 3. Modelul și câmpurile de mediere
Așadar, un model care să ajute decidentul să rezolve „problemei locuințelor" ar trebui să articuleze coerent – pe
lângă istoricul așezării, rolul statului, comunității, locuitorilor, rolul factorilor (economici, sociali), corelația
ocupării cu habitatul,
_
constrângeri, (dez)echilibrele între cererea și oferta de locuințe etc. – și diagrame cauzale simple:
creșterea
activității din
producție, servicii,
loisir etc.
construcția de locuințe
Figura 4. Diagramă cauzală simplă
sau mai complexe, având în vedere „buclele retroacțiunii", grafice, histograme, carto-grame, cartodiagrame,
diagrame în bare, benzi, sectoare, poligoane de frecvență, curba lui Gauss etc. Este important să reținem
caracteristicile fundamentale și predicti-bile, dar să nu pierdem din vedere caracteristicile nesistematice,
aleatoare. Dacă vom realiza un model de „monitorizare" a șomajului în Iași, în fiecare lună, vom constata că vor
fi diferențe de la o lună la alta, unele abateri se vor datora, ca peste tot la noi, „restructurării", „asigurării
stabilității macroeconomice", „privatizării" etc, dar altele se vor datora influenței unui investitor falit sau unui
accident care distruge o unitate productivă etc.
2. Cercetarea în domeniul asistenței sociale
„Cunoașterea care are sens demonstrat prin puterea de a acționa merită numele de știință." (P. Valery)
Domeniul asistenței sociale este unul al faptelor, fenomenelor sociale complexe.
Finalitatea asistenței socia le este intervenția eficientă. Nici o teorie singură nu-și poate aroga monopolul
științificității, nu este singura depozitară a adevărului. Pretenția de a monopoliza științificitatea cunoașterii
înseamnă reducționism steril, imprudență și dogmatism. Științificitatea cunoașterii și acțiunea eficientă sunt
scopuri de atins prin cercetare făcută cu onestitate științifică.
Cercetătorul în domeniu se situează în tradiția ipotetico-inductivă, proiectul său de cercetare aflându-și
pertinența datorită situării într-un context localizat, datat, întrebarea de plecare, ipoteza fiind rodul explorărilor
teoretice și al terenului, în proximitatea tuturor actorilor implicați (Richmond, 1924).
în lucrarea lui Duchamp, Bouquet și Drouard, La recherche en travail social, cercetarea în domeniul asistenței
sociale este definită ca o metodologie de investigare a fenomenelor, faptelor problematice dintr-o situație
socială datată, localizată, identificarea și analiza lor fiind făcute în perspectiva intervenției eficiente.
Cercetarea în domeniu poate fi întreprinsă atunci când apare o problemă socială, o nevoie comunitară, când se
ivesc efecte perverse ca urmare a punerii în act a unor măsuri de rezolvare a lor, atunci când este necesar un
diagnostic prealabil implementării
unei politici sociale etc. Cercetarea este garantul legitim al unei intervenții adecvate, în condițiile în care sunt
puse sub semnul întrebării „miturile fondatoare" ale societății, „marile teorii", „paradigmele", „garanții
tradiționali" ai reprezentărilor coerente, ai identităților și practicilor.
Asistentul social cercetător în domeniu:
– își conturează o problematică de studiu;
– își clarifică întrebarea de plecare (prin explorare teoretică și prin contactul direct cu oamenii implicați în
situația problematică respectivă);
– își conturează o ipoteză;
– își conturează cadrul operatoriu (determinând variabilele și indicatorii);
– construiește tehnicile de culegere a informațiilor și le aplică;
– face analiza (cantitativă și calitativă) a datelor ;
– formulează concluziile;
– conturează propuneri, soluții, perspective de intervenție.
De mai bine de doisprezece ani, la noi, statul își modifică raporturile cu comunitățile, cu societatea. Statul actual
nu mai are ambițiile „statului-providență", își relegitimează intervenția remarcându-și limitele. Așa cum arătam
mai sus, la Congresul național de sociologie și asistență socială (București, 14-l6 decembrie 2000) s-a recunoscut
faptul că „tranziția" românească s-a făcut fără sociologi și fără asistenț i sociali. Mai exact, în acest interval nu a
existat preocuparea susținută pentru cunoașterea reală a populațiilor, grupurilor, cu nevoile, problemele,
atitudinile, comportamentul lor. în Declarația comună a participanților la acest congres se stipula importanța
reînființării Institutului Social Român, a analizei problemelor sociale reale ale „tranziției" ca stare permanentă a
societății românești etc., subliniindu-se faptul că sociologia și asistența socială, relegitimate, vor răspunde
solicitărilor guvernului care le implică în activitatea de cercetare ce susține decizia.
Pentru identificarea și rezolvarea problemelor sociale ale „tranziției" este nevoie de o multitudine de informații.
Sociologia și asistența socială vin cu o privire distinctă de cea a administratorului și politicianului asupra
problemelor sociale, asupra modului de organizare a activităților, asupra mijloacelor și procedeelor de pus în act
pentru soluționarea eficientă a lor. Aceasta nu înseamnă că cercetarea specifică acestor discipline se rezumă la
aspectul utilitarist și imediat funcțional. Problemele, nevoile sociale identificate de către cercetători, de către
administrație, politic, de către actorii implicați și practicieni, devin probleme de cercetat științific, prin
„retraducerea" lor în cadrul științei (Chauviere, 1983, pp. 10-l7). Cercetarea științifică în domeniu poate induce
mai multă coerență, evitând ideologizarea sau politizarea lui. Practica cercetării în domeniu vizează descrierea,
explicarea, comprehensiunea problemelor sociale reale, oferind o imagine fiabilă, credibilă a lor, nu una
conturată de scheme preconcepute, speculativ-interpretative, ideologizante. Nu este însă respins demersul plural,
trans-disciplinar, riguros, cu rol de pivot, de interfață a politicilor sociale adecvate.
în activitatea de cunoaștere prin cercetare, asistentul social cercetător se ghidează după codul deontologic al
profesiei, după valorile și idealurile de care este convins că se poate apropia:
– respectă demnitatea umană și consideră oamenii membri competenți;
– are convingerea că societatea poate și trebuie să ofere fiecăruia un loc de „membru competent", de actor
social;
– are convingerea că fiecare ființă umană are valoare unică, indiferent de apartenența etnică, socială, de sex,
vârstă, credință religioasă, nivel de pregătire școlară, status;
– are convingerea că fiecare are dreptul la viață demnă, decentă (dacă respectă și recunoaște același drept
celorlalți);
– are sarcina de a-și pune toate cunoștințele, abilitățile, competenț ele în serviciul persoanelor, grupurilor,
comunităților defavorizate, excluse ;
– are sarcina de a păstra secretul profesional ;
– are sarcina de a se informa corect asupra principiilor exercitării profesiei sale în lume, în țară, asupra bazelor
juridice ale activității sale, asupra textelor de referință pentru el;
– are dreptul la un minim de dotare necesar desfășurării în bune condiții a întregii sale actiyități.
Grilă de reflecție etică :
• Ce persoane sunt implicate de cercetare ? Care este pr oblema lor ?
• Ce valori, norme trebuie să respect?
• Cunosc legile domeniului ? Cunosc motivele persoanelor ?
• Cunosc consecințele pozitive ale intervenției mele ?
• Ce consecințe negative ar putea avea această cercetare-intervenție ?
3. De Ia obiectul cunoașterii la proiectul cerci tării
Oamenii politici, lucrătorii în administrația publică, asistenții sociali și membrii unei comunități pot avea la un
moment dat impresia că în acea comunitate există o problemă socială (gestionarea igienei publice, a sănătății
persoanelor, administrarea bugetului local, traiectoria școlară, profesională, socială, locurile de muncă, viața de
familie, locuințele, timpul liber etc). Se conturează ideea, voința, dorința de a întreprinde ceva pentru rezolvarea
ei, dar ce? Pentru a răspunde este nevoie de o informare ordonată, pe baza unor date accesibile : cum se prezintă
situația ? Cine sunt cei implicați ? Ce s-a întreprins în sensul rezolvării problemei respective ?
3.1. Formularea problemei de cercetat
O problemă socială nu apare din neant. Probleme sociale putem avea toți, dar nu le are oricine, oricând. Ce este o
problemă socială? La modul cel mai general, este o „abatere" constatată între o situație prezentă
nesatisfăcătoare și o situație ulterioară de dorit. „Șomajul", de exemplu, este o problemă socială cu consecințe
grave atât pentru oameni, cât și pentru societate. Omul fără loc de muncă nu are salariu, iar lipsa banilor în casă
antrenează o suită de privări dureroase pentru el și pentru apropiații lui (în primul rând pentru membrii familiei).
Societatea resimte șomajul ca pe o problemă agravantă fiindcă a investit în formarea unor oameni care sunt acum
neproductivi.
Așadar, o problemă socială este declarată ca atare de către membrii implicați ai comunității, societății, de către
„ societate ", de către decidenți, de către practicieni, de către profesioniștii tratării și soluționării acesteia.
Asistentul social este unul dintre cei care participă la elucidarea problemelor sociale, la definirea și „tratarea" lor
etc, în parteneriat cu reprezentanți ai politicului, administrativului etc, în proximitatea tuturor actorilor implicați.
Cuvântul cu care surprinde problema respectivă este unul din vocabularul curent, „șomaj", dar asistentul social
cercetător îl va construi să desemneze, să circumscrie cât mai multe și mai importante componente ale
problemei. Un concept nu surprinde realitatea socială în deplinătatea ei, ci o „aproximează". Conceptul este un
„instrument" de bază al metodologiei de cercetare care traduce mental realitatea de cunoscut; am putea să ne
imaginăm demersul de cunoaștere prin cercetare ca un joc de cărți, în care „cărțile" sunt conceptele ; jocul se
poate desfășura fiindcă jucătorii (re)cunosc „valoarea" fiecărei „cărți". Este deosebit de important să definim
bine conceptele (fără a avea pretenția că dăm definiții complete, o dată pentru totdeauna). Nu există „rețete
magice" pentru formularea conceptelor, a problemelor; este nevoie însă de o explorare bibliografică, de contactul
exploratoriu cu terenul de investigat.
3.1.1. Explorarea teoretică
Contează mult dacă am ales o problematică pentru care există o bibliografie amplă sau una pentru care
bibliografia este aproape inexistentă. Cărțile, studiile, articolele au rostul de a ne ajuta să fundamentăm și să
aprofundam reflecțiile asupra problemei de studiat. Nu putem citi totul, dacă ne gândim la posibilitățile de
informare actuale. De un real folos se poate dovedi un ghid al explorărilor teoretice în care desfășurăm
întrebarea de plecare și-i asociem toate cuvintele-cheie, iar pentru fiecare identificăm o bibliografie selectivă (o
listă cu cărți, studii etc.) pe baza explorărilor bibliografice în biblioteci, în centre de documentare, la sediile unor
instituții implicate de problema cercetată, cu ajutorul internetului etc. Este important să utilizăm dicționare
diferite, enciclopedii, reviste de specialitate. Când am conturat o listă de lucrări, putem avea în vedere data
apariției lor, pe ce își întemeiază autorii afirmațiile, care este câmpul abordat, ce metodologie au utilizat, care
sunt ideile esențiale, concluziile etc.
Bibliografia selectivă consultată va trebui prezentată în finalul raportului de cercetare, precizându-se: numele
autorului, prenumele – întreg sau inițiala, anul apariției lucrării – dacă e vorba de mai multe cărți ale aceluiași
autor, apărute în același an, pot fi notate cu a, b etc, titlul – cu caractere italice, locul apariției, editura, numărul
de pagini; de exemplu: Zamfir, E., Preda, M. (coord.), Diagnoza problemelor sociale comunitare, București,
Editura Expert, 2000, 450 p.). în cazul unui studiu, se vor preciza: numele autorului, prenumele (întreg sau
inițiala), anul apariției, titlul studiului (între ghilimele), titlul revistei, volumului în care a apărut (cu caractere
italice), numărul, anul, paginile ; de exemplu: Mateescu, M. (2000), „Evoluția fenomenului infracțional în
contextul tranziției din România", în E. Zamfir et al. (coord.), Starea societății românești după 10 ani de
tranziție, Editura Expert, București, pp. 408-418.
3.1.2. Explorarea terenului
Situarea în proximitatea colectivității teritoriale este condiția sine qua non a înțelegerii în profunzime, din
interior a problemei de investigat. Aceasta presupune contactul direct cu mediul colectivității teritoriale
respective, cu oamenii ei (de exemplu, cu
șomerii dintr-un cartier sau oraș monoindustrial, cu membrii familiilor monoparentale, cu tineri între 14 și 25 ani
fără acte de identitate etc). Este important să avem în vedere și persoanele aflate în relație cu cei investigați:
profesioniștii, practicienii domeniului, patronii, primarii, aleșii locali, lucrătorii în instituții specializate etc). Este
important contactul cu persoane din cele mai diverse (sub)grupuri ale colectivității teritoriale respective pentru a
avea în atenție varietatea punctelor de vedere asupra problemei explorate. Cercetătorul multiplică punctele de
plecare către contactele inițiale, precum și canalele comunicaționale.
Poate apela și la telefon, dacă este cazul, dar cu maximă rigurozitate : înregistrând numele și prenumele
persoanei contactate, ideile abordate, asigurându-se că a ales un interval în care persoana e realmente disponibilă
să răspundă și dispusă să acorde un timp pentru discuție etc.; în timpul convorbirii telefonice trebuie să se
comporte ca și cum ar avea interlocutorul în față: să se prezinte, să fie concentrat, precis, politicos, convorbirea
să conțină introducerea, discuția propriu-zisă și concluziile.
Contactele exploratorii pentru discernerea problemei de investigat pot fi mai numeroase sau mai reduse, nu
există o rețetă; uneori pot fi contactate zece persoane, alteori două-trei cazuri investigate în profunzime ne pot
aduce mai multă și mai consistentă informație decât zece cazuri abordate superficial. Și în acest caz, contactul cu
persoana investigată poate dura o oră, o oră și jumătate (să avem grijă însă că transcrierea înregistrării poate
dura, în acest caz, o zi, o zi și jumătate).
Convorbirea, interviul exploratoriu trebuie să fie deschise, nondirective, iar pe parcursul lor cercetătorul să aibă
o atitudine de neutralitate binevoitoare, de empatie, de comprehensiune, încât să favorizeze sinceritatea
interlocutorului.
3.2. Formularea întrebării de plecare
în legătură cu o problemă socială, întrebările pe care ni le punem pot fi numeroase.
în cazul șomajului, de exemplu : care este rata șomajului ? Ce criterii de selecție operează ? Care este situația
șomajului în rândul tinerilor ? Care sunt cauzele (des)creș-terii șomajului într-un anumit interval de timp ?
Care sunt consecințele șomajului de lungă durată ? Este de preferat să reținem una dintre ele într-o cercetare,
pentru a-i putea răspunde adecvat, cu seriozitate (decât să răspundem superficial la mai multe).
întrebarea de plecare trebuie să fie precisă și clară. Care sunt dificultățile întâmpinate de persoanele fără acte
de identitate ? Care sunt motivele tentativelor de sinucidere ? Care este evoluția veniturilor salariale în primii
zece ani ai „ tranziției" ? Care sunt funcțiile actuale ale instituțiilor de protecție a copilului! Care este etiologia
delictelor de omor comise în România postcomunistă ? etc. întrebarea de plecare formulată va fi un fel de „fază
lungă" care ne va lumina demersul prin multitudinea informațiilor bibliografice, precum și printre… „meandrele
concretului". Este important ca o asemenea întrebare să nu „ceară" un răspuns prin „da" sau „nu". Cercetătorul
trebuie să conștientizeze cine sunt și unde sunt localizate persoanele care îi vor furniza informații accesibile,
trebuie să vadă dacă nu are nevoie de aprobări pentru a le contacta (de exemplu, în cazul unei cercetări asupra
persoanelor drogate, care consumă droguri, existente în Spitalul Socola), să vadă dacă va putea obține informații
pertinente, dacă nu cunoaște limbajul persoanelor contactate (de exemplu, dacă urmează să se ocupe de
surdomuți, dar nu cunoaște limbajul respectiv, sau de imigranți asiatici cărora nu le cunoaște limba și
obiceiurile).
3.3. Formularea ipotezei
Tema de studiat și întrebarea de plecare apar la capătul unui relativ îndelungat proces de explorare a bibliografiei
și a terenului. Adesea, opțiunea pentru un titlu, pentru o întrebare de plecare într-o anumită formă este dificilă și
descurajantă. Sigur că gradul de elaborare a unui titlu de temă, a unei întrebări de plecare depinde mult de
capacitatea cercetătorului de a „condensa", „comprima" situația cunoștințelor în domeniu, depinde de experiența
sa de cercetare pe teren. Cercetătorul își precizează cadrul de referință al cercetării (teoretice și de teren): care
este unitatea spațială abordată : un bloc 1 un cartier 1 un sat izolați Care este unitatea temporală: o zii o
săptămânal un ani Este vorba despre un agregat nominal la nivel societal : „copiii abuzați" 1, „minorii
delincvenți"! Ne focalizăm pe sincronia sau diacronia unui fenomen 1 etc.
Pivotul cercetării este ipoteza pe care o formulăm pornind de la temă, de la întrebarea de plecare, pe baza
proximității cu actorii din teren direct implicați.
Ipoteza este puntea ce leagă elaborarea proiectului de cercetare de verificarea rezultatelor lui și se prezintă ca un
răspuns anticipat conceput de către cercetător. Ipoteza se prezintă în forma unui enunț declarativ ce indică o
relație plauzibilă anticipată între fenomenele explorate în legătură directă cu tema de cercetat. Ipoteza trebuie să
fie clară, precisă, să evite orice ambiguitate. Ea trebuie să fie plauzibilă (adică să surprindă cu o anumită
incertitudine corelarea variabilelor; nu emitem ipoteze cu privire la un adevăr evident, nu „emitem" ipoteza că
apa fierbe la 100[C…). Ipoteza trebuie să fie verificabilă (la capătul cercetării o vom confirma sau o vom
infirma). Aceasta înseamnă că, atunci când formulăm o ipoteză, distingem entități despre care avem informații
accesibile și le punem în relație (nu putem emite o ipoteză despre… „sexul îngerilor"). Ipoteza formulată trebuie
să fie înțeleasă la fel de către toți cei care o lecturează. Este de preferat ca asistentul social cercetător să caute
date care s-o invalideze, să caute ipoteze rivale, contraipoteze.
Ipotezele pot fi verificate prin studii de caz, prin anchete, prin experimentare etc.
3.4. Determinarea variabilelor și indicatorilor
Pentru a determina echivalenții empirici ai conceptelor operatorii din întrebarea de plecare și din ipoteză, va
trebui să le traducem în limbajul observației, să le concretizăm prin itemuri care să surprindă elementele
accesibile.
O variabilă este o caracteristică, un atribut al unui fenomen observabil în realitatea socioumană cotidiană.
Variabila dependentă (de exemplu, creșterea cheltuielilor pentru protecția copilului) variază în funcție de
variabila independentă {numărul copiilor în dificultate din instituții de profil). Putem introduce o variabilă
intermediară {intervenția organismelor europene care condiționează negocierile de aderare la UE și de
rezolvarea problemei copiilor defavorizați).
Indicatorii precizează variabilele, fiind referenți empirici mai preciși decât acestea. Indicatorii pot fi identificați
pe baza explorării terenului și a literaturii de specialitate asupra domeniului abordat.
3.5. Designul cercetării-acțiune
Asistentul social cercetător are de identificat anumite probleme sociale care rezultă, cel mai adesea, din
inadecvarea raporturilor dintre nevoile reale, cerințele exprimate și soluțiile găsite.
Figura 5. Raportul dintre nevoi, cerințe și soluții
•Rar se întâmplă ca sferele acestora să se suprapună; de regulă, ele se suprapun parțial: sunt numeroase cazurile
când nevoile nu fac obiectul cererii exprimate, când nevoile și cerințele nu-și află soluțiile adecvate etc. Zona
comună din intersectarea celor trei „sfere" din figură reprezintă cazul ideal, când nevoii sociale exprimate în
cerințele oamenilor îi corespund soluții, răspunsuri adecvate (servicii sociale etc).
A analiza nevoile, cerințele și răspunsurile la acestea într-o comunitate înseamnă a face cercetare-acțiune.
Cercetarea-acțiune-intervenție presupune implicarea tuturor persoanelor afectate de problemă. Acestea
împreună cu cercetătorul identifică problema reală, o numesc, o definesc, o analizează și o soluționează.
Designul unei cercetări-acțiune-intervenție încorporează articulat:
– titlul temei;
– introducerea-argument;
– obiectivele;
– definirea conceptelor, variabilelor, indicatorilor;
– tehnicile;
– rezultatele prelucrării informațiilor culese, comentariile;
– recomandările, soluțiile aflate, bibliografia și anexele.
Desigur că fiecare pas definit poate fi făcut cât mai explicit prin operaționalizarea conceptuală (în limitele
permise de explorarea terenului și contactul cu persoanele implicate):
– Care este problema ?
– De către cine este formulată? Cine spune că avem o „problemă socială"?
Care le sunt argumentele ?
Cine oferă informațiile accesibile ?
A încercat cineva să rezolve problema?
Cum? Când? Cu ce rezultate?
Cine și cum apreciază importanța problemei ?
Cine resimte impactul problemei ?
Cine ia deciziile de soluționare a ei ? etc.
Tabelul 1. Cercetarea clasică vs. cercetarea-acțiune
Atunci când avem de studiat problematica șomajului și a sărăciei într-un cartier, pentru a afla soluții viabile
vom face:
a) analiza mediului:
– situarea orașului în zonă;
– situarea cartierului în oraș ;
– istoricul cartierului;
– delimitarea geografică;
– repere privind resursele, infrastructura, mijloacele de transport și telecomunicații etc. ;
b) analiza populației:
– populația totală;
– numărul gospodăriilor;
– clase de vârstă, sex;
– aspecte privind mobilitatea rezidențială, profesională;
– nivelul educațional;
– categorii socioprofesionale;
– familia și tipurile ei etc. ;
c) nivelul șomajului:
– irfdicatori zonali, locali;
– beneficiarii ajutorului de șomaj;
– beneficiarii alocațiilor bugetare (în cazul șomajului de lungă durată) etc.;
d) nivelul sărăciei:
– indicatori internaționali, naționali, zonali, locali;
e) viața comunitară:
– tipuri;
– viața asociativă;
– manifestări socioculturale etc.
indicatori reali ai devenirii comunității
afirmațiile persoanelor implicate
rapoarte ale asistenților sociali
procurarea mijloacelor — necesare cercetării
conturarea problemelor
identificarea problemei,
a întrebării de plecare,
a ipotezelor, a resurselor
formarea echipei (interdisciplinare)
inserția într-o ierarhie a priorităților
desfășurarea și evaluarea obiectivelor cercetării
evaluarea
Figura 6. Exemplu de demers privind „sănătatea publică într-o comunitate urbană" fapud Bur, 1988)
Pentru a sintetiza și spori șansele unei analize strategice a problemelor sociale dintr-o comunitate, putem construi
un tabel în care să includem informațiile utile cercetării.
Tabelul 2. Model de sinteză a informațiilor
Asistentul social cercetător este garant al onestității științifice atunci când :
– animă reuniunile la care participă cercetătorii și persoanele implicate de cercetare;
– repartizează sarcini, stabilește termene ;
– caută resurse umane, materiale, financiare care pot fi modificate cu folos ;
– ajustează, adecvează, concertează activități în acord cu obiectivul cercetării-acțiune;
– face evaluări intermediare;
– se preocupă de diseminarea rezultatelor și de impactul lor.
„Evaluarea este înțeleasă nu ca o procedură excepțională care ar viza doar fundamentarea unei judecăți a
posteriori, ci ca un instrument indispensabil acțiunii înseși, punerii sale în act și ameliorării sale. Pentru a
răspunde acestor obiective, evaluarea nu trebuie să se limiteze la măsurarea rezultatelor acțiunii, ci trebuie să
permită înțelegerea originii efectelor sociale observabile și a consecințelor mijloacelor puse în act (financiare,
umane, materiale, juridice)" (Monnier, 1987, p. 11).
Exemplu de cercetare-acțiune (apud Houttuyn Pieper, 1961)
Regiunea și situația ei socială. Majoritatea nu cunosc probabil această parte a Olandei ce se întinde de-a lungul
coastei sudice a Z., între orașele A. și Z., în provincia G. Ea se întinde pe o suprafață de 70 km lungime și 15 km
lățime, având o populație de circa 100.000 de locuitori. Majoritatea (68%) aparțin ramurii ortodoxe a Bisericii
Reformate, 4% celei Romano-Catolice, iar restul altor culte protestante. Populația este cunoscută ca fiind una
foarte religioasă. O parte a acestei regiuni, de-a lungul coastei, este acoperită de pășuni, interiorul este acoperit
de păduri și parcele cu pășuni ori parcele cultivate. Majoritatea satelor de aici sunt situate între zona cu pășuni și
cea cu păduri. Sunt cinci orașe cu o populație între 5 și 10 mii de locuitori și 10 orașe și sate cu o populație între
500 și 5.000 de locuitori.
Fiecare comună are propriul său consiliu comunal.
Acum o sută de ani, cea mai mare parte a populației trăia din agricultură și pescuit, în prezent, doar 25 % din
populația activă masculină mai lucrează în agricultură, iar pescuitul a dispărut din cauza secării lacului Z. 45%
din populația activă masculină se ocupă cu artizanatul și mica producție industrială. Regiunea a devenit o zonă
de loisir destul de frecventată, iar închirierea camerelor pentru turiști constituie o sursă importantă de venit
pentru numeroase familii.
Condițiile economice sunt mai puțin favorabile decât în majoritatea celorlalte regiuni ale țării. Cele mai multe
ferme sunt mici, cu parcele înguste și dispersate. Pășunile sunt mlăștinoase din cauza lipsei drenajului
corespunzător, iar drumurile bune sunt rare.
în cele mai multe cazuri fiii agricultorilor rămân în ferma părintească. Atunci când se însoară, ei sunt obligați să-
și caute de lucru în industrie sau în construcții, dar, fără o formare profesională, ei devin muncitori necalificați,
cu salarii mici. Cei mai mulți agricultori nu cunosc avantajele metodelor moderne de cultură. Unii ridică obiecții
religioase împotriva noilor metode – precum însămânțarea artificială ori vaccinarea contra bolilor infecțioase.
A fost conceput și aplicat parțial un program local de ameliorări în agricultură (program ce viza creșterea
suprafeței cultivate prin regrupare, drenaje, metode noi de cultură), însă un proiect pentru întreaga zonă a fost
respins de către agricultori.
Populația crește datorită sporului natural, însă numărul locurilor de muncă nu crește, în consecință, ar trebui
create noi surse de ocupare. Pe moment, industria absoarbe puțină forță de muncă. Deci dezvoltarea ei ar trebui
accelerată, fiindcă schimbările din viața economică sunt însoțite de transformări în modul de viață, în modul de a
gândi, ca și în structura socială.
întrebarea inițială, miza principală a acestei cercetări-acțiune, a fost aceea de a ști dacă populația va fi capabilă,
măcar în parte, să-și ia viața în propriile mâini (dacă nu, majoritatea valorilor culturale ale zonei aveau să
dispară lăsând în urmă un gol, în care se puteau ivi sciziuni sociale, familiale, individuale). Acestea erau și
întrebările pe care și le-a pus agentul dezvoltării comunitare în zonă. Guvernarea provincială vedea și ea
necesitatea de a ajuta populația zonei. Așa a fost pusă pe picioare „Fundația pentru organizarea și dezvoltarea
zonei V.N.O.".
Cum am mai menționat, Biserica joacă un rol important în viața populației de aici. Locuitorii cred că omul
trebuie să se conformeze doar Cuvântului lui Dumnezeu, de aceea sunt foarte neîncrezători în orice autoritate ce
se bazează pe considerații „teh-nico-raționale" sau pe convingerea că omul este și poate fi stăpânul propriului
său destin. în aproape fiecare sat sunt mai multe biserici. Numeroase dintre ele sunt recente și au apărut ca
disidente în sânul vechii biserici (ca urmare a unor probleme de dogmă). După fiecare sciziune au fost tensiuni,
au apărut simțăminte ostile între cei implicați.
Fiecare biserică a insistat pe organizarea de activități independente, a vrut să aibă propriile cluburi ale tinerilor și
tinerelor, ale bărbaților și femeilor. Cele mai înstărite au vrut să aibă și propriile școli, ca și propria asistență
socială.
Este greu ca într-o astfel de comunitate să vii cu ideea unui program de organizare și dezvoltare. S-a încercat în
două moduri:
– prin interacțiune informală : discuții în cadrul unor întâlniri interpersonale pentru a se ajunge la o concluzie
în privința situației și nevoilor, pentru a se degaja o modalitate de acțiune, pentru a se ajunge la luarea inițiativei
de rezolvare a unor probleme identificate;
– prin decizii formale luate de consiliul Bisericii (membrii acestuia fiind lideri informali recunoscuți, iar
Biserica – cea mai nimerită instituție pentru luarea de decizii formale aici; ascultate ar fi și persoanele în vârstă,
dar de la ele nu așteaptă nimeni răspunsuri creatoare la problemele actuale).
Majoritatea satelor zonei au trăit izolate până în urmă cu 15-20 de ani, când au pătruns și pe aici autobuzele.
Locuitorii au însă o atitudine de respingere față de străini și obiceiurile străine. în zonă au fost și imigranți.
Numărul lor a crescut mai ales în ultimii ani. O mare parte a activităților industriale de aici sunt organizate și
conduse de către acești „străini". Ca urmare a creșterii rolului administrației publice locale, și numeroși
funcționau au venit în zonă. Aici au ales să trăiască și numeroși pensionari veniți din alte părți.
Consiliul Bisericii este în mâinile populației autohtone. Treptat, un număr mai mare de „străini" au devenit
membri ai cluburilor, organizațiilor din zonă. Majoritatea inițiativelor de introducere a noului au venit de la
aceștia. Ei au fost și primele persoane gata să coopereze din start în acțiunea de dezvoltare comunitară. Cu toate
că majoritatea membrilor consiliilor comunale sunt autohtoni, mulți „străini" au devenit responsabili (explicația
stă în faptul că administrația publică actuală este complicată și puțini agricultori sau meșteșugari – care reprezintă
populația autohtonă în consiliu – sunt capabili să discute temeinic problemele și să le înțeleagă soluțiile adecvate;
înainte, reprezentanții guvernului propuneau ceva, iar membrii consiliilor veneau numai cu obiecții, fără să ofere
vreo propunere constructivă; reprezentanții guvernamentali apăreau ca „dușmanii" comunităților).
Să mai amintim aici un aspect de reținut: populația autohtonă este foarte mândră de ea însăși și foarte unită
împotriva oricărei amenințări exterioare. Aceasta nu înseamnă că elementele moderne nu pătrund în sociocultura
ei; aproape toți tinerii frecventează școala, astfel încât ei descoperă fapte și moduri noi de conturare a existenței
sociale; presa scrisă, radioul, televizorul, cinematograful sunt instrumente importante ale procesului de
schimbare, cu toate că bătrânii sunt reticenți atunci când copiii se uită la TV sau merg la film; „străinii" care vin
în zonă introduc idei, obiceiuri și aspirații noi, deci fac să slăbească controlul social.
Desfășurarea cercetării-intervenjie. Agentul dezvoltării comunitare trebuia pregătit să se poată confrunta cu toate
aceste aspecte ale socioculturilor autohtone. întrebarea sa de plecare a fost dacă membrii comunității au nevoi,
obiective comune sau complementare. A constatat pe teren că aveau, așa că a început prin a-i ajuta să și le
clarifice, să caute mijloace de acțiune pentru rezolvarea lor (dacă nu reușea să identifice cu ei interesele,
obiectivele comune, mai bine abandona proiectul). într-o zonă ca aceea menționată, existau, mai exact, grupuri
cu interese comune. Cele mai vechi erau familiile, vecini i, parohia; mai noi erau grupurile organizate ale
agricultorilor, cluburile de fotbal etc.
Fundația de care aparținea agentul dezvoltării comunitare era autonomă și avea propriul său executiv; ea era
finanțată de guvern și avea un personal compus din 14 membri (între care și un expert agricol, un economist, un
psihosociolog, patru specialiști în economie și cinci în administrație). Scopul fundației definit oficial era:
coordonarea și stimularea acțiunii tuturor celor interesați de dezvoltarea zonală (prin „toți cei interesați"
înțelegem și populația zonei, și serviciile și specialiștii guvernamentali etc).
„Organul suprem" al zonei este compus din primarii celor nouă comune, din liderii ecleziastici, cei sindicali,
precum și din specialiștii guvernamentali. Același amestec de reprezentanți locali și specialiști din afară era și în
comitetele pe domenii: agricultură, industrializare, planificare regională, educație, sănătate, asistență socială,
loisir.
Membrii fundației au asistat comitetele în activitatea lor. După o activitate de cinci ani, evaluările au arătat că s-a
reușit atingerea obiectivelor.
S-a început cu identificarea nevoilor și obiectivelor comune. Inițial s-a implicat o mică parte din populația locală.
Atitudinile cooperante și acțiunile în cooperare s-au manifestat cu mare greutate. Adesea s-a întâmplat ca
membrii fundației să aibă primul cuvânt de spus, „să dea tonul". Să mai amintim că până atunci erau puține
experiențe sistematice vizând dezvoltarea comunitară în Olanda, iar în zona amintită nu se realizase nici o
anchetă sociologică, nici o cercetare vizând situația socială cu scopul dezvoltării comunitare. Locuitorii zonei și
responsabilii s-au convins cu greu de problemele existente în zonă și au acceptat cu greu că e nevoie de ajutor și
din exterior (numeroși responsabili și localnici au avut obiecții în privința denumirii fundației: Fundația pentru
organizarea și dezvoltarea zonei… însemna că zona nu era organizată și nici dezvoltată, lucru de care locuitorii
nu erau convinși sau nu voiau să fie). în plus, populația era neîncrezătoare în acțiunile oficiale în zonă. De aceea,
cercetătorul a propus comitetelor să selecteze o problemă cu care erau confruntate localitatea și zona; problema a
fost discutată în linii mari; s-a întocmit o listă cu asemenea probleme; fiecare membru al comitetelor a fost
invitat să reunească la rându-i un număr de concetățeni pentru a le discuta, asigurându-se că toate grupurile
importante sunt reprezentate. Scopul reuniunilor, li s-a spus, era acela de a determina natura exactă a
problemelor locale și a mijloacelor concrete de a le rezolva. Membrii fundației se reuneau periodic pentru a lua
act de ce se întâmpla și pentru a desprinde concluzii generale, valabile în toată zona. Treptat s-a conturat o nouă
concepție în privința sarcinilor fundației, accentul fiind pus pe stimularea dezvoltării pe baza obiectivelor
identificate și fixate de către locuitori: a devenit un serviciu la dispoziția populației.
Un proiect-pilot. La un moment dat, fundația a cerut organului executiv al zonei autorizarea lansării unui
proiect-pilot destinat organizării și dezvoltării comunitare. Implementarea și reușita lui țineau de capacitatea de a
culege și prelucra toate informațiile, datele accesibile despre situația locală și de a le integra într-un ansamblu
coerent.
S-a început cu un sat ce trecea ca unul foarte dificil (locuitorii spuneau despre ei înșiși: „suntem un sat bizar, e
imposibil să se lanseze ceva nou aici, noi suntem foarte tradiționaliști"). La început în sat a fost o biserică
protestantă, dar, cu mai mulți ani în urmă, consiliul bisericesc s-a scindat, urmat de populație. 75% dintre
locuitorii satului susțineau un partid de extrema dreaptă. Majoritatea sătenilor criticau guvernul, opu-nându-se cu
vehemență interferenței sale în agricultură. Puțini agricultori aveau o formare profesională, mulți erau ostili
metodelor moderne de cultivare a pământului. Satul era în concurență acerbă cu alte sate ale comunei etc.
Pentru a nu tulbura viața satului, o mare cantitate de astfel de informații despre sat a fost culeasă mai întâi din
surse exterioare. Au fost contactate la început două persoane despre care sătenii spuseseră că aveau viziunea cea
mai clară asupra problemelor
satului. Pe baza informațiilor oferite de către acestea au fost determinate grupurile mai importante din sat. Au
urmat convorbirile cu responsabilii locali. De fiecare dată se cerea opinia lor: se dorea, era posibil să fie
promovat proiectul de dezvoltare comunitară ? Agenții dezvoltării comunitare s-au prezentat în sat ca trimiși de
fundație cu scopul de a ști dacă pot ajuta satul cu ceva; s-au ferit să apară ca agenți guvernamentali și s-au
străduit să se mențină echidistanți în raport cu grupurile identificate. Au vizat tot timpul ameliorarea comunicării
între săteni și discutarea cu obiectivitate a problemelor locale. Au reușit să implice responsabilii celor două
grupuri religioase. Tinerii au aderat imediat la proiect, ca și „străinii".
Numeroase persoane intervievate se arătau sceptice în privința colaborării sătenilor pentru realizarea proiectului.
Resurse de cooperare existau, dar trebuia creată o situație în care aceste resurse să devină și productive. Agenții
dezvoltării comunitare au cerut persoanelor direct implicate să ceară tuturor localnicilor să asiste la o reuniune
pentru a discuta împreună posibile acțiuni comune. Au fost prezentate proiectul și ameliorările identificate de
sătenii contactați. Au fost atrași, implicați sătenii cooperanți și cu influență în sat. La reuniune s-a sugerat ideea
unei asociații sătești. Mulți și-au exprimat îndoielile că astfel va fi scos satul din apatie etc, dar în cele din urmă
asociația s-a creat, a fost ales un comitet provizoriu care a redactat o declarație trimisă tuturor adulților satului, a
fost ales un comitet din 9 membri, iar un „străin", directorul școlii, a fost ales responsabil.
Timp de 4-5 ani după acești pași inițiali, evoluția a fost încurajatoare: s-a implementat un plan de mărire a
satului, în cadrul unui plan de urbanizare a provinciei; s-a ameliorat substanțial starea drumurilor (cum
autoritățile comunale n-aveau atunci bani, din cauza stării precare a economiei olandeze, ele au cerut asociației
să se împrumute de la săteni, cu dobândă; a fost trimisă sătenilor o circulară, au fost contactați mulți dintre ei
etc.; s-a reușit strângerea unei mari părți din suma necesară refacerii drumurilor ; când au văzut că realmente se
lucrează serios la drumuri, atitudinea sătenilor a devenit și mai favorabilă dezvoltării comunitare) ; s-a construit
o grădiniță pentru copiii celor două grupuri religioase, cele două biserici implicându-se împreună etc.
Efortul colectiv pentru realizarea obiectivelor comune a cerut un parteneriat multiplu : fundația, asociația,
segmentele comunitare, bisericile, autoritățile publice comunitare. Principiile acestui parteneriat au fost:
contribuția tuturor după posibilități, obiectivele (construirea și abilitarea drumurilor, podurilor, amenajarea
teritoriului – îndiguiri, irigații, construirea de școli, spitale, locuri de agrement, dezvoltarea de activități
productive, întrajutorarea etc.) să fie stabilite prin implicarea tuturor, resursele să fie utilizate în modul cel mai
transparent cu putință, contribuția obligatorie să se îmbine cu cea voluntară etc.
4. Metodologia anchetei
Romanii au introdus obligativitatea recensământului (bărbații se adunau pe Câmpul lui Marte unde „censorul" le
înregistra numele, domiciliul, înaintașii, membrii familiei, numărul copiilor, rangul social, averea, numărul
sclavilor etc). Metodologia acestuia a fost mereu perfecționată, principiile sale fiind la ora actuală:
universalitatea – să cuprindă toată populația unui teritoriu; periodicitatea – să se repete după un număr de ani;
comparabilitatea informațiilor – prin utilizarea de indicatori comparabili etc.
Este important ca recensământul să se facă în același interval de timp pe toată populația spațiului sociocultural,
statal respectiv. Caracterul științific al acestui demers de cunoaștere asupra stării unei țări a fost asigurat treptat
prin înființarea Societății franceze de Statistică (1829), Societății libere de Statistică (1830), Statistical Society of
London (1833), la noi prin Institutul Național de Statistică (1885). în 1958 a luat ființă Comisia de Statistică a
ONU (1958). Periodic au loc Conferințele Europene ale Statisticienilor.
Asistentul social cercetător poate utiliza datele recensământurilor, dar și ale dărilor de seamă statistice, cu
informații privind starea și dinamica fenomenelor colective, a problemelor unor etape temporale distincte. în
secolul al XlX-lea s-au produs mari schimbări economico-sociale: industrializarea, schimbarea raportului
sat/oraș, dislocarea unor mase mari de oameni etc. Guvernanții au cerut „societăților savante", „birourilor de
asistență" să culeagă date, să identifice problemele etc. Astfel, în Franța anului 1800, prefecților li se cerea să se
adreseze „oamenilor celor mai luminați" din departamentele lor, „să vadă bine" cum stau lucrurile și să comunice
rezultatul observațiilor (Berthelot, 1991). în Scoția li s-a cerut preoților din 160 de parohii să strângă informații
privind starea geografică, istorică, demografică etc. a ținuturilor respective. Rezultatele au fost publicate în
Starea statistică a Scoției (1791-l799). Pe baza unei activități asemănătoare, L.R. Villerme (1840) a diagnosticat
starea lucrătorilor din fabricile de textile. Numeroase „anchete" vizând industria, agricultura, căsătoria, nașterile,
decesele etc. au reprezentat mai mult decât o „sociografie descriptivă" (Kent, 1981).
F. Le Play a fost consilier al lui Napoleon al III-lea. El a fondat Societatea de Economie Socială. în 1885,
lucrarea sa Les Ouvriers europeens (ce prezenta 36 de monografii ale familiilor de muncitori din mai multe țări
europene) inaugura seria celor 13 volume din Les ouvriers des deux mondes (1857-l912), în care aflăm că
anchetele sociale trebuiau să culeagă informații detaliate, precise, plecând de la categorii care să permită
comparații asupra locului, organizării industriale și familiei, asupra mijloacelor de subzistență ale acesteia,
asupra modului de existență și istoricului familiei etc. Importanța studierii bugetelor de familie este deosebită,
spunea Le Play, fiindcă ele ne furnizează date despre condițiile și nivelul de trai al familiei, nucleul societății;
vom putea desprinde, pe această bază, problemele materiale și spirituale ale populației societății1. Pe plan
mondial s-a ajuns treptat la conturarea unui adevărat „manual" al bugetelor de familie (publicat sub egida ONU
cu subtitlul îndrumător practic pentru cercetarea nivelului de trai).
Nu intrăm în detalii istorice privind descrierea metodologiei marilor anchete (Miftode, 1995): monografiile
sătești ale lui Dimitrie Guști, anchetele Școlii de la Chicago, „Yankee city", „țăranul polonez" etc. „Nici una nu
are monopolul privilegiat al științificității" (Morin, 1984, pp. 21-23). „Marile anchete" au fost o etapă în
devenirea cunoașterii societății, în care „experiența savantului" făcea știința. Toți se refereau la ce a spus Le
Play fiindcă a spus Le Play.
A urmat o altă etapă în care experiența unui savant constituia știința dacă această experiență era împărtășită,
acceptată de comunitatea savanților, care a postulat, la un moment dat, că o adecvată cunoaștere științifică se
realizează atunci când observăm și descriem complet, obiectiv, neutru faptele sociale; dacă rezultă din
intervenția
pasiunilor, instinctelor, prejudecăților savantului, cunoașterea este falsă; orice judecată de valoare trebuie
refuzată, deoarece cunoașterea adecvată se bazează pe observare și pe experimentare etc.
Dar „faptele" vieții socioumane cotidiene sunt independente de concepția, de teoriile, de paradigmele și
reprezentările celui care face observațiile ? „Totul se petrece în spiritul meu, care este un punct de vedere al
spiritului universal", spunea Hegel. „Reprezentarea mea este capitală", spunea Schopenhauer. „Faptele sociale"
nu pot fi detașate de observațiile, percepțiile, reprezentările, semnificațiile pe care le dă cercetătorul acestora.
„Faptele sociale" sunt abstractizările, generalizările, formalizările cercetătorului. Ca observator exterior al vieții
socioumane, el sesizează anumite aspecte ale acesteia. Ca să o poată înțelege, el trebuie să ia în seamă ceea ce e
general, comun și necomun, singular; să numere, dar să afle și semnificațiile pe care oamenii observați le dau la
tot ceea ce întreprind. Vedem că de multe ori faptul B urmează după faptul A, dar putem spune că „A este cauza
lui B" sau „A are efect, impact asupra lui B" ? Nu cumva interpretăm cu ajutorul cuvintelor-cheie „cauză" și
„efect" anumite secvențe de viață socială care se repetă ? Nu cumva cunoașterea vieții socioumane este rezultatul
„întrebărilor pertinente și decisive" pe care le punem noi acesteia? Dar întrebările nu le formulăm situându-ne în
interiorul și folosind constrângerile și abilitățile unui cadru sociolingvistic transmis din generație în generație și
pe care nu-l punem în discuție ? Pe de altă parte, familiaritatea cu lucrurile nu este o capcană ? Dacă luăm în
atenție semnificația pe care omul observat, chestionat, intervievat o dă la ceea ce întreprinde, să nu uităm că
fiecare dă semnificație din interiorul „proiectului lui asupra lumii". Fiecare va percenp, își va reprezenta ce se
întâmplă și în raport cu traiectoria socială parcursă. Să nu uităm că tot ce se întâmplă în viața socioumană
cotidiană este o construcție laolaltă a tuturor actorilor atenți la comportamentele (ne)așteptate ale celorlalți.
„fapte observabile"
TEORII
predicții
Figura 8. Gândirea cauzală
Gândirea cauzală nu este suficientă pentru a cunoaște adecvat realitatea. Există însă între componentele realității
socioumane legături care nu se datorează întâmplării.
Monografiile înseamnă studiul minuțios al unei realități socioumane dacă respectă cerințele:
– completitudinii și realității observațiilor ;
– corectitudinii înregistrărilor;
– comparării;
– controlului permanent;
– cercetării interdisciplinare etc. (H.H. Stahl).
Numai că cercetarea-acțiune nu rămâne la stadiul descriptiv, „sociografic". „Socio-metriile" ne ajută să culegem
date privind devenirea grupurilor datorită atracției, respingerii, indiferenței oamenilor membri, pe care le putem
măsura, dând seama astfel de structurarea și funcționarea grupurilor. Dacă este sistematizată și își menține
controlul asupra unui mare număr de factori, experimentarea ne poate furniza informații utile demersului, cu
condiția să respectăm numeroase exigențe de ordin moral și material. Sociologiile „comprehensive",
„interpretative", „biografice", „calitativiste" cer să ajungem la motivele, atitudinile, opiniile, semnificațiile pe
care le au/dau oamenii în timpul vieții și activităților lor cotidiene ; prin empatie, reviviscență etc. să resituăm
actele în „cadrele de referință" ale actorului (actorilor) etc.
Asumarea acestor opțiuni cu responsabilitate înseamnă și adoptarea unei metodologii a anchetei aferente.
Dacă suntem „funcționaliști", vom avea în vedere că o instituție de protecție a copilului abuzat, de exemplu,
îndeplinește în societate anumite funcții, pe care le vom identifica urmărind contribuția instituției la
„funcționarea ansamblului social". Sigur că vom putea ajunge la o analiză diferențială a funcțiilor „sistemului",
„instituției subsistemelor", „componentelor" etc.
Dacă suntem „structuraliști", vom accepta determinarea componentei de către „ansamblul structurat", ideea
cauzalității multiple – structurale și istorice etc.
Dacă metoda anchetei este demersul regrupat de producere a cunoașterii-în-vederea–acțiunii, tehnicile vor fi
procedeele operatorii ce vor permite aplicarea metodei anchetei la obiectul de studiu ales.
Alegerea metodei și a tehnicilor se înscrie într-o strategie a anchetei. Nu vom putea alege o metodă (inductivă,
deductivă etc.) și opta pentru tehnici în funcție de vreo ideologie sau anumite valori.
Ancheta cu etapele ei este un ghid al căii de urmat, dar nu constrânge absolut această cale punând piedici
imaginației, inteligenței, creativității cercetătorului. Fiecare tehnică folosită înseamnă un mod de sesizare sau de
constituire a obiectului, o perspectivă diferită de abordare a lui. A folosi o pluralitate de tehnici înseamnă a afla
moduri diferite de constituire a obiectului, de sesizare a lui, perspective diferite de abordare, adică multiplicarea
informației, mărirea posibilităților de comparare etc.
Pentru a nu ajunge la generalizări eronate, pentru a cumula cunoștințe generalizabile, metodologia anchetei poate
folosi „variabile", „indicatori", „indici" etc. fără a reduce oamenii, grupurile la acestea. Generalizările nu
anulează originalitatea ireductibilă a particularului. Cercetătorul este atent la contextul, situația în care
(inter)acționează oamenii, grupurile, dar ia seama și la trecutul lor, la istoria vieții și a practicilor lor, la „efectele
de membru", de „așezământ", la „climat", la „efecte de agregare" a comportamentelor; el observă, examinează
cu atenție condițiile (non)(re)cunoscute ale acțiunii, „factorii", dar reține ce spun, ce văd, ce-și reprezintă, ce și
cum judecă „agenții", actorii, fără a „filtra" cuvintele lor prin „sita" de „expert". Asistentul social cercetător
pleacă de la ideea că toți oamenii sunt demni de a fi luați în seamă, chiar și cei handicapați (și care își pot folosi
handicapul drept atu).
în Bulletin de methodologie sociologique, nr. 47/1995, J. Salvador propune o schemă care poate reda
complexitatea unui demers de cunoaștere a problemelor vieții socioumane și a tehnicilor anchetei (vezi figura 9).
Așadar, un demers menit să evite punctele de vedere lacunare, reducționiste. A ține seama doar de „structuri",
uitând de actorii implicați de ele, este la fel de reducționist ca a ține seama doar de actori, neglijând impactul
constrângător și abilitant al structurilor.
Cercetătorul care își r)ropune cunoașterea cu onestitate științifică a vieții socioumane cotidiene cu problemele ei
observă, experimentează, explică, înțelege și face inteligibilă
viața socioumană cu problemele ei; mai exact, el dă seama de structuri, funcții, contacte, situații, actori, rutine,
semnificații etc, făcând efortul de articulare a lor, așa cum le articulează de fapt realitatea socioumană complexă
și proteiformă.
COMPREHENSIUNE
• imersie transparentă
• observație directă
• mărturii istorice
• documentare interpretativă
OBSERVAȚIE1 convorbiri non- și semidirecte 1 cercetarea acțiunii 1 intervenția sociologică
EXPERIMENTARE
• observație
• comparare diacronică și sincronică
chestionare tehnici sociometrice măsurări de laborator etc.
5. Tehnica observației
ASC caută să cerceteze profunzimile vieții socioumane cotidiene pentru a descoperi acolo problemele sociale ale
indivizilor și comunităților, cauze ale acestor probleme, factori și actori care ar putea contribui la rezolvarea lor.
între tehnicile pe care le utilizează, observația ocupă un loc aparte.
E. Durkheim cerea „să tratăm faptele sociale ca lucruri", adică să le observăm ca și cum ar fi lucruri, obiecte, să
evităm interpunerea subiectivității noastre între ele și ideile despre ele. „Noi nu spunem că faptele sociale sunt
lucruri materiale, ci că ar fi ca și lucrurile materiale (…). Ce este, de fapt, un lucru? Lucrul se opune ideii (…)ș A
trata faptele sociale ca lucruri înseamnă a le clasifica în cutare sau cutare categorie a realului, înseamnă a observa
vis-a-vis de ele și o anumită atitudine mentală" (1968, p. XII). „Ignoranța metodică" cere ca, „pătrunzând în
lumea socială, să avem conștiința că pătrundem în necunoscut (…), pregătiți să facem descoperiri care ne vor
surprinde și deconcerta". Deoarece familiaritatea cu universul social constituie pentru cunoașterea realizată prin
disciplinele socioumane un obstacol epistemologic , cercetătorul trebuie să-și impună o „polemică neîncetată cu
evidențele arbitrare ce dau iluzia cunoașterii imediate" (Bourdieu, Passeron, Chamboredon, 1968, p. 35).
P. Lazarsfeld a dat un exemplu în această privință, pe baza rezultatelor anchetei făcute asupra soldaților
americani în al doilea război mondial. S-a plecat atunci de la un număr de propoziții luate ca evidențe clare.
Tabelul 3. Ipotezele-,,evidențe clare"
Numai că rezultatele cercetării au arătat cu totul altceva:
– soldații de la oraș aveau un moral mai bun;
– soldații mai puțin instruiți erau mai nevrozați;
– soldații din sud nu se adaptau mai bine la căldură decât cei din nord.
Așadar, trebuie să ne ferim de:
– pericolul pseudoevidențelor ;
– prejudecăți;
– stereotipii;
– ceea ce „toată lumea vede că…" ;
– afirmații de genul „toți putem observa că…" ;
– datele propriei noastre experiențe observaționale (când studiem familia, de exemplu, facem abstracție de
experiența noastră familială);
– etnocentrism (tendința de a vedea, percepe, reprezenta și aprecia oamenii din alte grupuri, relațiile, actele lor,
de pe poziția propriului grup, cu valorile, normele, regulile sale).
Observațiile noastre hrănesc analiza sistematică, teoretică, iar teoriile (bine cunoscute și pricepute) orientează și
încadrează observațiile.
„Chiar dacă, pe de o parte, orice teorie trebuie în mod necesar să se bazeze pe observații, este la fel de adevărat,
pe de altă parte, că, pentru a face observații, spiritul are nevoie de o teorie oarecare" (Comte, 1926, p. 14).
Dacă cercetătorul nu se plasează în nici o teorie, există riscul de a cădea în empirism (adică să observe la
întâmplare, cât mai mult, considerând că „totul este important" etc, fapt care va îngreuna foarte mult prelucrarea
datelor culese); dacă se plasează pe pozițiile unei teorii, există riscul ca aceasta să devină un adevărat filtru,
„sită" prin care va „cerne" realitatea pe care o observă. Este important ca asistentul social cercetător să
cunoască foarte bine diferite teorii, dar să nu se lase pradă lor; să penduleze continuu între empiric și teoretic.
Atunci când face observații, asistentul social cercetător adoptă un comportament activ, nu pasiv. Un aspect al
realității socioumane, un eveniment, un fapt devine social și prin intervenția asistentului social cercetător.
„Nu există idei fără fapte, nu există fapte fără idei", spunea F. Simiand.
în imensa complexitate, în plenitudinea proteiformă a socioumanului, asistentul este obligat să facă alegeri, să
selecționeze „părți de realitate", să „decupeze" din ea.
„Cunoașterea apare ca un dialog între spirit și lucruri… Faptul depinde de gândire, dar el o influențează la rândul
său, obligând-o să revadă cadrele și sensul explicării pe măsură ce observația se extinde" (Meynaud, 1960, p.
61).
„Faptul științific e cucerit, construit și constatat" (cucerit din prejudecăți, construit de rațiuni, constatat în fapte),
spunea G. Bachelard.
Școala de la Chicago a utilizat tehnica observării modului de viață al oamenilor și grupurilor, a organizării
sociale, a impactului dezvoltării industriale etc. Cercetătorii au pătruns în diferite medii: sate, orașe mici,
mijlocii, mari, periferii, ghetouri, bande etc, pentru a observa desfășurarea vieții sociale, actorii implicați,
comunitățile, populațiile în dificultate etc., pentru a putea cunoaște cu obiectivitate, pentru a putea desprinde
semnificații, pentru a face propuneri și a afla soluții de rezolvare a problemelor. Treptat a devenit o tehnică de
cercetare foarte utilizată, pe baza ei ajungându-se la exacerbarea empirismului cantitativ (adunându-se o cantitate
enormă de date, multe rămânând neprelucrate, neutilizate). O vreme s-a renunțat la monopolul ei pentru ca, după
al doilea război mondial, să reapară în „noua Școală de Chicago" (Becker, Goffman ș.a.), de această dată
cerându-se cercetătorului „imersia totală" în situația socială de investigat, cerându-i-se aprehensiunea
contextului.
Au fost date însă mai multe definiții observației:
– „descrierea unei socioculturi din punctul de vedere al membrilor săi" ;
– „descrierea unor grupuri, situații, evenimente" ;
– „înregistrarea și descrierea acțiunilor perceptibile, a comportamentelor în contextul lor" etc.
Definirile pleacă de la tipurile „clasice" de demers de cunoaștere:
– unul care urmărește descrierea exhaustivă a componentelor: locuri, obiecte, instrumente, persoane, grupuri,
acte, evenimente etc, pentru a face tipologii; cercetătorul nu „deranjează" realitatea pe care o observă, el preferă
distanțarea, nu angajarea (N. Elias);
– altul care urmărește descrierea „situațiilor", căutând sensul, semnificația; cercetătorul utilizează inter
subiectivitatea, ia act de subiectivitatea celui investigat, fiind atent și la impactul propriei subiectivități; el caută
și angajarea, nu numai distanțarea (el descrie, caută să priceapă, să explice modul în care oamenii aleg, decid,
comandă, modul în care se informează unii pe alții, cum se controlează social, cum sunt arbitrate conflictele,
cum negociază, cum se mobilizează la o acțiune, cum se stimulează, se încurajează, se recompensează, se
ascultă, se acceptă etc).
Atunci când identifică tipuri de observație, unii cercetători disting:
– observația nestructurată (cercetătorul are libertate deplină în privința observațiilor pe care le face) și
– observația structurată (cercetătorul are un ghid care cerne datele, informațiile în funcție de întrebarea de
plecare, de ipoteza sau ipotezele emise).
Alții disting:
– observația directă liberă (pentru a explora câmpul intervenției asistentului social cercetător); acesta se
așteaptă la apariția unor fapte „neașteptate", aberante, capitale (fenomenul „serendipity", după R.K. Merton);
– observația directă metodică (utilizând o grilă de observație, înregistrând sistematic elementele prevăzute de
către aceasta);
– observația participativă (cercetătorul caută comprehensiunea, aprehensiunea din interior a faptelor, a
evenimentelor, chiar a trăirilor participanților la acestea);
– observația clinică (privilegiată de către cercetător pentru studiul unui grup de persoane cu caracteristici
comune, al indivizilor din „instituțiile totale" etc).
Observația participativă presupune următoarele :
– prezența cercetătorului în mediul, contextul, situațiile etc. în care trăiesc oamenii, grupurile cu pr obleme
sociale ;
– asistentul social cercetător caută să se insereze în acest „mediu" ;
– încearcă să „se prindă" în rețeaua de relații interindividuale locale;
– are conștiința că nu poate „observa totul", că nu poate participa la toate actele, la toate acțiunile grupului etc.;
– trebuie să afle justa măsură între angajamentul personal (unii cercetători spun că gradul de descriere,
comprehensiune, cuprindere a realității observate depinde de angajarea, implicarea acestuia; orice încercare de a
te situa pe o poziție exterioară grupului, situației etc. „sclerozează" cercetarea) și distanțare (alții arată că
cercetătorul, el însuși „actor social" sau „membru competent", poate începe prin „a fi străin și exterior" grupului,
comunității, pentru ca apoi să se insereze progresiv).
Asistentul social cercetător nu poate fi întru totul „neutru", mai ales atunci când realizează o cercetare-acțiune,
când vizează un obiectiv social, o problemă socială etc. Este important ca el:
– să se clarifice în privința situării sale între stat, organizația unde lucrează și client;
– să evite etnocentrismul și subiectivismul;
– să respecte normele de conviețuire socială, tradițiile, rutinele comunității;
– să nu se izoleze, să nu facă opinie separată, dar să nu aibă prea multă inițiativă ;
– să adopte un comportament natural pentru a nu trezi suspiciuni și resentimente care ar slăbi șansele de
încredere, de cooperare cu cei observați;
– să nu dea impresia că este o autoritate (se poate comporta ca un „expert", dar întotdeauna mai curând sub
forma interogativă decât normativă);
– să fie tot timpul disponibil;
– să nu șocheze prin cunoștințe, vocabular etc.
în situația inițială, cercetătorul nu cunoaște terenul, clienții etc. și nici aceștia nu-l cunosc. Cum procedează: își
dezvăluie din start identitatea ? își păstrează anonimatul și face observații clandestin? Care este impactul acestor
atitudini asupra tehnicii observației, asupra datelor? Ce probleme de etică se ridică?
Cercetătorii cu experiență oferă mai multe răspunsuri la aceste întrebări:
– sunt cazuri când este mai nimerit ca ei să nu se identifice din start, să nu-și decline identitatea de cercetători;
în astfel de cazuri, ei iau contact cu oamenii, se pot folosi de ei, le pot deveni prieteni etc, pentru ca apoi să spună
că „i-au cercetat" (deci să le trădeze încrederea acordată, deschiderea etc.);
– este însă problematică și identificarea din start, deoarece poate apărea suspiciunea față de asistentul social
cercetător, neîncrederea, oamen ii putând adopta atitudini, comportamente rezervate, disimulate etc.
Este necesară o perioadă de familiarizare a cercetătorului cu locurile și cu oamenii, cu obiceiurile și cu
așteptările lor, ca și a oamenilor colectivității studiate cu persoana sa. Familiarizarea reciprocă poate favoriza
încrederea reciprocă.
Inserția acestuia poate fi facilitată (sau nu) de anumite caracteristici: etnie, origine socială, sex, vârstă,
fizionomie, îmbrăcăminte etc. Cercetătorul poate intra într-un grup din aceeași etnie cu a sa, în aceeași
sociocultură, sau poate intra într-un grup străin, foarte diferit din punct de vedere sociocultural. în astfel de
cazuri, pentru a reuși, pentru a putea realiza o cercetare temeinică, el poate adera la o asociație, la o organizație a
grupului, să se angajeze într-o firmă de acolo, poate să învețe o meserie, poate să adopte modul de viață al
oamenilor care practică acea meserie, pentru a le putea descrie situația reală, pentru a le înțelege problemele etc.
în etapa contactului inițial, cercetătorul trebuie să aibă permisiunea unei (unor) persoane cu funcții în
colectivitatea investigată, să explice pe scurt și pe înțeles :
– scopul prezenței sale ;
– scopul cercetării (temă, obiective);
– instituția de care aparține ;
– cât timp durează cercetarea;
– c.e metode sunt utilizate;
– care este finalitatea cercetării și cum se va face diseminarea rezultatelor.
Cercetătorii cu experiență spun că este important ca asistentul social cercetător să aibă (să capete, să simtă, să
simuleze) statutul de invitat în mediul cercetat și să adopte un comportament în consecință: să fie politicos,
simpatic, răbdător, tolerant, să evite să ia partea cuiva, „să creadă totul și nimic", să se mire mai mult decât să
judece, să ia aminte la date noi, la explicații inedite etc.
Cercetătorul poate face observații pe ulița satului, în casă, în spitalul de recuperare, în centrul de primire minori,
în cămine de bătrâni etc. Este important să se realizeze comunicarea, încrederea reciprocă, să se păstreze
situația de verosimilitate, firescul.
Deontologia profesiei obligă fiecare cercetător să trateze situația în care se află ca pe o situație socială în care
intră în interacțiune, în contact, cu oamenii colectivității observate. El trebuie să știe să „spargă gheața", să
mențină bunele raporturi, relații, să mențină o distanță socială optimală etc. Inserția în grupul, în comunitatea
în care realizează cercetarea începe de la primul contact, din prima zi, dar ea este un proces (adică se
„negociază" pe tot parcursul cercetării). Primele zile sunt însă cele mai importante deoarece, cu tact, diplomație,
discernământ, cercetătorul poate afla atunci „punctele comune" care pot facilita inserția; totul poate începe bine
(sau rău) de la participarea la o activitate, de la prezența sa vizibilă într-un loc public al comunității etc.
Cercetătorul își construiește credibilitatea (vorbind cu oamenii, negociind cu ei, „punându-se în echivalență").
Toate întâlnirile și ocaziile sociale trebuie să fie însă adevărate lecții de modestie reciprocă.
în legătură cu situația de cercetat, cu problema, se impun următoarele :
a) să fie pertinente din punct de vedere social și din punct de vedere teoretic;
b) să fie clar delimitabile (adică să formeze un sistem, un ansamblu care are propria sa semnificație în raport cu
alte sisteme, alte ansambluri sociale);
c) să fie accesibile (să existe date perceptibile, observabile pentru cunoașterea lor);
d) să poată fi observate cu ușurință, fără să fie perturbată desfășurarea normală a vieții, a activității de acolo ;
e) cercetătorul să aibă clar în minte ce observă;
– obiecte materiale ?
– practici comportamentale ?
– actori ?
– lideri?
– conflicte? etc.
f) cercetătorul să aibă clar în minte rolul său:
– este „explorator" ? „documentarist" ? face observații pentru a-și confirma ipotezele? etc.
– este realist ? documentat ? nuanțat ? deschis către experiență ?
– își cunoaște bine : tema, ipotezele, obiectivele, etapele cercetării, tehnicile de utilizat, durata cercetării,
componentele eșantionului ?
Uneori este imposibilă observarea directă, participativă; de exemplu, atunci când are de cercetat grupuri sociale
și culturale marginalizate, defavorizate în raport cu sociocultura majoritară sau în contradicție cu ea
(contraculturi), sau atunci când cercetătorul nu cunoaște subsociocultura, nu-i cunoaște „codurile" etc,
nemaivorbind de suspiciunile, de neîncrederea pe care le trezește prezența sa acolo, atunci este inevitabilă
recurgerea la „persoane-cheie" (care pot deveni participanți-cercetători). Condițiile reușitei contribuției acestora
la cercetare țin de:
– încrederea în cercetător (care îi asigură că datele, informațiile primite nu vor fi folosite în detrimentul lor, al
grupului, al oamenilor etc.);
– rolul acestora în comunitatea respectivă (datorită unor caracteristici – vârstă, funcție oficială etc. -, anumite
persoane pot avea o mai bună cunoaștere a situației decât alții);
– gradul de cunoaștere (se apelează la persoanele-cheie atât timp cât acestea sunt „productive" – oferă
informații utile și sunt „obiective", imparțiale);
– disponibilitatea și interesul lor;
– aptitudinea de a comunica ceea ce observă, ceea ce știu etc.
Pentru a ajunge la cele mai nimerite persoane-cheie, cercetătorul:
– are convorbiri cu mai multe persoane din comunitatea de investigat;
– alege un număr dintre ele ;
– alege persoane-cheie în funcție de problemele particulare pe care le are de cercetat.
Cercetătorul poate pleca de la observații generale, la observații centrate, focalizate, selective, sau invers. Cu alte
cuvinte, își poate contura o vedere de ansamblu asupra situației, grupului etc. de cercetat, surprinse prin
trăsăturile lor: locuri, oameni, obiecte, evenimente, activități, comportamente, reacții etc.
El ține un „jurnal de bord", notează, înregistrează, fotografiază, filmează etc. Aceste operații sunt deosebit de
importante pentru a nu uita, a nu distorsiona mai târziu. Pe parcursul adunării datelor, își face mai multe feluri de
notițe :
a) în privința metodei: de ce a ales observația ? De ce a ales o unitate de observație, și nu alta? Ce avantaje și ce
limite are această tehnică? Ce precauții și-a luat pentru a nu distorsiona? Ce impresii, temeri, reușite, reacții față
de metodă a înregistrat ?
b) în privința teoriei: dacă este un cadru teoretic adecvat, dacă întrebările și ipotezele formulate în cadrul ei sunt
pertinente, ce alte legături întrevede între fapte pentru a nuanța afirmațiile teoriei etc.; își explicitează permanent
ipotezele, conceptele, propozițiile, interpretările, ca și prejudecățile, stereotipiile.
La început, cercetătorul poate avea tendința de a nota totul; pe măsura contactului cu realitatea de investigat,
poate ajunge să noteze pe scurt, să folosească propo-ziții-cheie, concepte-cheie, din când în când poate face
sinteze sau poate detalia. Fiecare observație făcută trebuie datată, notându-se ora, locul, actorii, activitățile
observate etc. Cercetătorul poate recurge la camera video, la reportofon etc.
Asistentul social cercetător se poate întreba: când sunt suficiente observațiile făcute ? întrebare grea, fiindcă o
cercetare în domeniul socioumanului nu este niciodată încheiată. însă observațiile pe care le face în cadrul unei
cercetări trebuie să înceapă și să înceteze. Putem reține că atunci când datele culese se repetă cu o frecvență din
ce în ce mai mare înseamnă că observația devine neproductivă, nu mai aduce nimic lămuririi întrebării, ipotezei
etc. și poate înceta.
Dacă am realizat o cercetare pe baza observației, raportul de cercetare va cuprinde :
– enunțul temei;
– cum s-a instituționalizat, cum a devenit de cercetat;
– prezentarea clară și concisă a cadrului conceptual;
– obiectivul vizat de cercetare și ipotezele formulate inițial;
– designul cercetării;
– descrierea tehnicii;
– prezentarea tehnicii de eșantionare;
– planificarea calendaristică a cercetării;
– tehnica de prelucrare a datelor;
– prezentarea rezultatelor cercetării;
– concluzii, soluții, propuneri de intervenție;
– importanța, impactul cercetării, diseminarea rezultatelor.
O cercetare, mai ales în domeniul asistenței sociale, nu este scop în sine. Rezultatele cercetării trebuie făcute
cunoscute, difuzate, comunicate, publicate în mediul deci-denților, cercetătorilor, clienților.
Exemple de cercetări bazate în special pe tehnica observației
Cercetare asupra copiilor străzii în Montreal (Cote, 1989):
– cercetătorii au căutat să identifice și să aibă acces la rețeaua de asistență socială care se ocupa cu această
problemă în Montreal;
– au participat la întâlnirile acestor cercetători specializați;
– au avut contacte cu intervenienți direcți;
– au luat contact cu realitatea din diferite cartiere;
– au apelat la persoane-cheie din grupurile de copii ai străzii;
– au apelat la persoane oficiale (polițiști etc).
Cercetătorii au insistat asupra:
– organizării spațiului urban;
– atitudinii și comportamentului copiilor străzii;
– atitudinii și comportamentului cetățenilor față de copiii străzii;
– atitudinii și comportamentului asistenților sociali față de copiii străzii etc.
Incidența comportamentului abuziv al părinților din medii socioumane precare asupra copiilor (Bouchard,
1990):
– au fost identificate 60 de persoane-cheie (oficiale și neoficiale) pentru a estima: rata copiilor abuzați,
portretul părinților care abuzează, portretul copiilor abuzați etc.
Obișnuiții spitalelor europene (Ogien, 1986):
– cine sunt aceștia ? ;
– cum ajung acolo ? ;
– relațiile lor cu lumea medicilor;
– descrierea lor;
– înțelegerea acestor relații etc.
Studiul rolurilor în relațiile interpersonale de comunicare :
– cum se negociază, cum se pun în echivalență;
– cum și cine arbitrează în caz de tensiuni, conflicte;
– cum se decide;
– cum se sancționează, animă, coordonează, controlează etc.
6. Convorbirea comprehensivă
W. Dithey a insistat asupra ideii că socioumanul nu poate fi surprins decât prin demers comprehensiv, adică
aflând sensul pe care oamenii îl dau actelor lor. Școala de la Chicago a cerat cercetătorilor să caute să întâlnească
oamenii în mediul lor de viață pentru a-i studia. Alte școli de sociologie sau de psihologie socială au relevat
importanța apercepțiilor subiective ale omului despre sine, importanța perceperii și priceperii comportamentelor
și atitudinilor celorlalți.
C. Rogers a construit și utilizat „teoria centrată pe client", aceasta însemnând că pacientul, clientul, trebuia lăsat
să se exprime, înlăturând progresiv, treptat, obstacolele ce îl împiedicau să ajungă la „propriul adevăr", să se
„elibereze" – psihoterapeutul fiind un revelator a ceea ce relevă clientul.
Asistentul social cercetător are de cules informații despre nevoile, situațiile critice, problemele sociale ale
subiecților-clienți investigați, ca și despre valorile, aspirațiile, prioritățile, starea de (dis)confort psihic etc.
Observația sau chestionarul nu sunt suficiente. Dacă asistentul social cercetător vizează cunoașterea clientului în
vederea schimbării, transformării lui, el întreprinde o activitate de (re)(de)structurare a experienței
interlocutorului, îl determină să distingă obiecte, evenimente, valori, reguli, obiective, resurse, mijloace, metode
etc. ca să afle, printr-o atitudine comprehensivă, ce se întâmplă în acesta.
Dacă el vrea să stăpânească mecanismele aces tei tehnici, atunci:
– poate veni cu ipoteze formulate din start (prin întrebări meșteșugite căutând să afle informații care să le
confirme sau să le infirme);
– situația în care cercetătorul se află cu interlocutorul trebuie să fie una de interacțiune și interinfluență
(predominant verbală), fiind provocată de cel dintâi (nu este o convorbire cotidiană, mondenă);
– poate folosi un ghid pe care îl construiește și îl stăpânește înainte de a-l pune pe interlocutor să-și desfășoare
gândurile, pe parcursul unui demers intensiv, dar și extensiv (trebuie realizate convorbiri cu mai mulți
interlocutori dintr-un eșantion reprezentativ pentru o populație) etc.
Deontologia profesiei îl îndeamnă pe asistentul social cercetător :
– să-l considere pe clientul interlocutor capabil să-i ofere informații utile cerce-tării-intervenție;
– să-l asculte cu atenție, cu interes;
– să fie disponibil, deschis (cu grija permanentă de a-l determina să se exprime „la obiect", nu „să bată câmpii
cu grație" ;
– să fie atent la exprimarea verbală, dar și la limbajul corporal, la privirea, la gestica, mimica acestuia etc.
Nu există rețete pentru utilizarea cu bune rezultate a tehnicii convorbirii.
Sunt însă importante pentru cercetător câteva clarificări inițiale : cine este cel din fața lui? ce așteaptă de la el?
etc. De asemenea, nu trebuie să uite că relația cu interlocutorul-client nu este una de autoritate, de putere, ci de
(re)cunoaștere reciprocă, de modestie reciprocă (dacă interlocutorul tace sau întrerupe convorbirea, cercetătorul
acceptă și-i respectă aceste comportamente atitudinale), fără a uita scopul întrevederii: culegerea de date utile,
semnificative pentru cercetarea-intervenția sa.
„Convorbirea este un tip de comunicare aparte. Pe de o parte, este suscitată, voită, pe de alta, mai mult sau mai puțin
acceptată, suportată. Ea are un scop precis și pune în coprezență indivizi care în general nu se cunosc. Se bazează pe ideea că,
pentru a ști ce gândesc oamenii, ajunge să-i întrebi.
însă comunicarea este un element banal al vieții noastre. Existența noastră este bazată pe comunicare mai mult sau mai puțin
fragmentară, mai mult sau mai puțin reușită. Astfel, fiecare are obișnuințele, atitudinile sale față de semeni: de fugă sau de
încordare, după cum se simte mai mult sau mai puțin vulnerabil, după cum vede că semenul este mai mult sau mai puțin
redutabil. Fiecare își elaborează pentru a trăi, în mod mai mult sau mai puțin sofisticat, un sistem de protecție față de ceea ce-i
vine de la ceilalți: riscul influenței, curiozitatea sau atașamentul. Pe scurt, un adevărat camuflaj transformă raporturile cu
semenii în dialoguri ale surzilor.
Noi avem, de asemenea, obișnuința de a tria, de a interpreta ceea ce auzim, prin raportare la gândirea noastră, de a evalua
cuvintele pronunțate în funcție de imaginea pe care ne-o facem despre cel care le pronunță. Rogers pretinde că tendința
noastră de a judeca, de a evalua, obiceiul nostru de a aproba sau dezaproba interlocutorul constituie bariera cea mai puternică
în calea comunicării. Cu cât un individ este mai implicat în credințele și sentimentele sale, cu atât este mai dificilă
comunicarea cu ceilalți; se ajunge adesea la două idei, la două sentimente, la două judecăți care se încrucișează fără a se
întâlni în spațiul psihologic. Aceste blocaje obișnuite în existența cotidiană trebuie să dispară pe cât posibil în timpul
privilegiat al convorbirii. Altfel spus, trebuie stabilit un proces de comunicare în care elementele care în mod obișnuit tind a o
frâna sau a o devia să fie eliminate sau reduse. Aici trebuie să ajungă cercetătorul.
Ne imaginăm convorbirea, cel mai adesea, fie sub aspectul său pur tehnic : mijloc de a obține informații, fie sub
aspectul banal și jurnalistic : abilitatea de a face un personaj să vorbească. Or, convorbirea, chiar și cea mai
superficială, este infinit mai complexă. Fără îndoială că există o tehnică a convorbirii, dar, mai mult decât o
tehnică, convorbirea este o artă" (Grawitz, 1990).
La îndemâna oricui stau câteva tipuri de întrebări pe care le poate folosi:
– întrebări deschise (lăsând interlocutorului libertatea de a răspunde în ritmul său, după dorința sa);
– întrebări intrusive;
– întrebări defensive (care schimbă direcția sau nivelul convorbirii);
– întrebări indirecte („Ce părere aveți despre comportamentul lui X?");
– întrebări autoreflexive, proiective („Și totuși v-ați asumat responsabilitatea de a avea copii fiind bolnav grav")
etc.
Convorbirea poate începe cu o întrebare deschisă care să suscite spontaneitatea; întrebările privind variabilele
independente (vârsta, statutul matrimonial etc.) sunt lăsate pentru faza de încheiere a convorbirii.
Reformulările, redundanța etc. sunt eficiente pentru emergența mesajului esențial al convorbirii. Cercetătorul
trebuie să evite capcana de a se erija în posesor al adevărurilor. El renunță la credințele, la certitudinile și
convingerile sale și primește mesajul interlocutorului așa cum este, ascultându-l comprehensiv, străduindu-se să
(a)perceapă semnificațiile mesajului, ale stării acestuia sau ale propriei sale stări. El trebuie să fie capabil să
culeagă informații și din ce ar vrea să spună interlocutorul, din ce nu ar vrea să spună, din intențiile, din reacțiile
sale.
Ascultarea înseamnă concret:
– a lăsa interlocutorul să vorbească ;
– a-l stimula doar dacă e necesar;
– a relansa convorbirea;
– a reformula;
– a clarifica;
– a fi sensibil la emoții, la sentimente ;
– a fi vigilent la intențiile interlocutorului de a se eschiva, de a manipula etc.
Cercetătorul este atent la trăirile interlocutorului (care spune : „Am avut sentimentul nedreptății, m-am simțit
trădat"), intră „în rezonanță" cu acesta („Am avut aceeași senzație când profesorii mă ridiculizau din cauza
accentului"). El este atent la registrul afectiv în care se desfășoară convorbirea (simpatie/antipatie), la registrul
referențial (la ce persoane semnificative se face referire), la „câmpul de forțe" (există o reciprocitate a
influențelor? nu este afectată libertatea unuia dintre interlocutori?).
în experiența utilizării acestei tehnici pe teren se constată adesea tendința ca o convorbire să se desfășoare mult
timp la nivelul generalităților („se spune că…"), fapt ce amână emergența spontaneității, a originalității. Trecerea
de la „se" la „eu" este un pas important către personalizarea convorbirii. Fără să afecteze intenționalitatea
convorbirii (emergența sinelui, efortul de „a se spune", a se face înțeles), se caută:
– să suscite disponibilitatea și deschiderea celuilalt, făcându-l să-și învingă frica de relație, de a fi greșit înțeles,
de a fi judecat, de a fi devalorizat, de a se arăta vulnerabil, de a-și dezvălui sentimentele și emoțiile, de a
(re)prezenta o imagine
negativă de sine, de a se exprima în fața unui bărbat sau a unei femei, de a-și pierde c ontrolul etc.;
– „fuziunea, centrarea pe interlocutor".
Acestea emerg dacă încă din faza contactului inițial se creează un climat de încredere reciprocă, iar cercetătorul
îi prezintă cu modestie interlocutorului:
– obiectivele cercetării;
– numele instituției sau organizației pe care o reprezintă;
– motivul pentru care 1-a selectat în eșantionul de investigat;
– cât durează convorbirea;
– care sunt rolurile lor pe parcursul convorbirii (interlocutorul poate fi făcut părtaș la cercetare).
Cercetătorul este tot timpul atent la ghidul convorbirii și la modul de desfășurare pe care 1-a planificat (la
sfârșitul convorbirii poate căuta să obțină informații despre desfășurarea convorbirii: a fost interesant ?
interlocutorul s-a simțit în largul său ? au fost obstacole? etc), trăgând învățăminte utile pentru următoarea
convorbire.
într-o convorbire sunt implicate două persoane, fiecare cu un anumit status, cu un anumit trecut etc. Cercetătorul
are la bază valori ce-i orientează activitatea, responsabilitățile etc, ca și interlocutorul său. Pentru realizarea unei
bune comunicări pe parcursul convorbirii nu este suficientă doar lectura cărților. Sunt la fel de importante :
contactul prealabil cu mediul etnosocioeultural al interlocutorului, dobândirea conștiinței diversității
(sub)socioculturilor, a existenței constrângerilor de rol și status, asumarea cu discernământ a rolurilor sale de
cercetător, de asistent social, de mediator, de consilier etc. (susținerea clientului este considerată atitudine
militantă, radicală a celui care consiliază, dar caută să schimbe clienții, interlocutorii, grupul acestora).
Cercetătorul respectă interlocutorul, respectă standardele asistenței sociale și ale cercetării, colaborează cu toți
actorii implicați și specialiști ai disciplinelor socioumane. în funcție de accentul pus pe cunoaștere sau pe
intervenție, el poate ajunge la anumite polarizări relaționale : ascultând sau stimulând, distingând, informându-se
sau „manipulând". Tatonările în căutarea reciprocității în convorbire trebuie rapid depășite pentru a se ajunge la
structurarea schimbului (început – cuprins – încheiere) pe parcursul căruia se adoptă atitudinile obișnuite :
ascultare, comprehensiune, empatie etc.
în privința locului de desfășurare a convorbirii, se iau în calcul toate amănuntele ce pot avea impact asupra
conținutului acesteia: sala, mobilierul, lumina etc (este adecvat un loc calm, cu o anumită intimitate – fără
zgomot; prezența unui birou între cei doi poate fi un obstacol distorsionant; scaunele să fie egale, cei doi să se
poată privi pentru a-și surprinde posturile, gestica, mimica; este indicat un spațiu personalizat, cu obiecte
comune, diverse, nu o sală cu aspect cazon sau foarte intim etc).
Este important ca asistentul social cercetător să fie a tent la durata unei convorbiri, la timpul din zi când se
desfășoară convorbirea, dacă în intervalul ales interlocutorul e disponibil. Durata este în funcție de saturația
informațională.
îmbrăcămintea, aspectul fizic, „prestanța", postura etc. nu sunt elemente neutre într-o convorbire. Ele pot crea
„prima impresie", își pun amprenta asupra percepției, senzațiilor care au legătură cu atenția, gândirea, capacitatea
transpunerii în limbaj. Cercetătorul poate stimula sau inhiba, după cum iese în întâmpinarea celuilalt, se prezintă,
strânge mâna, invită. Vârsta și sexul pot fi aspecte structurante ale convorbirii.
în privința statutului profesional, cercetătorul trebuie să știe că nu poate scăpa de eticheta de „specialist" (ce
stârnește în interlocutor tot imaginarul, proiecțiile etc. în legătură cu profesia, cu titlul de „asistent social",
„doctorand", „doctor" și poate antrena opinii pozitive sau negative, prejudecăți etc). în legătură cu limbajul
folosit, cercetătorul trebuie să fie atent la limbajul său, și nu la cel al interlocutorului (pentru a vedea dacă nu e
prea „select", „codificat" etc).
în privința tipurilor de convorbire, specialiștii disting:
– convorbirea de primire, de contact (în timpul căreia dăm repere suficient de clare pentru a înlesni con-
vorbirea, schimbul, luăm atitudinea de onestitate, luăm „buna distanță" față de interlocutor);
– convorbirea semidirectivă (lăsăm interlocutorul să vorbească, dar suntem atenți la ghid, urmărim ca
informațiile oferite să dezvăluie interiorul lui);
– convorbirea nondirectivă (lăsăm interlocutorul să spună tot ce are legătură cu o temă propusă).
Dat fiind faptul că cercetătorul este asistent social, înseamnă că el nu se poate detașa de comportamentul său de
specialist în sfătuire, susținere etc., deci interpretează, clarifică, „manipulează" chiar (pentru a-l face pe „client"
să spună, să ia la cunoștință, să-și schimbe atitudinea, modul de a fi, comportamentul etc).
Cei care utilizează convorbirea ca tehnică de cercetare au avantajul că pot obține informații de o mare bogăție
(privind trăiri, reprezentări, valori, prejudecăți etc. specifice persoanelor, dar și grupurilor din care acestea fac
parte). Suplețea acestei tehnici este un avantaj pentru realizarea unui studiu de profunzime. „Dezavantajele" ar fi
că apropierea celor doi poate distorsiona informațiile din cauza emoțiilor, grijii (amândurora) de a afișa o
anumită imagine de sine etc ; chiar abundența informațiilor poate fi un dezavantaj, dată fiind dificultatea de
„reducție" ulterioară a lor, dificultatea de a face o bună analiză de conținut.
7. Studiul de caz
Studiind un caz, cercetătorul poate desprinde cunoștințe, abilități de intervenție, poate îmbogăți stocul de
cunoștințe teoretice sau poate verifica „puterea" unei teorii.
„Lumea studiată de științele sociale este o lume a particularului, alcătuită din indivizi, organizații, orașe, grupuri, state,
provincii, națiuni. Obiectivul științei este de a depăși acest nivel, de a ajunge la unul mai ridicat de generalitate. Cu toate
acestea, generalizarea nu elimină importanța evenimentelor particulare. De fapt, scopul real al tranziției de la particular la
general este o mai bună înțelegere a ambelor (…), cunoașterea cazurilor individuale este facilitată de generalizări" (King et
al., 2000, p. 46).
Asistentul social cercetător identifică o situație problematică de viață socioumană cotidiană, cu ajutorul celor
implicați în ea. El va descrie condițiile, resursele, valorile, normele, factorii, actorii, înarmându-se cu o orientare
sau o ipoteză (pe care le poate nuanța) cu care „traversează" situația și caută să-i surprindă complexitatea.
Aceasta nu înseamnă că nu-și completează informațiile din studierea cazului cu documente oficiale, cu observații
directe, convorbiri.
Se poate utiliza tehnica pattern-matching : se compară fenomenul studiat într-un caz cu fenomenul prezis (cf.
ibidem, pp. 53, 187). „Textul" rezultat din studierea cazului este supus atenției unora dintre subiecții implicați în
caz. Astfel, cercetătorul adaugă elemente omise, considerate semnificative de către el, corijează etc.
„Forma rezumativă" a studiului de caz se poate prezenta astfel:
1. Prezentarea problemelor identificate de asistentul social cercetător
2. Prezentarea problemelor identificate de către persoanele implicate
3. Istoria problemelor, contextul
4. Puncte tari, puncte slabe
5. Mod de funcționare formală/informală
6. Evaluarea problemei de studiat și definirea ei
7. Cercetarea-intervenție
8. Evaluarea, impactul, diseminarea rezultatelor
Așa cum am mai afirmat în cazul altor tehnici, nici această tehnică nu este „singura" care poate fi utilizată. Ea își
poate afla un loc între altele în cercetarea unei teme (Ferreol, Deubel, 1993, pp. 154-l75).
Studiul minorităților etnice. Cazul țiganilor
Cercetătorul se lămurește asupra unor concepte pe care le utilizează pe parcursul studiului de caz: „etnie",
„minoritate etnică", „etnonim", „apartenență culturală", „prejudecăți discriminatorii" etc. Poate apela la
cunoștințe din antropologia fizică și din genetica populațiilor etc. (J.D. Bowles, Ethnicity and Race, Londra^
1988; R. Breton, Les ethnies, Paris, 1981; L. Cherata, Istoria țiganilor, București, 1994; E. Zamfir, C. Zamfir,
Țiganii între ignorare si îngrijorare, București, 1993 ș.a.).
Se informează asupra cadrului legisla tiv; de exemplu :
– Convenția Internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1970): în care statele
membre, inclusiv România, se angajează să elimine formele de discriminare și condamnă orice grup care se
inspiră din idei rasiste, ca și propaganda care incită la discriminare;
– Documentul final de la Helsinki (1985): în care se cere respectarea drepturilor minorităților naționale;
– Documentul final al Reuniunii de la Viena (1989): în care se cere protejarea identității etnice a minorităților;
– Documentele Reuniunii de la Copenhaga (1990): în care se cere recunoașterea pluralismului, se condamnă
xenofobia, discriminarea;
– Documentele Conferinței la nivel înalt de la Helsinki (1992): se cere tratarea problemelor minorităților pe
baza principiilor OSCE, se propune implementarea de programe menite să rezolve problemele țiganilor etc.
Se studiază, de asemenea, legislația internă. Se inventariază concluzii desprinse din cercetările asupra
minorităților etnice: E. Zamfir (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Editura Expert,
București, 2000; E. Zamfir, M. Preda, Diagnoza problemelor sociale comunitare, Studii de caz, Editura Expert,
București, 2000; E. Zamfir, I. Bădescu, C. Zamfir (coord.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție,
Editura Expert, București, 2000 etc, concluzii cum ar fi următoarele:
– numărul mediu de persoane în familie: 6,6;
– tinerii căsătoriți locuiesc, cel puțin la început, în proporție de 70%, în familia soțulu i;
– căsătoria se realizează pe baza înțelegerii între familii;
– circa 2,5% din căsătorii sunt oficiate la biserică;
– un mare număr de căsătorii nu sunt legalizate;
– un mare număr de persoane aparținând acestei etnii nu au acte de identitate ;
– natalitatea este foarte ridicată;
– vârsta medie la prima naștere este sub 18 ani;
– meserii tradiționale : spoitori, căldărari, argintari, lăutari etc.
Asistentul social cercetător poate urmări:
– tradițiile culturale ale acestei minorităț i etnice;
– modul de viață într-o comunitate a țiganilor;
– modul de obținere a resurselor subzistenței;
– atitudinea față de muncă, față de autorități;
– participarea școlară;
– (auto)(socio)construcția identității individuale și colective etc.
Dacă vizează familia, cercetătorul va urmări:
– datele de identificare ale membrilor familiei;
– pregătirea lor școlară;
– ocupații;
– numărul membrilor familiei;
– numărul copiilor;
– numărul celor care frecventează școala;
– modul cum se ocupă familia de educația copiilor;
– relațiile cu vecinii, prietenii, rudele;
– cine administrează veniturile familiei;
– cum se soluționează problemele ce apar în familie;
– planificarea traiectoriilor membrilor familiei;
– dacă se apelează la servicii de planning familial;
– cum se ierarhizează problemele cu care se confruntă membrii familiei;
– cum încearcă să le rezolve etc.
Dacă vizează Școlarizarea copiilor de țigani, se poate opri asupra acestei situații dintr-un sat, ca în studiul
„Educația copiilor de țigani", în A. Neculau, G. Ferreol (coord.), Minorități, marginali, excluși, Editura Polirom,
Iași, 1996, pp. 115-l17.
Studiul familiilor monoparentale
Modelul „ clasic" de familie a fost influențat, afectat de ruptura dintre generații, evoluția conduitelor sexuale,
conjugale, de punerea în discuție a eticii familiale de inspirație iudeo-creștină, de urbanizare, de schimbările din
legislație privind avortul, contracepția, divorțul, dreptul soțiilor, dreptul copiilor, coabitarea etc.; de creșterea
numărului de femei care lucrează, de schimbările în politica socială vizând familia etc.
Familia are câteva funcții pe care doar ambii parteneri le pot menține în echilibru: în primul rând, pe aceea de a
asigura înlocuirea membrilor societății pentru reproducerea acesteia (dar într-un cadru reglementat al raporturilor
sexuale, nu ca la „câinii comunitari"), ca și aceea de socializare adecvată a copiilor ce vor forma societatea de
mâine.
Pe lângă creșterea violenței în familie și destrămarea familiei din această cauză, pe lângă creșterea divorțurilor,
apariția concubinajelor etc., se înregistrează de o bucată de vreme tot mai multe familii cu un singur părinte
(familii monoparentale).
în „societatea tradițională", acest „tip" de familie era discreditat, sancționat (mulți „specialiști" actuali în
sociologia familiei consideră că este mai nimerită o astfel de familie decât una conjugală cu probleme). De fapt,
varianta și mai adecvată ar fi familia
conjugală, cu copii sănătoși și bine educați, fără probleme economice, financiare, fără probleme de relaționare
etc. Cercetătorul având ca scop studiul familiilor monoparentale poate urmări:
– identificarea cauzelor apariției familiilor monoparentale (unul dintre soți părăsește familia prin divorț;
separarea în fapt; decesul unuia dintre soți; tânăra care naște un copil fără a fi căsătorită etc.);
– identificarea problemelor cu care se confruntă acestea (probleme financiare, materiale; de exercitare a rolului
parental: părintele are servic m cât doi, ceea ce face să scadă performanțele în exercitarea altor roluri
profesionale etc.); de relaționare cu copiii (acordă mai puțin timp copiilor; copiii se maturizează mai repede
atunci când preiau de mici sarcini familiale, devin confidenți, suport emoțional al părintelui) etc.;
– construirea unor proceduri de evaluare a situațiilor pentru intervenție adecvată etc.;
– implementarea unor module de training pentru părinții singuri (pentru a-i ajuta să chibzuiască bugetul
familiei, să-și schimbe fără traume modul de viață, să-și formeze conduite de acces pe piața muncii etc).
8. Studiul spațiului social
Hipocrate atribuia mediului natural un rol determinant în configurarea „caracterului poporului" : nervozitate,
agresivitate în ținuturile cu câmpii întinse și climă aspră, calm și bravură în ținuturile muntoase. Mai aproape de
noi, Montesquieu era de părere că instituțiile suferă influența terenului, a climei: „sterilitatea terenului Aticii a
stabilit acolo o guvernare populară, fertilitatea Lacedemoniei – o guvernare aristocratică". Antropogeograful Fr.
Ratzel exagera determinarea societății de către mediul natural, dar A.L. Kroeber a venit cu argumente de teren,
arătând că în medii naturale foarte asemănătoare întâlnim socioculturi diferite. Deci – a conchis Paul Vidai de la
Blache -mediul oferă posibilități oamenilor, nu acționează mecanic asupra vieții sociale. Astfel, orientarea
deterministă postulează că sociocultura este determinată de condițiile mediului natural, orientarea posibilistă
afirmă că mediul oferă posibilități comunității, societății, dar nu acționează constrângător, iar orientarea
constructivistă vede co-evoluția, influențele reciproce ale mediului și socioculturii, mai exact, interrelațiile între
comunitatea oamenilor și mediul natural cu resursele sale.
Totuși, lectura simplă a concluziilor studiilor de etnozoologie (J. Henderson), de etnobotanică (L. Hedin), de
ecologie culturală (J. Steward) etc. ne îndeamnă să fim atenți la „corespondențele" între condițiile mediului și
trăsăturile socioculturii. Trebuie evitate explicațiile facile. Nu uităm că de mediu se leagă asigurarea hranei, a
adăpostului, reproducerea biologică (supraviețuirea speciei). Omul a domesticit animale și a căutat să-și afirme
din ce în ce mai mult independența față de mediu. A cultivat plante în spații noi, reamenajate, a intervenit în
ciclul natural al plantelor și animalelor. Omul nu a înțeles întotdeauna să folosească resursele cu discernământ.
Există modele diferite de exploatare a resurselor (nici astăzi oamenii nu țin seama de toate învățămintele
„etnoștiinței", „folkștiinței", de cunoștințele locale în privința folosirii cu discernământ a resurselor).
în Irlanda secolului al XlX-lea, cultura cartofului a transformat profund economia țării și condițiile de
subzistență ale locuitorilor ; la un moment dat însă, cartoful a fost
lovit de o boală provocată de o ciupercă; întreaga țară a fost zguduită de foamete, fapt care a provocat tensiuni
politice în interior și în raport cu Anglia, a provocat migrația masivă și crearea diasporei irlandeze…
Sigur că omul are posibilitățile și tăria de a trăi în cele mai diverse ținuturi (în Sahara la SOt și în Siberia la
-57[C). Datorită tehnicii și tehnologiilor sale, omul poate scăpa constrângerilor biotopice, însă nu scapă legilor
naturii, deci nu-și poate permite să distrugă pădurile, să polueze apele cu cianuri, nu poate interveni fără
conștiință și fără responsabilitatea tuturor actelor sale („manipularea genetică" a legumelor, fructelor, a porcilor,
vacilor, fără să se teamă de eroziunea genetică și de anomaliile cu consecințe la scară planetară – de exemplu,
problema „vacilor nebune" sau a febrei aftoase).
Asistentul social cercetător nu se interesează de mediul natural în general, ci de mediul locuit de către oameni.
Deci, pentru el, discuția despre raporturile omului cu mediul în care trăiește nu este metafizică, ci legată de
modul de a fi și deveni al unui ansamblu etnosociocultural.
Spațiul comunitar, spațiul social este și produs, nu doar dat. De aceea există diferențe între spațiile
etnosocioculturale ale oamenilor, ale grupurilor diferite. Poate exista o „spațializare" europeană, dar cu
numeroase modalități particulare etnosocioculturale.
Un spațiu comunitar, societal este construcția istorică și cotidiană a tuturor actorilor implicați care au ales, au
optat, și-au reprezentat, au avut acolo anumite practici comportamentale concrete. Iar acest lucru se vede în felul
cum își amenajează membrii unui ansamblu social orașul, satul, strada, ulița, blocul, casa, interiorul.
Oamenii folosesc blocurile de piatră să-și facă o locuință, le pot măcina pentru a face ciment, ori pot folosi
„chirpicii". într-un oraș, într-o întreprindere, într-o fermă, gospodărie sau bucătărie, relațiile dintre toate obiectele
utile și inutile prezintă anumite configurații. Se constituie anumite reguli de deplasare, de (re)amplasare a lor.
Mediul în care locuiesc oamenii unei comunități este un ansamblu de lucruri și de oameni, rezultat al
așteptărilor, dorințelor, aspirațiilor lor, al instituțiilor lor, după cum acestea au fost și sunt sau nu raționale,
inteligente, ordonate, punctuale, după cum respectă sau nu anumite valori, norme, reguli. Putem recunoaște
dacă un spațiu social este nemțesc sau românesc, dacă este bucovinean sau bănățean.
Le Corbusier sintetiza, la un moment dat, o doctrină urbanistică ce distingea și diferenția locuri diferite și
distincte într-o așezare (după cum ele corespund nevoii și funcției de a munci, de a se odihni, de a se distra, de a
circula sau de a se plimba): „zona industrială", „zona de afaceri", „zona rezidențială" etc.
Modurile de spațializare a locurilor sunt diferite, fiindcă oamenii nu interiorizează exterioritatea și nu
exteriorizează interiioritatea la fel. Nu peste tot aflăm „cvartale muncitorești", „blocuri" din prefabricate,
„cartiere" ca Zăbrăuți (cf Zamfir, Preda, coord., 2000, pp. 49-91). Nu peste tot este întâlnită de-o parte și de alta
a căii ferate mizeria cumplită de la noi, mizeria și haosul din numeroase piețe agroalimentare. Spațializarea nu
este o proiecție strictă a organizării sociale, dar nu putem nega că o exprimă, totuși. Dincolo de discuțiile
filosofice asupra „realității românești", realitatea socială este cea observată în orașele, satele, mahalalele,
blocurile, piețele noastre. „Zăbrăuți" nu este o „aparență" sau o „iluzie", ci este o realitate socioculturală din
centrul Bucureștiului anului 2001. Asistentul social cercetător care vrea să priceapă problemele sociale din
comunitatea Zăbrăuți trebuie să le urmărească în devenirea lor,
mai exact, aflând ce s-a întâmplat în diferitele structuri economice, politice, sociale, culturale sub influența
„schemei" ideologice comuniste, dar și a celei „ultraliberale", cum a tradus acest spațiu social anumite
interrelații, interacțiuni sociale etc.
Pentru a pricepe, explicita și interveni eficient ca asistent social, trebuie să observăm, să studiem centrul și
periferia, ordonarea obiectelor dintr-o comunitate, posibilitățile deplasării, posibilitățile informării, educării,
recreării etc.
Dacă analizăm și contextul global, și ideologia și comportamentele „vizibile" ale instituțiilor și locuitorilor, vom
pricepe mai ușor de ce și cum apar problemele sociale, de ce un oraș monoindustrial a murit, de ce un mare oraș
a devenit mulțime vidă, devitalizată, fără „suflet", fără liant, de ce altele au renăscut.
R.E. Park („La viile, phenomene urbain", în L'Ecole de Chicago, Aubier, Paris, 1984) spunea că ar trebui să
analizăm orașul ca pe:
– o „unitate funcțională" (în care locuitorii interacționează, se întâlnes c);
– un „agregat material-conceptual" (în care valori, norme, reglementări juridice vizează controlul social);
– un „agregat teritorial", structurat.
Modul în care sunt articulate materia și forma, exteriorul și interiorul, centrul și periferia, închiderile și
deschiderile etc. ne spune multe despre oamenii care trăiesc acolo, despre personalitatea, comportamentele,
atitudinile lor. Spațiul social al unei localități nu este (și nu ar trebui să fie) ocupat nu contează cum și nu
contează cu ce. Localitatea, blocul, casa, interiorul și comportamentul individual și colectiv se implică și se
reflectă într-un joc al percepțiilor, reprezentărilor și practicilor. Omul care se respectă și care îi respectă pe
ceilalți se gândește și la felul în care arată ulița, strada, satul sau orașul său. Locul de promenadă, spațiul din
jurul blocului, casa scării, liftul pot arăta unui oaspete „personalitatea" localității și a oamenilor săi, îi pot cinsti
pe aceștia sau îi pot face de rușine.
Am delimitat privatul de public, exagerăm acum pe autocentrare, pe proprietatea particulară, dar aceasta nu
înseamnă că spațiul public nu rămâne al nostru, al tuturor. Cu toții suntem responsabili de modul în care arată
spațiile publice (încă nu s-au „privatizat" Piața Unirii sau Parcul Copou din Iași). Un spațiu social face să se
conserve, să se reproducă rutine, gesturi, contacte, acte. Normele și valorile unei comunități, ale unei societăți
nu se învață doar din cărți, ci și din „civilizația străzii", din traiul laolaltă în bloc, din întâlnirile pe uliță sau în
lift. Imaginile sociale, simbolurile nu apar și nu se transmit doar prin discursuri. Modul cum arată casele,
străzile, piețele, statuile, vitrinele, locurile de loisir, locurile de joacă pentru copii, locurile de depozitare a
gunoiului etc. spune multe despre noi, instruiesc și educă. Formele spațiului social educă; culorile dominante ale
acestuia educă. Prin asocieri, prin analogii, te gândești imediat la respectul de sine al oamenilor care trăiesc
acolo, la ce-i în mintea lor, în spiritul lor organizatoric, te gândești la stările lor sufletești. Faptul că dominante
sunt culorile gri, negru, cenușiu (pe fațadele blocurilor și în îmbrăcămintea oamenilor) spune multe despre
comunitatea oamenilor și oamenii comunității. Bordeiul, apartamentul din „bloc" sau vila sunt spații locuibile ce
exprimă „posibilitățile" economice, dar exprimă și imaginația, dorințele, aspirațiile, cultura locuitorului. Iașiul,
Bucureștiul etc. traduc o viziune despre lume a locuitorilor lor, viziune care contribuie la menținerea ei pe mai
departe în spirite și în năravuri. „Casa Poporului", „casa și
poarta maramureșeană" sau casa din chirpici cu gard din tulpini de floarea-soarelui spun multe despre
posibilitățile, dar și despre mentalitățile noastre. „Reprezentarea spațiului – spunea Durkheim – constă
esențialmente în coordonarea introdusă între datele experienței sensibile (…). Pentru a putea să dispui spațial
lucrurile, trebuie să le poți situa diferit: să pui unele la dreapta, altele la stânga, unele sus, altele jos, la est, la vest
(…)ș Dar aceste diviziuni care-i sunt esențiale de unde vin? Căci, în sine, nu există nici dreapta, nici stânga, nici
sus, nici jos, nici nord, nici sud. Toate aceste distincții vin din faptul că valori afective diferite au fost atribuite
spațiilor. Și, cum toți oamenii aceleiași civilizații își reprezintă spațiul în același mod, este evident că aceste
valori afective și distincțiile ce depind de ele sunt comune".
La rândul său, M. Halbwachs arăta că „locul ocupat de un grup nu este ca o tablă neagră pe care scriem și
ștergem cifre și figuri (…). Locul primește amprenta grupului și reciproc. Fiecare aspect, fiecare detaliu au un
sens care nu este inteligibil decât pentru membrii grupului, pentru că toate părțile spațiului pe care le-a ocupat
corespund unor aspecte ale structurii și vieții sociale într-o societate, cel puțin în ceea ce ele au mai stabil".
Organizarea și utilizarea spațiului domestic – spune H. Raymond (1974) – reflectă „etosul de clasă" și „modelele
culturale" particulare : „Obiceiul ca părinții să doarmă într-o cameră separată de cea a copiilor, separarea
bucătăriei etc. corespund unor modele determinate social".
Dacă observăm, dacă „citim" cum trebuie un loc de muncă, aflăm multe despre poziționarea socială, despre
categoria socioprofesională de apartenență a lucrătorilor (Fischer, 1980): „Măreția unui birou, numărul
ferestrelor, prezența sau nu a mochetei depind de locul în ierarhie (…). Birourile, atelierele retraduc decupajul
spațiului și în funcție de organizarea ierarhică (…). Membrii unei uzine oarecare duc uneori adevărate lupte
pentru a avea telefon, pentru a avea dreptul de a mânca la o anumită cantină, de a avea un loc în parking, desigur,
și pentru că le este util, dar și pentru semnificația socială a acestor fapte".
G. Simmel a fost impresionat și a scris despre schimbările socioculturale și oamenii unei mari așezări urbane :
„Cluburile, școlile, miracolul confortului tehnic ce domină spațiul urban, formele vieții sociale și instituțiile
vizibile prezintă o bogăție proliferantă, un spirit cristalizat și devenit impersonal (…). Pe de o parte, viața este
foarte mult facilitată: solicitări, interese și mijloace de a ocupa timpul și conștiința – care se oferă din toate părțile
și poartă omul ca pe un pai fără ca el să mai facă efortul de a învăța. Pe de altă parte, viața se umple din ce în ce
mai mult de conținuturi și de solicitări impersonale care șterg coloritul și caracterul incomparabil al persoanelor"
(„La viile", în Philosophie de la modernite, Payot, Paris, 1989). într-un oraș, omul își caută identitatea
singularizându-se, afirmându-și diferența. De aici bizareriile, extravaganțele, excentricitățile specifice
locuitorilor orașelor: fiecare caută să se distingă, să se remarce prin ceva în raport cu ceilalți, unii chiar prin
handicapul lor… Cercetătorul nu postulează fără discernământ că în orașul actual domină „degradarea",
depravarea etc. Orașul actual este ceea ce a devenit în timp prin alegerile și actele tuturor celor care l-au locuit
și îl locuiesc. „Teritoriul prostituatelor" din zona gării, „ungheriul unde se vând pocnitori șî țîgări Plai-Plugar",
„locul de întâlnire al boschetarilor", zona nu știm cărei bande etc. n-au existat dintotdeauna; ele au fost instituite
în spațiul localității oamenilor, cu instituțiile și practicile lor economice, sociale, culturale, religioase.
„Habitatul" unei bande determină interese și acte ale membrilor ei, spune Fr. Thrasher (1927).
Studiul mediului înseamnă pentru asistentul social cercetător un spor de cunoaștere a mediului social de
intervenție. El „decupează" mediul în sociospații cu caracteristici , reperabile, poate distinge comunități, zone,
adică grupuri trăind în arii specifice, unde există o anumită densitate a relațiilor, a interacțiunilor, în raport cu
producția, consumul, administrația, educația, loisir-vl. Asistentul social nu trebuie să se aștepte că va găsi doar în
cărți criterii de decupaj al spațiului social, comunitar de studiat. El își poate decupa singur spațiul de analiză și
intervenție după ce ia act de „harta sectorului industrial", a „sectorului agricol", a „sectorului serviciilor", de
harta școlarității, harta sanitară sau cea electorală.
Pe baza contactului cu terenul delimitat pentru cercetarea-intervenția sa, el poate afla acolo caracteristici proprii
unor oameni, grupuri care au „sentimentul apartenenței" la acel loc, se simt acolo „ca acasă" etc. Este important
să stabilească însă frontierele clare în interiorul cărora oamenii au o anumită viață publică, au instituții, au
convingeri, unde emană „energii sociale" specifice. în contact cu mediul, oamenii se întâlnesc, se despart,
traiectoriile lor se întretaie sau nu. „Investigația trebuie să ajungă până în profunzimile caracteristicilor singulare
ale microsocietății comunitare și să se lărgească până la înțelegerea macrosocietății" (Morin, 1984). Mai concret,
asistentul social-cerce-tâtor ține seama de natura mediului studiat în raport cu obiectivul intervenției sale, adică
va putea urmări, de exemplu:
– dacă oamenii apelează la s ervicii sociale ;
– care e frecvența acestor apeluri;
– dacă oamenii se deplasează la „oficiul" de evidență a șomerilor;
– dacă apelează la administrația publică;
– dacă apelează la societăți, la asociații și fundații;
– în ce constau relațiile lor de vecinătate ;
– care le e „sociabilitatea medie" etc.
în plus, el trebuie să țină seama că un același spațiu social nu este totuși același pentru casnice, pentru muncitori,
pentru prostituate, soldați sau funcționarii instituțiilor.
După contactul inițial în care discută cu oamenii și observă caracteristici ale mediului în care aceștia trăiesc,
asistentul social cercetător poate ajunge să constate comportamente asemănătoare în mediul și grupul de
apartenență.
Concomitent cu efortul de documentare privind starea și prezentul mediului de intervenție, asistentul social
cercetător poate identifica problemele cu care se confruntă clienții săi.
Dacă reușește să facă inventarul elementelor constitutive ale mediului, poate reuși o viziune mai clară asupra
fiecărei componente.
Pentru aceasta îi este necesară o grilă cu indicatori pentru a urmări aspectele de mediu geografic, demografic,
istoric.
Diferitele caracteristici ale mediului geografic pot fi în raport de codeterminare cu comportamentele (in)acționale
ale locuitorilor. Este important să avem în vedere calitatea pământului, alte categorii de resurse, tipul dominant
de activitate. Mai exact, trebuie identificate particularități ale mediului în relație cu posibilitățile de contact, de
comunicare, de asociere, de întrajutorare etc. ale oamenilor (formele de relief, apele, șoselele etc). Modul de
ocupare a terenului – dacă este vorba, de exemplu, de un sat
„în pustie", de unul aflat pe locul unei vânători ritualice, înființat „prin decizie spontană", dacă e „crâng" sau
cătun, sat matcă sau roi, sat de munte, de deal, de șes, sat izolat, îngrămădit, de-a lungul dramului etc. (D. Stan,
Satul românesc tradițional) – poate determina anumite aspecte de viață ale locuitorilor comunității, așa cum pot
determina activitățile lor (Zamfir, coord., 2000, pp. 17-25). Asistentul social se poate interesa de:
– numărul locuitorilor zonei, comunității;
– repartiția pe sexe, vârste;
– populația activă;
– volumul populației pe naționalități, pe minorități etnice ;
– fertilitatea, nupțialitatea, natalitatea, divorțialitatea, migrația, mortalitatea populației etc.
Analiza acestor indicatori îi va permite să urmărească și tipul de politică (demografică, în acest caz), chiar să
contribuie cu elemente eficiente pentru o politică (demografică) adecvată în zona studiată.
Asistentul social cercetător nu devine geograf, sociolog al populației și nici arheolog sau istoric, dar poate reține
că anumite fapte, evenimente din devenirea spațiului social și-au putut pune amprenta asupra mentalității și
comportamentului locuitorilor. Astfel, sunt recomandate: documentarea în arhive, în muzee, convorbirile
informale cu persoane în vârstă, reprezentative ale localității etc, pentru că astfel poate identifica mentalități,
tradiții (politice, ocupaționale, educaționale), „clivaje" între familii, între autorități publice și grupuri de
populație etc.
Asistentul social cercetător poate viza un decupaj spațial privind munca într-un spațiu social. în acest caz el
poate utiliza indicatorii:
– populație activă (în raport cu populația așezării);
– cererea și oferta de muncă (pe sexe, vârste, calificări);
– locuri de muncă efective în întreprinderi, IMM-uri, servicii etc.;
– zonele din localitate unde se află locurile de muncă;
– existența mijloacelor de transport adecvate ;
– durata muncii, cuantumul salariului, viața sindicală;
– obiective culturale, sociale, de loisir necesare etc.
Dacă vizează modul de socializare a copiilor din medii vulnerabile, poate analiza și habitatul, folosind următorii
indicatori (precum și alții, pe care-i poate identifica singur pe teren):
– tipuri de locuințe, vechime ;
– număr de camere, suprafață, confort;
– existența unei anumite segregări sociale (țiganii, de exemplu, stau în mah ala sau în centru ?);
– densitatea popularii locuinței;
– cereri de locuințe la primărie ;
– oferta de locuințe a primăriei;
– asociații de locatari și rosturile lor etc.
Asistentul social se poate ocupa de soluționarea situației persoanelor cu pregătire, cu calificare, care nu mai au
căutare pe piața actuală a forței de muncă, și atunci poate
insista asupra „formării profesionale continue", asupra „reconversiei", „recalificării" lor etc. în acest caz, el poate
viza identificarea așezămintelor de formare profesională inițială și continuă din localitate (amplasare, personal,
curriculum…) etc.
Pentru că transformările din condițiile de muncă și timp liber au fost substanțiale, iar acest lucru nu este fără
urmări pentru nivelul de viață pe categorii socioprofesionale, pentru bugetul de timp (într-o societate de
producție sau/și consum) etc, asistentul social poate viza amenajarea timpului liber, al \oisir-ului diferitelor
categorii dacă a constatat că de sporirea sau micșorarea lui se leagă (in)activitatea, pierderea timpului în fața
„telenovelelor", dezorganizarea vieții familiale și comunitare tradiționale, delincventa, criminalitatea. El poate
urmări cât se pierde cu transportul în comun, cu televizorul, cu hoinăreala fără rost și poate identifica:
– tipuri de activități de loisir pentru persoanele de ambele sexe, de vârste și profesii diferite;
– asociații, fundații, instituții publice care se ocupă cu organizarea unor astfel de activități;
– echipamente necesare și existente într-un anumit spațiu social;
– frecventarea locurilor special amenajate pentru loisir etc.
Dacă o localitate sau o zonă își poate afla în agroturism rezolvarea multor probleme sociale și individuale,
asistentul social poate identifica, împreună cu autoritățile locale, agenții, persoane dispuse să dezvolte astfel de
activități:
– posibilitățile turistice ale zonei;
– necesarul de echipamente speciale care să deservească turiștii (locuri de cazare, masă, cumpărături, șosele,
mijloace de transport, de distracți e etc.);
– dezvoltarea producției artizanale cu specific local;
– ce ghiduri, pancarte, indicatoare sunt utile;
– cum poate fi făcută mai cu folos publicitatea etc.
Cei care se ocupă cu diagnoza problemelor sociale comunitare în vederea dezvoltării comunitare se pot folosi de
exemplul preluat din volumul Un village du Vaucluse (Gallimard, Paris, 1969):
1. Peyrane și împrejurimile
2. Peyrane și trecutul său
3. Copilăria
4. Școala
5. Adolescența
6. Instalarea în gospodărie: casa, familia
7. Câștigarea existenței: veniturile; reducerea cheltuielilor; eșecuri și reușite în plan economic etc.
8. Igiena și sănătatea
9. Raporturile sociale
10. Peyrane și lumea înconjurătoare
11. Cafeneaua, belota, cinematograful
12. Căminul cultural
13. Serbări locale
14. Activități în grup : liantul social
15. Bătrânețea
în conformitate cu concepția sa sociologică („legea paralelismului sociologic"), D. Guști propunea studiul
„cadrelor" și al „manifestărilor". Iată aspectele urmărite în Drăguș. Un sat din țara Oltului:
A. Cadrele
I. Cadrul cosmic
1. Condiții geologice, pedologice, hidrografice, climatice
2. Flora, fauna
3. Vatra satului, drumurile, casele, fântânile
4. Natura și cultura
II. Cadrul biologic
1. Tipul antropologic
2. Factorii demografici (structura populației, mișcarea ei, neamuri, familii)
3. Igiena locuinței, alimentației etc.
4. Ereditatea, adaptarea, selecția socială
III. Cadrul istoric
1. Trecutul Țării Oltului
2. Trecutul Drăgușului
3. Structuri tradiționale în Drăguș etc.
IV. Cadrul politic
1. Structura psihică
2. Mentalități colective
3. Personalități ale satului
4. Conformism și inovații
B. Manifestările I. Spirituale
– graiul
– viața religioasă
– viața rurală
– concepția despre lume (filosofică, știința, magia)
– viața artistică (literatura, muzica, artele plastice, ceramica, interiorul caselor, țesăturile, portul, opiniile despre
frumos)
– obiceiuri și ceremonii (la naștere, căsătorie, înmormântare) etc.
II. Economice
– agricultura
– meseriile sătești
– comerțul etc.
„Pe teren – spune C. Petonnet (1979) – împărtășim momente mai scurte sau mai lungi de viață cotidiană alături de
oameni, în casele lor, la masa lor, observându-le tehnicile corpului, doliul, munca, relațiile, felul cum câștigă
banul etc, culegând informații direct, fără intermediar.
Să acordăm faptelor și locurilor la fel de multă importanță ca și cuvintelor, acceptând tot ce ne e dat să vedem și
să auzim".
ș
9.Studiul grupurilor și al altor forme de grupare socioumană
Pentru studiul grupurilor, asistentul social cercetător poate apela la statistici, observații, chestionare, interviuri
etc. pentru a număra, pentru a identifica practici, mentalități, stiluri de viață, revendicări, pentru a identifica
posibilitățile acțiunii colective sau ale întăririi liantului comunitar sau/și societal etc.
Studiul grupurilor, al altor fenomene de grup sau de „masă" este important pentru cercetătorul care are sarcina
intervenției comunitare, care are de rezolvat probleme colective. El vine în contact tu șomeri, cu țărani dintr-un
sat izolat, cu elevi delincvenți dintr-o „zonă de educație prioritară" etc. Este important să aibă câteva repere
metodologice pentru studiul grupurilor (Maisonneuve, 1968; Anzieu, Pages, 1968; Ancelin-Schutzenberger,
1972 etc).
Asistentul social poate căuta informații privind:
– istoria grupului;
– tipurile de grupuri;
– elementele componente;
– identitatea;
– obiectivele;
– prioritățile;
– mijloacele;
– resursele;
– realizările;
– problemele etc.
Aceasta fără a neglija inter-existența, relațiile interpersonale, interacțiunile membrilor în grup sau ale grupurilor,
în ceea ce privește grupul:
– el este identificat (nume, siglă, adresă, inserție teritorială etc.);
– se stabilește tipul grupului;
– se analizează compoziția sa (număr de membri, sex, vârstă, CSP – categorie socioprofesională, grad de
omogenitate/eterogenitate etc.);
– sunt identificate obiectivele, mijloacele, rezultatele sale ;
– se. stabilește dacă are relații cu alte grupuri (cu ce scop ? care este frecvența acestora? membrii unui grup
aparțin și altor grupuri? etc).
Categorii pentru observarea interacțiunilor dintr-un grup :
1. Solidaritate: oamenii fac dovada că se întrajutorează, se încurajează etc.
2. Destindere: caută să diminueze tensiunea, glumesc etc
3. Acord: își dau acordul, acceptă, se înțeleg etc.
4. Sugestii date: fac sugestii, dar îi respectă pe ceilalți
5. Opinii emise : își exprimă dorințele, s.entimentele etc
6. Orientări date: (se) informează, repetă, clarifică
7. Orientări cerute: cer informații, repetă, confirmă
8. Opinii cerute : evaluează, analizează etc.
9. Sugestii cerute: privind mijloacele de acțiune etc.
10. Dezacord: resping, refuză ajutorul
11. Tensiune: se manifestă tensionant, se retrag, refuză dialogul
12. Antagonism: se opun, îi denigrează pe alții, se laudă (apud Lievre, 1998)
Tipul grupului poate fi stabilit plecând de la:
– numărul de membri (mare, mic);
– structura sa (formal, informai);
– obiective (centrat pe obiective, centrat pe sine) etc.
centrare pe sine
Q (optim)
centrare pe obiective
Figura 10. Centrare pe sine vs. centrare pe obiective
Grupul mic este ansamblul de persoane ce permite contactul fiecăruia cu toți, permite comunicarea face to face,
relații afective autentice etc. Grupul mic are mai puțin de 20 de persoane. Cel mai răspândit grup mic este
familia („grup primar").
Schimbări în modelele familiale
a) Relația familie – societate :
– scăderea importanței funcției economice a familiei
– laicizarea și dezinstituționalizarea parțială a familiei
– accentuarea mobilității sociale a membrilor familiei
– intensificarea participării femeii la activități extrafamiliale
– preluarea de către societate a unor funcții ale familiei
– diminuarea intensională și extensională a relațiilor de rudenie și vecinătate
– diminuarea controlului comunitar asupra comportamentului demografic
– creșterea toleranței sociale față de noi comportamente demografice
– creșterea bunăstării materiale a familiilor
– creșterea preocupărilor familiale față de problemele sociale
b) Comportamentele tinerilor necăsătoriți:
– extinderea experienței sexuale premaritale
– controlul fecundității
– extinderea coabitării prem aritale
– extinderea celibatului definitiv etc.
c) Comportamente nupțiale:
– desacralizarea căsătoriei
– reducerea importanței motivațiilor economice ale căsătoriilor
– creșterea eterogamiei căsătoriilor
– scăderea ratei nupțialității etc.
d) Comportamente familiale:
– creșterea importanței relațiilor emoțional-afective între parteneri
– intensificarea preocupării pentru calitatea vieții familiale
– diversificarea formelor de conviețuire
– modificarea relațiilor dintre partener i
– modificarea diviziunii rolurilor în familie
– modificarea fertilității și a rolului copiilor în familie
– creșterea relativă a instabilității familiei nucleare
(apud Mihăilescu, 2000, p. 210)
Se face distincție între instituția socială, sistem de relații sociale organizat pe baza unor valori comune și în care
se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivități
sociale (cf. Mihăilescu, 2000, p. 223), și organizație, ansamblu de persoane care urmăresc scopuri determinate,
identice sau complementare: de exemplu, o fermă, o școală, o întreprindere etc.
O organizație este un construct social voluntar (oamenii își stabilesc scopuri productive, își diferențiază, își
determină sarcinile, își dau sau acceptă reguli privind structurarea și funcționarea familiei, privind poziționarea
lor, a conducerii ce controlează îndeplinirea sarcinilor, părăsirea sau intrarea în grup). „Asistența socială", de
exemplu, este o instituție; instituția de asistență socială cu un anumit număr de asistenți specializați, cu personal
de conducere, auxiliar, cu obiective, scopuri, sarcini, reguli, cod deontologic privind lucrul cu ființele umane etc,
poate fi o organizație.
Asistentul social cercetător al unei organizații se interesează de :
– numele ei;
– funcție;
– reglementările juridice pe care se fondează;
– numărul angajaților;
– mediul de amplasare ;
– clientelă etc.
Desigur că, atunci când se interesează de angajați, pe lângă numărul lor, poate reține : vârsta, sexul (câți bărbați,
câte femei), categoria socioprofesională etc.
Și amplasarea contează: un cămin de copii handicapați aflat la 50 de kilometri de orice așezare este un fel de
ghetou, cu toată discuția despre necesitatea „dezinstitu-ționaîizării".
în funcție de obiectivele vizate de cercetarea sa, asistentul social se poate interesa și de:
– reglementările juridice: legi, decrete, hotărâri guvernamentale, ordonanțe de urgență;
– sursele de finanțare (interne, externe);
– finanțarea externă (dacă a existat) pentru a demara un program; ce se întâmplă cu activitatea după ce
finanțarea externă încetează ? etc.
Actualizate, organigramele organizațiilor pot furniza informații utile despre:
– posturi;
– relațiile dintre posturi;
– legăturile funcționale;
– raporturile ierarhice etc.
Pentru ASC, există patru etape de urmat în această privință:
1. Identificarea se face după următoarele criterii:
– nume, funcție etc.;
– documente reglementative de ființare;
– salariații, angajații (după sex, vârstă, CSP – categorie socioprofesională etc.);
– scurtă prezentare istorică;
– amplasarea;
– finanțarea;
– modalități de contact cu clienții;
– caracteristici ale clientului.
2. Analiza funcționării formale :
– organizarea;
– comunicarea formală în grup;
– raporturi ierarhice;
– proceduri de angajare-conciliere.
3. Analiza funcționării informale :
– abateri;
– relații informale între membri;
– comunicarea informală etc.
4. Analiza posibilităților acțiunii, schimbării.
Ghidul poate fi completat în urma studiului altor lucrări printre care : C. de Robertis, Methodologie de
l'introduction en travail social, Centurion, Paris, 1981; H. Amblard et al., Les nouvelles approches
sociologiques des organisations , Seuil, Paris, 1996 ș.a.
Este însă util ca cercetătorul să fi luat contact cu scrierile lui Cooley, Sheriff, Asch ș.a. privind grupurile, privind
„frustrarea relativă" etc, cu sociometria lui Moreno, cu teoria „disonanței cognitive" (L. Festinger), a alter-ego-
ului (G.H. Mead), a „puterii pacientului" (C. Rogers), a leadership-ului (Lippitt și White), a „grupului client" (L.
Frank), a „modelului de mediere" (W. Schwartz), a „sistemului de acțiune concret" (M. Crozier) etc.
M. Forse și A. Degenne (1995) cer să identificăm „clicile", „blocurile", să le poziționăm în structură, să le
determinăm scorul de centralitate, prestigiu, autonomie, să identificăm procedurile de asociere, „efectele de
prag" etc. Identificarea rețelelor și
studiul lor, spun autorii citați, pot ajuta la descifrarea structurilor și la sesizarea flexibilității acestora. Putem
urma îndemnul sociologiilor clinice (De Gaulejac, Roy, 1993 ; Ionescu, 2000) pentru a pricepe că cel care
studiază un grup, o organizație nu poate viza doar „cunoașterea pur și simplu", identificarea problemelor fără
finalitatea practică a intervenției, schimbării. Metodologia cercetării-intervenție înseamnă tocmai articularea
cunoașterii asupra grupului, organizației, a cunoașterii cu membrii implicați, în proximitatea lor, pentru ei
(membri componenți, decidenți). Așadar, ASC vizează obținerea, ameliorarea cunoștințelor științifice, dar fără a
omite latura practică, aplicativă a lor.
G. Homans (1950) arăta că indivizii se asociază, aderă, acționează dacă obțin un avantaj superior costurilor
asocierii, aderării, acțiunii lor ; oamenii fac calcule egoiste : cost – profit. M. Olson {La logique de l'action
collective, 1966) mergea mai departe, observând că nici comunitatea (latentă) de interese nu determină acțiunea
colectivă fiindcă, dacă în urma acțiunii colective se produce un bun colectiv, fiecare poate profita de el, deci și
cei care nu participă la producerea lui ifree rider, pasagerul clandestin). Cercetătorii Școlii din Virginia au
dezvăluit aspecte similare în mecanismele deciziei publice. J. March și H. Simon au formulat ideea
„raționalității" limitate : majoritatea deciziilor umane, individuale sau organizaționale – au spus autorii citați, în
Les organisations, 1958 -, sunt luate făcând alegeri satisfăcătoare; doar în cazuri excepționale fac alegeri
optimale. R. Boudon a atras atenția și asupra faptului că orice fenomen este produsul agregat al
comportamentelor indivizilor supuși constrângerilor situației și depinzând de variabilele macrosociale. O
organizație caută să articuleze, să agrege comportamentele individuale ale membrilor pentru a le supune, orienta,
concerta către același scop de atins, respectând aceleași reguli, însă efectul poate să nu corespundă așteptărilor
actorilor. „Se poate spune că apare efectul pervers atunci când doi (sau mai mulți) indivizi căutând, să atingă un
obiectiv dat, dau naștere unei stări de lucruri neurmărite, care poate fi indispensabilă fie din punctul de vedere al
unuia, fie al amândurora" (Effets pervers et ordre social, 1977). în Micromotives and macro-behaviour (1978),
Th. Schelling a urmărit situațiile de viață socioumană cotidiană care ilustrează „tirania micilor decizii".
10. Analiza datelor și exigențele probei
Culegerea datelor nu este scop în sine. Scopul este ca, pe baza datelor prelucrate, să putem formula răspunsuri,
concluzii, propuneri în legătură cu problema cercetată, soluții adecvate. Așadar, o etapă importantă a demersului
de intervenție-acțiune prin cercetare este prelucrarea datelor, analiza lor cantitativă și calitativă, cu alte cuvinte
punerea în relație logică și punerea în relație cu situația reală. Analiza cantitativă vizează evidențierea
corelațiilor, frecvențelor etc., analiza calitativă – discernerea de nuanțe, semnificații, specificații (distincția este
adesea legată de aspectul manifest sau latent, exploratoriu – confirmatoriu, inductiv – deductiv, formalizabil –
neformalizabil). Prin analiza cantitativă se urmărește construcția de tabele de date (de contingență, binare, de
rang, de modalități, de sinteză etc), efectuarea de calcule matriceale (pentru evidențierea caracteristicilor
spațiului variabilelor sau/și persoanelor investigate), măsurarea asemănărilor: (di)similaritatea, distanța
(ultra)metrică, distanța X2, corelarea rangurilor
(Spearman, Kendall), a proximității între grupuri de persoane și între grupuri de variabile, analiza factorială a
corespondenței etc. (T. Rotariu, coord., 1999; N. Rahmania, 1995). Cercetătorul are de utilizat numeroase date
numerice. Pentru a putea fi interpretate, ele trebuie prezentate într-o formă condensată. Cel mai adesea se
folosesc tabele de date cantitative. Dacă într-o zonă în care vrem să studiem „nivelul sărăciei" contactăm un
număr de gospodării pentru a afla venitul lunar (Vj), consumul lunar (V 2), numărul de persoane din familie (V 3),
putem trece astfel datele obținute pe teren:
Tabelul 4. Model de centralizare a datelor cantitative
Dacă vizăm identificarea celor cu ajutor de șomaj și a celor cu alocație de sprijin pe diferitele categorii
socioprofesionale (CSP) dintr-o zonă investigată, putem construi un tabel care indică o asemenea repartiție :
Putem construi tabele binare (cu 0 și 1) atunci când prin cercetarea de teren urmărim să aflăm care sunt sursele la
care apelează oamenii pentru a se informa, de exemplu:
Putem codifica informațiile obținute privind: (Vj) sexul: masculin – 1, feminin – 2 (V 2) locul de rezidență: rural –
1, urban – 2 (V3) statutul marital: căsătorit'- 1, necăsătorit – 2 (V 4) opțiunea politică: stânga – 1, centru – 2, dreapta
– 3 (V5) stilul educațional: represiv – 1, puțin represiv – 2, puțin permisiv – 3, permisiv – 4,
și apoi le trecem într-un tabel de genul celui următor, pentru mai clara lor prezentare: Tabelul 7. Codificarea
informațiilor
Pentru mai buna decelare a unor corelații, pot fi folosite tabele de sinteză (de tip Burt).
Dacă într-un grup de 30 de studenți vizăm cunoașterea opțiunii acestora pentru o orientare politică, putem
încrucișa variabilele independente (sex, loc de rezidență etc.) cu aceasta:
Dacă, de exemplu, în urma unei cercetări exploratorii am obținut informații de la 10 asistenți sociali privind
tendința lor de a considera asistența socială (AS) orientată spre persoane, spre comunități în dificultate, spre
lucrul în echipă pentru asistența comunitară etc, după ce codificăm sexul, vârsta, mediul de rezidență, nivelul
pregătirii în domeniu (sex : feminin – 1, masculin – 2, vârsta: peste 35 ani – 1, sub 35 ani – 2, rezidența: rural – 1,
urban – 2, nivel: universitar – 1, mașter – 2, doctorat – 3 etc), tabelul pe care îl construim va arăta ca în continuare:
h\ Le choix du conjoint (1964), A. Girard a construit „indicele distanței globale între soți", făcând efortul de a
reține caracteristicile :
– naționalitatea;
– numărul de locuitori ai localității unde s-au născut;
– situarea geografică a acestei localități;
– nivelul studiilor;
– apartenența religioasă;
– localitatea de domiciliu după căsătorie (număr de locuitori);
– situarea geografică a localității de domiciliu după căsătorie ;
– numărul localităților în care au stat de la naștere la căsătorie;
– profesia actuală a soțului și profesia soției sale înainte de căsătorie;
– naționalitatea tatălui fiecăruia dintre soți;
– profesia tatălui fiecăruia dintre soți;
– profesia actuală a soțului și profesia actuală a cumnatului său.
Este vorba despre reținerea unor caracteristici care nu sunt nici echivalente, nici de aceeași importanță. Autorul a
adoptat un barem în care nota 1 reprezenta cea mai mare distanță, iar 7 similitudinea. El a reliefat dificultatea de
a estima greutatea fiecărui indicator și contribuția lui la indicele global, dar, pe de altă parte, a vrut să sublinieze
că și în acest caz se poate trece de la caractere non-numerice la valori numerice pentru a rezuma, a prezenta
succint și eficient un volum imens de date, de informații.
Analiza multivariata caută să surprindă contribuția mai multor variabile în schimbarea variabilei dependente
(putem estima „forța" liantului între două variabile dacă mai introducem și alte variabile).
Analiza factorială evaluează legăturile între toate variabilele cu scopul de a le ierarhiza, a propune reprezentarea
configurării de ansamblu a legăturilor și a da putința citirii rapide a unor tabele încărcate. După ce punem
variabilele în relație,(într-un tabel de contingență, de exemplu), căutăm să evaluăm „forța" legăturii lor
comparând apoi tabelele și legăturile între variabile. Dacă avem tabele care evidențiază relații între originea
socială și școlarizarea copilului, putem să urmărim care ar fi diferențele eventuale între ele. Putem reține doar
datele din CSP extreme : cadre și necalificați.
Astfel, vedem mai clar cum se prezintă (in)egalitatea șanselor. Putem apoi măsura abaterile (comparând
creșterea șanselor fiecărui grup între tj și L, putem conchide asupra creșterii inegalităților) și le putem figura cu
ajutorai histogramelor, al curbelor construite pe axe de coordonate rectangulare etc.
Mult timp s-a resimțit (și se mai resimte) influența tradiției sociolingvistice de sorginte structural-funcționalistă
la specialiștii științelor sociale care fac analiza de conținut (fie că e vorba despre „analiza discursului", „analiza
enunțării", „analiza lexicometrică", „analiza sociosemantică sau „ingineria textuală").
Cercetătorii asistenți sociali care au de făcut analiza conținutului informațiilor culese pot fi atenți la câștigurile
din „statistica textuală", „analiza statistică a datelor textuale", „analiza factorială a corespondenței" etc. „Analiza
de conținut" poate fi și tehnică de culegere a datelor atunci când le vizează pe cele din „documente oficiale" ale
organizațiilor (sindicate, ONG-uri), ale administrațiilor, din presă etc, dar în continuare vom insista pe analiza de
conținut ca tehnică de analiză a informațiilor
predominant „calitative": răspunsuri la întrebări deschise, convorbiri, povestiri ale practicilor, istorii ale vieții
(dar și conversații și discursuri, zvonuri, mesaje publicitare, gesturi conviviale sau conflictuale, practici, afișe,
grafitti, ceremonii, trăiri rutiniere etc). Oricărui mesaj îi poate fi analizat conținutul pentru a desprinde din el
elementele care să ne ajute să tratăm cu onestitate științifică o problemă socială, să-i aflăm cauzele și soluțiile
adecvate.
Dat fiind un „text", „corpus" căruia trebuie să-i facem analiza de conținut, vom proceda la „condensarea" lui și la
„extragerea" sensului. Dintr-un „text" de zeci sau sute de pagini transcrise, putem desprinde cuvintele-cheie (ca
și cum am face indexul unei cărți, adică am întocmi lista tuturor conceptelor în raport cu ideile autorului în acea
carte, pe care le-am înșira în ordine alfabetică, indicând paginile la care apar). De asemenea, unui text îi putem
face rezumatul (căutând surprinderea ideilor esențiale ale lui, ordinea internă, fără digresiuni, ilustrări etc). Titlul
unui text poate fi un rezumat indicativ.
Reamintesc faptul că pe cercetător îl interesează cu predilecție conținutul datelor, informațiile culese, și nu
(neapărat) stilul, forma lor. Dar ce e un conținuți Conținutul e exprimat în răspunsul la o întrebare deschisă, într-
o istorie a vieții, într-o convorbire transcrisă, într-un „discurs" etc. Conținutul este (relativ) independent de forma
în care este pus (aceleași lucruri pot fi spuse în diferite moduri). Când o persoană își descoperă capul în fața
alteia care se înclină, de asemenea, cu respect, cercetătorii – care fac parte din aceeași sociocultură ca persoanele
observate – vor „citi" gestul: „un cetățean salută o autoritate", „un tânăr salută un bătrân" etc. Comportamentul
respectiv nu este un „act reflex", un act întâmplător, ci este un comportament sistematic, într-un „model
etnosociocultural", în care apare ca plauzibil, necesar. Așadar, în mintea celor două persoane, ca și în mintea
noastră, sunt și „structuri preexistente", exprimabile manifest prin gestualitate specifică. Atunci când am analizat
conținutul gestului, am vizat (re)montajul structurii cu sens interiorizate (dacă ne întrebăm cum s-a ajuns la
interiorizarea acestui gest, vom invoca socializarea, educația, „cei 6 ani de-acasă", experiențele care au întărit și
sedimentat gestul care s-a adăugat altora din „ghidul de comportament" al rezervei comune de cunoștințe,
deprinderi, experiențe, „constrângerea", „autoconstrucția identității" etc). Cercetătorul are de degajat (plecând de
la informații despre comportamente, atitudini, opinii) sisteme de sens tipice care orientează comportamentele
interacționale și care au fost produse istoric și cotidian.
în Methodologie de l'analyse developpementale de contenu, R. L'Ecuyer distinge câteva etape ale analizei de
conținut. Evitând reducționismul celor care postulează „opoziții clasice", vom încerca să facem designul analizei
de conținut întreprinse de către asistentul social cercetător:
– el merge la literatura de specialitate pentru a se info rma;
– își poate reaminti cu sârg toate teoriile implicate de tematica sa de cercetare, știut fiind că și în domeniul
disciplinelor socioumane cunoașterea (grație cercetării) este cumulativă (ce se țese ziua nu se destramă
noaptea…);
– el are în față corpusul, pe care îl „defrișează" ;
– selectează unitățile de analiză;
– (pre)definește categorii analitice ;
– codifică;
– determină reguli de enumerare;
– compară datele;
– validează ipotezele;
– află răspunsurile, soluțiile scont ate etc.
Asistentul social cercetător este interesat cu precădere de conținutul datelor culese, care este exprimat în limbaj
(deci trebuie să aibă o foarte bună cunoaștere a limbii), care conține idei; el trebuie să știe să-și obiectiveze
teoriile etc, toate „apriori"-le care l-ar putea influența etc. Cercetătorul citește și recitește materialul de analiză
(răspunsuri la întrebări deschise, convorbiri, povestiri ale practicilor transcrise etc). Fiind în permanență atent la
tema sa de cercetare, caută să utilizeze cunoștințele din „stocul la îndemână", dar manifestă prudență maximă ca
acestea să nu devină „filtru", „oglindă deformantă" atunci când analizează informațiile culese. El nu manifestă
nici un fel de preferințe partizane fiindcă, „sedus" fiind de o preferință teoretică, o poate lua pe o anumită
direcție (să spunem, structuralistă), ceea ce poate însemna manipularea informațiilor pe care le are de analizat cu
onestitate științifică.
Asistentul social cercetător a observat, a ascultat, a înregistrat „manifestări" pentru a desprinde sistemele de sens,
„modelele socioculturale" (sau subsocioculturale) – care pot fi distincte, dar oricum comune pentru mai mulți
indivizi. Dacă intervievăm un tânăr aflat în penitenciar, care ne spune că a abandonat școala, a ajuns să fure etc.
(„Ce să faci azi cu «școala» ? Nu câștigi nimic, iar mie îmi place să câștig bani mulți, de aceea m-am lăsat de
școală"), putem încerca desprinderea unui sistem de sens, poate un anumit „model sociocultural", chiar din acest
fragment de răspuns. Identificăm cuvintele folosite : „școală", o dorință: „a câștiga bani mulți", „a abandona
școala". Putem reține disjuncțiile:
– școală – „non-școală" ;
– nu-mi place – îmi place ;
– nu câștig bani – câștig bani;
– abandonez – nu abando nez.
Tânărul alege între școală și non-școală, dorește, vrea să câștige, nu-i place, nu-l satisface școala, are loc o
mobilitate : părăsește școala și caută alt loc unde să câștige bani. Putem spune că am desprins un sistem de sens
care ghidează un tânăr în lumea în care trăim. Sigur că acesta nu este singurul, că nu exclude alte modele,
favorabile școlii. Atunci când culegem informații, este important să păstrăm întocmai maniera de exprimare
(neconstrânsă) a subiectului investigat, să ajungem la unități de sens operatorii pentru el (Analyse de donnees
qualitatives, De Boeck-Wesmael, Bruxelles, 1991).
„Adesea – spunea Durkheim în Formele elementare ale vieții religioase – un fapt mărunt poate pune în lumină o
lege, în timp ce o sumedenie de observații imprecise și vagi nu vor produce decât confuzie".
„ Tema" abandonului școlar este o problemă socială foarte serioasă și complexă. Dacă vrea să o studieze,
cercetătorul nu va investiga doar un tânăr care a abandonat școala, nu va utiliza doar interviul. El poate selecta
din eșantionul reprezentativ de subiecți (cărora le-a aplicat un chestionar) un număr de 20-30 de tineri, băieți, din
mediul urban și rural, din familii mai mult sau mai puțin numeroase, cu venituri diferite, cu părinți având
pregătire școlară diferită etc. El va utiliza convorbirea (cu fiecare 1-2 ore) urmărind : „climatul" familiei, al
școlii, experiențele lor, valorile lor, materiile la care le-a plăcut să învețe, profesorii preferați, interesele lor
culturale, imaginea lor despre
diferite meserii, despre diplomă, muncă, succes social etc. La problema abandonului propriu-zis va ajunge la
sfârșit, când va avea suficiente informații care vor cântări mai mult decât răspunsurile lor la o întrebare directă:
„De ce ai abandonat școala? ". Pe această bază, se pot „decanta" maniere tipice de a vedea, percepe, imagina,
reacționa ale tinerilor, pentru a putea da mai multă greutate afirmațiilor despre abandonarea | școlii de către
băieți într-un anumit interval de timp.
Atunci când adună un material voluminos, o cantitate imensă de informații, cercetătorul nu se apucă să le
citească rând cu rând (ca pe o carte). El nu uită că are de aflat o „temă", o „structura", „conexiuni", „corelații".
Dintr-o cantitate uriașă de răspunsuri la întrebări deschise, el va alege toate informațiile de același nivel (izo-
topii). Va renunța la cuvinte parazite etc, ajungând la un „vocabular condensat" care să abstragă conținutul (nu
trebuie să se teamă de pierderea bogăției de informație; el o poate presăra ici și colo în conținutul abstras, pentru
a exemplifica, ilustra, nuanța). în Manuel du resume en documentation, J.C. Costello sfătuiește analistul de
conținut să distingă „unități cu sens", să le facă „rezumatul indicativ" și „rezumatul informativ" (la rezumatul
indicativ adăugând și observațiile, concluziile proprii).
Pe măsura creșterii exigențelor utilizării computerului în analiza de conținut, s-a ajuns la „dicționare speciale" în
care conceptele sunt înșirate în funcție de sensul lor. „Thesaurus" este un cuvânt folosit ca titlu pentru un
dicționar alcătuit în 1852 de către P.M. Roget. „Thesaurus"-ui evită dificultățile legate de polisemia, sinonimia
etc. cuvintelor (de exemplu, dintre toate sinonimele este reținut unul, preferențial). Fiecare sens este trimis la un
„câmp semantic de apartenență" (eventual se realizează o ierarhie logico-semantică); de exemplu, MEMORIE
(de scurtă durată, de lungă durată, colectivă, semantică etc).
Mai exact, operațiile asistentului social cercetător sunt următoarele:
a) reducția, simplificarea, condensarea etc. materialului cules (activitate pe care a început-o din momentul
înregistrării acestuia, pe care a continuat-o în timpul transcrierii etc.);
b) organizarea unităților de sens astfel încât ele să poată fi analizate în raport cu obiectivele urmărite de
întrebarea de plecare;
c) analiza de conținut propriu-zisâ (aflarea „regularităților", „legităților", „configurațiilor", structurilor",
„lanțurilor" cauzale etc).
culegerea datelor
analiza conținutului datelor
reducția datelor'ș;șșorganizarea datelor
Figura 11. Operațiile asistentului social cercetător
Cercetătorul nu pleacă la drum cu scheme preconcepute, cu „categorii" prefabricate, pentru a nu „tulbura"
contextul informațional în care a avut loc imersia sa. Din
informațiile contextualizate poate degaja sensul pe care-l va urmări inductiv, căutând inteligibilitatea „corpus"-
ului (ansamblul informațiilor cărora le face analiza conținutului) care poate fi: totalitatea răspunsurilor la
întrebări deschise, totalitatea convorbirilor transcrise etc. El poate căuta similitudini de sens în texte diferite ale
corpusului, așa cum poate pleca și de la categorii ale căror definiri și le-a asumat cu responsabilitate și onestitate
științifică. Este realmente utilă pentru asistentul social cercetător codificarea în vederea comparării informațiilor
culese (de exemplu, „extrasul 2" din „convorbirea nr. 5", comparat cu „extrasul 7" din „interviul nr. 22"). O
codificare corespunzătoare poate înlesni compararea verticală (toate unitățile „șomajul diplomelor" sau „copilul
abuzat" din întregul material cules) și compararea orizontală (textele reduse, cu același conținut, între ele).
Cercetătorul se va confrunta cu problema distingerii unităților de conținut, de sens (care pot fi: cuvântul,
propoziția, fraza, fragmentul etc). El va căuta cea mai mică unitate de semnificație, va căuta nodul de sens,
divizând textele corpusului în cele mai mici unități cu sens de sine stătător pe care le rezumă:
„Reacția negativă a asistenților sociali privind corelarea pensiilor lasă guvernul insensibil".
„Guvernul promite de mult timp creșterea cuantumului pensiilor celor pensionați înainte de 1990".
„Simțul responsabilității personale în rezolvarea problemelor proprii este subminat de alocațiile generoase".
„ Greviștii sunt responsabili, dar nu pot face față vieții datorită condițiilor de criză economică" etc.
Decuparea în unități a materialului supus analizei de conținut în unități se face respectând regulile omogenității,
exclusivității, exhaustivității.
Asistentul social cercetător poate face analiza conceptuală plecând de la concepte dinainte definite pe care le
poate căuta în unitățile cu sens din corpus sau pe care le definește singur, după cum sunt:
– clare, pertinente (în raport cu conținutul textului analizat și cu obiectivele cercetării sale);
– obiective (sunt înțelese de către toți „la fel");
– exclusive (sunt distincte unele de altele);
– exhaustive (sunt definite pe baza informațiilor din toate unitățile textelor corpusului).
Dacă ne informăm temeinic în privința sociologiei comunicării, vom putea afla că se produce sens în momentul
elaborării enunțului, atunci intervenind efectul punerii în limbaj, efectul de model cultural, de ideologie,
incoerențele datorate insuficientei stăpâniri a limbii etc. Enunțul nu reflectă integral opiniile, gândurile,
atitudinile etc. ale persoanei (adesea cuvintele ascund ce ar avea de spus în fapt; de aceea, cel care face analiza
enunțurilor nu trebuie să-i ocolească pe Freud, Lacan, Harris, Chomsky ș.a.). Osgood arată că enunțurile îl re-
prezintă pe cel care le emite ; astfel, cercetătorul poate încerca să caute în textele culese „pivoții atitudinali",
direcția și intensitatea atitudinilor etc.
Când are de analizat o imagine (fotografie, afiș etc), cercetătorul urmărește mimica, privirea, poziția mâinilor,
corpului, postura, concordanța sau discordanța cu diferitele coduri ale posturilor (de exemplu, un oșan cu clop,
pieptar, blugi, dar și cu o sticlă de Coca-Cola în mână). Nu intrăm aici în amănuntele distingerii informației
semantice din
imagini, dar asistentul social cercetător poate citi cu folos: A. Moles, Theorie de l'information et perception
esthetique (1958), L'Affiche dans la societe urbaine (1969) ș.a. InMythologies, R. Barthes dă un exemplu: pe
coperta unui Paris-Match era înfățișat un tânăr negru în uniformă de soldat francez salutând cu ochii ațintiți spre
tricolor. „Dincolo" de această „poză" se poate citi: Franța este o mare putere, pe care toți tinerii, indiferent de
rasă etc, o slujesc sub arme (nu se poate vorbi de inegalitate etc).
De o bucată de vreme nu există ziar, revistă, post de radio sau TV care să nu prezinte horoscopul. Este
interesant, pentru asistentul social cercetător, să facă analiza conținutului lor, fiindcă mulți nu se pot apuca de
muncă până nu-l citesc, nu-l ascultă… După ce citește astfel de texte și le „piaptănă", cercetătorul poate
desprinde temele abordate, atitudinile valorizate și pe cele devalorizate. Astfel, el poate afla că aceste texte
difuzează în forme variate câteva dintre valorile specifice unei categorii de oameni care duc un trai decent: iubire
(conjugală, normală, morală, controlată), sănătate, bani, relații socioumane bazate pe negociere, conciliere,
exigența reușitei etc. Este promovată o ideologie temperată a controlului de sine și a conformării în normele
general admise. Un horoscop flatează narcisismul celui care îl citește, caută să fie un fel de suport moral. Până la
urmă cel care își urmărește horoscopul înțelege din el ce vrea…
O dată cu expansiunea ziarelor, revistelor, au apărut și specialiști care vizau „studiul" realității socioumane pe
baza analizei presei (încă prin anii '30 ai secolului XX s-a analizat influența propagării naziste pe baza analizei
conținutului presei).
„D.P. Cartwright arată că acela care își propune analiza presei trebuie să-și pună următoarele întrebări:
– ce cuprinde articolul?
– este o perpetuare favorabilă/neutră/nefavorabilă?
– pe ce se bazează autorul articolului ?
– la ce sistem de valori se raportează ?
– ce mijloace utilizează ?
– în numele cui comunică ?
– care îi sunt intențiile? etc." (apud Bardin, 1989).
Dacă am aplicat un chestionar unor persoane dintr-un eșantion construit pentru a afla care este percepția asupra
asistenței sociale și asupra asistentului social în societate, vom putea face decupajul propozițiilor (al
răspunsurilor la întrebări deschise) în care subiecții investigați definesc asistența socială :
– asistența socială este socială, și nu medicală, psihiatrică sau economică ;
– asistența socială se deosebește de sociologie și psihologie ;
– se ocupă de persoanele handicapate ;
– se ocupă de persoanele marginalizate, excluse ;
– se ocupă de persoanele defavorizate ;
– asistența socială este intervenție ;
– asistența socială rezolvă nevoile oamenilor ;
– asistența socială ajută clientul să-și recapete respectul de sine ;
– asistența socială este o concepție despre oamenii în dificultate ;
– asistența socială nu este scop în sine ;
– asistența socială este abilitatea de a gândi și interveni eficient ;
– asistența socială descrie, explică, prezice, prescrie ;
– asistența socială ajută clienții să-și folosească propriile abilități ;
– asistența socială sprijină oamenii să-și determine un stil de viață în raport cu nevoile și posibilitățile lor ;
– asistența socială este mediator între stat și client ;
– asistența socială se ocupă de reconsiderarea politicilor de protecție socială ;
– este o profesie ca oricare alta ;
– este o meserie ;
– este o ocupație ;
– este foarte dificilă deoarece se ocupă de problemele oamenilor etc.
Iar în legătură cu asistentul social, se vor emite diverse considerații:
– un om care încearcă să înțeleagă alți oameni ;
– începe să studieze temeinic nevoile sociale ;
– caută soluții la problemele oamenilor ;
– studiază adulții cu probleme ;
– ajută oamenii în diferite moduri ;
– este un psihosociolog ;
– este dispus să-i asculte pe alții ;
– este un personaj care apare când societatea e în criză ;
– urmărește înțelegerea vieții celorlalți ;
– are același rol ca psihologul ;
– se ocupă de clienții cu probleme de ordin social ;
– este un educator specializat ;
– caută cauzele vulnerabilizării oamenilor etc.
Cercetătorul va avea de pătruns în mentalitatea celor care i-au furnizat informațiile necesare cercetării sale, în
stocul lor de idei, valori, intenții, aspirații etc. Pe această bază va trebui să (re)examineze semnificația faptelor și
cuvintelor și, în cele din urmă, semnificația ansamblului textului. Conceptul de „asistent social" va surprinde în
cele din urmă:
– „concepția" despre sine a asistentului social;
– concepția altora;
– concepția experților;
– concepția tradiției în domeniu;
– „idealul" de asistent social.
Mai mult, dacă un asistent social ne-a oferit informațiile, va trebui să ne plasăm „în pielea lui" pentru a pricepe
cât mai adecvat ce ne-a spus : să avem în vedere contextul său etnosociocultural, conjunctura în care l-am
intervievat, normele, constrângerile etc. locale, situaționale, personalitatea sa (câteva date ale traiectoriei sale
biografice: formare, influențe etc), vocabularul utilizat etc.
Dacă am cercetat impactul asistenței sociale într-o societate în tranziție postcomunistă și am cules un număr
suficient de convorbiri cu asistenții sociali, o primă grilă pe baza analizei conținutului convorbirilor ar putea
arăta astfel:
1. Ocupația, meseria, profesia de asistent social:
– definiri și autodefiniri;
– practici rutiniere; comportamente tipice;
– atitudini (față de sine, față de organismele care-l plătesc, față de clienți);
– însușiri (de)valorizate etc.
2. Raporturile, relațiile, interacțiunile cu ceilalți „lucrători" în domeniul socio-umanului:
– cum percep, ce opinii, convingeri au despre psihologi, sociologi, asistenți medicali etc. ;
– ce părere au despre studenții de la Asistență Socială, despre stagiari, despre „veteranii" în profesie etc,
3. Statusul și rolurile exercitate :
– ce atribute acordă statusului;
– pe cine văd responsabili de acest status;
– cum își exercită rolurile, „superrolul profesional" etc.;
– cine îi evaluează ;
– după ce criterii etc.
4. Care este impactul meseriei, profesiei, ocupației de asistent social:
– în comunitatea locală;
– în societatea tranzienței.
Este vorba despre o grilă provizorie, susceptibilă de a fi corijată pe măsura analizei altor materiale, a comparării
cu alte studii pe această temă etc.
Dacă are de studiat transformările din tranziție și strategia deformare a asistenților sociali, cercetătorul își poate
contura și asambla o grilă care poate arăta astfel:
– identificarea caracteristicilor „tranziției" ;
– identificarea „populațiilor vulnerabile", „defavorizate" ;
– identificarea politicilor sociale in actu ;
– identificarea mizelor, a nevoilor de formare a asistenților sociali;
– diferite logici de formare inițială (și continuă);
– condiții ale formării;
– impactul primelor promoții;
– percepția și audiența în rândul clienților și al populației etc.
Dacă, de exemplu, asistentul social cercetător a urmărit „practicile formării inițiale a asistenților sociali", pe
baza termicii convorbirii, poate face analiza conținutului convorbirilor pentru a discerne :
– tipuri de nevoi, obiective, priorități privind formarea asistenților sociali (de la „cererea socială" la „aspirația
individuală");
– rolul conferit cunoașterii și cercetării în societatea în care trăim;
– rolul celui format („captiv" sau „strateg" al propriei formări?);
– raporturile, relațiile (de putere etc.) între formatori și formați;
– caracteristicile procesului decizional;
– caracteristicile (auto)controlului;
– actorii implicați și partenerii formării asistenților sociali;
– impactul, efectele (ne)intenționate ale formării asistenților sociali etc.
Am alcătuit corpusul din toate convorbirile realizate. Un singur text conține mai multe zeci de pagini; la o primă
lectură ne dăm seama că el conține informații interesante, dar răspândite în întregul text, de altfel destul de
monoton și de greu digerabil (iar noi avem de analizat 30 de asemenea texte transcrise…). Cum procedăm?
astfel încât să aibă sub ochi toate evenimentele comune și necomune, să poată compara, să poată analiza cu mai
mare claritate informația conținută în convorbiri.
De exemplu, am avut convorbiri cu un număr însemnat de persoane implicate pentru a face un studiu despre
centralizarea/descentralizarea deciziei în sistemul de formare a asistenților sociali în perioada tranziției. Putem
întocmi un tabel pentru a reține „logicile" fiecărui decident:
Putem reduce astfel zeci sau sute de pagini la câteva care ne vor permite analize mai fine.
Asistentul social cercetător nu poate rupe afirmațiile de context. Arunci când analizează conținutul convorbirilor,
va avea în vedere impactul contextului (prin „context" înțelegând situația unde e localizată fizic persoana care
ne-a oferit informația, cu ce alte persoane interrelaționează, chiar traiectoria relațiilor lor etc, dar și alte „cercuri"
mai largi care circumscriu situația, să spunem disputa dintre profesor și student, sala de curs, facultatea,
universitatea, comunitatea locală etc).
Dacă rupem textul convorbirii de context, există riscul de a nu reține multe dintre semnificațiile faptului,
evenimentului prezentat. De exemplu, cercetătorul a reținut în scris : „X a ridicat telefonul, a ascultat puțin, apoi
a spus celui de la capătul celălalt al firului (Y): «Nu cred că trebuie. Nu sunt de tolerat capriciile nimănui.
Discutăm mâine. Bună ziua .'»". Scoasă din context, această unitate de convorbire nu ne spune nimic. Dar dacă
X este prodecanul lui Y ? Dacă Y este studentul lui X ? Dacă Y este clientul medicului de familie X ? etc.
Comprehensiunea contextului este capitală, deoarece sensul există într-u« context. Dacă interlocutorul se află
într-o casă de copii, cercetătorul va include în „diagrama contextuală" : ierarhia, diviziunea muncii, cine exercită
oficial controlul acolo, care sunt relațiile între rolurile implicate etc. Din analiza convorbirilor cu managerul,
personalul de îngrijire, copiii etc, se va putea afla mai clar : cine exercită realmente autoritatea, care sunt relațiile
pe orizontală, cine sunt responsabilii reali cu introducerea noului, cine se opune etc. Dacă plasăm fragmentul de
convorbire de mai sus în diagrama contextuală prezentă, iar Y este directorul educatorului X, vom desprinde alte
semnificații despre pașii făcuți spre reformarea învățământului… Cercetătorul poate întocmi matricea rolurilor.
El identifică rolurile existente : directori, educatori, medici, psihologi,
asistenți sociali, personal TESA, îngrijitori, elevi etc. și urmărește modul în care aceștia reacționează la o situație
(pedagogică etc.) nouă, cu care se confruntă prima dată. în mod asemănător, ASC poate întocmi matricea
efectelor (X și-a pierdut locul de muncă; efecte asupra firmei, asupra lui X, asupra familiei sale ; efecte
materiale, efecte umane; efecte primare/secundare, directe/indirecte, pe termen scurt/mediu/ lung etc.) sau
diagrama cauzelor.
în legătură cu exigențele validității informațiilor culese, asistentul social cercetător trebuie să se ferească să nu
fie „înghițit", să nu fie „robul" teoriilor, nici al terenului, nici al oricărei „evidențe" ; să nu suprainterpreteze
datele (în funcție de câtă hermeneutică știe), nici să nu dea mai multă importanță unor date în dauna altora (celor
provenite din statistici în raport cu cele din istoriile vieții sau invers). El trebuie să se asigure că eventualele
distorsiuni nu i se datorează (nici ca urmare a efectului său asupra terenului, nici al terenului asupra sa, nici ca
urmare a tehnicilor folosite). Pentru a minimiza distorsiunile, cercetătorul poate rămâne cât mai mult pe teren,
utilizând metode (in)discrete (nu în sensul brutal al „ascultării la ușă" sau „uitatului pe gaura cheii", ci în sensul
de a profita de orice informație), asigurându-se că mandatul său este limpede pentru cei investigați etc. Dacă este
„popperian", el poate umbla mereu după contra-exemple, excepții, alternative. Poate „verifica", „testa", așa cum
procedează oamenii care organizează lumea în minte ca să le apară mai coerentă. Așadar, el poate repera pattern-
uri, poate grupa datele pentru a afla relațiile stabile dintre ele, poate subsuma (fără a-l desconsidera, neglija)
individualul generalului, poate căuta lanțuri cauzale sau coerența conceptuală, teoretică etc.
Am insistat mereu asupra faptului că cercetătorul se preocupă cu precădere de conținut, și nu de formă. Nu
înseamnă să evite ce a învățat la limba română sau la logică despre „figurile de stil" sau despre aspectul
conotativ sau denotativ al cuvintelor, propozițiilor (el poate fi atent la expresiile aluzive: „vina angoasantă a
celui care-și abandonează copilul" ; „suferințele celui care-și părăsește cuibul" ; casa de copii – o „oază de
liniște… " etc). Poate folosi un sistem propriu de semne și coduri care să-l ajute să repereze mai ușor relațiile
(exprimate în cuvinte stufoase) între variabile :
Cum caută polițistul Colombo probe ? Adună amprente, fire de păr, caută să vadă ce alibiuri au cei direct
implicați, stă de vorbă cu martorii etc., notând torul în carnețel… La un moment dat toate se articulează în mintea
lui și se produce declicul care-l conduce la concluzia certă. Sigur că anumite date sunt „mai bune" decât altele
provenite de la alți martori. Asistentul social cercetător poate căuta mereu „fereastra" pe care s-o deschidă
pentru a vedea dincolo de aparențe și iluzii. Până la urmă, el va căuta „explicația cea .mai plauzibilă", care „(nu)
contrazice teoriile consacrate", care este „fondată și confirmată empiric" de datele și evenimentele locale etc. Va
căuta să argumenteze. Cercetătorul nu neagă, nu renunță la explicațiile alternative, mai puțin plauzibile. „Nimic
nu poate proba că am dreptate, totul poate dovedi că mă înșel", spunea Einstein. în domeniul socioumanului,
mulți au tendința de a spune cu ușurință invers… în ultima vreme este utilizat computerul. Pentru preocupări
constante în domeniu sunt recunoscute Centrul de Studii asupra Discursului Comun (CEDISCOR), Centrul de
Analiză a Discursului (CAD, de la Universitatea Paris XIII) ș.a. Autorii au citit temeinic din Barthes, Lacan,
Foucault, Austin, Searle, Milner, Greimas ș.a. și „au învățat" computerul să „citească" textele, să utilizeze o listă
de „cuvinte goale" pe care să le suprime automat, încât textul să rămână ca o telegramă, să utilizeze dicționarul
de sinonime (computerul reține un termen pentru toate sinonimele), să calculeze frecvența fiecărui cuvânt, să
caute asociații ale acestora, să elimine cuvintele, sintagmele care apar cu o frecvență foarte redusă în text etc.
(curentul – „clasic", de acum – rămâne cel al Analizei de Conținut Tematic (ACT); capătă însă recunoaștere –
grație eficienței analizei – programele SATO, INTERVIEWS, MODALISA, LEXICA, SPAD-T, ETHNOS,
PROTHESE, PROSPERA ș.a.). Și în acest caz, pentru a evita erorile autoiluzionării, ar trebui să adoptăm, cu
modestie, o poziție ceva mai sceptică.
Bibliografie selectivă
Amblard, H. et al., Les nouvelles approches sociologiques des organisations, Seuil, Paris, 1996.
Ancelin-Schutzenberger, A., L'observation dans les groupes de formation et de therapie, Epi, Paris, 1972.
Anzieu, D.; Pages, M., La dynamique des groupes restreints, PUF, Paris, 1968. Bardin, L., L'analyse de contenu, PUF, Paris,
1989. Berthelot, J.M., La construction de la sociologie, PUF, Paris, 1991. Boudon, R., Effets pervers et ordre social, PUF,
Paris, 1977.
Bourdieu, P.; Passeron, J.C. ; Chamboredon, J., Le metier de sociologue, Mouton-Bordas, Paris, 1968.
Bowles, J.D. ; Jacobs, C. (eds.), Ethnicity and Race, NASW, Inc., Silver Spring, 1988.
Breton, R., Les Ethnies, PUF, Paris, 1981.
Bur, J.A., Education pour sânte. Concepts, enjeux, planification, De Boeck, Bruxelles, 1988.
Chamberland, C.; Bouchard, C., „Communautes â risques faibles et eleves de mauvais traitement: points de vue
d'informateur-cles", Service social, voi. 39, nr. 2, pp. 76-l01, 1990.
Chamberland, C.; Bouchard, C.; Beaudry, J., „Dimensions socio-economiques et microsociales des mauvais traitements
envers les enfants: le cas de Montreal", in Bouchard, C.; Chamberland, C, Predire et prevenir les mauvais traitements envers
les enfants, CQRS, pp. 123-l30, 1988.
Champagne, P. et al., Initiation â lapratique sociologique, Dunod, Paris, 1989.
Chauviere, M., „Larecherche sociale gagne du terrain", Informationssociales, nr. 6, 1983, pp. 10-l7.
Cherata, L., Istoria țiganilor, Editura Z, București, 1994.
Comte, A., Cours de philosophiepositive, Librairie Larousse, Paris, 1936.
De Gaulejac, V.; Roy, Sh., Sociologies cliniques, Desclee de Brower, Paris, 1933.
De Robertis, M., Methodologie de l'introduction en travail social, Centurion, Paris, 1981.
Duchamp, M.; Bouquet, B.; Drouard, H., La Recherche en travail social, Centurion,
Paris, 1989.
Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, 1968.
Ferreol, G.; Deubel, Ph., Methodologie des sciences sociales, Armând Colin, Paris, 1993. Fischer, G.H., Espace industriei et
liberte, PUF, Paris, 1980. Forse, M.; Degenne, A., Les reseaux sociaux, Armând Colin, Paris, 1995. Grawitz, M., Methodes
des sciences sociales, Dalloz, Paris, 1990. Homans, G., The Rumân Group, Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1950.
Houttuyn Pieper, A., Community organization in the North West Veluwe, Haga, 1961.
Ionescu, I., „Sociologiile clinice și reformarea învățământului de sociologie și asistență socială", in Zamfir, E.; Bădescu, I.;
Zamfir, C. (coord.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000.
Kent, R.F., A History of British Empirical Sociology, Gower Press, Aldershot, 1981. King, G. et al., Fundamentele cercetării
sociale, Editura Polirom, Iași, 2000.
L'Ecuyer, R., Methodologie de l'analyse developpementale de contenu, Presses Universitaires de Quebec, 1990.
Le Play, La Methode sociale, Editions Meridiens Klincksieck, Paris, 1989.
Lievre, P., Manuel d'invitation â la recherche en travail social, EHSP, Paris, 1998.
Maisonneuve, J., La dynamique des groupes, PUF, Paris, 1968.
Malard, M., Batir et reussir. Methodologie de projet appliquee â la sânte communitaire , Editions des Universites, Lille,
2000.
Marcus, S. (coord.), Modele matematice și semiotice ale dezvoltării sociale, Editura Academiei, București, 1986.
Mateescu, M., „Evoluția fenomenului infracțional în contextul tranziției din România", in Zamfir E.; Bădescu, I.; Zamfir, C.
(coord.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000, pp. 408-418.
Meynaud, J., La science politique, Lausanne, 1960.
Miftode, V., Metodologie sociologică, Editura Porto Franco, Galați, 1995.
Mihăilescu, I., Sociologie generală, Editura Universității București, 2000.
Monnier, E., „Evaluation de l'action des pouvoirs publics: du projet au plan", Economica, Paris, 1987.
Morin, E., Sociologie, Fayard: Paris, 1984.
Neculau, A.; Ferreol, G. (coord.), Minoritari, marginali, excluși, Editura Polirom, Iași, 1996. Petonnet, C, On est tous dans le
brouillard. Ethnologie des banlieues, Galilee, Paris, 1979. Rahmania, N., Elements d'analyse des donnees, USTL, Lille,
Flandre-Artois, 1995. Raymond, H., Habitat, modeles culturels et architecture, 1974.
Richmond, M., Les methodes nouvelles d 'assistance. Le service social des cas individuels, Editions de l'Ecole Naționale de
la Sânte Publique, Rennes, 2002.
Rotariu, T. (coord.), Metode statistice aplicate în științele sociale, Editura Polirom, Iași, 1999.
Simmel, G., Philosophie de la modernite, Payot, Paris, 1989.
Thrasher, Fr., The Gang. A study of 1313 gangs in Chicago, University of Chicago Press, 1927.
Van Meter, K.M., „Theorie et/ou methode ? ", Revue des Lettres et des Sciences Sociales, nr. 139, 1944.
Villerme, L. R., Tableau de l 'etatphysique et moral des ouvriers employes dans Ies manufactures de coton, laine et soie,
Paris, 1840.
Zamfir E. ; Preda, M. (coord.), Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz, Editura Expert, București, 2000.
Zamfir, E. (coord.), Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Editura Expert, București, 2000.
Zamfir, E.; Bădescu, I.; Zamfir, C. (coord.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București,
2000.
Zamfir, E.; Zamfir, C, Țiganii între ignorare și îngrijorare, Editura Alternative, București, 1993. Zeigher, B.P., Theory of
Modelling and Simulation, Wiley Publication, New York, 1976.
Alina Hurubean
Construcția metodologică a asistenței sociale
1. Asistența socială de la acțiunea empirică la intervenția științifică
Ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, în baza valorilor solidarității umane și a carității creștine, este o
constantă a vieții comunitare. Fiecare epocă istorică a inițiat forme specifice de ajutor social, adecvate sistemului
politico-economic și modelului cultural dominant în societatea respectivă. Evoluția formelor de asistență socială,
de la acțiuni caritabile până la activități profesionalizate, fundamentate științific, a fost condiționată de contextul
istoric în care acestea au apărut și s-au dezvoltat. Societatea modernă și debutul erei industriale au generat
transformări radicale în privința condițiilor de viață, a valorilor și mentalităților, aducând în prim-plan alte
probleme sociale și impunând schimbarea perspectivei de abordare a acestora.
Timp de aproape două milenii, din zorii creștinismului și până în secolul al XlX-lea, asistența socială s-a
practicat în forma acțiunilor caritabile, patronate de către Biserică sau inițiate de persoane private, fără
intervenția statului. în tot acest interval, asistența socială s-a practicat într-o manieră empirică, nefundamentată
științific, mai puțin sistematică și coerentă, concretizată în acțiuni spontane și izolate.
Primul război mondial a demonstrat însă că problemele sociale nu se pot rezolva doar pe baza prestațiilor
Bisericii sau prin intermediul asigurărilor sociale, destinate anumitor categorii profesionale, sau prin intervenția
represivă a statului. Acest context a generat o schimbare de optică în analiza problemelor societății moderne și o
redefinire a rolului statului în administrarea complexității sociale, care au făcut posibilă apariția asistenței
sociale ca domeniu distinct de activitate. Transformările social-politice și culturale specifice societății moderne
au influențat considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate socială, apariția și autonomizarea profesiei de
asistent social, precum și perfecționarea metodelor de intervenție psihosocială.
Așadar, acțiunile de tip asistențial sunt la fel de vechi precum societatea umană, însă apariția unei profesii
centrate pe „ tratarea maladiilor sociale " în mod științific și sistematic este un fapt relativ recent. Abia în
primele decenii ale secolului XX s-au creat sistemele naționale de protecție socială și, implicit, a demarat
procesul construirii identității profesiei de asistent social. Inițiativa, coordonarea și coerența acestui proces se
datorează, în mare parte, statului. Obiectivul dezvoltării asistenței sociale profesionalizate, fundamentate
științific, a impus inițierea unor acțiuni în mai multe direcții:
– dezvoltarea unui sistem de învățământ specializat;
– formularea unei metodologii a intervenției asistențiale ;
– precizarea statutului profes iei de asistent social.
Primele școli de asistență socială s-au dezvoltat în SUA (New York, 1900) și, la scurt timp, au apărut și în
Europa Occidentală. Țara noastră dispune de o tradiție a învățământului de asistență socială, cu rezultate
remarcabile în formarea specialiștilor, în anul 1929 s-a înființat Școala Superioară de Asistență „Principesa
Ileana", cu profil universitar, care a funcționat până în 1949. După această dată și până în 1969 a existat doar
învățământ postliceal de asistență socială. în pe rioada 1970-l990 nu a mai
funcționat nici o formă de învățământ asistențial; în această perioadă a regimului comunist, sistemul de asistență
socială a înregistrat un regres considerabil, activitatea asistențială reducându-se, în cea mai mare parte, la
punerea în aplicare a unor mecanisme administrativ-birocratice (Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 4-l7). După 1990
s-a reînființat învățământul asistențial universitar și postliceal și, în același timp, a demarat procesul de reformare
a sistemului de asistență socială, a cadrului instituțional și legislativ, a practicilor de intervenție, a statutului
științific și profesional al asistenței sociale.
La începutul secolului XX, profesia asistențială s-a practicat în instituțiile medicale, serviciul asistențial fiind
conceput ca un mijloc de eficientizare a intervenției medicale. Faptul că, inițial, profesia asistențială s-a dezvoltat
în relație cu cea de medic a contribuit la adoptarea unor maniere de acțiune mai sistematice și mai eficiente,
precum și la formarea limbajului de specialitate. Totuși, asistența socială nu-și putea construi identitatea în raport
cu asistența medicală, decât în măsura în care își definea o metodologie proprie. Construcția metodologiei
asistenței sociale s-a realizat ca urmare a asimilării achizițiilor teoretice și metodologice din științele sociale și a
„stocării" experienței acumulate în practica asistențială: Configurarea metodologiei asistenței sociale este legată
de numele autoarei americane Mary Richmond, care a elaborat primele lucrări de metodologie în domeniul
asistențial: Social Diagnosis (1917) și What is Social Casework ? (1930). începând din al doilea deceniu al
secolului XX, asistența socială își asumă ca metodă distinctă ajutorul psihologic individualizat (casework).
Astfel, se impune ideea că ajutorul social trebuie să fie individualizat, personalizat prin construirea unei relații
dinamice între asistent și client. Importată din SUA în Europa după cel de-al doilea război mondial, metoda
casework se va dezvolta permanent pe cele două coordonate ale sale: psihoterapia și socioterapia. în ultimele trei
decenii, metodologia de tip casework tinde să fie înlocuită, parțial, de către „modelul de intervenție în sensul
schimbării", strategie combinată și, la limită, integrală (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 112). Pornind de la
dinamica psihosocială în care se află clientul (individul, grupul sau comunitatea), asistentul social definește o
serie de obiective și mijloace adecvate procesului de schimbare socială pe care îl crede necesar, construind, în
acest sens, un proiect de intervenție. Această nouă manieră de lucru conferă adevărata identitate a asistenței
sociale, delimitând-o de alte profesii (asistență medicală, pastorală, juridică, psihiatrie) între care există unele
suprapuneri de competențe. în raport cu celelalte profesii de tip asistențial, asistentul social joacă rolul de
integrator și coordonator al efortului de păstrare și restaurare a normalității sociale.
Societatea contemporană presupune o reevaluare a strategiilor asistențiale, a rolului asistentului social și a
statutului său în cadrul comunităților. Astăzi, operăm cu următorul concept de asistență socială : un ansamblu
de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor,
grupurilor și comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care nu au posibilitatea de a
realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). Scopul
fundamental al asistenței sociale este acela de a restaura capacitatea de funcționare socială normală a clienților,
mobilizând în acest sens resursele umane, materiale și instituționale existente în societatea respectivă.
Aflată la intersecția mui multor subsisteme sociale, activitatea asistențială se derulează pe următoarele
coordonate :
– economică (vizează alocarea unor resurse materiale și financiare);
– juridică (se concretizează în aplicarea legislației referitoare la protecția socială);
– socială (regizează procesele de integrare și reintegrare socială în plan familial, profesional, cultural, normativ
etc.);
– psihologică (presupune ajutorul acordat clienților în vederea formării abilităților necesare pentru a-și rezolva
singuri problemele, pentru construcția propriei identități și recâștigarea autonomiei);
– politică (influențează mediul social și politica socială).
în vederea îndeplinirii atribuțiilor profesionale, asistentul social utilizează diferite metode de investigare și
intervenție, care se integrează în strategii executorii (de aplicare a politicilor sociale, de normalizare și control al
devianților, marginalilor și asocialilor) sau în strategii creative (de ajutorare a clienților prin declanșarea unor
procese pozitive de schimbare socială).
în cazul strategiilor de execuție a politicii sociale, asistentul acționează ca un salariat sau chiar ca un funcționar,
a cărui libertate este mult limitată de exigențele funcționale ale instituției; strategiile inventive, în schimb, pun
accent pe dezvoltarea capacităților relaționale ale asistentului și pe responsabilizarea clientului, trecând pe plan
secundar aspectele instituționale ale relației de ajutorare și mecanismele de aplicare a controlului social.
Indiferent de stilul de acțiune rezultat din gradul de libertate pe care instituția și societatea îl acordă asistentului,
acesta are nevoie de o metodologie a intervenției sociale fundamentată teoretic pe cunoștințe din sfera științelor
socioumane – aceasta fiind condiția esențială a depășirii empirismului și improvizației ce au caracterizat multă
vreme actul asistențial, în favoarea afirmării profesionalismului în acest domeniu.
Rezumat
Momente ale evoluției profesiei asistențiale de la empiric la științific :
a) trecerea de la acțiunile caritabile la o practică profesionalizată (1900-l920);
b) implicarea statului în rezolvarea problemelor sociale :
– strategii represive : constituirea unor instituții și mecanisme de constrângere, specializate în menținerea
ordinii sociale ;
– strategii nonrepresive : acțiuni preventive, educative, asistențiale ; crearea sistemelor naționale de protecție
socială (cadru instituțional și legislativ specific);
c) construirea identității științifice și profesionale a asistenței sociale:
– dezvoltarea învățământului asistențial (190 0);
– elaborarea unei metodologii proprii (1920-l940): casework (sprijin psihologic individualizat); modelul
intervenției în sensul schimbării; dezvoltarea strategiilor de intervenție la nivel de grup și comunitate;
– precizarea scopurilor, atribuțiilor și rolului profesiei asistențiale (asistentul social ca agent de normalizare și
control social; asistentul social ca agent al schimbării).
1.1. Metodologia asistenței sociale. Definiri și componente
Orice ramură de cunoaștere științifică și de acțiune eficientă are un corp metodologic propriu care direcționeaza
și organizează activitatea specifică domeniului respectiv. în sfera socioumanului, metodologia este definită ca o
analiză sistematică a metodelor și
tehnicilor pe baza cărora se realizează o cercetare teoretică sau aplicativă. Metodologia nu este însă pur și simplu
o colecție de metode și tehnici de abordare cantitativă sau calitativă a socialului; nu este un „inventar" de tehnici,
fie acestea și integrate strategic. Este esențial să amintim că o metodă este totdeauna un mijloc, și nu o finalitate
în sine; metoda este maniera de a acționa, dar ea nu definește obiectivele de atins și valorile la care ne raportăm.
Metoda este un instrument pentru atingerea unor obiective prealabil definite, ea este subordonată valorilor și
finalităților postulate în teorie (De Robertis, 1995, p. 79). Ori de cîte ori optăm pentru o anumită metodă de
investigație și intervenție, pornim de fapt de la o supoziție teoretică (teorie de referință) care condiționează
demersul cercetării și cel al acțiunii. Nici domeniul asistenței sociale nu face excepție de la această condiționare
teoretică. în practica asistențială se conturează strategii diferite de investigație și intervenție, în funcție de
perspectivele teoretice pentru care se optează.
De aceea, se consideră că metodologia oricărui domeniu de cunoaștere fundamentală sau aplicativă are o
componentă teoretico-epistemologică (formată din teorii de referință și modele explicative) și o componentă
tehnic-normativă (incluzând metode și tehnici de culegere a datelor empirice, tehnici și procedee de prelucrare a
datelor, de analiză și interpretare a acestora; principii metodologice etc).
Asistența socială, ca sistem de reflecție teoretică și activitate specializată în rezolvarea disfuncțiilor sociale, și-a
constituit, treptat, propria metodologie, recurgând la două modalități principale de elaborare a acesteia: prima se
bazează pe sistematizarea experienței practice de lucru cu clienții (reținându-se procedeele care au dat rezultate
pozitive în mod repetat); a doua modalitate a constat în asimilarea achizițiilor teoretico-metodologice din
științele socioumane. Există, așadar, un demers pragmatic și unul științific de construcție a metodologiei
asistențiale, care sunt complementare (De Robertis, 1987, p. 80).
Eforturile de sistematizare a unei metodologii a intervenției au început în al doilea deceniu al secolului XX în
SUA (Mary Richmond, Social Diagnosis, New York, 1917), manifestându-se și în Europa o dată cu deceniul al
cincilea.
Metodologia asistenței sociale este domeniul de reflecție preocupat de manierele de acțiune, de principiile și
procedeele utilizate în practica asistențială. Metodologia ne permite să înțelegem care este logica ce guvernează
cunoașterea și acțiunea asistențială, având în atenție, deopotrivă, procesul de investigare a problemelor sociale,
precum și strategiile de intervenție în vederea soluționării acestora.
Componentele metodologiei asistenței sociale sunt următoarele :
a) teoriile de referință (teorii sociologice ; teorii psihologice ; teorii psihosociologice ; teorii asistențiale);
b) metodele, tehnicile și strategiile de cunoaștere și intervenție (metode și tehnici de investigație psihosocială;
metode și tehnici de intervenție asistențială);
c) procedeele de evaluare a realității empirice (a situațiilor problematice) și procedeele de evaluare a gradului de
eficiență a demersului asistențial.
Așadar, metodologia asistenței sociale are o dimensiune teoretică, una tehnic-normativă și alta evaluativă, de
sinteză între teoretic și empiric ; autoreflexivă și autoevaluativă (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 102). Aceasta este
perspectiva de definire a metodologiei asistenței sociale cu care ne-a familiarizat literatura de specialitate
franceză (Cristina De Robertis, Henri Pascal, Andree Menthonnex ș.a).
în literatura asistențială americană, metodologia este privită mai puțin ca un complex de teorii și principii ce
structurează, după criterii logice și epistemologice, modalitățile de intervenție, și mai degrabă ca o colecție de
metode și tehnici cu relevanță practică. Astfel, au fost identificate mai multe tipuri de practici (acțiuni de
intervenție), în funcție de dimensiunea intervenției și de obiectivele propuse:
a) social casework – acea orientare sau acel tip de practică utilizată de asistentul social în sprijinirea
preponderent psihologică a unui individ sau a unei familii;
b) social group work – metoda ce constă în ajutorarea unui grup de persoane constituit pe criteriul comunității de
interese sau al confruntării cu aceeași problemă (ajutorarea vizează dezvoltarea abilităților de comunicare și
integrare, promovarea unui nou sistem de valori ale vieții comunitare, reorientarea energiilor grupului spre
scopuri pozitive etc.);
c) community organization – practica ajutorării indivizilor, grupurilor și comunităților care locuiesc în aceeași
arie geografică sau care se confruntă cu aceleași probleme, pentru a ajunge la identificarea scopurilor și
intereselor comune, mobilizarea resurselor în vederea realizării proiectelor de dezvoltare comunitară;
d) administration in social work – managementul asistenței sociale (Barker, 1987, p. 98).
în cadrul acestor practici asistențiale care vizează clientul individual, grupul, comunitatea și instituția, s-au
dezvoltat tehnici de intervenție specifice, precum: abordarea centrată pe sarcină, intervenția în situații de criză,
abordarea psihosocială, asistența cognitiv-comportamentală etc. în practica asistențială contemporană s-au
delimitat două arii teoretico-metodologice principale care acoperă întregul câmp al acțiunilor asistențiale :
practica de tip pozitivist (reparatorie, recuperatorie sau represivă) și practica umanist-existențială. Promovând
principii de acțiune opuse, dar complementare, aceste tipuri de practici descriu tendințele generale ale
intervenției asistențiale, raportate la marile paradigme ale cunoașterii socioumane (paradigma pozitivistă și
paradigma interpretativ-fenomenologică).
La ora actuală, metodologia asistenței sociale are o fizionomie proprie, grație acumulărilor din științele
socioumane și din experiența profesională în domeniu. Cu toate acestea, eforturile de ordonare și sistematizare
teoretică, menite să redea metodologiei asistențiale mai multă coerență și demnitate științifică, sunt reduse ca
număr. Asistenții sociali au tendința de a căuta „rețete" de intervenție, moduri de a acționa, preocupându-se mai
puțin de cadrele generale teoretico-epistemologice ale muncii lor. în literatura asistențială recentă de limbă
franceză, există unele încercări de construcție a metodologiei, în sensul adevărat al termenului, încercări centrate
pe recuperarea dimensiunilor teoretice și epistemologice ale practicii asistențiale, pe conturarea unei logici
generale a investigației, intervenției și evaluării în asistența socială.
Concepte-cheie
Metoda = în sensul utilizat în științe și în filosofie, este un mod de cercetare, o manieră de cunoaștere sau de
transformare a realității; este o manieră de a face un lucru urmând anumite principii și parcurgând niște etape
într-o anumită ordine, imprimând acțiunii coerență și continuitate.
Tehnica = ansamblu de prescripții metodologice (reguli, procedee) pentru o acțiune eficientă în planul praxisului
sau al reflecțiilor teoretice. Tehnicile sunt formele
concrete pe care le îmbracă metodele, fiind posibil ca una și aceeași metodă să se realizeze cu ajutorul unor
tehnici diferite.
Procedeul = modul de utilizare a instrumentelor de investigare științifică.
Instrumentul = un mijloc material utilizat de cercetător pentru cunoașterea științifică a fenomenelor sociale (de
exemplu: foaia de observație, ghidul de interviu, aparatura tehnică).
Strategia = arta de a pune în relație un ansamblu de factori – resurse umane, materiale, instituționale – și
organizarea lor în vederea atingerii scopului propus. Strategia presupune combinarea unor metode și tehnici de
investigare și intervenție socială, ghidate de un set de presupoziții adecvate obiectivelor stabilite. Strategia a
devenit un termen de referință în terminologia actuală a asistenței sociale și se concretizează în inițierea unor
proiecte de intervenție în sensul schimbării.
1.2. Teorie și metodă în asistența socială contemporană
Solicitările multiple ale societății moderne, diversitatea și complexitatea problemelor sociale ridică profesiei
asistențiale noi exigențe teoretice și metodologice. Specialiștii în asistența socială trebuie să lucreze metodic și
organizat, să aibă scopuri clare și obiective fezabile, să recurgă la teorii științifice adecvate și explicite.
Importanța teoriei în practica asistențială este considerabilă pentru faptul că înțelegerea și explicarea corectă a
problemelor sociale reprezintă un pas important în rezolvarea lor.
Instrumentarul teoretic și metodologic utilizat în asistența socială provine din domeniul științelor socioumane, în
special din psihologie și sociologie. Fiecare teorie oferă un model explicativ al realității socioumane, propune un
anume tip de evaluare și diagnostic al problemelor umane, în funcție de care sunt adoptate strategii diferite de
intervenție asistențială. Astfel, opțiunea teoretică organizează și eficientizează acțiunea asistențială.
Construcția teoretico-metodologică a asistenței sociale s-a realizat pe întregul parcurs al secolului XX, reunind
mai multe tendințe:
• La începutul secolul ui XX, nu exista o recunoaștere explicită a rolului teoriei în practica asistențială.
Asistența socială era considerată „arta de a ajuta" folosind bunul-simț în situații dificile.
• Anii '20-'30 aduc în prim-plan moda psihoterapiei; prima teorie psihologică de interes pentru asistența socială
a fost psihanaliza, care a dominat spațiul teoretic al asistenței sociale timp de jumătate de secol, rivalizând cu
teoriile comportamentale.
• în același interval temporal, se afirmă școala funcfionalistă, din care se dezvoltă, ulterior, sistemismul, care
va schimba perspectiva asupra abordării problemelor sociale și asupra rolului asistenței sociale. Se impune ideea
că asistența socială nu constă în a depista și a trata o maladie psihologică, ci în a stabili o relație de ajutor, o
relație activă cu clientul, pentru a-i reda capacitatea de funcționare socială normală. Asistentul social este cel
care, prin tehnici specifice, activizează și susține potențialul de dezvoltare personală a clientului. Accentul nu
mai cade pe trecut și pe introspecție, ca în cazul psihanalizei, ci pe circumstanțele prezentului și pe coordonatele
mediului social.
• Până în anii '60, asistența socială a acumulat, într-o manieră mai puțin sistematizată, foarte multe teorii
psihologice și sociologice. în deceniile care au
urmat, s-a pus problema selectării și ordonării acestor teorii din perspectiva eficienței lor practice.
• Teoreticienii domeniului asistențial încearcă o inventariere și o clasificare a teoriilor utilizate în asistența
socială, invocând mai multe criterii, dintre care amintim:
– domeniul de proveniență: teorii sociologice (funcționalism, structuralism, sistemism, culturalism, marxism,
interacționalism, fenomenologie etc.); teorii psihologice (psihanaliza, teoriile comportamentale, teoria învățării
sociale, teoriile dezvoltării personalității etc.); teorii psihosociologice (teoria comunicării, teoria schimbării,
analiza instituțională, analiza tranzacțională etc.);
– gradul de generalitate: teorii generale (sistemism, marxism etc.) ; teorii de rang mediu (teoria atașamentului,
teoria identității, teoria participării etc.);
– paradigma dominantă: paradigma pozitivistă ; paradigma interpretativă ; paradigma ordinii sociale ;
paradigma schimbării sociale.
Aceste acumulări teoretice au avut consecințe importante în plan metodologic, impunând schimbări de
perspectivă cu privire la: analiza problemelor sociale ; dinamica relației asistent – client; principiile, etapele și
dimensiunile strategiilor de intervenție; terminologia de specialitate. Astfel, în prima jumătate a secolului XX,
practica asistențială este dominată de un individualism metodologic de tip pozitivist (influențat de behaviorism)
sau umanist (marcat de psihanaliză). Ambele variante se află sub incidența practicii medicale, fapt ce transpare
din terminologia utilizată și din conceperea secvențelor procesului de asistare ce constau în investigație,
diagnostic si tratament. Aceste practici asistențiale au în atenție clientul individual și grupurile mici (familia).
în varianta sa pozitivistă (behavioristă), individualismul metodologic pornește de la premisa că orice
comportament se învață; învățarea greșită este cauza comportamentului anormal, astfel încât individul poate și
trebuie să învețe comportamentul corect sau socialmente acceptabil. Din această perspectivă, asistența socială are
o funcție reparatorie și, uneori, represivă.
în varianta sa umanistă (dezvoltată de psihanaliză), individualismul metodologic este orientat către înțelegere
(insighf), considerând că problemele pot fi rezolvate optim prin creșterea nivelului de conștientizare a individului
asupra propriilor nevoi și motivații.
în a doua jumătate a secolului XX, în practica asistențială – alături de individualism – se afirmă holismul
metodologic în variantă pozitivistă (influențată de funcționalism și sistemism) și în variantă umanist-existențială
(aflată sub incidența ideologiei feministe și comunitariste). Dincolo de diferențele specifice, aceste tipuri de
practici au marcat, începând din anii 1960-l970, o schimbare de paradigmă în acțiunea socială: de la intervenția
individuală, dispersată, către abordarea socială globală, simultană asupra unor categorii diferite de clienți și
inițierea unor strategii de intervenție comunitară.
Perspectivele teoretice și practicile sociale asociate lor se bazează pe un set de presupoziții fundamentale despre
om și societate din perspectiva cărora acestea se plasează într-o anumită paradigmă. Astfel, în orice proces de
asistare, problema identificată, explicațiile oferite, scopurile propuse și metodele folosite variază în funcție de
paradigma (teoria) aplicată. în continuare, vom prezenta, sintetic, paradigmele
gândirii psihologice și sociologice care au influențat practica asistențială, punctând astfel tendințele teoretico-
metodologice generale asumate de asistența socială contemporană.
1.2.1. Paradigma pozitivistă și practica utilitaristă
Presupoziții teoretice:
– faptele sociale pot fi cunoscute în același mod ca și fenomenele fizice. Realitatea socială este direct
observabilă și măsurabilă. Nu există o realitate dincolo de realitatea observabilă;
– oamenii prezintă caracteristici ce pot fi descrise în mod obiectiv. Comportamentul uman poate fi cunoscut,
manipulat și schimbat;
– singura formă legitimă de cunoaștere este cea bazată pe observația concretă, directă §i obiectivă a faptelor
sociale; cercetătorul observă realitatea socială, stabilește relații cauzale, surprinde regularități, măsoară
parametrii investigați, caută să descopere legi sociale și comportamental e;
– cunoașterea științifică a socioumanului este o cunoaștere riguroasă, instrumentală (după modelul științelor
naturii); metodele adecvate cunoașterii științifice sunt: observația, experimentul, documentarea – metode ce
permit contactul direct cu fenomenele sociale și cunoașterea lor obiectivă.
Teorii: funcționalism, structuralism, sistemism, comportamentalism, teoriile psihologiei experimentale.
Practica pozitivistă (obiectivă, utilitaristă) :
– practică planificată și ordonată, cu obiective și metode bine precizate, riguroasă, fundamentată științific;
– acordă importanță investigației, diagnozei și tratamentului asistențial;
– asistentul social este considerat un tehnician, un specialist eficient și neutru;
– exemplul 1: practica „centrată pe sarcină" – o intervenție pe termen scurt, concentrată asupra unor scopuri
limitate, realizabile, formulate în termeni comportamentali. Scopul principal: să dezvolte clientului abilitățile
necesare pentru a-și rezolva propriile probleme (precum resurse inadecvate, conflicte interrol, probleme
comportamentale etc). Reperele teoretice ale acestei practici sunt furnizate, în principal, de pragmatism și
funcționalism, care promovează concepte și valori precum: acțiune eficientă, planificare, responsabilizarea
clientului, evaluarea acțiunii în funcție de raportul costuri – rezultate (Coulshed, 1993, pp. 74-89);
– exemplul 2: asistența socială comportamentală – se bazează pe teoriile comportamentale (teoriile învățării;
teoriile dezvoltării personalității); identifică disfuncțiile sociale la nivelul individului; clienții asistenței sociale
sunt oamenii cu probleme și oamenii-problemă. Intervențiile apelează la terapii comportamentale sau cognitiv-
comportamentale (Howe, 2001, pp. 66-74).
1.2.2. Paradigma interpretativă și practica umanistă
Presupoziții teoretice:
– omul și realitatea socioumană – univers subiectiv, un complex de trăiri, afecte, idealuri, valori, reprezentări,
simboluri;
– oamenii nu pot fi studiați ca și cum ar fi obiecte; esențială este descifrarea semnificațiilor și sensurilor
fenomenelor sociale, precum și înțelegerea experienței individuale;
– comportamentul uman este rezultatul scopurilor, proiecțiilor și valorilor individului;
– realitatea este construită social; faptele sociale sunt, în esență, fapte ale spiritului;
– distincția normalitate – anormalitate este condiționată social-istoric;
– cunoașterea științifică a socioumanului nu se rezumă la elaborarea unor explicații cauzale, ci pune în joc
strategii comprehensive și interpretative de cunoaștere, în cadrul cărora metodele și tehnicile adecvate de
investigare sunt: interviul, metoda biografică, ancheta prin chestionar etc.
Teorii: interacționism simbolic, fenomenologie, psihanaliză, existențialism, feminism. Practica umanistă:
– este o practică centrată pe client;
– este o abordare nondirectivă; procesul de asistență se bazează mai mult pe experiență (model experiențialist);
– asistentul social trebuie să fie un explorator al semnificațiilor experienței de viață a clientului; accentul cade
pe interacțiune, empatie și intuiție ; această practică nu constă doar în aplicarea unor tehnici de intervenție, ci
propune un sistem de valori, o filosofie de viață; practicile din această categorie promovează unicitatea și
libertatea individului;
– clienții nu sunt „măsurați" comportamental sau psihologic, ci se încearcă înțelegerea semnificațiilor
subiective pe care le atribuie experienței lor de viață;
– asistența socială este arta de a ajuta, nu de a vindeca (par adigma nontratament);
– exemple: practicile centrate pe client, promovate de tradiția psihanalitică a asistenței sociale – prima ipostază
a practicii de tip umanist (Coulshed, 1993, pp. 59-l19; Howe, 2001, pp. 51-66).
1.2.3. Paradigma ordinii sociale și practica recuperatorie (reparatorie)
Presupoziții teoretice:
– societatea funcționează ca un organism ; societatea este ordine, coeziune, echilibru, unitate ; există o
specializare și o diviziune a muncii în societatea modernă, dar societatea își menține integritatea pentru că părțile
sunt interdependente. Rolurile sociale se întrepătrund, creând solidaritatea socială;
– există instituții și mecanisme specializate în păstrarea ordinii sociale care veghează la funcționarea optimă a
societății;
– comportamentele umane trebuie să fie conforme cu normele și valorile societății, un rol important în acest
sens avându-l socializarea individului;
– există o delimitare clară între normalitatea și anormalitatea socială.
Teorii: comune cu paradigma pozitivistă. Practica recuperatorie (reparatorie) :
– vizează refacerea bunei funcționări sociale, restabilirea echilibrului sistemic; scopul intervenției este acela de
a readuce individul sau sistemul social în parametrii normali de funcționare;
– asistența socială are ca roluri: prevenția, tratamentul, sprijinul, întreținerea subsistemelor sociale care
înregistrează disfuncții; tehnicile utilizate în conformitate
cu teoria sistemistă și teoriile comportamentale urmăresc să formeze comportamente conforme cu așteptările
societății, să ajute indivizii să trăiască la un nivel acceptabil de funcționare; asistența socială mediază
funcționarea diferitelor componente ale sistemului social; creează canale de comunicare între acestea, întreținând
echilibrul dinamic al întregului social; asistentul social – rol de normalizare și control social;
– exemple : aplicarea analizei sistemice în asistența socială (Bocancea, Neamțu, 1999, pp. 84-90).
1.2.4. Paradigma schimbării sociale și practica radicală (revoluționară)
Presupoziții teoretice:
– societatea nu este ordine și armonie; inegalitatea, conflictele de interese și valori, schimbarea sunt fenomene
inevitabile ;
– cei care dețin puterea economică și politică dețin și capitalul simbolic pe care îl impun celorlalți prin așa-
numita „violență simbolică" ;
– instituțiile și mecanismele de menținere a ordinii au caracter constrângător, coercitiv și manipulează
individul;
– specialiștii în domeniul sociouman trebuie să fie capabili să medieze conflicte, să gestioneze crize, să
declanșeze schimbări sociale.
Teorii: comune cu paradigma interpretativă. • Practica radicală (revoluționară) :
– „un amestec de umanism și politică (…), o combinație exotică de critică politică și grijă pentru individ"
(Howe, 2001, p. 89);
– practică menită să stimuleze schimbarea (la nivel individual și social) și adaptarea la schimbare;
– asistentul social este un agent al schimbării: inițiază proiecte de intervenție la nivel comunitar; influențează
adoptarea unor politici sociale în interesul grupurilor defavorizate; dezvoltă gradul de conștientizare și implicare
a indivizilor; creează grupuri de presiune care să influențeze decizia politică. Prin astfel de acțiuni, asistentul
social nu intenționează să „repare" disfuncțiile ivite în sistemul social, ci vizează schimbarea sistemului;
– principii și valori promovate: egalitatea șanselor; recunoașterea identității și diferenței minorităților etnice și a
grupurilor marginalizate; redistribuirea puterii și resurselor în societat e ;
– exemplu : asistența socială feministă își propune ca obiective : să dezvolte gradul de conștientizare a condiției
femeii în societatea actuală; să identifice problemele acesteia; să construiască încrederea și stima de sine,
ajutând femeile să-și cunoască și să-și dezvolte potențialul propriu; să creeze rețele de sprijin care să ajute
femeile aflate în dificultate; să combată izolarea și nonimplicarea socială a femeilor; să schimbe reprezentările
sociale asupra rolurilor tradiționale ale femeii etc. Metoda utilizată pentru realizarea acestor obiective este lucrul
în grup.
1.3. Cercetarea-acțiune: o reconciliere a teoriei cu practica
Situat în prelungirea unei mai vechi exigențe metodologice privind unitatea dintre teorie și practică, demersul
cercetare-acțiune se impune, în ultimele trei decenii, ca deziderat esențial al perfectării strategiilor asistențiale.
Sub imperiul proliferării criteriilor de eficiență și raționalitate aplicate deopotrivă cunoașterii și acțiunii, oamenii
de știință caută noi alianțe teoretice și metodologice care să răspundă adecvat imperativelor de optimizare a
practicii sociale. în acest context, construcțiile teoretice din științele socioumane contemporane sunt condiționate
de soluționarea unor probleme dictate atât de normele epistemologice, cât și de cerințele societății.
Complementaritatea dintre cercetarea fundamentală și cercetarea aplicată atestă rolul decisiv al cunoașterii
teoretice în creșterea calității vieții. Modelele explicative furnizate de știință se convertesc în modele de acțiune
eficientă, raționalizată, precizând astfel imersiunea științei în procesele de schimbare socială.
Reconcilierea dintre cercetare și acțiune (intervenție) realizează deschiderea teoreticienilor spre problemele
practice, în paralel cu ridicarea gradului de profesionalism și competență a practicienilor.
Se menține încă un decalaj semnificativ între cercetarea socială și acțiunea asis-tențială, chiar și în țările în care
asistența socială are o fructuoasă tradiție. Una dintre cauzele acestui decalaj poate fi reperată în opțiunea
cercetătorilor și practicienilor pentru paradigme diferite. Astfel, ei se raportează fie la paradigma psihosocială,
fie la cea behavioristă sau sistemistă, fiecare dintre acestea oferind un model explicativ al socialului în funcție de
care se preferă metodologii de tip pozitivist (care accentuează condiția obiectivitătii cunoașterii și tratarea
faptelor sociale ca lucruri) sau metodologii interpretative (care valorifică sensul și semnificația realității trăite).
în acest sens, paradigma psihosocială valorizează dimensiunile subiectivității umane, încercând să interpreteze și
să înțeleagă fenomenele sociale într-o manieră specifică științelor socioumane. Paradigma behavioristă optează
pentru o analiză obiectivă a problemelor sociale, punând accentul pe „realitatea umană exterioară"
(comportamente observabile) după modelul explicativ al științelor naturii. Depășind separația dintre cele două
perspective, paradigma sistemistă propune o viziune dialectică asupra dinamicii proceselor sociale, dovedind
necesitatea unei multiple abordări, pentru că nici o paradigmă nu poate fi invocată ca unica autoritate explicativă
(Lecomte, 1991, pp. 120-l35).
Disjuncția între cercetare și acțiune a alimentat o criză epistemică din al cărei impas s-a ieșit numai printr-o
reconsiderare a principiilor metodologiei cercetării sociale, care afirmă necesitatea unității între teoretic și
empiric, explicație și înțelegere, teoretic și practic, cantitativ și calitativ, constatativ și evaluativ în cunoașterea
realității socioumane.
Unitatea cercetare-acțiune își găsește concretizarea în practica asistenței sociale, la nivelul căreia este inadecvat
să vorbim despre două momente succesive, întâi investigația și apoi acțiunea, căci, în realitate, se conturează „un
circuit închis în care investigația și acțiunea se îmbină, accentul căzând ritmic când pe investigație, când pe
acțiune, diagnosticul (evaluarea) jucând rol când de ipoteză de lucru, când de concluzie" (De Robertis, 1995, p.
96).
în practica asistenței sociale, cercetarea și intervenția sunt strâns legate, aspect ce rezultă și din faptul că etapele
parcurse în investigarea socială (cunoașterea și analiza
faptelor) și cele corespunzătoare intervenției propriu-zise („tratamentul", soluționarea problemei) sunt, în
privința traseului logic și cronologic, aceleași.
Demersul cercetare-acțiune, în practica asistențială, este un proces circular, activ și continuu, al cărui punct
inițial și final este un context situațional concret. De asemenea, între etapele sale este posibil un schimb
informațional permanent, ceea ce permite o ajustare și îmbunătățire a derulării activității în aceste secvențe, care
se desfășoară aproape simultan.
Cercetarea-acțiune vizează un proces în cadrul căruia se angajează echipe de cercetători și practicieni din
domeniul social, care își conjugă eforturile în vederea investigării unei situații problematice emanate din
contextul practicii sociale. Desfășurarea cercetării-acțiune are ca reper câteva principii metodologice de bază :
– este un demers care trebuie conceput pe durată lungă, și nu ca o intervenție punctuală;
– se realizează prin echipe multidisciplinare, fiind o acțiune colectivă care pune în joc strategii de cercetare și
de intervenție;
– finalitatea, obiectivele și orientarea generală a cercetării și intervenției se negociază de către cercetătorul
practician și sistemul client;
– problematica cercetării nu decurge din teorii prealabile, ci survine din situații sociale concrete;
– datele culese în timpul cercetării-acțiune au valoare în calitate de elemente ale unui proces de schimbare
socială ;
– cercetătorul practician abandonează rolul de observator exterior în favoarea unei atitudini participative. El
trece de la observația exterioară la cea empatică și participativă, implicându-se într-o relație de cooperare-
ajutorare cu sistemul social investigat (Lecomte, 1991, p. 146).
Demersul cercetare-acțiune răspunde unui dublu obiectiv: realizarea schimbării sociale, pe de o parte, și
îmbogățirea cunoștințelor științifice cu referire la realitatea socioumană, pe de altă parte. Astfel, distanța între
cercetarea socială și valorificarea rezultatelor acesteia în practică se reduce la minim, înregistrându-se un
feedback relativ rapid. Rezultatele obținute prin cercetarea-acțiune sunt integrate mai întâi în practică și apoi în
teorie, traseul fiind invers față de cel urmat în cercetarea socială clasică.
Avantajele pe care le poate oferi cercetarea-acțiune nu exclud unele dificultăți ce țin de finanțarea și organizarea
acestui proces complex. Cu toate acestea, cercetarea-acțiune poate fi urmată ca principiu metodologic în
constituirea unor echipe multidisciplinare de cercetare și intervenție socială, precum și la nivel individual, vizând
rolul de
practician și cercetător pe care trebuie să îl îndeplinească asistentul social, în vederea ridicării gradului de
profesionalism și a implicării acestuia în proiectarea unor politici sociale de perspectivă.
2. Metode și tehnici de investigare psihosocială
2.1. Metoda observației
2.1.1. Caracteristicile observației științifice
Observația este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în științele socioumane și în
practica asistențială. Spre deosebire de observația spontană, folosită în contextul vieții cotidiene, observația
științifică este o acțiune planificată, ghidată de scopuri și ipoteze, desfășurată după reguli precise și îndelung
verificate. Observația științifică se remarcă prin următoarele caracteristici:
– este fundamentată teoretic: utilizează concepte, scheme de analiză, teorii și modele explicative cu privire la
fenomenele investigate;
– este sistematică și organizată metodic ;
– este integrală: „obiectul" observat este privit ca întreg situat într-un context determinat;
– este repetabilă și verificabilă: pentru obținerea unor date veridice, observația poate fi repetată, reconstituind
pe cât posibil condițiile inițiale. Acest lucru nu este însă realizabil în cazul fenomenelor/evenimentelor unice;
– are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogățirea teoriilor existente ; construcții teoretice noi) sau o finalitate
practică (vizând schimbarea socială) bine precizate.
2.1.2. Tipuri de observație
Investigația psihosocială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenției practice, poate face apel la un
tip sau altul de observație, în funcție de obiectivele urmărite. în literatura metodologică sunt menționate mai
multe tipologii ale observației care au la bază criterii diferite de clasificare :
– după scopul investigației deosebim: observația exploratorie, observația de diagnostic, observația
experimentală;
– după gradul de implicare a observatorului în contextul realității de studiat: observația externă
(nonparticipativă) și observația participativă;
– după gradul de structurare: observație structurată și observație nestructurată (calitativă).
1) Observația exploratorie se utilizează atunci când nu deținem informații suficiente despre realitatea ce
urmează a fi investigată. Astfel de observații au fost utilizate pentru prima dată de antropologi și etnologi în
studierea societăților arhaice. Observația exploratorie se realizează la primul contact al cercetătorului cu
fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observație este puțin sistematizată, situându-se la nivelul
descriptiv al cunoașterii științifice. Practica asistenței sociale presupune apelul frecvent
la asemenea tehnici de investigare, dat fiind faptul că fiecare client și fiecare situație problematică reprezintă
„cazuri unice", în felul lor (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 115). Astfel, în etapa de reperare a problemei și de
analiză a situației clientului, asistentul social realizează observații exploratorii, în cadrul cărora își construiește
ipotezele pentru investigarea metodică ulterioară (respectiv, pentru fazele de diagnostic psihosocial și de
planificare a intervenției).
2) Observația de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a situației problematice cu care se confruntă
clientul asistat, presupunând interpretarea și încadrarea cazului în tipologia consacrată a diagnozei psihosociale.
Un diagnostic realizat pe baza unei investigații științifice cuprinde, în fapt, două componente : un diagnostic
descriptiv (diferențial) și un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic). Diagnoza psihosocială este un demers
complex și de durată ce presupune utilizarea unor modalități de investigare combinate : observații și interviuri
repetate, analiza documentelor. Precizarea diagnosticului diferențial constă în descrierea amănunțită a condițiilor
obiective și subiective ce caracterizează problema de asistență și analiza sistematică a „simptomatologiei"
cazului respectiv (Rășcanu, 1996). De exemplu, în categoria problematică a „minorilor cu tulburări de
comportament", putem repera ca diagnostic diferențial cazurile de „abandon școlar", „delincventă",
„vagabondaj", „toxicomanie" etc.
Diagnosticul diferențial, descriptiv, trebuie completat de un diagnostic explicativ, care inventariază cauzele ce au
generat problema respectivă. Diagnosticul cauzal servește elaborării unui plan de intervenție adecvat soluționării
cazului.
3) Observația experimentală este utilizată în asistența socială, îndeosebi pe parcursul derulării planului de
intervenție prin care se declanșează procese de schimbare socială ce reunesc caracteristicile unei situații
experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor ipoteze; construirea unui sistem controlabil de
observat).
4) Observația externă (nonparticipativă) este utilizată de către jurnaliști, oameni de știință, medici și asistenți
sociali. în acest caz, observatorul se situează în afara sistemului observat. Acest tip de observație se recomandă
în situațiile în care încadrarea investigatorului în grupul sau colectivitatea-țintă este dificilă, inadecvată sau
imposibilă.
5) Observația participativă presupune integrarea observatorului în comunitatea cercetată, pentru o perioadă
lungă de timp, în scopul unei cunoașteri în profunzime, de tip calitativ. Observația participativă se definește prin
câteva caracteristici de bază:
– surprinde existența cotidiană a unei comunități pentru a obține o imagine autentică asupra acesteia;
– este un studiu comprehensiv și holistic asupra unei unități sociale (cultură, subcultură, grup, organizație,
credințe, obiceiuri, modele acționale, interacțiuni sociale etc.);
– este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realității studiate (aspecte unice, particulare ale vieții sociale),
al principiilor și strategiei metodologice utilizate (primează abordarea comprehensivă, „din interior", a
fenomenelor sociale; ipotezele și categoriile de analiză sunt flexibile, suportând modificări pe parcursul
cercetării prin confruntarea cu noi date), cât și sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază medie de
generalitate, teorii interpretative etc.);
– se derulează potrivit unor principii și reguli specifice de ordin metodologic și deontologic: observatorul
trebuie să respecte normele de conviețuire și obiceiurile
colectivității investigate ; să nu lase impresia că este o autoritate și să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor;
să nu șocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoștințele sale sau prin vestimentație ; să nu forțeze situația de
observație ; să înregistreze cât mai fidel datele empirice ; să manifeste interes egal față de toți membrii
comunității respective, pentru a câștiga încrederea lor și, mai ales, pentru a obține acordul autorităților formale și
informale (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 117);
– identitatea observatorului poate fi dezvăluită total, parțial sau deloc. De asemenea, gradul de implicare în
viața comunității poate varia, implicând o poziție de neutralitate sau una de actor social (membru activ sau
membru periferic);
– pe parcursul observației participative este necesară adesea utilizarea unor observatori membri ai grupului
investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care este solicitat de către investigator
(asistent social) să culeagă informații cu privire la activitatea propriului grup. în asistența socială, participantul
observator este o persoană din proximitatea clientului care, adesea, sesizează instituția asistențială, formulând și
cererea de ajutor în favoarea celui pe care îl crede în criză sau în situație de risc.
Utilizarea observației participative în practica asistenței sociale permite o mai bună evaluare a problemelor
clientului individual sau multipersonal, surprinde dinamica realității trăite, conexiunea factorilor obiectivi și
subiectivi ai acesteia.
6) Observația structurată se distinge prin faptul că face apel la grile de categorii, scale de evaluare, tabele de
analiză, construite în prealabil, care ghidează observația și ordonează materialul empiric vizat. Categoriile de
observație sunt clase de fenomene sociale, comportamente, atitudini, reprezentări, formulate ca indicatori
relevanți care permit analiza cantitativă (statistică) a proceselor și relațiilor sociale. Sistemul de categorii,
construit pe baza operaționalizării unor concepte și ipoteze, este utilizat și sub denumirea de ghid (grilă) de
observație. Construirea sistemului de categorii pune problema fidelității, validității și eficienței acestui
instrument de culegere a datelor. Sub aspectul gradului de cuprindere a realității, sistemul de categorii poate fi
exhaustiv (acoperind toată gama actelor comportamentale specifice fenomenului studiat) sau nonexhaustiv
(selectiv); în raport cu gradul de omogenitate a fenomenelor vizate, sistemul de categorii poate fi unidimensional
sau multidimensional (Chelcea, 2001, p. 364).
Observația structurată este o metodă cantitativă, riguroasă și sistematică. Obiecțiile pe care calitativiștii le aduc,
în mod frecvent, acestui tip de observație vizează faptul că „fragmentează realitatea socială atât de policromă, în
categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni și aspecte importante și neputând reda complexitatea și
fluiditatea interacțiunilor umane" (Iluț, 1997, p. 79).
în practica asistenței sociale, se utilizează grile de observație care facilitează acțiunea de investigare și diagnoză
psihosocială. Reproducem grila de observare a efectelor abuzului și neglijării la adolescenți, pe baza căreia pot fi
evaluate problemele care apar la această categorie de populație :
Grila de observare a efectelor abuzului și neglijării la adolescenți Abuz fizic (indicatori): retras/apatic ;
comportament agresiv ; comportament antisocial ; incapabil să aibă legături cu cei de aceeași vârstă; se identifică
cu „tipii duri" (punk, găști); caută atenția adulților ; probleme cu școala; fuga de acasă; prostituție ; consum de
droguri și alcool; tulburări de nutriție etc.
Abuz sexual (indicatori): comportament sexualizat; promiscuitate/prostituție ; nesupunere sau bunăvoință duse
la extrem; izolare; frică/anxietate/depresie; auto-mutilare ; gesturi sinucigașe ; pseudomaturitate; consum de
droguri și alcool; fuga de acasă; comportament delincvent.
Neglijare (indicatori): retras/apatic; agresiv ; incapabil să-și facă sau să-și păstreze prietenii; obezitate sau alte
tulburări de nutriție ; consum de droguri și alcool.
7) Observația nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată (cantitativă), nu face apel la o schemă
prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea urmând să fie elaborate pe parcursul investigației sau la sfârșitul
acesteia. Acest tip de observație se utilizează în cercetările antropologice, în studiile etnografice și în practica
asistenței sociale, mai ales sub forma observației participative.
2.1.3. Reguli de observare
Utilizarea observației, ca metodă fundamentală de investigare psihosocială, presupune respectarea unor reguli
generale referitoare la pregătirea observației, la realizarea acesteia și înregistrarea datelor empirice. în acest sens,
în orice tip de observație, cercetătorul (asistentul social) trebuie să răspundă la un set de întrebări care
sistematizează activitatea de observ are: ce să observe ? Cum să observe ? Cum să înregistreze faptele
observate ? Cum să le interpreteze ? în ce scop realizează observația ? Cum valorifică rezultatele în cadrul
planului de intervenție ?
Cu ajutorul metodei observației putem culege date de natură diferită, precum:
– manifestări de conduită (comportamente individuale și colective surprinse în context natural; activități de joc,
învățare sau muncă; acțiunile și interacțiunile umane cotidiene);
– aspecte legate de comunicarea interpersonală (limbaj verbal și nonverbal; calitatea comunicării; mesajele
transmise);
– aspecte referitoare la mediul social (condiții materiale și de locuit; rețeaua de relații).
Așadar, prin intermediul observației înregistrăm, în mod direct, date vizând factorii obiectiv-structurali ai
realității sociale și, indirect, prin reflectarea lor în acte de conduită, obținem date despre universul subiectiv-
simbolic.
Pentru a culege aceste tipuri de informații putem efectua observații integrale sau selective, structurate sau
nestructurate, spontane sau provocate, transversale sau longitudinale. Indiferent de tipul de observație pentru
care optează investigatorul, pregătirea acesteia presupune cumularea următoarelor condiții: stabilirea
obiectivelor cercetării, selectarea unităților de observare (secvențele comportamentale), alegerea tehnicilor de
observare și a procedeelor de notare a datelor (Chelcea, 2001, p. 381).
Informațiile culese prin observații trebuie notate cu fidelitate și la intervale cât mai scurte de timp. Notele de
observație trebuie să includă: data, ora, durata observației, locul desfășurării, circumstanțele observării, aparatele
utilizate etc. Opiniile, ipotezele și interpretările observatorului trebuie notate separat de datele empirice. Notele
de observație trebuie revăzute, completate, corectate și clasificate de îndată ce acest lucru este posibil (Chelcea,
2001, pp. 381-382).
Informațiile obținute prin intermediul observațiilor, completate cu datele culese prin interviuri și analiza
documentelor, furnizează asistentului social materialul necesar investigării cazului și clarificării problemelor
clientului în scopul proiectării unei intervenții specializate.
2.2. Tehnica documentării în asistența socială
2.2.1. Ce este un document social ?
în cercetarea și intervenția socială, tehnica documentării este utilizată în scopul culegerii de date despre un
aspect al socialului la care nu avem acces prin observație directă sau în scopul informării teoretice, în sensul
consultării unei bibliografii și a rapoartelor de cercetare cu privire la un domeniu studiat anterior, precum și în
încercarea de a reconstitui spiritul unei epoci. Documentele sociale sunt valorificate în cadrul unor științe
teoretice și aplicative precum istoria, sociologia, antropologia, psihologia, științele juridice și administrative,
asistența socială. în funcție de modul de valorificare, documentele vor fi utilizate ca sursă principală de
informații sau, complementar, alături de alte metode și tehnici.
Documentele sociale conțin relatări despre evenimente, fapte sociale și despre reflectarea acestora în conștiința
subiecților (reprezentări, opinii, credințe, producții literare etc). Din această perspectivă, un document social este
orice obiect material sau text care conține o informație comprehensibilă despre o realitate oarecare ; ele sunt
„urme" ale faptelor și proceselor sociale. Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi urme directe (rezultate din
activitatea productivă a oamenilor) și urme indirecte (texte scrise, acte oficiale) (Chelcea, 2001, p. 467). în
categoria documentelor sociale intră, așadar, atât textele scrise, cât și imaginile fotografice și cinematografice,
înregistrările audio, produsele activității umane, obiectele casnice, simbolice și de vestimentație etc. (Bocancea,
Neamțu, 1999, p. 119).
în practica asistenței sociale, analiza documentelor sociale oficiale și neoficiale ale clienților este o activitate
curentă, reprezentând una dintre sursele complementare de informare utilizate în scopul realizării unor
investigații și diagnoze psihosociale cât mai complete.
2.2.2. Clasificarea documentelor
Marea diversitate a documentelor, utilizate de cercetători și practicieni pentru descrierea și explicarea
fenomenelor sociale din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, impune clasificarea lor. Principalele criterii de
clasificare menționate în literatura de specialitate sunt forma (natura), conținutul, destinatarul și emitentul.
Combinarea acestor criterii acoperă diversitatea documentelor sociale (Chelcea, 2001, pp. 468-469).
Clasificarea după criteriul formei include : documente scrise (texte propriu-zise ; documente oficiale și
neoficiale; publice și personale etc.) și nescrise (obiecte cu utilitate practică, documente fotografice, sonore și
cinematografice).
Clasificarea după criteriul informațional include documente cifrice (statistici, recen-sământuri) și necifrice
(având ca suport limbajul natural).
în funcție de destinatar, deosebim documente personale și publice, iar în funcție de emitent, oficiale (emise de
guvern sau alte autorități de stat) și neoficiale.
în asistența socială, o utilitate specială o au documentele publice oficiale cu caracter informativ (cu privire la
aspecte ale vieții politice, economice etc.) sau prescriptiv (legi, ordonanțe de guvern, regulamente de ordine
internă, coduri deontologice); documentele personale oficiale (certificate de naștere, căsătorie, deces, buletin de
identitate, acte de proprietate, testamente, adeverințele și dovezile eliberate de autorități, documente școlare, fișe
medicale etc.) servesc în primul rând pentru identificarea subiecților investigați. Documentele personale
neoficiale (jurnale, memorii, scrisori, produsele activității) oferă asistentului social un bogat material informativ,
relatând experiențe individuale unice sau reprezentative pentru o categorie de populație. Specificul documentelor
sociale constă în ambivalența subiectiv – obiectiv, individual -social. Acestea sunt utilizate de psihologi și
asistenți sociali pentru studierea personalității și a condiționării sociale a acesteia.
Gordon W. Allport sintetizează astfel motivele posibile pentru care oamenii scriu documente personale : „pentru
autojustificare, din egotism, cu intenția de a se prezenta într-o lumină favorabilă, din dorința de a pune în ordine
propria viață, în scop estetic, în vederea găsirii unei perspective sigure în viață, pentru autoexplicarea conflictelor
trăite, din motive pecuniare, cu intenția de a le publica, la cererea expresă a cercetătorilor sau a oficialităților,
spre a găsi «mântuirea» sau pentru a facilita reintegrarea în societate, cu scop științific, spre a servi ca exemplu
celorlalți sau din dorința de a-și asigura «nemurirea» (…)" (apud Chelcea, 2001, p. 502). Cunoscând motivele
care îi determină pe oameni să scrie jurnale, autobiografii etc., cercetătorul (asistentul social) poate verifica
gradul de obiectivitate a relatărilor. în același timp, deformarea voluntară sau involuntară a relatărilor poate fi
interpretată și exploatată științific. Documentele personale oferă o importantă bază de date investigatorului
pentru elaborarea sau verificarea ipotezelor, pentru înțelegerea concretă a motivației sociopsihologice a
clientului. Analiza și interpretarea acestor date pot fi făcute la nivelul simțului comun sau realizate sistematic
prin metode științifice de studiu al documentelor sociale.
2.2.3. Analiza documentelor sociale
Analiza documentelor sociale face apel la un ansamblu de tehnici de cercetare calitativă și cantitativă pentru
descifrarea semnificațiilor explicite și implicite ale textului. Analiza calitativă a unui document, utilizată
deopotrivă în critica literară, în cercetarea istoriei, în sociologie și asistența socială, se remarcă prin faptul că nu
aplică sisteme precodificate de înregistrare a informațiilor, presupunând o minimă sistematizare a instrumentelor
de lucru cu textul. Spre deosebire de aceasta, analiza cantitativă, subordonată dezideratului obiectivitătii și
preciziei, recurge la cuantificarea documentului (stabilirea unor categorii de analiză, semnalarea frecvenței
acestora, clasificarea, ierarhizarea lor etc.) și la analiza statistică a datelor (Iluț, 1997, p. 162). Deși introduce un
plus de rigoare în cercetare, analiza cantitativă se oprește mai ales asupra mesajului manifest al comunicării,
asupra componentelor vizibile și repetabile, pierzând semnificațiile profunde și inedite. De asemenea, analiza
cantitativă nu este aplicabilă oricărui tip de document și nici nu se utilizează în „formă pură".
Adepții perspectivei calitativiste în cercetarea socioumanului aplică, la rândul lor, și un tratament de tip
cantitativ, de stabilire a unor categorii, de codare și numărare. „Adoptând strategia multiperspectivală (…) și
coroborând în aceeași cercetare metode
structurate (cantitative) cu unele mai flexibile, nestructurate (calitative), se poate ajunge (…) la rezultate care să
depășească truismele stereotipizate ale simțului comun sau interpretările speculative fără acoperire în date
sistematice – oricât de subtile și seducătoare ar fi ele -, dar și datele empirico-statistice care, în sine, nu spun
nimic sau spun orice" (Iluț, 1997, pp. 171-l72).
La ora actuală, în metodologia cercetării sociale se susține ideea îmbinării adecvate între cercetarea de tip
cantitativ și cea de tip calitativ, dorindu-se o „temperare" a cantitativismului, dublată de aspirația spre rigoare a
calitativismului. Aceste tendințe metodologice se reflectă și în practica asistenței sociale în cadrul căreia analiza
documentelor se raportează la premisa că documentele sociale, cele scrise, ca și cele materiale, se prezintă ca
adevărate „texte sociale" ce oferă informații asupra unui caz particular și asupra contextului general în care
acesta se încadrează. Având în atenție documentele personale oficiale și neoficiale de tipul jurnalelor,
memoriilor, scrisorilor, produselor activității, asistentul social realizează, îndeosebi, analize calitative centrate pe
analiza internă (descifrarea sensurilor și semnificațiilor) și externă (contextuală) a documentelor. Aceste tipuri de
analiză necesită aplicarea cunoștințelor din câmpul psihologiei și sociologiei.
2.3. Metoda interviului
2.3.1. Comunicarea interpersonală între știință și artă
Comunicarea este o componentă esențială a existenței umane, atât sfera vieții private, cât și cea a vieții publice
fiind marcate de abilitățile noastre de comunicare. Societatea în care trăim este o societate a comunicării în
sensul că acum, mai mult ca oricând, asistăm la rafinarea și multiplicarea mijloacelor de comunicare. Procesul
comunicării face obiectul unor științe specializate (semiotica, retorica, lingvistica, logica, informatica) și al unor
discipline academice (teoria și practica presei, teoria informației, comunicarea politică). De asemenea, sociologia
și psihologia socială studiază comunicarea ca proces de interacțiune și construcție a sensurilor și semnificațiilor
sociale. Cu toate acestea, paradoxal, omul modern se confruntă cu probleme de comunicare ce generează
conflicte interpersonale, crize și angoase.
Sensul general al conceptului de comunicare are în vedere procesul interactiv de transmitere și recepționare a
mesajelor, proces în care sunt implicate următoarele elemente: emițător, mesaj, canal de comunicare, receptor,
răspuns.
Emițător —> Mesaj codificat — > Canal de comunicare —> Mesaj decodificat —> Receptor
<— Răspuns (feedback)—>
în practica asistențială, comunicarea reprezintă un aspect esențial al interacțiunii dintre asistentul social și client.
Construirea unei relații corecte și eficiente între asistent și asistat depinde de calitatea procesului de comunicare.
Asistentul social trebuie să cunoască și să depășească numeroasele bariere psihologice și sociale ce afectează
comunicarea. în acest sens, el trebuie să-și formeze abilități de comunicare, exersându-le permanent în realizarea
interviului, a consilierii, a medierii și negocierii.'
în literatura de specialitate, se operează cu următoarea tipologie a comunicării :
a) în funcție de mijloacele de comunicare deosebim:
– comunicarea verbală (conversația, interviul, consilierea, negocierea);
– comunicarea nonverbală (mimica, gestica, limbajul corpului);
– comunicarea audiovizuală (comunicarea mass-media);
– comunicarea simbolică (steaguri, semnale, formule etc.);
b) în funcție de calitatea comunicării deosebim:
– comunicarea defectuoasă (lipsa comunicării; „dialogul surzilor");
– comunicarea autentică (disponibilitate, transparență, conciliere).
Vom avea în atenție distincția între comunicarea defectuoasă și comunicarea autentică pentru a evidenția
caracteristicile și principiile acesteia din urmă.
Principiile unei bune comunicări vizează atât capacitatea de ascultare a interlocutorului (disponibilitatea,
dezarmarea, empatia), cât și abilitățile de a conduce o discuție (flexibilitatea, centrarea, autenticitatea, încrederea
și respectul) (Brinster, 1997, pp. 158-l73). Reunirea acestor caracteristici determină calitatea tuturor formelor de
comunicare verbală, atât în ipostaza conversației cotidiene, cât și în forma consilierii și intervievării. Astfel:
1) Dezarmarea interlocutorului de agresivitatea sa este o tehnică utilizată pentru a para „atacurile" acestuia în
vederea aducerii dezbaterii pe terenul ascultării și al respectului reciproc. Această tehnică presupune a rezista să
răspunzi la o agresiune printr-o altă agresiune și invită la exprimarea unui acord parțial cu afirmațiile
interlocutorului, motiv pentru care ea trebuie utilizată prudent. în asistența socială, dezarmarea poate fi aplicată
în dialogul cu clienții revendicativi sau refractari. Următorul exemplu poate fi elocvent în acest sens :
Acuzație : „M-am săturat să am niște părinți retrograzi, care nu înțeleg nimic din problemele tineretului de azi!
Răspuns: „Ai dreptate. Mentalitatea tinerilor evoluează foarte repede încât îmi vine și mie greu să înțeleg unele
lucruri. Totuși, ce anume te nemulțumește ? ".
2) Empatia înseamnă: a-l asculta pe celălalt cu atenție; a-i repeta ceea ce înțelegem ; a-i cere precizări și a nu-i
judeca opiniile. Ceea ce caracterizează aproape toate
problemele de comunicare este faptul că persoanele în cauză nu se simt nici ascultate, nici înțelese, situație care
dezvoltă sentimente de frustrare ce conduc la diminuarea comunicării. Empatia constă în a asculta ceea ce spune
sau evită să spună interlocutorul, înregistrând corect mesajele verbale și nonverbale; înseamnă a întări primirea
mesajului, reformulându-l oral interlocutorului, pentru a primi confirmarea acestuia; înseamnă a nu judeca, a nu
evalua și a nu interpreta spusele interlocutorului imediat ce acestea au fost formulate. Empatia presupune
respectul opiniilor diferite, fără a le împărtăși în mod obligatoriu. De exemplu:
Clientul: „Am impresia clară că nu înțelegeți nimic din problema mea și că vă prefaceți că mă ascultați, pentru
ca terapia să mai dureze".
Asistentul social: „Deci vă simțiți neînțeles și credeți că terapia nu face nici un progres. Puteți să-mi spuneți ce
vă determină să gândiți astfel ? ".
Empatia este o normă deontologică și un principiu de bază al profesiei asistențiale, ce presupune abilitatea de a
asculta și de a înțelege nevoile clientului, precum și redarea încrederii în forțele proprii.
3) Flexibilitatea. Dacă primele două principii enunțate anterior privesc capacitatea de a asculta, cele patru
principii care urmează, începând cu flexibilitatea, vizează modalitățile de exprimare adecvată. Flexibilitatea
comunicării echivalează cu acceptarea faptului că punctul nostru de vedere nu este singurul posibil și nici cel mai
bun. Flexibilitatea înseamnă acceptarea opiniilor alternative, a contraargumentelpr și a discuțiilor în
contradictoriu. în practică, flexibilitatea constă în ponderarea ideilor și a sentimentelor pe care le exprimăm față
de ceilalți și se traduce prin expresii de genul: „Am impresia că …" ; „Mi se pare că…" ; „După părerea mea…",;
„Aș fi foarte fericit să…". Flexibilitatea nu înseamnă lipsa fermității în exprimarea atitudinilor și ideilor. Această
calitate se opune stilului intransigent, autoritar, absolutist, promovând, în schimb, toleranța și capacitatea de
adaptare la contextul comunicării. O comunicare autentică nu constă în a stabili, cu orice preț, de partea cui este
dreptatea, ci mai curând în realizarea unui câmp de înțelegere reciprocă.
4) Centrarea pe subiectul discuției înseamnă a realiza o comunicare coerentă, a viza esențialul și a stabili
prioritățile, fără a zăbovi asupra unor teme colaterale. Acest lucru nu este însă foarte ușor de realizat în condițiile
în care interlocutorii sunt confuzi și nu își pot identifica singuri problemele. în practica asistențială, această
tehnică se poate corela cu tehnica clarificării.
5) Autenticitatea trebuie să se regăsească la toate nivelurile comunicării:
– la nivel cognitiv, autenticitatea înseamnă a spune celuilalt ce gândești cu adevărat;
– la nivel afectiv, autenticitatea presupune exprimarea sentimentelor reale ;
– la nivel volitiv, autenticitatea constă în a exprima cât mai precis intențiile, așteptările și proiecțiile.
Comunicarea autentică presupune, așadar, o relație deschisă și sinceră a interlocutorilor. De exemplu:
Asistentul social către client: „Sunt complet dezorientat în încercările mele de a dialoga cu tine și total
nemulțumit de stadiul discuției noastre. Am impresia că nu progresăm deloc (centrare și autenticitate). Ce
propui să facem ? " (empatie).
6) Aprecierea, respectul și încrederea reciprocă sunt valori importante în construirea relațiilor interpersonale.
Aceste principii indică faptul că, chiar și în situația în care nu suntem de acord cu opiniile, principiile sau valorile
celuilalt, trebuie să-l respectăm ca persoană. Comunicarea nu este doar un proces de transmitere și receptare a
mesajelor, ci este, în primul rând, o formă de interacțiune socială. De aceea, a ști să comunici înseamnă, implicit,
a ști să relaționezi corect cu celălalt. Sistemul relațional al fiecărui individ indică modelul de comunicare pe care
acesta îl promovează. De aceea spunem că procesul de comunicare are, deopotrivă, valențe informative,
formative și acționate.
2.3.2. Definirea și caracteristicile interviului
Dintre toate formele de comunicare verbală, interviul impune, cu necesitate, reunirea abilităților și principiilor
specifice comunicării autentice, menționate anterior.
La ora actuală, metoda interviului este utilizată pe scară largă în științele socio-umane, ca și în practica diferitelor
profesii (politică, administrație, jurnalism, asistență socială). Interviul a avut un statut științific îndelung disputat,
reușind treptat să se impună ca o modalitate de cercetare legitimă, atât din punctul de vedere al rezultatelor, cât și
din acela al fundamentării lui teoret ice.
Termenul „interviu" provine din limba engleză (interview) și semnifică întâlnirea și conversația între două sau
mai multe persoane (Chelcea, 2001, p. 262). Interviul este o comunicare în care o persoană obține informații de
la altă persoană. Deși este comparabil cu dialogul, conversația, întrevederea și interogatoriul, interviul nu se
confundă cu nici una dintre acestea. în cazul realizării interviului de cercetare (care urmărește obținerea de
informații pentru efectuarea unei anchete sau a unui studiu social), ca și în cazul interviului de intervenție
(utilizat de medici, psihologi, asistenți sociali), trebuie respectate anumite exigențe teoretice și metodologice care
diferențiază această metodă de alte forme de comunicare verbală.
Așadar, interviul este o modalitate de investigare științifică și de intervenție socială bazată pe comunicarea
verbală, având ca scop principal înțelegerea și explicarea fenomenelor socioumane. Din perspectiva cunoașterii
științifice, interviul este un important instrument de culegere a datelor referitoare la experiența de viață a
subiecților investigați și, totodată, o formă de interacțiune psihologică și socială cu influență imediată asupra
comportamentului actorilor implicați.
Interviul, ca metodă de investigare științifică a universului subiectivității umane, are câteva caracteristici
definitorii prin care se deosebește de alte forme de comunicare, precum și de alte metode de culegere a datelor
verbale, cum ar fi ancheta prin chestionar. Astfel:
• Interviul este un „fapt de vorbire" ; este o tehnică de comunicare și de interacțiune umană bazată pe o relație
asimetrică între cercetător și intervievat. Este vorba despre o interacțiune de tipul: X L Y în care persoana
intervievată Y îi transmite lui X, realizatorul interviului, un volum mai mare de informații, comunicarea fiind
lateralizată (Chelcea, 2001, p. 268).
• Relația dintre X și Y depinde de statusul social al persoanelor care inter-acționează (vârstă, sex, nivel de
școlaritate, rasă, religie) și de modul de desfășurare a interviului (debutul, derularea și finalul convorbirii).
Atitudinea adecvată a investigatorului în acest context interacțional poate fi sintetizată prin sintagma
„neutralitate binevoitoare".
Interviul nu este o discuție liberă, fără subiect și scop. Discuția se concentrează
aproape totdeauna asupra unui subiect ales de către cercetător.
Spre deosebire de ancheta prin chestionar, care se bazează tot pe comunicarea
verbală, presupunând întrebări și răspunsuri, interviul este „o situație interlo-
cutorie particulară ce produce date diferite : chestionarul provoacă un răspuns,
interviul determină construirea unui discurs", aducând în prim-plan experiența
trăită a actorului social, logica și raționalitatea acestuia, ceea ce face ca interviul să
fie un demers de tip calitativ (De Singly et al., 1998, p. 136).
Interviul este „un dispozitiv tehnic de producere a unui discurs" cu referire la
„fapte psihologice și sociale". Din acest motiv, se consideră că interviul produce
mai multe registre ale discursului:
– un discurs factual – discursul despre fapte experimentate (evenimente) și practici sociale (comportamente,
acțiuni);
– un discurs reflexiv – discursul despre reprezentări (gânduri, sentimente, valori, atitudini);
– un discurs intențional – discurs prin care se construiește imaginea de sine (pozitivă sau negativă).
între aceste tipuri de discurs există o anumită incongruență ce caracterizează, adesea, distanța dintre vorbă și
faptă, dintre atitudinea exprimată verbal și comportament, dintre eul privat și eul public.
Faptul că interviul, în anumite ipostaze, sondează nivelurile de profunzime ale personalității celui intervievat
implică două aspecte: primul îl vizează, pe investigator, care trebuie să probeze abilități speciale de comunicare
și intervievare ; al doilea aspect vizează persoana intervievată care dezvoltă anumite forme de rezistență,
datorate, în mare parte, mecanismelor de apărare ale eului, precum : fuga de răspuns, raționalizarea, proiecția,
introiecția, identificarea și refularea (Chelcea, 2001, p. 270).
Fuga de răspuns se manifestă atunci când subiectul invocă diferite pretexte (lipsa de timp, neîncrederea) pentru a
refuza interviul. Refuzul poate fi politicos sau brutal. Operatorul de interviu trebuie să prevadă astfel de situații și
să pregătească strategii de depășire a lor.
Prin raționalizarea răspunsurilor, indivizii încearcă să găsească justificări a posteriori comportamentelor lor.
Coerența răspunsurilor la întrebările de motivație nu trebuie să ne facă să credem că totdeauna deciziile
oamenilor au fost raționale.
Proiecția constă în atribuirea unei alte persoane a propriilor atitudini, interese, motivații.
Introiecția reprezintă convingerea că experiențele pe care le-a trăit subiectul au fost urmarea propriilor hotărâri.
Identificarea constă în conformarea subiectului intervievat la ceea ce crede că se așteaptă de la el (comportament
de fațadă).
Refularea, conform psihologiei freudiene, este procesul efectuat de subconștient prin care anumite imagini, idei,
dorințe neplăcute pentru subiect sau care contravin normelor morale sunt îndepărtate din conștiință în zona
inconștientului (Chelcea, 2001, p. 270).
2.3.3. Tipuri de interviu
în lucrările de specialitate, interviurile sunt clasificate în funcție de două criterii: gradul de libertate lăsată
interlocutorului și nivelul de profunzime a interviului. Gradul de libertate a interviului derivă din caracterul
întrebărilor, din intervenția sau neintervenția cercetătorului în discursul intervievatului. Astfel, unele interviuri
sunt marcate de întrebările precise și intervențiile repetate ale cercetătorului, în timp ce altele pot fi „libere". Cât
privește nivelul de profunzime a interviului, acesta depinde de cantitatea și complexitatea răspunsurilor primite.
Alegerea tipului de interviu depinde de scopul, specificul și dimensiunea cercetării sau intervenției sociale.
Astfel, în cazul unui interviu clinic, nu vom putea apela la întrebări scurte și prevăzute dinainte; în cazul unei
anchete de opinie (în cadrul căreia vor trebui intervievați foarte mulți subiecți asupra unei teme precise) nu vom
putea lăsa o libertate prea mare discuției, ci va trebui s-o conducem prin întrebări exacte.
în funcție de gradul de profunzime și de libertate, distingem trei categorii de interviuri: interviuri nestructurate
sau nonstandardizate ; interviuri semistructurate ; interviuri structurate.
Din categoria interviurilor nonstandardizate fac parte:
a) interviul clinic: utilizat cu precădere în psihoterapie, în psihanaliză, dar și în asistența socială. Se
caracterizează printr-un grad maxim de libertate (discursul intervievatului nu este condus de către cercetător) și
un nivel de profunzime psihologică deosebită. Acest tip de interviu este centrat pe persoana intervievată
(frământări lăuntrice, gânduri intime etc), fără a avea o temă stabilită la începutul interviului. Obiectivele acestui
interviu sunt de cele mai multe ori psihoterapeutice;
b) interviul de profunzime : utilizat mai ales în domeniul studierii motivațiilor. în acest caz, gradul de libertate
este limitat de orientarea discuției pe o anume temă, impusă de intervievator. Interviul caută să culeagă
informații despre raporturile dintre persoana intervievată și tema de discuție. Obiectivele urmărite prin acest tip
de interviu sunt: diagnosticul social (și psihosocial), sprijinul psihologic, studiile de motivație, înțelegerea unor
modele de acțiune și a unor procese psihosociale.
Din categoria interviurilor semistructurate fac parte :
a) interviul centrat (ghidat) cu răspunsuri libere (focused interview) are un grad de libertate redus, prin
impunerea unor teme de discuție. Intervievatorul poate să nu-și formuleze întrebările dinainte (fapt care îi lasă
acestuia posibilitatea de a conduce interviul în funcție de inspirația de moment). Răspunsurile la întrebări sunt
libere. Se utilizează astfel de interviuri pentru a studia reacția indivizilor față de anumite situații ale căror aspecte
au fost precizate în prealabil. Fiind o investigație esențialmente calitativă, interviul focalizat este utilizat în
cadrul preanchetelor, care precedă anchetele cantitative;
b) interviul cu întrebări deschise are un grad de libertate limitat prin formularea explicită a întrebărilor, la care
subiectul intervievat răspunde liber (adică răspunsurile nu sunt precodificate). Acest tip de interviu este centrat
pe un anumit subiect de anchetă și pe percepția intervievatului cu privire la acel subiect.
Interviul structurat sau cu întrebări închise are un grad de libertate extrem de redus pentru ambii interlocutori,
întrucât întrebările sunt formulate înainte de începutul interviului. Ele respectă o anumită ordine. Interviul este
centrat pe un anumit subiect de anchetă, într-un context prealabil stabilit. Se utilizează în diferite sondaje,
deoarece întrebările și răspunsurile sunt standardizate.
Dacă după criteriile libertății și profunzimii am putut identifica trei categorii ale standardizării, cărora le-au
corespuns cinci tipuri de interviuri, o altă clasificare se bazează pe maniera în care cercetătorul (asistentul
social) conduce interviul. în felul acesta, cercetătorul poate alege : fie o formulă de interviu dirijat, fie nedirijat
(nondirectiv).
în primul caz, cercetătorul este cel care conduce interviul, printr-o serie de întrebări precise pe care i le pune
intervievatul. Acesta din urmă (în măsura în care acceptă să coopereze) răspunde la întrebări în funcție de
cunoștințele și experiența sa. în al doilea caz, cercetătorul propune intervievatului una sau mai multe teme de
discuție, urmând ca acesta să se exprime liber asupra lor. Cercetătorul nu intervine decât din când în când, pentru
a putea orienta discursul intervievatului în așa fel încât să obțină de la acesta informațiile de care are nevoie.
Nondirectivitatea este nu numai o problemă de tehnică de intervievare, ci și o problemă de atitudine generală
față de interlocutor. Atitudinea nondirectivă are ca premisă recunoașterea capacității intervievatului de a se
exprima coerent asupra subiectului propus. în acest caz, reușita interviului depinde de capacitatea cercetătorului
de a crea o atmosferă propice comunicării, în care subiectul interogat să reacționeze favorabil.
în funcție de tematica urmărită în interviu, cercetătorul poate opta pentru o manieră total nondirectivă (caz în
care el nu face decât să lanseze la început o întrebare deschisă, pentru a putea demara discuția, după care lasă o
libertate totală intervievatului ; această situație este proprie categoriei interviurilor nonstandardizate) sau o
nondirectivitate atenuată (în acest caz, pornind de la tema sau obiectivul general al interviului, cercetătorul
explică scopurile specifice, subtemele, ordinea abordării lor în interviu; pentru fiecare subtemă, cercetătorul
formulează câte o întrebare deschisă, menită să amorseze discuția; acesta este cazul interviurilor
semistructurate).
O altă clasificare a interviurilor se face în funcție de numărul persoanelor intervievate. Astfel, atunci când
interviul este centrat pe un singur interlocutor, interesându-se doar de răspunsurile lui individuale, avem de-a
face cu un interviu intensiv. Acesta urmărește evidențierea reacțiilor profunde ale individului în legătură cu o
anumită problemă (de exemplu, imaginea de sine, atitudinea față de ceva sau cineva anume, concepția politică,
religioasă, morală etc). Interviul extensiv presupune investigarea mai multor persoane (deci realizarea practică a
mai multor interviuri pe aceeași temă). Dacă în cadrul interviului intensiv realizăm un „profil" al persoanei
intervievate, în interviul extensiv nu ne interesează subiecții luați în parte, nici compararea lor ca indivizi, ci
răspunsul „total" al grupului investigat.
în literatura de specialitate consacrată interviului întâlnim și alte tipologii realizate în funcție de diferite criterii
de clasificare, și anume : conținutul comunicării (interviul de opinie și interviul documentar), repetabilitatea
convorbirilor (interviuri unice; interviuri repetate/„panel"), statusul sociodemograjîc al persoanelor intervievate
(interviuri făcute cu adulți, cu tineri sau copii), modalitatea de comunicare (interviul față în
față; interviul prin telefon), funcția îndeplinită în cadrul procesului de investigare (interviuri de explorare;
interviuri cu funcție principală; interviuri cu funcție complementară) (Chelcea, 2001, pp. 273-286).
2.3.4. Etapele realizării interviului
Realizarea interviului presupune parcurgerea următoarelor trei mari secvențe : pregătirea interviului; derularea
interviului; analiza discursurilor și redactarea raportului de interviu.
1) Pregătirea interviului
în realizarea interviului nu există rețete general valabile, fiecare tip de interviu impunând respectarea unor reguli
specifice. Totuși, putem să identificăm anumite principii și strategii care stau la baza desfășurării corecte a
interviului. Astfel, pentru ca interviul să-și atingă obiectivele, se impun mai multe condiții: pregătirea lui
prealabilă de către cercetător și abilitățile de comunicare din partea acestuia, acceptul și cooperarea
intervievatului, asigurarea unei atmosfere propice comunicării verbale etc.
Așadar, pregătirea interviului de către cercetător (asistent social) are două dimensiuni: pregătirea teoretică {le
savoir-faire) și pregătirea practică {le savoir-etre).
Pregătirea teoretică trebuie să aibă în atenție următoarele aspecte :
– identificarea și formularea temei (problemei);
– documentarea teoretică asupra problemei puse în discuție și asupra caracteristicilor subiectului (segmentului
de populație) ce urmează să fie investigat;
– precizarea scopului și a obiectivelor interviului;
– delimitarea populației și a eșantionu lui (atunci când este cazul);
– construirea unui plan de interviu care să cuprindă ghidul de interviu (pentru interviurile semistructurate și
structurate) și parametrii situației de interviu.
Ultimul aspect menționat necesită unele precizări: ghidul de interviu este un ansamblu organizat de teme,
subteme și indicatori, care structurează activitatea de ascultare și de intervenție a investigatorului în procesul
comunicării. Gradul de structurare și organizare prealabilă a ghidului de interviu este condiționat de tipul de
interviu, de complexitatea problemei investigate, de scopul interviului. Alegerea unui anumit tip de interviu și,
implicit, construirea ghidului depind de cunoașterea prealabilă a situației pe care dorim să o analizăm. Când
aceasta cunoaștere este insuficientă, folosim interviuri exploratorii (nonstandardizate sau semistandardizate), iar
atunci când dispunem de informații mai exacte despre domeniul studiat, putem utiliza interviuri structurate.
în cazul interviului semistructurat, ghidul de interviu va cuprinde coordonatele tematice care direcționează
discuția (exemplul 1). în situația realizării unui interviu structurat, configurația ghidului va fi formată din teme,
subteme, indicatori și, eventual, întrebări (exemplul 2).
Exemplul 1: Ghid de interviu semistructurat
Tema : Identificarea minorilor aflați în dificultate și a familiilor acestora Axe tematice:
– istoricul și funcționarea familiei;
– dimensiunile capacității parentale;
– dezvoltarea minorului (normalitate și disfuncții) ;
– identificarea factorilor de risc.
Exemplul 2: Ghid de interviu structurat
Tema : Identificarea minorilor aflați în dificultate și a familiilor acestora Subteme și indicatori:
– istoricul și funcționarea familiei : structura familiei; modificări semnificative apărute în componența
familiei; starea de sănătate; condiții materiale și de locuit; profesie; nivel de școlaritate; relații familiale;
cronologia evenimentelor importante și semnificația acestora pentru membrii familiei;
– dimensiunile capacității parentale : îngrijirea de bază a copiilor (hrană, adăpost, îngrijire medicală);
securitatea (asigurarea protecției copilului în fața oricărui pericol sau oricărei agresiuni); climatul afectiv,
satisfacerea nevoilor emoționale ale copilului (relații sigure, stabile, afectuoase, ocrotire, laudă, încurajare);
educația : facilitarea dezvoltării cognitive și a potențialului copilului prin interacțiune, comunicare, joc ;
asigurarea frecventării școlii; modelare comportamentală ; stilul educației în familie; stabilitatea (mediu familial
stabil/consecvență);
– dezvoltarea minorului: sănătatea; educația (parcursul școlar, rezultatele obținute, domenii de interes);
dezvoltarea emoțională și comportamentală; identitatea; relații familiale și sociale;
– factori de risc: situație materială precară; carențe educaționale; alcoolism; abuz/violență/neglijare ; abandon
școlar ; delincventă.
Ghidul de interviu se deosebește din punct de vedere funcțional de protocolul chestionarului prin aceea că
organizează intervievarea, dar nu dirijează discursul. Acest instrument de investigare permite, cel puțin în
principiu, atât obținerea unui discurs autentic și personalizat din partea subiectului intervievat, cât și îndeplinirea
obiectivelor cercetării sau intervenției sociale.
Pregătirea practică a interviului vizează abilitățile de comunicare și relaționare pe care trebuie să le probeze
investigatorul. Din această categorie menționăm :
– să inspire încredere intervievatului;
– să știe să-i suscite și să-i mențină interesul pentru subiectul interviului;
– să manifeste empatie : să înțeleagă ceea ce îi spune interlocutorul, să fie capabil să se pună în situația
acestuia;
– acceptarea necondiționată: să fie dispus să asculte și să fie interesat de ceea ce spune interlocutorul;
– să asculte și să nu intervină decât în momentele propice;
– să reducă, pe cât posibil, distanța dintre el și intervievat (distanța se datorează diferențelor de statut social, de
cultură, de sex etc.);
– să fie capabil de a înlătura barierele psihologice ale comunicării și să-și dea seama de mecanismele de apărare
ale eului pe care interlocutorul le utilizează pentru a ocoli răspunsurile mai sensibile și problemele care-l privesc
îndeaproape;
– să știe să exploateze cunoștințele pe care le posedă interlocutorul în domeniul cercetat prin interviu.
Literatura de specialitate identifică trei elemente care pot influența negativ calitatea interviului : a) neîncrederea
apriorică a intervievatului față de cercetător (pentru a evita această neîncredere, este necesar ca acel cercetător să
se prezinte, oferind date despre el și despre scopurile investigației sale); b) reacția negativă față de persoana
cercetătorului, pe motive de diferență de vârstă, sex, apartenență socială și culturală, rasă etc. (pentru a evita
această reacție, cercetătorul trebuie să-și „construiască" o înfățișare impersonală, neutră, care să nu șocheze prin
nimic); c) riscul sugerării și inducerii
răspunsurilor prin ipotezele cercetării pe care le avansează cercetătorul (pentru ca aceste ipoteze să nu inducă
răspunsurile din partea intervievaților, este necesară prezentarea lor neutră, ca fiind doar unele dintre ipotezele
posibile).
2) Derularea interviului
Derularea interviului presupune atât respectarea unor principii și atitudini generale care stau la baza comunicării
autentice, cât și aplicarea unor strategii și tactici metodologice specifice interviului. Aspectele metodologice ale
derulării interviului vizează stabilirea parametrilor de interviu :
a) cadrul interviului: locul, timpul, distribuția actorilor;
b) strategiile de comunicare :
– ascultarea activă (disponibilitatea/empatia);
– tipuri de intervenție (consemnul, contrazicerea, relansarea).
Toți acești parametri au un rol important deoarece „interviul este întotdeauna un raport social, o situație de
interlocuțiune și un protocol de cercetare. Această triplă dimensiune dictează principiile de realizare a
interviului. Tocmai în această suprapunere constă dificultatea interviului, pentru că trebuie susținute simultan o
relație socială dialogică și o interogație asupra problemei cercetate" (De Singly et al., 1998, p. 158).
Coordonatele spațiale și temporale au un impact decisiv asupra derulării interviului. Inserția temporală a
interviului în cotidian influențează discursul prin contaminarea lui de către reprezentările și acțiunile precedente,
contribuind la sporirea sau diminuarea disponibilității celui intervievat. De asemenea, cadrul spațial comunică
semnificații care pot să influențeze discursul subiectului intervievat. Pentru a demonstra efectul factorilor de
mediu asupra construcțiilor discursive ale subiecților intervievați, a fost realizată o cercetare pe grupuri de copii,
intervievați în trei tipuri de spații școlare -clasa, cabinetul medical și curtea școlii. Studiul a demonstrat că
ambientul spațial și material influențează atât conținutul, cât și stilul discursului produs (De Singly et al., 1998,
p. 159).
în privința „distribuției actorilor1' situației de interviu, cercetătorul trebuie să țină seama de caracteristicile ce
definesc statusul social al persoanelor care interacționează și să acționeze în sensul reducerii „distanței sociale".
Prima întâlnire cu participantul la interviu este decisivă în acest sens. O dată stabilită alegerea participanților la
interviu (sau o dată identificat sistemul-țintă, în cazul unei intervenții sociale), cercetătorul va lua legătura
personal cu participanții, pentru a obține acordul lor de colaborare. Primul contact cu viitorul intervievat, fie că
se realizează telefonic, fie că se realizează printr-o vizită la domiciliu sau la locul lui de muncă, are o importanță
deosebită, pentru că de la primul contact începe să se construiască relația de comunicare. Primul contact nu
trebuie considerat o simplă întâlnire administrativă care precizează condițiile și tema interviului; dimpotrivă,
întâlnirea nu trebuie să aibă un aspect administrativ, oficial.
După salutul de rigoare, cercetătorul trebuie să expună, pe scurt, obiectivul investigării sale, subliniind
importanța ajutorului pe care interlocutorul i l-ar putea acorda. îi va explica apoi tipul de colaborare pe care îl
propune, precum și ce pregătire prealabilă este (eventual) necesară din partea intervievatului. Este necesară
obținerea acordului intervievatului asupra înregistrării (audio sau video) a interviului. Intervievatul trebuie să știe
de la început în ce măsură și în ce manieră va fi asigurată confidențialitatea informațiilor furnizate. Asupra
tuturor acestor probleme cercetătorul trebuie să ofere informații clare și detaliate, răspunzând la întrebările
viitorului intervievat.
Obiectivul principal al intervievatorului constă în a favoriza producerea unui discurs pe o temă dată, cu ajutorul
unor strategii de ascultare și de intervenție. Pentru a-l face pe interlocutor să vorbească, intervievatorul trebuie
să știe să asculte. Activitatea de ascultare nu se reduce la înregistrarea pasivă a datelor, ci antrenează operații
mentale de selecție, de comparație, de inferență și interpretare. Fiind întotdeauna orientată către obiective,
ascultarea este activă și, în același timp, este o activitate de diagnostic (De Singly et ai, 1998, p. 165).
Ascultarea activă constă în ascultarea mesajelor verbale și decodificarea limbajului nonverbal (expresia feței,
calitatea vocii, aspectul general, reacții de moment). Primul aspect presupune configurarea unui cadru de
semnificare (ascultare) care să permită identificarea corectă a registrelor discursului. Aceasta înseamnă
prelucrarea permanentă a informației comunicate de interlocutor, având în vedere cele trei dimensiuni ale
discursului: discursul factual – ce spune subiectul despre faptele, evenimentele trăite ; discursul reflexiv – ce
spune cu privire la gânduri și sentimente ; discursul intențional -imaginea de sine pe care o construiește
intervievatul.
Tehnica ascultării active condiționează atât strategiile de comunicare, cât și interpretarea datelor culese prin
interviu. Ascultarea este cu atât mai performantă cu cât este instrumentată de obiective mai exacte și de un cadru
teoretic de referință mai explicit.
în contextul interviului aplicat în practica asistențială, ascultarea activă presupune adoptarea unei atitudini
nondirective, empatice, disponibilitatea și acceptarea necondiționată a interlocutorului. Prin ascultarea activă,
asistentul se centrează pe obținerea de informații, fiind mai puțin preocupat să dea sfaturi sau soluții. Clientul
trebuie să fie sigur că a fost auzit înainte de a primi indicații.
Pe parcursul intervievării, comunicarea nonverbală deține un loc important (aproximativ 65% din comunicare).
Pentru asistentul social cercetător, decodificarea limbajului nonverbal al clientului reprezintă o importantă sursă
de informații care poate întări sau infirma mesajele verbale. De asemenea, se recomandă ca, prin limbajul
nonverbal, cercetătorul să transmită încredere subiectului investigat și să faciliteze comunicarea.
Factorii care influențează negativ derularea unei ascultări eficiente sunt: diferențele socioculturale ; preocuparea
de sine ; graba; prejudecățile ; identificarea cu problema intervievatului (a clientului).
Pentru a favoriza producerea unui discurs coerent și fără prea multe digresiuni din partea interlocutorului,
realizatorul de interviu dispune de trei tehnici de comunicare (intervenție) :
– consemnul;
– contrazicerea;
– relansarea.
Consemnul sau întrebarea externă este un mod direct de intervenție care definește un câmp tematic nou. Orice
interviu debutează printr-un consemn inițial prin care se furnizează intervievatului contextul tematic și logic al
interviului. Există și consemne secvențiale „formulate ca solicitări de răspuns discursiv cu privire fie la
reprezentările subiectului intervievat, fie la experiențele sale. în primul caz, consemnul induce un discurs de
opinie: «Aș vrea să-mi vorbiți despre… [despre ce reprezintă acest lucru pentru dumneavoastră]». în cel de-al
doilea caz, consemnul induce un discurs narativ : «Aș vrea să-mi vorbiți despre… [despre cum se petrec
lucrurile]»" (De Singly et al., 1998, p. 167).
Contrazicerea este un mod de intervenție care îl constrânge pe cel intervievat să-și argumenteze discursul.
Folosirea contraargumentării de către investigator nu înseamnă expunerea propriei sale păreri, ci determinarea
interlocutorului să privească problema și din alte perspective.
Relansarea este un tip de intervenție ce survine frecvent pe parcursul interviului, având rolul de a-l determina pe
interlocutor să expliciteze mai bine ideea și să dezvolte fragmentul de discurs pus sub semnul întrebării.
Relansările au ca suport spusele anterioare ale celui intervievat. Ele nu comandă discursul, așa cum fac
întrebările directe (consemnul), nici nu contrazic argumentele enunțate (contrazicerea), ci se intercalează pe
traseul discursului în scopul clarificării lui.
Utilizarea relansărilor pe parcursul interviului are multiple avantaje: permite intervievatului (clientului) să audă
ceea ce s-a spus ; să reflecteze asupra afirmațiilor și să le evalueze; să dezvolte mai bine ideile; să corecteze
înțelegerile greșite ; să aibă încredere în investigator etc. Relansările exprimă în același timp o confirmare a
ascultării și o cerere de explicitare. Folosirea abuzivă a relansărilor poate să influențeze negativ comunicarea,
producând fragmentarea ei, distorsionarea mesajului și chiar iritarea interlocutorului.
Există mai multe tipuri de relansări, dintre care amintim:
– parafrazarea (reiterarea);
– completarea;
– interpretarea;
– interogația (De Singly et al, 1998, p. 168).
Parafraza constă în faptul că locutorul preia, repetându-l, un punct de vedere enunțat de interlocutor. Prin
intermediul reiterărilor, intervievatorul nu pare să spună ceva care să nu fi fost deja spus, ci, mai degrabă, el
subliniază, sintetizează, reformu-lează, cere o precizare, lăsând interlocutorului partea esențială a construcției
discursive.
Făcând o completare (în forma sintezei parțiale, reformulării concluzive și generalizatoare, a anticipării ipotetice,
deducției nesigure și hazardate – „a face pe prostul"), investigatorul nu-și expune punctul de vedere personal, ci
dovedește că ascultă și înțelege cele spuse de interlocutor.
Interpretarea este o intervenție focalizată pe sensul spuselor celui intervievat și constă într-o reformulare a
sentimentelor acestuia, punând astfel în valoare atitudinea comprehensivă a intervievatorului.
Interogația se referă la tipurile de întrebări utilizate în cadrul interviului. Această intervenție formează conținutul
propriu-zis al interviului. în general, interviul începe cu întrebări deschise pe tema avută în vedere, pentru ca, pe
măsură ce discuția avansează, să se ajungă la întrebări din ce în e mai precise și închise. Așadar, întrebările pot fi
deschise sau închise. Ele sunt utilizate combinat în interviu, întrebările deschise fiind, de regulă, urmate de
întrebări închise pentru a putea verifica dacă respondentul dă răspunsuri pertinente. Utilizarea cu preponderență a
unui anumit tip de întrebări este determinată de scopul și strategia investigației: dacă avem în vedere compararea
răspunsurilor date de mai mulți intervievați, pentru a realiza generalizări (analize cantitative), vom utiliza cu
precădere întrebări închise; dacă ne fixăm ca obiectiv analiza în profunzime a unor fenomene psihosociale,
atunci vom utiliza mai ales întrebări deschise (specifice analizei calitative).
în realizarea interviului, se recomandă evitarea utilizării unor întrebări închise, încă de la început, întrucât
acestea pot bloca exprimarea liberă și spontană a interlocutorului. De aceea, este corect să începem cu întrebări
care vizează obținerea unor informații generale despre intervievat (data nașterii, studii, ocupație etc.).
Pe parcursul interviului pot să apară momente de tăcere. în special în interviul nondirectiv, tăcerea are o
semnificație deosebită, întrucât interlocutorul poate să ne transmită multe informații în această manieră
nonverbală.
Pentru formularea adecvată a întrebărilor utilizate pe parcursul unui interviu se impune respectarea
următoarelor principii:
– evitarea concurenței întrebărilor : cercetătorul trebuie să alterneze tipurile de întrebări pentru a evita
monotonia interviului (de exemplu, va trece de la o întrebare factuală la o întrebare de opinie ș.a.m.d.);
– repetiția : trebuie pusă aceeași întrebare de mai multe ori, dacă se constată că interlocutorul nu a înțeles-o. în
al doilea rând, trebuie pusă aceeași întrebare din puncte de vedere diferite pentru a epuiza subiectul întrebării;
– respectarea contextului cultural al interlocutorului : întrebările trebuie puse din punctul de vedere al
persoanei intervievate și al culturii căreia îi aparține. Pentru aceasta, este necesară familiarizarea cercetătorului
cu limbajul specific intervievatului, cu valorile și modelele de acțiune pe care le utilizează;
– evitarea lui „de ce ? ". Pe cât este posibil, trebuie să evităm intervenția cu această întrebare pentru că ea nu
aduce un plus de informații, ci îl pune pe interlocutor în situația de a se justifica, fapt ce îl determină să adopte o
atitudine verbală mai reținută;
– evitarea cuvintelor cu dublu sens (sau cu sensuri multiple), care îl derutează pe interlocutor;
– formularea de întrebări scurte si clare. Este recomandabil să nu utilizăm întrebări prea lungi sau ramificate,
întrucât intervievatul poate pierde mesajul lor și se vede nevoit să dea răspunsuri evazive;
– neutralitatea întrebărilor. Prin formularea lor, acestea nu trebuie să conțină variante de răspuns, pentru că
interlocutorul va fi tentat să le utilizeze.
3) Analiza discursurilor. Redactarea raportului de interviu
Specialiștii în domeniul sociologiei, al psihologiei și al asistenței sociale utilizează cu predilecție tehnica
analizei de conținut, aplicată cu succes în analiza interviurilor, biografiilor sociale și a documentelor personale
(jurnale, corespondență), oferind informații importante despre caracteristicile psihologice și sociale ale autorilor
comunicării. „Analiza de conținut reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-calitativă a comunicării
verbale și nonverbale, în scopul identificării și descrierii obiective și sistematice a conținutului manifest și/sau
latent, pentru a trage concluzii privind individul și societatea sau comunicarea însăși, ca proces de interacțiune
socială" (Chelcea, 2001, p. 519).
Utilizarea tehnicii analizei de conținut presupune, în principal, determinarea unităților de analiză (unitățile de
înregistrare) și construcția schemei categoriilor de analiză.
Unitatea de înregistrare indică segmentul de comunicare ales pentru a fi analizat. Aceasta poate avea dimensiuni
diferite: cuvântul, fraza, paragraful, tema, discursul, articolul etc. Unitățile de înregistrare urmează a fi clasificate
în categorii relevante pentru clarificarea ipotezelor investigației, construindu-se astfel schema de categorii.
Acestea pot fi originale sau standard (scheme de categorii verificate în cercetările anterioare). în calitate de
categorii pot fi invocate: activități umane, procese și fenomene psihice și sociale, norme și valori sociale etc.
(Chelcea, 2001, p. 527).
Analiza de conținut nu este o lectură neutră, ci este condiționată de obiectivele cercetării și perspectivele
teoretice alese. Fiecare lectură (analiză) extrage din același text un sens diferit, în funcție de ipotezele avansate.
După gradul de formalizare și în funcție de categoria analitică utilizată, distingem mai multe tipuri de analiză de
conținut aplicată datelor culese prin interviu:
a) analiza per interviu, având ca unitate de analiză fragmentul de discurs semnificant;
b) analiza tematică, ce constă în decuparea transversală a întregului corpus al interviului, având ca unitate de
decupaj tema. Ca și ghidul de interviu, grila de analiză (schema categoriilor de analiză) trebuie să fie ierarhizată
în teme principale și secundare, astfel încât să descompună la maxim informația și să separe elementele factuale
de elementele de semnificație. Grila de analiză este un instrument explicativ ce vizează producerea de rezultate
(De Singly et al., 1998, p. 182);
c) analize formalizate, ce utilizează proceduri standardizate și sistematizate aplicate pe unități elementare de
discurs (propoziții, cuvinte). Aceste tipuri de analiză sunt preponderent cantitative.
Interviul oferă analizei de conținut un material informativ foarte bogat a cărui prelucrare presupune parcurgerea
mai multor etape:
– transcrierea cât mai fidelă a informațiilor înregistr ate în timpul întrevederilor;
– lectura repetată a informațiilor transcrise ;
– analiza de conținut propriu-zisă ce constă în precizarea structurii tematice a textului și reorganizarea lui în
funcție de aceasta;
– interpretarea rezultatelor analiz ei.
Raportul de interviu. După fiecare interviu este necesară redactarea unui raport prin intermediul căruia se
evidențiază: conținutul informațional dobândit, calitatea informației, modul de realizare a interviului. Există două
tipuri de rapoarte :
a) un raport redactat în fața intervievatului, în timpul discuției (în care cercetătorul notează răspunsurile date de
interlocutor); acesta seamănă cu un chestionar și cuprinde un scurt rezumat al comunicării verbale ;
b) un raport de evaluare, pe care intervievatul nu trebuie să-l vadă; acest raport cuprinde elemente privind
condițiile concrete de interviu (condiții obiective: durata, locul, numărul discuțiilor purtate, dacă au existat sau
nu factori perturbatori, dacă au existat sau nu martori etc. ; condiții subiective: gradul de cooperare a
interlocutorului, nivelul său de informare și de cunoaștere, coerența răspunsurilor, facilitatea exprimării, tonul,
mimica, gestica etc).
2.4. Metoda biografică
2.4.1. Definirile și caracteristicile metodei
Orientarea metodologiei cercetării sociale spre analizele cantitative a determinat multă vreme ignorarea sau
trecerea pe un plan secundar a realităților de la nivelul individului, privilegiindu-se fenomenele globale (de grup
sau de masă). Maniera teoretică și globalistă de a face cercetare socială a condus spre deposedarea subiecților
umani de
semnificațiile lor individuale ca actori sociali și istorici. Asistența socială a resimțit și ea această influență a
„depersonalizării" și a pierderii individului în spatele cantității, însă într-o mai mică măsură decât cunoașterea
sociologică. In asistența socială, clientul individual a rămas elementul privilegiat, chiar și în condițiile
globalizării unor probleme sociale.
în condițiile reconsiderării metodologiilor calitative, asistăm la un reviriment al metodei biografice, deopotrivă în
sociologie și în asistența socială. în vogă la începutul secolului XX, povestirile autobiografice și-au pierdut
treptat autoritatea în pofida bogăției lor informaționale. Perioada de glorie a studiilor autobiografice se situează
între anii 1920 și 1935, când această tehnică a fost utilizată de către americani pentru cercetarea fenomenului
delincventei juvenile. Ulterior, cantitativismul a înlocuit tehnicile calitative, considerate neștiințifice. în prezent,
revenirea la tehnicile calitative semnifică o restructurare paradigmatică în științele sociale. Astfel, demersul
autobiografic vine să-l completeze pe cel cantitativ, permițând reconstrucția realității sociale pornind de la
experiențele trăite ale oamenilor. Se poate studia, așadar, societatea ca ansamblu prin intermediul unuia dintre
membrii ei. Totodată, povestirile autobiografice nu au sens decât amplasate în contexte socioistorice precise,
ceea ce implică lipsa de neutralitate a tehnicii. A determina o persoană să vorbească despre experiența sa de viață
înseamnă implicit a o orienta spre o „priză de conștiință" în care va avea în mod necesar un rol constructiv,
devenind un subiect producător al propriului discurs și al interpretării propriei sale istorii.
Metoda biografică poate fi înțeleasă din două perspective:
a) clasică sau propriu-zis sociologică, desemnând biografia socială. Din această perspectivă, ea este concepută
ca o metodă de înregistrare a experienței de viață a individului și de cunoaștere a condițiilor social-economice
concrete în care acesta trăiește. în această ipostază, metoda biografică se prezintă în calitate de cercetare
documentară, constând în selectarea și analiza unor biografii individuale sau de grup, reprezentative pentru
înțelegerea anumitor fenomene sociale, în vederea redactării și publicării lor. în această categorie se înscrie o
cercetare socială de referință realizată, în deceniul al doilea al secolului XX, de sociologii William I. Thomas și
Florian Znaniecki, intitulată The Polish Peasant in Europe and America. Monograph on an immigrant group.
Utilizarea biografiilor sociale în studierea proceselor de adaptare și integrare social-culturală a marcat un
moment important în evoluția metodologiei cercetării sociale, relevând semnificația cazurilor individuale în
investigarea proceselor sociale ;
b) perspectiva tehnicilor de elaborare a biografiilor are în vedere procesul de elaborare de către cercetător a
unei biografii, fie a unei personalități, fie a unei persoane obișnuite, pornind de la relatările acestora. în această
categorie includem : povestirea vieții, biografia redactată, istoria individuală (studiul de caz), ancheta socială,
genealogiile sociale etc.
Metoda biografică, privită atât în înțelesul său clasic de biografie socială, cât și din perspectiva tehnicilor de
elaborare a biografiilor, reunește următoarele caracteristici:
– evidențiază legătura strânsă între traiectoria existenței personale și mediul micro-și macrosocial (instituții;
relații sociale; schimbări politice) ;
– interacțiunile individ – grup – societate sunt redate ca procese temporale și fac obiectul unor investigații
longitudinale ;
– biografiile individuale sunt privite ca niște cazuri tipice pentru ciclul vieții familiale (vizualizat prin
ecomapă), precum și pentru problema generațiilor (vizualizată prin genogramă);
– în calitate de cazuri tipice, biografiile permit înțelegerea „din interior" a unor fenomene sociale majore, cum
sunt delincventa, sărăcia, urbanizarea, „criza famil iei" ;
– biografiile dețin un rol important atât în procesul investigației, cât și în cel al intervenției sociale, contribuind
la construcția și reconstrucția identității personale și sociale (Iluț, 1997, p. 99).
Așadar, metoda biografică este o strategie de cunoaștere a experienței de viață a unei persoane și a contextului
social în care aceasta se plasează, investigație bazată, în mare parte, pe relatările subiectului vizat. Principalele
surse biografice sunt relatările vorbite provocate ale subiecților și documentele scrise neprovocate (scrisori,
jurnale).
Metoda biografică este utilizată în cadrul științelor socioumane, în special în cercetările sociologice și
psihosociale, în antropologie, istorie, literatură, asistență socială. Această metodă are un statut aparte, adesea
controversat, fiind prezentată în corelație cu metoda interviului, a observației participative, documentarea și
analiza de conținut.
2.4.2. Tipologia metodei biografice
Există mai multe criterii de clasificare a biografiilor, și anume : modul de obținere a informației; forma de
exprimare; dimensiunile și conținutul acestora; numărul naratorilor, gradul de implicare a cercetătorului.
După modul de obținere a informației, distingem următoarele tipuri de biografii: provocate, când persoanele sunt
rugate să-și relateze viața (acestea pot fi spontane, nedirijate – subiectul spune tot ce crede de cuviință – și
dirijate, orientate de către cercetător); neprovocate, când oamenii povestesc sau consemnează traiectoria vieții
lor din proprie inițiativă.
După forma de exprimare, biografiile sunt vorbite (înregistrate) și scrise.
După numărul naratorilor, identificăm povestirea unică (exemplară) și povestiri cumulate (biografia de
grup/posopografia).
în funcție de dimensiunile informației furnizate, distingem trei tipuri de povestiri ale vieții: povestire biografică,
tematică și editată. O povestire este biografică atunci când caută să reconstituie istoria unei vieți complete, dând
seama de ansamblul experiențelor subiectului, de multiplele fațete ale experienței lui. Povestirea tematică se
limitează la o perioadă (sau problemă) din viața individului (de exemplu, copilăria, activitatea profesională, viața
de cuplu etc). O povestire este editată (modificată, reorganizată și redactată) atunci când în discursul subiectului
sunt inserate comentarii și explicații realizate de către o altă persoană. Fie că pornește de la o povestire
biografică integrală sau de la una tematică, povestirea editată se apropie ca formă și conținut de ceea ce în
sociologie se numește istorie socială.
în funcție de gradul de intervenție a cercetătorului și de amploarea investigației, se face distincția între
povestirea vieții (life story) și istoria individuală sau studiul de caz:
– povestirea vieții (engl. life story ; fr. recit de vie) este o expunere a experienței de viață a unei persoane, din
perspectiva sa proprie; este un proces în care individul interogat își organizează și își restructurează experiența
personală, prezentând-o într-un discurs prin care încearcă să dea sens și coerență experienței
trăite. Povestirea vieții este o tehnică ce ne conduce la descoperirea unui „real al individului", la o construcție și
o reconstrucție subiectivă a evenimentelor și articulațiilor unei experiențe reale. în această categorie se înscrie și
autobiografia, care are următoarele sensuri: a) document personal neoficial semistandardizat (conținând date
obligatorii, anumite tipuri de informații), pe care cercetătorul îl utilizează pentru a cunoaște o persoană; b)
autoanaliza cercetătorului sau a unei persoane obișnuite, echivalentă cu un curriculum vitae, elaborat pentru
instituțiile oficiale;
– istoriile individuale sunt studii de caz, care vizează o persoană, dar nu numai din perspectiva propriilor sale
relatări, ci și din perspectiva unor informații pe care cercetătorul le dobândește prin documentare, observație
participativă și prin intervievarea unor persoane din proximitatea subiectului investigat.
Ca modalitate de investigare socială și psihosocială, studiul de caz reproduce caracteristicile generale ale
metodei biografice. în același timp, studiul de caz deține anumite particularități, dintre care menționăm :
– este prin excelență o cercetare calitativă, de profunzime, al cărei scop principal este culegerea unor
informații detaliate cu privire la o anumită entitate socială (individ, grup, organizație, fapt social), oferind o
imagine cât mai completă (holistică) despre aceasta;
– este utilizat în diferite domenii ale cunoașterii științifice (sociologie, științe politice, psihologie) și acțiunii
sociale (administrație, asistență socială);
– prin analiza detaliată a unui fapt, individ sau grup, se încearcă explicarea unei categorii de fenomene sociale
(de exemplu, fenomenul de dependență, disfuncții instituționale, tranziția politică);
– integrează mai multe metode și tehnici de investigare: observația, interviul, documentarea teoretică și analiza
documentelor sociale;
– reunește informații referitoare la fapte, evenimente reale, la contextul social, precum și la reprezentările
subiecților despre fapte sau persoane. Studiul de caz conține, de asemenea, interpretarea datelor de către
specialist și formularea unor strategii de intervenție socială.
Așadar, studiul de caz este o modalitate complexă de investigare socială sau
psihosocială, efectuată cu scopul de a evalua (diagnostica) o situație dată, de a prognoza
evoluția acesteia și/sau de a proiecta o intervenție socială (ameliorare sau schimbare).
în funcție de scopul investigării, literatura metodologică (Iluț, 1997, p. 10 8)
consemnează mai multe tipuri de studii de caz:
a) studiul de caz intrinsec urmărește investigarea minuțioasă a unui caz particular ca interes în sine, fără scopul
de a depista trăsături generale sau de a „testa" o ipoteză sau o idee. Studiile monografice constituie un exemplu
de acest gen. Studiul de caz intrinsec nu poate omite încadrarea cazului într-un context social mai larg (zonă
geografică; regim politic ; familie etc). în asistența socială, se utilizează frecvent acest tip de studiu de caz,
conceput ca investigație psihosocială care sintetizează informații cu privire la întregul context situațional în care
se află clientul individual. Situată în prelungirea unei îndelungate tradiții a „lucrului pe caz", această modalitate
de investigare răspunde normativelor de personalizare a acțiunii asistențiale și reprezintă o secvență importantă
în conceperea diagnozei și intervenției sociale ;
b) studiul de caz instrumental este o investigație intensivă a unui caz reprezentativ pentru elucidarea unei
anumite probleme sociale sau teorii generale. în această ipostază, cazul este un „instrument" al unei strategii de
cunoaștere mai largi;
c) studiul de cazuri multiple (colective) este o cercetare ce are ca scop identificarea unor caracteristici și
mecanisme comune entităților sociale studiate în vederea efectuării unor comparații și generalizări teoretice.
Deși nu există un model standard al studiului de caz utilizat în asistența socială, acesta trebuie să reunească
anumite categorii de informații:
1. Date biopsihosociale (descriere sistematică):
– date biografice: data și locul nașterii; domiciliul; componența familiei; evenimente biografice importante ;
condiții materiale și de locuit;
– date medicale : evoluție și dezvoltare fizică;
– date psihologice : dezvoltarea personalității; aptitudini; comportamente ; imaginea de sine; modelul de
comunicare și relaționare etc. ;
– date pedagogice : traiectoria școlară; succes/eșec școlar; activități extra-școlare etc. ;
– date profesionale (acolo unde este cazul): loc de muncă ; venituri; statut profesional; satisfacția muncii.
2. Aspecte particulare ale cazului:
– detalii privind aspectele vieții cotidiene: integrare familială; instituțio-nalizare ; alte forme de asistare;
rețeaua de relații; experiențe de viață ;
– descrierea și ierarhizarea problemelor clientului.
3. Prezentarea metodologiei de abordare a cazului:
– prezentarea metodelor și tehnicilor de investigare utilizate : observația (grila de observație); interviul (ghidul
de interviu); documentarea teoretică și analiza documentelor sociale.
4. Interpretarea datelor:
– evaluarea situației clientului (raportul nevoi/resurse);
– diagnosticul psihosocial;
– propuneri de intervenție (psihoterapeutică, educațională, acordarea de resurse materiale, punerea în drepturi,
asistență juridică etc).
Studiile de caz, utilizate în practica asistențială ca principală strategie de investigare psihosocială, furnizează
baza de date pentru întocmirea anchetelor sociale. Acestea se deosebesc de anchetele sociologice prin:
amploarea investigației, problematica abordată, finalitatea urmărită, forma de prezentare.
Ancheta socială oferă tabloul sintetic al unei investigații sociale complexe și de durată, realizata prin studiul de
caz și având o finalitate practică imediată. Ca formă de prezentare, ancheta socială este un înscris (un document
oficial) prin care se specifică situația concretă a persoanei/grupului ce necesită o anumită formă de asistare.
Elementele definitorii ale unei anchete sociale sunt:
– scopul: furnizarea unor informații preliminare luării unor decizii de către factorii și instituțiile specializate în
rezolvarea problemelor sociale (de exemplu, autoritatea tutelară);
– cazurile (situațiile) care necesită realizarea de anchete sociale sunt: acordarea de ajutoare persoanelor aflate
în situații de risc ; cazurile de adopție națională și internațională; instituirea tutelei sau curatelei; cazurile ce
necesită institu-ționalizarea; alte cazuri prevăzute de lege;
– conținutul anchetei sociale îl constituie informațiile, prezentate într-o formă semistandardizată, cu privire la:
identitatea clientului serviciului asistențial; tipul problemei cu care se confruntă; mediul social în care se
plasează; resursele materiale ce pot fi mobilizate; propuneri de soluționare a cazului etc. în funcție de scopul
întocmirii anchetei, se va detalia categoria de informații necesare;
– modalitățile de culegere a datelor sunt: observația, consultarea și analiza documentelor personale și oficiale,
intervievarea potențialului client și a persoanelor din proximitatea acestuia, discuții cu specialiști din alte
domenii (psihologi, medici, juriști);
– realizarea unei anchete sociale corecte impune respectarea următoarelor condiții: efectuarea anchetei de către
specialiști (asistenți sociali, psihologi, pedagogi); respectarea exigențelor legate de formă (informații prezentate
coerent, sistematic și complet) și a celor de fond (ancheta trebuie să se bazeze pe un intens studiu psihosocial al
sistemului-țintă); punctul de vedere al factorului de decizie să fie clar formulat și operațional.
Aplicarea, în practica asistențială, a metodei biografice și a tehnicilor sale de realizare presupune și utilizarea
unor instrumente de investigare, precum genograma și ecomapa, prin care se vizualizează schematic și se
evaluează sistemul relațiilor sociale și familiale în care este situat clientul. Aceste instrumente intră în
componența studiilor de caz și a anchetelor sociale:
a) genograma este o diagramă, similară arborelui genealogic, care vizualizează relațiile intergeneraționale
dintr-o familie;
b) ecomapa este un instrument cu ajutorul căruia asistentul social reprezintă grafic locul individului și al familiei
în contextul social, evidențiind natura relațiilor existente și intensitatea acestora. Ca și genograma, ecomapa se
realizează cu ajutorul unor coduri și simboluri care exprimă diversitatea raporturilor sociale ale subiecților
analizați.
2.4.3. Etapele realizării povestirii biografice
Nu există o metodologie strictă în ceea ce privește realizarea și utilizarea în cerce-tarea-acțiune a metodei
biografice. Fundamentul acesteia constă în dezvoltarea cu scop de intervenție a interviului, în contexte
socioafective speciale. Principalele momente ale realizării povestir ii autobiografice sunt:
a) elaborarea problematicii;
b) construirea eșantionului (în cazul utilizării tehnicii pentru cercetarea și intervenția la nivelul marilor
comunități);
c) culegerea datelor (realizarea interviului sau a povestirii propriu-zise) ;
d) transcrierea povestirii;
e) analiza și interpretarea datelor; verificarea ipotezelor.
Câteva particularități ale povestirii biografice (spre deosebire de ancheta prin chestionar și interviu) vom
descoperi în etapele 3, 4 și 5.
Povestitorul are un rol activ, pentru că el nu-și expune pur și simplu viața, ci reflectează asupra a ceea ce
povestește. Culegerea datelor va presupune, așadar, o decantare a elementelor faptice de cele interpretative.
Desfășurarea interviului poate avea loc fie într-un spațiu al investigatorului, fie într-un spațiu oferit de către
client. Această din urmă soluție pare cea mai potrivită în culegerea datelor, întrucât completează relatarea cu
contextul real al vieții clientului. Dinamica raporturilor investigator -narator transformă interviul într-o situație
privilegiată de complicitate și interacțiune.
Ca orice material calitativ, povestirea vieții pune problema transcrierii. Există două forme de transcriere. Prima
e o redare fidelă a discursului naratorului, constituind materialul de analiză; a doua vizează transmisibilitatea,
adică posibilitatea eventuală a publicării povestirii. Transcrierea trebuie realizată (din formă orală, înregistrată, în
formă scrisă) imediat ce s-a consumat interviul. Cercetătorul trebuie să realizeze singur transcrierea, și nu să o
încredințeze altcuiva, întrucât, fiind el cel care a trăit interviul, va fi cel mai în măsură să-i înțeleagă sensul.
Transcrierea trebuie făcută fidel (chiar și greșelile de exprimare, repetițiile, pauzele, ezitările, intervențiile
cercetătorului etc). Se lasă câte o margine spațioasă foilor pe care se face transcrierea pentru a se putea opera
adnotări. După transcriere, se realizează o confruntare a înregistrării cu textul scris pentru a se verifica
fidelitatea.
Interpretarea datelor culese prin tehnicile biografice presupune organizarea materialului și analiza de conținut.
Aceste două operațiuni pun pentru cercetător o problemă de etică : desprins din contextul interviului, cercetătorul
manipulează un material care i-a fost încredințat cu titlu confidențial. Din acest punct de vedere trebuie cumulat
principiul confidențialității cu acela al utilizării datelor despre un client numai în scopul de a-l ajuta.
Prin interpretare, analistul restructurează informațiile astfel încât să degajeze maniera în care persoana
intervievată concepe raporturile ei cu lumea, interpretarea pe care ea o dă experienței sale globale de viață,
adevărului trăit, cotidianității. în interpretare, cercetătorul codifică informațiile, construind nuclee de sens.
Aceste unități semnificative sunt reunite în categorii. Majoritatea sociologilor concep această manieră de analiză
ca pe una asemănătoare celor utilizate de către antropologii de teren, refuzându-i dimensiunea neopozitivistă.
Deci, spre deosebire de analiza neopozitivistă (în care interpretarea se produce după adunarea întregului
material), interpretarea povestirii vieții se face de-a lungul culegerii datelor și, după aceea, printr-o reflecție care
construiește treptat „obiectul sociologic". Spre deosebire de tehnica investigației prin chestionar, analiza
povestirilor vieții nu dispune de modalități de standardizare, căutând mai ales dimensiunile vieții individuale, și
nu regularitățile din cadrul comunității.
2.4.4. Funcțiile și importanța povestirilor biografice în asistența socială
Metoda biografică poate îndeplini funcții de explorare, funcții analitice și funcții expresive. Povestirea are o
funcție exploratorie atunci când este privită din punctul de vedere al investigatorului. Prin aceasta, el caută să
perceapă contururile realității trăite de către un individ sau o comunitate, să identifice trăsăturile structurale,
mizele principale etc. Funcția analitică presupune două momente principale: a) momentul punerii în corelație a
fenomenelor, al schițării tipologiilor, al trecerii de la idei la ipoteze (este momentul construirii unei teorii, al unei
reprezentări mentale cu privire la ceea ce se petrece în realitatea socială); b) momentul verificării sau al
consolidării
empirice a propozițiilor avansate în teorie. Funcția expresivă corespunde unui demers de tip hermeneutic (de
căutare a sensurilor și semnificațiilor sociale integrate într-o proiecție subiectivă individuală) (Lecomte, 1991, p.
211).
în asistența socială, povestirile biografice, tot mai mult utilizate în ultimii ani, comportă o serie de avantaje
majore. în pofida aspectului lor particularist, tehnicile biografice reușesc să surprindă universalul, dând o bogăție
de detalii asupra vieții individuale și asupra habitudinilor colective, detalii la care nu putem avea acces pe alte
căi. Ne permite, de asemenea, să descoperim „praxisul" subiectului (modelele lui acționale, lecțiile pe care le
extrage din diferitele sale experiențe personale și colective). Pe scurt, avem acces la realitatea unui subiect uman
adevărat și dinamic. Marele avantaj al acestei metode constă în posibilitatea de a studia dialectica schimbărilor
sociale și interiorizarea lor în conștiințele individuale.
Metoda biografică este utilizată în serviciul social în măsura în care ea ne permite, pe de o parte, punerea în
evidență a proceselor și situațiilor trăite de către diverși clienți, iar pe de altă parte, formularea unor răspunsuri
cu privire la modul în care respectivii clienți sunt afectați de procesul excluderii sociale și al marginalizării.
Chiar dacă povestirea necesită culegerea unei cantități mai mari de date și, implicit, un timp mai îndelungat de
realizare, spre deosebire de interviu, ea evită în mare parte riscul „orientării" și al deformării răspunsurilor
persoanelor investigate. Pentru client, povestirea are rolul de a-i arăta maniera în care se produce propria sa
viață. Deci povestirea devine un instrument de autocunoaștere, de evaluare a propriei traiectorii sociale,
contribuind la construcția unei noi percepții de sine și a unei noi percepții asupra celor din jur. Alături de
conturarea identității sociale, subiectul narator poate ajunge Ia o înțelegere globală a actelor sale. în aceste
condiții, relația de ajutorare poate duce la dezvoltarea unor strategii de intervenție și schimbare în care asistatul
să devină un subiect activ al propriei evoluții.
Bibliografie selectivă
Barker, R.L., The Social Work Dictionary, National Association of Social Workers (NASW), Silver Spring, Maryland, 1987.
Bocancea, C.; Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999. Brinster, Ph., Terapia cognitivă,
Editura Teora, București, 1997.
Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică,
București, 2001.
Chevreuse, C, Pratiques inventives du travail social, Editions Ouvrieres, Paris, 1979. Coulshed, V., Practica asistenței
sociale, Editura Alternative, București, 1993. De Robertis, C, Methodologie de l'intervention en travail social, Bayard
Editions, Paris, 1995. De Robertis, C.; Pascal, H., L'intervention collective en travail social, Bayard Editions, Paris, 1987.
De Singly, Fr.; Blanchet, A.; Gotman, A.; Kaufmann, J.-C., Ancheta si metodele ei: chestionarul, interviul de producere a
datelor, interviul comprehensiv, Editura Polirom, Iași, 1998.
Desrumaux-Zagrodnicki, P., Manuelpratique en travail social. Des methodes pour etre efficace,
Gaetan Morin editeur – Europe, Paris, 1998.
Fevre, L., Le travail social. Theories et pratiques, Chronique Sociale, Lyon, 1993. Freynet, M.-F., Les mediations du travail
social, Chronique Sociale, Lyon, 1995.
Howe, D., Introducere în teoria asistenței sociale, UNICEF România, București, 2001.
Hurubean, A., „Asistentul social – agent al schimbării. Strategii active de asistență socială", Anuarul Fundației Academice
„Petre Andrei", tom VII – Științe socio-umane, Editura Cantes, Iași, 1997.
Hurubean, A., „Cercetarea-acțiune și prefigurarea ei în sociologia românească", în volumul Un
secol de sociologie românească (1897-l997), Editura Fundației Axis, Iași, 1997. Iluț, P., Abordare calitativă a
socioumanului, Editura Polirom, Iași, 1997. Johnson, L.C., Social Work Practice, Allyn & Bacon, Boston, 1983.
Lecomte, R., Methodologie de recherche pour Ies intervenants sociaux, Gaetan Morin editeur, Boucherville (Quebec), 1991.
Mănoiu, F.; Epureanu, V., Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996. Menthonnex, A., Le service social et
l'intervention sociale, Les Editions I.E.S., Geneva, 1995. Neculau, A. (coord.), Analiza și intervenția în grupuri și
organizații, Editura Polirom, Iași, 2000. Perlman, H., L'aidepsychosociale interpersonnelle, Le Centurion, col.
„Socioguides", Paris, 1972. Rășcanu, R., Psihologie medicală și asistență socială, Societatea Știință și Tehnică, București,
1996. Rotariu, T. ; Iluț, P., Ancheta sociologică și sondajul de opinie, Editura Polirom, Iași, 1997. Rupp, M.-A., Le travail
social individualise, Privat, Toulouse, 1970.
Zamfir, C.; Zamfir, E., Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București, 1995.
Mire ea Alexiu
Valori și faze ale acțiunii în asistența socială
1. Introducere
2. Valorile în asistența socială
3. Modelul de rezolvare a problemelor
1. Introducere
Reluarea practicării în asistența socială din România posttotalitară este un proces ce necesită eforturi de
redefinire și de găsire a unui drum propriu și a unui loc specific în realitatea socială în „tranziție". Până la găsirea
acestui loc, în concordanță cu sistemul actual al instituțiilor, modelul străin ne oferă multe pu ncte de sprijin.
Astfel, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, William Schwartz stabilea că sarcina profesiei de asistent social
este „să medieze procesul prin care individul și societatea se întâlnesc datorită nevoii reciproce de autorealizare".
Modelul de mediere se bazează pe presupunerea că interesele individului și ale societății sunt în general aceleași,
dar, într-o societate complexă și în schimbare, dorința individului de a fi integrat ca membru deplin și productiv,
precum și capacitatea societății de a-l integra sunt uneori blocate. Intervenția asistenței sociale este îndreptată
spre aceste blocaje, eliberând „tendințele individului către sănătate, dezvoltare și apartenență și eforturile
organizate ale societății de a-și integra componentele într-un întreg dinamic și productiv" (Schwartz, 1961).
Aceste „blocaje" ale tendințelor individului și ale eforturilor societății sunt experimentate de indivizi și de
grupuri de indivizi ca probleme (găsirea unei slujbe, ocrotirea unui copil, menținerea comunicării într-o căsnicie,
înțelegerea cu alții, plictiseala din cauza inactivității etc). Asistența socială este un proces de rezolvare a
problemelor (rezolvarea problemelor reprezintă operaționalizarea conceptului de mediere). Practica în asistența
socială reprezintă totalitatea lucrurilor pe care le fac asistenții sociali. Ea cuprinde atât un proces (procesul de
rezolvare a problemelor), cât și planificarea acțiunilor de schimbare (care se numesc metode de intervenție). Deci
metodele de intervenție sunt doar o parte a practicii în asistența socială. Asociația Națională a Asistenților Sociali
din SUA (NASW) identifică trei scopuri ale practicii asistenței sociale:
a) să ajute indivizii și grupurile să identifice, să rezolve sau să reducă la minimum problemele care apar din
dezechilibrele dintre ei și mediu;
b) să identifice arii potențiale de dezechilibru între indivizi sau grupuri și mediu pentru a preveni apariția lor;
c) să caute, să identifice și să întărească potențialul indivizilor, grupurilor și comunităților.
Werner Boehn dă o definiție larg răspândită a asistenței sociale: „Asistența socială caută să crească funcționarea
socială a indivizilor singuri sau în grup prin activități centrate pe relațiile lor sociale, care constituie interacțiuni
între indivizi și mediul lor. Aceste acțiuni pot fi grupate în trei funcții: restaurarea unor capacități diminuate,
asigurarea de resurse individuale sau sociale și prevenirea disfuncțiilor sociale".
Mai recent, Universitatea West Virginia definește asistența socială ca fiind „preocupată și implicată în
interacțiunile dintre oameni și instituțiile societății – care afectează posibilitatea oamenilor de a-și îndeplini
sarcinile vitale, de a-și realiza aspirațiile și valorile – și în reducerea depresiilor. Aceste interacțiuni se petrec în
contextul mai larg al binelui social. De aceea pot fi identificate trei scopuri majore ale asistenței sociale:
a) să crească capacitățile de rezolvare de probleme și de dezvoltare a oamenilor;
b) să promoveze operații eficiente și umane ale sistemelor care oferă oamenilor resurse și servicii;
c) să lege oamenii de resurse, servicii și oportunități".
Alți teoreticieni afirmă că asistența socială fie „armonizează" (adaptează) cu indivizii și mediul lor, fie încearcă
să realizeze un echilibru între cerințele mediului și capacitățile de adaptare ale oamenilor.
Care este totuși misiunea asistenței sociale ? Să schimbe individul pentru a corespunde mediului sau să schimbe
mediul pentru a corespunde cerințelor individului ? în istoria se colului XX a asistenței sociale au fost
reprezentate ambele tendințe.
Astăzi există tendința de a acorda o importanță egală atât persoanei, cât și situației sociale. Astfel, asistența
socială se desfășoară pe trei niveluri:
– comunitar/ schimbare comunitară (socială);
– individual/ schimbare individuală;
– grup/ poate fi socială sau individuală în funcție de natura grupului.
„Dați-i unui băiețel un ciocan – el va constata că toate lucrurile pe care le întâlnește au nevoie să fie ciocănite. Ca
urmare, nu este de mirare că oamenii de știință formulează problemele în așa fel încât pentru rezolvarea lor e
nevoie de acele tehnici în care ei înșiși sunt specialiști" (Abraham Kaplan, Legea instrumentului).
Asistentul social trebuie să evite „legea instrumentului". Și, de aceea, pentru asistentul social sunt necesare două
seturi de deprinderi: să cunoască strategiile de schimbare ce se pot folosi și să poată pune în aplicare aceste
strategii. Altfel spus, asistenții sociali trebuie să aibă capacitatea „să decidă ce e de făcut" și „să facă ceea ce s-a
decis". Asistentul social trebuie să se poată implica în procesul de rezolvare de probleme. Acesta include
acțiunea de definire a problemei, acțiunea de colectare de informații care stau la baza deciziei, acțiunea de a
implica clientul în stabilirea obiectivelor și luarea deciziilor, acțiunea de schimbare și acțiunea de evaluare a
progresului.
Practica asistenței sociale se bazează pe un set de valori care o ghidează. Valoarea centrală este autodeterminarea
clientului și, dacă clientul nu poate să o folosească, sarcina asistentului social este să crească posibilitățile
clientului de a alege.
Asistentul social și clientul sunt parteneri. Asistentul social lucrează cu clientul și nu încearcă să îl schimbe.
Dacă ați venit la Facultatea de Asistență Socială pentru a schimba oamenii, a-i face mai buni, înseamnă că ați
greșit locul.
Rolul nostru ca asistenți sociali nu este să-i schimbăm pe oameni, ci să-i angajăm în procese de rezolvare a
problemelor prin care ei să învețe să și le rezolve singuri.
NOI NU LE REZOLVĂM PROBLEMELE!
Cunoștințele necesare asistentului social sunt:
a) cunoștințe despre comportamentul individual și dinamica acestuia;
b) cunoștințe despre situații sociale – comunități, instituții, resurse;
c) cunoștințe despre relațiile dintre oameni și mediul lor social și instituțional;
d) cunoștințe despre procesul de rezolvare a problemelor și modele de intervenție;
e) cunoștințe de cercetare pentru evaluarea practicii asistenței sociale.
Termenul „client" este generic și înseamnă: individ, familie, grup de indivizi sau o comunitate ce
experimentează o problemă. Procesul de rezolvare a problemelor este aplicabil indiferent de sistemul client.
Activitatea de asistență socială înseamnă atât reabilitare, cât și prevenție. Rezolvarea unei probleme se constituie
ca model pentru rezolvarea unei probleme viitoare.
Asistentul social, ca agent al clientului său, nu intervine până ce clientul (individ, familie, grup sau comunitate)
nu realizează problema și e pregătit să se angajeze în procesul de rezolvare a ei. Uneori, asistentul social este
chemat să acționeze ca agent al societății (în cazul delincvenților sau al copiilor abuzați).
Asistentul social trebuie să posede deprinderi pentru a aprecia situația problematică, evaluând atât individul, cât
și mediul său social. Pentru punerea în aplicare a planului de intervenție, el poate face apel la specialiști, poate
transfera sau referi clientul unor profesioniști din alte domenii. Deși folosirea modelului medical este respinsă de
asistența socială, în acest caz analogia cu medicul generalist care trimite clientul la medicul specialist este
funcțională.
2. Valorile în asistența socială
Dicționarul Webster definește valoarea drept „ceva care este valoros sau dezirabil prin sine însuși". Alții afirmă
că „valorile se referă la lucrurile care sunt preferate, dorite, în timp ce cunoștințele se referă la lucruri care sunt
cunoscute sau cognoscibile".
Din punctul de vedere al profesionistului, valorile pot fi privite ca păreri, credințe despre oameni și despre cele
mai potrivite căi de a-i trata pe oameni. Aceste credințe sunt reflectate în activitatea zilnică și conduc activitatea
profesională.
Valorile specifice asistenței sociale sunt doar ale ei ?
Probabil că nu, pentru că această profesiune există într-un context cultural mai larg : ea identifică și
operaționalizează premisele valorice care există deja în societate.
Valorile folosite în asistența socială fac subiectul a trei instanțe (Schwartz, 1961):
a) normele generale ale societății;
b) funcțiile agenției respective;
c) contractul cu respectivul sistem client.
Deci valorile pot fi caracterizate ca fiind convingeri nebazate pe argumente științifice, care conduc și
direcționează activitatea profesională. Aceste convingeri nu sunt doar apanajul profesioniștilor. Ele sunt
elemente ale culturii generale și sunt împărtășite de alți oameni aparținând aceleiași culturi. Totuși, pot fi
particularizate pentru diferitele grupuri profesionale. Astfel, practica asistenței sociale se bazează pe două
premise valorice esențiale:
a) credința în unicitatea și demnitatea fiecărei persoane și
b) credința în dreptul clientului la autodeterminare.
(De remarcat: există consens în general privind valori abstracte, dar nu și în modul concret de punere a lor în
practică – de exemplu, dreptul adolescenților la autodeterminare.)
2.1. Respectul demnității și unicității persoanei
Fiecare persoană este unică și trebuie să i se respecte demnitatea. Persoanele sunt scopuri, și nu mijloace pentru
atingerea altor scopuri. Diversitatea și varietatea între indivizi sunt dezirabile și trebuie încurajate.
De asemenea, se sugerează că asistența socială nu încearcă să modifice mediul sau indivizii în direcția unui
model ideal, ci încearcă să regleze legăturile între indivizi și mediul lor, acceptând o largă diversitate a acestora.
Care sunt implicațiile acestui principiu pentru practica asistenței sociale ?
La această întrebare există cinci recomandări:
1. Fiți sensibili și înțelegători față de demnitatea clienților prin modul de organizare și funcționare a serviciilor.
2. Evitați să-i tratați pe clienți în mod stereotip.
3. Ajutați-vă clienții să-și descopere și să-și folosească punctele tari (avantajele).
4. Este de așteptat participarea clientului î n rezolvarea problemelor.
5. Concentrați-vă pe dorințele clientului – e mai folositor decât să vă concentrați pe nevoile (trebuințele) lui.
2.1.1. Demnitatea clienților
Psihologii sociali au stabilit că imaginea oamenilor despre ei înșiși se dezvoltă în mare măsură din comunicarea
cu ceilalți. Oamenii își construiesc imaginea de sine prin mesajele pe care le primesc din partea celorlalți.
Persoanele care au o părere bună despre ele, se cred valoroase, tind să fie mai fericite și au abilitatea să
relaționeze mai constructiv cu mediul.
Asistenții sociali și alți profesioniști care intervin în viața oamenilor sunt educați să fie atenți la mesajele
comunicate clienților privind valoarea lor. (Atenție deci la: planificarea întâlnirilor, punctualitate, ascultarea
clienților fără să-i întrerupem, atitudinea de neblamare etc, dar atenție și la birocrație.)
2.1.2. Clasificare și individualizare
Clasificarea se referă la nevoia de a face generalizări mai largi decât exemplele individuale și de a organiza
fenomenele pe baza caracteristicilor comune (crearea de clase). Este un proces esențial în cunoașterea științifică
și construirea de teorii; totuși, când clasificarea e folosită în activitatea directă cu oamenii, există pericolul ca
profesioniștii să-i trateze ca obiecte incluse în anumite categorii, mai degrabă decât ca indivizi. Fenomenul a fost
investigat de sociologii implicați în sociologia devianței; astfel, etichetarea sau clasificarea duce la
comportamente specifice atât din partea celor care etichetează, cât și din partea celor etichetați. Hans Tach
(1970) afirmă:
„Folosirea clasificării (jocul clasificării) așa cum se face în universități este o experiență plăcută, folositoare și
nevătămătoare. Să-i clasifici pe oameni în viața reală este o afacere neplăcută, care influențează destine și determină soarta
oamenilor. Dacă o persoană devine o categorie, ceilalți se referă la ea ca la o categorie și ea joacă rolul care i-a fost
încredințat. Etichetată ca irațională, o persoană acționează nebunește ; catalogată periculoasă, persoana devine periculoasă și
ajunge la închisoare".
Deci se poate spune că procesul de clasificare este necesar pentru construcțiile teoretice, dar este periculos când
se iau decizii cu privire la ceea ce se va întâmpla cu anumite persoane (clasificarea și includerea în categorii pot
fi folosite și în faza de evaluare și diagnosticare).
2.1.3. Folosirea „punctelor tari" ale clienților
Concentrarea pe problemele clienților și activitatea cu persoane dezavantajate ne fac, în general, să ne îndreptăm
atenția mai ales către slăbiciunile clienților și să pierdem din vedere punctele lor forte. Aceasta se întâmplă mai
ales în cazul clienților din grupurile minoritare unde diferențele culturale ne împiedică să vedem sprijinul social
sau tradițiile disponibile.
De aceea, se afirmă că este necesară schimbarea opticii în asistența socială de la probleme patologice către
puncte tari, resurse sau potențialități ale ființelor umane și ale mediului lor. Profesioniștii trebuie să-i creadă în
stare pe clienți să-și organizeze viața proprie.
Aceasta nu înseamnă o negare a problemelor și a părților slabe, ci doar evidențierea faptului că noi, în general,
ne concentrăm asupra slăbiciunilor și evităm să luăm în considerare calitățile, respectiv avantajele.
2.1.4. Așteptarea participării
Gândiți-vă la impactul asupra demnității dumneavoastră atunci când intrați într-o instituție unde nu prea aveți
control asupra deciziilor care se iau în legătură cu propria persoană (spital, tribunal, administrație).
Spre deosebire de celelalte profesii unde calitatea de expert a profesionistului (medic, avocat) se exercită prin
indicarea celei mai bune căi de urmat, calitatea de expert a asistentului social se exercită în asistarea clientului în
dezvoltarea variantelor alternative, în luarea deciziei optime și în punerea ei în aplicare.
Să crezi că știi ce e bine pentru clientul tău te poate conduce la „fantasma salvatorului", unde terapeutul apare ca
un agent divin care aduce alinare sufletelor păcătoșilor, îndreptându-i spre calea cea bună. Câteodată, mai ales
pentru cei tineri, este o umilință să recunoască faptul că asistentul social nu este „fântâna înțelepciunii" și nu are
răspunsuri la toate problemele. Ba mai mult, cel care poate rezolva problemele clientului este doar clientul
(desigur, cu sprijinul asistentului social).
2.1.5. Concentrarea pe dorințe mai degrabă decât pe nevoi
Literatura este plină de referințe la nevoile oamenilor. Dar nici un om nu poate pretinde că știe și este capabil să
hotărască ce e bine pentru alți oameni. De aceea, în loc de „nevoi" e de preferat să se folosească termenul
„trebuințe" sau „dorințe". O trebuință sau o dorință este o formă afectiv-cognitivă care asociază ideea de a dori
ceva și sentimentul de tensiune datorat faptului că acel ceva lipsește. De obicei, când cineva are o trebuință, are
senzația că are o problemă.
Până în prezent, programele de asistență socială au fost adresate claselor sărace, bolnavilor, familiilor cu copii,
bătrânilor, în funcție de nevoile acestora. Nu s-a ținut întotdeauna cont de ceea ce își doresc acești oameni.
De obicei, avem și „clienți nemotivați", clienți care nu vor să devină ceea ce noi sau alții credem că ar trebui să
devină (părinți sau soți mai buni etc), pentru că nu acestea ar fi nevoile lor. Persoanelor respective le sunt impuse
de către mediul exterior niște trebuințe, presupus reale, pentru care nu există însă dorința de a le satisface. Și de
aceea trebuie să ne întrebăm: Ce dorește această persoană ? Putem să o ajutăm să
obțină acest lucru ? Trebuie să facem acest lucru ? Trebuie să încercăm să-i schimbăm dorințele ? Din ce cauză
și cum să facem asta ?
2.2. Autodeterminarea clientului
Derivă logic din celălalt principiu – credința în demnitatea înnăscută a persoanei. Dacă o persoană posedă o
inerentă demnitate înseamnă că trebuie să i se permită să devină ceea ce dorește, să-și determine propriul stil de
viață.
Oamenilor trebuie să li se permită să ia decizii în cele ce îi privesc, să fie răspunzători pentru aceste decizii și să
nu afecteze prin ele bunăstarea comunității.
Inerentă conceptului de autodeterminare este și ideea de alternative. Decizia privește alegerea între mai multe
posibilități contradictorii de determinare a acțiunilor. Mare parte din activitatea asistentului social constă în
explicarea faptului că există mai mult decât o singură posibilitate de acțiune în viață. în felul acesta, clientului i
se oferă posibilitatea să răspundă mai bine la cerințele exterioare.
Când oamenii cred că nu pot face nimic pentru a influența desfășurarea implacabilă a evenimentelor, atunci
apare „neputința învățată". Autodeterminarea apare când aceste opinii sunt modificate și persoana este învățată
să-și exercite puterea de a opta, de a decide într-o direcție.
Capacitatea de autodeterminare poate fi sporită prin activitatea îndreptată spre îndepărtarea barierelor exterioare
care limitează posibilitățile clientului (constrângeri exterioare, instituții, norme, obiceiuri etc.) și a barierelor
interioare cate îi limitează posibilitățile de a vedea și urma căi alternative de acțiune. Oamenii cu comportament
stereotip sunt tot atât de lipsiți de autodeterminare ca și oamenii din închisori.
O consecință a autodeterminării ar fi respectul pentru nevoile clientului. Dar dacă acesta abuzează o altă
persoană sau profită de neputința de a reacționa a unei persoane vulnerabile ? Poate lua cineva decizii în
cunoștință de cauză dacă nu înțelege consecințele acelei acțiuni ?
Una dintre cele mai mari provocări ale asistenței sociale ține de cei care iau decizii ce dăunează propriei lor
persoane sau altora.
Se afirmă în literatură (Hardman, Dorințe sexuale ale clientului-deținut privind o persoană care face rău altor
persoane și chiar asistentului social însuși, 1976) că, atunci când există conflicte ale valorilor clientului cu
valorile altora sau ale asistentului social sau când sunt lezate alte persoane ori clientul însuși, rezultă că înseși
valorile clientului pot deveni obiectivul schimbării realizate cu sprijinul asistentului social.
Asistenții sociali nu sunt angajați de regulă în procesul de a-i obliga pe oameni să-și schimbe comportamentul
(acest lucru e făcut de tribunal, poliție și alte sisteme legale). De aceea, activitatea de schimbare a clienților în
interesul creșterii satisfacției lor sau a altora derivă din dorința liber exprimată a acestora de a aplica un plan de
acțiune stabilit în comun. Desigur, valorile clienților pot determina acțiuni care să facă rău altora sau chiar lor
înșile. Atunci când se întâmplă aceasta, valorile respective trebuie discutate și devin un obi ectiv potrivit pentru
planul de schimbare.
Autodeterminarea clientului constă în a lua decizii pentru și despre el, spre deosebire de doctor sau avocat, în
cazul cărora decizia ține doar de faptul de a le urma sau nu sfatul. Asistentul social nu știe însă de la început ce e
bine pentru client și nu este un sfătuitor!
Nu înseamnă însă că el nu-și oferă opinia și nu face sugestii. Ca asistent social, nu poți lua decizii în locul
clientului, dar nu este indicată nici cealaltă extremă, și anume să nu îi împărtășești niciodată punctul tău de
vedere. Asistenții sociali au obligația să împărtășească clienților propriile opinii sau experiențe, nu pentru a-i
determina într-o anumită direcție, ci ca o sursă suplimentară de informare pentru procesul de luare a deciziei.
Schwartz arată că asistentul social trebuie să contribuie cu date, fapte, idei și valori la procesul de sprijinire a
clientului. El trebuie să aducă la cunoștința clientului faptul că acestea sunt doar o parte din experiența socială și
că asistentul social nu deține „monopolul înțelepciunii", iar părerile lui sunt doar păreri, și nu un principiu
obligatoriu de urmat.
2.3. Autodeterminarea și autoritatea legală
Există unele domenii ale practicii unde asistenții sociali posedă autoritatea legală de a-l obliga pe client să facă
anumite acțiuni:
a) clienții care au nevoie de protecție, dat fiind statutul lor de dependență (copii instituționalizați, persoane cu
handicap, bătrâni);
b) persoane care se reabilitează după ce au încălcat normele sociale (delincvenții tineri și adulți, toxicomanii,
bolnavii mental).
în cazul celor din prima categorie, coerciția este necesară pentru a-i proteja și ajuta, uneori împotriva dorinței lor.
Chiar și atunci însă, trebuie menținută, într-o oarecare măsură, autodeterminarea (hotărârea privind locul de
plasament pentru un bătrân singur și bolnav sau un copil extrem de abuzat și neglijat).
în cazul celor din a doua categorie, coerciția este necesară pentru a-i obliga să se reabiliteze, ceea ce creează o
dilemă profesională. Reeducarea delincvenților minori, a alcoolicilor poate să nu îi intereseze de fapt pe aceștia,
deși ei afirmă că o doresc.
3. Modelul de rezolvare a problemelor
Procesul de rezolvare a problemelor poate fi împărțit în trei faze:
a) faza de contact;
b) faza de contract;
c) faza de acțiune.
3.1. Faza de contact
Cuprinde, la rândul ei, mai multe subfaze, și anume : identificarea problemei, stabilirea preliminară a scopului
intervenției, adunarea de informații, evaluarea inițială.
3.1.1. Identificarea și definirea problemei
în procesul de rezolvare a problemelor unui client se folosesc adesea expresiile „a acorda ajutor", „a ajuta" pe
cineva. Dar „ajutorul" poate fi material sau imaterial, oferit de o persoană sau un grup altei persoane sau altui
grup, în așa fel încât persoana sau grupul ajutat să-l poată folosi pentru a soluționa problema în discuție. Pentru a
fi de ajutor, ceea ce se oferă trebuie să fie de valoare și de folos pentru destinatari, care să fie liberi să-l
folosească în felul lor.
în cultura noastră, să ceri sau să primești ajutor de la persoane necunoscute este uneori o rușine și un semn de
eșec personal (de exemplu, majoritatea oamenilor încearcă mult timp să găsească o adresă necunoscută până să
ceară lămuriri de la localnici). De aceea, asistenții sociali pot fi folositori clienților doar dacă înțeleg care e
problema pe care clienții doresc să o soluționeze. Deci, în faza inițială, asistenții sociali împreună cu clientul
stabilesc care e problema asupra căreia se acționează. Ei trebuie să definească așteptările și scopurile, să
înțeleagă realitățile și limitele intervenției și să stabilească ce informații sunt necesare pentru aceasta. Nu e
nevoie să știi totul despre client, ci doar să știi ceea ce e necesar pentru a putea rezolva problema și realiza
scopurile propuse.
în legătură cu adunarea informațiilor semnificative există câteva reguli de urmat:
a) sistemul client trebuie să fie principala sursă de informații;
b) informațiile sunt adunate pentru a fi folosite – deci trebuie să fie doar cele legate de problema convenită;
c) asistentul social nu trebuie să adune informații pe care nu vrea să le împărtășească sistemului client (el
trebuie să-și întrebe permanent clientul ce simte sau crede despre informațiile adunate de la alții).
Nici în perioada anterioară contactului inițial cu clientul, asistentul social nu trebuie să adune prea multe
informații, căci poate induce prejudecăți (dacă trebuie adunate mai multe informații, atunci aceasta se va face de
regulă după prima întâlnire cu clientu l).
Există în general două tipuri de clienți:
a) clientul de bunăvoie – care vine din proprie inițiativă la asistentul social cu o problemă;
b) clientul involuntar – care vine la asistentul social fie pentru că cineva 1-a obligat să o facă, fie pentru că
asistentul social a fost trimis la client și el a inițiat intervenția.
La prima întâlnire, clienții involuntari pot expune sau nu problema, dar de obicei informația necesară este oferită
de instituția sau persoana care a inițiat întâlnirea asistentului social cu acel client. Astfel, în cazul acesta, e
necesar ca asistentul social să împărtășească clientului informațiile deținute despre el, sursa acestora și motivul
prezenței asistentului social.
în cazul clienților de bunăvoie, cel mai indicat la prima întâlnire este să lăsăm persoana să spună, cu propriile
cuvinte, de ce a venit. Acțiunea împreună cu un client semnifică de obicei depășirea anumitor limite și
pătrunderea în intimitatea vieții private. De aceea, la prima întâlnire, asistentul social trebuie să fie atent la
limitele stabilite de client pentru acțiunea comună.
Așadar, asistenții sociali pleacă de la considerarea problemei așa cum este ea văzută de către client. Clientul
alege, de obicei, punctul de început al activității comune. Desigur, e datoria asistentului să îi arate riscurile
clientului, dacă alegerea e periculoasă pentru el sau pentru alții ori dacă va genera alte probleme sau eșecuri. Cu
toate acestea, asistentul social nu este un specialist în toate problemele. Prima lui sarcină este să înțeleagă de ce
are clientul nevoie de ajutor (deci el trebuie să lase prejudecățile deoparte și să încerce să audă ce spune clientul,
să devină empatic cu sentimentele acestuia).
Nu e nevoie să forțăm clientul cu întrebări, ci e mai bine să îl ascultăm, să-l încurajăm, cu scurte comentarii și
întrebări rezumative, să continue. Nu întotdeauna reușim să înțelegem perspectiva clientului (mai ales dacă
experiențele de viață sunt foarte diferite). Soluția este să încercăm să găsim în viața noastră momente în care am
simțit cum a simțit clientul nostru. Astfel, îl putem înțelege, dar nu îi putem transfera toate sentimentele noastre
cu acea ocazie, pentru că nu există două persoane care să experimenteze exact la fel același eveniment. Principiul
care trebuie reținut este: să începem de acolo de unde este clientul!
A doua componentă se referă la ceea ce dorește clientul de la asistentul social, ce speră clientul că se va întâmpla
ca urmare a activității comune. De obicei, percepția problemei de către client și cea a asistentului social nu sunt
identice. De aceea, sunt necesare o serie de negocieri și discuții pentru a defini problema asupra căreia se va
concentra activitatea viitoare.
Una dintre cele mai mari dificultăți în identificarea problemei apare atunci când asistenții sociali sunt atât de
concentrați pe problema identificată de ei încât nu mai aud ce spun clienții, cum văd și simt ei dificultățile. Și
atunci asistenții sociali își continuă acțiunea fără a lua în considerare diferența între ceea ce intenționează ei și
ceea ce cere clientul.
O altă dificultate importantă întâlnită adesea constă în aceea că, frecvent, problema și cauza problemei sunt
interconectate. De exemplu, cazul unui băiat de 13 ani care :
a) a furat din mașini;
b) provine dintr-o familie în care tatăl a murit de curând;
c) are o mamă care pare că își supraprotejează copilul.
Problema centrală ? – Băiatul a fost prins furând dintr-o mașină ! Desigur că și celelalte au legătură cu problema
identificată, dar sunt doar cauze ale comportamentului ! Dar informațiile sunt încă insuficiente pentru a stabili că
celelalte probleme sunt cauze. Acțiunea noastră trebuie îndreptată în direcția prevenirii repetării infracțiunii.
Uneori, găsirea și rezolvarea unei probleme, recunoscută de ambele părți, se pot face ușor, alteori necesită
întâlniri, dar acest demers este absolut necesar. Fără el, intervenția nu mai poate fi realizată și cazul trebuie
transferat altui asistent social.
Parțializarea se referă la procesul de separare, din universul problemelor aduse de client sau identificate de
asistentul social, a problemei sau problemelor specifice, care urmează să focalizeze atenția activității viitoare. De
obicei, clienții au mai multe probleme intercorelate și nimeni nu poate trata cu o paletă de probleme în același
timp. Aici intervine acțiunea de parțializare, prin găsirea punctului de început al problemei pentru care se face
intervenția. Dacă un client nu are nici o sugestie privind problema, asistentul social poate da sugestii și propune
o altă problemă, secundară.
3,1.2. Stabilirea scopului
De multe ori, clienții prezintă problema și prezintă și soluția descoperită de ei, cerând sprijin pentru a o realiza.
Uneori, ei prezintă soluția ca pe o problemă asupra căreia trebuie să se intervină. Este cazul mamei care cere
pentru copilul ei o internare în instituție. Există un scop final, dar și unele intermediare. Uneori, scopurile
intermediare pot înlocui scopul final, mai ales dacă acesta se dovedește nerealist. Scopurile pot fi renegociate pe
întreaga perioadă a intervenției și ele mai pot fi împărțite în scopuri pe termen scurt (intermediare) și pe termen
lung (finale).
Scopurile finale și metodele de atingere a lor sunt obținute prin analiză, evaluare și planificare. Dar, uneori, noi
credem că adevărul, cauza, cunoașterea sunt lucruri absolute. De aceea, analizăm uneori informațiile ajungând la
concluzii ferme evidente pentru noi, stabilind scopuri și probleme care nu sunt cunoscute și acceptate de clienții
noștri. De aceea, în această etapă, literatura recomandă stabilirea în comun a problemei pentru intervenție, a
scopurilor și obiectivelor, care deocamdată sunt intermediare, precum și a metodelor și căilor celor mai potrivite
pentru atingerea acestor obiective.
3.1.3. Contractul preliminar
Este în esență o înțelegere între asistentul social și client asupra problemei pentru intervenție și scopuri;
asistentul social trebuie să clarifice limitele serviciilor oferite și specificul activității comune care urmează.
Asistentul social transmite încredere prin profesionalismul său, în limitele menționate, și caută alte resurse, dacă
acestea se dovedesc insuficiente. Promisiunile exagerate înrăutățesc relația, dar clientul trebuie să aibă speranța
de schimbare. De asemenea, clientul trebuie să aibă idee despre cum se va desfășura intervenția, despre metodele
care vor fi folosite.
Dacă, în urma acestei faze preliminare, clientul și asistentul social decid că vor continua să lucreze împreună, e
necesară strângerea de informații suplimentare pentru realizarea evaluării inițiale și a planificării. Atenție din nou
: colectarea de informații nu se face cu scopul simplei colectări de informații! Ea se face în sprijinul acțiunilor și
etapelor care urmează.
în legătură cu colectarea informațiilor, următoarele principii treb uie respectate :
1. Este un proces comun clientului și asistentului social, deci clientul trebuie implicat în determinarea
informațiilor necesare.
2. Clientul trebuie să fie întotdeauna înștiințat despre sursele folosite pentru obținerea informațiilor (deși nu
întotdeauna i se cere permisiunea).
3. Trebuie să existe o legătură între problema identificată și informațiile adunate. Clientul trebuie să fie
conștient de această legătură.
4. Este necesar să fie exploatate toate zonele pe care le vede clientul ca având legătură cu problema studiată,
precum și cele alese de asistentul social.
5. Strângerea informațiilor continuă pe tot parcursul intervenției, dar este esențială pentru etapele de identificare
a problemei, stabilire a scopului și evaluare inițială.
6. Este important ca asistentul social să înțeleagă poziția clientului asupra diferitelor informații adunate, părerea
Iui despre înțelesul factorilor implicați, sentimentele și motivele acțiunilor trecute.
Este important de remarcat că există trei zone pentru adunarea de informații care sunt aceleași pentru toate
sistemele și problemele. Acestea sunt speranța, disconfortul și posibilitatea.
Ce îi determină pe oameni să acționeze? Pentru a acționa, ei trebuie să simtă disconfort față de felul cum stau
lucrurile și speranța că vor fi în stare să atingă un obiectiv, care reprezintă un răspuns la dorințele lor; în plus,
trebuie să existe posibilitatea de a determina ce a mers prost și posibilitatea schimbării.
înrolarea productivă în procesul de intervenție depinde de balanța speranță -disconfort, de partea clientului, și de
posibilitatea de schimbare oferită de asistentul social. Asistentul social trebuie, de asemenea, să comunice
înțelegere și empatie față de disconfortul clienților.
3.1.4. Surse și metode de colectare a informațiilor
Primul și cel mai important principiu este acela că orice client trebuie să cunoască sursele de informații folosite
de asistentul social și motivul pentru care sunt folosite. Dacă e posibil, se cere și permisiunea clientului pentru
folosirea anumitor surse. Dar, chiar dacă nu avem permisiunea lui, clientul trebuie să cunoască sursele folosite,
informația solicitată și motivul folosirii acelei informații. Dacă aceste informații duc la stabilirea căii de acțiune
pentru atingerea scopurilor, clienții trebuie să participe la luarea deciziei.
Metodele de strângere a informațiilor pot fi împărțite în următoarele grupe: a) relatările clienților, b) relatările
altora; c) întrebări și teste verbale sau scrise; d) observații; e) documente ale unor instituții. Probabil cea mai
folosită metodă de adunare a informațiilor este interviul sau ședința de grup cu sistemul client, iar chestionarul și
observația sunt folosite pentru a le obține.
Interviul poate fi nestructurat (permițând clienților să se descarce) sau înalt structurat (există un set stabilit de
întrebări de la care nu ne abatem). Asistentul social poate structura însă interviul în funcție de informațiile
necesare (când hotărăsc unde și când va avea loc întâlnirea, când așază s caunele pentru persoanele participante
etc).
Primul interviu este de obicei nestructurat și nu necesită prea multe întrebări, ci doar observație atentă, ascultare
și observarea limbajului corpului pentru înțelegerea stresului pe care problema 1-a provocat clientului și a
resurselor folosite până acum. Asistentul social poate începe să cunoască modul de gândire al clientului.
De asemenea, unele dintre sursele de informare vor cere în schimb informații de la asistentul social (acesta le
poate oferi doar după ce a discutat cu clientul).
Uneori, clienților li se cere să completeze un formular sau un chestionar. Poți să folosești și discuția între client și
o altă persoană (rudă, prieten). Observația poate fi externă sau coparticipativă. Există adesea tendința de a
considera materialele scrise ca fiind date obiective, mai adevărate decât impresiile directe ale asistentului social.
3.1.5. Deprinderi folosite în faza de contact
Până acum am discutat despre ce se face. Acum vom prezenta cum anume se procedează.
în primul rând se impune următoarea precizare : cuvintele au semnificație în funcție de context și aceleași
cuvinte pot avea diferite semnificații pentru oameni diferiți.
Dacă vor să fie eficienți, asistenții sociali trebuie să implice atât sentimentele, cât și gândirea clienților în
procesul de intervenție (de tratament, de acțiune). De asemenea, în proces sunt implicate sentimentele și gândirea
asistentului social.
întorcându-ne la cazul băiatului care a furat din mașină, iată câțiva factori care îi fac pe asistenții sociali să
definească problema ca fiind supraprotecția mamei:
a) o identificare a băiatului ca fiind „victimă" a ceea ce s-a întâmplat;
b) o deschidere emoțională spre învinuirea părinților pentru necazurile copiilor;
c) credința că de obicei comportamentul copiilor este datorat tratamentului la care îi supun părinții;
d) o dispoziție emoțională și intelectuală pentru a afla „adevărata problemă" – care duce la greșeala de a defini
„cauza" drept problemă.
Nu se poate spune că nu există nici o legătură între tratamentul aplicat copiilor și comportamentul acestora.
Cauza ultimă e probabil moartea tatălui, care a determinat o supraprotecție din partea mamei, în parte
responsabilă de comportamentul băiatului. Ce vizează în acest caz demersul pentru intervenție ? Poate reacția
mamei e normală. Care e reacția băiatului față de moartea tatălui său? Aceasta trebuie investigată împreună cu
sistemul client (mamă – copil). Se vor culege informații și se va proceda la determinarea sau evaluarea inițială.
Ceea ce provoacă uneori eșecul nostru în rezolvarea problemei sunt presupunerile neîntemeiate pe care le facem.
De asemenea, trebuie să ținem cont că:
a) răspunsurile date sunt determinate de felul în care sunt puse întrebările;
b) orice comportament al cuiva în prezența altcuiva comunică o imagine asupra relației cu respectiva persoană;
c) o parte importantă a comunicării umane are loc în liniște sau prin lipsa comunicării, precum și prin ceea ce și
cum se spune;
d) dependența sau lipsa răspunderii pentru acțiunile noastre sunt cauzate de faptul că alții își asumă răspunderea
pentru acțiunile noastre.
Deprinderile necesare în această fază sunt: abilitatea de a comunica, empatia, sinceritatea, interesul, respectul,
îngrijorarea. Deprinderea de a asculta și de a reacționa (atât poziția, cât și limbajul corpului) la ceea ce clientul
vrea să comunice cere ca ascultarea să se facă „cu urechile pentru cuvinte și cu ochii pentru limbajul corpului"
(exprimă ce simte clientul, cum îi percepe pe alții, care sunt aspirațiile și obiectivele).
Pentru a fi sigur că interpretează bine cuvintele sau sentimentele clientului, asistentul social trebuie să se
verifice, din când în când, cu acesta, prin rezumarea mesajului primit; cu alte cuvinte, prin conexiunea unor
aspecte pe care clientul nu le-a legat (se folosesc expresii de genul „Ceea ce îmi spui înseamnă…?"; „înțeleg
că…" etc). Uneori, asistenții sociali se simt înclinați să transmită simpatie clientului. Dar atenția înseamnă
empatie, nu simpatie !
3.2. Faza de contract
3.2.1. Evaluarea și determinarea problemei
După stabilirea problemei, a scopurilor inițiale și a unor informații preliminare, trebuie reconsiderate aceste date
pentru a determina care este de fapt problema, ce se poate face în legătură cu ea și cu m se poate rezolva aceasta.
Acest proces include ordonarea și organizarea informațiilor, intuițiilor și cunoștințelor într-un tablou inteligibil
pentru explicarea problemei și oferirea soluțiilor alternative : se concluzionează asupra a ceea ce este observat
sau dedus pe baza cunoștințelor și a experienței, pentru a stabili scopul și modul cum poate fi el atins. Atenție,
toate acestea presupun o activitate de parteneriat!
Procesul nu e realizat de asistentul social singur și nu are ca scop includerea clientului într-o categorie,
etichetarea lui! Procesul e focalizat în egală măsură pe client, pe problemă și pe situația în care se află. Așadar,
nu etichetarea lui interesează, ci înțelegerea problemei clientului, în scopul de a lua o hotărâre în privința
scopurilor și a acțiunii comune. Uneori, acest proces se numește diagnoză. (Termenul are însă
o conotație medicală, care sugerează identificarea bolii după simptome și implică ideea că nu este ceva în regulă
cu clientul. Când doctorul pune un diagnostic, el pune o etichetă și indică o formă de tratament.) Termenul mai
potrivit ar fi acela de assessment, care înseamnă „evaluare".
Problema poate fi situată înăuntrul sau în afara clientului, dar experimentată de client. Ținta procesului de
schimbare poate să fie sau să nu fie clientul. După stabilirea problemei, trebuie stabilit scopul (obiectivul).
3.2.2. Stabilirea obiectivelor
în primul rând, trebuie să aflăm de la client părerea și dorințele lui privind rezolvarea problemei. De asemenea,
asistentul social are și el o părere privind rezolvarea dorită. Aceasta trebuie împărtășită și negociată cu clientul, și
nu impusă lui (trebuie găsită împreună cu clientul o arie comună de înțelegere). Dacă există incompatibilități,
asistentul social este nevoit să facă compromisuri, pentru că, altfel, clientul nu face efortul de schimbare către un
scop pe care nu-l dorește.
Sacrificarea scopului propriu în favoarea celui al clientului este esențială pentru realizarea contractului. Scopul
(obiectivul) trebuie să aibă mai multe ca racteristici:
1. Scopurile trebuie să fie suficient de specifice, concrete și să fie măsurabile. Numai în felul acesta ne dăm
seama că scopul a fost atins. Scopurile formulate vag („să-l ajutăm pe client să se simtă bine" ; „să-i creștem
șansele să aibă experiențe socializatoare" ; „să îmbunătățim relațiile dintre părinți și copii") nu sunt adecvate.
2. Trebuie să existe șanse rezonabile de atingere a scopului propus. în momentul stabilirii scopului, trebuie ținut
cont de gradul de interes al clientului pentru realizarea lui, de posibilitățile clientului și de resursele disponibile
clientului (motivație, capacitate și posibilități).
3.2.3. Formularea unui plan de acțiune (planificarea intervenției)
Intervenția este calea parcursă de la problema identificată către scopul propus. Hotărârile care intervin aici sunt
luate de asemenea de parteneriatul client – asistent social și privesc pașii (etapele) pentru a atinge scopul propus.
în primul rând, trebuie să se stabilească ce anume dorește asistentul social de la client sau clientul de la el însuși,
după care se negociază.
Teoria ne arată că există mai multe căi pentru a atinge un scop. O eroare întâlnită adesea constă în a oferi un plan
de intervenție fără a discuta alternativele cu clientul.
Contractul de lucru, care include și planul de intervenție, poate fi oral sau scris. Deși mai greu de realizat,
contractul scris are mai multe avantaje : ne ajută să clarificăm ambiguitățile și să fim mai concreți, va reduce
neînțelegerile și va ajuta evaluarea. Forma concretă cuprinde și limite de timp pentru etapele propuse și pentru
subobiective.
Limitările mijloacelor de intervenție sunt timpul, deprinderile, etica și funcționarea agenției.
a) timpul – nici un asistent social nu își poate aloca un timp nelimitat pentru un client. De asemenea, asistentul
social trebuie să nu promită clientului servicii (întâlniri) pe care să nu le poată onora din cauza lipsei de timp;
b) deprinderi, posibilități – asistentul social nu trebuie să își asume activități care îi depășesc competențele (de
exemplu, consiliere maritală, sfaturi financiare, boli psihice, dizabilități fizice);
c) comportamentul etic – chiar dacă ar fi în folosul clientului, asistentul social nu poate permite o abatere de la
norme (de exemplu, furtul, înșelarea altuia, mituirea etc.);
d) contextul organizațional – duce uneori la limitarea acțiunilor de rezolvare a problemelor (birocrație, servicii
prea specializate).
3.2.4. Diferențele de opinie între client și asistentul social
Adesea, în cadrul modelului de rezolvare a problemei, există conflicte între client și asistentul social, fenomen
normal și chiar de dorit. Când ființele umane vin în contact, percepțiile, gândirea și opiniile lor sunt diferite. De
aceea, nu trebuie să ne așteptăm ca relația cu clienții să fie lipsită de conflicte, neînțelegeri, diferențe. Nu
înseamnă însă că nu trebuie căutat un teren comun obținut prin negocieri. De asemenea, trebuie ținut cont și de
contextul organizațional (instituțional) în care are loc intervenția.
De obicei, în procesul de rezolvare a problemelor, asistentul social trebuie să folosească și următoarele abilități:
a) cunoașterea intereselor care intervin în fiecare caz;
b) abilitatea de a descoperi interesele comune ale celor implicați;
c) oferirea de sprijin obiectiv în negocierea soluției;
d) oferirea de sprijin pentru stabilirea unui plan.
Efortul de a evita conflictul este de obicei neproductiv și eșuează în contracte inadecvate în care atât clientul, cât
și asistentul social au în vedere scopuri diferite (ei cred că sinceritatea poate dăuna relației și crea conflicte).
Adesea, când negocierea merge fără obstacole și diferențe, este un semn că părțile sunt nesincere și au scopuri
ascunse.
Deci conflictele nu trebuie evitate, ci rezolvate, discutate, negociate. Chiar dacă nu pot fi rezolvate, măcar nu se
încheie contracte nerealiste și asistentul social trebuie să dovedească perseverență, să nu cedeze după primul
conflict.
3.2.5. Contractul realizat cu clientul
• „Oamenii stabilesc un contract când hotărăsc să utilizeze o agenție și un asistent social pentru a-i ajuta să își
rezolve o problemă" (Perlman).
• „O înțelegere conștientă între client și asistentul social pentru anumite acțiuni pentru atingerea unor scopuri"
(Scherz).
• „Poate fi scris sau e xprimat doar verbal" (Thomas).
• „Trebuie să cuprindă o limită de timp" (Smallez).
Oricum, contractul îi promovează pe clienți din stadiul de receptori pasivi ai serviciilor în stadiul de persoane
active cu drept de autodeterminare.
I» „Contractul este o înțelegere asupra așteptărilor și rolurilor reciproce (competențelor) ale clienților,
asistentului social și agenției" (Klein).
Contractul reprezintă o înțelegere explicită între asistentul social și client privind problemele care trebuie
rezolvate, obiectivele și strategiile intervenției și rolurile și sarcinile participanților.
Principalele caracteristici ale contractului sunt:
– înțelegerea mutuală (reciprocă) ;
– participarea diferențiată în procesul de intervenție ;
– răspunderea reciprocă ;
– forma explicită.
1) înțelegerea mutuală
Uneori, asistenții sociali își formulează obiective diferite de cele pe care le comunică clientului.
în concepția lui Schubert, „contractul este folositor încă din fazele inițiale pentru că ajută să se înțeleagă dacă
clientul s-a adresat agenției potrivite, dacă serviciul necesar poate fi oferit, cine îl poate oferi, în ce condiții, dacă
există condiții speciale, ce cheltuieli trebuie plătite, ce alte persoane trebuie implicate".
2) Participarea diferențiată
Conceptul de contract se bazează atât pe participarea împreună, cât și pe participarea diferită a clientului și
asistentului social. Nu e ușor de înțeles că ambii au poziții și roluri egale, dar diferite. Clientul este cel care
acționează, în principal, în direcția obiectivului propus și poartă cea mai mare răspundere.
Asistentul social are și el o răspundere, dar secundară, privind activitatea clientului în direcția propusă. Nimeni
altcineva decât clientul nu poate realiza sarcinile convenite în funcție de situația specifică (deși și asistentul
social poate realiza unele sarcini ce depășesc competențele clientului).
3) Răspunderea reciprocă
Contractul prevede obligațiile reciproce (dacă nu sunt suficient de explicite, clientul se poate sustrage de la
îndeplinirea lor). Creșterea răspunderii față de client ajută asistentul social să-și transfere interesul de la
comunitate și interesele agenției către apărarea intereselor clientului.
4) Forma explicită
Reprezintă calitatea de a fi specific, dar și fără ascunzișuri (dedesubturi) în exprimarea scrisă și orală. Uneori,
clientul și asistentul social au așteptări diferite (clientul -satisfacerea unei necesități imediate ; asistenții sociali –
„schimbarea" clientului într-o direcție „bună").
Deci dezideratul „începeți de unde este clientul" poate fi completat cu: „și lăsați clientul să vadă unde sunteți
dumneavoastră (asistentul social) și încotro mergeți".
Pentru a fi un instrument util, contractul trebuie folosit cu o anumită flexibilitate (rigiditatea este o caracteristică
a contractelor legale, NU a asistentului social). Astfel, contractele se pot reformula sau renegocia, după cum se
schimbă condițiile și problemele. Schimbările se pot face pe baza discuțiilor deschise și ceea ce contează sunt
nevoile clientului.
Se poate pune întrebarea: este eficient un contract care nu cuprinde pedepse sau penalizări ? în cazul clienților
voluntari răspunsul este afirmativ, iar pentru copii și clienții involuntari este negativ – aici trebuie folosite
mijloace specifice.
Există și situații în care contractul este imposibil: atunci când clienții au mari probleme psihice sau retard mental,
sunt toxicomani sau în situație de excitație emoțională, sunt copii foarte mici (atunci este folositor să implicăm
membri ai familiei sau persoane semnificative din viața clienților).
Uneori, clienții își stabilesc obiective care depășesc posibilitățile agenției sau competența asistentului social (sunt
chiar imposibile). De asemenea, contractul este imposibil când, pentru atingerea obiectivelor, clienții stabilesc
căi care încalcă valorile asistenței sociale. Aceasta va duce la negocierea sau transferul clientului.
Apar și situații problematice în cazul încheierii unui contract: când atât clientul, cât și asistentul social au scopuri
ascunse, diferite de cele exprimate explicit sau când sistemul client e alcătuit din mai multe persoane care au
scopuri diferite.
O altă problemă dificilă în încheierea contractului apare în cazul clientului involuntar. Toți clienții au rețineri în
fața asistentului social, dar cu precădere cei involuntari, fie pentru că se simt constrânși, fie pentru că refuză să
recunoască existența problemei, fie pentru că nu au încredere în competența asistentului social de a-i ajuta sau se
tem de situații necunoscute (să nu fie păcăliți, manipulați etc).
încheierea contractului necesită participarea clientului și încrederea reciprocă. Trebuie făcută clar distincția
dintre prevederile legale și sarcinile asumate de client, care pot fi negociate. De asemenea, trebuie investigate
temerile și obiecțiile clienților privind scopurile asistentului social și obiectivele legale. Astfel, se pot stabili
domenii comune de înțelegere pentru care se pot încheia contracte (sinceritatea e foarte importantă!).
în aceste cazuri se pot stabili contracte secundare cu membri ai familiei sau persoane semnificative din viața
clientului. Trebuie însă cunoscută importanța acestor persoane în viața clientului, trebuie evitate scopurile lor
ascunse și sabotarea contractului de către acestea.
Exemplu de contract
Data : 3 februarie (luni)
Problema : Dna X nu poate pregăti mâncare variată și atrăgătoare pentru familia sa.
Scop (obiectiv): Dna X își va dezvolta abilitatea de a pregăti feluri de mâncare noi.
– obiectiv specific : Până în 10 februarie dna X va fi în stare să pregătească și să servească familiei un fel de
mâncare pe care nu 1-a mai pregătit.
Resurse disponibile:
– Dna X : a) își vizitează mama săptămânal; b) bea cafea cu vecinii; c) merge la bibliotecă.
– Asistentul social: a) are o carte de rețete de bucate; b) poate să ceară sprijinul unui specialist în economia
domestică.
Plan:
1. Pe 4 februarie dna X va invita o. vecină la cafea și o va întreba despre pregătirea unui fel de mâncare ieftin.
2. Pe 5 februarie dna X se va duce la bibliotecă și va căuta în cărțile de bucate două-trei rețete atrăgătoare.
3. Asistentul social va afla dacă : a) un specialist în economie domestică e disponibil; b) în cartea sa de bucate
sunt rețete ieftine.
4. Pe 7 februarie (vineri) asistentul social va telefona dnei X pentru a afla dacă s-a hotărât la o rețetă pentru
weekend.
5. Pe 8 sau 9 februarie dna X va pregăti noul fel de mâncare familiei.
6. Pe 10 februarie (luni) dna X și asistentul social se vor întâlni la ora 10 pentru a evalua planul și a hotărî pașii
următori.
3.3; Faza de acțiune (intervenție)
3.3.1. Rolurile în intervenție
Intervenția are mai multe accepțiuni, și anume :
a) întregul proces al asistenței sociale (strângerea de date, stabilirea planului, aplicarea lui etc.);
b) doar activitatea efectivă de schimbare a clientului.
în practică se folosesc ambele accepțiuni; mai importantă este însă focalizarea activității pe atingerea unor
obiective, planificate și reciproc acceptate. De altfel, este legitimă dorința clienților și, uneori, a profesioniștilor
de a produce schimbări rapide, fără a avea în prealabil un contract în care să fie specificate problema, obiectivele
și căile de atingere a lor. Noi folosim însă intervenția în sensul procesului care urmează stabilirii unui contract.
Rolul este un comportament așteptat din partea unei persoane. In sens general, rolurile oamenilor cuprind
universul așteptărilor proprii față de propriile comportamente, precum și așteptările celorlalți față de respectivele
comportamente.
în acest cadru însă, rolurile în intervenție se referă la comportamentele prin care atât clientul, cât și asistentul
social se așteaptă ca profesionistul (asistentul social) să ajute la realizarea obiectivelor specificate în contract. Ne
vom referi la cinci roluri: broker, mediator, profesor, facilitator și avocat (literatura de specialitate identifică și
alte roluri: încurajator, negociator, lobby-ist etc).
1) Rolul de broker social
Broker-ul la bursă asistă clienții în definirea resurselor și dezvoltarea obiectivelor pentru investiții, după care își
folosesc cunoștințele despre piață și relațiile stabilite pentru a determina acțiunile potrivite pentru clienții lor.
Tot astfel, asistentul social poate acționa ca verigă de legătură între client și resursele comunității. Obiectivul
primar este să orientezi oamenii spre serviciile existente de care ei pot beneficia. Scopul e să-i ajuți pe oameni să
folosească sistemul, un altul este să legi elemente diferite (aparent deosebite) ale sistemului, iar beneficiul
esențial este să conectezi persoana cu sursa de ajutorare sau cu diferitele surse existente.
Să funcționezi ca broker social implică o bună cunoaștere a resurselor comunității, precum și a regulamentelor
diferitelor instituții și agenții, pentru a realiza obiectivele specificate în contract; de exemplu, oferirea de
consiliere maritală sau găsirea unui loc de muncă de către agenții specializate, găsirea unor surse de finanțare etc.
2) Rolul de facilitator
Acest rol este asumat atunci când activitatea de intervenție este orientată spre asistarea clienților în găsirea
resurselor interne pentru a realiza schimbările specificate în contract. Această schimbare se produce în principal
datorită eforturilor clientului -responsabilitatea asistentului social este să faciliteze, să ușureze realizarea
schimbării (nu se referă doar la schimbările clientului, ci și la modificarea mediului de către client).
Să încurajezi verbalizarea, să oferi posibilitatea clientului să-și descarce sentimentele, să oferi susținere și să
angajezi discuții logice – sunt căi de realizare a rolului de facilitator (în acest caz, asistentul social este în contact
mai ales cu clientul și mai puțin cu sistemul exterior).
3) Rolul de profesor
Poți să oferi clienților noi informații necesare pentru a se descurca în situații problematice, să-i ajuți să realizeze
noi comportamente prin oferirea de modele alternative. De exemplu, asistentul social oferă informații despre
cumpărături unor clienți săraci sau oferă părinților informații despre etapele dezvoltării copiilor; folosește jocul
de rol pentru a arăta clientului cum să se comporte cu autoritățile. El se apropie astfel de rolul de facilitator,
pentru că îl interesează posibilitățile clientului de a se descurca în situațiile problematice pe care le întâlnește, dar
diferența constă în aceea că rolul de profesor implică introducerea de resurse suplimentare în cadrul sistemului
client.
Oferirea de informații trebuie clar deosebită de oferirea de sfaturi. Să oferi informații înseamnă să oferi clienților
date sau cunoștințe pe care aceștia sunt liberi să le folosească sau nu în folosul lor.
Să oferi sfaturi implică faptul că asistentul social știe ce este mai bine pentru client.
Dar Schwartz afirmă că:
a) asistentul social trebuie să recunoască faptul că informațiile pe care le oferă reprezintă doar o mică parte din
experiența socială disponibilă;
b) informațiile trebuie să fie legate de problema care determină intervenția comună;
c) opiniile trebuie clar etichetate ca opinii și nu trebuie considerate fapte.
4) Rolul de mediator
Medierea implică efortul de a rezolva disputele care pot apărea între client și alte persoane sau organizații. De
exemplu, dacă un elev a fost exmatriculat și contractul are ca obiectiv reînmatricularea, asistentul social
acționează ca mediator între elev și autoritățile școlare. De asemenea, se pot media și conflictele dintre vecini sau
dintre soți și soțiile lor etc.
Rolul de mediator presupune efortul asistentului social de a-și asista clientul și partea adversă în scopul găsirii
unui teren comun pentru a rezolva conflictul. Asistentul social în rol de mediator va folosi tehnici pentru a
încerca să realizeze o convergență a valorilor celor două părți, să ajute fiecare tabără să recunoască legitimitatea
intereselor celeilalte, să asiste ambele părți în identificarea intereselor comune, să evite situațiile în care aspectul
de câștig și pierdere este esențial, să încerce să localizeze conflictul Ia aspecte, momente și situații specifice, să
împartă conflictul în probleme diferite, separate, să ajute părțile să realizeze că ar avea de câștigat mai mult
continuând relația decât rezolvând problema conflictual. Mediatorul folosește procese de persuasiune și
conciliere. Medierea folosește uneori și la mobilizarea resurselor interne ale clientului, aspect care îl apropie și
de rolul de facilitator.
5) Rolul de avocat
Este un termen împrumutat din disciplinele juridice. Ca avocat, asistentul social devine purtătorul de cuvânt al
clientului, apărându-i cauza atunci când e necesar să îndeplinească obiectivele din contract. în asistența socială,
avocatul nu este neutru, ci, la fel ca în justiție, este un partizan al clientului. Avocatul va aduce argumente, va
dezbate, va negocia și va manipula mediul în favoarea clientului. Avocatura diferă de mediere; în mediere,
efortul este îndreptat spre asigurarea împăcării prin acceptarea unor compromisuri de către ambele tabere. In
avocatură efortul este îndreptat spre câștigul clientului; în general, ca avocat, asistentul social cere beneficii la
care clientul său are dreptul le gal.
Spre deosebire de celelalte roluri, acesta poate fi practicat fără implicarea directă a clientului. Dar atenție : există
pericolul să slujești interesele clientului fără a avea un contract clar, ceea ce este absolut necesar în justiție.
Această discuție despre roluri poate conduce la interpretări greșite. împărțirea în cele cinci roluri nu reprezintă o
bază pentru specializarea funcțională : oricare astfel de specializare poate constitui o limitare în slujirea
clientului. Dimpotrivă, e nevoie să ne formăm deprinderi în realizarea tuturor rolurilor, astfel încât să-l putem
alege pe cel mai potrivit cu situația clientului nostru; fiecare rol poate fi folosit în situații diferite ale clienților
noștri.
O altă înțelegere greșită se referă la faptul că un asistent social ar putea folosi doar un singur rol cu același client.
Dimpotrivă, un plan de intervenție poate să combine elemente ale diferitelor roluri. De exemplu, dacă s-a
convenit prin contract transferul clientului, trebuie atinse trei etape : pregătirea clientului, pregătirea organizației
către care se cere transferul și urmărirea în continuare a clientului. Pregătirea clientului implică discuții despre
ceea ce implică transferul și include rolurile de facilitator și profesor. Pregătirea agenției implică transmiterea de
date despre client (cu acceptul acestuia). Dacă agenția nu acceptă transferul, deși ar trebui, se folosesc rolurile de
mediator și avocat. După efectuarea transferului, asistentul social va urmări în continuare cazul (ideal ar fi ca
acesta să facă parte din planul inițial). Asistentul social poate afla informații despre rezistența clientului său –
ceea ce va determina folosirea rolurilor de facilitator, profesor, mediator și/sau avocat.
3.3.2. Rolurile și relația umană în asistența socială
Orice ființă umană are nevoie de relații cu alții, deși nu toate ființele umane acceptă această idee. în timpul vieții,
fiecare dintre noi am experimentat conectarea emoțională și intimitatea altor persoane – ceea ce numim „relație
umană". Atunci când nu putem avea aceste legături cu alte persoane, adesea personalizăm plante și animale,
poate chiar automobilul propriu. De fapt, deși indivizii sunt rareori conștienți de semnificația și importanța
acestor relații (cu excepția cazului în care se pierde o relație semnificativă sau începe una nouă), cea mai
specifică trăsătură a umanității noastre constă în aceea că viața este trăită în relație cu alți oameni. De aceea,
relația umană nu provine din procesul asistenței sociale și nu este singurul domeniu în care să constituie
fundamentul intervenției (psihologia, psihiatria etc). Dar în asistența socială încă de la început atenția a fost
centrată pe calitatea relației client – asistent social și principalele preocupări teoretice se focalizează în această
direcție.
în viața noastră, mulți dintre noi interacționează, relaționează cu alții fără a fi conștienți cum și de ce. Totuși,
puține relații continuă fără a avea un motiv, de aceea scopul este o parte esențială a oricărei relații. în asistența
socială, scopul relației este dat de scopul asistentului social: schimbarea interacțiunii dintre indivizi și mediul lor
pentru a îmbunătăți capacitatea indivizilor de a face față sarcinilor vieții într-un mod satisfăcător pentru ei și
pentru cei din jurul lor. în afara acestui scop normativ, relația în asistența socială va avea și un scop individual, în
funcție de timpul de realizare a obiectivului: obiectiv pe termen lung (o căsnicie fericită) sau obiectiv pe termen
scurt (cum să răspund la critica de azi-dimineață a soțului ?).
Relația în procesul asistenței sociale nu apare spontan, ci se dezvoltă în cadrul unei interacțiuni orientate spre un
țel – de aceea, relația nu este neapărat o relație prietenească.
Ea se formează în urma discutării unor probleme dificile, prin urmare nu este plăcută și bună; uneori, problema e
discutată cu mânie, supărare, ducând la conflict; alteori se colaborează, iar alteori se negociază. Un asistent
social înțelept știe că „încercarea de a menține relația la un nivel plăcut este cea mai mare sursă de eșecuri în
asistența socială" (Keith-Lucas, 1972). Relația se va dezvolta însă oriunde oamenii vor demonstra celorlalți prin
acțiuni și cuvinte că îl respectă pe celălalt, că le pasă de el și de ceea ce i se întâmplă și că doresc să îl asculte și
să îl ajute.
Relația client – asistent social diferă în funcție de combinația unui mare număr de variabile: mediul în care se
întâlnesc, limita de timp a întâlnirilor, numărul celor implicați și interesul lor, capacitățile, motivațiile, așteptările
și obiectivele celor implicați, problema pentru intervenție și scopurile celor două tabere, calitățile asistentului
social și gradul lui de participare ; cunoștințele și abilitățile lui profesionale și comportamentul reciproc al celor
implicați în relație. Atât asistentul social, cât și clientul aduc în relația lor elemente iraționale (emoții,
sentimente), precum și elemente raționale (calități intelectuale și cognitive). Aceste elemente provin din: a)
experiențe trecute care au influențat și dezvoltat capacitatea indivizilor de a interacționa cu alții; b) starea
prezentă fizică și emoțională a celor implicați; c) gândurile sau imaginile mentale actuale ale fiecăruia despre
sine, despre procesul actual și problema discutată; d) neliniștile fiecăruia privind propriul comportament și
modul de evoluție a relației; e) percepția fiecăruia despre celălalt; f) valorile și ideile comune ale participanților;
g) influența altor factori sociali sau de mediu. Cu toate acestea, asistenții sociali au responsabilități speciale față
de relația cu clienții.
• Elemente ale relației 1) Grija pentru celălalt
Asistentului social îi pasă sincer de ceea ce i se întâmplă clientului său și este în stare să comunice acest
sentiment. Este evident că, dacă vrem să îi ajutăm pe ceilalți, trebuie să fim adânc implicați în relația cu ei. Cu
toate acestea, există pericolul de a deveni prea implicați emoțional în dorința noastră de a rezolva problema.
Când simțim că problema altcuiva este problema noastră, când nu tolerăm ideea eșecului clientului nostru, pe
care-l resimțim ca pe un eșec personal, atunci suntem supraimplicați.
Adevărata preocupare pentru celălalt într-o relație constă în a ne pune la dispoziția clientului cunoștințele,
deprinderile și capacitățile noastre pentru a le folosi (sau nu) în scopul atingerii obiectivelor propuse. A avea
grijă de el cu adevărat înseamnă că răspundem așa cum are nevoie clientul (și nu cum dorim noi) și că ținem
suficient la el pentru a-l lăsa să greșească ! Uneori, asistenții sociali pun semnul egal între grija față de celălalt
și „simpatie". Dar să-ți placă sau să nu-ți placă de cineva nu este relevant. „Grija față de celălalt înseamnă să-ți
pese de această persoană indiferent dacă găsești că ea este atractivă sau neatractivă" (Keith-Lucas, 1972).
In privința înțelegerii clientului, asistentul social caută să-l înțeleagă doar în măsura în care acest fapt e necesar
intervenției. Să-l înțelegi de dragul de a-l înțelege sau ca să demonstrezi ce abilități deosebite ai în intervievarea
altora înseamnă să-l faci pe client obiectul, și nu subiectul eforturilor tale. Noi comunicăm această atitudine de
grijă și respect în toate relațiile cu persoanele cu care lucrăm prin: punctualitate la întâlniri; îmbrăcăminte
corespunzătoare ; ascultarea atentă a celuilalt (auzind ce vrea să spună).
2) Angajament și obligație
într-o relație de întrajutorare, asistentul social și clientul trebuie să fie legați prin angajament și obligație, dacă
scopul relației se dorește a fi realizat. Angajamentul din partea asistentului social permite clientului să se simtă în
siguranță și să nu mai testeze încrederea celuilalt, cum se întâmplă într-o relație obișnuită. Aceasta permite
clientului să-și focalizeze atenția și energia în vederea realizării sarcinii, și nu pentru autoprotecție.
Obligațiile generale pe care clientul și le asumă de obicei sunt: o prezentare sinceră și deschisă a problemei, a
situației și a căilor de a trata problema; o acomodare cu condițiile procedurale minime ale relației de
întrajutorare, cum ar fi întâlnirea într-un anumit loc, la o anumită oră, pentru interviu și activitatea – în funcție de
posibilități -pentru rezolvarea problemei.
Obligațiile asistentului social includ responsabilitatea respectării procedurilor esențiale : să fie prezent la locul și
timpul prestabilit, să mențină în centrul activității munca în comun pentru rezolvarea problemei clientului, să
conducă clientul spre schimbare și dezvoltare. Dacă nu le respectăm, clientul se poate simți desconsiderat și
respins.
3) Acceptare și așteptări
De obicei, acceptarea clientului este exprimată prin comunicarea unei atitudini din care clientul să înțeleagă că
nu este judecat și prin efortul de a face deosebirea dintre a accepta persoana și a-i accepta faptele. De fapt, a
accepta înseamnă a refuza să judecăm, înseamnă a privi ca adevărat, adecvat și satisfăcător ceea ce oferă celălalt
(să-l credem). Acceptarea înseamnă recunoașterea esenței umane ca persoană care are probleme, care ia decizii
(bune sau rele, înțelepte sau nebunești) – înseamnă deci să încerci să înțelegi. Elementele de bază ale acceptării
sunt cunoașterea, individualizarea și încrederea (așteptarea).
Cunoașterea se referă la efortul de a înțelege realitatea și experiența altuia (valorile, nevoile, scopurile, de unde
vine, ce modele urmărește).
Individualizarea înseamnă capacitatea de a vedea persoana ca pe un individ unic, cu sentimente, gânduri și
experiențe distincte (diferit de toți ceilalți inclusiv de noi înșine).
încrederea {așteptarea) dovedește că asistentul social crede în capacitatea indivizilor de autodeterminare și
autocontrol și crede în dreptul fiecăruia de a se conduce singur, respectând bunăstarea celorlalți.
Dacă acceptăm nu înseamnă că suntem întotdeauna de acord cu cealaltă persoană (că trecem peste valorile
noastre pentru a le prelua pe cele ale clientului). înseamnă că, deși asistentul social prezintă importanța
comportamentului potrivit din punct de vedere legal și social, el încearcă să înțeleagă pulsiunile clientului care îl
împing să nesocotească unele limite legale sau regulamentare. Adevărata acceptare înseamnă a presupune că
oamenii acționează după cum sunt determinați să o facă, după situația lor particulară, după natura lor, după
mediul și concepția lor despre lume și viață.
Una dintre cele mai efective căi de a comunica acceptarea este să încerci să înțelegi poziția și sentimentele
clienților, lucru realizabil prin comentariile la mesajele lor, indicându-se dorința de a înțelege ce spun sau
punând întrebări despre ce comunică, arătând astfel că ai auzit și că ești interesat să înțel egi.
„O caracteristică unică a ființelor umane este că reprezentările lor mentale privind viitorul afectează puternic
bunăstarea lor prezentă" (Frank, 1978).
Așteptările clienților sunt importante pentru asistentul social:
a) dorința clienților de a se schimba și abilitățile de a se angaja efectiv în procesul de schimbare;
b) așteptările clienților față de persoana asistentului social;
c) așteptările față de efectul procesului de intervenție.
De asemenea, cercetările confirmă că așteptările ridicate din partea asistentului social privind posibilitatea de
schimbare și dezvoltare a clientului conduc la rezultate superioare ale acestuia privind schimbarea și dezvoltarea
(fenomen de tipul efectului placebo). De aceea, asistenții sociali cei mai eficienți sunt cei care au așteptările cele
mai ridicate privind clienții lor (asistentul social trebuie să fie conștient de sentimentele proprii cu privire la cei
cu care lucrează).
De asemenea, dacă așteptările clientului nu sunt satisfăcute de comportamentul și acțiunile asistentului social,
atunci intervenția se va solda cu un eșec ! în plus, clientul trebuie să considere asistentul social ca fiind o
persoană competentă! ! !
4) Empatia
Este capacitatea de a intra în rezonanță cu sentimentele și experiențele altcuiva, înseamnă să știi ceea ce simte și
gândește celălalt, fără să pierzi legătura cu tine însuți în acest proces. Specialistul face efortul activ de a intra în
sistemul de referință al celuilalt fără să piardă perspectiva personală și folosește această înțelegere pentru a ajuta
cealaltă persoană. în articolul „Să înțelegi și să fii înțeles – sau cum să găsești un cal fugar?", Wendell Johnson
(1951) povestește cum procedează un cowboy experimentat pentru a găsi un cal pierdut: „El se întreabă: «Ce
motive aș avea să fug dacă aș fi cal ? Și unde m-aș duce ? ». Deci cowboy-ul se imaginează ca fiind un cal, cu
motivele lui de a fugi, și se duce în locul unde s-ar duce dacă ar fi cal, și de obicei acolo găsește calul". Și,
fiindcă de fapt el nu este cal, după ce-l găsește îl aduce înapoi!
Cari Rogers (1966) definește empatia ca fiind „sesizarea sistemului de referință intern al unei persoane cât mai
adecvat, precum și a componentelor emoționale aparținătoare, ca și cum ai fi cealaltă persoană, dar fără să pierzi
din vedere condiția de «ca și cum»".
Keith Lucas (1972) diferențiază mila de simpatie și empatie: „Să analizăm trei reacții posibile față de cineva care
ne-a spus cât de mult își detestă soția. Reacția arătând simpatie ar fi: «Oh, știu exact ce simți. Nici eu nu o mai
suport pe a mea» și cei doi se vor consola reciproc, dar nu va ieși nimic de aici. Nici dacă arătăm milă, știut fiind
însă că avem, în schimb, o căsnicie fericită. în cele mai multe cazuri, aceasta doar va crește frustrarea soțului
nefericit și îl va face să transfere problema soției sau lipsei de noroc în viață. Reacția arătând empatie poate fi:
«Trebuie să fie foarte greu pentru tine. Ce crezi că te-ar putea ajuta?». Și numai atitudinea empatică din cele trei
poate duce la o schimbare a situație i". u
Empatia implică ceva ce poate părea asistentului social începător ca fiind un aspect contradictoriu : să ai
capacitatea de a simți o emoție puternică, și totuși să rămâi destul de departe de ea pentru a avea posibilitatea să-
ți folosești cunoștințele. Acestea sunt necesare pentru a face o analiză obiectivă a problemei și a soluției posibile.
Asistentul social trebuie să-și amintească mereu că persoanele vin să-i ceară ajutorul, nu ca să-și împărtășească
sentimentele (deși ajută și așa ceva), ci pentru a găsi soluții, mai presus de sentimente.
în încercarea de a fi empatici, asistenții sociali trebuie să-și dezvolte capacitatea de a-i respecta pe ceilalți
renunțând la toate ideile preconcepute. Dificultatea rezidă în:
a) asistenții sociali au un set de idei stereotipe care îi ajută să înțeleagă lumea, dar care le blochează uneori
discernământul;
b) ei au la dispoziție un număr limitat de simboluri, vorbe, fapte, rapoarte disponibile pentru a înțelege lumea
celuilalt.
De aceea, interpretarea adecvată depinde de sensibilitate și intuiție, de abilitatea de a strânge într-o imagine
dinamică tot ce se știe despre client, de toate cunoștințele teoretice și cazurile similare reale sau imaginare. Apoi,
când asistenții sociali au o reprezentare mentală despre celălalt, trebuie să recunoască faptul că rămâne
întotdeauna ceva necunoscut despre celălalt și că toate imaginile construite sunt doar aproximări, indiferent cât
de greu au fost obținute și câtă putere explicativă ni se pare că oferă.
Johnson (1951) vorbea astfel despre lucrul cu copiii handicapați: „Mai există un motiv pentru care nu putem să
înțelegem acești copii mai bine decât o facem, un motiv evident. Acela că noi nu avem handicapul lor… Și atunci
mă întreb dacă este posibil pentru un individ care nu a avut niciodată o problemă gravă – dacă există vreun astfel
de individ – să aibă o imagine semnificativă asupra dificultăților indivizilor care au probleme serioase…".
O cunoaștere integrală a unei alte ființe umane este fără îndoială peste posibilitățile oricui, poate fi doar
încercată, niciodată realizată. Este de discutat și dacă un client dorește să fie cunoscut în totalitate (cunoașterea
duce la posibilitatea controlului). In mod normal, asistentul social nu poate cunoaște niciodată pe cineva în
întregime. Chiar dacă el ar simți exact cum simt clienții lui, tot nu ar fi în stare să îi schimbe în gândurile și
sentimentele lor deoarece în acest scop este necesară menținerea unei detașări relative. Acest fapt e mai greu de
realizat de către începători și un rol important îl joacă aici supervizarea.
Deși un anumit grad de empatie este necesar încă de la începutul relației (fără aceasta, relația nu se poate forma),
empatia este o calitate a relației și se construiește o dată cu ea. Apare și se dezvoltă în procesul interacțiunii
client – asistent social, în care clientul este încurajat să-și exprime sentimentele personale, cât mai amănunțit, iar
asistentul social își dezvoltă capacitatea de a fi în rezonanță cu clientul și de a-l înțelege. Ceea ce doresc clienții
(mai ales la început) nu este o înțelegere deplină, ci doar să intre într-o relație de întrajutorare cu un specialist, în
sensul că au nevoie ca sentimentele și ideile lor să fie acceptate ca răspunsuri justificate la situația în care se
găsesc.
Chiar dacă provocarea și conflictul sunt metodele alese pentru a obține schimbarea, abilitatea asistentului social
de a empatiza cu sentimentele celuilalt va facilita alegerea celei mai eficiente căi de angajare în conflict.
5) Autoritate și putere
Autoritatea poate fi definită ca puterea delegată asistentului social de client și agenție, situație în care asistentul
social este văzut ca având posibilitatea să influențeze sau să convingă, calități implicite în deținerea anumitor
funcții. Astfel, există două aspecte ale autorității în relația de ajutorare. Primul poate fi numit aspectul
instituțional și ține de poziția și funcția îndeplinită de asistentul social în programul agenției. Al doilea este
psihologic și se referă la acceptarea asistentului social ca expert în domeniu.
Autoritatea nu este un lucru bun sau rău în sine. Asistenții sociali nu pot renunța la aspectul autorității (pot doar
crea confuzii clienților). Nu de aceeași autoritate se bucură un asistent social care lucrează în dezvoltarea
comunitară sau un cercetător.
6) Sinceritate și congruență
Congruența este atitudinea asistenților sociali care aduc în relația cu clientul consistență și sinceră deschidere.
Totodată, comunicarea și comportamentul față de client trebuie să se potrivească întotdeauna și să fie în
concordanță cu sistemul de valori al persoanei.
Ca să fim sinceri și congruenți e nevoie de trei lucruri:
a) o cunoaștere de sine adecvată;
b) cunoașterea clară a procedurilor și regulilor agenției, precum și a modului cum sunt percepute acestea de
către clienți;
c) o internalizare a primelor două, precum și a grijii și acceptării clienților, angajamentul față de bunăstarea lor
și aspectele autorității, astfel încât acestea toate să devină a doua natură și să nu ne mai preocupe; ca urmare a
acestei internalizări, ne vom canaliza întreaga atenție pe problema clienților.
Oamenii sinceri și congruenți sunt cei care se cunosc și nu se tem de ceea ce știu despre ei înșiși. Pentru a fi
congruenți, trebuie să fi examinat propriile sentimente, dar și ale clienților față de evenimentele importante ale
vieții, pentru a ne păstra discernământul.
Cultura noastră populară tinde să pună accentul pe iraționalitate în desfășurarea relațiilor noastre, să afirme că
adevărata afecțiune trebuie să fie ceva instinctiv, impulsiv și natural („din inimă").
Există credința că, dacă te gândești la un sentiment, îl distorsionezi și îl faci artificial – ca și când capul și
gândirea ar fi părți mai puțin sincere ale corpului uman sau ca și când inima ar fi bună și capul viclean. Aceste
afirmații neglijează literatura despre emoțiile umane care arată că inima este schimbătoare și inconsistentă, în
dorința de a se angaja față de celălalt. De fapt, oamenii congruenți au nevoie de o inimă caldă, de o minte
deschisă și obiectivă, disciplinată și de un canal de comunicații larg deschis între inimă și minte pentru a apărea
celorlalți ca o singură persoană (să nu existe duplicitate).
7) Elemente iraționale în relația cu clienții
Elementele iraționale sunt acele sentimente, atitudini, comportamente care rămân relativ neschimbate în situații
actuale și care provin din experiențe relaționale anterioare. Ele sunt iraționale pentru că de obicei sunt
inconștiente și nu sunt potrivite cu situația, atunci când se manifestă.
Un exemplu relevant l-ar constitui sentimentele și ideile care ne sunt trezite de contactul cu un membru al unei
alte rase (sentimente, idei de obicei contrare celor dorite de noi). Asistenții sociali au nevoie să fie conștienți de
propriile nevoi și de propria atitudine în raport cu autoritatea. De asemenea, trebuie să fie conștienți de sine și să
nu piardă controlul simțind fie nevoia de a primi aprobarea propriilor clienți, fie tinzând să-și ia prea multe (sau
prea puține) responsabilități, fie încercând sentimente negative în raport cu problemele clienților.
• Calitățile asistenților sociali
Se spune că „relația de ajutorare este realizată de oameni care ajută, nu de tehnici de ajutorare". Totuși, există
unele calități necesare care se formează, condiție neîndeplinită în cazul unor persoane, care nu pot fi în concluzie
buni asistenți sociali:
– cei interesați în cunoașterea oamenilor mai degrabă decât în ajutorarea lor (studenții în științe sociou mane);
– cei care resimt acut nevoia de a se dovedi superiori, de a-i controla pe alții sau de a fi admirați;
– cei care au rezolvat o problemă similară cu cea a clienților, dar care au uitat ce i-a costat aceasta;
– cei care sunt mai ales interesați în realizarea dreptății, justiției și moralei.
Dintre calitățile evidente ale asistenților sociali, amintim următoarele :
a) persoane care se maturizează – cei mai eficienți asistenți sociali sunt de obicei persoane care trăiesc, cresc, se
dezvoltă, sunt angajate ele însele în rezolvarea de probleme și sunt gata să se angajeze în noi experiențe;
b) creativitatea – asistenții sociali trebuie să fie nonconformiști și să aibă mai multe soluții la problemele vieții.
Nonconformismul trebuie deosebit însă de contra-conformism (atitudini manifestate constant împotriva
autorității sau a soluțiilor obișnuite);
c) capacitatea de autoobservare – nu e doar autocunoaștere, ci și iubire de sine și de ceilalți, autorespect și
respectul celorlalți, încredere în sine și în alții, acceptarea de sine și de ceilalți și, de asemenea, capacitatea de a
gândi despre sine și de a observa propriile acțiuni (simțul umorului, dorința de a cunoaște, deschidere, curaj,
autoprotecție, sinceritate etc.);
d) dorința de a ajuta !
e) curajul – nu inconștiență, ci curajul de a face ceea ce știi că trebuie făcut. Curajul de a admite că vei avea
eșecuri, că vei lucra în situații încărcate emoțional, că vei fi blamat și învinuit și că integritatea îți va fi poate
amenințată;
f) sensibilitatea – depinde de abilitatea de a observa mici mișcări de schimbare în ceilalți și de a trage imediat
concluzii de aici, de a evita stereotipiile.
• Bariere în procesul de comunicare
Acestea pot apărea în toate fazele procesului de comunicare: incapacitatea de a verbaliza și de a folosi semne și
simboluri (probleme de codificare); deficiențe de vorbire; deficiențe de auz; eșecul de a înțelege conceptele
(cuvintele) mesajului (probleme de decodificare) și influența mediului (zgomote).
Dar există și alte bariere, mai subtile, specifice procesului de comunicare între asistentul social și clientul său :
1) Anticiparea celuilalt este descrisă astfel de Cari Rogers : „Dar ce mă deranjează cel mai mult la mine este
situația când nu pot să-l aud pe celălalt – pentru că sunt sigur dinainte ce are de gând să spună și nu ascult, doar
după aceea îmi dau seama că am auzit numai ce eu am decis că el va spune".
Anticiparea celuilalt are loc atunci când cineva permite unui stereotip să modeleze și să distorsioneze
comunicarea. Noi ne formăm stereotipuri din experiența proprie sau a agenției (de exemplu, un caz în care soțul
e alcoolic, a fost de șase ori în pușcărie,
soția e adesea bolnavă și adesea acesta o bate, au șapte copii neglijați, uneori abuzați fizic, cu probleme de
sănătate și școlare).
Faptul că informațiile prealabile pot afecta percepția nu înseamnă că nu trebuie luate în considerare, dar trebuie
combinate cu ascultarea atentă a clientului și încercarea de a evita anticiparea enunțului acestuia.
2) Presupunerea unui anumit înțeles se petrece adesea când asistentul social primește un mesaj ambiguu și nu îi
verifică sensul împreună cu clientul, înțelegându-l în sensul presupus de el. Cuvintele însele pot fi ambigue;
felul în care sunt folosite poate transmite idei și sentimente neclare; chiar comportamentul clientului poate fi
inconsistent cu cuvintele folosite.
3) Stereotipurile asistenților sociali referitoare la clienți privește problema categorisirii și etichetării, discutată
deja. Fenomenul apare atunci când clienții sunt asimilați anumitor grupuri: săraci, delincvenți, schizofrenici,
țigani etc, nepermițând individualității lor să depășească stereotipul grupului. Stereotipia are o strânsă legătură cu
cele două probleme descrise anterior. Stereotipurile apar foarte subtil: după ce au de-a face cu o seamă de clienți
asemănători, asistenții sociali observă aspecte comune pe baza cărora încep să dezvolte un stereotip al acelui gen
de clienți.
4) Neclarificarea scopului (obiectivului) interviului încă de la început poate duce la situația în care asistentul
social și clientul să aibă obiective diferite, posibil chiar contradictorii. Astfel, fiecare participant la proces va
interpreta propriile mesaje și pe cele ale partenerului în lumina obiectivului cunoscut de el. Dacă acest fenomen
persistă, asistentul social și clientul se vor îndrepta în direcții diferite.
5) Grăbirea procesului de schimbare. Schimbarea este un termen obișnuit al profesiei. Problemele apar atunci
când eforturile de schimbare se fac fără suficiente informații pentru evaluarea corectă a problemei. A forța
schimbarea în etapa preliminară de strângere a informațiilor poate opri comunicarea și poate influența luarea
deciziilor. De asemenea, schimbarea nu se produce de obicei fără încredere reciprocă, sentiment care cere timp
pentru a se forma.
6) Neatenția este un alt motiv pentru care asistentul social nu reușește să comunice eficient cu clientul său.
Asistentul social are responsabilitatea de a crea un cadru în care să ofere toată atenția clientului său, care se
așteaptă la aceasta.
Se întâmplă însă uneori ca o remarcă a clientului să te facă să te gândești la o problemă personală, caz în care
trebuie să comunici aceasta clientului și să-l rogi să reia mesajul.
7) Și clienții pot crea bariere în procesul de comunicare, situație care poate fi văzută ca formă de rezistență din
partea lor în fața intrării în procesul de rezolvare a problemelor (este de fapt o formă de apărare a clientului).
Pot exista trei surse ale rezistenței:
a) rezistența poate apărea o dată cu obișnuitul disconfort specific contactului cu o persoană străină sau cu o
ambianță și o situație nefamiliare (este un lucru normal);
b) rezistența poate apărea ca un răspuns la normele culturale sau subculturale privind participarea la acțiunile
agenției respective sau la cererea de ajutor;
c) unii clienți pot avea unele beneficii de la problemele lor, vrând să le mențină.
Pentru a trece peste rezistența clienților, asistentul social trebuie să-i ajute să identifice și să depășească aceste
obstacole în calea comunicării. El este responsabil de crearea unui climat favorabil comunicării, de stabilirea
scopurilor și a obiectivului discuției și de canalizarea comunicării către acest obiectiv.
Acesta poate avea patru niveluri: percepții, idei, emoții și comportamente :
a) percepțiile : ceea ce clientul a văzut sau auzit;
b) idei, gânduri: ceea ce clientul crede, semnificația pe ere o dă el la ceea ce a văzut sau auzit;
c) emoții, sentimente: sentimentele generate de percepție sau de opinii, ce simte clientul față de ceea ce crede
sau a văzut/auzit;
d) comportamente: cum a reacționat sau cum intenționează să reacționeze clientul față de ceea ce a văzut și
auzit.
• Tehnici folosite în comunicare
Este folositor să începem cu întrebări deschise : „Spune-mi câte ceva despre tine" sau „Ce-ai vrea să discutăm
azi ? ". Astfel, procesul de intervenție poate fi privit ca o pâlnie care face trecerea de la probleme generale,
abstracte, la întrebări concrete privind obiectivele stabilite pentru interviu. Iată ca exemplu o listă de întrebări de
folosit atunci când clientul nostru, un copil, spune : „Nu mă înțeleg deloc cu părinții" :
– Ce înțelegi prin aceasta ?
– Nu înțeleg ce vrei să spui!
– Ajută-mă să înțeleg ce vrei să spui!
– Dă-mi un exemplu despre.. .
– Aha! De exemplu ? Continuă ! înțeleg !
– Când ți-ai dat prima dată seama că… ?
– Și cum te simți în această situație?
– Care sunt lucrurile asupra cărora nu vă înțelegeți ?
– Care sunt problemele pe care un copil ca tine le poate avea ?
– Cum sunt părinții tăi ?
– Pari cam supărat din cauza asta!
– Pari îngrijorat (sau nefericit).
– Spui că nu te înțelegi cu părinții. în ce constau neînțelegerile? (Păstrează momente de tăcere, dar nu prea
mult!)
– Ai putea să-mi spui de ce au apărut aceste neînțelegeri ?
(Evită întrebările la care se poate răspunde doar cu DA sau NU!)
(Folosește cât mai rar întrebarea „DE CE ? " care provoacă reacții de apărare.)
– Poate că te ajută să vorbim puțin despre asta!
– Față de tine cum se comportă părinții tăi ?
– Dacă părinții tăi ar fi aici, ce ar spune ei despre această problemă?
Când pui întrebări, fii conștient că unele implică sugestii sau judecăți. De exemplu, dacă întrebi: „Petre, i-ai spus
deja mamei tale?", deși intenționezi doar să obții o informație, el poate să creadă că e o sugestie și că ar fi trebuit
să-i spună mamei, altfel va fi criticat și vei fi dezamăgit de el. Atenție și la tonul vocii, care poate influența
înțelesul! (Trebuie păstrat un ton neutru.)
Un rol important îl joacă feedback-ul, reflectarea către client a modului în care asistentul social a înțeles mesajul
transmis de acesta („înțeleg că ai făcut aceasta! ",
„Am înțeles că mi-ai spus…" ; „Dacă înțeleg bine, ai spus…"). Este o tehnică foarte folositoare și necesară pentru
clarificarea înțelesului informațiilor și evitarea interpretărilor greșite, de asemenea, clientul este încurajat astfel
să continue.
3.3.3. Punerea în practică a rolurilor
Pentru a îndeplini un plan este nevoie de deprinderile discutate până acum: a) folosirea comunicării; b)
dezvoltarea și folosirea unei relații; c) folosirea propriei persoane.
Acum, spre deosebire de fazele anterioare (stabilirea unui obiectiv, strângerea de date etc), asistentul social și
clientul sunt implicați în acțiunea de îndeplinire a obiectivului prin metodele stabilite conform planului elaborat
în comun. Tehnicile folosite diferă (de exemplu, acționând ca avocat al clientului, asistentul social e implicat în
negociere și conflict, ceea ce necesită o bună autocunoaștere, autodisciplină și fo losirea anumitor tipuri de
comunicare).
Regulile de urmat în această etapă sunt următoarele:
a) orice acțiune trebuie să fie cât mai simplă și mai economică posibil. Acțiunile trebuie să urmărească părțile
cele mai importante ale planului;
b) acțiunile trebuie să se adreseze sentimentelor, ideilor și comportamentelor indivizilor, aflate într-o strânsă
relație, în așa fel încât modificarea uneia atrage modificarea celorlalte. De aceea, acțiunea concertată este
importantă pentru rezolvarea problemei (de exemplu, mama unui copil cu retard poate să se simtă vinovată,
rușinată sau neajutorată, dar poate și trebuie să acționeze cunoștințele medicale privitoare la acea boală, sperând
ca acțiunile sale să se îmbunătățească);
c) e important să știm în ce zonă trebuie să se desfășoare intervenția pentru schimbare:
– la nivelul individului, prin schimbare de la om la om;
– la nivelul relațiilor dintre membrii unei familii sau unui grup;
– la nivelul acțiunii unui client pentru a schimba un sistem exterior;
– la nivelul schimbării relațiilor dintre un individ și sistemul exterior;
d) în activitatea cu sistemele umane trebuie avuți în vedere doi factori:
– climatul pe care îl oferă asistentul social pentru desfășurarea activității;
– felul în care se desfășoară această activitate.
Pentru aceasta unele metode sunt preferate pe parcursul acestei etape :
1) încurajarea se folosește întrucât de obicei, clienții se bucură prea puțin de aprobare, acceptare și sprijin.
Tehnicile folosite sunt: ascultarea, reflectarea mesajului recepționat; oferirea prilejului de a se descărca ; oferirea
de susținere și încredere în acțiunea clientului. Climatul folosit se bazează pe libertate, autonomia clientului de a-
și urma căile propuse, acceptarea și încrederea în posibilitățile clientului. Asistentul social transmite respect
pentru acțiunile clientului său.
2) Creșterea conștientizării propriilor acțiuni este o metodă folosită cu clienții care trebuie să înțeleagă în ce
constă rolul lor în cadrul problemei. Se folosesc următoarele tehnici:
a) Parafrazarea
Asistentul social retransmite același mesaj, cu mai puține cuvinte, pentru a dovedi că înțelege clar și pentru a-l
face pe client să-și audă propriile afirmații. In acest scop
e nevoie să asculți atent, să reții ceea ce s-a spus (părțile esențiale), simplificând și sintetizând conținutul,
sentimentele, ideile, comportamentele și înțelesul lor, să încerci apoi să obții aprobarea clientului.
b) Clarificarea și reflectarea
Merg mai departe decât parafrazarea, care reia doar expresiile clientului. Ele fac conexiuni între sentimente și
acțiuni sau idei pe care clientul nu le-a legat sau nu pare să le considere ca având legătură între ele.
Reflectarea are conotația de a încerca să înțelegi lumea clientului. Clarificarea rezumă problema esențială și
aduce ideile vagi într-o expresie concentrată. Identifică temele care revin în comportamentul clientului,
încercând să ofere concluzii. în procesul clarificării, asistenții sociali încearcă să ghicească sensul acțiunilor
clientului. Asistentul social poate, de asemenea, să pună întrebări de clarificare, repetare sau exemplificare, dacă
i se pare că astfel clientul va înțelege mai clar situația.
c) Verificarea impresiilor și concentrarea
Verificarea impresiilor este o cale de a ajuta clientul să înțeleagă ceea ce tocmai a spus. Asistentul social
parafrazează ceea ce crede că s-a spus și cere confirmarea sau clarificarea ulterioară. Concentrarea ajută la
sublinierea unui sentiment, a unei idei dintr-o mare de cuvinte și reduce confuzia și neclaritatea. Astfel, apar idei,
sentimente, feluri de a gândi și acționa care pot fi ascunse în discuție. Concentrarea e folosită atunci când
sentimentele asistenților sociali cer aceasta ! (când aceștia o simt necesară).
d) Rezumarea și interpretarea
Rezumarea poate fi folosită în multe scopuri, dar în acest caz servește ca o verificare a înțelesului de către
asistentul social și ca o încurajare pentru client de a explora complet problema.
Interpretarea este procesul activ de explicare a sensului evenimentelor, astfel încât clientul să le vadă într-o
lumină nouă.
Interpretarea se poate face din trei perspective : din punctul de vedere al clientului, din punctul de vedere al
asistentului social sau din punctul de vedere al altcuiva (persoană sau instituție).
Această ultimă perspectivă e folosită în rolul de broker, mediator sau avocat în două sensuri: prezentarea către
alții a punctului de vedere al clientului sau prezentarea către client a punctului de vedere al altora. Astfel,
asistentul social poate prezenta puncte de vedere alternative, reconsiderând înțelesul faptelor (de exemplu,
pesimist/optimist sau paharul pe jumătate gol/plin).
Interpretarea asistentului social introduce înțelegerea sa asupra sensului faptelor.
Trebuie respectate unele reguli:
– folosiți cuvinte simple și legate de mesajul transmis de client;
– oferiți contribuțiile proprii ca pe o tentativă;
– cereți întotdeauna părerea clientului. Dacă el nu e de acord cu părerea dumneavoastră, nu o considerați
corectă, dar nici nu renunțați total la ea. Spuneți: „Cred că ar fi mai bine să ne mai gândim puțin…".
e) Informarea
Implică oferirea de informații, sugestii, sfaturi. Dacă uneori clientul spune că știe aceste lucruri, putem să ne
cerem scuze. Dar, de obicei, clientul nu știe !
De regulă, informarea e folosită în patru situații:
– pentru a realiza o înțelegere clară a situației;
– pentru a informa clientul despre cum înțelege lucrurile asistentul social;
– pentru a sugera acțiuni pe care clientul le poate încerca;
– pentru a comunica noi cunoștințe despre situație.
f) Acțiunea
Clienții pot fi încurajați să încerce noi moduri de a se comporta cu alții sau de a considera relațiile cu ceilalți,
urmate de evaluarea acestei noi acțiuni. Astfel, clienții înțeleg funcționarea interacțiunilor sociale și învață noi
moduri de interacțiune.
g) Confruntarea
Este probabil tehnica cel mai greu de aplicat corect. Asistentul social identifică unele căi de acțiune ascunse sau
care nu par evidente clientului (ceva la care el nu s-a gândit sau un lucru considerat inacceptabil până atunci).
Acțiunea trebuie folosită ca mod de implicare și tratament, dar nu ca pedeapsă. E ușor de spus că un client
trebuie să fie confruntat cu realitatea faptelor sale sau că trebuie „scuturat" pentru că nu vrea să muncească
cinstit etc. – aceste afirmații pot ascunde supărarea sau frustrarea asistentului social, dorința acestuia de a-l
pedepsi pe client, chiar dorința ascunsă a lucrătorului de a fi autoritar și atotștiutor. Pentru a fi folosită eficient,
confruntarea trebuie să se bazeze pe o înțelegere profundă a implicațiilor pentru client ale acestui proces.
Asistentul social trebuie să se gândească întotdeauna la modul în care îl poate ajuta pe client să realizeze
schimbarea dorită. Dacă e folosită inadecvat, cu un client vulnerabil, poate să ducă fie la acceptarea fără
rezistență a punctului de vedere al asistentului social, fie la plecarea mânioasă a clientului.
3) Creșterea conștientizării clienților asupra comportării celorlalți
în cadrul acestei metode, asistentul social poate folosi tehnicile descrise anterior, dar va fi mult mai activ în a
informa clientul despre perspectivele și punctele de vedere ale altora. El va oferi mai multe cunoștințe despre
comportamentele așteptate ale celorlalți (de exemplu, părinți care nu înțeleg comportamentul copiilor, autorități
care nu înțeleg comportarea celor ce provin din culturi diferite etc). Uneori însă, aceasta înseamnă schimbarea
unui mod considerat firesc de a vedea lucrurile și poate atrage rezistență din partea clienților. Atunci, clientul
trebuie lăsat să-și descarce sentimentele și să-și exprime opiniile despre comportarea altora. Apoi trebuie invitat
să se gândească la moduri de comportare pentru a îmbunătăți relațiile dificile cu ceilalți sau trebuie să fie sprijinit
să aibă o discuție constructivă cu celălalt (persoană sau instituție).
4) Socializarea pentru asumarea efectivă a rolurilor
în acest tip de situație, asistentul social trebuie să aibă deosebită grijă cum pătrunde în universul clientului. El
trebuie să demonstreze respect și grijă pentru client, dar trebuie să aibă și o poziție fermă în multe dintre astfel de
situații. El trebuie să joace un rol autoritar, dar pentru binele clientului său (e un lucru pe care trebuie să-l simtă,
altfel clientul sesizează minciuna !).
De obicei, asistenții sociali nu cer să fie admirați sau apreciați de clienți, ci în astfel de situații acționează în
folosul clienților (fiind totodată și agenți ai comunității).
Asistenții sociali au contacte frecvente cu clienții (nimeni nu se poate socializa prin întâlniri lunare!). Ei trebuie
să fie curajoși, să nu se aștepte la recunoștință și să nu le
fie frică de dependența clienților (dacă ei doresc aceasta). în cadrul acestei metode se folosesc tehnicile:
a) oferirea activă de resurse – e o activitate importantă în rezolvarea unor probleme critice ale clientului.
Asistentul social încearcă de obicei să procure lucrurile necesare (nu e broker sau mediator). încercând să ajute
clientul să se descurce cu cerințele rolului cu care nu e obișnuit, asistentul social va folosi sfaturile și încurajarea;
trebuie să-l facă să înțeleagă poziția celorlalți;
b) intervenția directă – asistentul social intervine în viața clientului și acționează pentru client în relație cu
sistemele înconjurătoare. De obicei, asistentul social are cerințe minimale față de client. Totuși, scopul e să-l faci
pe client să îndeplinească mai bine rolul, de aceea folosești predarea-învățarea-modelarea, arătându-i cum se
procedează;
c) acțiunea – o cale foarte eficientă este să-l implici pe client în planificarea unei acțiuni pentru a atinge un scop
dorit și să-i oferi responsabilitatea realizării ei. Atenție la posibilitățile reduse de planificare și acțiune ale
clienților ! Eșecurile pot descuraja! Totuși, atragerea lor către sarcini accesibile poate ajuta la creșterea stimei
față de propria persoană și la dezvoltarea competențelor.
5) Când ai de-a face cu schimbarea sau pierderea rolului
Uneori, clientul a acționat satisfăcător într-un anumit rol, dar acum rolul s-a schimbat (de exemplu, din mamă de
adolescentă a devenit mamă de femeie căsătorită) sau s-a pierdut de tot (rolul de soție prin moartea soțului sau de
muncitor prin pensionare). Tehnicile descrise anterior pot fi folosite și în acest caz, cu accent pe descărcarea
psihică a clientului, educare, informare despre resursele și problemele noului rol, încurajare, ascultare și
transmitere de acceptare (înțelegere).
6) Sprijinirea în îndeplinirea rolului
Pentru mulți oameni, apelul la asistentul social are ca scop să găsească ceva concret care să-i ajute în
îndeplinirea, considerată de ei adecvată, a unui rol dorit. Mulți dintre ei nu au nevoie decât de informații privind
aceste resurse, cum să le găsească, cum să le folosească. Atunci, acțiunea asistentului social este de a oferi aceste
informații; el poate să acționeze ca broker, trebuind să cunoască temeinic resursele comunității.
Pentru alți clienți însă, e nevoie de mai mult: încurajare, sprijin, înțelegerea propriului comportament și a
celorlalți (mai ales când e cazul unei tranziții de roluri).
7) Folosirea ca resurse a rețelelor de sprijin
Există cinci funcții distincte ale rețelelor sociale de sprijin care trebuie luate în considerare:
a) rețelele sociale oferă o identitate pentru membrii lor și satisfac nevoile religioase, sociale și financiare;
b) rețelele includ de obicei familia extinsă ca parte importantă și pot folosi relații de rudenie;
c) există o ierarhie prezentă în fiecare rețea, pe care asistentul social e important să o cunoască și să o respecte;
d) comunicarea informală rapidă este o caracteristică a rețelelor sociale și asistentul social trebuie să înțeleagă,
să respecte și să folosească aceasta în favoarea clientului;
e) rețeaua are o semnificație subconștientă pentru membrii săi. Are limite și moduri de acces definite (asistentul
social trebuie să știe cum poate fi accesibilă rețeaua și cum să se facă acceptat și ajutat în interiorul ei).
Pentru fiecare rol se potrivesc anumite metode și tehnici:
a) pentru rolul de facilitator, trebuie căutate resursele interioare ale clientului și folosite tehnicile de încurajare,
conștientizare de sine și conștientizare a celorlalți;
b) pentru rolurile de broker, mediator sau profesor se vor folosi tehnicile de conștientizare de sine, de
conștientizare a celorlalți. De asemenea, sprijinirea îndeplinirii rolului și schimbarea (tranziția) de roluri, ca și
folosirea rețelelor de sprijin social sunt esențiale pentru aceste roluri;
c) rolul de avocat și încercarea de a-l socializa pe client în anumite așteptări de rol îl fac pe asistentul social să
acționeze ca avocat fie al clientului, fie al societății, în acest rol pot fi folosite sugestiile privind formarea relației,
folosirea autorității și intervenția activă.
3.3.4. încheierea relației cu clientul în practica asistenței sociale
De obicei, se admite ideea că modul în care se încheie relația cu asistentul social determină câștigul cu care
rămâne clientul. în cazul clienților involuntari, în mod paradoxal, asistenții sociali își dau toată silința să devină
indispensabili și, atunci când clienții au cea mai mare nevoie de ei, se petrec de obicei transferul sau încheierea și
asistenții sociali nu mai sunt disponibili.
Există mai multe forme de încheiere a relației cu clientul, care au însă cât eva caracteristici comune:
a) un anumit mod de identificare a problemei a adus clientul și asistentul social să lucreze împreună pentru o
scurtă perioadă de timp;
b) clientul este trimis acum către o nouă etapă, o nouă experiență sau o altă sursă de sprijin și îl părăsește pe
asistentul social (sau asistentul social îl părăsește pe el);
c) este mai mult decât a-ți lua rămas-bun și a ura noroc în viață.
1) Referirea
E un proces care survine de fiecare dată când un client ne cere implicarea într-o situație care este în afara
serviciilor definite de agenție sau când asistentul social judecă problema ca depășindu-i competența. Mai simplu
spus, a referi înseamnă a-i sugerarea persoanei care a venit pentru ajutor să îl caute în altă parte. Este tentant să
îți declini responsabilitatea după ce ai referit cazul (probabil aceasta se întâmplă într-un sistem birocratic). Dar
răspunderea continuă pentru asistentul social, care trebuie să se asigure că persoana solicitantă a primit ajutorul
adecvat.
Primul pas pentru o bună referire este să înțelegi ce înseamnă pentru o persoană să ceară ajutor pentru sine sau
pentru alții. Să presupunem că v-ați pierdut într-un oraș necunoscut, dar încercați să vă orientați singur mai
degrabă decât să opriți mașina și să cereți informații. Ce se întâmplă totuși dacă opriți, dar persoana vă dă
informații vagi și prea complicate (și când întrebați: „Cât mai avem ? ", vă răspunde : „Destul") ? Ce simțiți ? Nu
cumva vă decideți să încercați mai bine pe cont propriu ? Probabil că vă pare rău că ați pierdut timpul și tot
nelămurit sunteți. Acest exemplu are legătură cu referirea.
Mai întâi trebuie să recunoașteți că solicitarea ajutorului nu este un proces simplu. Apoi trebuie să înțelegeți că
perioada când decizi să ceri sfatul cuiva și încerci o rezolvare este o perioadă mai vulnerabilă (a luat ceva timp și
efort pentru a ajunge la această hotărâre). Și, dacă nu survine un element pozitiv, atunci se poate instala
sentimentul de disperare. Mulți oameni așteaptă mult până să ceară ajutor și încearcă să-și rezolve singuri
problema până când realizează că e peste puterile lor.
De asemenea, clienții sunt de obicei dezorganizați, nepricepuți și nu mai au forța să urmeze indicațiile
complicate sau puterea să-și spună încă o dată povestea. Serviciile sociale sunt suficient de complexe și, de
aceea, asistenții sociali nu trebuie să fie surprinși dacă oamenii nu nimeresc de prima dată și nu știu unde să se
ducă.
Dacă asistentul social nu poate oferi ajutor adecvat, ar trebui să urmeze măcar un obiectiv general, și anume să îi
mențină pe clienți cel puțin tot atât de pregătiți să rezolve problema pe cât erau în momentul când i s-au adresat.
2) Transferul
Transferul este procesul prin care clientul este referit unui alt asistent social, de obicei în aceeași agenție, după ce
asistentul social a lucrat inițial cu clientul la rezolvarea problemei. Deși uneori transferul se produce pentru că
asistentul social nu poate lucra cu problema sau cu clientul, acest fenomen apare de regulă atunci când asistentul
social părăsește agenția.
în transfer sunt implicate următoarele elemente : prezentul asistent social, clientul și noul asistent social. Atunci
când clienții află că asistentul social nu mai poate continua procesul început, se pot simți părăsiți, pot crede că
acesta încearcă să încalce contractul sau este iresponsabil, arătându-și nepăsarea față de ei. Depinde de tipul de
client, de problemă și de relația stabilită.
Pentru clienții care au probleme datorate unor despărțiri dureroase, plecarea asistentului social poate evoca
durerea acumulată în celelalte separări.
Asistenții sociali pot avea probleme cu propriile sentimente: ei pot simți că într-adevăr își trădează clienții și
încalcă contractul. Pot crede că nici un alt asistent social nu îi poate înlocui eficient și pot transmite acest
sentiment clientului, care devine astfel și mai nesigur.
Transferul poate pune, de asemenea, probleme noului asistent social. Ca o tentativă de apărare sau în încercarea
de a-și dovedi competențele greu încercate acum, el poate ataca noi probleme pentru care clienții nu sunt
pregătiți. Aceștia pot fi supărați sau răniți din cauza transferului, se pot simți încă loiali primului asistent social,
și de aceea au nevoie de timp pentru a se hotărî să continue. Probabil că mulți își vor pierde încrederea în
asistentul social și se vor teme să stabilească o nouă relație cu altă persoană care poate să plece la rândul ei. Noul
asistent social trebuie să recunoască toate aceste lucruri și mai ales dreptul clienților de a avea sentimentele lor și
trebuie să-și ofere timpul necesar pentru a le rezolva.
Clienților trebuie să li se spună cât mai curând despre transfer și să fie implicați în planificarea lui. Sentimentele
lor în această privință trebuie discutate (uneori, se poate recurge la un joc de rol privind începutul cu noul
asistent social).
Clienții au nevoie de ocazii pentru a se întâlni cu noul asistent social. Prima dată el poate veni pentru câteva
minute pentru a fi prezentat. După ce pleacă, vechiul asistent social poate să discute cu clientul despre
sentimentele și gândurile lui.
A doua oară, noul asistent social poate să participe ca observator. Vechiul asistent social rămâne „la conducere".
La a treia întâlnire, cei doi asistenți sociali acționează ca o echipă, noul asistent social pr eluând treptat rolul
principal.
Poate exista și o a patra întâlnire în care noul asistent social să se afle „la conducere", dar trebuie să existe un
interval, la sfârșitul ședinței, când clientul și vechiul asistent social rămân singuri, își iau rămas-bun, evaluând
activitatea comună și așteptările clientului față de noul asistent social și activitatea viitoare.
Dacă transferul s-a făcut din cauza clientului, situația este diferită, pentru că acum clientul îl părăsește pe
asistentul social (trebuie analizate sentimentele și comportamentele asistentului social).
3) încheierea
Intervenția în asistența socială este întotdeauna legată de timp. De aceea, din timp în timp, trebuie evaluată
problema continuării relației client – asistent social. Astfel, hotărârea poate sublinia că s-a realizat un progres în
direcția atingerii obiectivelor, dar există posibilitatea unor dezvoltări ulterioare – în acest caz, relația trebuie
continuată. O altă hotărâre poate viza faptul că s-a realizat prea puțin sau chiar nimic în direcția atingerii
obiectivelor și nu există alte posibilități – în acest caz, relația trebuie întreruptă. Și, în fine, se poate constata că
progresul realizat în atingerea obiectivelor a fost suficient și relația poate fi încheiată. Fără îndoială că, încă de la
început, asistenții sociali au anticipat încheierea stabilind o durată aproximativă.
întotdeauna când încheierea este prevăzută, o revedere și o evaluare a ceea ce a fost sau nu realizat și a
beneficiilor obținute sunt imperios necesare. De obicei, încheierea poate fi făcută din inițiativa asistentului
social; dar și clientul poate să nu mai vină regulat la ședințe sau să relateze despre inițiative personale pentru
realizarea obiectivelor. Oricum, încheierea trebuie discutată înainte de producerea ei pentru a le lăsa suficient
timp de adaptare celor două părți implicate.
Sarcinile încheierii sunt:
a) rezolvarea conflictului (pentru client, dar și pentru asistentul social) între recunoașterea progresului și
părăsirea unei relații productive;
b) rezolvarea temerilor legate de pierderea unei relații și a sprijinului unei persoane competente;
c) examinarea experienței avute și recunoașterea progresului făcut;
d) discutarea felului cum această experiență poate fi folosită în alte probleme care apar;
e) examinarea factorilor care determină menținerea câștigurilor.
încheierea unei relații are o mare importanță și presupune o mare investiție de emoții și sentimente de pierdere
sau tristețe. Acestea pot determina reacții caracteristice :
a) negarea încheierii (clienții refuză să o accepte și se comportă ca și cum nu se va întâmpla);
b) revenirea la comportarea inițială sau reintroducerea unor probleme care au fost rezolvate cu mult înainte ;
c) comportamente explozive, când clientul își înfruntă asistentu l social;
d) plecarea precipitată a clientului (pentru a fi el primul care pleacă).
Pentru asistentul social, încheierea amestecă sentimentele pentru clienți cu sentimentele profesionale (mulțumire
pentru progresul făcut, dar și pierdere și tristețe). Uneori se poate simți vinovat că nu a făcut mai mult și
îngrijorat pentru evoluția ulterioară a clientului.
în final, asistentul social arată clar că ușa lui și a agenției va rămâne deschisă, că el va fi disponibil pentru orice
problemă ulterioară care este de competența agenției și, dacă nu, îi va oferi sprijinul pentru găsirea agenției
potrivite.
Adesea, este bine să marchezi ultimul contact cu un simbol: cu o familie sau un grup se poate organiza o
petrecere, unui client i se poate înmâna o scrisoare atestâ nd realizarea obiectivelor.
3.3.5. Evaluarea
Deseori, se folosesc termenii „sumativă" și „formativă" cu referire la două tipuri de evaluare. Cea sumativă se
referă la studierea urmărilor programului sau a eficienței; evaluările formative se referă la studierea procesului în
desfășurarea lui. Ambele tipuri de evaluare se petrec la două niveluri. La nivelul programului, asistenții sociali
sunt chemați să determine impactul și natura programelor (de exemplu, protecția copilului, consiliere familială,
dezvoltare comunitară etc). Acest pas se mai numește cercetarea evaluativă a programului. Dar evaluarea se
poate produce și la nivelul relației asistent social – client (de exemplu, se pot cerceta natura intervenției
individuale, rezultatele preconizate și dacă intervenția a dus la atingerea lor).
Ca parte a serviciului oferit clientului, fiecare asistent social trebuie să fie un cercetător al intervenției și
impactului ei. Fiecare asistent social trebuie să cerceteze dacă activitățile desfășurate duc la realizarea scopurilor
convenite (astfel ne testăm competența și contribuim la dezvoltarea profesiei).
1) Echilibrarea evaluărilor sumativă și formativă
Să știi prin evaluarea formativă cum sunt îndeplinite obiectivele este foarte important, dar trebuie să știi și dacă
ele sunt sau nu îndeplinite sau de ce nu sunt realizate pe parcursul intervenției. De exemplu, dacă un asistent
social constată o reducere a abuzului asupra unui copil printr-un program de educare a părinților acestuia este un
lucru pozitiv, dar de prea puțină importanță dacă nu se cunoaște natura programului care astfel să poată fi aplicat
și în viitor.
Din păcate, programele asistenților sociali sunt puțin conceptualizate, de aceea măsurarea e precară în cazul în
care nu se face efortul de evaluare formativă și de conceptualizare a intervenției folosite.
înainte de a face evaluarea sumativă (evaluarea întregii intervenții), trebuie să putem răspunde la unele întrebări:
a) ce urmărim să realizăm ? Care sunt obiectivele asumate prin contractul stabilit între asistentul social și
client? (claritatea obiectivelor este esențială pentru orice evaluare);
b) care este populația pentru care aceste obiective sunt realizate ? Poate fi vorba despre un individ, un grup de
clienți, o comunitate sau chiar o populație mai largă;
c) care sunt părțile componente ale programului de intervenție (sau ale planului), necesare pentru realizarea
obiectivelor pentru populația stabilită ? Trebuie specificate toate componentele programului sau ale intervenției,
care apar în efortul de a realiza obiectivele ;
d) cum se potrivesc aceste părți componente ? Care precedă și care urmează ? Care sunt simultane ? Cum se
organizează ele pentru realizarea scopurilor propuse ? Acum poate fi construită o schemă pentru a ilustra
legăturile dintre diferitele strategii ale intervenției;
e) care sunt motivele care te fac să crezi că, dacă strategiile intervenției sunt realizate, obiectivele vor fi
îndeplinite? Aici asistentul social este pe teren teoretic: el are unele ipoteze pentru realizarea obiectivelor,
evaluarea se leagă de testarea acestor ipoteze și, astfel, de dezvoltarea bazelor teoretice ale profesiunii.
2) Continua evaluare a clientului
Evaluarea clientului și a asistentului social este un proces continuu în încercarea lor de a produce schimbarea.
Evaluarea poate indica necesitatea de a redefini problema (sau de a defini o problemă complet nouă), de a
restabili obiectivele (sau de a dezvolta noi obiective) ori de a schimba planul de intervenție. Toate acestea nu
modifică însă răspunderea asistentului social de a negocia orice modificare cu clientul și de a realiza orice
activitate de intervenție pe baza unui contract (contractul nu poate fi schimbat unilateral).
Obiectivele clar stabilite fac posibilă evaluarea corectă. De asemenea, un plan de intervenție cu specificații clare
este necesar pentru a stabili dacă activitatea asistentului social cu clientul este potrivită pentru realizarea
obiectivelor.
Specificarea unor obiective măsurabile, concrete, este una dintre cele mai dificile sarcini ale practicianului în
asistență socială. Obiectivele trebuie să fie însoțite de termene care trebuie respectate. Obiectivul poate să nu fie
atins în întregime la termenul stabilit; de aceea este necesar să se specifice nivelul așteptat de atingere a
respectivului obiectiv (de asemenea, trebuie stabilite urmările cele mai probabile, precum și cele mai puțin
probabile până la termenul stabilit). De asemenea, trebuie stabilit nivelul preconizat de succes al activității pentru
atingerea obiectivului. Toate acestea trebuie notate suficient de obiectiv pentru a putea fi bine măsurate la
termenul stabilit (de câte ori este posibil, cuantificarea este de dorit).
Rezumat
Modelul de rezolvare a problemelor
A. Faza de contact
I. Identificarea și definirea problemei
1. Problema așa cum o vede clientul.
2. Problema așa cum este ea definită de sistemele semnificative cu care clientul interacționează (familia, școala,
comunitatea etc).
3. Problema așa cum o percepe asistentul social.
4. Problema pentru intervenție (locul de unde începe activitatea comună).
II. Identificarea scopului
1. Cum vede (sau dorește) clientul să fie rezolvată problema ?
a) scopuri pe termen scurt;
b) scopuri pe termen lung.
2. Ce crede sistemul client că e necesar pentru a soluț iona problema?
3. Ce caută/așteaptă sistemul client de la agenție ca mijloc de a soluționa problema ?
4. Care sunt scopurile asistentului social pentru această problemă?
5. Ce crede asistentul social că poate sau trebuie să ofere clientului pentru a realiza aceste scopuri ?
III. Contractul preliminar
1. Clarificarea realității și limitelor serviciilor posibil de oferit.
2. Dezvăluirea naturii viitoarei activități comune.
3. Necesitatea determinării contractului pentru a continua explorarea sau evaluarea, astfel încât clientului să-i
fie confirmate drepturile, așteptările și autonomia, iar asistentului social, dreptul de a interveni.
IV. Explorarea și investigarea
1. Motivația:
a) disconfort;
b) speranță.
2. Posibilitatea.
3. Capacitatea sistemului client.
B. Faza de contract
V. Evaluarea și determinarea (stabilirea)
1. Dacă și cum problema identificată e legată de nevoile sistemului client.
2. Analiza situației pentru a identifica factorii ei esențiali.
3. Considerarea factorilor semnificativi care contribuie la menținerea nevoii, lipsei sau dificultății.
4. Identificarea factorilor care par cei mai critici, definirea interrelațiilor acestora și selectarea celor asupra
cărora se poate acționa.
5. Identificarea resurselor disponibile, a punctelor forte și a motivațiilor.
6. Selecția și folosirea generalizărilor, principiilor și conceptelor potrivite din teoria asistenței sociale.
7. Fapte organizate conform ideilor teoretice (din teoria asistenței sociale și din experiență) – judecata
personală.
VI. Formularea unui plan de acțiune – un ghid al intervenției
1. Considerarea și stabilirea unui scop realizabil.
2. Luarea în considerare a alternativelor (urmări).
3. Determinarea modalității potrivite de a oferi s ervicii.
4. Concentrarea eforturilor de schimbare.
5. Rolul asistentului social.
6. Considerarea forțelor din interiorul și exteriorul sistemului client care pot zădărnici sau împiedica planul.
7. Considerarea cunoștințelor și deprinderilor asistentului social și a timpului necesar pentru aplicarea planului.
VII. Prognoza – câtă încredere are asistentul social în succesul planului.
C. Faza de acțiune
VIII. Ducerea la îndeplinire a planului – stabilirea sarcinilor, resurselor și serviciilor care să fie utilizate ;
metodele prin care ele vor fi folosite ; ce e'de făcut și când.
IX. încheierea
1. Evaluarea cu sistemul client a realizării sarcinilor și a semnificațiilor procesului.
2. Atitudinea față de încheierea relației.
3. Menținerea câștigurilor obținute.
X. Evaluarea
1. Procesul continuu.
2. A fost atins scopul ?
3. Au fost potrivite metodele folosite?
Cum să consiliezi
Să consiliezi pe cineva cu probleme personale nu este nici magie, nici mistică. Deși antrenamentul și experiența
în consiliere sunt benefice, oricine are puterea de a ajuta pe altcineva, ascultând și discutând despre dificultăți.
Consilierea cu rezultate satisfăcătoare poate fi făcută de un prieten, de un vecin, de frizer, de croitor, de barman,
ca și de asistentul social, psihiatru, psiholog, preot. Asta nu înseamnă că toți vor consilia cu succes.
Profesioniștii, datorită experienței lor, au o mai mare probabilitate de a avea succes. Dar competența și
preocuparea, mai mult decât gradațiile și certificatele, sunt chei ale realizărilor.
A. Consilierea din perspectiva consilierului în general, există trei faze ale consilierii:
1. Constituirea unei relații.
2. Explorarea aprofundată a problemelor.
3. Explorarea soluțiilor alternative.
Consilierea bună procedează treptat de la o fază la alta, cu treceri între cele trei stadii.
De exemplu, în multe cazuri, în timp ce sunt explorate problemele, relațiile între consilier și consiliat continuă să
se dezvolte. La sfârșitul seriilor de interviuri de consiliere apare adesea a patra fază:
4. Evaluarea.
De multe ori, înainte de primul interviu, un consilier nu are cunoștință de problemele clientului. Problema este :
„Care trebuie să fie obiectivele consilierului la primul interviu?". într-un astfel de interviu, consilierul trebuie să
încerce să creeze o relație și să înceapă să exploreze problemele clientului. A treia etapă -examinarea soluțiilor
alternative – poate să fie sau nu atinsă în primul interviu. Orice interviu are scopul și obiectivele sale; consilierul
trebuie să fie atent tot timpul și să se concentreze asupra lor.
De multe ori, prima problemă pe care o prezintă clientul poate să nu fie cea care î! îngrijorează cel mai mult.
Clienții prezintă câteodată probleme pe care ei le cred acceptabile din punct de vedere social ca să vadă cât de
obiectiv și înțelegător este consilierul.
B. Consilierea din perspectiva clientului
Pentru ca procesul să fie util, clientul trebuie să ajungă la o serie progresivă de . afirmații conștiente (gânduri și
convingeri) în următoarele etap e :
– etapa I: conștientizarea problemei („Am o problemă");
– etapa a Ii-a: relația cu consilierul („Cred că acest consilier mă va ajuta");
– etapa a IlI-a: motivația („Cred că pot să-mi îmbunătățesc situația");
– etapa a IV-a: conceptualizarea problemei („Problema mea nu e neobișnuită, are însă componente specifice");
– etapa a V-a: explorarea strategiilor alternative („Văd că sunt multiple căi de acțiune pentru îmbunătățirea
situației mele");
– etapa a Vi-a: selecționarea strategiei („Cred că această metodă o să mă ajute și doresc să o încerc");
– etapa a Vil-a, implementarea („Această metodă mă ajută");
– etapa a VUI-a, evaluarea („Deși această metodă îmi răpește mult timp și efort, merită").
Avantajul conceptualizării în procesul de consiliere constă în aceea că reprezintă o cale de a crește eficiența
consilierii.
Etapa I – Conștientizarea problemei
în această etapă, clientul trebuie să își spună: „Am o problemă, trebuie să fac ceva în legătură cu situația mea".
Dacă oamenii cu probleme refuză să recunoască faptul că au probleme, ei nu vor fi motivați pentru a face
eforturi să se schimbe. în unele ramuri ale consilierii, de exemplu în activitatea cu alcoolicii, e uneori dificil să-i
faci pe oameni să recunoască faptul că au o problemă.
Pentru persoanele care neagă existența problemei, schimbări constructive nu pot să apară, decât dacă asistentul
social găsește o cale să le convingă că problema există (de obicei, asistentul social explorează de ce clientul
neagă existența problemei și adună dovezi care documentează despre existența ei). Uneori, o persoană care
recunoaște existența problemei poate prefera să încerce să o rezolve singură, fără să primească ajutor de la alții.
O persoană cu o problemă este deținătorul problemei și de aceea are dreptul să decidă cum să o rezolve. Dacă ea
decide să și-o rezolve singură, consilierul trebuie să-i respecte decizia, dar să indice că este disponibil pe mai
departe, asigurând-o astfel: „Dacă vreodată te hotărăști să mai vorbești despre aceasta, ușa mea va fi întotdeauna
deschisă".
Etapa a Ii-a – Relația cu consilierul
Această etapă depășește prima etapă, ca și celelalte etape ale procesului consilierii. Pentru ca această consiliere
să fie eficientă, clientul trebuie să ajungă la punctul unde gândirea lui va funcționa astfel: „Cred că acest
consilier mă va ajuta". Dacă însă clientul gândește astfel: „Acest consilier nu mă poate ajuta, eu n-am nevoie de
psihanalist. N-am încredere în el", procesul va eșua. în timpul procesului consilierii, și mai ales la întâlnirile
inițiale, consilierul trebuie să fie atent la tipul de relație care se creează între el și client.
Iată câteva recomandări pentru crearea unei relații constructive:
1. Consilierul trebuie să caute să stabilească o atmosferă confortabilă, neamenințătoare, în care clientul să se
simtă în siguranță, pentru a-și comunica în totalitate problemele, simțindu-se acceptat ca persoană.
2. în contactele inițiale cu clientul, consilierul trebuie să se „vândă" pe sine (să se prezinte) nu ca o persoană
arogantă, ci ca o persoană înțelegătoare și în cunoștință de cauză, care poate să-i ajute pe cei ce doresc să încerce
aceasta.
3. Fiți calm, nu vă exteriorizați surpriza sau amuzamentul atunci când clientul își dezvăluie problemele. Să
rămâi calm nu este întotdeauna ușor !
4. Evitați să fiți moralizator, să judecați. Arătați respect pentru valorile clientului și nu încercați să le impuneți
pe ale dumneavoastră. Valorile care funcționează pentru dumneavoastră poate că nu sunt bune pentru altcineva
aflat într-o situație diferită.
5. Comportați-vă cu clientul de la egal la egal. Dacă simte că e tratat ca un inferior, clientul va fi mai puțin
motivat să-și expună și să discute problemele personale.
6. Folosiți cuvinte pe înțelesul clientului. Nu înseamnă însă că trebuie să folosiți argoul sau pronunția clientului.
Consilierul va folosi cuvinte pe care clientul le înțelege și care nu-l ofensează.
7. Tonul vocii consilierului trebuie să transmită mesajul că profesionistul înțelege și îi pasă de sen timentele
clientului.
8. Țineți confidențial ceea ce v-a spus clientul. Oamenii au, din păcate, tendința aproape irezistibilă să
împărtășească „secrete neobișnuite" cu cineva. Dacă clientul descoperă că i-a fost violată confidențialitatea,
relația poate fi repede ruptă.
9. în cazul în care consiliați o rudă sau un prieten, există pericolul ca, fiind implicat emoțional, să vă supărați
sau chiar să vă certați cu persoana. Dacă se întâmplă, cel mai bine este să renunțați, cu cât mai mult tact posibil.
Poate că, după ce spiritele se liniștesc, subiectul poate fi abordat din nou sau poate că puteți încredința clientul
unui alt consilier. în momentul în care apare un conflict de o asemenea natură, consilierea nu mai este
productivă. De aceea, mulți consilieri refuză consilierea rudelor sau a prietenilor deoarece sunt conștienți că
implicarea emoțională dăunează calmului și detașării cerute pentru a ajuta clientul să exploreze soluțiile
alternative.
Etapa a IlI-a – Motivația
Clienții trebuie aduși în situația de a-și spune : „Cred că pot să-mi îmbunătățesc situația, doresc să fiu mai bun".
Dacă un client nu este motivat să se schimbe, schimbarea nu poate avea loc. în consiliere, variabila-cheie în
determinarea faptului dacă un client se va schimba sau nu este motivația clientului de a se schimba și de a face
efortul necesar pentru aceasta. Un consilier trebuie să încerce să motiveze oamenii apatici sau descurajați,
încercând să fie o persoană încurajatoare :
– are o acceptare completă pentru persoanele descurajate și transmite mesajul: „Te accept exact așa cum ești
fără să pun condiții" (totuși, nu trebuie acceptat comportamentul deviant);
– are o atitudine de neblamare, astfel încât persoana descurajată nu mai simte nevoia să mintă, să se prefacă, să
poarte o mască;
– transmite empatie : consilierul își dă seama și poate, până la un punct, să simtă ceea ce simte persoana
descurajată. Empatia apare atunci când simți „împreună cu" un client mai mult decât „pentru" el. Să simți
„pentru" client înseamnă să-i arăți mai mult simpatie decât empatie. Cineva spunea că dacă ai capacitatea de
empatie te simți mic când vezi un obiect mic și te simți înalt când vezi un obiect înalt. Empatia înseamnă să
pătrunzi imaginativ în viața interioară a altcuiva;
– transmite persoanei descurajate că este interesat în progresele ei și transmite mesajul că clientul este o
persoană importantă, demnă de interes ;
– transmite persoanei descurajate că și consilierul are încredere în capacitatea persoanei de a progresa;
– transmite un entuziasm sincer în legătură cu ideile, interesele și acțiunile persoanei descurajate. Pentru ca
persoanele descurajate să capete încredere în ele, de obicei au nevoie de persoane încurajatoare, care să le facă să
creadă că sunt importante, valoroa se ;
– are capacitatea de a fi un ascultător care nu judecă, astfel încât gândurile și sentimentele persoanei descurajate
să poată fi exprimate liber, fără teama de cenzură;
– când consilierul se întâlnește cu persoana descurajată (mai ales la începutul legăturii), el trebuie să observe
orice mic progres (de exemplu, dacă persoana poartă ceva nou: „E nou, nu-i așa? îți stă foarte bine");
– să motivezi o persoană descurajată ia mult timp. Oamenii descurajați au de obicei o lungă listă de eșecuri.
Astfel, trebuie ca specialistul să aibă timpul necesar să asculte și să înțeleagă această persoană cât mai bine
posibil;
– consilierul trebuie să aibă o încredere sinceră în capacitatea persoanei descurajate de a găsi un scop în viață;
– consilierul trebuie să întărească eforturile făcute de persoana descurajată. Lucrul cel mai important este că
acea persoană încearcă, nu neapărat că și reușește. Dacă face eforturi pentru a progresa, există speranțe;
– consilierul trebuie să ajute persoana descurajată să vadă falsitatea și consecințele negative ale afirmațiilor de
autoînvinuire (de exemplu: „Nu sunt bun de nimic"). Fiecare persoană are și talente, și deficiențe;
– consilierul trebuie să recunoască faptul că tot ceea ce se poate face este să depui toate eforturile ca să încerci
să motivezi o persoană descurajată, succesul nefiind garantat. Dar să renunți la speranța de a motiva o persoană
descurajată înseamnă să nu mai fii eficient în lucrul cu acea persoană;
– consilierul trebuie să observe unicitatea și forța persoanei, determinând-o să creadă în sine, în unicitatea și
valoarea sa;
– consilierul trebuie să fie conștient de consecințele negative ale dependenței, într-o relație, când o persoană
descurajată începe să-și asume riscuri și să facă schimbări constructive, trebuie să aibă încredere în forțele
proprii, să ia decizii singură.
Etapa a IV-a – Conceptualizarea problemei
Pentru ca o consiliere să fie eficientă, clientul trebuie să recunoască: „Problema mea nu este neobișnuită, dar are
componente specifice". Mulți clienți au tendința să-și considere situația ca fiind atât de complexă încât devin
anxioși sau emotivi și, de aceea, nu sunt capabili să vadă că problema lor are un număr de componente ce pot fi
modificate pe rând.
Pentru a ajuta clienții să-și conceptualizeze problema, consilierul trebuie să exploreze în totalitate problemele
împreună cu clientul.
Recomandări:
1. Mulți consilieri fac greșeala de a sugera soluții de îndată ce problema este
identificată, fără să cerceteze în profunzim e.
La cercetarea în profunzime, consilierul și clientul trebuie să țină cont de importanța problemei, de când există
ea, ce capacități fizice și mentale are clientul pentru a o rezolva etc.
Când principala problemă este identificată, sunt de obicei identificate și subprobleme ce trebuie explorate.
într-o situație cu o multitudine de probleme, modul cel mai bun de a decide problema ce trebuie rezolvată prima
este să întrebi clientul, să afli care dintre probleme e percepută de el ca fiind cea mai presantă. Dacă ea poate fi
rezolvată, începeți să o explorați în profunzime. Succesul în rezolvarea unei subprobleme va crește încrederea
clientului în consilier și va face relația mai solidă.
Consilierul trebuie să transmită empatie, nu simpatie. Empatia este capacitatea de a arăta că știi și poți până la un
punct să simți ce-ți povestește clientul. Simpatia înseamnă tot să împărtășești sentimentele, dar are și conotația
de a arăta milă. Diferența este subtilă, dar empatia este orientată spre rezolvarea problemelor, iar simpatia spre
înțelegerea și menținerea lor. „Consilierul empatie încearcă pe cât posibil să-și găsească drumul către sistemul de
valori al clientului și să vadă lumea prin ochii acestuia. Cuvintele «ca și cum» sunt cruciale pentru că un
consilier, deși este empatie, nu pierde din vedere propria viziune (empatia servește la înțelegerea celuilalt)."
Diferența dintre empatie și simpatie poate fi arătată prin răspunsul la următoarea afirmație a unei cliente al cărei
prieten a părăsit-o după o relație care a durat trei ani: „Cum de a putut să-mi facă asta după tot ceea ce am făcut
pentru el ? Mi-a făcut tare rău ! ". Răspunsul arătând simpatie: „E un porc. Cred că te simți tare rău. Probabil că
mult timp o să te simți nefericită". Răspunsul arătând empatie: „Știu că încetarea acestei relații te-a rănit profund.
De asemenea, pari a nu fi înțeles de ce a dorit el să rupă prietenia. Ai discutat asta cu el ? ". De aici rezultă o
posibilă cale de schimbare. Aveți încredere în dumneavoastră. Cel mai important mijloc de acțiune al unui
consilier este propria persoană (sentimentele și percepțiile). Consilierii trebuie să învețe permanent să se pună în
situația clienților (cu valorile și condițiile lor). Luăm exemplul unei fete de 17 ani, care este însărcinată, părinții
cerându-i să facă avort. Un consilier competent va încerca să simtă ce simte ea, să vadă lumea prin ochii ei, din
perspectiva ei, cu scopurile, dificultățile valorice și problemele ei. De obicei nu reușim 100%, dar, dacă ne
străduim, putem ajunge la 70%-80%, ceea ce este suficient pentru a înțelege situația.
Când credeți că un client a atins o zonă importantă a problemelor sale, comunicarea ulterioară trebuie încurajată
prin:
– semne nonverbale ale interesului;
– pauze. Consilierii neexperimentați devin anxioși când sunt pauze și se grăbesc să spună ceva, orice, astfel
încât conversația să continue. De obicei, aceasta este o greșeală, mai ales când stopează o problemă importantă;
– întrebări neutre : „Poți să-mi spui mai multe despre aceasta? ", „De ce ai crezut aceasta?", „Nu sunt convins
că am înțeles exact ce ai spus" ;
– a rezuma ce a spus clientul; de exemplu : „în ultima oră, ai făcut o serie de comentarii critice despre soțul tău
– se pare că ceva în căsnicie nu prea merge" ;
– reflectarea sentimentelor; de exemplu: „Pari supărat", „Arăți destul de
afectat de aceasta".
8. Tratați cu tact subiectele inacceptabile socialmente. Tactul este o calitate esențială a unui consilier
competent. încercați să nu puneți întrebări astfel încât răspunsurile să-l pună pe client într-o poziție stânjenitoare.
Se pune uneori problema dacă un consilier trebuie să mărturisească problemele sale mai vechi clienților. Există
pericolul ca, atunci, clientul să se gândească la consilier ca la o persoană care are și ea nevoie de consiliere.
Alteori, o mărturisire a consilierului (că uneori folosește alcoolul sau tutunul, de pildă) poate fi o scuză a
comportamentului clientului. O regulă pentru a decide dacă să povestești sau nu experiențele tale trecute este
răspunsul la întrebarea: „Dacă îi povestesc aceasta, o să aibă un efect constructiv ? ". Dacă nu, nu-i povestim.
9. Când îi arătăm clientului limitele sale, trebuie să-i facem și un compliment (pentru a-i schimba impresia
neplăcută).
10. Atenție la reacțiile nonverbale. Un consilier competent folosește aceste observații când vrea să vadă dacă
un client sensibil a fost afectat sau dacă este neliniștit (schimbarea tonului, a expresiei, clipirea frecventă etc).
Unii consilieri afirmă chiar că pot suprav eghea dilatarea pupilei.
11. Fiți cinstit. Minciuna poate întotdeauna să fie descoperită. Și, dacă se întâmplă, încrederea clientului în
consilier va fi serios afectată, iar uneori relația se rupe.
12. Ascultați cu atenție ce spune clientul. încercați să-i recepționați cuvintele din perspectiva lui, nu a
dumneavoastră, să-i înțelegeți semnificația. Din păcate, uneori suntem prinși de propriile noastre gânduri și
îngrijorări în timp ce clientul vorbește. Explicația ar fi că mintea noastră poate recepționa 300-500 de
cuvinte/minut în timp ce în medie se vorbește cu 125 cuvinte/minut. De aceea, pentru a asculta mai bine, trebuie
să folosim timpul încercând să facem legături, să găsim explicații, să ne punem întrebări, și nu pentru a ne gândi
la altceva.
Etapa a V-a – Explorarea strategiilor de rezolvare
După (sau uneori în timp) ce o problemă este analizată în profunzime, este necesar să se ia în considerare
soluțiile alternative. Rolul consilierului este, în general, să indice alternativele posibile și apoi să exploreze cu
clientul avantajele, dezavantajele, consecințele.
Fiecare client este unic, și așa sunt și problemele lui. Ceea ce funcționează pentru un client poate fi total
nepotrivit pentru altul. Clientul trebuie ajutat să conștientizeze că există mai multe căi de rezolvare.
Etapa a Vi-a – Selectarea strategiei
După ce consilierul și clientul au discutat efectele și consecințele strategiilor posibile, este esențial ca și clientul
să tragă concluzia: „Cred că această cale mă va ajuta și doresc să încerc". Dacă un client este indecis sau refuză
să facă o alegere cinstită între anumite căi de acțiune, schimbarea constructivă nu se va produce. De
exemplu, dacă un client vă spune: „Știu că am probleme cu băutura, dar nu doresc să iau vreo măsură ca să mă
opresc", probabil că procesul de consiliere nu va avea succes. De obicei, clientul are dreptul la autodeterminare,
adică să aleagă un curs al acțiunii între mai multe alternative. Rolul consilierului este să ajute clientul și să
înțeleagă posibilele (probabilele) consecințe ale fiecărei alternative, dar în general nu dă sfaturi și nu alege
alternativa în locul clientului. Dacă asistentul social ar alege alternativa, ar fi posibile două consecințe:
a) alternativa s-ar putea dovedi nedorită de client, în care caz clientul și-ar învinovăți consilierul pentru sfat și
relația lor va fi serios afectată ;
b) alternativa se va dovedi dezirabilă pentru client. Această a doua posibilitate este avantajoasă, dar există
pericolul ca apoi clientul să devină prea dependent de consilier, cerând sfatul acestuia pentru aproape toate
deciziile pe care le va mai lua în viitor; în general va evita să mai ia decizii singur. Recomandarea de a nu da
sfaturi nu înseamnă că profesionistul nu trebuie să sugereze alternative la care clientul nu s-a gândit.
Dimpotrivă, este de datoria consilierului să sugereze și să exploreze toate alternativele viabile pentru client. O
regulă bună de urmat este ca, atunci când un consilier crede că un client va acționa într-un anumit fel, să-l întrebe
ca o sugestie : „Te-ai gândit și la…?", decât să-i dea un sfat: „Eu cred că tu trebuie să…". Dreptul clientului de a
decide trebuie încălcat numai dacă alternativa aleasă are o mare probabilitate de a face rău altora sau clientului
însuși. Dar, de obicei, clientul este mai bine plasat pentru a ști ce e mai bine pentru el și, dacă alternativa nu este
cea mai bună, clientul va învăța din greșeală.
Etapa a Vil-a – Implementarea strategiei (aplicarea, punerea în practică)
Consilierea va avea succes numai dacă un client își urmărește hotărârea de a încerca o soluție și conchide :
„Această metodă începe să mă ajute". Dacă un client își alege calea, dar își spune : „Eu nu cred că metoda asta
mă ajută", consilierea nu are efect. Dacă se întâmplă aceasta, cauzele trebuie investigate și probabil trebuie
încercată altă soluție.
Recomandări pentru aplicarea unei strategii :
1. Consilierul trebuie să încerce să realizeze „contracte" realiste, explicite cu clientul. Când clientul își
selectează o alternativă, el trebuie să înțeleagă clar care vor fi scopurile, ce sarcini trebuie îndeplinite, cum
trebuie îndeplinite și cine le va îndeplini. De obicei, este de dorit să se scrie un „contract" care să poată fi
consultat permanent, stabilindu-se o limită de timp pentru fiecare sarcină.
2. Consilierea este făcută cu clientul, și nu pentru client. Clientul trebuie să aibă răspunderea realizării celor mai
multe sarcini pentru îmbunătățirea situației proprii. O regulă bună de urmat este aceea conform căreia clientul
trebuie să-și asume răspunderea pentru acele sarcini pe care are capacitatea să le ducă la îndeplinire, în timp ce
consilierul le va analiza pe acelea care depășesc puterile clientului. Să faci lucruri pentru client este similar cu a-i
da sfaturi, ceea ce comportă riscul de a crea o relație de dependență. De asemenea, îndeplinirea cu succes a
sarcinilor de către client duce la dezvoltare personală și îl pregătește pentru a-și asuma alte răspunderi.
3. Pentru unele sarcini pentru care clientului îi lipsește încrederea sau experiența, este bine să se „asume roluri"
mai întâi (jocul de roluri conferă siguranță).
Etapa a VIII-a – Evaluarea
Dacă schimbarea constructivă poate fi prelungită sau menținută permanent, clientul trebuie să tragă concluzia:
„Deși calea aceasta mi-a luat mult timp și efort, a meritat! ". Pe de altă parte, dacă se concluzionează: „Această
cale mi-a ajutat puțin, nu merită să mă sacrific! ", atunci consilierea nu este eficientă și trebuie schimbat
demersul aplicat. Una dintre marile surprize ale tinerilor consilieri este aceea că mulți clienți, după ce se hotărăsc
să-și îmbunătățească situația, nu-și respectă angajamentele, nu se țin de lucrurile planificate. în general, nu este
bine să pedepsești clienții pentru nerespectarea „contractului". Pedeapsa produce ostilitate și nu are rezultate
constructive. De asemenea, nu acceptați scuze când deciziile nu sunt îndeplinite. Scuzele nu duc la nimic bun,
doar la o liniștire temporară a conștiinței, conducând însă la eșec. întrebați: „Mai dorești să pui în practică
hotărârea pe care ai luat-o ? ". Dacă clientul răspunde afirmativ, este acceptat un nou termen propus de acesta.
Chiar dacă se realizează sau nu scopurile propuse, o mare atenție trebuie acordată încheierii unei relații. Dacă
clientul mai are încă probleme nerezolvate pe care consilierul nu le poate rezolva, el trebuie îndrumat la un alt
specialist. Contactul trebuie întrerupt cu multă grijă astfel încât clientul să nu aibă sentimentul de respingere din
partea consilierului. El trebuie întrebat dacă mai sunt probleme pentru care are nevoie de sprijin. Dacă nu există
astfel de probleme, consilierul trebuie să-l asigure că „ușa îi va rămâne deschisă" dacă are nevoie de ajutor în
viitor.
Recomandările de mai sus nu trebuie urmate automat; ele vor funcționa probabil în proporție de 70%-80% din
cazuri. Cea mai importantă metodă pe care o are un consilier este propria persoană (sentimente, percepții,
experiență).
O ultimă recomandare: un consilier trebuie să transfere cazul sau măcar să-l discute cu un alt consilier în oricare
dintre situațiile următoare:
a) dacă el simte că nu este capabil de empatie față de clientul său;
b) dacă socotește că respectivul client alege o alternativă greșită;
c) dacă simte că problema este de așa natură încât nu își poate ajuta clientul;
d) dacă nu poate stabili o relație funcțională cu clientul.
Un consilier competent știe că el poate să lucreze și să ajute anumiți oameni, dar nu pe toți, și că este în interesul
său personal și al clientului să transfere altui consi lier acele cazuri unde el nu poate fi de ajutor.
Reacțiile clienților la conștientizarea problemei personale
în consilierea clienților mai există o zonă pe care consilierii trebuie să o cunoască, adică să înțeleagă reacțiile
emoționale ale clienților atunci când au o problemă personală.
De exemplu, alcoolicii refuză adesea să recunoască faptul că au o problemă personală și au nevoie de anumite
servicii. în literatura de specialitate, o contribuție importantă o aduce Elisabeth Kubler-Ross, On death anddying
(1969), care prezintă cinci etape prin care trec bolnavii incurabili:
1. Negare : „Nu, nu eu" (sau „Eu nu"). Este o reacție specifică atunci când un pacient află că suferă de o boală
incurabilă. Negarea – spune dr. Ross – este
importantă și necesară. Ajută la atenuarea impactului pacientului cu vestea că va muri inevitabil.
2. Mânie și supărare : „De ce eu? ". Pacientul resimte faptul că ceilalți rămân sănătoși și vii, în timp ce el
trebuie să moară. Dumnezeu, în special, este vizat pentru descărcarea mâniei, pentru că este considerat cel care a
decis condamnarea la moarte.
3. Negociere : „Da, eu, dar…". Pacienții acceptă moartea ca pe un lucru cert, dar încă se târguiesc pentru mai
mult timp. De obicei, fac aceasta cu Dumnezeu (chiar cei care nu crezuseră până atunci). Ei promit să fie buni
sau să facă ceva bun în schimbul unei săptămâni, unei luni sau al unui an de viață.
4. Deprimare : „Da, eu…". La început, persoana rememorează toate eșecurile, pierderile, lucrurile pe care nu le-
a făcut, relele și greșelile comise. Apoi intră într-o etapă de pregătire, așteptând sosirea morții. „Când un pacient
pe moarte nu mai dorește să te vadă, este un semn că a terminat toate problemele neterminate și că e gata să
plece în liniște."
5. Acceptare : „Timpul meu este foarte scurt, dar este în regulă". Această etapă este descrisă ca fiind nici
fericită, dar nici nefericită. Este o împăcare, dar nu este resemnare, e chiar o victorie.
Nu toți pacienții trec prin aceste cinci etape sau nu toți le ating în această ordine. Unii nu ajung în etapa a cincea,
a acceptării. Alții pot prezenta reacții a două etape simultan, de exemplu mânie și negare. Alții pot atinge un
stadiu și se pot întoarce la unul anterior.
Bibliografie selectivă
Compton, B. ; Galaway, B., Social Work Processes, The Dorsey Press, Homewood, Illinois, 1984.
Keith-Lucas, A., The Giving and Taking of Help, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1972.
Rogers, C, Client-Centered Therapy Theories of Counseling and Psychotherapy, Harper & Row, New York, 1966.
Schwartz, W., The Practice of Group Work, Columbia University Press, New York, 1971. Schwartz, W., The Social Worker
in the Group, Columbia University Press, New York, 1961. Zastrow, C, The Practice of Social Work, The Dorsey Press,
Homewood, Illinois, 1981.
Nicoleta Neamțu
Dimensiunea managerială în asistența socială
1. Dimensiunile spațiului managerial
2. Supervizarea și evaluarea performanțelor în serviciile de asistență socială
3. Evaluarea utilității programelor sociale
4. Proiectul de finanțare a programelor sociale
1. Dimensiunile spațiului managerial
„Fără management organizațiile nu există. Managementul este inevitabil și necesar și reprezintă ceea ce
diferențiază o organizație de o simplă clădire, în care oamenii se învârt ca o moară stricată, în activități
întâmplătoare, lipsite de scop" (Weinbach, 1990). Deci nevoia de management pentru orice activitate
constructivă este evidentă.
Din cauza mediului extern nesigur, aflat într-o continuă schimbare, mulți dintre managerii organizațiilor de
asistență socială se confruntă cu probleme legate de supraviețuirea organizației. Dar organizația nu trebuie doar
să supraviețuiască, ci și să-și realizeze scopurile pentru care a fost înființată. Supraviețuirea aste necesară, dar nu
și suficientă pentru sănătatea și viabilitatea organizației. Astfel, apare nevoia nu doar de competență managerială,
ci și de excelență managerială.
Competența în management semnifică în special măiestrie tehnică în îndeplinirea funcțiilor managementului, iar
excelența managerială solicită nu doar competență tehnică, abilități de luare a deciziilor și abilități ale relațiilor
umane, ci presupune și aptitudinea de a adresa dimensiunile sociale, culturale și politice ale managementului
(Druker, 1974). Excelența managerială implică și competență tehnică, și competență de conducere. Combinația
dintre competența managerială și competența de conducere duce de obicei la excelență managerială, care are ca
rezultat eficacitatea si eficiența organizațională.
Eficacitatea este în special legată de competența de conducere, iar eficiența e mai ales legată de competența
managerială. Managerii fac lucrurile bine, cum este necesar, iar liderii fac lucrurile bune, ce este necesar
(Bennis, Nanus, 2000).
Managementul în asistența socială oferă o perspectivă de ansamblu asupra spațiului în care se desfășoară
activitatea managerială și tratează în detaliu anumite elemente ale funcțiilor manageriale caracteristice asistenței
sociale, care prezintă o importanță practică deosebită pentru faza actuală a construirii identității profesiei de
asistent social în România (supervizarea și evaluarea performanțelor asistenților sociali, evaluarea utilității
programelor sociale și întocmirea eficace a proiectelor de finanțare a acestora).
• Managementul: definire și caracteristici
Noțiunea de management este tot mai des folosită și în România, dar destul de puțin definită. Unii autori folosesc
cuvântul ca substantiv ce desemnează acei oameni care dețin autoritatea, stabilirii politicii, a standardelor și
scopurilor organizaționale. Alții folosesc termenul de management pentru a defini procesul prin care se
realizează lucrurile. Cuvântul poate fi utilizat și pentru a face referire la un corpus de cunoștințe specifice. în
continuare mă voi referi la management ca proces.
Făcând o sinteză a mai multor teorii contemporane care definesc managementul, rezultă următoarele
caracteristici:
a) managementul este un proces sau serii de activități continue și relaționate între ele;
b) implică și se concentrează asupra realizării scopurilor organizaționale;
c) îndeplinește aceste scopuri lucrând cu oamenii și prin intermediul acestora și al altor resurse organizaționale
(Certo, 1989).
Scopurile organizațiilor sau instituțiilor derivă din misiunea acestora. „Misiunea organizațiilor nonprofit sau a
instituțiilor de servicii publice servește atât un scop educațional, cât și unul disciplinar, prin stabilirea granițelor
organizației/instituției în ceea ce privește produsele/serviciile, beneficiarii/clienții, rolurile și funcți ile" (Edwards,
Eadie, 1994).
Spafiul managerial cuprinde următoarele dimensiuni sau axe majore: funcțiile managementului, nivelurile de
management și funcțiunile organizației. Acestea sunt reprezentate în figura 1 și detaliate în paginile următoare.
Cercetare și dezvoltare
Producția de servicii sau servicii sociale
Marketing Financiar Personal
Management de nivel superior
Management de nivel mediu
Management de nivel inferior
Figura 1. Spațiul managerial
1.1. Funcțiile managementului
Managerii îndeplinesc scopuri prin intermediul altor oameni. Activitățile care au ca rezultat realizarea scopurilor
sunt denumite funcții ale managementului. Funcțiile de bază ale managementului sunt considerate următoarele:
planificarea, organizarea, coordonarea, dirijarea și evaluarea.
1) Planificarea. în cadrul planificării sau previziunii se stabilesc scopurile organizației/instituției și se iau decizii
asupra metodelor de urmat în vederea realizării lor.
Procesul de planificare constă în patru pași importanți:
– dezvoltarea prognozelor și a premiselor de bază ale planificării;
– definirea obiectivelor specifice ;
– dezvoltarea alternativelor;
– alegerea unui curs al acțiunii (Morrison, 1993).
Mulți manageri sunt implicați în două feluri de planificare :
– strategică – include planificarea pentru scopurile pe termen lung, politici și planuri de viitor;
– operațională – relaționată cu planurile pe termen scurt, vizând implementarea facilităților planului strategic.
în procesul de planificare, managerii realizează o serie de sarcini cum sunt: colectarea datelor, identificarea
resurselor umane și materiale, evaluarea situației de rezolvat, stabilirea scopurilor specifice, dezvoltarea
obiectivelor, politicilor și standardelor, instituirea unui buget, stabilirea priorităților, determinarea procedurilor,
dezvoltarea planurilor de acțiune alternative, alegerea unui plan de activitate, comunicarea cu toți oamenii
implicați.
Planificarea eficace este un proces critic pentru management deoarece toate celelalte funcții a le managementului
depind de ea.
2) Organizarea. Un manager bine organizat creează mecanismul pentru punerea în acțiune a fiecărui plan.
Organizarea vizează stabilirea unei structuri organizaționale formale care asigură coordonarea resurselor în
vederea realizării obiectivelor, stabilirea procedurilor și a politicilor, determinarea calificărilor necesare și
descrierea posturilor. Această funcție include cunoștințe despre structura organizațională care conturează fiecare
post și descrie responsabilitățile, relațiile și autoritatea pentru fiecare poziție ierarhică. Organigramele sau
„hărțile" organizaționale sunt un mod de a ilustra structura. Majoritatea organizațiilor/instituțiilor care oferă
asistență și protecție socială în România au o structură organizațională piramidală sau birocratică.
Fiecare organizație are o cultură organizațională care este „o combinație de prezumții, valori, simboluri, limbaj și
comportamente prin care se manifestă normele și valorile organizației" (Marriner-Tomey, 1992). Organizarea
presupune și abilități de colectare a resurselor, construirea susținerii, a sprijinului, formarea echipei,
managementul timpului, comunicarea eficace. Organizarea de succes contribuie hotărât la succesul general al
serviciului social oferit și este a doua funcție ca importanță după planificare.
3) Coordonarea. în vederea realizării scopurilor, managerii coordonează eforturile muncii oamenilor și resursele
disponibile.
Această funcție a managementului include activități ca: recrutarea de personal nou, selectarea și alegerea
personalului, orientarea noilor angajați, planificarea dezvoltării personalului, determinarea nevoilor de
coordonare, redactarea programelor de coordonare, dezvoltarea menținerii personalului în același loc de muncă,
strategii legate de absenteism, asigurarea direcției tehnice. Coordonarea resurselor deopotrivă umane și de alt tip
este o funcție crucială a managementului.
4) Dirijarea. Această funcție este preocupată în primul rând de oameni. în sens larg, dirijarea sau direcționarea
poate fi definită ca procesul de ghidare, de îndrumare a activităților membrilor organizației/instituției în direcțiile
adecvate, adică înspre realizarea scopurilor organizaționale.
Dirijarea implică, pe lângă ghidarea grupului înspre scop, și alte sarcini cum sunt: rezolvarea problemelor pentru
luarea deciziilor, managementul conflictului, modul de a conduce pozitiv, determinarea nevoii de dirijare,
revizuirea performanțelor muncii, monitorizarea progresului înspre scop.
Managerii care „dirijează" eficace se bucură de o productivitate mai mare și o muncă de grup mai satisfăcătoare.
5) Evaluarea. Acest ultim, dar important proces mai este denumit și „controlare". Când managerii în asistență
socială funcționează ca evaluatori, ei:
– culeg informații care măsoară performanțele recente din interiorul organizației;
– compară performanțele prezente cu standardele prestabilite;
– din această comparație determină dacă planul ar trebui să fie modificat sau nu pentru a satisface standardele
prestabilite.
Evaluarea vizează atât performanțele personalului angajat, cât și programul social oferit beneficiarilor.
Tehnicile prin care se apreciază performanțele personalului sunt: autoevaluarea, evaluarea între egali, evaluarea
de către supervizor sau manager.
Evaluarea serviciilor sociale oferite de către organizație se desfășoară prin:
– comisii care vizează asigurarea calității serviciilor;
– organizații care revizuiesc standardele profesionale;
– managementul riscului îngrijirii oferite ;
– revizuirea utilizării resurselor de către organizație.
Așa cum se poate constata, managementul are diverse metode și tehnici disponibile pentru a îndeplini funcția de
evaluare și control.
1.1.1. Luarea deciziilor
Procesul de luare a deciziilor este foarte important în management, în special în asistență socială, unde deciziile
afectează zilnic viețile persoanelor angajate și, în același timp, ale asistaților – indivizi, familii, grupuri,
comunități. Managementul a mai fost definit și ca procesul de luare a deciziilor și de aplicare a lor. Deciziile sunt
judecăți, alegeri făcute sau cursuri de acțiune selectate dintre două sau mai multe variante.
Luarea deciziilor este elementul-cheie al managementului, fiind o componentă importantă a tuturor funcțiilor de
bază ale managementului: planificare, organizare, coordonare, dirijare și evaluare. O abilitate de prim ordin
pentru manageri este aceea de a lua decizii raționale. Cel puțin o duzină de modele despre luarea deciziilor au
fost dezvoltate din anii '60 până în prezent. Unele descriu cel puțin șase pași, altele descriu cincisprezece etape.
Din fericire, toate modelele urmează aceleași proceduri de bază ca și procesul de asistență socială: evaluare
inițială, planificare, implementare și control-evaluare.
Voi prezenta în cele ce urmează modelul propus de Sutton (1987) privind etapele de urmat în luarea deciziilor
raționale. Acestea sunt:
1. Adresarea unor întrebări relevante, care vizează observarea și definirea situației. Cunoaștem suficient
situația?
2. Dacă nu, de unde obținem informația?
Se colectează și studiază informațiile din cât mai multe surse necesare, cum ar fi:
a) cei afectați personal;
b) alții afectați de situație ;
c) alții care au întâlnit și rezolvat aceeași problemă.
3. Generarea unui șir de soluții.
4. Evaluarea fiecărei alternative folosind date actuale, astfel încât decizia să fie luată pe baze de evidențe.
5. Desemnarea responsabilităților pentru aplicarea deciziei și punerea de acord asupra mijloacelor pentru
monitorizarea rezultatului.
6. Monitorizarea efectelor deciziilor asupra altora în sistemul mai larg.
în cazul managementului în asistență socială, este foarte importantă luarea unor decizii morale. O procedură
pentru a lua decizii morale ar trebui:
– să identifice oamenii implicați în situație ;
– să inventarieze interesele oamenilor implicați;
– să întocmească o listă cu obiceiurile, regulile și principiile morale care s-ar putea aplica;
– să calculeze cel mai mare sau mai important bun pentru cei mai mulți;
– să aleagă soluția corectă și justă.
Este dificil să iei decizii ca manager în asistență socială, întrucât marea majoritate a deciziilor în acest domeniu
se iau în condiții de incertitudine.
1.2. Niveluri de management
într-o organizație/instituție, deciziile se iau la toate cele trei niveluri de management: de vârf, de mijloc, de primă
linie.
Toți managerii realizează aceleași funcții: planificare, organizare, coordonare, dirijare și evaluare, indiferent de
poziția sau nivelul lor ierarhic. Totuși, diferite niveluri de management cer diferite abilități și accente.
Managerii de nivel superior (vârf), cei mai puțini la număr, sunt responsabili mai ales pentru dezvoltarea
planurilor și luarea deciziilor care să ghideze organizația. Prelucrarea și transmiterea informațiilor sunt
elementele-cheie ale acestor poziții (directori etc). Acești manageri iau deciziile strategice, care sunt cruciale
pentru organizație.
Managerii de nivel mediu (eșalonul de mijloc) au un șir lung de sarcini și îndatoriri, majoritatea timpului lor
fiind petrecut cu transpunerea scopurilor și planurilor concepute de managerii de vârf, în proiecte specifice
(directorii de departamente, supervizorii de tură etc). La acest nivel se iau majoritatea deciziilor administrative
care rezolvă probleme neobișnuite și dezvoltă tehnici pentru îmbunătățirea funcționării organizației/ instituției.
Managerii de nivel inferior (de primă linie), supervizorii și lucrătorii lor sunt oamenii care pun în practică de fapt
proiectele inventate de managerii de vârf și organizate de managerii de mijloc. Asistenții sociali din pozițiile
primei linii de management au două responsabilități de bază:
a) să asigure oferirea unei îngrijiri sigure și eficace a unui număr larg de clienți;
b) asistentul social manager e responsabil de asigurarea bunăstării fizice, emoționale și economice a unui grup
definit de angajați, personalul organizației/instituției.
Cele mai multe decizii operaționale se iau la acest nivel de management. Sunt în general decizii rutiniere în
acord cu regulile, politicile și strategiile stabilite de eșaloanele superioare de management.
Indiferent de nivelul de management, toți managerii este necesar să posede anumite abilități universal valabile
pentru acest rcl.
1.2.1. Abilități, roluri și competențe manageriale
Trei seturi de abilități manageriale de bază sunt importante pentru un management eficace : abilitățile
conceptuale, abilitățile tehnice și abilitățile umane.
Abilitățile conceptuale. Abilitatea de a vedea „întregul tablou", organizația ca întreg, este considerată vitală
pentru un manager. Această abilitate permite managerului să înțeleagă cum se completează funcțiile organizației
una pe alta, cum se relaționează organizația/instituția cu mediul extern și cum anumite schimbări într-o parte a
organizației afectează celelalte părți. Abilitățile conceptuale sunt necesare la formularea viziunii, a planificării
strategice și asigură abilitatea de a vedea interrelațiile dintre dinamica diferitelor părți ale organizației/instituției.
Abilitățile tehnice. Este esențial să deții cunoștințe despre posturile pe care le supervizezi. Abilitățile tehnice
constau atât în cunoștințe, cât și în abilitatea de a folosi procese, practici, tehnici și instrumente ale unei arii
speciale de responsabilitate. Managerii au nevoie de suficiente abilități tehnice pentru a fi în stare să
îndeplinească îndatoririle posturilor angajaților pe care-i supervizează. Este necesar să dețină aceste abilități și
pentru a fi credibili.
Abilitățile umane. Acestea sunt poate cele mai importante dintre cele trei seturi de abilități de bază ale
managerului. Sunt de fapt abilități psihologice, care-ți permit să interacționezi cu succes cu alți oameni.
Managerii care dețin bune abilități umane și-și „hrănesc" psihologic angajații realizează scopurile
organizației/instituției mai repede și într-un mod mai armonios.
Whetten și Cameron (1984a) sugerează că abilitățile conceptuale sunt mai ales necesare managerilor de vârf și
diminuează în necesitate către eșalonul de primă linie. Conform acelorași autori, descrește nevoia de abilități
tehnice dinspre eșalonul inferior înspre cel superior din ierarhia nivelurilor de management, ponderea cea mai
mare a acestor abilități fiind utilă mai ales managerilor de primă linie. Abilitățile relațiilor umane sunt
considerate a fi necesare în egală măsură la toate nivelurile de management.
La întrebarea „ce este un manageri ", se poate răspunde cu detaliile oferite mai jos, în accepțiunea lui Mintzberg.
Din această perspectivă, rolurile majore ale managerului sunt următoarele : informațional, decizional și
interpersonal:
a) informațional: r-
– monitor – receptează informații despre evenimentele din mediul intern și extern; ține pasul cu tendințele și
învață despre idei noi;
– propagator (difuzor) – transmite membrilor organizației informațiile primite din afara ei;
– purtător de cuvânt – vorbește în numele organizației și transmite informații în afara ei;
b) decizional:
– antreprenor – inițiază schimbarea;
– mânuitor al tulburărilor – rezolvă probleme sau tulburări neașteptate;
– alocator al resurselor – determină distribuirea resurselor organizaționale ;
– negociator – negociază cu clienții și alte părți din interiorul sau din exteriorul organizației;
c) interpersonal:
– figură reprezentativă – are îndatoriri de natură legală și ceremonială;
– conducător (lider) – ghidează și motivează subordonații;
– liant (persoană de legătură) – încearcă să-și cunoască egalii (colaboratorii) și să construiască relații de ajutor
mutual (Whetten, Cameron, 1984b).
Un model complex al rolurilor și competențelor manageriale/de conducere cheie este cel prezentat de Quinn et
al. (1990). Această abordare vizează opt roluri manageriale și câte trei competențe semnificative pentru fiecare
rol. Modelul menționat este figurat în tabelul 1.
Tabelul 1. Cele opt roluri de conducere și competențele lor esențiale
Descrierea postului unui manager trebuie să vizeze deținerea de abilități: conceptuale, umane și tehnice. De
obicei, managerii acționează într-un mediu cu valori concurente, chiar ostile.
Deținând abilitățile necesare și realizând funcțiile managementului, managerii în asistență socială transformă
politicile sociale în servicii sociale. Trăsăturile serviciilor sociale le deosebesc pe acestea de afaceri, necesitând
și un management adecvat.
DIMENSIUNEA MANAGERIALĂ ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ375
1.3.Sisteme umane care oferă servicii sociale: organizații și instituții
1.3.1. Definirea noțiunilor
Organizația poate fi definită ca „un grup de două sau mai multe persoane care există și acționează pentru a
realiza scopuri comune, clar stabilite" (Straub, Attener, 1991). Accentul este pus pe orientarea înspre scop, ceea
ce este caracteristic pentru nat ura sistemelor umane.
Din punctul de vedere a ceea ce oferă și cui, o organizație poate fi definită ca „un sistem uman care fabrică
produse și servicii pentru indivizi sau alte sisteme din exteriorul organizației" (Egan, 1985, p. 7).
Din aceeași perspectivă, pot fi definite și instituțiile. Dicționarul Webster definește instituțiile ca „societăți sau
corporații care au în special un caracter public". Instituțiile asigură servicii de un fel sau altul pentru societate
(cf. ibidem, p. 8).
în raportul întocmit de National Institute for Social Work din Marea Britanie (1982), expresia „servicii sociale"
înseamnă toate acele servicii de stat și voluntare (nonprofit, ONG) înțelese în mod curent ca esențiale pentru
supraviețuire și dezvoltare personală într-o societate civilizată. Acestea includ: asigurarea de locuințe, securitatea
socială, sănătatea, educația, angajarea în muncă și serviciile de recreere.
Ideea de servicii sociale este utilizată convențional într-o accepțiune restrânsă. Ariile principale fac referire la:
îngrijirea medicală, securitatea socială, asigurarea de locuințe, educație și asistență socială (Spicker, 1988).
Noțiunea de servicii sociale în sens larg le include și pe cele de securitate publică, prevenirea delincventei,
serviciile de reabilitare, reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative
de libertate.
Persoanele juridice cu scop nonlucrativ care furnizează servicii sociale în România sunt asociațiile, fundațiile și
instituțiile de stat. Scopul lor este nonprofit.
Exemple de organizații sau instituții care oferă servicii sociale pot fi următoarele : spitalele, clinicile, școlile,
centrele de plasament pentru copii, organizațiile de cartier, cluburile de tineret, bisericile.
1.3.2. Misiune și scopuri
Cuvântul „misiune" provine din latinescul mittere care înseamnă „a trimite, a expedia". Cu toate că, în mod
tradițional, termenul „misiune" a fost folosit în context religios, mai recent este utilizat pentru a defini scopurile
generale și valorile a tot felul de organizații, instituții și comunități. Misiunile indică „afacerea" organizației sau
instituției respective.
Formularea misiunii organizațiilor sau instituțiilor care oferă servicii sociale se bazează pe nevoile, dorințele
legitime ale clienților, beneficiarilor. Unele organizații/ instituții nu fac explicite aceste elemente.
Exemple simple de asemenea misiuni pot fi următoarele :
– „Organizația satisface nevoile copiilor abandonați de părinții biologici" ;
– „Noi ajutăm victimele actuale și potențiale ale violenței domestice" ;
– „Organizația noastră sprijină reabilitarea socială și reintegrarea socioprofesională a infractorilor".
într-o formulare completă, afirmarea misiunii ar trebui să includă următoarele dimensiuni:
– scopul global, un indicator al țintei majore a sistemului;
– identitatea, care arată cum se vede organizația sau instituția pe sine, ca fiind un fel anume de sistem;
– valorile, o afirmare a filosofiei și valorilor pentru care militează sistemul;
– politicile majore, o afirmare a politicilor care rezultă din valorile expuse de sistem. Politicile indică modurile
în care sistemul își urmărește scopurile.
O formă mai complexă de formulare a misiunii oferă o universitate din Australia astfel: „Misiunea Universității
de Tehnologie Swinburne este să fie o universitate intersectorială de vârf, oferind educație de înaltă calitate,
formare profesională, cercetare și consultanță centrate pe nevoile industriei, afacerilor, guvernului și
comunităților: locală, națională și internațională". Sunt valorizate : calitatea, integritatea, echitatea și continua
dezvoltare în toate activitățile universității.
„Scopurile sunt rezultate specifice sau realizări înspre care sunt direcționate energiile sistemului" (Egan, 1985, p.
107). Revenind la exemplul cu universitatea, aceasta și-a formulat cinci scopuri vizând: predarea și învățarea;
cercetarea și dezvoltarea; internaționalizarea; legăturile cu afacerile, guvernul și comunitatea; dezvoltarea
instituțională. Mă voi referi doar la cum este prezentat primul scop, predare și învățare : „Să fim în fruntea
ofertanților de absolvenți înalt educați și angajabili în domeniile: științe aplicate, afaceri, proiectare, inginerie,
științe sociale și arte". Este necesar ca scopurile organizațiilor și instituțiilor să fie clare, specifice, verificabile și
măsurabile, adecvate nevoilor și dorințelor clienților și în concordanță cu valorile promovate de agenție.
1.3.3. Caracteristici ale organizațiilor/instituțiilor care oferă servicii sociale
Conținutul practicii manageriale în asistență socială este determinat în mare parte de caracteristicile
organizațiilor și instituțiilor care oferă servicii sociale și de procesul de producere a serviciilor.
Austin (1995) sintetizează trăsăturile organizațiilor/instituțiilor de servicii sociale în șase aspecte-cheie, care
vizează următoarele :
1) Serviciile sociale tratează direct cu oamenii și intervin asupra acestora, efectele unor astfel de servicii fiind
judecate în termeni ai valorilor umane, nu doar în termeni instrumentali, pentru că au consecințe morale asupra
indivizilor, familiilor și comunităților.
2) Activitățile-cheie ale organizațiilor sau instituțiilor de servicii sociale implică tranzacții interactive între
membrii personalului și utilizatorii serviciilor. Rezultatul acestei tranzacții este coprodus, atât ofertantul de
servicii, cât și utilizatorul deținând roluri critice în producerea, modelarea rezultatului. în acest fel, rezultatele
serviciului sunt întotdeauna incerte pentru că ofertantul de servicii nu poate controla niciodată în întregime
caracteristicile participării beneficiarului, utilizatorului.
3) Tehnologiile folosite de către serviciile sociale sunt nedeterminate și, astfel, există puține certitudini privind
rezultatele finale. Impredictibilitatea comportamentului uman și influența altor indivizi pot afecta rezultatele
finale ale serviciului, indiferent de structura programului social furnizat. Calitatea serviciului depinde foarte mult
de judecățile și abilitățile individuale ale persoanelor care oferă serviciul, care au de-a face cu situații complexe,
ce necesită evaluări multidimensionale.
4) Scopurile organizațiilor și instituțiilor care oferă servicii sociale sunt ambigue și problematice, fiind vorba
despre un amestec de beneficii „private" pentru fiecare utilizator și beneficii „publice" pentru societate.
Ambiguitatea scopurilor face dificilă și imprecisă evaluarea eficacității sau eficienței oricărui program social.
5) Organizațiile și instituțiile de servicii sociale se bazează foarte mult pe serviciile profesioniștilor în domeniu.
Acești profesioniști au, în grade diferite, loialități duale față de organizațiile/instituțiile în care lucrează, pe de o
parte, și față de profesia lor, pe de altă parte. între cele două părți pot apărea conf licte de valori.
6) Organizațiile și instituțiile de servicii sociale sunt dependente de mediu, ceea ce înseamnă că sunt foarte
dependente de componentele mediului extern asupra cărora membrii lor au puțin control. Aceste componente au
adesea cerințe care sunt în conflict. Mediul extern al oricărei organizații sau instituții de servicii sociale este
incert din cauza schimbărilor economice și sociale. Astfel, ceea ce se întâmplă într-o organizație/instituție de
servicii sociale este adesea determinat mai mult de ceea ce se petrece în mediul său extern decât de către
deciziile interne luate în organizația/ instituția respectivă.
Noțiunea de organizare poate fi folosită în două accepțiuni:
a) termenul de organizare utilizat pentru a descrie o structură, care face referire la linii de autoritate,
comunicare și delegare și, de asemenea, la filosofia și politicile grupului care urmărește realizarea obiectivelor
organizaționale comune ;
b) conceptul de organizare folosit pentru a descrie un proces, ca funcție a managementului, termen care în acest
context se relaționează cu metodele și modurile în care sunt realizate scopurile grupului.
Astfel, noțiunea de organizare se referă atât la o structură, cât și la un proces în care managerul utilizează
resurse umane, materiale și financiare pentru realizarea scopurilor organizaționale/instituționale.
In afară de organizații și instituții, mai furnizează servicii sociale – și uneori produse – sistemele comunitare, doar
pentru propriii lor membri.
1.4. Funcțiunile organizației de asistență socială
Organizația de asistență socială are anumite funcțiuni similare cu cele ale unei organizații cu scop lucrativ, dar
prezintă și unele particularități legate de scopul său nonprofit.
Funcțiunea de cercetare-dezvoltare reprezintă ansamblul activităților care se desfășoară în cadrul organizației
pentru realizarea obiectivelor din domeniul producerii de noi idei și transformării ideilor în noutăți utile
dezvoltării în viitor a acesteia: servicii noi, programe sociale noi, metodologii sau tehnologii noi, dezvoltarea
prin investiții sau strângere de fonduri, metode noi de organizare.
Funcțiunea de producție, oferirea de servicii sociale, reprezintă ansamblul activităților de bază, auxiliare și de
servire prin care se realizează obiectivele din domeniul
producerii serviciilor sociale, elaborării lucrărilor, prestării serviciilor în cadrul organizației. Presupune
realizarea cantitativă, calitativă și la termen a serviciilor sociale de bază și asigurarea serviciilor auxiliare.
Funcțiunea de marketing și comunicare externă cuprinde activitățile menite să concure la realizarea obiectivelor
din domeniul stabilirii legăturilor organizației cu mediul extern, pentru procurarea mijloacelor necesare și
furnizarea serviciilor și produselor care fac obiectul de bază al organizației. Implică activități „post-producție" de
cercetare a pieței în vederea stabilirii sau găsirii posibilităților de desfacere, furnizare a unor servicii și pentru a
determina caracteristicile serviciilor ce pot satisface anumite nevoi sociale. Relațiile organizației cu autoritățile
publice, cu mass-media, cu constituenții comunității pe care o deservește, colaborarea cu alte organizații
nonprofit se încadrează în această funcțiune.
Funcțiunea financiar-contabilă reprezintă ansamblul activităților prin care se realizează obiectivele privind
obținerea și folosirea mijloacelor financiare necesare organizației, precum și evidența în valoare monetară a
patrimoniului și a mișcărilor elementelor acestuia. Presupune activități ca: elaborarea bugetului și analiza
costurilor, planificarea campaniilor de strângere de fonduri, realizarea acordului dintre dimensiunea financiară a
bugetului și planurile strategice și dintre capitolele bugetului și bugetul global al organizației, întocmirea de
rapoarte financiar-contabile, revizii financiare interne și externe, eficacitatea controlului managerial, măsurile
corective pentru remedierea problemelor care apar etc.
Funcțiunea de personal cuprinde ansamblul activităților desfășurate în cadrul organizației pentru realizarea
obiectivelor din domeniul asigurării și dezvoltării potențialului uman necesar. Această funcțiune include :
recrutarea, selectarea și promovarea angajaților, formarea și perfecționarea profesională, sistemul de evaluare a
performanțelor, sistemul de cointeresare a personalului angajat, gradul în care sunt luate în considerare resursele
umane când sunt elaborate și aplicate decizii strategice.
Toate dimensiunile spațiului managerial, expuse mai sus, se află în interacțiune. Cunoașterea tuturor acestor
dimensiuni ne oferă o viziune de ansamblu asupra dinamicii manageriale și organizaționale. în tabelul de mai jos
sunt prezentate sintetic caracteristicile organizațiilor nesănătoase și, respectiv, sănătoase.
Tabelul 2. Caracteristici ale organizațiilor nesănătoase și ale celor sănătoase fapud Fordyce, Weil, 1979)
Nesănătoase Sănătoase
1. Există puțină investiție personală în
obiectivele organizaționale, exceptând nivelurile
ierarhice de vârf.1. Obiectivele sunt împărtășite de către
majoritatea membrilor și există un flux energetic
puternic și consistent îndreptat spre aceste
obiective.
2. Oamenii din organizație își dau seama de
greșelile care apar și nu fac nimic. Nimeni nu se
oferă voluntar. Greșelile și problemele sunt de
obicei ascunse sau ignorate (date la o parte).
Oamenii discută despre problemele de la birou
acasă sau pe holuri, nu cu cei implicați.2. Oamenii se simt liberi să semnalizeze faptul
că sunt conștienți de dificultățile organizaționale
pentru că ei se așteaptă ca aceste probleme să fie
luate în considerare și sunt optimiști că ele pot fi
rezolvate.
DIMENSIUNEA MANAGERIALA IN ASISTENȚA SOCIALA379
Nesănătoase Sănătoase
3. Factorii extrinseci complică rezolvarea
problemelor. Statusul și locul din organigramă
sunt mai importante decât rezolvarea problemei.
Există o grijă excesivă pentru managementul
organizației ca fiind beneficiarul, în loc de
clientul real. Oamenii se tratează unii pe alții
într-o manieră formală și politicoasă care
maschează problemele, în special cu șeful.
Nonconformitatea este tratată cu nemulțumire și
încruntare.3. Factorii extrinseci complică rezolvarea
problemelor. Statusul și locul din organigramă
sunt mai importante decât rezolvarea problemei.
Există o grijă excesivă pentru managementul
organizației ca fiind beneficiarul, în loc de
clientul real. 0 mare parte a comportamentului
non-conformist este tolerat.
4. Oamenii din vârful ierarhiei încearcă să
controleze cât mai multe decizii cu putință. Ei
devin „gâturile sticlei" și iau deciziile pe baza
unor informații și sfaturi inadecvate. Oamenii se
plâng cu privire la deciziile iraționale ale
managerilor.4. Luarea deciziilor este determinată de factori
ca: aptitudine, responsabilitate, disponibilitatea
informației, încărcătura de sarcini, ritm și cerințe
pentru dezvoltarea profesională și managerială.
Astfel, nivelul organizațional nu constituie un
factor.
5. Managerii se simt singuri în încercarea de a
obține rezultate. Cumva ordinele, politicile și
procedurile nu sunt îndeplinite așa cum s-a
intenționat.5. Există un remarcabil simț al jocului de echipă
în planificare, în performanță și disciplină – pe
scurt, o împărtășire a responsabilității.
6. Raționamentul (judecata) oamenilor din
partea inferioară a ierarhiei organiza-ționale nu
este respectat în afara limitelor înguste ale
posturilor lor.6. Raționamentul (judecata) oamenilor din partea
inferioară a ierarhiei organizațio-nale este
respectat.
7. Nevoile și sentimentele personale sunt
chestiuni evitate.7. Șirul problemelor tratate include nevoile
personale și relațiile umane.
8. Oamenii sunt în competiție când ar trebui să
colaboreze. Ei sunt foarte geloși pe aria lor de
responsabilitate. Căutarea sau acceptarea
ajutorului sunt văzute ca un semn de slăbiciune.
Oferirea de ajutor e ceva de neconceput. Ei nu
au încredere unul în motivele celuilalt și
comunicarea dintre ei este săracă. Managerul
tolerează acest lucru.8. Colaborarea se manifestă cu ușurință.
Oamenii sunt gata să ceară ajutorul celorlalți și
doresc să ofere ajutor în schimb. Modalitățile de
ajutor reciproc sunt foarte dezvoltate. Indivizii și
grupurile concurează între ei, dar fac acest lucru
corect și în direcția unui scop împărtășit.
9. Când apare o criză, oamenii se retrag sau
încep să se blameze unul pe celălalt.9. Când se ivește o criză, oamenii se implică
repede în muncă până la dispariția crizei.
10. Conflictul este în mare parte acoperit și
gestionat de politica de birou și alte jocuri sau
există discuții contradictorii interminabile și
ireconciliabile.10. Conflictele sunt considerate importante
pentru luarea deciziilor și dezvoltarea personală.
Sunt tratate eficace și deschis. Oamenii spun
ceea ce vor și așteaptă ca și ceilalți să facă
același lucru.
11. învățarea este dificilă. Oamenii nu-și
abordează colegii pentru a învăța de la ei, dar
trebuie să învețe din propriile lor greșeli. Ei
resping experiența celorlalți. Primesc puțin
feedback asupra performanței, și cea mai mare
parte a acestuia nu este de ajutor.11.0 mare parte a învățării se desfășoară la locul
de muncă, bazată pe voința de a da, a căuta și a
folosi feedback-ul și sfaturile. Oamenii se percep
pe ei înșiși și pe ceilalți ca fiind capabili de
dezvoltare și creștere semnificativă.
380TRATAT DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Nesănătoase Sănătoase
13. Relațiile sunt contaminate de mascarea
realității și construirea imaginii. Oamenii se
simt singuri și lipsește preocuparea unuia pentru
celălalt. Există un curent ascuns al fricii.13. Relațiile sunt oneste. Oamenii sunt
preocupați unul de celălalt și nu se simt singuri.
14. Oamenii se simt blocați în posturile lor. Ei
se simt depășiți (învechiți) și plictisiți, dar
constrânși de nevoia de securitate.
Comportamentul lor, de exemplu în ședințele de
personal, este placid, neatent și docil. Nu prea
există veselie. Ei obțin stimulentele, picanteriile
din altă parte.14. Oamenii sunt joviali și foarte implicați,
conform propriei lor alegeri. Ei sunt optimiști.
Locul de muncă este important și amuzant (de ce
nu?).
15. Managerul este tatăl poruncitor al
organizației.15. Conducerea este flexibilă, schimbând stilul și
persoana pentru a se potrivi situației.
16. Managerul exercită un control strâns asupra
cheltuielilor mărunte și cere justificări excesive.
EI permite puțină libertate pentru comiterea
greșelilor.16. Există un înalt grad de încredere între
oameni și un simț al libertății și responsabilității
mutuale. Oamenii știu în general ce este
important pentru organizație și ce nu.
17. Minimalizarea riscului reprezintă o valoare
foarte importantă.17. Riscul este acceptat ca o condiție a
dezvoltării și schimbării.
18. „0 greșeală și ești concediat." 18. „Ce putem învăța din fiecare greșeală ? "
19. Performanțele slabe sunt poleite amăgitor
(denaturate) sau tratate arbitrar.19. Performanțele slabe sunt confruntate și se
caută o rezoluție comună.
20. Structura organizațională, politicile și
procedurile aglomerează (îngreunează)
organizația. Oamenii se refugiază în politici și
proceduri și fac jocuri (play games) cu structura
organizațională.20. Structura organizațională, procedurile și
politicile sunt proiectate să ajute oamenii să-și
îndeplinească munca și să protejeze sănătatea pe
termen lung a organizației, nu să-i ofere fiecărui
birocrat dreptul lui.
21. Tradiția! 21. Există un simț înalt al ordinii și, de
asemenea, o rată înaltă a inovației. Metodele
vechi sunt puse sub semnul întrebării și adesea
date la o parte.
22. Inovația nu este răspândită, ci e doar în
mâinile câtorva persoane.22. Organizația însăși se adaptează noilor
oportunități sau altor schimbări din pro-pria-i
piață pentru că fiecare pereche de ochi
privește/urmărește și fiecare creier anticipează
viitorul.
23. Oamenii își înăbușesc frustările : „Nu pot
face nimic. Este responsabilitatea lor să salveze
corabia".23.Frustarea îndeamnă la acțiune. „Este
responsabilitatea mea/noastră să salvăm
corabia."
Managementul eficace și buna funcționare a organizațiilor/instituțiilor de asistență socială și protecție socială se
află încă în faza copilăriei în țara noastră, cu toate că sunt foarte necesare pentru îmbunătățirea calității vieții și a
calității îngrijirii persoanelor cu o funcționare socială deficitară sau care se apropie de colaps.
2. Supervizarea și evaluarea performanțelor în serviciile de asistență
socială
Supervizarea și evaluarea performanțelor dețin o importanță majoră pentru toate părțile implicate : organizație
sau instituție-supervizor-supervizat. Schimbarea calității performanțelor asistenților sociali datorită supervizării
și evaluării îi afectează și pe beneficiarii serviciilor sociale.
Cele prezentate în continuare sunt chestiuni care cuprind cunoștințe, abilități și competențe transferabile și în
relația dintre consilierul de reintegrare socială a infractorilor sau de supraveghere și client, în cadrul
supravegherii/supervizării în comunitate a persoanelor care execută sancțiuni neprivative de libertate.
Conform unei accepțiuni, supervizarea este procesul în care unui lucrător îi este dată responsabilitatea să
muncească cu alți lucrători, având ca scop realizarea anumitor obiective organizaționale, profesionale și
personale. Aceste obiective sunt prestările competente pentru care își asumă răspunderea, dezvoltarea
profesională continuă și sprijinul personal (Harries, 1987).
Majoritatea autorilor care tratează supervizarea recunosc acestui proces trei funcții fundamentale : managerială
sau administrativă, educativă sau de învățare și de sprijin sau suport. La interferența acestor funcții se situează
evaluarea performanțelor; această relație este reprezentată în figura 2.
Evaluarea performanțelor
Figura 2. Relația supervizare – evaluarea performanțelor
Evaluarea performanțelor este definită ca aprecierea obiectivă a funcționării de ansamblu a asistentului social în
poziția pe care o deține în organizație pentru o perioadă determinată de timp. Evaluarea performanțelor se
bazează pe criterii ce reflectă standardele organizației/instituției, este relaționată cu fișa postului și limitată în
timp.
Relația supervizare – performanță este subliniată și de Wiener (1995), care afirmă: „Supervizarea este o
modalitate prin care o persoană ajută o altă persoană să-și îmbunătățească performanța muncii". Fiecare funcție a
supervizării joacă un anumit rol pentru realizarea acestui obiectiv.
In acest sens, între obiectivele funcției manageriale a supervizării se numără și următoarele: asigurarea calității
performanței angajatului, înțelegerea și punerea în
aplicare a politicilor și procedurilor organizației conform standardelor prestabilite, revizuirea regulată a muncii
în concordanță cu prevederile organizației și respectării legalității, alocarea unei încărcături adecvate de sarcini
de muncă fiecărui asistent social, management adecvat al timpului supervizatului. Tot funcția managerială a
supervizării are ca obiectiv să se asigure că supervizatul beneficiază de o evaluare formală a performanțelor în
mod regulat.
Funcția educativă a supervizării se întrepătrunde cu evaluarea performanțelor mai ales prin realizarea
obiectivelor care vizează: dezvoltarea competenței profesionale, evaluarea bazei teoretice, a abilităților și
contribuției asistentului social în cadrul organizației sau instituției, evaluarea nevoilor de instruire și dezvoltare a
angajaților în muncă și a modului cum pot fi acestea satisfăcute, oferirea de feedback regulat și constructiv
supervizaților despre toate aspectele performanței lor, dezvoltarea capacității de autoevaluare a performanțelor
muncii și permisiunea de a învăța constructiv din greșeli.
Interferența dintre funcția de sprijin a supervizării și evaluare este evidentă, întrucât trăsătura ei esențială este
aceea de a-i confirma asistentului social/consilierului de probațiune valoarea sa atât ca profesionist, cât și ca
persoană.
Funcția de sprijin sau împuternicire a supervizării are ca scop să ajute oamenii să facă față stresului și, de
asemenea, să sprijine dezvoltarea profesională creativă. Pentru aceasta, centrarea ar trebui să fie pe
managementul încărcăturii de cazuri și de sarcini de muncă în general, managementul stresului, identificarea
cauzelor performanțelor neadecvate și oferirea de răspunsuri potrivite la aceste situații. De asemenea, sunt
incluse și accente pe dezvoltarea intensivă și extensivă a perspectivelor profesionale, dezvoltarea carierei,
asigurarea unei instruiri adecvate (Borland, 1995).
Evaluarea performanțelor în procesul de supervi zare este atât formală, cât și informală. Există autoevaluare,
evaluare între egali, dar cea mai importantă prin consecințele sale este evaluarea făcută de către supervizor.
în cadrul funcției manageriale a supervizării este prezentă mai ales evaluarea formală, iar funcțiile de sprijin și
educativă ale supervizării sunt preponderent relațio-nate cu evaluarea informală a performanțelor personalului.
Evaluarea formală a performanțelor asistenților sociali de către supervizor presupune următorii pași: stabilirea
criteriilor, colectarea datelor/informațiilor relevante și apoi judecarea rezultatelor, care constituie evaluarea
propriu-zisă. Criteriile de evaluare se stabilesc în concordanță cu standardele organizației/instituției unde
lucrează asistentul social. Standardele impun realizarea unui anumit nivel de performanță.
Liniile directoare ale unei proceduri dezirabile în evaluarea formală a performanțelor asistenților sociali sunt
enunțate de Kadushin (1976), care evidențiază următoarele :
1. Evaluarea ar trebui să fie un proces continuu, nu doar un eveniment ocazional.
2. Supervizorul ar trebui să discute anticipat procedura de evaluare cu supervizatul.
3. Evaluarea ar trebui comunicată în contextul unei relații pozitive supervizor -supervizat.
4. Procedura de evaluare ar trebui să fie un proces mutual, împărtășit, care să încurajeze participarea
supervizatului.
5. Evaluarea ar trebui făcută ținându-se seama de factorii reali care au putut condiționa performanța muncii
asistentului social.
6. Se evaluează performanța muncii asistentului social care ocupă un anumit post, și nu persoana
supervizatului.
7. Evaluarea ar trebui să revizuiască atât punctele tari, cât și pe cele slabe, progresul și stagnarea, și ar trebui să
fie corectă și echilibrată, centrată pe comportament.
8. O bună evaluare nu trebuie văzută ca scorul final la un meci, ci mai degrabă ca o analiză a modului cum a fost
jucat meciul.
9. Spiritul evaluării trebuie să comunice că „succesul nu este final, iar eșecul nu este fatal".
10. Este dezirabil ca supervizorul să arate deschidere în a accepta evaluarea propriilor lui performanțe de către
supervizat. Astfel, evaluarea ar putea contribui nu doar la dezvoltarea supervizatului, ci și a supervizorului.
Supervizorilor le displace să evalueze performanțele angajaților din subordine pentru că aceasta mărește distanța
socială dintre ei, iar, pe de altă parte, orice evaluare a performanțelor supervizatului este în mod indirect și o
evaluare a supervizorilor. Dacă realizările asistentului social nu sunt adecvate, evaluarea poate da la iveală faptul
că supervizorul nu 1-a învățat pe supervizat ceea ce avea nevoie să știe sau nu i-a oferit ajutorul pe care avea
dreptul să-l aștepte.
Supervizorul deține o influență considerabilă asupra vieții profesionale și particulare a asistentului social. Levy
(1973) enumera următoarele surse de putere:
1. Supervizorul are autoritatea administrativă și sancțională asupra supervizatului.
2. Supervizorul mediază relația dintre supervizați și agenție.
3. De obicei, supervizorul are un rol important în angajarea sau concedierea supervizatului.
4. Supervizorul controlează salariul supervizatului și promovările.
5. Cu toate că supervizorul nu este în mod neapărat mai competent decât supervi-zatul, aproape invariabil el știe
mai mult decât supervizatul în anumite chestiuni. Ca o prelungire a activității sale, el are puterea de a influența
supervizatul.
6. Supervizorul așteaptă, dacă nu chiar cere, ca supervizatul să dezvăluie mai multe despre sine în cadrul
relației de supervizare.
7. Influența supervizorului se extinde dincolo de stăpânirea postului supervizatului.
Este recomandabil ca supervizorii să uzeze de autoritatea și puterea pe care le dețin doar pentru a ajuta la
realizarea obiectivelor organizației, și nu în alte scopuri. Utilizarea autorității supervizorilor este necesar să fie
făcută într-o manieră flexibilă, imparțială și cu receptivitate față de răspunsurile asistenților sociali pe care-i
supervizează. Supervizarea și evaluarea performanțelor ar trebui să reflecte preocuparea pentru calitate, mai
degrabă decât preocuparea pentru control.
Evaluarea informală deține o importanță deosebită în motivarea asistenților sociali/ consilierilor de probațiune.
Aceasta se realizează mai ales prin oferirea cu regularitate a feedback-ului constructiv din partea supervizorului.
Oferirea și recepționarea unui feedback constructiv ajută la dezvoltarea și menținerea standardelor
organizaționale. Este important ca feedback-ul să fie eficace.
în viziunea lui Deci și Ryan (1985), cel mai eficace feedback este cel informațional, mai degrabă decât cel care
controlează. Autorii menționați au definit feedback-ul informațional ca fiind acela lipsit de controale, care nu
sunt necesare și care asigură informație despre cum să-ți menții sau îmbunătățești performanța și recunoaște
conflictele potențiale între sentimentele receptorului și munca prestată.
în oferirea de feedback verbal este necesar ca supervizorul să fie obiectiv, să ofere feedback pozitiv și să
încurajeze dezvoltarea profesională a asistenților sociali. De asemenea, pentru a fi eficace, conexiunea inversă
trebuie să aibă un scop adecvat, să fie oferită la momentul oportun, în contextul pozitiv și cu o abordare adecvată
din partea supervizorului. Toți membrii personalului, de la toate nivelurile ierarhice ale organizației sau
instituției, merită și au nevoie de feedback eficace pentru a munci la potențialul lor maxim.
Pentru ca supervizarea să fie funcțională și eficace, este necesar un contract de supervizare încheiat între
supervizor și supervizat. Acesta este util să prevadă următoarele aspecte principale:
a) scopul general – echilibrul dirijare-sprijin:
– administrativ;
– educativ;
– sprijin;
b) limitele ședinței de supervizare – aici pot fi afirmate chestiunile care nu vor face obiectul supervizării: de
exemplu, informațiile personale;
c) confidențialitatea – clarificarea regulilor de bază despre cine va primi, ce informație și în ce formă;
d) cât de des ? Cât va dura fiecare ședință de supervizare ? Datele de revizuire;
e) acord cu privire la modalitățile și situațiile în care se acceptă anularea ședinței;
f) unde ? Preferabil într-un loc liniștit, neutru, unde să nu aibă loc întreruperea întâlnirii;
g) pregătirea anticipată a întâlnirii de către supervizor și de către supervizat; h) forme posibile:
– retrospectivă a faptelor, privirea spre trecut;
– o privire de perspectivă, spre viitor;
– descrierea (fișa) postului;
– preocupări/probleme;
– împărtășirea informațiilor;
– planificarea și observarea etapelor acțiunii;
– altele;
înregistrarea : cine ia notițe ? Cine păstrează notițele/observațiile, înregistrările scrise ?
2.1. Probleme în supervizare
1) Pregătirea
Ambii parteneri ai supervizării ar trebui să observe itemurile care se ivesc între întâlniri/ședințe și care să fie
discutate în ședința de supervizare. Ambele părți ar trebui să desfășoare între ședințe acțiunile asupra cărora au
fost de acord.
2) Acordul de anulare a ședinței de supervizare
Supervizările cărora nu li se acordă o prioritate deosebită sunt în pericol de a fi eliminate de către multe alte
solicitări de la locul de muncă.
Motivele care duc la anularea ședinței de supervizare ar trebui să fie strict limitate. Amânarea lor ar trebui să
aibă loc doar în ultimă instanță. Cel mai bine în ceea ce
privește acordul anulării este să se apeleze la anulare cât mai rar posibil și doar în ultimă instanță. Dacă totuși se
întâmplă, atunci anularea supervizării să nu se producă frecvent.
3) Confidențialitatea
Este necesar să se țină seama de aspectele răspunderii și responsabilității într-o ierarhie și, de asemenea, de
nevoile clienților. O regulă de bază ar fi aceea că nu se va încălca confidențialitatea fără a informa supervizatul.
Un alt aspect este nevoia supervizorului de a fi supervizat. Cât de mult pot ei vorbi despre acest rol ?
Stanners (1995) consideră că, pentru a obține satisfacție din îndeplinirea muncii lor, supervizații au nevoie de :
– o înțelegere adecvată a ceea ce li se cere să facă;
– o înțelegere clară a nivelului la care pot lua decizii;
– cunoașterea politicilor agenției;
– instruire pentru a-și spori competențele ;
– sprijin pentru a-și realiza munca eficient;
– feedback asupra rezultatelor muncii lor.
Aceeași autoare face un inventar al nevoilor pe care le au supervizații și supervizorii în cadrul supervizării.
Acestea sunt:
a) nevoile supervizaților:
– siguranță/securitate;
– să fie valorizați;
– respect;
– sprijin.
b) nevoile supervizorilor:
– autoritate;
– autoconștientizare;
– abilități de consiliere, lucrul cu grupuri, oferirea de feedback;
– sprijin.
Fiecare dintre cele două părți cere onestitate, punctualitate, implicare din partea celeilalte părți și respect.
Având în vedere specificul muncii sociale din organizațiile și instituțiile care oferă servicii de reabilitare, de
reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere, este nevoie de sprijin în procesul supervizării pentru
realizarea obiectivelor prin intermediul personalului angajat și pentru prevenirea epuizării acestuia.
O evaluare eficace ar trebui să aibă ca efect:
– îmbunătățirea înțelegerii între asistentul social și manager;
– îmbunătățirea performanțelor și eficacității;
– încurajarea unei bune practici;
– îmbunătățirea supervizării;
– acțiuni pozitive menite să-l ajute pe asistentul social, incluzând instruirea, sprijinul și dirijarea (Morrison,
1993).
2.2. Competențele principale necesare asistenților sociali
Pentru a fi eficienți, asistenții sociali trebuie să aibă anumite competențe, printre care:
a) să posede aptitudini de stabilire și menținere a relațiilor adecvate și eficace cu sistemul client;
b) să dețină cunoștințele și abilitățile necesare procesului de asistență socială:
– abilități de studiu (colectarea dat elor) social;
– abilități de diagnoză/evaluare a nevoilor privind următoarele sisteme client: indivizi, familii, grupuri,
organizații și comunități;
– abilități de intervenție/tratament;
– abilități de intervievare;
– abilități de înregistrare a cazurilor sociale (organizare, gestionare și comunicare);
c) să aibă abilități de planificare a programelor sociale;
d) să posede cunoștințe și abilități de utilizare a informației, de monitorizare și evaluare a rezultatelor;
e) să cunoască rolul și modul de funcționare a organizațiilor/instituțiilor de asistență și protecție socială:
obiective, politici, proceduri;
f) să cunoască importanța și funcțiile supervizării.
O fișă comprehensivă necesară evaluării formale a performanțelor asistenților sociali, pe dimensiunile relevante
pentru practicarea acestei profesii, este descrisă în cele ce urmează:
Tabelul 3. Fișă de evaluare a performanțelor asistentului social
Partea I: Performanță profesională
Factor Exemple de
performanțăScorul
obținut
Legislativ: Posedă o minimă înțelegere legislativă necesară realizării
sarcinilor postului pe care-l ocupă și, în plus, posedă cunoștințe
specifice de drept în ariile specializate ale programelor sociale.12345
Teorie: Este capabil să producă/demonstreze evidențe în ceea ce
privește înțelegerea și aplicarea teoriilor de asistență socială, cum ar
fi: perspectiva sistemelor, terapia de familie, intervenția în criză,
lucrul cu grupurile.12345
Evaluare-diagnostic: Este capabil să producă o evaluare
comprehensivă și precisă, scrisă sau verbală, a tuturor chestiunilor
ce influențează poziția clientului, care este la un asemenea standard
și relevanță încât face posibilă producerea planurilor de caz.12345
Planificare: Acordă atenție priorităților clientului, politicii și
resurselor de dezvoltare și este capabil să producă un plan limitat în
timp care include un proces de revizuire a cazului social.12345
Partea I: Performanță profesională
Factor Exemple de
performanțăScorul
obținut
Aplicare: Demonstrează o aptitudine de a lua decizii care permit
punerea în practică și progresul planului cazului, rămânând alert
la schimbări ale circumstanțelor care cer revizuirea și amendarea
unor astfel de planuri.12345
Răspundere: Este capabil să-și asume responsabilitatea pentru
propria practică, luând în considerare și beneficiind de facilitățile
supervizării, consultării și perfecționării profesionale. A
demonstrat aptitudinea de a folosi eficace autoritatea.12345
Partea a Ii-a: Performanță personală
Factor Exemple de
performanțăScorul
obținut
încredere în sine: Este capabil să demonstreze eficace
convingerea fermă prin prezentarea personală, atât orală, cât și
scrisă, în orice situație/mediu.12345
Demn de încredere: Este capabil să demonstreze auto-
disciplină în îndeplinirea angajamentelor și în folosirea eficace a
timpului.12345
Flexibilitate: A arătat aptitudinea de a răspunde și a se adapta la
situații schimbătoare, atât prevăzute, cât și neprevăzute.12345
Muncă în echipă: Lucrează bine cu colegii și contribuie la
eficacitatea grupului.12345
Comunicare: A demonstrat aptitudinea de a asculta, asimila și
transmite informația. Posedă claritate în gândire și aptitudinea de
a exprima puncte de vedere și sentimente în consecință.12345
Autocunoaștere: înțelege efectele propriului comportament
asupra altor oameni, astfel încât este capabil să acționeze eficace
în toate situațiile/mediile.12345
Integritate: A acționat deschis și onest, ceea ce arată că vizează
permanent realizarea obiectivelor profesionale, păstrând în
același timp confidențialitatea.12345
Inițiativă: Poate da dovadă de o aptitudine de a inova, de a fi
creativ și de a pune în practică un astfel de fler (perspicacitatea).12345
Implicare: A ilustrat mobilitate (vioiciune, curaj), energie și
hotărâre/fermitate în abordarea muncii.12345
Credibilitate: Este respectat de colegi și alți profesioniști și este
capabil, de asemenea, să demonstreze performanță în formarea
relațiilor de muncă eficace cu clienții.12345
388TRATAT DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Partea a IlI-a: Performanță procedurală
Factor Exemple de
performanțăScorul
obținut
Administrativ
(i) înregistrarea: Păstrează înregistrări (consemnări, rapoarte,
procese-verbale) precise, corecte și la zi, așa cum sunt ele cerute
de politica județului.12345
(ii) Managementul înregistrărilor cazurilor: încheie toate procesele
administrative care asigură furnizarea pertinentă a serviciilor și
satisfacerea cerințelor organizaționale/insti-
tuționale/departamentale.12345
(iii) Raportarea: Pregătește și prezintă înregistrări formale clare și
precise.12345
Managementul timpului : Este capabil să planifice, să
stabilească prioritățile și să revizuiască programele de lucru care
permit folosirea cea mai eficientă și productivă a timpului.12345
Tehnologie: Conștientizează și înțelege utilitatea tehnologiei și
caută să-i folosească potențialul.12345
Politică și resurse
(i) Cunoștințe: Este conștient de politica generală a județului și
este capabil să identifice surse pentru o direcție specifică și mai
detaliată.12345
(ii) Resurse interne: Este capabil să demonstreze înțelegerea
structurii care permite maximizarea potențialului resurselor, astfel
încât face posibil accesul la cunoștințe și sfaturi, sugestii, care
sporesc performanța.12345
(iii) Resurse externe: Cunoaște resursele existente în serviciul
județean și în afara acestuia și are aptitudinea de a le mobiliza în
beneficiul clienților.12345
Legendă: 1 = nesatisfăcător, 2 = satisfăcător, 3 = bine, 4 = foarte bine, 5 = excelent.
Scopul central al asistentului social în evaluarea performanțelor prin supervizare este „să mărească creșterea și
dezvoltarea organizației prin îmbunătățirea și accelerarea creșterii și dezvoltării angajaților săi" (ACOP, 1989).
Obiectivul de bază al supervizării este ajutarea personalului în a asigura o bună calitate a serviciilor oferite
clienților în sfera de preocupare a agenției. Acest proces pleacă de la întrebarea cine decide ce înseamnă un
serviciu bun. Ar putea fi managementul. Ar putea fi profesioniștii personalului. Ar putea fi clienții.
3. Evaluarea utilității programelor sociale
Evaluarea serviciilor sociale este vitală pentru un management inteligent al resurselor umane și monetare din
acest sector. Evaluarea prezintă importanță pentru organizația care oferă serviciile respective, la nivelul
dezvoltării sociale locale și chiar la nivel național, în funcție de obiectivele programului social vizat.
Parte a procesului managerial, evaluarea serviciilor sociale are scopul de a asigura informațiile care pot fi
folosite pentru a îmbunătăți programele sociale. Noțiunile de serviciu social și program social vor fi utilizate ca
sinonime.
Sensul definitoriu al acestor termeni este cel exprimat de D. Royse și B.A. Thyer (1996): „Programul este o
colecție organizată de activități proiectate să realizeze anumite obiective" (p. 2).
Caracteristicile serviciilor sociale sunt considerate a fi următoarele: necesitatea coordonării personalului,
existența unor bugete proprii, dispunând de o finanțare stabilă, deținerea unei identități și filosofii proprii a
serviciului, fundamentarea programului sau serviciului social pe un model teoretic sănătos și sprijinirea pe
cercetări empirice de dată recentă.
Există o mulțime de motive pentru care sunt evaluate serviciile sociale oferite de sectorul guvernamental și
nonguvernamental. între acestea, Chelimsky (1989) a identificat trei scopuri largi pentru evaluare :
a) formularea politicii – evaluarea nevoii unui nou program și proiectarea acestuia pentru a satisface acele nevoi;
b) executarea politicii – să se asigure că programul este implementat în cel mai competent mod din punct de
vedere tehnic ;
c) responsabilitatea, răspunderea în luarea deciziilor publice – în sensul continuării, modificării sau terminării
programului.
Dintre ocaziile mai frecvente care cer o evaluare a programelor sociale pot fi amintite: evaluarea cerută de către
un sponsor, competiția pentru fonduri bănești insuficiente, evaluarea unor noi intervenții și evaluarea în situații
de răspundere în fața opiniei publice.
Evaluarea sistematică, dezvoltată din gândirea științifică, pune accentul pe specificitate și măsurare. Evaluatorii
doresc evidențe verificabile, nu doar opiniile cuiva despre ceea ce înseamnă un bun serviciu social. Ceea ce
contează pentru evaluare, în calitate de cercetare aplicată, sunt următoarele: dacă un program social produce
modificări în comportament, atitudini sau cunoștințe. Uneori se dorește cunoașterea amplitudinii schimbării care
a avut loc la nivelul clientului mediu, cât timp a durat și cu ce costuri.
Tipul de evaluare la care se face referire se bazează, pe date obiective, depășind nivelul părerilor subiective.
Acest tip de evaluare este văzut ca având o mai mare credibilitate și oferind informații mai bune pentru deciziile
cărora trebuie să le facă față managerii.
Dintre aspectele evaluării comprehensive, care cuprinde proiectarea intervențiilor, monitorizarea și
implementarea programelor sociale și evaluarea utilității programelor, mă voi referi doar la ultimul element.
Tipul de evaluare pe care-l voi aborda este denumit în literatura de specialitate și evaluare-impact sau
„sumativă". Aceasta studiază eficacitatea și eficiența programelor sociale, accentul fiind pus pe rezultatele
finale.
în cercetarea atentă a programelor sociale privitor la utilitatea acestora, la eficacitatea și eficiența lor, este
necesar a fi adresate câteva întrebări fundamentale : . 1. Sunt definite nevoile sociale ale clienților care trebuie
satisfăcute de programele sociale? Au fost identificați precis, clar clienții-țintă?
2. Pentru a satisface nevoile identificate, resursele sunt disponibile la un nivel suficient și într-o formă adecvată ?
3. La furnizarea serviciilor sunt satisfăcute standardele cerute prin statut, practică profesională și administrare
eficientă?
4. Serviciile furnizate sunt în concordanță cu scopurile, procedurile și standardele autentice ?
5. Indiferent de întrebările anterioare, serviciile satisfac nevoile identificate ale clienților ?
6. Fără a se opune formulării și aplicării „de succes" a serviciilor specifice, repartizarea completă a resurselor
între grupul de clienți și între servicii este concordantă cu obiectivele organizației? (Tibbitt, 1991).
Din întrebările de mai sus se poate deduce că elementele de bază ale evaluării utilității unui program social
vizează: obiectivele, populația-țintă, resursele, procesul, serviciile, rezultatele (efectele), eficiența și revizuirea
programului.
Este esențial pentru fiecare organizație și instituție care oferă servicii sociale și pentru întregul sector
guvernamental și nonguvernamental care furnizează servicii sociale să cunoască atât gradul în care un anumit
program are impact, cât și beneficiile acestuia în relație cu costurile. Altfel spus, este foarte necesară cunoașterea
eficacității sau impactului și a eficienței (cost-eficacitate și cost-beneficiu).
în cazul în care serviciile sociale nu au un impact demonstrabil, este foarte dificil pentru orice organizație și
instituție să-și apere punerea în practică a programului și continuarea acestuia. De aici rezultă și nevoia
evaluărilor-impact. De multe ori însă, doar cunoașterea eficacității este insuficientă pentru a lua decizii privind
continuarea, extinderea, reducerea sau terminarea unui program social. Anumite servicii sociale pot să nu fie
sprijinite din cauza costurilor ridicate în comparație cu impactul pe care-l au asupra populației vizate.
Eficacitatea se referă la evaluarea măsurii în care un program cauzează schimbări în direcția dorită asupra
populației-țintă: persoane, familii, grupuri, comunități, organizații sau alte unități înspre care este orientată
intervenția. Aceasta implică existența unui set de scopuri și criterii de succes deja specificate și definite
operațional.
Evaluările-impact sunt dirijate înspre stabilirea, cu cât mai multă certitudine, dacă o intervenție produce sau nu
efectele intenționate.
Aspectul fundamental se referă la încercarea de a stabili dacă programul social furnizat este „cauza" efectului
specific asupra populației-țintă, respingându-se sistematic explicații concurente asupra efectelor observate, altele
decât intervenția intenționată.
Punctul de pornire pentru evaluarea impactului îl reprezintă identificarea dimensiunilor și indicatorilor pentru
măsurarea efectelor, care reprezintă obiectivele programului social.
Este necesar să se facă distincția între efecte brute și efecte nete. Efectele brute măsoară impactul global găsit de
evaluare, din care doar o parte ar putea fi cauzat prin intervenție. Efectele nete reprezintă rezultatele atribuibile
intervenției, după ce au fost îndepărtate efectele altor cauze din contextul programului.
Pentru evaluarea impactului serviciilor sociale este fundamentală estimarea efectelor intervenției nete,
„purificate" de variabilele externe programului care i-ar putea influența rezultatele.
între constrângerile care fac dificilă evaluarea efectelor nete, Rossi și Freeman (1982) menționează:
a) schimbarea endogenă, care decurge fără un sprijin din partea programului; de exemplu, redobândirea stării de
sănătate în urma unei afecțiuni prin remisie spontană;
b) tendințele pe termen lung la nivelul comunității sau țării, tendințe care produc schimbări ce sporesc sau
maschează efectele serviciilor sociale. Astfel, un program care asigură oportunități de angajare în muncă
deținuților eliberați din închisoare poate părea că nu are nici un efect, întrucât coincide cu o perioadă de slăbire a
pieței muncii;
c) evenimente interferențe care pot amplifica sau masca schimbările pe termen scurt. Teama de război cu o altă
națiune poate face ca un program, care are ca scop sporirea cooperării în comunitatea locală, să pară a fi fost
eficace, când de fapt potențiala criză a determinat îmbunătățirea relațiilor între membrii comunității;
d) tendințe ale maturizării – anumite schimbări se datorează avansării în vârstă, trecerea timpului aducând cu
sine modificări firești în viața indivizilor. Un program de educație pentru sănătate, vizând îmbunătățirea
prevenției îmbolnăvirilor, poate părea ineficace o dată cu înaintarea în vârstă a populației, evaluată pe o perioadă
îndelungată, pentru că sănătatea slăbește cu vârsta;
e) autoselecția, mai ales în evaluările bazate pe eșantioane de voluntari, care este probabil să obțină schimbările
dorite cu sau fără înrolarea în program ul social.
în multe cazuri este esențial să fim informați nu doar asupra impactului sau eficacității serviciilor sociale
furnizate de organizații/instituții, ci și asupra eficienței acestora.
în termeni uzuali, o intervenție este eficientă dacă beneficiile sale sunt mai mari decât costurile sale.
Analizele cost-eficacitate și cost-beneficiu caracterizează evaluarea eficienței serviciilor sociale.
Beneficiile reprezintă rezultate nete ale proiectului, de obicei transpuse în termeni monetari. Beneficiile pot
include atât efecte directe, cât și indirecte.
Costurile sunt resursele directe și indirecte cerute pentru desfășurarea programului, deci pentru producerea
intervenției.
Termenii de cost-eficacitate și cost-beneficiu aparțin unei familii de tehnici utilizate și în cadrul serviciilor
sociale pentru a prevedea și evalua formal eficiența diferitelor opțiuni ale celor care decid politica și ale
managerilor de programe sociale.
Scopul celor două analize, cost-eficacitate și cost-beneficiu, este comun, și anume acela de a examina:
– relațiile și schimbările dintre diferite componente de valoare în programarea socială;
– strategiile alternative pentru realizarea scopurilor;
– costurile monetare ale fiecărei alternative.
între cele două tehnici există și diferențe. Astfel, analizele cost-eficacitate evaluează alternativele programului în
funcție de costurile fiecărei alternative și efectele fiecărei intervenții pentru a produce rezultatele dorite.
Partea de ecuație referitoare la cost este asociată cu o valoare monetară, dar partea de ecuație referitoare la
eficacitate nu este exprimată în bani.
Exemple ale măsurării eficacității reprezintă: rata de utilizare a serviciilor, opțiunile de furnizare (distribuire) a
serviciilor, renunțările la program.
Abordarea în termeni de cost-eficacitate are o largă aplicabilitate atunci când rezultatele programului sunt dificil
de exprimat în bani.
Spre deosebire de analizele cost-eficacitate, analizele cost-beneficiu estimează toate alternativele în termeni de
valoare monetară a costurilor și beneficiilor. în cadrul acestei tehnici, ambii termeni ai ecuației sunt exprimați în
bani. în acest caz, beneficiile sunt evaluate din perspectiva efectelor monetare implicate în producerea
rezultatelor.
M.S. Thompson (1980) consideră că, întrucât analizele cost-beneficiu estimează toate alternativele în valoare
monetară a costurilor și beneficiilor, aceste analize permit celor care iau decizii următoarele :
a) să compare toate efectele dorite (beneficii) cu sacrificiile asociate (costuri) pentru a judeca dacă e bine de pus
în practică un serviciu social sau altul;
b) să determine care alternative sunt cele mai bune, adică au cel mai mic raport cost/beneficiu;
c) să decidă care programe sau proiecte reprezintă cea mai bună cheltuială în cadrul unui buget limitat.
Abordarea evaluării serviciilor sociale, furnizate de sectorul guvernamental și nonguvernamental, în termeni de
costuri și beneficii reprezintă o mare provocare în stadiul actual de dezvoltare a societății românești, care
încearcă să se apropie tot mai mult de pragmatism și eficiență.
Se simte nevoia, și în România, a introducerii managementului centrat pe rezultate și în domeniul evaluării
programelor sociale, pentru a cunoaște utilitatea acestora și a putea lua decizii pe baza măsurării performanțelor
serviciilor sociale.
în ultimul deceniu se aplică tot mai mult în țările dezvoltate analizele cost-beneficiu care măsoară rentabilitatea
investițiilor în programele sociale.
Rentabilitatea investițiilor în serviciile sociale poate fi aflată dând răspunsuri Ia următoarele întrebări, în ceea ce
privește programele vizate pentru evaluare :
1. Câți clienți serviți ?
Când un client devine client ? Contabilizarea duplicată sau neduplicată a cazurilor.
2. Cine sunt ei ?
Aspecte demografice de bază: vârstă, gen, venit, ocupație, nivel de educație, gradul dizabilității, etnie și rasă.
3. Ce servicii oferiți clienților ?
Pot fi servicii multiple într-un singur program sau proces. Stabiliți numărul serviciilor furnizate (uneori, numărul
clienților este folosit în locul numărului serviciilor).
4. Cât costă aceste servicii (în total) ?
Identificați costurile administrative ascunse, costurile și beneficiile de personal și eventualele transferuri ale
veniturilor clienților. însumați costul total al asigurării (oferirii) serviciilor.
5. Cât costă fiecare serviciu oferit (furnizat) în parte ?
împărțiți costul total la numărul serviciilor oferite sau la numărul clienților serviți, dacă acest lucru este adecvat.
6. Ce li se întâmplă clienților ca rezultat al serviciilor furnizate ?
Pot fi rezultate multiple pentru fiecare serviciu furnizat. Stabiliți un număr de rezultate de succes.
7. Care este costul per rezultat (cât costă per rezultat) ? împărțiți costul total la numărul total al rezultatelor
pozitive.
8. Care este valoarea unui rezultat de succes ?
Care este valoarea financiară a fiecărui succes individual (cât se economisește ca urmare a fiecărui succes
individual) ?
9. Care este randamentul, rentabilitatea investițiilor sau a capitalului investit, ROI ? Rata (procentul,
coeficientul) succesului = numărul total al rezultatelor de succes împărțit la numărul total de unități ale
serviciului (de tipul 50 studenți de succes/100 studenți serviți).
Randamentul brut, Rb = numărul total al rezultatelor de succes înmulțit cu valoarea exprimată în bani a unui
rezultat de succes.
Randamentul net, Rn = costul total al cheltuielilor scăzut din randamentul brut. Proporția (raportul, coeficientul)
ROI = randamentul brut împărțit la costul total al cheltuielilor (apud Groban, 1999).
Pentru a putea aplica această tehnică, este necesar ca programul social supus evaluării să producă rezultate
măsurabile. Dacă valoarea monetară a rezultatelor este mai mare decât costurile programului sau coeficientul
ROI este supraunitar (>1), atunci programul social evaluat este eficient și rentabil.
Se pune problema în ce măsură specificul programelor sociale permite utilizarea acestei tehnici preluate din
domeniul economic. Cât de aplicabilă este abordarea cost-beneficiu, a rezultatelor exprimate în valoare monetară
în sectorul serviciilor sociale? Care ar fi valoarea în bani a unei căsătorii fericite? Sau a prevenirii delincventei
juvenile? A integrării sociale a unei comunități? A salvării unei vieți
omenești ?
4. Proiectul de finanțare a programelor sociale
Acest capitol oferă informații despre cum ar trebui întocmite, în mod eficace, proiectele de finanțare către
potențialii donatori din structurile guvernamentale și nonguverna-mentale. O organizație nonprofit de succes
trebuie să dețină surse de finanțare solide și multiple, atât guvernamentale, cât și nonguvernamentale. Pentru
aceasta este necesar ca managerii organizațiilor respective să stăpânească abilitățile tehnice și arta întocmirii
cererilor de sponsoriza re.
1) Definirea conceptelor
Subvenție sau donație : o sumă de bani dată unei organizații sau unui individ pentru a soluționa o problemă sau
nevoie a comunității.
Contract: o convenție, un acord legal, în care se specifică serviciile ce vor fi furnizate și rezultatele așteptate în
schimbul resurselor oferite.
Propunere: documentul scris care este pregătit pentru a solicita fonduri bănești.
2) Definirea cererii/propunerii de finanțare
a) reprezintă un proiect pe care-i creează solicitantul cu scopul de a rezolva o problemă socială reală și presantă,
prezentată împreună cu soluțiile propuse;
b) prezintă un plan de acțiune detaliat, care va fi pus în aplicare;
c) este o solicitare/cerere, nu o rugăminte/cerșetorie. E o solicitare bine gândită, nu o cerere făcută de cineva
cuprins de panică;
d) constituie un instrument de convingere/persuasiune. Convingi pe cineva să vadă lucrurile așa cum le percepi
tu. îl determini să înțeleagă punctul tău de vedere și să cadă de acord cu proiectul propus. îl faci pe
sponsor/finanțator să creadă că dă o utilizare sigură fondurilor sale bănești;
e) este o promisiune și un angajament. Promiți să rezolvi o problemă socială și în același timp te angajezi să
respecți planul propus dacă obții finanțarea (cf. The Institute for Local Government and Public Service, 1995).
3) Componentele standard ale unui proiect de finanțare
1. Scrisoarea însoțitoare
2. Rezumatul
3. Prezentarea organizației (introducere)
4. Afirmarea problemei sau evaluarea nevoilor
5. Obiectivele
6. Metodele
7. Evaluarea
8. Finanțarea în viitor
9. Bugetul 10. Anexele
Dintre acestea, componentele esențiale ale cererii de finanțare sunt: afirmarea problemei, obiectivele, metodele,
evaluarea și bugetul. Celelalte elemente enumerate mai sus reprezintă aspectele de piață ale proiectului de
finanțare.
Scrisoarea însoțitoare trebuie să cuprindă următoarele :
a) sigla și ștampila organizației;
b) adresarea către o anumită persoană;
c) denumirea și scopul proiectului;
d) identificarea persoanei (persoanelor) de contact din organizație: telefon/fax/adresă;
e) încheierea, indicând următorul pas pe care-l veți face (de exemplu, stabilirea unei convorbiri);
f) semnătura președintelui consiliului de conducere al organizației sau a directorului executiv.
Este necesar să se specifice tipul de sprijin pe care-l caută organizația. La pagina următoare este prezentat un
model de scrisoare însoțitoare.
Anexele la proiectul de finanțare cuprind informații care fac proiectul mai credibil și mai inteligibil. Anexele
conțin de obicei elemente cum sunt: curriculum vitae al coordonatorilor de program, lista membrilor consiliului
de conducere al organizației, un act doveditor că organizația este cu scop nonlucrativ, alte oferte de sprijin
financiar din partea altor donatori, scrisori de sprijin, broșuri și articole apărute în mass-media despre organizația
solicitantă, date statistice relevante și alte componente în funcție de ceea ce solicită sponsorul în mod expres.
Model de scrisoare însoțitoare
Cerere de finanțare către
Denumirea organizației:
Vr. de înregistrare:
Judecătoria:
Adresa:
Telefon:
Fax:
E-maii:
Perioada de desfășurare:
Coordonatorul proiectului:
Titlul proiectului:
Scopul proiectului:
Suma totală necesară:
Suma solicitată:
Data depunerii cererii:
Semnătura coordonatorului de proiect:
Una dintre semnăturile autorizate: Ștampila organizației:
încheiere:
Proiectul de finanțare: itemurile necesare și grila de evaluare a acestora
(apud Kiritz, 1980)
Rezumat: rezumă cererea clar și concis DaNuObservații
1. Apare la începutul cererii
2. Identifică solicitantul donației
3. Include cel puțin o propoziție despre credibilitate
4. Include cel puțin o propoziție despre problemă
5. Include cel puțin o propoziție despre obiective
6. Include cel puțin o propoziție despre metode
7. Include costul total, fonduri bănești deja obținute și suma
solicitată în această cerere de finanțare
8. Este sintetic/scurt
9. Este clar
10. Este interesant
I. Introducere: descrie organizația solicitantului și calificările
sale pentru a fi finanțată (credibilitatea)DaNuObservații
1. Stabilește clar cine solicită fondurile bănești
2. Descrie scopurile și obiectivele organizației
3. Descrie programele și activitățile organizației
4. Descrie clienții sau constituenții organizației
5. Asigură evidențe despre performanțele organizației
6. Oferă statistici care vin în sprijinul realizărilor agenției
7. Oferă citări și alte dovezi referitoare la realizările organizației
8. Sprijină calificări în aria de activitate în care sunt solicitate
fondurile bănești
9. Conduce logic la afirmarea problemei
10. Este cât de scurtă cu putință
11. Este interesantă
12. Este lipsită de jargon
DIMENSIUNEA MANAGERIALĂ ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ397
II. Afirmarea problemei sau evaluarea nevoilor DaNuObservații
1. Este relaționată cu scopurile și obiectivele organizației
solicitantului
2. Are o dimensiune rezonabilă – nu încearcă să rezolve toate
problemele lumii
3. Este sprijinită de evidențe statistice
4. Este sprijinită de afirmații care provin de la autorități publice
5. Este formulată în termeni de nevoi și probleme ale
clienților – nu ale solicitantului
6. Este dezvoltată cu implicarea/contribuția clienților și
beneficiarilor
7. Nu este „lipsa unui program", dacă programul nu
funcționează întotdeauna
8. Nu face supoziții/presupuneri fără acoperire în realitate
9. Nu utilizează jargon
10. Este interesant de citit
11. Este cât de scurtă cu putință
12. Construiește un caz captivant/convingător/irezistibil
III. Obiectivele programului: descriu rezultatele donației în
termeni măsurabiliDaNuObservații
1. Este enunțat cel puțin un obiectiv pentru fiecare problemă sau
nevoie implicată în formularea problemei
2. Obiectivele sunt rezultate
3. Obiectivele nu sunt metode
4. Descriu populația care va beneficia de program
5. Afirmă data până la care vor fi realizate obiectivele
6. Pe cât posibil, obiectivele trebuie să fie măsurabile
IV. Metodele: descriu activitățile care se vor desfășura pentru
realizarea obiectivelor doriteDaNuObservații
1. Decurg firesc din probleme și obiective
2. Descriu clar activitățile programului
3. Afirmă motivele pentru selectarea activităților
4. Descriu ordinea desfășurării activităților
5. Descriu coordonarea programului (personalul)
6. Descriu clienții și modul de selectare a acestora
7. Prezintă o proporție rezonabilă de activități care pot fi
desfășurate în limita timpului și a resurselor programului
V. Evaluarea: prezintă un plan pentru determinarea gradului
în care au fost îndeplinite obiectivele și urmate metodeleDaNuObservații
1. Prezintă un plan pentru evaluarea realizării obiectivelor
2. Prezintă un plan pentru evaluarea și modificarea metodelor în
cursul desfășurării programului
3. Precizează cine va face evaluarea și cum au fost selectați acești
oameni
4. Afirmă clar criteriile de succes
5. Descrie cum vor fi colectate/obținute datele
6. Explică orice instrument de testare sau chestionare care va fi
folosit
7. Descrie procesul de analiză a datelor
8. Descrie orice rapoarte de evaluare care vor fi produse
VI. Finanțarea viitoare: descrie un plan pentru continuarea
programului după terminarea sponsorizării cerute și/sau
disponibilitatea altor resurse necesare pentru punerea în
aplicare a finanțării solicitateDaNuObservații
1. Prezintă un plan specific pentru obținerea finanțării viitoare
dacă programul urmează să continue[
2. Descrie cum vor fi acoperite întreținerea/susținerea și costurile
programului în viitor (dacă donația e pentru construcție)
3. Descrie cum vor fi obținute alte fonduri, dacă sunt necesare
pentru punerea în aplicare a donației
4. Arată o încredere minimă în sprijinul de viitor al donației
5. Este însoțită de scrisori de angajament, dacă sunt necesare
VII. Bugetul: delimitează clar costurile de suportat de către
sursa de finanțare și pe acelea asigurate de către alți parteneriDaNuObservații
1. Expune același proces ca și relatarea din cererea de finanțare
2. Este detaliat în toate aspectele
3. Costurile proiectelor datorate la data demarării programului,
dacă sunt diferite de data întocmirii solicitării actuale
4. Nu conține sume neexplicate pentru întâmplări neprevăzute
5. Include toate itemurile pentru care se plătește din alte surse
6. Include toți voluntarii
7. Detaliază beneficiile financiare suplimentare, separa t de salarii
8. Include toți consultanții
9. Detaliază separat toate costurile de non-personal
10. Include costurile indirecte, acolo unde este cazul
11. Este suficient pentru realizarea sarcinilor descrise în narațiune
(relatare)
Dacă cererea este finanțată, se recomandă trimiterea unei scrisori de mulțumire sponsorului.
Unii finanțatori solicită rapoarte periodice asupra progresului și registre bugetare, pe lângă un raport final al
activității și raportarea finală a cheltuielilor. Aceste cerințe trebuie respectate. Chiar dacă cerințele de raportare
sunt minime, e important ca finanțatorul să cunoască activitățile curente și progresul proiectului. Dacă cererea
este respinsă, se poate trimite o notă de mulțumire potențialului donator pentru atenția acordată cererii. E util să
se telefoneze cu altă ocazie pentru a afla de ce nu a fost acceptată cererea.
Ținând cont de faza antreprenorială în care se află serviciile de asistență socială în România, managerii
organizațiilor nonprofit din acest domeniu trebuie să fie preocupați de dezvoltarea organizației pe care o conduc,
aceasta implicând cu prioritate obținerea de resurse financiare și adaptafea la condițiile în continuă schimbare din
mediul organizațional extern. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, managerii au nevoie de abilități foarte bune
de relaționare pe care să le utilizeze la realizarea legăturii dintre organizația lor și celelalte organizații și instituții
din exterior. Ei trebuie să posede cunoștințe despre sursele de finanțare și să știe să întocmească în mod eficace
cererile de finanțare.
în analiza intervenției manageriale în asistența socială am utilizat îndeosebi noțiunile de management general al
programelor sociale, care se predau studenților de la secțiile de asistență socială până la nivelul obținerii licenței.
Cei care doresc să se specializeze în domeniul managementului organizațiilor nonprofit pot urma programele de
mașter sau studii aprofundate, în care se studiază în profunzime toate dimensiunile spațiului managerial și se
acordă o atenție sporită cercetării-evaluare și cercetării-inter-venție, utile în proiectarea, evaluarea și
restructurarea programelor și organizațiilor de asistență socială.
Bibliografie selectivă
Association of Chief Officers of Probation (ACOP ), Staff Appraisal in the Probation Service, ACOP, Londra, 1989.
Austin, M.D., „Management overview", inEdwards, R.L. (Ed-'m-chief), Encyclopedia of Social Work, NASW Press,
Washington, DC, 1995.
Bennis, W.; Nanus, B., Liderii: strategii pentru preluarea conducerii, Businesstech International Press, București, 2000.
Borland, P., „Supervision in a Statutory Agency", in Pritchard, J., Good Practice in Supervision, Jessica Kingsley Publishers,
Londra, Bristol, 1995.
Certo, S.C., Principles of modern management: functions and systems, ed. a IV-a, Allyn & Bacon, Needham Heights,
Massachusetts, 1989.
Chelimsky, E., „Evaluating public programs", in James L. Perry (ed.), Handbook of public administration, CA. Jossey-Bass,
San Francisco, 1989.
Deci, E.; Ryan, R.M., Intrinsic Motivation and Self-determination in Human Behaviour, Plenum, New York, 1985.
Drufcer, P.F., Management: Tasks, responsibilities, practicies, Harper & Row, New York, 1974.
Edwards, L.R.; Eadie, C.D., „Meeting the Change Challenge: Managing Growth in the Nonp rofit and Public Human Services
Sectors", Administration in Social Work, 1994, voi. 18 (2), pp. 107-l18.400TRATAT DE ASISTENȚA SOCIALA
Egan, G., Change Agent Skills in Helping and Human Services Settings, Brooks/Cole Publishing
Company, Monterey, 1985.
Fordyce, J.; Weil R., Managing with People, Addison-Wesley Publishing Co., Massachusetts, 1979. Groban, G.M.,
Improving Quality and Performance in Your Non-Profit Organization, An
Introduction to Change Management Strategies for the 21 st Century, White Hat Communications,
Harrisburg, Pennsylvania, 1999. Harries, M., Discussion Paper on Social Work Supervision, Western Australian Branch of
Australian Association of Social Workers, Londra, 1987. Kadushin, A., Supervision in Social Work, Columbia University
Press, New York, 1976.
Kiritz, N.C., Program planning andproposal writing, The Grastmanship Center, Los Angeles, 1980.
Levy, C.S., „The Etics of Supervision", Social Work, 1973, nr. 18, pp. 16-l8. Marriner-Tomey, A., Guide to nursing
management, ed. a IV-a, Mosby, St. Louis, 1992.
Morrison, M., Professional Skills for Leadership, Foundation of a Successful Career, Mosby, St. Louis, 1993.
Morrison, T., Staff Supervision in Social Care, Longman, Harlow, 1993.
National Institute for Social Work, Social Workers, Their Role and Task, Bedford Square Press,
NCVO, Londra, 1982. Quinn, E.R. et al., On Becoming a Mașter Manager; A Competency Framework, John Wiley
and Sons, New York, 1990.
Rossi, H.P.; Freeman, E.H., Evaluation, A Systematic Approach, ed. a Ii-a, Sage, Beverly Hills, Londra, New Delhi, 1982.
Royse, D.; Thyer, A.B., Program evaluation, An Introduction, ed. a II-a, Nelson-Hall Publishers, Chicago, 1996.
Spicker, R, Principles of Social Welfare, An introduction to thinking about the Welfare State, Routledge, Londra, New York,
1988.
Stanners, C, „Supervision in the Voluntary Sector", in Pritchard, L, Good Practice in Supervision, Jessica Kingsley
Publishers, Londra, 1995.
Straub, J.T.; Attener, R.F., Introduction to business, ed. a IV-a, PWS-KENT, Boston, 1991.
Sutton, C, A Handbook of Research for the Helping Professions, Routledge and Kegan Paul, Londra, New York, 1987.
The Institute for Local Government and Public Service, Guidebook to Proposal Writing in CEE and the Former Soviet
Union, Pars Ltd., Budapesta, 1995.
Thompson, M.S., Benefit-cost analysis for program evaluation, Sage, Beverly Hills, 1980.
Tibbitt, J., „Issues in the Further Development of Evaluation in Social Work Services", in Research Highlights in Social
Work 8, Evaluation, ed. a II-a, Jessica Kingsley Publishers, Londra, 1991.
Weinbach, R.W., The Social Worker as Manager, Longman Press, White Plains, New York, 1990.
Whetten, D.A.; Cameron, K.S., Developing management skills, Scott, Foresman, Glenview, Illinois, 1984a.
Whetten, D.A.; Cameron, K.S., Instructor's Manual for Developing management skills, Scott, Foresman, Glenview, Illinois,
1984b.
Wiener, R., „Supervision in Residential Day Care Setting", in Pritchard, J., Good Practice in Supervision, Jessica Kingsley
Publishers, Londra, Bristol, 1995.
Doru Tompea
Deontologia asistenței sociale și construcția paradigmei
profesionale
1. Deontologia – repere conceptuale
2. Paradigma ocupațiilor profesionale
3. Paradigma profesională a asistenței sociale
4. Dimensiunea axiologică a asistenței social e
1. Deontologia – repere conceptuale
Istoria etimologică a termenului deontologie nu depășește o vechime de două sute de ani, dar ea nu vine decât să
dea formă unui conținut ale cărui origini sunt simultane cu apariția culturii umane. Cu toate acestea, analiza
istorică a originii conceptuale a deontologiei demonstrează că paternitatea termenului îi revine lui Jeremy
Bentham, cunoscutul fondator al utilitarismului, o doctrină etică ale cărei implicații pentru toate disciplinele
socioumane sunt – așa cum vom arăta în ultima parte a acestui studiu – la fel de relevante și astăzi. Deontologia
benthamiană este, înainte de toate, un produs al spiritului mecanicist specific perioadei postrenascentiste, întrucât
ea apare sub semnul dezvoltării mecanicii și a tehnicii bazate pe principiile fizicii matematizate. Model al
oricărei științe la vremea respectivă, mecanica newtoniană 1-a determinat pe Bentham să introducă ideea măsurii
diferențiale în contextul deontologiei militariste, cu scopul declarat „ca noțiunile imprecise de moralitate,
bunătate, justiție, legitimitate ș.a. să fie măsurate, operaționalizate" (Sârbu, 1999, p. 12). Desigur, pe măsura
evoluției sale istorice și a apariției unei largi palete de ocupații profesionale, precum și o dată cu constituirea
unor nuclee profesionale specifice, deontologia s-a transformat într-o adevărată știință care, în opinia noastră,
implică o interrelaționare consecventă între etica profesională și valorile ce delimitează sistemul axiologic al
unei profesii. Mai mult decât atât, credem că maturizarea rapidă a acestui domeniu a fost posibilă prin procesul
de preluare și resemantizare a unora dintre cele mai importante contribuții ale eticii și chiar ale logicii, ca
discipline filosofice. Așa cum arată autorul citat, cercetătorul, ca și practicianul interesat de sfera de aplicabilitate
a deontologiei sunt obligați să ia în considerare nu doar logica modală, ale cărei coordonate au fost trasate încă
din Antichitate, de către Aristotel sau de către stoici, ci și logica deontică, fondată de finlandezul G.H. von
Wright în secolul XX. De aceea, se poate stabili că, pe baza logicii modale, pot fi circumscrise modurile
deontice, adevărate coduri de obligație, dintre care le amintim pe cele mai importante (cf. Sârbu, 1999, p. 13):
permis (care indică posibilitatea de a întreprinde o anumită acțiune), obligatoriu (ce se referă la modalitatea
imperativă în care trebuie săvârșită o anumită acțiune) și interzis (care ne oferă indicații stricte cu privire la ceea
ce, din punct de vedere moral, nu avem voie să facem). De asemenea, logica deontică înregistrează specificitatea
normelor morale nu atât în ideea potrivit căreia ele ar constitui un grup aparte, cât în cea după care există o
complexă afinitate între aceste norme și alte tipuri principale. Aceasta înseamnă că natura normelor morale nu
depinde de o trăsătură unică, ci de relațiile pe care ele le întrețin cu alte valori, și în particular cu noțiunile de
bine și de rău. Tocmai în acest sens poate fi detectată interdependența existentă, în cadrul deontologiei, între
etica profesională și valorile specifice unei anumite profesii. De aici rezultă că „obligația deontică implică
valoarea morală. La toate nivelurile vieții morale, intuiția valorii precedă conștiința datoriei; de aceea, etica
presupune și ea discernământul axiologic, și nu numai ideea de datorie, cum susținea Kant. De fapt, și Kant
considera că doar în forma ei (cea a faimosului imperativ categoric) morala este centrată pe datorie. în
conținut, morala se bazează pe voința autonomă, exprimată în valoarea universală de «bine»" (Sârbu, 1999, p.
13).
Obligația deontică devine însă mult mai importantă și începe să dețină un loc special în spațiul praxisului social
o dată cu apariția specializărilor profesionale, fenomen ce caracterizează mai ales perioada modernă și
contemporană. Aici, în contemporaneitate, regăsim adevăratul topos al deontologiei, mai cu seamă în condițiile
care privesc creșterea interdisciplinaritații, ce presupune, la rândul său, necesitatea comunicării interprofesionale
și interumane. Ia naștere, în acest context, dincolo de o deontologie proprie fiecărei profesii, și o deontologie a
comunicării, ale cărei implicații sunt, totodată, etice și juridice. După cum sugerează Tănase Sârbu, atât
cooperarea, cât și competiția dintre diferitele profesiuni implică o bază comună, ce este oferită tocmai de
intercomunicare. La rândul său, intercomunicarea profesională conține două elemente fundamentale: ,,a) o
mulțime de «promisiuni», exprimate prin tot atâtea cereri posibile adresate interlocutorului; b) o mulțime de
«obligații», pe care ni le asumăm față de acesta. Sistemul permisiunilor constituie dreptul, iar cel al obligațiilor
formează datoria de a respecta semenul și propria persoană umană" (Sârbu, 1999, p. 15). Rezultă de aici că orice
cod deontologic, indiferent de profesia căreia acesta se adresează, este alcătuit dintr-o sumă de drepturi și
îndatoriri pe care specialiștii trebuie să le respecte atunci când își exersează activitatea. Toate acestea reprezintă,
în mod substanțial, o serie de norme cu încărcătură etică și axiologică, al căror scop fundamental este cel de a
ghida din punct de vedere moral, dar și din punctul de vedere al valorilor admise în contextul mai larg al
societății, practicienii din fiecare profesie. în perioada contemporană, o dată cu creșterea mobilității sociale, se
poate sesiza și o creștere a mobilității profesionale. Deși e vorba despre un proces în esență psihosocial, nu
trebuie neglijate nici aspectele etice și juridice, în sensul că, atunci când oameni diferiți trec de la o profesie la
alta sau practică, simultan, mai multe profesii, are loc și o „amplă diversificare a normelor, în funcție de structura
profesiunilor, de dinamica lor intra- și inter-profesională" (Sârbu, 1999, p. 16). De exemplu, Codul Deontologic
al Psihologilor din Franța, deși se bazează pe două teze fundamentale (conform celei dintâi, „respectul
persoanei în dimensiunea sa psihică este un drept inalienabil", iar potrivit celei de a doua, „recunoașterea sa
fondează acțiunea psihologilor"), care au deci aplicabilitate universală pentru orice psiholog, se adresează atât
psihologilor care activează ca practicieni, cât și celor care lucrează în sfera educațională, ca formatori ai
viitorilor psihologi. Aceștia din urmă sunt atât psihologi, datorită formației lor profesionale, cât și educatori,
deoarece practică și profesiunea de profesori. De aceea, Codul amintit încearcă să stipuleze drepturi și obligații
aplicabile în ambele profesii, realizându-se astfel, sub acest aspect, o intercomunicare profesională. De altfel,
articolul 4 stipulează clar că „psihologul poate exercita diferite funcții cu titlu liberal, salariat sau agent public. El
poate îndeplini diferite misiuni, pe care le deosebește, determinându-i pe ceilalți să le deosebească, cum ar fi
consilierea, predarea psihologiei, evaluarea, expertiza, formarea, psihoterapia, cercetarea etc. Aceste misiuni pot
fi exercitate în diferite sectoare profesionale"'. Mai mult, dacă avem în vedere principiile generale ale amintitului
cod deontologic (respectarea drepturilor persoanei, competența, responsabilitatea,
1. Titlul II, Exercitarea profesiei, capitolul 1, „Titlul de psiholog și definirea profesiei" din Codul Deontologic al
Psihologilor din Franța, cod semnat de AEPU, ANOP, SFP în 22 martie 1996.
probitatea, calitatea științifică, respectarea scopului asumat etc), observăm că acestea se regăsesc și în alte
profesiuni, îmbinând, totodată, elemente etice și axiologice. Se demonstrează, încă o dată, că perioada
contemporană se remarcă printr-un fenomen de trecere de la deontologia monoprofesională la deontologia
interprofesională, mai ales în situațiile care reclamă ca la rezolvarea unei probleme să participe practicieni din
diferite profesii. Așa cum subliniază T. Sârbu, „un exemplu de deontologie interprofesională ni 1-a oferit în
perioada interbelică școala sociologică de la București, care a organizat renumitele campanii de monografiere a
satelor țării, prin participarea sociologilor, psiho-pedagogilor, agronomilor, medicilor, muzicologilor și altor
profesioniști" (Sârbu, 1999, p. 17). Un alt fenomen prezent în societatea modernă este cel al
pluriprofesionalizării, în condițiile în care un același individ poate fi scriitor, artist, profesor, publicist, persoană
publică etc, ceea ce presupune existența unei inter-profesionalizări chiar la nivel individual. O astfel de
personalitate nu iese de sub jurisdicția normelor etice și axiologice specifice deontologiei, ci, dimpotrivă, este
angrenată în respectarea regulilor moral-valorice ale unei deontologii interprofesionale. Conștiința sa morală este
obligată să răspundă unor cerințe specifice fiecărei profesiuni sau comune acestora.
Deontologia se referă la imperativele morale ale unei profesii, la valorile proprii acesteia, dar care nu își arogă
jurisdicția asupra celor din afara profesiei respective. Pe de altă parte, membrii unei profesii nu se supun doar
codului deontologic specific profesiei lor, ci trebuie să respecte, de asemenea, jurisdicția civilă și penală. Prin
prezentarea acestor repere conceptuale asupra deontologiei, nu am făcut decât să realizăm introducerea la o
încercare intelectuală care-și propune să delimiteze ce anume este deontoiiv ;;i asistenței sociale și cum este
posibilă construcția unei paradigme profesionale în accsi domeniu. Nu putem iniția însă această cercetare înainte
de a oferi o definiție generală a deontologiei, în înțelegerea autorului citat: „Prinsă în relația tensională dintre
dreptul disciplinar și etica profesională, deontologia ni se înfățișează ca o disciplină al cărei obiect de studiu se
constituie la confluența dreptului cu morala. Sarcina ei principală este de a stabili principii, reguli și norme de
conduită profesională, în cadrul diferitelor relații implicate de exercitarea unei profesiuni: relațiile interne,
specifice fiecărui gen de activitate profesionalizată, precum și relațiile externe, cu beneficiarii direcți/indirecți
ai serviciilor/bunurilor realizate" (Sârbu, 1999, pp. 21-22).
2. Paradigma ocupațiilor profesionale
2.1. Standardele unei profesii
Tema profesionalizării ocupațiilor se constituie în obiect de cercetare pentru multe lucrări din domeniile
sociologiei și psihopedagogiei. Din perspectivă sociologică, profesia se referă la „un grup organizat aflat în
interacțiune constantă cu societatea ce formează matricea ei, care funcționează printr-o rețea de relații formale și
informale, producându-și propria subcultură, la care adaptarea este o condiție necesară pentru succesul carierei"
(Hali, 1951).
Practica socială a asimilat fenomenul profesionalismului într-o ordine ce poate fi reprezentată pe o scală ale cărei
extreme înregistrează profesii de prestigiu social
apreciate la un moment istoric (medic, avocat, profesor etc.) sau, în revers, ocupațiile fără prea multă
specializare, mai puțin atractive (paznic, hamal, agricultor etc). Pentru această distincție preliminară am utilizat,
după cum se vede, o combinație de mai multe criterii, ușor de evidențiat, tocmai pentru a contracara dificultatea
delimitării clare a unei tipologii a profesiilor.
B. Barber (1963, p. 674) sintetizează două dintre caracteristicile principale ale unei profesii, regăsite în literatura
de specialitate și care servesc drept standarde pentru recunoașterea oricărei profesii: (1) un grad înalt de
cunoștințe generalizate și sistematice și (2) orientarea către interesul comunității, și nu spre interesul individual.
în legătură cu cea de a doua caracteristică, intervin în discuție valorile și principiile de comportament ale fiecărei
profesii, ce țin de o disciplină specifică: deontologia. Cunoștințele și valorile unei profesii, la care se adaugă
tehnicile speciale utilizate, se transmit prin învățare și educație și ocupă un loc aparte în cadrul unei profesii,
dacă avem în vedere taptul că profesiile sunt responsabile pentru standardele de practică și de competență ale
celor care le exersează.
Pe un teren mai sigur pătrundem dacă încercăm un răspuns la întrebarea „care sunt atributele de bază specifice
ocupațiilor profesionale, deosebindu-le de cele neprofesionale?". E. Greenwood (1975) propune câteva condiții
care să alcătuiască un standard al profesiilor: „(1) o profesie trebuie să se întemeieze pe o teorie sistematică, (2)
să fi căpătat deja autoritate, (3) să câștige aprobarea comunității, în plus, (4) să dețină coduri etice și (5) o
cultură".
Având în vedere atributele enumerate de autorii citați, distincția dintre ocupațiile profesionale și cele
neprofesionale nu ne mai apare ca fiind una calitativă, ci una cantitativă, deoarece aceste atribute nu aparțin de
fapt exclusiv profesiilor, de vreme ce ocupațiile neprofesionale le dețin de asemenea, dar într-un grad mai redus.
în acest context, asistența socială se situează în zona de mijloc a acestei scale, posedând într-un grad moderat
caracteristicile amintite, dar tinzând să se apropie tot mai mult de zona unde ocupațiile sunt profesionalizate la
un nivel maxim.
2.2. Sistemul teoretic profesional
Pe măsură ce o ocupație se deplasează înspre un statut profesional, pregătirea prin ucenicie cedează locul
educației formalizate instituțional, care își vădește importanța crescândă în practicarea profesiei. Instruirea
pentru o profesie presupune acumulări teoretice, dar și exercițiu practic, pentru că ucenicia este insuficientă
pentru ocupațiile profesionale.
Calitatea unui serviciu profesional presupune o pregătire de durată, competențele profesionale dobândindu-se în
urma unui proces instructiv, educațional, realizat într-un sistem organizat ce conferă subiectului un fundament
teoretic fără de care nu poate să practice. Corpul teoretic reprezintă un sistem de propoziții abstracte care descriu
în termeni generali clasele de fenomene și procesele fundamentale pentru profesia respectivă. Dobândirea unei
competențe profesionale presupune parcurgerea unor discipline cuprinse în aria curriculară specifică,
fundamentale și de specialitate, și care se constituie în sistemul teoretic profesional.
Parcurgerea sistemului teoretic și a disciplinelor care îl constituie este importantă pentru profesiune, deoarece:
(1) sistematizează și codifică observațiile și cunoștințele; (2) edifică problemele de interes științific; (3)
legitimează statutul profesiei; (4) acreditează formalitățile și calitățile profesioniștilor practicieni (vezi Miftode,
1995).
Construirea corpului teoretic care să ofere un fundament solid pentru ocupațiile profesionale presupune inserția
raționalității (cf. Parsons) care, cel mai adesea, se află în antiteză cu elementul tradiției. Ascendența raționalității
într-o profesie prin raport cu tradiționalismul încurajează o atitudine critică față de sistemul teoretic și care se
recunoaște în capacitatea de a fi oricând capabil de a asimila inovația, descoperirea științifică, în permeabilitatea
la nou, în aptitudinea de a accepta controversa teoretică, spiritul polemic, dezbaterile de idei, rezultatul fiind
producerea unui climat stimulativ, motivat și motivant din punct de vedere științific.
2.3. Autoritatea profesională
Autoritatea profesionistului nu se poate impune și exercita în lipsa unei pregătiri teoretice de bază, dobândită
într-un sistem acreditat, recunoscut de comunitatea profesională.
Autoritatea profesională se afirmă și se recunoaște diferit și complex în comparație cu o ocupație neprofesională.
Aceasta din urmă se raportează la clienți care decid asupra bunurilor și serviciilor pe care le achiziționează,
evaluând singuri, în mod autonom, calitățile acestora, raportându-le la propriile nevoi și expectații. Clientul are și
libertatea de a refuza produse sau servicii incompatibile gusturilor sale, poate critica oferta care i se prezintă,
negociază și alege între mai multe oferte asupra cărora poate să facă observații. într-o asemenea relație, clientul
devine posesorul autorității asupra producătorilor de oferte pe piață, impunând chiar modificări în ceea ce
privește conceperea și producerea aces tora.
în relația profesională, autoritatea se translează înspre specialist, profesionist, cel care, în virtutea pregătirii și
competențelor sale, decide suveran asupra diagnosticului și soluțiilor rezultate din „problema" clientului. Acesta,
în lipsa pregătirii de specialitate, se îndreaptă spre judecata profesională, își inhibă opțiunile proprii și se lasă în
voia deciziei profesionistului, pentru că el nu poate identifica singur care-i sunt propriile nevoi și ce soluții le pot
acoperi. Profesionistul transmite clientului, grație competențelor sale, siguranță, încredere, protecție, inducându-i
în același timp nevoia subordonării față de autoritatea profesională cu care este învestit specialistul, acesta
dobândind, la rândul său, un monopol al judecății în branșă.
Autoritatea profesională își are însă propriile limite, deoarece ea nu poate depăși granițele în cadrul cărora
profesionistul a fost instruit. Această caracteristică a autorității profesionale este numită de către Talcott Parsons
(1939) „specificitate funcțională", care atrage după sine o serie de consecințe pentru relația client – profesionist.
Prin urmare, profesionistul nu poate oferi prescripții pentru acele așteptări ale clientului asupra cărora
competența sa teoretică este inaplicabilă. A face prescripții în această direcție înseamnă pentru profesionist a
pătrunde într-o zonă în care el însuși este nepregătit, atentând la autoritatea altui grup profesional. De asemenea,
profesionistul nu trebuie să folosească poziția sa de autoritate pentru a exploata clientul în scopuri de gratificare
personală, tot așa cum acesta trebuie să-și inhibe tendințele de a utiliza relația profesională în scopul satisfacerii
unor necesități personale: sexuale, financiare, de afaceri, de manipulare etc. Relația client – profesionist nu
trebuie să iasă din cadrul profesional, deoarece cultivarea unei relații extraprofesionaîe diminuează autoritatea,
având ca rezultat o minimizare a eficienței.
2.4. Aprobarea comunitară și monopolul profesiei
Autoritatea profesională implică relația dintre profesionist și comunitate, întrucât, pe baza acesteia, ea este
recunoscută în interiorul anumitor cadre socioprofesionale, conferindu-i-se o serie de puteri prerogative și
privilegii.
1) Puterile prerogative ale profesiei presupun, în primul rând, controlul asupra centrelor de pregătire. Aceasta
implică un proces de acreditare, adică de admitere sau respingere a unităților care asigură pregătirea
fundamentală și de specialitate, teoretică și practică în profesiune. Organizată administrativ, autoritatea dintr-un
anumit domeniu controlează școlile care formează viitorii profesioniști prin: conținutul curriculumului, etapele
instruirii, modul de testare, evaluare, licențiere, dimensiunea specializării, numărul de subiecți supuși pregătirii,
locații etc. De asemenea, autoritatea profesională deține controlul asupra admiterii în interiorul domeniului pe
care îl reprezintă. Acest control se exercită prin două pârghii: pe de o parte, reprezentanții recunoscuți ai unei
profesii conving comunitatea că nimeni nu trebuie să poarte un titlu profesional dacă nu a parcurs tot traseul
instruirii, toate etapele și întregul curriculum aprobat printr-o instruire profesională acreditată, care presupune
anumite standarde specifice fiecărei profesiuni; pe de altă parte, profesioniștii recunoscuți dintr-un domeniu
obligă comunitatea să instituie din partea sa un sistem de acordare a licențelor reglementat prin lege, de către
comisii de specialitate, formate din membri desemnați din elita profesională a domeniului respectiv. Sistemul de
licențiere este întărit de „poliția profesională", astfel încât persoanele ce practică o anumită profesie în lipsa unei
diplome care să le ateste competența în domeniul respectiv riscă intervenția autorităților și supunerea la un
sistem de pedepse.
2) Privilegiile profesionale presupun o relativă imunitate față de judecata comunității, cel puțin în ceea ce
privește problemele de specialitate. Standardele și competențele profesiunii sunt stabilite prin consens în
interiorul profesiei și se fundamentează pe corpul teoretic existent. Comunitatea nespecialistă este considerată a
fi incapabilă să înțeleagă aceste standarde și modul lor de folosire, pentru a identifica greșelile de practică. în
general, se consideră că performanța unui profesionist poate fi evaluată numai de către colegii săi.
Privilegiile profesionale implică și o imunitate specifică, rezultată dintr-o relație de comunicare ce se instituie
între profesionist și client, cu includerea confidențialității. Profesionistul solicită clientului informații pe care
acesta, în alte condiții, nu le-ar divulga și care sunt protejate de profesionist în spațiul circumscris de
competențele sale legale, fără ca acesta să fie obligat să le developeze. în unele profesiuni (medicină, drept,
psihologie, psihiatrie), codurile etice reglementative interzic încălcarea confidențialității, sancționând orice
abatere în mod drastic.
Puterile și privilegiile expuse se grupează în așa-numitul monopol (cf. Greenwood, 1975, p. 213) al grupului
profesional, admis de către comunitate. Comunitatea trebuie convinsă de avantajele recunoașterii monopolului
profesional, de faptul că practicarea profesiunii respective implică pregătire sistematică, recunoscută, acreditată
și licențiată. Specialiștii într-o profesiune acreditează și justifică ideea că numai ei au competențele, cunoștințele
teoretice și practice pentru a satisface nevoile individuale sau comunitare, la care răspund prin servicii de
specialitate ce țin de monopolul profesiunii respective.
Pe de altă parte, monopolul de care se bucură o profesie în raport cu clienții și comunitatea în general este însoțit
de anumite riscuri. De regulă, existența monopolului presupune și existența unor abuzuri, deoarece „puterile și
privilegiile pot fi folosite în scopul unor interese contrare interesului public" (Flexner, 1915). De exemplu, un
grup profesional poate „fixa prețul serviciului la un nivel incorect de mare față de posibilitățile clienților" ; poate
limita numărul persoanelor ce acced în profesie, pentru a crea o lipsă de personal, sau poate „dilua calibrul
performanței sale fără înștiințarea comunității". Mai mult, abuzul poate merge până la a „bloca forțele din
interiorul ocupației ce acționează în direcția schimbării benefice social" (Merton, 1950). Comunitatea are tot
dreptul de a revoca monopolul profesiei acolo unde asemenea abuzuri se cronicizează și se permanentizează.
2.5. Necesitatea codului deontologic
Așa cum am văzut încă din secțiunea introductivă a acestui studiu, cea referitoare la deontologie, fiecare profesie
are încorporat un cod etic normativ, care impune un anumit comportament membrilor săi. Termenii de
profesional și etic se reunesc, formând astfel o disciplină specifică: deontologia profesională. De regulă, se
consideră că un astfel de cod deontologic trebuie să se constituie dintr-o sinteză a acelor principii etice relevante
pentru practica unei anumite profesii. în plus, după cum sugerează Frank Loewenberg și Ralph Dolgoff (1985, p.
20), este necesar ca membrii profesiei respective să adere la aceste principii.
Codul etic al profesiei este atât formal, cât și informai. Cel formal este codul scris la care profesionistul aderă în
mod oficial pentru a fi admis în practică (de exemplu, Jurământul lui Hipocrate în medicină). Cel informai este
codul nescris, bazat pe cutume, obiceiuri, dar care uneori are putere mai mare decât cel formal. Codurile
autonormative sunt caracteristice atât ocupațiilor profesionale, cât și celor neprofesionale, însă un cod
profesional reglementativ este mai explicit, mai sistematic și mai coerent, cu mai multe elemente altruiste, fiind
„mai mult îndreptat către serviciul public" (Flexner, 1915 ; Parsons, 1939). Anumite coduri deontologice
prescriu, alături de regulile pe care trebuie să le urmeze profesioniștii, și sancțiunile pe care le vor suporta
membrii unei profesii care nu respectă normele specifice acesteia: „Cu alte cuvinte, un cod deontologic încearcă
să transleze valorile profesionale în cadre comportamentale" (Loewenberg, Dolgoff, 1985). Tocmai în acest sens,
codurile deontologice care sunt valabile în aproape toate profesiile contemporane au fost implementate cu scopul
clar delimitat de a îndeplini următoarele funcții:
a) funcția de a „ghida" practicienii unei anumite profesii în momentul în care aceștia se confruntă cu dileme
practice care implică o problematică etică;
b) funcția de a asigura clienții, dar și potențialii clienți împotriva incompetenței și a neprofesioniștilor;
c) funcția de a reglementa comportamentul practicienilor, precum și relațiile acestora cu clienții, colegii și
practicienii din alte profesii, cu ceilalți angajați ai instituției în care lucrează și cu întreaga comunitate. Pe de altă
parte, se constată că, dacă în primele coduri profesionale, precum este cel din 1847 al Asociației Medicale
Americane, era prevăzută „obediența pacientului față de prescripțiile medicului său", în codurile deontologice
contemporane nu mai este redată nici
o încercare de a controla comportamentul clienților. Dimpotrivă, ele sunt adresate în exclusivitate practicienilor,
și nu clienților sau pacienților (cf. Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 21);
d) funcția de a asigura supervizare și consultanță practicienilor, cu scopul de a evalua activitatea acestora.
O altă problemă importantă, aflată în relație directă cu cea a codurilor profesionale, este următoarea: de vreme ce
aceste coduri încearcă să ofere un ghid pentru fiecare situație conceptibilă, ele sunt redactate în termenii unor
principii generale, nu în termenii unor reguli specifice. Și totuși, dacă avem în atenție o comparație între codurile
deontologice funcționale în urmă cu două sau trei decenii, vom observa că cele contemporane tind să devină mai
specifice, încercând să acopere o varietate mai mare de situații specifice decât aceea care ar putea fi întâlnită în
practică (cf. ibidem). Cu alte cuvinte, codurile deontologice contemporane încearcă să anticipeze anumite situații,
tocmai cu scopul de a le putea preîntâmpina.
Codurile autonormative se prezintă astfel ca un angajament al profesiei față de comunitate, asigurând încrederea
acesteia în profesia respectivă, încredere fără de care ea nu și-ar putea păstra monopolul. Dincolo de
specificitatea ocupațiilor profesionale, codurile deontologice au în comun două tipuri de relații: client –
profesionist și coleg – coleg.
2.5.1. Caracteristicile relației client -profesionist
Relația dintre profesionist și client este, prin definiție, una circumscrisă în acea zonă specifică a
comportamentului personal care {ine de fiecare dintre membrii implicați. Pentru un plus de claritate, este indicat
să excludem problemele practice apărute din înțelegerea eronată a unor clienți, care, obișnuiți cu o relație de tip
formal și impersonal din alte profesii, sunt tentați să extrapoleze acest tip de relație în domeniul asistenței
sociale. Or, în acest domeniu apar probleme de altă natură, datorate tendinței asistenților sociali de a se conforma
mai degrabă aplicațiilor etice ale unei relații profesionale, decât acesteia din urmă în sine (cf. ibidem, p. 85).
O problemă etică majoră apare și atunci când asistentul social consideră că nevoile clientului reclamă un tip de
relație ce depășește limitele tradiționale pe care o relație profesională le permite. Ca atare, se consideră că
respectarea limitelor relației profesionale se constituie într-un imperativ deontologic pentru orice profesie. S-a
concluzionat astfel că relația caracteristică dintre profesionist și client trebuie să se fundamenteze ținând cont de
următoarele două aspecte generale :
a) profesionistul trebuie să își asume o anume neutralitate emoțională față de client. El trebuie să-și ofere
serviciile oricui îl solicită, indiferent de vârstă, venit, politică, rasă, religie, sex și statut social. Serviciile sale
trebuie ofertate fiecărui individ care le solicită în calitate de client, considerațiile particulare nefiind acceptate în
relația profesională ;
b) „dezinteresarea" este o particularitate a relației client – profesionist, în concepția lui Talcott Parsons (1939).
Profesionistul trebuie să fie motivat mai puțin de interesul propriu și mai mult de dorința de a-și oferi serviciul la
nivel maxim; el trebuie să fie pregătit să ofere la cerere serviciile sale, renunțând chiar la prioritățile vieții
private.
2.5.2. Caracteristicile relației coleg – coleg
Codurile etice normative stipulează nevoia unui comportament cooperant, egalitar și de susținere reciprocă.
Aceste relații pot fi caracterizate astfel:
a) membrii unei comunități profesionale comunică și interferează științific : „Orice avans în teorie și practică,
realizat de un profesionist, este repede diseminat către colegi prin asociațiile profesionale" (Johnson, 1944).
Competiția intra-profesională este o competiție reglementată prin codurile etice autonormative, dar care
presupune elemente de cooperare profesională. Sunt repudiate comportamentele concurențiale, de promovare
ilicită a propriei imagini, de atragere a clienților, de denigrare a colegilor. Invențiile și descoperirile din
profesiune sunt transmise în interiorul comunității, făcând obiectul unor dezbateri de specialitate care să
stimuleze progresul profesional și creșterea gradului de competență;
b) relațiile dintre specialiștii din interiorul profesiunii trebuie să fie egalitare, bazate pe recunoașterea
intraprofesională, pe colegialitate, pe performanță în practică și/sau contribuție la teorie (cf. Flexner, 1915);
c) colegii profesioniști trebuie să se sprijine unul pe celălalt, față de clienți și comunitate, trebuie să se abțină de
la acte ce lezează autoritatea colegilor și să-i susțină pe cei al căror prestigiu este amenințat.
Specificăm că, în domeniul asistenței sociale, relațiile dintre colegi implică existența unei serii de probleme
deontologice, ce poate fi redată prin următoarele întrebări (Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 91): cum trebuie să
acționeze un asistent social atunci când află că un alt coleg manifestă un comportament nonetic sau
neprofesional ? Cum trebuie să reacționeze când află că un alt asistent social prestează servicii de proastă calitate
în raport cu un anumit client ? Care sunt obligațiile asistentului social atunci când are dovezi că un coleg
hărțuiește clientul ? în fine, care este responsabilitatea asistentului social când descoperă că un coleg este
implicat în activități care contravin prevederilor codului deontologic al respectivei instituții? Un posibil răspuns
îl dă aserțiunea impusă de Erving Goffman (1959, pp. 106-l40), conform căreia există, în asistența socială, ca și
în orice altă profesie ce implică un cod deontologic în care este prezent principiul confidențialității, atât în relația
client – profesionist, cât și în cea dintre colegi, o așa-numită „zonă din spatele scenei" {backstage ar ea),
accesibilă doar membrilor respectivei profesii. Ca atare, orice s-ar întâmpla în această zonă, nu poate fi
deconspirat celor care nu fac parte din corpul profesional. Revenind, în final, la domeniul asistenței sociale,
trebuie notat că asistenții sociali întâmpină puține probleme de acest fel, atâta timp cât regulile care guvernează
relațiile dintre colegi – și pe care le-am amintit mai sus – sunt puternice și clare.
2.5.3. Disciplina profesională
Modalitățile prin care o profesie menține atenția asupra codului său etic constituie obiectul unor studii de caz
privind controlul social. Astfel de studii relevă o anumită disciplină la nivelul fiecărei profesii, disciplină
dobândită deopotrivă formal și informai. Să le analizăm pe rând :
1) Disciplina formală este exercitată de asociațiile profesionale care dețin puterea de a critica sau cenzura, în
cazuri extreme interzicând chiar dreptul de practică celor
care încalcă prevederi ale codului deontologic profesional. Din moment ce calitatea de membru cu o poziție bună
în asociațiile profesionale reprezintă o condiție necesară pentru succesul profesional, perspectiva acțiunii
disciplinare formale operează ca o puternică forță ce impune conformarea față de regulile codului deontologic.
2) Disciplina informată constă în exercitarea unor influențe directe sau oculte, pe care colegii le exercită unii
asupra celorlalți. Un exemplu este fenomenul „consultării" și al „atribuirii" sau al „referinței" (cf. Greenwood,
1972, 1975; Hali, 1951). Consultarea reprezintă practica de a invita un coleg specialist să participe la
diagnosticarea nevoilor clientului și/sau la planificarea serviciului ce urmează a fi acordat. Atribuirea (sau
referința) este practica ce permite accesul colegilor la un client sau la o întâlnire profesională. Astfel, un
specialist poate atribui clientul său unui coleg, din cauză că lipsa de timp sau de competență îl împiedică să ofere
serviciul dorit sau necesar. Din moment ce etica profesională face imposibile competiția și reclama agresive,
consultarea și atribuirea (referința) constituie principala sursă de muncă a unei profesii. Această modalitate de
consultare și/sau referință îi implică pe colegii profesioniști într-un sistem de reciprocitate ce mărește
interdependența mutuală. Interdependența facilitează controlul social, în timp ce denigrarea etichetei
profesionale alimentează resentimentul membrilor asociațiilor, provocând încetarea cererilor de consultare și
atribuire (referință).
2.6. Cultura profesională si rolul său în structurarea carierei. Grupuri formale și
informale
Toate profesiile conțin, în interiorul lor, grupuri formale și informale. Grupurile formale sunt structurate în mai
multe tipologii. Astfel, există grupuri, asociații, organizații prin care o anumită profesie își realizează serviciile,
adică acele condiții specifice, instituționalizate, în cadrul cărora se întâlnesc profesionistul și clientul. Spitalul,
clinica, biroul juridic sau agenția socială se constituie în asemenea grupuri formale. De asemenea, putem vorbi și
despre organizații instituționalizate ale căror funcții constau în pregătirea cadrelor de specialitate din profesiune,
în special centrele de educație și de cercetare (școli, licee, colegii, facultăți). O altă categorie de grupuri formale
este alcătuită din organizațiile ce apar ca o expresie a consolidării sentimentului de identitate comunitară și de
apartenență a membrilor profesiei; ele promovează așa-zisele interese de grup, fiind reprezentate de asociațiile
profesionale. în interiorul și în jurul acestor organizații formale se constituie anumite grupări informale, adică
grupuri mici de colegi, strâns împletite între ele, în cadrul cărora relațiile se bazează pe afinități precum:
specializările în interiorul profesiei, afilierile la societăți profesionale, vecinătatea de muncă și cea rezidențială,
fondul familial, religios, etnic, atracțiile de personalitate ș.a.m.d.
Relațiile și interacțiunile rolurilor sociale care se structurează în interiorul grupurilor formale și informale
conduc la o configurație socială unică a profesiei, adică la o cultură profesională. Și la acest nivel, trebuie
remarcată diferența dintre o cultură profesională și una neprofesională. Mai mult, cel puțin în primul caz, fiecare
profesie își dezvoltă propria subcultură, o variantă a culturii profesionale. De exemplu, sub-cultura din
psihologie diferă de subcultură din medicină și asistență socială. Cultura
unei profesii constă în valorile, normele și simbolurile sale. Aceste trei segmente ale culturii profesionale pot fi
descrise după cum urmează:
1. Valorile sociale ale grupului profesional sunt reprezentate de credințele și idealurile sale fundamentale, pe
care se întemeiază existența sa. Un loc privilegiat îl ocupă în special valoarea esențială a serviciului pe care
grupul profesional îl oferă comunității. Grupul profesional consideră serviciul oferit comunității ca fiind un bun
social în lipsa căruia ar fi posibile disfuncționalități sociale.
2. Normele unui grup profesional sunt reprezentate de recomandările de comportament în situații sociale date și,
în acest sens, fiecare profesie dezvoltă un sistem elaborat de definiții de rol. Există anumite conduite cu scop
determinat care trebuie urmate cu rigurozitate în anumite activități profesionale : a) admiterea în profesie,
intrarea în grupurile sale formale și informale, ascensiunea în interiorul ierarhiei ocupației; b) relația cu clienții,
primirea, modul de comunicare, acceptarea sau respingerea lor; c) regulile privind stabilirea de întâlniri,
desfășurarea consultațiilor etc.; d) respectarea normelor aprobate de grup, dezbaterile privind apariția unor noi
teorii, prezentarea unei noi tehnici sau gestionarea unei controverse profesionale.
3. Simbolurile unei profesii sunt obiectele cărora li se conferă semnificații. Acestea sunt redate prin: insigne,
embleme, sloganuri, îmbrăcăminte distinctivă; istoria, folclorul și argoul său; eroii săi pozitivi și negativi;
stereotipurile sale etc.
2.6.1. Cultură profesională și carieră
Reușita profesională presupune adaptarea la cultura profesională, stăpânirea corpului teoretic și a deprinderilor,
iar acest lucru se realizează printr-un „proces de aculturație prin care se internalizează valorile sociale, normele
de comportament și simbolurile grupului ocupațional" (White, 1953).
Ca o consecință, admiterea candidaților la „educație profesională" se face „pe baze suplimentare și diferite de
calificativele academice" (Hali, 1951). Factorii psihologici care dovedesc o adaptare favorabilă la cultura
profesională sunt considerați ca având aceeași importanță ca și abilitățile intelectuale. Educația profesională
oferă situații-test prin expuneri gradate la cultura profesională. Prin comportamentul său în aceste situații sociale
care îi implică pe colegii săi, dar și clienții și comunitatea, potențialul deviant este descoperit și îndepărtat.
3. Paradigma profesională a asistenței sociale
3.1. Sistemul social și modelele sale
De regulă, se consideră că sistemul social poate fi conceput sub forma unei agregări de indivizi care acumulează
în comun anumite atribute – ceea ce îi face ca în exterior să apară sub forma unui grup distinct de celelalte – și a
căror interacțiune se realizează sub o formă structurată. Mărimea grupului care poate fi denominat drept sistem
social variază de la cea a unui grup restrâns până la aceea de organizare complexă, caracterizând
o întreagă societate. Este la fel de adevărat că un grup social poate fi considerat și subsistem sau, cel puțin,
element de bază al sistemului social de ansamblu (Plano et al., 1993, p. 139). Este o perspectivă preferată de
anumiți analiști, în timp ce alții consideră că, atunci când ne referim la sistemul social, trebuie să ne concentrăm
asupra acțiunilor, interacțiunilor, comportamentului sau relațiilor proprii indivizilor și grupurilor incluse într-o
societate. Putem reține, astfel, că un sistem social este diferit, ca ansamblu de indivizi și grupuri care
interacționează, de sistemul cultural, ce se referă la tipuri de comportament dobândit, specifice unei societăți
date, dar și de sistemul de personalitate, care influențează dispozițiile organizate proprii fiecărui individ,
conducând la reacții tipice.
De asemenea, când supunem atenției conceptul de sistem social, nu putem evita presupozițiile sociologice ale
acestuia, din care reiese o necesitate explicativă de a aborda societatea în mod integral. Este vorba despre
încercările sociologiei clasice, care s-au materializat în conceptul de tip ideal, teoretizat de Max Weber, în cel de
mediu, propus de Durkheim și, nu în ultimul rând, în cel de sistem social, pe care-l aduce în scenă sociologia lui
Vilfredo Pareto : „în această încercare ni se pare că dintre cei trei mari sociologi ai vremii, Vilfredo Pareto a
ajuns la rezultatul cel mai semnificativ pentru identificarea naturii ideologice și politice a sociologiei clasice.
Importanța lui este, în alt sens, legată de faptul că, ducând până la capăt contradicția metodologiei pozitiviste
bazată pe utilizarea unui instrumentar teoretic utilitarist individualist pentru cercetarea unor fenomene holiste și
non-utilitare, Vilfredo Pareto a construit, practic, centrul edificiului sociologiei contemporane : conceptul de
sistem social" (Bordeianu, Tompea, 1999, p. 221). Putem accepta, desigur, ideea că societatea poate fi analizată
într-o perspectivă holistă, integratoare, sub rezerva ca această abordare să nu se transpună și în practică, deoarece
o astfel de incursiune pragmatică ne-ar conduce spre un colectivism metodologic specific unor orientări
raționaliste care au dat naștere totalitarismelor secolului XX.
De Ia introducerea sa în câmpul teoriei sociale, conceptul de sistem a evoluat, dar el continuă să definească
încercarea analiștilor de a formula o perspectivă integrală asupra societății. în acest sens, sistemismul sociologic
s-a constituit într-o reacție specifică atât față de tentația elaborării unor metateorii cu reminiscențe filosofi-co-
ideologice, cât și față de tendința cercetărilor ultraempirice, care eludau o viziune globală asupra societății. Acest
curent s-a remarcat prin propunerea anumitor modele prin intermediul cărora poate fi analizată societatea,
modele care au avut o influență deosebită în cadrul disciplinelor socioumane. Cu ajutorul referinței la aceste
modele, diferiți sociologi au pretins că putem recunoaște, în cadrul societății, atât elemente ale diferitelor
sisteme, cât și procesele pe care acestea le derulează. Putem remarca, astfel, următoarele patru modele sistemice
prin prisma cărora societatea este analizată în contextul acestei orientări din sociologie :
1) Modelul structural-funcționalist , elaborat de Talcott Parsons, a cărui concepție sistemică pleacă de la
conceperea acțiunii sociale sub forma unui sistem, se bazează pe asumpția că există o interacțiune specifică a
actorilor sociali care se pretează unei astfel de analize. Viziunea lui Parsons asupra acțiunii sociale implică
respectarea a trei tipuri de condiții, după cum urmează:
a) condiții de structură, ce presupun organizarea acțiunii sociale în sensul respectului normelor care asigură
stabilitatea sistemului în ansamblul său.
O astfel de organizare este posibilă grație existenței unor „variabile structurale" ale sistemului acțiunii:
universalism/particularism, performanță/calitate, neutralitate afectivă/afectivitate, specificitate/difuziune,
orientare către sine sau către colectivitate;
b) condiții de „realizare a funcțiilor" sistemului, ce implică o serie de activități cu caracter instrumental, al căror
scop este acela de a satisface cele patru „imperative funcționale" : adaptarea, atingerea scopurilor, integrarea,
menținerea în stare latentă a modelului cultural;
c) procesualitatea prin diferențiere și integrare, cea de a treia condiție pe care trebuie să o respecte sistemul
acțiunii sociale, se adaugă „variabilelor structurale" și „imperativelor funcționale" care, împreună, definesc
modelul structu-ral-funcțional.
Pe baza delimitării acestor condiții, Parsons este interesat să definească termenul de acțiune socială, ajungând la
concluzia că o astfel de acțiune este caracterizată prin următoarele patru elemente:
– subiectul, adică actorul social;
– situația, care circumscrie acele aspecte ale vieții fizice și sociale ce-și pun amprenta asupra subiectului;
– simbolurile, cu ajutorul cărora subiectul conferă diferitelor aspecte ale situației anumite semnificații;
– regulile, normele și valorile, ce orientează atât acțiunea, cât și diferitele raporturi pe care subiectul le are cu
lumea.
După cum se observă, acest model poate fi aplicat întregii societăți, ceea ce permite o analiză sociologică
riguroasă asupra structurii și funcțiilor acesteia. Asumându-și aceste considerații și urmărind extensia modelului
său în beneficiul analizei, Parsons definește sistemul social astfel: „(…) un sistem social constă dintr-o pluralitate
de actori individuali incluși într-un proces de interacțiune ce se derulează într-o situație afectată de proprietăți
fizice; acești actori sunt motivați în termenii unei tendințe de «optimizare a gratificației» ; relația lor cu situațiile
este definită și mediatizată printr-un sistem de simboluri împărtășite și structurate cultural" (Parsons, 1951, pp. 6-
7).
2) Teoria generală a sistemului social este inclusă de profesorii ieșeni A. Carpinschi și C. Bocancea (1998, pp.
196, 200-202) în ansamblul modelelor sistemice din sociologie. Aceasta îi aparține sociologului belgian Henri
Janne și se dorește a fi o replică la modelul propus de Talcott Parsons. Sociologul belgian a fost interesat de
„construirea unui cadru general de referință" (Janne, 1968, p. 9), din perspectiva căruia să fie posibilă realizarea
unui model general al societății globale. Este vorba despre o teorie macrosociologică a sistemului social, care-și
propune să arate că „(…) printre sistemele sociale cele mai coerente se numără societățile globale (…). Sistemul
este structura societății globale în planul totalității sociale" (ibidem). Observăm, așadar, că Janne realizează o
identificare între conceptul de sistem social și cel de societate globală. In opinia lui, societatea globală,
concepută ca sistem social, are ca fundament două niveluri: cel ecologic, care se referă la condițiile geografice, și
cel demografic, care are în vedere numărul și structura populației dintr-o anumită societate. Aceste două niveluri
alcătuiesc substratul material al sistemului social global, cu care acesta
comunică prin intermediul factorului tehnic. Conform teoriei sociologului belgian, putem concepe sistemul
social al societății globale prin intermediul relației care se instituie între trei tipuri de realități:
a) realitatea socioformală, o structură de roluri și funcții determinate de acțiunea instituțiilor societale, a
diferitelor grupuri sociale ;
b) realitatea psihosocială, care se construiește din regulile și normele pe baza cărora acționează instituțiile și
grupurile ce alcătuiesc realitatea socioformală;
c) realitatea sociomaterială, ce presupune o proiecție a societății globale în mediul natural care-i este propriu și
care, am văzut, se structurează pe nivelurile ecologic și demografic.
Sistemul social ca realitate socioformală este unul care se dezvoltă pe două niveluri: nivelul relațional,
concretizat de structuri sociale diferite, dar și de structurări conjunc-turale; nivelul instituțional, reliefat de
existența instituțiilor specifice organizărilor sociale. Aspectele teoriei generale a sistemului social, relevate mai
sus, îi permit autorului belgian considerația finală potrivit căreia „acest model constituie traducerea formală a
teoriei (…) generale asupra sistemului social. Este reprezentarea integrată și concisă a tuturor teoriilor parțiale
(…)" (ibidem, p. 524).
3) Modelul sociologic al sistemului general îi aparține sociologului francez Jean-Louis Le Moigne, iar
construcția sa se bazează pe logica conjunctivă și pe modelarea sistemică (cf. Carpinschi; Bocancea, 1998, pp.
202, 206). Din această perspectivă, sistemul social apare ca o conjuncție între două modalități diferite prin care
el este perceput:
a) perceperea unității și coerenței fenomenului studiat: sistemul politic, sistemul economic, sistemul educativ
etc.;
b) perceperea interacțiunilor interne ale fenomenului studiat, adică a relațiilor care se stabilesc între diferitele
elemente ale unui anumit sistem: actorii politici, cererea și oferta pe piață sau factorii educaționali.
Autorul francez consideră că urmarea înlocuirii sociologiei pozitiviste cu cea constructivistă este tocmai
modelarea sistemică asociată cu logica conjunctivă, care au înlocuit modelarea analitică și logica disjunctivă.
Prin modelarea sistemică a fenomenelor complexe, putem decela conceptul de sistem general, prin intermediul a
două procedee : modelarea cibernetică și cea structural-funcțională. Având în vedere aceste două procedee,
putem spune că modelul unui sistem general trebuie să țină cont atât de mediul în care subzistă, de proiectele
prin care el își exprimă finalitatea, cât și de funcția și transformarea fenomenului modelat. Pe baza unor astfel de
considerente metodologice, Jean-Louis Le Moigne va concepe scala complexității progresive a modelării
sistemice, scală care presupune existența a nouă niveluri și care constituie, de fapt, caracteristicile modelului
sistemic general:
– sistemul este identificabil: subiectul modelării este capabil să identifice sistemul în raport cu mediul său ;
– sistemul este activ: un sistem poate fi perceput tocmai pe baza stării sale active, ceea ce ne arată, încă o dată,
că nu putem vorbi despre sisteme închise;
– sistemul este regulat: sistemul poate fi identificat dacă este caracterizat printr-o anumită regularitate;
– sistemul se informează asupra propriului comportament : el este capabil să producă, în interiorul său,
informații prin care-și stabilește starea de echilibru și autoreglarea;
– sistemul își decide propriul comportament: sistemul poate elabora, pe baza informațiilor pe care le deține,
propriul său comportament;
– sistemul memorează informațiile : în scopul de a putea lua decizii, el se folosește atât de informațiile primite,
cât și de cele memorate și stocate într-un subsistem anume;
– sistemul își coordonează deciziile : date fiind complexitatea și multiplicitatea deciziilor, sistemul trebuie să
recurgă la coordonarea lor;
– sistemul imaginează și concepe noi decizii posibile : dincolo de coordonarea deciziilor sale, un sistem poate
inova rezoluții și decizii alternative, precum și noi moduri de acțiune socială;
– sistemul complex este teleonomic : un sistem are capacitatea de a proiecta și de a finaliza proiecte aplicate în
medii sociale diferențiate și complexe.
Putem recunoaște, în modelul sistemului general al lui Le Moigne, o încercare de depășire a paradigmei
structural-funcționaliste parsonsiene care, așa cum am văzut, insista asupra ordinii și echilibrului în cadrul
sistemului social. Dimpotrivă, modelul sociologului francez este orientat spre înțelegerea sistemului așa cum îl
putem recunoaște în realitate, în sensul că el poate fi asociat și cu fenomene entropice.
4) Modelul sistemicii sociale este rezultatul cercetărilor de dată mai recentă, întreprinse de sociologul francez
Jean-Claude Lugan, care consideră că analiza siste-mică reprezintă „(…) mai mult un cadru conceptual, un fel de
metalimbaj, decât (…) o veritabilă teorie. Esențial, din punctul de vedere al științelor sociale, pentru acest cadru
de elemente diverse este de a lumina formațiile sociale concrete și de a oferi un context intelectual menit să
ordoneze observațiile" (Lugan, 1993, pp. 8-9). Mai mult, autorul susține că informația pe care o deține un anumit
sistem are aceeași natură cu entropia, arătând că aceasta din urmă nu reprezintă decât un indice al lipsei
informației cu privire la un anumit sistem; informația este negarea entropiei sistemului. Ca atare, prin aplicarea
unui astfel de principiu și la sfera socialului, putem măsura gradul de ordine al unui sistem pe baza următoarelor
dimensiuni ale schimbării:
a) calitativă, ce poate fi măsurată prin intermediul unor variabile nominale care denotă faptul că un sistem dat
este alcătuit din mai multe grupuri sociale, în funcție de sex, vârstă, religie etc.;
b) cantitativă, ce poate fi măsurată pe baza unor variabile ordinale sau cardinale, care denotă faptul că între
indivizii membri ai unui grup social există diferențe semnificative în ceea ce privește statutul fiecăruia dintre ei;
c) conjuncturală, care arată că un proces social implică o desfășurare spațio–temporală ce poate fi măsurată cu
referire la locul, timpul și viteza mișcării sociale.
Așa cum arată profesorii ieșeni-A. Carpinschi și C. Bocancea, „sistemica socială este angajată pe calea
prospectivei. Studierea potențialităților, modelarea posibilului și probabilului fac parte din demersul științific,
deoarece permit o înțelegere mai clară a existentului" (1998, p. 210).
3.2. Asistentul social
Profesiunea de asistent social are o istorie recentă, în ciuda faptului că serviciile asistențiale s-au dezvoltat, sub o
formă sau alta, pe măsura evoluției civilizației umane. Domeniul asistenței sociale a fost circumscris ca o
profesiune clar delimitată abia la începutul secolului XX, adică atunci când au apărut primele diferențe între
diversele genuri de prestație socială. în literatura de specialitate se menționează că, până în acel moment, rolul de
astăzi al asistenței sociale era deținut de diferite asociații de binefacere, care fie erau coordonate de Biserică, fie
aveau un statut privat. Când însă problema asistenței sociale a acelor actori ai sistemului social care erau din ce
în ce mai defavorizați (și avem în vedere, în principal, proletariatul apărut o dată cu dezvoltarea marilor centre
industriale din Occident) a devenit una extrem de importantă pe agenda conducătorilor politici ai respectivelor
societăți, s-a constatat că, doar pe principiul unor acțiuni caritabile, de obicei realizate sporadic și adeseori
ineficiente, nu este posibilă menținerea unui echilibru social. Astfel, a început să se contureze un sistem care
urmărea „ameliorarea condițiilor de viață ale tuturor defavorizaților" și care „presupunea măsuri legislative,
eforturi materiale și umane de anvergură" (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 79). Primul pas a fost făcut în 1893,
atunci când, la un congres internațional organizat de către asociațiile de binefacere existente la momentul
respectiv, s-a hotărât că asistența socială trebuie practicată de profesioniști, ceea ce presupune formarea unui
personal specializat. Patru ani mai târziu, în Statele Unite ale Americii apărea, la New York, prima școală de
asistență socială (vezi ibidem).
în Europa, problema era cu atât mai complexă cu cât în sistemul social de atunci era dominantă ideea existenței
unui conflict (latent și, uneori, deschis) între clasele bogate și cele sărace. în acest context, apare primul model
de asistență socială, numit settlement („numele acestei forme de asistență a săracilor de către voluntari din
clasele bogate se traduce prin «aplanarea unui conflict, a unei neînțelegeri»" – ibidem). Este vorba despre o
modalitate de asistare prin care voluntarii din clasele bogate ale societății trăiau în aceleași condiții, alături de
săraci, putând astfel să-i ajute în creșterea și supravegherea copiilor, facilitându-le acordarea de asistență
medicală și juridică sau accesul la educație etc. Asemenea acțiuni nu mai erau însă săvârșite în spiritul
binefacerii creștine, ci se bazau pe ideea că numai prin asigurarea unui cadru legislativ echitabil, valabil pentru
toți membrii societății, indiferent de statutul social, este posibilă reconstrucția spațiului social, astfel încât să
predomine echilibrul.
începutul secolului XX va însemna însă și apariția unui alt model de asistență socială, care presupunea abordarea
unei strategii a acțiunii asistențiale. Este vorba despre modelul medical (casework), ce urmărea să dubleze tipul
de asistență medicală la domiciliu cu unul de asistență socială, efectuată de către personal calificat, care avea
studii de specialitate. Apar astfel „infirmierele-vizitatoare" (care participau activ la acțiuni sanitare și sociale),
„supraintendentele" (al căror rol era acela de a se preocupa de asistența socială a populației muncitorești
feminine, cu deosebire în timpul primului război mondial, când aceasta suplinea munca efectuată altădată de
bărbații plecați pe front), dar și „asistentele sociale", mai întâi în SUA, iar apoi și în spațiul european. Este o
perioadă în care „serviciul asistențial era conceput ca un instrument practic de eficientizare economică și socială
a muncii spitalicești. Treptat, acțiunea asistentelor sociale se va extinde și în sfera educației sanitare în școli și
familii" {ibidem, p. 81).
O dată cu modelul casework, se poate constata că asistența socială ia amploare, se eficientizează și se
profesionalizează, astfel încât, la primul Congres Internațional al Serviciilor Sociale, care a avut loc în 1928, la
Paris, profesiunea de asistent social este deja definită după cum urmează: „Serviciul social este ansamblul
eforturilor menite a alina suferințele provenite din mizerie; a replasa indivizii și familiile în condiții normale de
existență; a preveni flagelurile sociale; a ameliora condițiile sociale și a ridica nivelul de trai" (Guerrand, Rupp,
1978, p. 63). Metoda asistențială cunoscută sub numele de casework va fi folosită cu predilecție după al doilea
război mondial, până în prezent, când cunoaște două modalități de terapie socială: psihoterapia sau terapia
socială directă și socioterapia sau terapia socială indirectă.
Nu putem încheia aceste considerații preliminare și diacronice fără a face referire și la un alt model utilizat în
domeniul asistenței sociale, mai ales în contemporaneitate. Astfel, pe linia de argumentare propusă de profesorii
ieșeni C. Bocancea și G. Neamțu, trebuie amintită și metoda intervenției, care „nu se mai concentrează doar
asupra a ceea ce nu funcționează normal, asupra «maladiei sociale»; conceptul de schimbare, care orientează
modelul intervenției, ne atrage atenția asupra a ceea ce este obișnuit în viața cotidiană a fiecărui actor social.
Printre aceste lucruri normale se află și schimbarea însăși. Numeroși factori externi și interni ne determină la
comportamente ce vizează o anume schimbare. Astfel, acționăm în sensul schimbării atunci când dorim ceva (un
lucru sau o situație mai bună sau pur și simplu diferită față de cea pe care o avem), atunci când ne temem că vom
pierde ceva important (un lucru de valoare afectivă, o relație umană, o situație socială etc.) sau când ne aflăm în
situații neobișnuite, ce antrenează riscuri semnificative" (1999, p. 82). în acest context, așa cum sugerează
Cristina De Robertis, devine esențială circumscrierea motivației pe care clientul o pune în joc, în sensul
schimbării, „deconspirare" care e importantă pentru intervenția asistentului social. Pe de altă parte, aceeași
importanță o are și descoperirea eventualelor obstacole ce ar putea induce clientului rezistența la schimbare,
deoarece aceasta din urmă „antrenează inevitabil tensiuni, sentimente ambivalențe sau ostile, conflicte etc." (De
Robertis, 1995, p. 85). Rezultă așadar că, în cazul metodei intervenției, pe lângă procesul de autoanaliză prin
care asistentul social evaluează gradul său de implicare emoțională în relația cu clientul, specifică modelului
casework, intervine și un alt gen de probleme, precum cele referitoare la raportul dintre ajutorul pe care-l acordă
asistentul social și mediul social în care acesta produce efecte sau la relațiile de clasă existente între asistentul
social și cel asistat.
De asemenea, trebuie menționat că, în practica asistenței sociale, dincolo de aceste metode care configurează
spațiul și modul de acțiune specifice profesiunii asistentului social, devine importantă o delimitare clară sub
aspect semantic și epistemologic între diferite concepte între care, adeseori, intervin identificări nepermise. într-o
manieră enumerativă, putem aminti aici anumiți termeni al căror înțeles presupune o diferențiere în raport cu toți
ceilalți: asistență socială, ajutor social, securitate socială, proiect de acțiune socială, protecție socială, stare de
dependență, resurse umane etc. Pentru asistentul social este deci necesară o concepție unitară asupra fiecăruia
dintre conceptele amintite în parte, deoarece în activitatea sa el se poate confrunta cu o multitudine de cereri,
fiecare trebuind să fie tratată într-un mod diferit, în funcție de nevoile proprii clientului. De aceea, prima sa
preocupare trebuie să fie identificarea problemei, și numai după aceea elaborarea unei modalități de intervenție
pentru ajutorarea clientului.
Pe de altă parte, deloc întâmplător, „există situații în care asistentul social primește cereri de același fel, de la mai
multe familii (de exemplu, privind locuința, chiria, supravegherea copiilor sau a bătrânilor etc), caz în care nu se
poate ocupa individual de fiecare cerere și, de aceea, trebuie să imagineze și apoi să elaboreze proiecte de
acțiune colectivă pe care să le propună celor interesați, clienților care au emis cererile respective" (Miftode,
1998, p. 32). Acest lucru este posibil deoarece asistenții sociali activează într-un context global, alcătuit dintr-o
serie de factori specifici societății și care determină, printre altele, și munca prestată de aceștia. Tocmai în acest
sens, alături de nivelul de dezvoltare pe care îl deține o anumită societate, de regimul politic și de politica socială
pe care acesta din urmă o promovează, asistentul social trebuie să fie un bun cunoscător și al contextului
geografic și instituțional în care el își proiectează intervenția, întrucât această cunoaștere implică un veritabil
grad de profesionalizare pe care el îl deține. Condițiile geografice și mai ales cele instituționale, socioculturale își
manifestă influența nu doar asupra clienților care necesită asistență la un moment dat, ci și asupra asistentului
social însuși, și deci, implicit, asupra activității sale. Astfel de considerații îl determină pe profesorul ieșean
Vasile Miftode să construiască un model al relației dintre subsistemul social reprezentat de activitățile specifice
asistenței sociale și cel reprezentat de cererile clienților. Este, de altfel, un model care intenționează să indice
modul cum se structurează analiza pe care asistentul social trebuie să o aplice asupra tuturor factorilor care, într-
un mod sau altul, îi influențează acțiunile în spațiul social, model ce poate fi reprezentat astfel:
Structura analizei
Activitățile pe care asistenții sociali le întreprind în cadrul comunității pot fi concepute, așadar, sub. formă
sistemică, știut fiind că acțiunile sociale au o finalitate
eficientă numai atunci când ele sunt instituționalizate. Asistența socială nu este o meserie care poate fi practicată
în mod izolat, pe cont propriu, căci într-un astfel de caz efectele sale și rezolvările pe care ea le propune în cazul
diferitelor situații sociale nu ar putea fi resimțite la nivelul societății globale. Mai mult, asistența socială apare ca
fiind o profesiune de echipă, iar o echipă de intervenție socială cu adevărat profesionistă se afirmă mai ales prin
interdisciplinaritate : „Practica echipei interdisciplinare face ca realizarea unui proiect de acțiune să fie rezultatul
participării mai multor instituții sau servicii sociale, adesea cu puncte de vedere diferite, care generează – ipotetic
-confruntări și dificultăți între «grupurile de presiune» implicate (prezența în aceeași echipă a sociologului alături
de psiholog sau economist, sau a asistentului social alături de jurist sau proiectantul urbanist explică apariția unor
asemenea fenomene)" (Miftode, 1998, p. 36). Aceasta nu înseamnă însă că profesionismul trebuie să existe doar
la nivelul întregii echipe de intervenție socială, pentru că nu putem vorbi, în domeniul asistenței sociale, de o
solidaritate mecanică, ci de necesitatea existenței unei solidarități organice, caz în care profesionismul trebuie să
se reflecte la nivelul individual al fiecărui asistent social. în echipă, dar și în planul activității individuale,
asistentul social trebuie să fie interesat de o maximă eficiență și operativitate, astfel încât intervenția sa în sensul
ajutorului acordat clientului să inducă acea schimbare necesară atât pentru restructurarea personalității acestuia,
cât și a mediului său de existență. Din acest punct de vedere, putem defini asistentul social, la sugestia autorilor
ieșeni C. Bocancea și G. Neamțu, după cum urmează: „Asistentul social este un agent al schimbării care
acționează în contexte sociale complexe; el nu se limitează la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii
combinate și, la limită, integrale" (1999, p. 83).
3.3. Sistemul social și problemele specifice
Sistemul social, așa cum a fost delimitat mai sus, implică, în interiorul său, o serie de probleme care,
presupunând interrelaționarea existentă între anumiți actori sociali, poartă denumirea de probleme sociale. O
definiție formală a sintagmei problemă socială consideră că aceasta reprezintă „o condiție ce afectează un număr
semnificativ de oameni în moduri nedezirabile și despre care se crede că poate fi rezolvată prin intermediul unei
acțiuni colective" (Horton, Leslie, 1970, p. 4). Având în vedere această definiție, putem delimita patru idei
distincte.
în primul rând, o problemă socială presupune existența unei condiții care afectează un număr semnificativ de
persoane. Dar ce înseamnă, de fapt, un număr semnificativ de persoane ? Așa cum arată Paul Horton și Gerald
Leslie, nu există un număr exact de oameni a căror condiție să fie atât de afectată încât să fie sesizată ca o
problemă socială. Pe de altă parte, când o anumită condiție afectează un număr îndeajuns de mare de oameni,
astfel încât aceștia devin conștienți de existența sa, atunci avem de-a face cu o problemă socială.
In al doilea rînd, aceste persoane sunt afectate în moduri care nu sunt acceptate de societate. De exemplu,
prestarea muncii de către minori nu a constituit, vreme îndelungată, o problemă socială, atâta timp cât cei mai
mulți oameni considerau că munca prestată de copii este dezirabilă pentru societate. Dar, atunci când un număr
considerabil de oameni au socotit că prestarea muncii de către minori este dăunătoare sănătății acestora, faptul ca
atare a devenit o problemă socială. Ideea fundamentală care reiese
din acest exemplu este, în opinia autorilor citați, că o problemă socială implică, înainte de toate, o judecată de
valoare, a cărei decizie este că respectiva condiție reprezintă un lucru „rău". Judecata de valoare a unei persoane
poate defini o anumită condiție fie sub forma unei situații indezirabile și care reclamă rezolvarea sa, fie sub
forma unei părți acceptabile sau proprii sistemului social. Există o largă paletă a exemplelor care demonstrează
modul cum valorile pot defini orice condiție apărută în contextul sistemului social ca o problemă socială sau care
previn asupra unei anumite condiții ce s-ar putea transforma într-o asemenea problemă. Astfel, suicidul,
alcoolismul, dependența narcotică, homosexualitatea, abuzul asupra copilului, dar și sărutul în public, lenea,
părinții care își bat copiii pot fi definite ca reprezentând probleme sociale, în funcție de valorile fiecărei societăți,
sau, dimpotrivă, pot fi caracterizate drept neproblematice, deoarece sunt acceptate de către sistemul social. Se
poate deci considera, ca o concluzie intermediară, că nici o condiție, indiferent de cât de dramatică sau șocantă ar
fi, nu reprezintă o problemă sociala până în momentul în care judecățile de valoare aparținând unui număr
considerabil de oameni circumscriși ca actori ai sistemului social nu o definesc în această manieră.
în al treilea rând, se crede că, atunci când problemele sociale apar în cadrul sistemului social, ele pot fi rezolvate.
Pe de altă parte, P. Horton și G. Leslie arată că acele condiții care nu pot fi schimbate trebuie să fie acceptate. De
regulă, acest lucru se realizează prin intermediul unui set de raționalizări. De exemplu, în cea mai mare parte a
lumii, chiar până foarte recent, foametea nu a fost considerată o problemă socială, din cauza credinței că ea ar fi
reprezentat modalitatea inevitabilă a naturii de a elimina surplusul de populație. Pe linia unui astfel de exemplu
se poate argumenta, de asemenea, că nici starea vremii nu a reprezentat vreme îndelungată o problemă socială,
până în momentul în care omenirea, grație avansului tehnologic, a putut exercita un o arecare control asupra
vremii (cf. Horton, Leslie, 1970, p. 5). în același timp, se poate afirma că natura unei probleme sociale se
modifică o dată cu dezvoltarea unor noi tehnici de tratament. Astfel, timp de secole, problema bolilor mintale a
provocat doar efortul de instituire a unor modalități de a-i proteja pe oamenii sănătoși de cei afectați de astfel de
boli, care erau, din acest motiv, izolați. Recent însă, și într-un grad mult mai redus decât s-ar putea imagina (cf.,
în acest sens, ibidem), aceasta s-a transformat într-o problemă socială care implică tratarea și eventuala
însănătoșire a bolnavilor mintal și chiar integrarea lor socială. Toate aceste exemple îndreptățesc concluzia
potrivit căreia o condiție reprezintă o problemă socială numai atunci când apare credința că societatea poate face
ceva pentru a o rezolva. Este vorba despre o credință privitoare la posibilitatea tratării unei anumite situații, ceea
ce face din aceasta din urmă o problemă socială. Trebuie subliniat însă că nu se poate ști cu siguranță dacă o
astfel de credință a societății este corectă sau incorectă. Trebuie notat, în același timp, că speranța unui posibil
tratament este suficientă uneori pentru a determina actorii sociali să considere că o anumită condiție reprezintă o
problemă socială, dar și să caute modalități de a o rezolva.
în fine, se consideră că problemele sociale, acolo unde și atunci când apar, pot fi rezolvate numai prin
intermediul unei acțiuni sociale colective. într-adevăr, nici o dezbatere generală cu caracter public, nici o formă
de cristalizare a judecăților de valoare, nici o explorare a alternativelor și nici o determinare a tratamentului nu
sunt posibile înainte ca o anumită situație să fie localizată ca atare. Din acest motiv, problemele sociale sunt
apropiate de acele situații ce se caracterizează printr-o deosebită
complexitate, încât preocuparea publică, dezbaterile și, implicit, formarea unei opinii sunt necesare atunci când
tratamentul lor devine posibil (cf. ibidem, p. 6). Având în vedere cele patru caracteristici pe care le-am prezentat
mai sus, putem conchide că problemele sociale, care intră, bineînțeles, și în sfera de interes profesional specifică
asistenței sociale, sunt: sociale în ceea ce privește originea lor, sociale în ceea ce privește definirea lor și sociale
în ceea ce privește rezolvarea lor.
în discuția problemelor specifice sistemului social, este obligatoriu să luăm în considerare și prejudecățile sau
reprezentările eronate existente în cadrul societății în legătură cu acestea. Astfel de prejudecăți, pe care diferiții
actori ce acționează în cadrul societății le vehiculează cu referire la problemele sociale, sunt evidențiate de autori
precum Horton și Leslie, atunci când analizează modurile în care se structurează reprezentările specifi ce
contextului social {ibidem, pp. 6-l3). Autorii citați arată că una dintre cele mai întâlnite prejudecăți cu privire la
problemele sociale apare atunci când se consideră că acestea sunt naturale și inevitabile. A atribui însă unei
probleme sociale caracterul de „lege naturală" reprezintă cel mai simplu mod de a evita rezolvarea sa. De pildă,
„legea naturală" a interesului personal, conform căreia oamenii muncesc doar pentru a-și asigura câștigul privat,
este ușor dezaprobată de datele specifice unor alte culturi decât cea occidentală, în cadrul căreia ea este cel mai
adesea invocată pentru ca statu-quo-nl unei persoane să poată fi sancționat de către societate. De asemenea,
„legea naturală" a supraviețuirii celui mai puternic, împrumutată din zoologie – unde are anumite aplicații – este
practic inoperantă în societatea umană, unde obiceiurile oamenilor și instituțiile societale interferează cu
procesul de supraviețuire ; ea apare totuși ca o „lege naturală a societății", mai cu seamă în acele cazuri în care se
urmărește „sanctificarea" succesului și descurajarea simpatiei față de cei defavorizați. Cu toate acestea, o tratare
științifică a problemelor sociale demonstrează că ele nu sunt nici produse ale legilor naturale, dar nici rezultate
ale inevitabilității fizice. Pe de altă parte, putem înțelege problemele sociale ca fiind inevitabile doar într-un
singur sens : anumite aranjamente sociale determină producerea inevitabilă a unor rezultate previzibile. Vorbim
însă, în acest caz, despre un tip diferit de inevitabilitate, care se află, într-un anumit înțeles, sub controlul uman.
O altă prejudecată vehiculată adeseori în cadrul societății este, după cum sugerează Horton și Leslie, cea care
consideră că.problemele sociale reprezintă cazuri anormale. Nu e mai puțin adevărat că problemele sociale sunt
înțelese, chiar și de către unii sociologi, ca reprezentând o ruptură în ordinea societală (ibidem, p. 7). De
exemplu, autori precum Robert Merton și Robert Nisbet definesc problemele sociale ca fiind „(…) rupturi sau
deviații ale comportamentului social, implicând un număr considerabil de oameni și care reprezintă o preocupare
serioasă pentru cei mai mulți membri ai societății în care aberația apare" (1961, p. 11). Desigur, o astfel de
definiție este potrivită pentru probleme precum drogurile sau crimele violente, dar eludează o idee esențială: cele
mai multe probleme sociale sunt produse ale unui comportament normal, ne fiind create de „rupturi sau deviații"
intervenite în comportamentul social. De aceea, se consideră că ceea ce înțelegem prin „comportamentul
tradițional, normal și acceptat al oamenilor contribuie la fel de mult la dezvoltarea problemelor sociale ca și
comportamentul anormal, deviant sau antisocial" (Horton, Leslie, 1970, pp. 7-8). în acest sens, nici chiar
problemele care sunt rezultatul direct al „rupturilor și deviațiilor" ordinii societale, precum alcoolismul, crimele
sau dependența de droguri, nu pot fi
analizate pur și simplu în termenii unor devieri de comportament. Aceasta deoarece aceleași valori sociale care
fac ca o persoană să fie competitivă și ambițioasă pot, de asemenea, să determine apariția stărilor de insecuritate
și frustrare, care duc la apariția devianței comportamentale. Cu privire la acest aspect, concluzia autorilor citați
este că problemele sociale sunt produsele logice, normale și inevitabile ale valorilor și practicilor sociale
acceptate în mod curent într-o societate dată.
De asemenea, una dintre prejudecățile care apar cu regularitate în cadrul societății este cea bazată pe credința că
problemele sociale se rezolvă de la sine. De pildă, una dintre trăsăturile importante ale societății americane este
expectanța generală că lucrurile vor decurge pe o linie progresivă. în spatele acestei așteptări se află, de fapt,
după cum notează autorii citați mai sus, ideea că un astfel de progres apare în mod natural, o dată cu trecerea
timpului, și că este nevoie doar de răbdare din partea societății pentru rezolvarea tuturor problemelor. O astfel de
credință nu este însă decât semnul unei „raționalizări a inactivității" {ibidem, p. 11), care se fundamentează pe
„teoria" unui progres automat și inevitabil, nemaiacceptată astăzi de nici un cercetător în domeniu. Ca atare, a
aplica o astfel de teorie la sfera problemelor sociale este o atitudine naivă și lipsită de sens. Deși unele probleme,
precum migrația forței de muncă, se pot diminua o dată cu trecerea timpului, altele, precum crimele sau
dependența de droguri, par, dimpotrivă, să crească în intensitate. Concluzia este că a aștepta ca problemele
sociale să se rezolve de la sine implică o atitudine nerealistă și inefectivă. în fine, o altă prejudecată care apare
referitor la problemele sociale este că acestea pot fi tratate fără a determina schimbări instituționale. Astfel, se
crede că am putea rezolva problemele sociale fără a impune nici o modificare în cazul instituțiilor existente în
societate. în această manieră, teoreticienii sociali sunt practic puși în situația de a descoperi un panaceu social
care va rezolva problemele societății, fără ca nimeni să sacrifice bani, putere sau sentimente (ibidem, p. 13).
Acest lucru este însă imposibil, întrucât o soluție completă pentru orice problemă care apare în cadrul societății
implică în mod necesar modificări ale practicilor și instituțiilor acesteia. De exemplu, pentru a „trata" problema
sărăciei sunt necesare schimbări la nivelul instituțiilor noastre guvernamentale, economice și educaționale,
schimbări uneori atât de profunde încât aceste instituții pot deveni, la un moment dat, de nerecunoscut. De
asemenea, pentru a rezolva problema locuințelor, este nevoie de o reducere drastică a costurilor de construcție,
prin folosirea unor materiale noi, dar și de existența unor programe guvernamentale de subvenționare a acestora.
Desigur, astfel de soluții implică modificări instituționale majore, precum și supunerea la penalități a unor
grupuri de interese. Dar, dacă problemele sociale sunt dureroase, la fel sunt și soluțiile, și trebuie să avem în
vedere că aceste soluții pot crea, la rândul lor, noi probleme sociale. Așadar, de vreme ce rezolvarea problemelor
sociale implică profunde schimbări la nivelul instituțiilor, este nerealist să credem că aceste probleme vor fi
rezolvate repede și ușor. Modificările instituționale se petrec în timp și, drept urmare, soluțiile de bază ale
problemelor sociale vor fi aplicate, de asemenea, în timp. Aceasta nu înseamnă însă că o minimă ameliorare sau
îmbunătățire nu este posibilă. De exemplu, nu putem elimina criminalitatea, dar putem dezvolta tehnici mai
eficiente de a o împiedica. Nu există, pentru viitorul apropiat, nici o posibilitate de a elimina maladiile mintale,
dar există previziuni în ceea ce privește tratarea cu succes a persoanelor care suferă de astfel de boli.
Cu toate acestea, importanța detectării problemelor sociale trebuie să se constituie într-un punct de maxim
interes pe agenda de lucru a profesioniștilor din domeniul
asistenței sociale. O dată descoperită existența unei astfel de probleme în contextul global al societății, asistenții
sociali au datoria de a o identifica în mod clar și de a o defini ca atare, ținându-se cont de ideea că o problemă
socială este reprezentată, practic, de „orice dificultate care trebuie rezolvată pentru a obține un rezultat, orice
situație instabilă sau periculoasă care impune luarea unei decizii cu privire la orice este dificil de explicat sau de
rezolvat" (Paul, 1977). Orice problemă socială deține anumite semnificații, iar pentru rezolvarea sa, corecta
interpretare a acestora asigură o intervenție eficientă a asistentului social în sensul asigurării unei evoluții
normale a vieții sociale. Problemele sociale sunt extrem de diverse, mai cu seamă în societatea contemporană
unde, așa cum arată profesorul Vasile Miftode, „există astfel de probleme care vizează viața omului, condițiile de
muncă, locuința, transportul, educația, relațiile cu ceilalți etc." și ele sunt posibile „în măsura în care acestea sunt
contrare normelor în vigoare sau tradițiilor și culturii. Cele mai multe probleme vizează nevoile și drepturile
omului" (1998, p. 30). Existența mai multor probleme de această natură sugerează asistentului social existența
unei anumite situații sociale, situație a cărei analiză relevă existența unor aspecte obiective (care se referă
exclusiv la modul de manifestare materială a unor probleme), dar și a unor aspecte subiective (care circumscriu,
de cele mai multe ori, acele necesități sociale a căror existență e una sub formă latentă și situată în mentalul
colectiv al unei anumite societăți). Mai mult, trebuie specificat că asemenea situații sociale presupun o
interrelaționare și o intercondiționare între trei subsisteme ale contextului social global; este vorba despre
subsistemul format din domeniul asistenței sociale, despre cel care se constituie din nevoile clientului și, nu în
ultimul rând, despre cel care presupune o relație dinamică între primele două. Având în vedere prezentarea
acestei relaționări, prezentă cu atât mai mult astăzi în contextul societății globale, observațiile teoreticienilor
sociali determină problema ca pe o disfuncție a societății, care drapează în plan subiectiv existența sub formă
latentă a unor nevoi și aspirații și care se manifestă în plan obiectiv sub forma unei cereri ce presupune
necesitatea unui ajutor pe care clienții îl solicită asistenților sociali, a căror intervenție are ca obiectiv bine
delimitat surmontarea situației inițiale. în acest sens, autorul citat anterior propune următoarea schematizare a
acestei relații complexe:
Fără îndoială, asistența socială reprezintă un domeniu și o profesiune al căror rol principal este acela de a elabora
metodologii de rezolvare a problemelor sociale. Tocmai de aceea considerăm că această prezentare a sistemului
social și a problematicii specifice lui, precum și a prejudecăților pe care deseori le întâlnim în societate, cu
privire la problemele sociale, se poate constitui într-un preambul pentru considerațiile referitoare la statutul
profesional al asistenței sociale.
3.4. Asistența socială și statutul ei
Orice situație problematică în plan social presupune, așadar, mai ales atunci când este vorba despre necesitățile
anumitor indivizi, intervenția asistenților sociali. O astfel de intervenție are la bază principiul solidarității umane
și implică o evaluare anterioară a nevoilor unui client. Așa cum aminteam mai sus, orice disfuncție detectată la
nivelul societății globale și care vizează persoane ce au nevoie de ajutor presupune că intervenția asistenților
sociali profesioniști trebuie să aibă ca obiectiv asigurarea unei evoluții normale a societății. în acest sens, se
urmărește readucerea acelor indivizi care au nevoi speciale (cum sunt, de exemplu, persoanele cu dizabilități) la
o situație normală, în care ei să fie reintegrați în societate, ceea ce presupune rezolvarea respectivei disfuncții sau
probleme sociale. De aceea, anumiți autori definesc domeniul asistenței sociale ca reprezentând „un ansamblu de
instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor
și comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care (…) nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață" (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). De asemenea, se
consideră că nu se poate vorbi despre o practică specifică profesiunii de asistent social dacă nu sunt luate în
considerare anumite aspecte importante, cum ar fi utilizarea și aplicarea acelor valori și principii al căror rol este
de a asigura membrilor societății obținerea de resurse și servicii, consilierea psihologică, asigurarea unor servicii
medicale la care să aibă acces orice individ, precum și participarea directă la elaborarea legislației sociale, prin
elaborarea de proiecte ș.a.m.d. De aceea, așa cum consideră și profesorii ieșeni C. Bocancea și G. Neamțu,
asistența socială îndeplinește, în chip primordial, o funcție de mediere socială, ea putând fi înțeleasă ca un
instrument prin care diferiți indivizi sau micro-grupurile își fac cunoscute nevoile la nivelul întregii societăți. în
același timp, asistența socială, ca domeniu, dar și ca profesiune, asigură realizarea unor tranzacții între stat/
societate și indivizii și microgrupurile care o constituie. Aceste tranzacții fac parte dintr-un veritabil mecanism al
cărui rol principal este acela de a asigura reglarea și echilibrul social. Ele se instituie între diferiți actori care
interacționează în contextul societal, realizând echilibrul și înlăturând tensiunile existente între clasele bogate și
cele sărace, estompând diferențele culturale ori identitare dintre diferite grupuri și urmărind reintegrarea
grupurilor marginale sau excluse. Din această perspectivă, se poate afirma că „asistența socială apare (…) în
centrul tranzacțiilor dintre societate și excluși, precum și dintre aceștia din urmă și societate. Ea este traversată de
tensiunile includerii și excluderii, ale alterității și identității" (Freynet, 1995, p. 168). Apare, așadar, un spațiu de
schimb în care intervine asistența socială, ce poate detensiona, așa
cum am amintit deja, eventualele conflicte. Schimburile sau tranzacțiile sunt de mai multe tipuri, dar ele nu
trebuie confundate cu procesul propriu-zis de mediere. în cele ce urmează, vom reda principalele tipuri de
tranzacții care au loc în contextul societății globale, așa cum au fost ele sistematizate de profesorii C. Bocancea
și G. Neamțu, pentru ca apoi să ne referim și la procesul de mediere în care este implicată asistența socială.
Astfel, în cadrul societal, putem delimita următoarele tipuri de tranzacții:
– economice, care sunt prezente acolo „unde excluderea este fundamental legată de sărăcie ; în acest domeniu,
tranzacțiile cu societatea instituită vizează condițiile de viață ale săracilor și presupun o miză materială,
financiară" (Bocancea, Neamțu, 1999, pp. 74-75);
– juridice, din a căror perspectivă „exclușii nu constituie un grup social propriu-zis: ei sunt identificați prin
intermediul categoriilor definite de legi cum ar fi aceea a șomajului, legea privind ajutorul social, legile vizând
persoanele cu dizabilități etc." (ibidem);
– sociologice, pe care le putem identifica atunci când suntem interesați „de integrarea micro-grupală, ca și de
mecanismele integrării sociale de ansamblu, respectiv de apartenența la micro-grup și la comunitate" (ibidem);
– psihologice, care caracterizează modurile de construcție a identității subiecților (ibidem).
Intervenind în această zonă „tranzacțională", profesiunea asistenților sociali capătă rolul de a media relațiile ce se
stabilesc între, pe de o parte, grupurile care nu se înscriu, din anumite motive și în anumite condiții, în ansamblul
social și, pe de altă parte, societatea globală. Această funcție de mediere poate fi descrisă sub mai multe aspecte,
dar sensurile principale ale acestui proces sunt date de medierile cognitive (care se referă la schimbul de
informație dintre societate și grupurile marginale), de medierile contextuale (care se concentrează asupra
posibilității de cunoaștere reciprocă a actorilor sociali), de medierile simbolice (prin intermediul cărora indivizii
și grupurile sociale au posibilitatea să-și insereze existența în epoca istorică și comunitatea cărora le aparțin) și
de medierile politice (ale căror coordonate esențiale sunt date de implicarea socială și participativitatea civică).
întrebându-se cum își poate îndeplini asistența socială această funcție de mediere, Marie-France Freynet sugera
că, „în calitatea ei de entitate instituțională, ea este deopotrivă produs al societății organizate și reprezentant al
normelor acestei societăți. Asistența este un martor al raporturilor de putere dintre diferitele grupuri sociale. Ea
este însărcinată să asigure normalizarea, să mascheze inegalitățile pentru a le asigura perenitatea, să controleze
zonele de incertitudine potențial periculoase pentru putere. Asistența socială îndeplinește o funcție de vanieș în
serviciul puterii centrale. Ea are drept misiune de a stabili legături între două sisteme străine unul de celălalt"
(1995, p. 173). Cuplajul dintre aceste două sisteme, dintre sistemul social și cel format din grupurile marginale
sau excluse, se realizează prin intermediul unor elemente de graniță, între care pot fi amintite asistentul social,
instituțiile de asistență socială, factorii de decizie politică, prin rolul lor de a institui politici sociale etc.
Schematic, procesul de mediere între cei doi poli amintiți mai sus poate fi redat în maniera propusă de profesorii
ieșeni C. Bocancea și G. Neamțu (1999, p. 76):
relație socială
mediere a asistenței sociale
tensiunea integrare/excludere
Figura 3. Asistența socială și procesul de mediere
Concluzia care se impune, așadar, în urma analizei rolului statutar al asistenței sociale este cea potrivit căreia
„rațiunea de a fi a asistenței sociale o reprezintă reglarea raporturilor dintre o lume a normalitații și una a
marginalității" (ibidem).
3.5. Cunoaștere și competență în asistența socială
3.5.1. Atitudini generale față de problemele sociale
în analiza sistemului social, fie din punctul de vedere al sociologiei, fie din cel al asistenței sociale, trebuie
asumată ideea că atitudinile și valorile cercetătorului determină înțelesul faptelor observate. în acest sens,
considerăm că o prezentare a atitudinilor generale față de problemele sociale poate conduce spre o explicație
referitoare la cauzele pentru care actorii sociali reacționează diferit. în munca lor de teren, asistenții sociali
recunosc ușor atitudinile, le analizează și pot elabora și propune „mecanisme" specifice prin care oamenii să
renunțe la cele care defavorizează societatea.
Urmând linia de argumentare a unor autori precum Paul Horton și Gerald Leslie, se poate considera că o primă
atitudine este indiferența (1970, p. 13). Anumiți actori sociali
devin agitați atunci când e vorba despre ceva care atentează la propria lor bunăstare. De aceea, poate cea mai
răspândită atitudine față de o anumită problemă, în cadrul societății, este cea a dezinteresului. Desigur, presiunile
familiale și profesionale, precum și diversele responsabilități pe care le implică viața socială ne fac să fim puțin
preocupați sau interesați de problemele ce apar în jurul nostru. Interesul general față de o anumită problemă
socială apare doar atunci când oamenii simt prezența unei amenințări serioase la securitatea lor (personală,
profesională ș.a.m.d.) sau o răsturnare a valorilor sociale în care ei cred.
O altă atitudine este resemnarea fatalistă, care implică acceptarea pasivă a existenței unor probleme sociale,
considerate inevitabile. De exemplu, dacă un anumit individ crede că cea mai bună cale de a rezolva o problemă
socială este aceea de a o îndura, el nu încearcă, în fapt, să rezolve acea problemă. Mai mult decât atât, într-un
astfel de caz nu există nici o problemă – adică nimic despre care am putea crede că poate fi rezolvat – dacă e
prezentă convingerea că respectiva problemă trebuie să existe, deoarece e determinată în mod fatal. Problema nu
apare când astfel de oameni refuză să ia atitudine în raport cu o anumită situație socială, ci, dimpotrivă, când nici
măcar nu reușesc să se gândească la rezolvare.
De asemenea, o atitudine prezentă în cadrul societății este cea specifică oamenilor care cred că toate problemele
sociale sunt produsul păcatelor omenești, pe care Dumnezeu le pedepsește. Dacă există droguri, criminalitate,
război, creșteri de prețuri, șomaj sau calamități naturale, toate acestea sunt interpretate ca fiind pedepse divine
adresate oamenilor. Dacă această credință este adevărată înseamnă că rezolvarea problemelor sociale nu trebuie
căutată în politicile sociale sau în schimbările instituționale, ci în penitență și rugăciune (ibidem, p. 14). Desigur,
problematica intervenției divine în viața oamenilor, precum și cea a funcției credinței religioase și a rugăciunii
sunt chestiuni care aparțin mai degrabă filosofiei și teologiei, decât sociologiei sau domeniului asistenței sociale,
iar acest lucru e valabil cu atât mai mult cu cât astfel de probleme ridică întrebări pentru care nu există
răspunsuri științifice. în studiul problemelor sociale, așa cum vom vedea și în secțiunile următoare, sociologii sau
teoreticienii sociali, ca oameni de știință, pot face apel la analiză numai în termenii cauzalității sociale, și nu în
cei din domeniul supranaturalului. Din acest punct de vedere, problemele sociale apar nu din cauza pedepsei
divine, ci ca urmare a existenței unor instituții sociale a căror funcționare este imperfectă.
Alături de atitudinile prezentate mai sus, există una specifică spiritului științific de a trata problemele sociale.
Este vorba, bineînțeles, despre atitudinea teoreticienilor sociali și a asistenților sociali profesioniști. Deși se
consideră că, în domeniul asistenței sociale, trebuie să existe o profundă simpatie pentru persoanele defavorizate,
se recunoaște unanim că nu este suficientă. Dimpotrivă, simpatia trebuie cuplată cu teoriile și cunoștințele
specifice experților în domeniu și cu o abordare profesionistă a problemelor sociale. Ca în toate științele, și
atitudinea științifică din acest domeniu începe prin a pune întrebări cu privire la problemele sociale (ibidem, p.
15): Ce este o problemă ? Care sunt faptele relevante pentru a o caracteriza ? Care sunt diferitele judecăți de
valoare implicate în analiza respectivei probleme ? Care sunt posibilitățile de rezolvare și ce consecințe implică
fiecare dintre acestea? Care dintre politicile sociale va produce rezultate mai dezirabile ? etc. etc. Desigur, o
astfel de atitudine reprezintă unul dintre cele mai complexe moduri de abordare a problemelor sociale.
Dacă unele atitudini prezentate mai sus reclamau răspunsuri simple și definitive, abordarea profesionistă a
problemelor sociale nu este una „gata făcută", ci, dimpotrivă, una în care, pe măsură ce se analizează o anumită
problemă, se sedimentează noi cunoștințe. In acest sens, vom încerca, în secțiunea următoare, să evidențiem rolul
cunoștințelor în cadrul domeniului asistențe i sociale.
înainte de a iniția însă un astfel de demers, trebuie să înțelegem că asistența socială derulează o activitate de
comprehensiune și integrare socială și societală. Asistentul social activează într-un câmp social vast ce cuprinde
o realitate complexă cu dimensiuni multiple și se caracterizează printr-o schimbare continuă. Această realitate
complexă cuprinde constituenți eterogeni, dar este necesar ca ea să fie înțeleasă în ansamblu, adică ținându-se
cont de contradicțiile sale și de gradul de dezordine care o caracterizează. Intervenția asistentului social asupra
realității sociale va lua forma unei acțiuni multidimensionale, care se întemeiază pe următorii indicatori: (1)
aspectele individuale și colective ale situațiilor; (2) cerințele instituționale, mijloacele acordate și limitele impuse
de costuri; (3) diferența culturală, determinismul social și vârsta fiecăruia; (4) dimensiunea sanitară și legislativă
a situațiilor.
Ca urmare, societatea trebuie percepută sub forma unui sistem complex, ierarhizat, cu logici distincte și relativ
autonome la toate nivelurile sale de organizare. Totodată, diferitele sisteme sociale componente, inclusiv
societatea globală, dețin propria lor orientare teleologică, precum și tendințe de dezvoltare a unor logici
autonome, care interferează și se determină reciproc. în consecință, munca socială presupune asimilarea unui
sistem complex de cunoștințe extrem de diverse, precum cele din biologie, drept, psihologie, economie,
sociologie etc.
Realitatea socioumană este dinamică, într-o permanentă evoluție, iar asistentul social acționează asupra acestei
dinamici încercând să o modeleze și să o orienteze, în conformitate cu anumite obiective, activitate care
presupune gestiunea crizelor, conflictelor, stărilor de tensiune, tranzițiilor violente, fenomenelor de rezistență la
schimbare etc.
Asistența socială este nu numai o știință și o practică, o activitate, ci și o artă, impunând, pe lângă abilitățile
„achiziționate" prin forme de profesionalizare și calificare, și talent, intuiție, aspirație reală și satisfacție profundă
pentru rezultatele obținute. Asistența socială este o activitate profesională plină de răspundere, ce permite
indivizilor, familiilor și grupurilor să identifice dificultățile care-i afectează, fie acestea personale, sociale ori de
mediu. Ea oferă posibilitatea de a compensa aceste dificultăți prin acțiuni de suport, de reabilitare, de protecție
sau corective. Asistența socială răspunde unor largi nevoi sociale, pledând pentru oportunități egale pentru orice
persoană, indiferent de vârstă, sex, preferințe sexuale, clasă, dizabilități, rasă, cultură și credințe, promovând
bunăstarea socială.
Asistenții sociali sunt o parte a rețelei ce lucrează pentru bunăstarea societății și care cuprinde departamentele de
sănătate, justiție și protecție socială. Concepută sub forma unui element de maximă importanță în contextul
rețelei sociale, asistența socială are rolul de a interveni în cadrul societal pentru a identifica posibilele
neregularități care se produc aici. Este vorba despre o intervenție care se realizează prin intermediul unei echipe
interdisciplinare, alcătuită din specialiști din diferite domenii (asistenți sociali, psihologi, sociologi, juriști,
medici de familie, medici sociali, ecologi etc), care analizează cazurile ce trebuie rezolvate și care propune
modalități de soluționare a acestora. Vasile Miftode teoretizează acest aspect al muncii de intervenție și numește
această formulă interdisciplinară prin sintagma grup de sprijin, subliniind că „unele grupe de sprijin pot fi
alcătuite pe o bază diferită, nu atât din profesioniști, cât din ceea ce numim actori sociali, indiferent dacă au o
calificare specifică în domeniu sau dacă joacă un alt rol în intervenția prevăzută. Asemenea echipe au o structură
mixtă : actori sociali profesioniști (…) și actori sociali neprofesioniști, dar cu responsabilități sociale, politice sau
culturale (…)" (Miftode, 1998, p. 27). Desigur, acceptăm această perspectivă, sub rezerva că specialiștii în
asistență socială sunt cei care trebuie să orienteze intervenția în rețea. Nu mai puțin important este însă ca aceștia
să valorifice și experiențele ori competențele diferite ale celorlalți membri ai echipei, cu atât mai mult cu cât, așa
cum deja s-a subliniat, fiecare caz solicită o abordare diferită, ceea ce înseamnă că și proiectele de intervenție vor
fi diferite, de la un caz la altul. De aceea, sunt indicate interacțiunea și schimbul de experiență dintre participanții
la intervenție, în sensul că fiecare membru al echipei „urmărește astfel munca celorlalți, pune întrebări,
formulează ipoteze" (Lia, 1994, p. 42), ceea ce conduce spre o coagulare a intereselor în beneficiul celor care
necesită ajutorul social. Numai astfel putem înțelege profesiunea de asistent social sub forma unui sistem capabil
să acționeze în ansamblul social în așa fel încât să facă posibilă soluționarea diferitelor aspecte care ar putea
introduce tensiuni în societatea globală. Nu în ultimul rând, subliniem că asistentul social înțeles ca sistem
trebuie să desfășoare o activitate congruentă cu propria personalitate, ceea ce implică o dezvoltare complexă și
un ajutor substanțial oferit societății, pentru a fi cu adevărat acea particulă de polen care se mișcă cu ușurință
printre microsistemele, sistemele și macrosistemele sociale.
3.5.2. Importanța cunoștințelor în domeniul asistenței sociale
Orice profesiune se sprijină pe un corp de cunoștințe și valori, de unde își extrage principiile științifice și etice
care ghidează operațiunile specialistului, cunoștințele și valorile având prioritate în fața metodei, fiind de fapt
elementele majore care definesc metoda și tehnica (Gordon, 1962, p. 12). Cunoștințele unei profesiuni se referă
la experiențe verificabile și apar sub forma unor informații riguroase, coerente, valide și care vizează un anumit
grad de obiectivitate.
în mod obișnuit, cunoștințele se prezintă, în principal, sub forma unor grupuri de concepte și teorii, legate de
diferitele arii de practică, însă asistența socială nu posedă, nici chiar în acest moment, un corp unitar de
cunoștințe desprinse din practica sa. Și astăzi, cunoștințele de asistență socială interferează cu valorile și
competențele acestui domeniu. Ca orice profesie în curs de maturizare, și asistența socială accede la un set de
cunoștințe distincte, la constituirea sistemului teoretic al profesiunii. Izvoarele cunoștințelor sunt disponibile din
mai multe direcții. Problema este însă aceea de a identifica, formula, sistematiza și testa conceptele și
generalizările potrivite și folositoare profesiei. Asistența socială împarte cu multe alte profesii și discipline
dificultățile ce apar din natura complexă și uneori confuză, paradoxală, a comportamentului uman. Pe de altă
parte, „fiecare dintre (aceste) profesii și discipline trebuie să-și găsească propriul mod de organizare a
cunoștințelor sale, un mod care este cât mai folositor scopurilor sale" (Taber, Saphiro, 1965, pp. 100-l06).
în edificarea unei teorii care să orienteze practica lor, asistenții sociali și-au îndreptat, mai întâi atenția asupra
unor surse din afara profesiei, precum medicina, și din discipline academice, în special din științele
comportamentale și cele biologice. Selecția cunoștințelor
din aceste surse se face după criteriul relevanței informațiilor respective pentru domeniul asistenței sociale. Apoi,
informațiile teoretice sunt testate în practică, fiind ulterior dezvoltate și/sau reformulate în termenii specifici
domeniului asistenței sociale. Există practica împrumutului profesional, cunoștințele împrumutate de asistența
socială de la alte discipline socioumane fiind cele care urmăresc să creeze o imagine „obiectivă" asupra
individului și a societății (așa cum se întâmplă în psihologie, de exemplu). Drept urmare, se poate afirma că
asistența socială este în mod esențial preocupată cu dezvoltarea cunoștințelor despre individ ca „subiect" :
„Asistența socială construiește un subiect cu ajutorul cunoștințelor sale obiective" (Philp, 1979, p. 21).
Construcția „subiectului" va surprinde nota de subiectivitate, dar care este mai curând universală decât
individuală, în sensul că ea este aplicabilă în cazul tuturor indivizilor.
Cu toate acestea, există cel puțin două pericole inerente în „împrumutul" inter-profesional. Primul este
reprezentat de acceptarea teoriilor pe baza autorității altei profesii, în special dacă aceasta are un prestigiu înalt,
existând astfel posibilitatea ca teoriile preluate să fie tratate ca dogme. Al doilea pericol este acela reprezentat de
confuzia de identitate și funcție care rezultă din împrumutul interprofesiona l (Coyle, 1958, pp. 12-l3).
Asistenții sociali au împrumutat din alte domenii fie noțiuni și concepte, fie segmente de modele și teorii, în
teoria psihanalitică, de exemplu, concentrându-se excesiv pe un anumit corp singular de teorie. Recunoscându-se
limitele acestei expansiuni, a urmat o întoarcere spre științele sociale, într-un efort de a restabili echilibrul, având
ca rezultat fragmentarea conceptelor și modelelor teoretice care au fost utilizate apoi predominant de diferite
grupuri de asistenți sociali, precum cei pregătiți în studiul de caz sau în lucrul în cadrul comunității.
O astfel de fragmentare a cunoștințelor va continua să apară până în momentul în .care recunoașterea elementelor
esențiale ale asistenței sociale va fi îndeajuns de puternică pentru a întări mai mult unitatea profesiei. Teoria
rolului, teoria orga-nizațională și alte corpuri de teorie sunt relevante pentru asistența socială numai dacă sunt
integrate în această disciplină conform obiectivului ei. Dacă sunt utilizate separat și fragmentat, ele au tendința
de a-l îndepărta pe practician de specificul și finalitățile asistenței sociale, împingându-l spre alte profesii sau
discipline, după cum sublinia Longwell Coyle (ibidem). Astfel, asistenții sociali s-au identificat în unele situații
cu psihiatrii, cu psihologii sau cu alți profesioniști, în loc să-și aplice cunoștințele strict în aria de practică a
asistenței sociale. Depășirea acestor dificultăți presupune revenirea la o abordare holistică, integrativă a omului
ca personalitate, care să treacă de la analiza pe aspectele secvențiale și particulare la preocuparea asistenței
sociale de a privi individul, de-a lungul stagiilor succesive ale creșterii și dezvoltării umane, în interiorul
mediului său, cuprinzând cultura și societatea, inclusiv cu instituțiile sale.
3.5.3. Relația dintre teorie și practică în abordarea problemelor sociale
0 analiză științifică a societății și a problemelor specifice acesteia implică, fără îndoială, o fundamentare factuală.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că, deși referința la fapte nu rezolvă, în mod imediat, orice problemă apărută în
cadrul societal, este practic imposibil să analizăm o anumită problemă în manieră științifică până când nu
colectăm, organizăm și interpretăm datele. înseamnă că este necesară o înțelegere generală a
cauzelor și modalităților de rezolvare a problemelor sociale, precum și a modului în care oamenii sunt afectați de
acestea. Comprehensiunea generală a problemelor sociale devine astfel un cadru de referință în contextul căruia
datele pot fi catalogate și studiate. Delimităm astfel ideea că și în politicile sociale, ca și în alte domenii ale
științelor sociale, teoria și practica sunt inseparabile. Fiecare politică „practică" se desprinde dintr-o anumită
teorie care o cauzează, după cum fiecare teorie presupune anumite aplicații practice care urmăresc rezolvarea și
controlul problemelor sociale (Horton, Leslie, 1970, p. 17). Orice încercare de a le separa implică o ignorare a
relației lor fundamentale, și de aceea unii actori sociali cu „orientare practică" nu sunt adesea conștienți de
teoriile pe care se bazează acțiunile lor. De exemplu, o persoană care susține ideea potrivit căreia „criminalii
trebuie aspru pedepsiți, și nu reeducați, întrucât o sentință lungă îi va determina să se gândească de două ori
înainte de a acționa" își poate imagina că exprimă o afirmație specifică „bunului-simț practic", neafectat de nici o
teorie. De fapt, el subscrie la o serie întreagă de teorii; cea veche de circa 4.000 de ani, conform căreia omul e o
creatură hedonistă, care își desfășoară acțiunile pe baza unui simplu calcul al durerii și plăcerii, astfel încât, dacă
el va trebui să suporte consecințele dureroase ale întreprinderii unui act nedezirabil pentru societate, va fi
determinat să renunțe la acesta; o altă teorie care poate fi invocată în contextul acestui exemplu e cea potrivit
căreia omul e o ființă rațională, ale cărei acțiuni sunt determinate nu de obișnuință sau emoții, ci de un calcul
logic și rațional; nu mai puțin, el este influențat și de teorii referitoare la libertatea voinței, eficacitatea pedepsei,
a procesului de învățare etc.
Individul de „orientare practică", cel care-și imaginează că atitudinea sa nu este afectată de considerațiile de
ordin teoretic, riscă, de fapt, să fie sclavul unor vechi teorii economice sau filosofice care astăzi nu mai prezintă
valabilitate din punct de vedere științific. Faptul că el neagă în mod consecvent orice posibilă „contaminare"
teoretică nu face decât să evidențieze ignoranța sa cu privire chiar la teoriile care îi coordonează gândirea. De
exemplu, atât liberalii, cât și socialiștii aplică politici economice derivate din teoria economică, iar singura
diferență teoretică dintre orientările lor este că, în vreme ce primii preferă politici bazate pe teoriile unor
economiști clasici precum Smith, Ricardo și Carver, cei din urmă favorizează implementarea unor programe
economice bazate pe teoriile mai noi ale lui Veblen, Keynes sau Slichter.
Pe de altă parte, este la fel de adevărat că există cercetători, în sfera de studiu specifică științelor umane, care se
cantonează în mod exclusiv într-o zonă a abstracțiilor teoretice, nemaiputând fi astfel conștienți de realitatea
care-i înconjoară. în cadrul mai larg al politicilor sociale și, implicit, al asistenței sociale, profesionistul cu
abilități practice este cel care știe și înțelege fundamentele teoretice ale recomandărilor sale, cel care știe cum au
fost acestea aplicate în alte situații și care deține o bază factuală, grație căreia poate aprecia eficiența lor. Deși
sistemul politic democratic permite ca fiecare individ să-și poată prezenta propria opinie, nu înseamnă și că
aceste opinii dețin o valabilitate egală. Multe dintre contradicțiile care apar în domeniul studiului problemelor
sociale depind de indistincția dintre problemele de cunoaștere și problemele de valoare (Horton, Leslie, 1970, p.
17). în cazul primelor, există răspunsuri adevărate și false, în timp ce în cazul ultimelor vorbim mai curând
despre existența unor preferințe diferite. Când o situație socială e tratată din perspectiva problemelor de
cunoaștere, neprofesionistul și expertul pot fi egali, ceea ce înseamnă că fiecare își susține propria
preferință. Dar, atunci când tratăm o situație socială sub unghiul problemelor de cunoaștere, dispare semnul
egalității dintre neprofesionist și expert. Cu alte cuvinte, rolul profesionistului în aplicarea politicilor sociale este
acela de a ghida oamenii astfel încât aceștia să-și împlinească scopurile prin intermediul celor mai adecvate
mijloace. Pentru a ilustra diferența dintre competența profesionistului și simpla judecată de valoare pe care o
poate emite un neprofesionist, să ne gândim la o situație în care experții în criminologie susțin că, în cazul
comportamentului criminal, nu este vorba despre ceva înnăscut, ci despre ceva învățat. într-o astfel de situație,
neprofesionistul care susține în continuare că există un „instinct criminal", specific „criminalilor înnăscuți", nu
face decât să-și evidențieze ignoranța.
Așadar, în analiza problemelor sociale, este necesară sublinierea relației dintre teorie și practică. Funcția proprie
profesionistului este, în acest caz, aceea de a delimita descrieri și analize clare ale problemelor sociale, precum și
de a arăta consecințele ce decurg din aplicarea fiecărui tratament propus. Având în atenție faptul că oamenii
urmăresc, de regulă, scopuri contradictorii (de exemplu, muncă puțină și prosperitate), teoreticienii sociali și
profesioniștii din domeniul politicilor sociale trebuie să le arate care sunt valorile incompatibile, când trebuie să
facă un compromis și când trebuie să aleagă între acestea (ibidem). De asemenea, punând în discuție raportul
dintre teorie și practică, Horton și Leslie se întreabă dacă, din perspectiva acestuia, o altă funcție a
profesionistului ar fi aceea de a le arăta oamenilor scopurile pe care ei trebuie să le urmărească. Altfel spus, este
funcția sociologului, sau a teoreticianului din domeniul asistenței sociale, de a promova egalitatea rasială sau de
a elimina sărăcia ? Este de fapt o întrebare care constituie semnul unei dezbateri încă actuale în câmpul științelor
sociale: teoreticianul social trebuie să lucreze cu judecăți de valoare, dincolo de adeziunea sa la adevăr?
Teoreticienii din domeniul științelor sociale considerau, în urmă cu o generație, că acestea nu trebuie să lucreze
cu judecăți de valoare, ci să se constituie ca științe pe modelul chimiei sau fizicii, încercând deci să descopere
adevărul fără a se implica în problemele sociale. Astăzi însă, cei mai mulți dintre teoreticieni susțin că științele
sociale trebuie să se implice în câmpul politicilor publice și sociale, și tocmai acesta este resortul ascuns al
necesității existenței unei relații între teorie și practică. Așadar, pe baza unei cunoașteri profesioniste, specifică
spiritului științific, teoreticienii sociali nu trebuie numai să arate ce anume poate face societatea referitor la
conflictele rasiale, criminalitate, sărăcie, adopția copiilor, devianța sexuală, ci și cum ar trebui rezolvate astfel de
probleme. în secțiunea următoare, ne vom concentra asupra raportului dintre cunoașterea teoretică și experiența
practică în domeniul particular al asistenței sociale, al cărei rol, ca profesiune, este tocmai cel de a răspunde unor
astfel de provocări provenite din interiorul sistemului social.
3.5.4. Asistența socială între cunoaștere si experiență
Fiind membri ai unei profesii de ajutor, majoritatea asistenților sociali lucrează direct cu persoanele pe care le
servesc. Ei evaluează impactul unei anumite situații sau probleme asupra persoanelor implicate în ea, apreciază
semnificațiile acesteia pentru persoanele în cauză, ceea ce presupune analiza nevoilor, trebuințelor, intereselor,
scopurilor, aspirațiilor, sentimentelor pe care indivizii le au cu privire la situația respectivă. Astfel, asistenții
sociali, prin apropierea lor față de o problematică atât de vastă de probleme sociale, prin implicarea lor în
sistemul de relații cu ceilalți și prin
participarea la experiența de viață a acestora, au privilegii sporite pentru cuprinderea problemelor care țin de
funcționarea sistemului social.
Atât timp cât asistenții sociali au la dispoziție un corp teoretic limitat, ei își practică profesia, în mod necesar,
mai ales pe baza unor principii ale „bunului-simț" și cu sprijinul experienței câștigate în ajutorarea persoanelor
cu probleme psihosociale. Având conștiința responsabilității de a dezvolta propriile cunoștințe, asistenții sociali
au reevaluat importanța acestei experiențe practice, privind-o ca pe o posibilă sursă de cunoștințe.
Această sursă de cunoștințe pentru asistența socială – experiența profesioniștilor în lucrul cu oamenii și în
ajutorarea lor în ceea ce privește soluționarea unui spectru larg de probleme ale vieții – a primit denumirea de
„înțelepciune practică" (Bartlett, 1970, p. 73). Ea izvorăște din acțiunea socială a asistentului social care
intervine în multiple situații de criză sau de disfuncționalitate socială. în acest context, acțiunea specifică
profesiunii de asistent social îndreptățește denominarea acestuia din urmă drept agent social. Cu referire la
această caracterizare, sociologii C. Zamfir și L. Vlăsceanu (1993) pun accentul pe înțelegerea comportamentului
actorului social ca fiind unul care „este, de regulă, reproductiv în raport cu sistemul, pe când agentul social are
un rol transformator". Este deci sugerată o distincție între calitatea de actor social, pe de o parte, care
interacționează în contextul social global, și cea de agent social, pe de altă parte, al cărui rol este acela de a
interveni în anumite situații în mediul social, cu scopul de a iniția un proiect de transformare a unor aspecte
negative. De regulă, astfel de aspecte se referă la diferite comportamente, context în care activitatea asistentului
social implică inducerea unui flux normalizator, pentru ca indivizii, grupurile și comunitățile (deci actorii sociali,
fie aceștia individuali sau colectivi) să se înscrie în limitele legilor societății umane. Acest flux normalizator
poate fi înțeles sub forma unei contraponderi față de acele comportamente umane care pot fi caracterizate din
perspectiva devianței ori a inadaptării. Aici se regăsește, așadar, rolul normalizator al instituției și profesiunii
reprezentate de asistența socială, întrucât, în lipsa unor comportamente contranor-mative, însuși statutul
intervenției asistenților sociali ar fi pus sub semnul întrebării. Dar apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare:
ce înțelegem prin normalitate ? Cu alte cuvinte, pe ce criterii poate distinge asistentul social între o situație
normală și una anormală, între un comportament firesc și unul deviant ? Esențial pentru răspunsul la aceste
întrebări este conceptul de inadaptare socială, care poate fi definită drept „ceea ce-l deranjează pe celălalt, ceea
ce este contrar utilităților sociale sau ceea ce dăunează altora. Inadaptarea este incapacitatea sau dificultatea de a
îndeplini o sarcină sau de a asuma un rol prevăzut, așteptat sau prescris de către societate. (…) Inadaptarea
socială poate viza diferite domenii: cultura și limbajul, familia și educația copiilor, bugetul, munca, sănătatea și
igiena, viața în societate. (…) Reperarea inadaptării se bazează adesea pe observarea stigmatelor sau a
conduitelor contrare utilităților sociale" (Desrumaux-Zagrodnicki, 1998, pp. 4-5). încercând să completăm
imaginea conceptului de inadaptare socială, pe linia de argumentare a unor autori precum C. Bocancea și G.
Neamțu, trebuie specificată distincția dintre inadaptarea internă, ale cărei motivații se regăsesc la nivel
individual, și inadaptarea externă, având drept cauze anumiți factori externi, care nu intră deci în aria de control
și responsabilitate a individului. Devine astfel evident faptul că, pentru fiecare caz în parte, intră în scenă
abordări și proiecte de intervenție diferite. De asemenea, trebuie remarcată relevanța relației dintre inadaptare și
stigmatul social pentru profesiunea asistenței sociale, deoarece specialistul
în acest domeniu este adeseori pus în situația de a descifra cauzele pentru care un anumit individ sau grup se află
situat într-o poziție de inferioritate sau disconfort. Existența stigmatului implică existența unei trăsături care face
ca respectivul individ sau grup să nu aibă acces la relații normale cu ceilalți actori ai societății. Adoptând tehnica
lui E. Goffman (1975), putem identifica trei tipuri de stigmate sociale, pe care le vom numi după cum urmează:
a) stigmatul fizic, ce scoate în evidență „diformitățile și anomaliile morfologice care determină fie numai o
identitate estetică aparte, fie și o incapacitate parțială sau totală de mișcare sau de realizare a unor activități pe
care marea majoritate le poate desfășura" (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 31); b) stigmatul comportamental, ce
reprezintă modalitățile în care indivizii înțeleg să se manifeste în cadrul social și c) stigmatul identitar (numit de
Goffman „tribal"), ce se referă la diferite forme ale identității pe care o poate deține un anumit actor social,
mergând de la cea rasială până la cea lingvistică sau religioasă. La modul general, stigmatul poate fi înțeles ca
reprezentând aspectul vizibil al inadaptării sociale. De aceea, pentru o mai bună comprehensiune a acestui
concept care desemnează unul dintre fenomenele frecvent întâlnite pe teren de către asistenții sociali, aceștia din
urmă trebuie să aibă în atenție „și o analiză a comportamentului din două unghiuri de vedere : cel al atitudinii
persoanei față de comportamentul pe care îl manifestă și cel al normativității sau, altfel spus, al manierei în care
este perceput respectivul comportament de către societate. O astfel de analiză depășește\iihotomia clasică a
comportamentelor «problematice» și «non-problematice», dihotomie ale cărei insuficiențe sunt mai mult decât
vizibile : cum putem determina dacă un comportament este problematic sau nu, din unghiul de vedere al cărui
actor social ? " (ibidem}. Desigur, întrebarea pe care o lansează autorii citați nu este lipsită de importanță,
deoarece de definirea fenomenului de inadaptare identificat în urma analizei unui anumit actor social depinde în
mod direct maniera de intervenție pentru care va opta asistentul social. Tocmai de aceea, în teoria asistenței
sociale au fost stabilite drept criterii ale distingerii între situațiile care reclamă intervenția asistenților sociali și
cele normale atitudinea și acceptanța socială. Pe baza acestor criterii, se realizează diferențiereaîntre acele
comportamente conforme sau opuse atitudinii unui actor social, pe de o parte, și cele care se aliniază sau se opun
normelor sociale, pe de altă parte. Prin urmare, din perspectiva domeniului asistenței sociale, nu este importantă
doar raportarea comportamentului unui anumit individ la normele sociale, ci și modul în care el se raportează la
propriul său comportament. Cunoașterea acestor aspecte este, așadar, hotărâtoare pentru proiectul de intervenție
pe care îl propune asistentul social deoarece, în lipsa acesteia, sunt posibile Consecințe caracterizate printr-un
anumit grad de periculozitate atât pentru cel care necesită asistență, cât și pentru alți membri ai comunității.
Construirea cunoștințelor asistenței sociale arată astfel importanța surprinderii și articulării a ceea ce rezultă din
experiențele proprii sau ale colegilor din branșă ori a ceea ce „este cunoscut de practicieni, dar nu a fost suficient
verbalizat sau comunicat, și de aceea nu este încă substanțial recunoscut ca parte a corpului de cunoștințe al
asistenței sociale" (NASW, 1964, p. 111).
4. Dimensiunea axiologică a asistenței sociale
4.1. Doctrine etice fundamentale în asistența socială
Așa cum am arătat, asistența socială este supusă, pe de o parte, unor presiuni sociale și politice, expresie a
credinței că toate problemele sociale pot fi rezolvate, dar este pusă și în fața unor provocări sociale sau naturale,
dintre care unele se constituie în situații-limită, față de care asistentul social trebuie să ia atitudine și să intervină.
Astfel, acțiunea asistentului social presupune repere valorice, atât în raport cu implicarea sa în soluționarea
problemelor sociale și umane, cât și în raport cu eventualele situații de risc sau chiar eșecuri care survin în
această intervenție. Contextul axiologic al acțiunii asistentului social impune raportarea la valorile morale
cuprinse în câteva doctrine etice fundamentale pentru practica asistenței sociale.
4.1.1. Etica utilitaristă
Cei mai de seamă exponenți ai utilitarismului, Jeremy Bentham (1748^1-832) și John Stuart Mill (1806-l873), au
fost și reformatori sociali, într-o perioadărcle mari transformări sociale, amândoi fiind activ angajați în
numeroase reforme legislative (Florian, 1992). Opera acestor autori este fundamentată pe scopul promovării
bunăstării generale -„fericire maximă pentru toți". Acest scop este încă prezent în centrul atenției multor servicii
sociale din ziua de astăzi. /
Utilitarismul se distinge ca fiind doctrina inițiatoare a punctului de vedere potrivit căruia judecățile prin care
surprindem calitatea unui lucru de a[ fi bun vorbesc, de fapt, despre proprietatea acelui lucru de a produce un
bine. Utilitatea este proprietatea unui lucru de a ne feri de rău și de a ne procura un bine. Deci bun = util, în
sensul procurării unui bine. Funcția judecăților morale este de a expriipa gradul de utilitate al unui lucru, pe care
îl numim bun numai în virtutea acestei proprietăți de a furniza un bine. Imediat reiese caracterul paradoxal al
acestei doctrine, căci un utilitarist susține practic că un lucru este bun numai pentru că este capabil să furnizeze
mai mult bine. De aceea, utilitaristul este obligat să iasă în afara doctrinei sale, să o completeze cu o teorie
despre semnificația binelui. Din păcate, completarea nu este în general foarte originală, căci se acceptă că bine
înseamnă plăcere, rău este totuna cu o durere, plăcere și durere fiind luate în accepțiunea lor comună, refuzându-
se clasificări și ierarhii. Cu alte cuvinte, utilitaristul adoptă cel mai adesea punctul de vedere hedonist.
Utilitarismul promovează ideea că acțiunea umană trebuie să determine cea mai mare cantitate de „bine" sau de
„fericire" posibilă sau cât mai puțin „rău" posibil, într-o lume centrată pe valorile de „bine" și „fericire".
Binele societății este conceput ca o totalizare a binelui rezultat din acțiunea indivizilor care acționează în
perspectiva dobândirii celei mai mari fericiri. Ca atare, acțiunile semenilor trebuie evaluate doar din această
perspectivă a binelui și fericirii pe care le produc.
Impunând conceptul individualismului și al libertății de acțiune a individului în societate, utilitarismul
promovează competiția dintre indivizi, care rezultă, de altfel, din natura umană, aflată în permanentă căutare a
binelui și fericirii, fapt ce nu
contravine binelui colectiv. Natura umană este alcătuită astfel încât să dorească doar fericirea sau ceea ce
provoacă fericirea, în așa fel încât fiecare acțiune este judecată conform măsurii în care conduce la împlinirea
supremei dorințe: fericirea. Aceasta este aplicarea utilității. Dar acest aparent egoism poate fi depășit printr-o
ierarhizare a plăcerilor individuale până la cele care presupun devotament, generozitate, altruism, surse de
satisfacții morale supreme, apropiate de „regula de aur" a lui lisus : „lubiți-vă unii pe alții", utilă atât individului,
cât și societății. Decurgând dintr-unproces rațional, deliberativ, dezideratele indivizilor spre bine și fericire
conduc spre un acord fundamental asupra naturii fericirii, ceea ce determină o congruență a promovării și
urmăririi propriilor interese individuale. în cele din urmă, interesul personal va rezona cu interesul general, încât
individul nu mai poate dori propria fericire fără a avea în vedere și fericirea aproapelui. Pentru asistența socială
această doctrină etică devine fundamentală: „Dacă dorim să oferim anumite servicii celor săraci, precum și să
menținem taxele la un nivel scăzut, s-ar putea să observăm că «fericirea» rezidă în taxe mari și în mai multe
beneficii către cei săraci. Astfel, aceștia vor deveni cetățeni productivi și vor contribui mai mult la bunăstarea
tuturor, iar în final vor oferi mai mulți bani, sub forma taxelor".
Principiul utilitarismului sau principiul celei mai mari fericiri consideră deci acțiunile umane ca fiind bune în
măsura în care conduc la o mai mare fericire, înțelegând prin fericire prezența plăcerii și absența durerii, similar
cu ceea ce înțelegea de altfel și Epicur, reprezentant al hedonismului antic. Disciplina căreia dorea să-i pună
bazele Bentham se numea deontologie sau știință a datoriei. Foarte repede însă, deontologia lui va lua forma
curioasă a unui calcul prozaic, un fel de gestionare a plăcerilor, în care investiția de efort pentru procurarea unei
plăceri ar trebui să fie orientată de niște indici, care nu par să fie cuantificabili: intensitatea, durata și gradul de
fecunditate al plăcerilor. El a definit deontologia ca pe un „buget de venituri și cheltuieli din ale cărui operații să
rezulte o creștere a bunei stări", iar viața morală a asociat-o cu practicarea unui „calcul matematic al plăcerilor",
din care să rezulte o balanță pozitivă pentru plăcere și una negativă pentru durere. „Calcul egoist" i-au spus
acestei matematici criticii utilitarismului, chiar dacă Bentham era interesat mai ales de aplicarea matematicii sale
la armonizarea intereselor individuale cu cele ale comunității. Că viața morală nu poate fi obiectul unui astfel de
calcul a observat înainte de criticii lui Bentham chiar un adept al utilitarismului, care a încercat să rafineze
principiul celei mai mari fericiri: John Stuart Mill. în esență, amendamentul pe care-l aduce Mill, bine cunoscut
de altfel, dar care nu schimbă deloc fondul doctrinei, este că acel criteriu de comparație a plăcerilor – intensitatea,
durata și gradul lor de fecunditate – este pur cantitativ, în timp ce trăirile morale sunt de o varietate ce nu poate fi
surprinsă cu mijloace atât de rudimentare. Mill credea că relevantă este compararea plăcerilor după un criteriu
calitativ. O ierarhie a plăcerilor după rafinamentul lor spiritual răstoarnă ordonarea lor după criteriul cantitativist
al intensității: o plăcere de o speță superioară din punctul de vedere al calității poate fi mai căutată decât una care
din punctul de vedere al cantității este mai intensă. în rest, rămâne valabilă observația lui Bentham asupra
necesarei corelări între interesele proprii și cerințele societății.
Nu putem încheia referințele la utilitarism fără a aminti o altă limită a acestei doctrine etice, cu atât mai
importantă cu cât e aplicabilă numai în domeniul serviciilor sociale, și anume: concentrarea pe fericirea
individuală ignoră acele mecanisme instituționale care generează nefericire și durere, cum ar fi un sistem de
birocrație
nefuncțională, care oferă oportunitatea promovării intereselor personale ale funcționarilor, în detrimentul celor
ale clienților lor.
A.1.2. Etica imperativă
Immanuel Kant (1724-l804) a încercat să justifice rațional moralitatea, în tentativa sa de a întemeia o morală
universală și rațională, fundamentată pe imperativul categoric, adică pe ideea datoriei morale de a face
întotdeauna și în orice împrejurare bine.
Kant a formulat astfel maxima acestei legi morale universale: „Lucrează astfel încât să stimezi demnitatea umană
atât în persoana ta, cât și în persoana oricărui altuia, iar persoana omenească s-o socotești oricând drept un scop
în sine, niciodată ca un mijloc în vederea unui scop străin" (apud Florian, 1992, p. 348). Mai mult, filosoful
german a dorit să fundamenteze un „principiu practic suveran" – cum ne spune chiar el – din care să poată fi
deduse toate legile voinței. Evident, dată fiind diversitatea aproape infinită a acțiunilor umane, suntem constrânși
să ne mulțumim cu foarte puțin, în fapt doar cu forma moralității în genere, cu o legislație doar formală.
Imperativul categoric este forma în genere a legislației în morală. Să urmărim cum operează apelul la această
formă în genere. Vom alege unul dintre exemplele lui Kant, dar să nu uităm canonul judecății morale:
– canonul general: „Trebuie să putem voi ca o maximă a acțiunii noastre să devină o lege universală; acesta
este canonul judecății morale a acțiunii noastre în genere" (Kant, 1995, p. 233); și iată și exemplul:
– cazul particular al unui om ce „găsește în sine un talent care, cu ajutorul unei culturi oarecare, l-ar putea face
un om folositor în privințe de tot felul. Dar, văzându-se în condiții comode, preferă să se dedea petrecerilor decât
să se străduiască cu extinderea și îmbunătățirea fericitelor lui dispoziții naturale. Dar el încă se mai întreabă dacă
maxima lui de a-și neglija darurile naturale se acordă tot atât de bine cu înclinația lui spre plăceri, precum și cu
ceea ce numim datorie. El vede atunci că, desigur, o natură tot ar putea subzista având o astfel de lege universală,
deși omul (asemenea locuitorilor mării de sud) ar lăsa să-i ruginească talentul și s-ar gândi să-și ducă viața numai
în trândăvie, în distracții, în desfrâu, cu un cuvânt în plăceri; dar e imposibil ca el să vrea ca această maximă să
devină o lege universală a naturii sau să fie pusă ca atare în noi prin instinct natural. Căci ca ființă rațională el
vrea în mod necesar ca toate facultățile să se dezvolte în el, deoarece îi servesc și îi sunt date pentru tot felul de
scopuri posibile" (ibidem, pp. 232-233).
Așadar, etica imperativă își pune problema justificării modurilor de comportare și acțiune care determină
practica vieții umane în domeniul individual și social. în plus, practicul trimite la acele situații în care importantă
este decizia liberă, orientată de anumite valori morale, adică așa-numita atitudine morală. Cel puțin așa stau
lucrurile pentru tradiția filosofică germană. Tocmai de aceea Immanuel Kant a fixat sensul „practicului" sub
această modalitate. El obișnuia să vorbească despre două tipuri de cercetări, una din spațiul teoreticului, cealaltă
de factură practică. Nota teoreticului o recunoaștem acolo unde cercetarea e orientată de întrebarea „Ce știm ? ".
Considerațiile practice vin în întâmpinarea întrebării „Ce trebuie să facem ? ". Cam în acest fel discută Kant
diferența în cauză în Critica rațiunii pure: „Mă mulțumesc aici să definesc
cunoașterea teoretică ca pe una prin care cunosc ceea ce este, iar pe cea practică ca pe una prin care îmi reprezint
ceea ce trebuie să fie" (Kant, 1994, p. 479). Distanța dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie este distanța
dintre natură și spirit. Fapt este că în domeniul naturii d6mină o necesitate exterioară nouă înșine. De aceea,
libertatea umană nu este serios amenințată de necesitatea naturală. Străduindu-ne să o înțelegem, asigurăm
succesul cunoașterii naturii, succesul științelor în general. Dar nu asigurăm și temeiul existenței noastre mai
fericite, poate doar condițiile. Aspirația către o viață mai bună rămâne la nivelul de aspirație. Kant credea că și
faptele umane se supun unei necesități, numai că uneia intrinsece, o necesitate a rațiunii exprimată în
conformitatea maximei acțiunii noastre la legea morală obiectivă. Pentru a pune în evidență aceste două tipuri de
necesități, Kant folosea două verbe ale limbii germane : în primul rând, verbul mussen pentru a exprima
principiul acțiunii naturale, adică al lumii fenomenelor ; date fiind condițiile naturale cerute, fenomenul trebuie
(muss) să se producă. Cât privește faptele umane, potrivit este verbul sollen, care exprimă o necesitate ce nu
apare în natură. Acest „trebuie" nu are nici un sens, va spune Kant, dacă avem înaintea ochilor numai cursul
naturii: „Noi nu putem întreba: ce trebuie (soli) să se întâmple în natură?, după cum nu putem întreba: ce
proprietăți trebuie (soli) să aibă un cerc ?, ci numai: ce se întâmplă în natură sau ce proprietăți are cercul ? "
(ibidem, pp. 431-432). Mussen este expresia unei necesități oarbe – necesitatea naturală. Sollen este expresia unei
necesități conștiente – rațiunea exprimă această necesitate prin legile moralității. Mussen nu are efect asupra
voinței umane, pe când al doilea tip de necesitate are înrâurire asupra voinței. Sollen este tipul de necesitate pe
care îl recunoaștem în determinarea voinței prin rațiune. De aceea, în întemeierea metafizicii moravurilor, voința
este numită rațiune practică.
Toate ființele umane merită deci a fi tratate sub aspectul raționalității, demnitatea omului stând tocmai în această
autonomie a conștiinței. Kant va adăuga și o a doua formulare, pentru a clarifica principiul anterior și pentru a
demonstra natura sa universală și obligatorie: „Lucrează așa încât maxima voințertale să poată valora oricând ca
un principiu universal de acțiune". Așadar, bine este tot ce poate deveni o normă universală de acțiune, de pildă
năzuința spre adevăr. Dimpotrivă, orice faptă, bunăoară minciuna, care, universalizându-se, ar ruina ordinea
morală este un rău (Florian, 1992, p. 347).
4.1.3. Creștinismul și asistența socială
Preocuparea morală de a acorda ajutor celor aflați în nevoie a fost asumată, încă din primele secole după Hristos,
de către Biserică, întrucât creștinismul s-a afirmat mai ales ca o religie care opunea vieții terestre, materiale, o
viață spirituală. în consecință, Biserica primelor secole creștine a considerat că asistența socială acordată mai ales
săracilor constituie o datorie de onoare, încărcată de semnificații morale : „în primele secole creștine, sub
ocrotirea împăraților romani, de la Constantin cel Mare (306-337) și până la Iustinian (527-565), au luat ființă
câteva instituții asistențiale ca: brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonați, în vârstă de până la 7 ani),
orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete provenite din familiile sărace
sau din orfelinate), ghirocomiile (aziluri pentru văduvele bătrâne și fără sprijin) și Societatea religioasă a
Parabolanilor (grupuri de voluntari creștini care îndeplineau
servicii sanitare în folosul celor afectați de diferite maladii)" (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 58). Este vorba,
așadar, despre o epocă în care primează moralitatea, în care etica creștină se inserează în societate, o perioadă
caracterizată, după cum sugerează autorii citați, printr-o concepție pozitivă asupra sărăciei, care va fi prezentă în
scrierile teologilor creștini, dar și în diferitele acțiuni asistențiale ale Bisericii, până la Reforma lutherană din
secolul al XVI-lea. Esența acestei concepții este redată în ideea potrivit căreia săracul este încărcat de sacralitate,
el fiind expresia firească a ordinii sociale existente în lumea feudală, fiind considerat chiar un exponent al celor
care se vor mântui. Pe cale de consecință, toate categoriile de săraci intrau în grija Bisericii, eliberând astfel
statul „de orice responsabilitate față de supușii săi săraci" (ibidem). Deducem de aici că această ordine este
înțeleasă în moduri diferite de către reprezentanții Bisericii și cei ai statului (monarhul), pentru care și sărăcia
avea, drept urmare, semnificații deosebite. Istoricii acestei perioade, interesați, la rândul lor, de modul în care pot
fi configurate acțiunile caritabile ale Bisericii, nu prezintă o imagine diferită: „Sărăcia foarte reală (…) este
tratată în mod diferit de episcop și de rege. Săracul nu este nici un mizerabil, nici un cerșetor, nici un sclav, ci un
om liber, bine cunoscut, lovit deodată de calamități sau nenorocire și incapabil, cel mai adesea temporar, de a
face față nevoilor" (Devisse, 1966). Se poate observa că sărăcia era tratată, din punctul de vedere al eticii
creștine, drept o situație de normalitate, iar Biserica se considera datoare să acorde săracilor din interiorul
parohiei (comunității) un ajutor material. Pe de altă parte, din perspectiva monarhului, săracul este un om slab, la
mila celor puternici, care dispun de mijloace și influență. în pofida acestei viziuni negative, prin comparație cu
cea a Bisericii, „regele are datoria, prin recomandările și ordinele sale, să asigure o protecție juridică celui slab,
în scopul de a restabili dreptatea și echitatea amenințate fără încetare" (Jacques, 1996, p. 221). Detectăm aici
existența unei semnificații duale a ordinii sociale din societatea feudală: mai întâi, monarhia are datoria de a
asigura săracilor o protecție juridică, peste care se suprapune, apoi, protecția socială acordată de Biserică. în
același context, putem vorbi despre existența unei datorii contractuale față de diversele categorii de săraci (pe
care o duce la îndeplinire regele sau seniorul), dar și despre existența unei datorii morale, pe care o desăvârșesc
oamenii Bisericii. Implicarea asistențială a acestora din urmă se datora, fără îndoială, acestei idealizări a imaginii
săracului, pe care o scotea în evidență întreaga tradiție ecleziastică. Astfel, iconografia occidentală a perioadei
respective îl reprezintă pe Sfântul Martin (despre a cărui viață există și mărturia scrisă a lui Sulpicius Severus),
cel care, întâlnind un sărac pe când se întorcea dintr-o bătălie, i-a dăruit jumătate din mantia sa, pentru ca apoi să
afle, în vis, că acesta a fost Hristos. Desigur, istoricii nu fac decât să remarce importanța care se acorda
prestigiului sacru al săracului, care va rămâne o evidență până spre jumătatea celui de-al doilea mileniu creștin:
„Această iconografie, ce neglijează nuanțele unei gândiri discursive, îl condamnă, în cer, pe cel bogat, și îl
glorifică pe cel sărac" (ibidem, p. 224).
Schimbarea acestei concepții pozitive asupra săracului survine însă o dată cu nașterea relațiilor de muncă proprii
capitalismului, ceea ce duce la dispariția sistemului feudal ce caracterizase până atunci economia Europei
Occidentale. Mobilitatea populației, semnalată de istorici în această perioadă, înseamnă apariția unor noi
categorii de săraci, în cadrul cărora se remarcă mai ales cei care migrează din mediul rural, aflându-se în căutare
de mijloace de subzistență, spre mediul urban. în acest context,
se diminuează semnificația datoriei contractuale care caracterizase, până atunci, raportul dintre seniori și supușii
acestora, obligația asistențială față de săraci începe să fie considerată o misiune a Bisericii, în vreme ce statul
inventează modalități de a justifica măsurile represive împotriva populației sărăcite ce risca să devină o
amenințare pentru ordinea socială. Se constată deci o trecere, o schimbare de optică în ceea ce privește
interpretarea situației săracilor: „De la imaginea pozitivă pe care o avea în Evul Mediu timpuriu, la sfârșitul
acestei epoci sărăcia nu mai era văzută ca o șansă și o virtute, ci dimpotrivă, ca un rezultat al leneviei, ca o
greșeală morală și chiar ca o crimă și o subversiune ce trebuie reprimate" (Bocancea, Neamțu, 1999, p. 59). Vor
urma perioada Renașterii și Reforma lutherană, care vor conferi un cu totul alt sens sărăciei, modificând în mod
substanțial imaginea săracului pe care o propovăduise până atunci etica creștină. Cu toate acestea, Biserica va
rămâne actorul cu cele mai semnificative implicații asistențiale în viața societății, până în secolul al XlX-lea,
când apar primele instituții de asistență socială sub jurisdicția statului.
4.1.4. Protestantismul si geneza asistenței sociale
Protestantismul va dezvolta o teologie total opusă manierei în care fusese interpretată sărăcia în gândirea etică a
primelor secole creștine, care oferea, așa cum am arătat mai sus, o imagine idealizată asupra celor care necesitau
asistență socială. Sărăcia nu mai reprezintă acum o condiție pentru a primi gloria într-o lume viitoare, ci devine
culpabilă, fiind integrată într-o dialectică a ordinii și dezordinii sociale. Așa cum subliniază Michel Foucault,
„(…) sărăcia nu mai este prinsă într-o dialectică a umilinței și a gloriei, ci într-un anume raport dintre dezordine
și ordine, care o închide în culpabilitate. Ea, care purta deja de la Luther și Calvin marca unei pedepse
atemporale, va deveni, în lumea carității etatizate, concesie vinovată față de propria-ți persoană și păcat
împotriva bunului mers al statului. Ea alunecă de la o experiență religioasă care o sanctifică la o concepție
morală care o condamnă" (1968, p. 70). Există, desigur, diferențe importante între viziunea eticii creștine
tradiționale și cea specifică eticii protestante. Remarcabile sunt, în acest sens, respingerea lumii și a ordinii ei, pe
care părea să o întruchipeze săracul în imaginarul medieval, și inserția socială a fiecărui individ, realizabilă mai
ales prin muncă, pe care o propune etica protestantă. Fiecare individ trebuie să-și asume responsabilități și să le
ducă la îndeplinire în această lume, integrându-se în ordinea socială vegheată de instituțiile etatice, iar aceasta
constituie o posibilă cale spre mântuire. Chiar principiile etice dominante în protestantism sunt cele care
accentuează asupra semnificației deosebite pe care o deține implicarea în viața socială a fiecărui actor social, fie
acesta individual sau colectiv. în cadrul teoretic dezvoltat de etica protestantă, este subliniat mai ales caracterul
rațional al religiei creștine, și nu cel mistic, așa cum se întâmplase în primele secole creștine. Această
raționalitate a religiosului a făcut posibilă – în opinia lui Max Weber – dezvoltarea capitalismului în acele zone
dominate din punct de vedere religios de protestantism. Devine astfel evident că săracii, cei privilegiați în
contextul unei concepții religioase cu nuanțe mistice, reprezintă acum subiect al culpabilizării. Weber explică, de
altfel, și o posibilă stratificare socială a celor care sunt de acord cu imaginea idealizată a sărăciei: „Păturile cele
mai de jos ale proletariatului, instabile din punct de vedere economic, cărora concepțiile raționale le sunt cel mai
greu accesibile, cât și straturile micii burghezii falimentare apropiată proletariatului sau aflată permanent în
nevoi, și amenințată
cu proletarizarea pot, firește, să alunece cu ușurință în raza de influență a unei misiuni religioase. însă a unei
misiuni religioase având în special o formă magică (…)" (Weber, 1998, pp. 108-l09). Aceste clase sociale
îmbrățișează, de aceea, concepția pozitivă asupra sărăciei, specifică eticii creștine tradiționale. Pe de altă parte
însă, etica protestantă insistă asupra caracteristicilor religioase, dar și comunitare, ale factorului muncă, cel care
reprezintă principala metodă de combatere a sărăciei, considerată acum imorală și tolerabilă numai în anumite
cazuri: „Treptat, acest spirit tradițional a cedat locul unui nou spirit, orientat după anumite principii morale.
Chiar dacă el se mai practica, așa cum a fost cazul la sfârșitul Evului Mediu târziu, a început să fie disimulat,
toleranța publică față de el diminuându-se mult" (Mihăilescu, 1993, p. 271). Cu toate acestea, scăderea toleranței
publice nu presupunea că sărăcia trebuie să fie anihilată prin mijloace represive, ci, dimpotrivă, că, întrucât ea
reprezintă o problemă socială, asistența oamenilor săraci nu constituie doar o responsabilitate privată sau a
Bisericii, ci și a statului, care se vedea amenințat de creșterea procentului populației sărăcite. Astfel, apar primele
instituții de asistență socială, sub forma azilurilor și a spitalelor publice, al căror rol era acela de a supraveghea
indivizii săraci sau periculoși pentru ordinea instituită. Mai mult, încă din secolul al XVI-lea, monarhia britanică
legifera acțiunile de asistență socială a categoriilor defavorizate, care intrau în responsabilitatea comunității. Wm
Actul Elisabetan din 1601, se considera, de pildă, că asistența socială acordată săracilor reprezintă nu doar o
obligație morală a comunității de care aceștia aparțin, ci chiar o obligație socială. Pe de altă parte, s-au adoptat și
metode mai dure de combatere a sărăciei, așa cum a fost, de exemplu, sistemul atelierelor publice (workhouses),
al căror rol era acela de a descuraja – prin salarii foarte reduse și munci deosebit de dificile – populația rurală
săracă să migreze spre zonele urbane.
Au existat, desigur, și alte încercări de sistematizare instituțională a asistenței sociale acordate persoanelor și
grupurilor defavorizate, așa cum au fost sistemul Roundsman (care „presupunea întreținerea șomerilor de către
cetățenii parohiei din care aceștia făceau parte. Sarcina aceasta socială revenea, pe rând, fiecărui cetățean cu
posibilități materiale" – Bocancea, Neamțu, 1999, p. 59) sau sistemul Speenhamland (ce „consta în acordarea
unor compensații de venit muncitorilor cu salarii mici, compensații care urmăreau atingerea unui prag calculat în
funcție de numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreținere" – ibidem). Cu toate acestea, trebuie subliniat
faptul că, deși sărăcia era considerată o problemă socială, mai ales în filiația ideilor profesate de etica
protestantă, originea sa era încă regăsită în decadența morală a indivizilor. De aceea, începând cu a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, o dată cu dezvoltarea sistemelor electorale care acordau drept de vot unui număr
mai mare de cetățeni și, mai ales, o dată cu apariția principiilor ideologice ale socialismului, se va afirma ideea
potrivit căreia sărăcia este cauzată nu atât de anumite caracteristici individuale (lenevia), cât de modul de
funcționare a sistemului economic propriu capitalismului. Simultan cu această nouă înțelegere a condițiilor de
posibilitate a sărăciei, se constată și o nouă orientare legislativă, în ceea ce privește asigurările de boală, asistența
persoanelor în vârstă, asigurările sociale în caz de accident ori invaliditate, ajutorul de șomaj. Așadar, mai ales
după primul război mondial, apare un nou concept, cel dl păcii sociale, care „putea fi obținută doar printr-un
sistem legislativ bazat pe principiul justiției sociale, pe ideea că populația defavorizată are anumite drepturi și că
asistența socială nu este o problemă de bunăvoință politică, ci una de
necesitate socială" (ibidem, p. 63). Este momentul când se conturează principalele responsabilități ale viitorului
domeniu al asistenței sociale.
Putem deci remarca importanța eticii protestante în schimbarea de paradigmă pe care a operat-o atât în planul
concepției asistențiale a creștinismului, cât și în planul concepției asupra grupurilor defavorizate, asupra sărăciei
și a celor afectați de aceasta, transferând responsabilitatea dinspre instituția religioasă înspre instituția etatică.
–
4.2. Probleme etice în practica asistenței sociale
Teoreticienii sociali consideră, de regulă, că problemele etice apar, în special în sfera practică a asistenței
sociale, atunci când asistentul social trebuie să ofere un răspuns la următoarea întrebare: „Ce trebuie să fac eu,
sau clientul, din punct de vedere moral, într-o situație particulară?" (Timms, 1983, p. 33). Plecând de la un astfel
de reper, considerăm că un posibil răspuns la această întrebare reclamă cu necesitate atât un aspect normativ,
care să accentueze asupra caracterului moral imperativ, cât și un aspect descriptiv, care să evidențieze faptul că
deciziile ce se iau în practica asistenței sociale dețin, într-adevăr, o fundamentare etică. Mai mult decât atât,
considerațiile asupra rolului conștiinței morale în practica asistenței sociale ne pot ajuta să descifrăm aspectele
profunde ale acestei problematici. Pe de altă parte, nu trebuie să absolutizăm ideea că tot ceea ce este important
cu privire la valorile aplicabile în asistența socială poate fi redus la problema conștiinței sociale și nici pe cea
potrivit căreia valorile morale specifice acestui domeniu ar presupune numai probleme legate de conștiința
morală a practicianului. Din această perspectivă, se consideră că una dintre problemele centrale ale dezbaterii din
jurul aspectului etic al asistenței sociale este aceea că un același termen – de exemplu, termenul „bine" -, aplicat
într-o situație particulară din practica asistenței sociale, poate avea diferite semnificații (ibidem, p. 34): bine
tehnic, ce se referă la acele situații în care au fost invocate și aplicate în mod corect regulile practicii
profesionale; bine estetic, deoarece forma practică a asistenței sociale face apel, adeseori, la sentimentul de
admirație față de un succes profesional (de pildă, atunci când ne referim la un interviu „bine condus", într-un caz
dificil); bine moral, din moment ce, în domeniul asistenței sociale, sunt atinse anumite obiective morale și, în
plus, sunt create sau instituite relații profesionale bazate pe moralitate. Având în vedere aceste considerații
introductive, se poate afirma că termenul de conștiință morală nu anulează distincțiile evidențiate și nici nu
implică o eventuală unificare a valorilor morale sub cupola sa. în fapt, ideea de conștiință nu face decât să traseze
conturul surselor și soluțiilor problemelor etice care apar în practica asistenței sociale. Ea poate fi considerată,
așa cum susține N. Timms, ca reprezentând anumite aspecte importante ale problemei generale a valorilor
morale specifice domeniului asistenței sociale. Cum anume putem înțelege acest lucru ? Este posibilă
dezvoltarea unui răspuns structurat pe trei argumente.
Mai întâi, considerațiile asupra conștiinței morale evidențiază aspectele individuale și sociale specifice
procesului luării de decizii în practica asistenței sociale. în mod obișnuit, după cum sugerează autorul citat, ideea
asistentului social individual e criticată, întrucât se consideră că se ajunge la o abstractizare a individului, în
raport cu colectivitatea. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că judecățile produse grație
conștiinței morale pot fi făcute numai de către un individ care se raportează la propria sa acțiune. Desigur,
conștiința morală aparține activității specifice ființelor umane, și nu doar asistentul social este confruntat cu
necesitatea unor decizii bazate pe aceasta.
în al doilea rând, ideea de conștiință morală nu reprezintă o simplă noțiune. Dimpotrivă, este necesară o analiză
conceptuală înainte de a putea delimita înțelesurile și implicațiile sale (ibidem, p. 35). Ea poate să înlocuiască o
serie întreagă de termeni proprii discursului axiologic, dar acest lucru nu înseamnă că aceștia nu trebuie să fie, la
rândul lor, analizați.
în fine, a lua în considerare ideea de conștiință morală în domeniul asistenței sociale nu presupune izolarea
activității specifice într-un turn de fildeș. Asistența socială nu trebuie înțeleasă ca fiind un model de practică
dogmatică. Dimpotrivă, ideea de conștiință morală realizează o conexiune între considerațiile specifice asistenței
sociale și ceea ce se întâmplă în realitate. în același timp, dezbaterile asupra problemei conștiinței morale
realizează și legătura dintre studiile de asistență socială și acele acțiuni care depășesc granițele acestui domeniu.
Dincolo de aceste argumente, este necesar să răspundem unei alte întrebări: care este maniera specifică de
înțelegere a sintagmei conștiință morală în practica asistenței sociale ? Ideea apare, într-un prim sens, ca un
sinonim pentru specificul aplicabilității asistenței sociale. într-un al doilea sens, ea justifică – atunci când implică
o formă colectivă – înseși instituțiile de asistență socială, precum și profesiunea ca atare. Totodată, înțeleasă în
aceeași formă colectivă, ea poate explica fezabilitatea schimbării perspectivelor în practica asistenței sociale, de-
a lungul timpului.
Așa cum sugeram la începutul acestei secțiuni, recunoașterea importanței conștiinței implică inevitabilitatea
întrebării referitoare la ceea ce trebuie să facă un asistent social într-o anumită situație practică. Răspunsul la
această întrebare nu presupune însă că fiecare client al unui serviciu social sau fiecare asistent social ar trebui să
fie sau să devină un tip uman excesiv în ceea ce privește latura morală. Aceasta deoarece, în anumite cazuri,
„este imposibil să translezi o anumită teorie într-un program detaliat de alegere individuală" (ibidem, p. 43). Pe
de altă parte, chiar dacă moralitatea conștiinței nu predomină întotdeauna, asistenții sociali trebuie să contribuie
la formarea acesteia. Trebuie să acceptăm că moralitatea conștiinței, chiar în orice alt domeniu profesional, și cu
atât mai mult în cadrul asistenței sociale, înseamnă ceva mai mult decât simplul sentiment moral; ea încearcă să
dezvolte un anumit comportament față de idei și situații specifice. Vom încerca, în cele ce urmează, să relevăm
astfel de situații particulare, care se ivesc în practica asistenței sociale, precum și problemele etice specifice pe
care acestea le impun.
Deși unii autori, precum James Fishkin, consideră că putem vorbi despre existența unei „zone a indiferenței
morale" (1982, pp. 10, 20-24), deoarece sunt situații în care deciziile practicianului reclamă numai un înalt nivel
profesional, neimplicând probleme etice, sunt prezente și perspective potrivit cărora majoritatea deciziilor
profesionale conțin în subsidiar diverse implicații sau aspecte etice. Cu atât mai mult, se poate afirma că
problemele etice din practica asistenței sociale se datorează multiplicității și contradicției valorilor prezente în
societatea contemporană. Drept urmare, din moment ce vorbim despre existența unor probleme etice, ar fi mai
corect să discutăm despre dimensiunile etice ale problemelor specifice practicii asistenței sociale. Dacă în
trecutul apropiat astfel de probleme se aflau în raport direct cu relația diadică dintre asistentul
social și client, preocupările etice curente depind de noile modele de practică, incluzând mai mulți participanți, în
afara asistentului social și a clientului. Diminuarea consensului referitor la scopurile pe care ar trebui să le
urmeze societatea, scăderea resurselor care ar trebui să asigure bunăstarea socială, precum și „explozia"
tehnologică nu numai că au intensificat presiunea dilemelor etice tradiționale, dar chiar au dat naștere la ceea ce
s-ar putea numi „noua generație de probleme etice în practica asistenței sociale" (Loewenberg, Dolgoff, 1985, p.
4). Potrivit autorilor citați, problemele etice din practica asistenței sociale apar atunci când există un conflict în
ceea ce privește următoarele aspecte : a) definirea problemei; b) stabilirea scopurilor; c) stabilirea priorităților; d)
deciziile asupra strategiilor de urmat; e) rezultatele dezirabile. Aceste aspecte sunt relevate în propunerile
clientului, asistentului social, comunității, profesiei sau societății, fiecare dintre ele aflându-se în relație cu
diferite presupuneri privind natura umană, cu diferite valori, probleme sau niveluri ale sistemului social. O dată
cu trasarea acestui circuit, Loewenberg și Dolgoff deduc două modalități de apariție a problemelor etice. Prima
se referă la competiția dintre valori. O dilemă etică poate să apară atunci când asistentul social se află în situația
de a alege, într-un caz particular, între două valori aflate în competiție, precum justiția și egalitatea, eficacitatea
serviciului și eficiența sau competența și egalitatea. într-o situație care reclamă găsirea unei soluții într-o
perioadă scurtă de timp, de exemplu, nici un practician nu va putea ignora considerațiile referitoare la eficiență și
eficacitate, chiar dacă această constrângere ar presupune o opoziție cu ceea ce este mai bine pentru client.
Oricum, nu trebuie să conchidem de aici că orice conflict dintre valori va produce în mod necesar o problemă
etică, întrucât două valori pot fi derivate din aceeași sursă sau pot fi sugerate de doi actori diferiți ai unui sistem
de acțiune. Cea de a doua modalitate are în vedere o competiție a loialităților. Atunci când două grupuri aflate în
competiție sau în conflict impun anumite clauze referitoare la fidelitatea sau loialitatea asistentului social
(practicianului), acesta se poate confrunta cu o dilemă etică. Un exemplu clasic în acest sens -arată autorii citați –
este cel al asistentului social care reprezintă atât instituția, cât și clientul, în vreme ce fiecare dintre aceștia
susține cereri aflate în conflict. O a doua cauză a loialității multiple, ca sursă pentru problemele etice, rezultă din
existența unui sistem multiplu de clienți, care reclamă, fiecare în parte, un tratament preferențial din partea
practicianului. Este vorba despre un fenomen curent în zilele noastre. Apare deci ca obligatorie asumarea
responsabilității pentru decizia luată, nefiind suficiente doar analiza situației, detectarea priorității reale etc. etc.
Se poate conchide de aici că asistenții sociali, mai ales atunci când, în practică, se confruntă cu probleme etice,
trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce întreprind. Ei sunt datori, în același timp, față de clienți, față
de instituția în cadrul căreia își exercită profesia, față de colegi și de societate și, nu în ultimul rând, față de ei
înșiși. Asistenții sociali nu pot invoca, în nici o situație, argumente care să susțină că nu au avut control asupra
acțiunilor lor. Aceasta ar desemna o atitudine nepro-fesionistă și condamnabilă. Pe de altă parte, nici
ambiguitatea obligației etice nu poate reprezenta o scuză acceptabilă pentru evitarea luării unei decizii într-o
situație dată. Aceasta deoarece a face o alegere responsabilă pe baza celui mai bun raționament profesional se
constituie într-un imperativ crucial pentru practicienii din asistența socială.
4.3. Drepturile și îndatoririle asistentului social
Drepturile și îndatoririle asistentului social pot fi asociate, formând trei sisteme de tipul îndatorire – drept. Este
vorba despre sistemul adecvării, sistemul competenței și sistemul transparenței informațiilor. In cele ce urmează,
vom analiza aceste sisteme în mod particular, pentru a face astfel posibilă detalierea drepturilor și îndatoririlor pe
care fiecare dintre ele le subsumează.
4.3.1. Sistemul adecvării
1) Datoria de a respecta demnitatea umană. Asistentul social trebuie să-și asume ca adevăr axiomatic ideea că
ființa umană este demnă și liberă, că individul trebuie acceptat așa cum este și că trebuie să i se respecte
libertatea opțiunii. Indiferent de ipostaza în care s-ar afla față de orice client, asistentul social trebuie să se
adapteze nevoilor acestuia, să lucreze prin și cu el, în scopul declarat de a-l face mai fericit și mai valoros ca
ființă umană. Modificările pe care specialistul le consideră benefice pentru clientul său trebuie să provină din
imanența structurii personalității acestuia, din convingerile și dorințele lui.
2) Recunoașterea formulei „ viața trebuie venerată" ca fundamentală în asistența socială. Asistentul social
trebuie să accepte că nu poate prelua efecte ce nu stau în natura profesiunii sale ori că nu poate să ofere soluții
care îi depășesc capacitățile și posibilitățile. Măsura succesului în asistența socială trebuie căutată în efectele
produse de eforturile conjugate ale profesiei, pe termen lung, și poate fi evaluată pe de-a-ntregul de-abia de către
generațiile următoare.
4.3.2. Sistemul competenței
1) Datoria de a oferi cel mai competent ajutor posibil. Asistentul social trebuie să își controleze propriile
sentimente și să își reprime propriile afecțiuni, dar, mai presus de toate, trebuie să învețe să asculte, să acorde
atenție reală fiecărui client, să-i accepte standardele, evitând soluțiile superficiale și neglijente. El trebuie să
accepte punctul de vedere al clientului și să-i pună la dispoziție cunoștințele referitoare la nevoile sale, precum și
la legislația socială în domeniu. Rolul său este de a ajuta clientul să găsească o soluție care îl va satisface, fără să
intre în conflict cu societatea. Asistentul social trebuie să-și asume riscurile și eșecurile profesiei, el trebuie să fie
întotdeauna deschis să planifice și să execute din nou, dacă lucrurile merg în direcția greșită.
2) Dreptul la o activitate conformă pregătirii, precum și la condiții materiale adecvate unei bune desfășurări a
acesteia. Pentru a-și îndeplini obligațiile față de client, asistentul social are următoarele drepturi: a) la pregătire
profesională, teoretică și practică, precum și la cursuri de învățare și perfecționare a cunoștințelor, întâlniri și
conferințe; b) la condiții adecvate de lucru care să permită o relație protejată, confidențială cu clienții; c) la o
salarizare adecvată și la perioade de concediu plătit, care să-i permită o viață privată echilibrată, la standarde care
să-i confere și prestigiu social.
4.3.3. Sistemul transparenței informațiilor
1) Datoria de a se preocupa constant de aflarea adevărului. Asistentul social trebuie să verifice periodic
informațiile, să prezinte clar faptele, să cântărească mărturiile și să ocolească toate ideile preconcepute, să învețe
să utilizeze tehnica interviului, a chestionarelor, a studiilor de caz, a înregistrărilor, cu maximum de acuratețe și
eficiență. El nu trebuie niciodată să adopte soluții pe baza unor date „depășite", ci are obligația profesională să
verifice și să reevalueze cazurile în mod constant.
2) Dreptul de a aștepta un răspuns similar din partea clientului. Asistentul social trebuie să pornească de la
individ, să observe clientul în relație cu comunitatea, să fie capabil să mobilizeze resursele comunității în
ajutorarea clientului, dar și să-l facă pe client să înțeleagă faptul că are obligații față de comunitate. Dacă
asistentul social va proceda onest la interviul cu clientul, acesta va avea cele mai mari șanse să-și respecte datoria
de a nu trunchia sau distorsiona adevărul despre sine și va fi motivat să fie onest în acțiunea de rezolvare a
nevoilor sale. De aceea, asistentul social trebuie să-și însușească înalte valori morale, aplicabile în activitatea
zilnică.
4.4. Valorile, etica societală și etica profesională în domeniul asistenței sociale
Loewenberg și Dolgoff sunt doi dintre teoreticienii sociali care pun în discuție problema valorilor și a eticii în
practica asistenței sociale. Cei doi autori pleacă de la o constatare a lui Bertram Brown, potrivit căreia „nici un
alt domeniu, poate cu excepția notabilă a filosofiei, nu e preocupat atât de profund de problema valorilor, precum
este domeniul și, în general, profesia asistenței sociale" (Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 12), pentru a evidenția
un aparent paradox, acela că practicienii asistenței sociale folosesc relativ rar termenul de valoare. Desigur, este
necesar să subliniem că acest concept nu are aceeași semnificație precum cel de virtute, deși experiența a
demonstrat că acești doi termeni sunt interșanjabili. De asemenea, valorile nu trebuie confundate cu normele.
Chiar atunci când valorile sunt cele care trebuie să reprezinte un ghid pentru determinarea comportamentului
dezirabil, ele nu conduc în mod necesar la acest rezultat. Este loc comun ideea că nu toți oamenii au un
comportament coerent cu valorile pe care le profesează. Este posibil ca asistenții sociali, precum și alți
profesioniști să acționeze în moduri contrastive în raport cu valorile profesionale sau care nu reflectă valorile
societale în general. De exemplu, participarea clientului în procesul luării de decizii reprezintă o valoare
deosebită în asistența socială, și totuși asistenții soeiali nu fac uneori efortul de a-și implica în mod total clienții.
Unul dintre motivele acestei incongruențe dintre valori și comportament este reprezentat de faptul că, de regulă,
valorile se situează pe un înalt nivel de generalitate, în timp ce comportamentele sunt specifice, în funcție de o
situație sau alta. Distanța dintre valorile profesate (în spațiul public) și valorile reale ale asistentului social (cele
pe care el le susține în forul său interior, într-un spațiu prin excelență privat) constituie, de asemenea, un factor
favorizant. Există, în domeniul asistenței sociale, un acord principial cu privire la valorile cele mai generale, așa
cum sunt cooperarea și succesul, dar acestea nu sunt suficient de
specifice pentru a impune și modelele necesare de comportament. Cu cât este mai specifică o valoare, cu atât ea
va deveni mai importantă pentru constituirea unui ghid compor tamental {cf. Leowenberg, Dolgoff, 1985, p. 13).
Pe de altă parte, teoreticienii și practicienii din domeniul asistenței sociale trebuie să fie conștienți că, pe cât o
valoare are un grad de specificitate mai mare, pe atât vor fi mai mici șansele ca ea să fie acceptată pe o scară
largă. De exemplu, fiecare om este de acord că viața de familie este o valoare dezirabilă, mai cu seamă în
anumite situații. Dar acest acord durează atâta vreme cât această valoare nu este definită specific, în termeni
operaționali. Căci această valoare generală nu este de nici un folos unui individ adult, care trebuie să ia o decizie
în privința tatălui său bătrân și paralizat, fără a mări tensiunea deja existentă între soția sa și copiii pe care el îi
are dintr-un mariaj anterior. Iată o situație specifică, ce poate intra în neconcordanță cu o valoare situată într-un
plan mult prea general pentru a fi „tradusă" în termeni operaționali. Revenind la acest exemplu, este posibil ca
nici asistentul social la care acest individ ar putea apela să nu fie capabil să-i ofere vreo referință etică ce ar putea
să-i ghideze comportamentul. De asemenea, dezbaterile pe tema unei politici naționale referitoare la familie, din
România sau din alte state, trebuie să țină cont de faptul că grupuri diferite din punct de vedere etnic, religios sau
socioeconomic dețin valori nu doar specifice, ci adesea diferite și chiar conflictuale, în privința vieții de familie.
Totuși, așa cum există un acord de principiu privitor la valorile societale generale, există și un consens larg în
ceea ce privește orientarea valorilor de bază specifice asistenței sociale. Așa cum sugerează Loewenberg și
Dolgoff, un exemplu în acest sens îl constituie Declarația Consiliului Educației în Asistența Socială din Statele
Unite ale Americii, care rezumă codul valorilor profesiunii de asistent social după cum urmează (cf. ibidem, p.
14):
a) relațiile profesionale ale asistenților sociali se bazează pe cultivarea meritului individual și a demnității
umane, fiind caracterizate de participare mutuală, toleranță, confidențialitate, onestitate și gestionarea
responsabilă a eventualelor conflicte;
b) asistenții sociali respectă dreptul oamenilor de a alege, de a stabili contracte pentru anumite servicii și de a
participa activ în procesul de întrajutorare;
c) asistenții sociali contribuie la crearea unor instituții sociale mai umane și mai deschise nevoilor umane;
d) asistenții sociali manifestă respect și toleranță față de caracteristicile unice ale unor populații diverse;
e) asistenții sociali sunt responsabili pentru conduita lor din punct de vedere etic, pentru calitatea serviciilor lor
și pentru menținerea unui nivel ridicat în ceea ce privește cunoștințele specifice profesiei lor.
Pe baza unui astfel de cod, orice asistent social profesionist va admite că participarea clienților, autodeterminarea
și confidențialitatea reprezintă valorile fundamentale din domeniul asistenței sociale. Bineînțeles, există și
dezacorduri, mai ales în momentul în care se încearcă implementarea practică a acestor valori profesionale
generalizate. De aceea, în funcție de priorități, obiectivele specifice și căile prin care valorile generale sunt
aplicate în practica lor, asistenții sociali se deosebesc în activitatea profesională.
Este necesar să subliniem, așadar, că, atâta vreme cât valorile profesionale rămân generale și, ca urmare,
nonspecifice, ele nu pot oferi bazele unui ghid comportamental.
Putem observa, din experiență, că asistenții sociali se angajează în acțiuni diferite și uneori contradictorii, chiar și
atunci când își coordonează activitatea în funcție de o valoare profesională generală. O astfel de observație a
determinat-o pe Helen Perlman să considere că „valorile au un merit redus, cu excepția cazului în care ele se
mișcă dinspre a crede înspre a face, de la afirmarea verbală spre acțiune" (1976, pp. 381-390). Deși nu putem
împărtăși întru totul această aserțiune, suntem totuși de acord că acele valori profesionale care nu demonstrează
că s-ar putea constitui în coordonate comportamentale sunt prea puțin utile practicienilor. Pe de altă parte,
considerăm că anumite principii etice, necesare profesiunii de asistent social, pot fi deduse din aceste valori.
Când pot fi integrate eticii profesionale, aceste principii pot furniza asistenților sociali anumite criterii etice,
absolut necesare în cazul procesului luării de decizii din anumite cazuri dificile. Vom reveni asupra acestei idei
când vom trata problema valorilor specifice ale asistenței sociale.
Trebuie să avem în vedere acum raportul dintre etica societală și cea profesională, pentru a putea stabili cu
precizie, în perspectiva practicii de specialitate, care sunt punctele comune și cele care induc diferențe specifice.
în acest sens, e necesar să acceptăm că, deși termenii de valoare și etică sunt de obicei utilizați ca și cum ar fi
interșanjabili, ei nu sunt identici. Principiile etice sunt deduse din valori și, ca atare, trebuie să fie în consonanță
cu acestea (Leowenberg, Dolgoff, 1985, p. 15). Diferența dintre cele două concepte este aceea că valorile se
ocupă cu ceea ce este bine și dezirabil, în timp ce etica tratează despre ceea ce este drept și corect. De exemplu,
dreptul fiecărei persoane la privatitate este o valoare a societății democrat-liberale, iar unul dintre principiile
etice ale asistenței sociale americane, dedus din această valoare, afirmă că asistentul social trebuie să obțină
consimțământul explicit al clientului înainte de a nota, înregistra sau de a permite unei terțe persoane să ia parte
la o anumită activitate. în acest exemplu, privatitatea este o valoare dezirabilă, în vreme ce consimțământul
explicit este modalitatea etică de a o pune în practică.
Dacă aceste considerații sunt valabile, se poate afirma că principiile eticii profesionale se află într-o strânsă
legătură cu cele ale eticii societale, dar nu se identifică, în aceeași măsură în care valorile asistenței sociale sunt
derivate din valorile societale, dar nu se identifică în mod necesar cu acestea, etica profesională are aceeași sursă
cu etica societală, dar ele diferă în anumite aspecte importante. Este vorba despre diferențe în ceea ce privește
prioritățile, intensitatea acțiunii sau aplicațiile. O astfel de diferență importantă poate fi observată în cazul acelor
principii etice care guvernează relațiile dintre două persoane. Atât etica societală, cât și cea profesională
subliniază importanța principiului egalității, dar etica profesională acordă prioritate intereselor clienților în raport
cu ceilalți indivizi. Astfel, dacă principiul eticii societale afirmă că „Toate persoanele trebuie respectate ca fiind
egale", principiul profesional al asistenței sociale susține că „Toate persoanele trebuie respectate ca fiind egale,
dar interesele clientului au prioritate". Pe de altă parte însă, nu se pot impune principii etice care să fie în
dezacord total cu standardele etice generale ale comunității în numele nici unei profesii. Dacă o etică
profesională nu ia în considerare principiile eticii societale, se riscă sancțiuni severe, chiar până la revocarea
autorității profesionale. Cu toate acestea, societatea trebuie să recunoască faptul că cerințele practicii dintr-o
anumită profesie fac uneori imposibilă respectarea unor reguli etice identice cu cele la care oamenii se așteaptă,
la modul general, să fie urmate. Asistenț ii sociali, de exemplu, pot folosi, în
interviuri, seturi de întrebări care, într-o conversație obișnuită, ar fi considerate improprii sau chiar ca
fiind atentate la intimitatea personală. Nu e mai puțin adevărat că, în practică, asistenții sociali trebuie
să se asigure că informațiile obținute de la clienți sunt relevante pentru soluționarea cazului și că va
putea fi păstrată confidențialitatea asupra lor.
Există opinii potrivit cărora nu este necesară o etică profesională, mai ales în contextele în care ar
putea intra în conflict cu valorile general acceptate în societate. De regulă, cei care împărtășesc astfel
de opinii utilizează unul sau mai multe dintre argumentele semnalate de Loewenberg și Dolgoff (1985,
p. 17):
a) competența este suficientă – o idee după care practica se bazează pe competență și calitate
profesională, și nu pe principii etice. Un asistent social va lua cele mai bune decizii etice pe măsură ce
va fi mai competent în domeniul său;
b) unicitatea fiecărui caz – dacă fiecare caz este diferit și fiecare client are probleme unice prin natura
lor, cum va putea utiliza asistentul social un singur cod etic care să ofere soluții diferite ?
c) asistența socială, ca domeniu științific, nu lucrează cu valori – asistența socială trebuie să acorde
mai multă importanță cunoașterii și tehnologiei, decât problemelor morale. Un interes exagerat pentru
etică ar distrage atenția asistentului social de la adevăratele probleme ale practicii profesionale ;
d) lipsa timpului – asistenții sociali nu au timp suficient pentru reflecții etice, deoarece solicitările
impuse de practică presupun acțiuni rapide. Ei fac oricum ceea ce este mai bine pentru clienții lor, iar
un cod de principii etice abstracte nu i-ar ajuta în practică mai mult;
e) relativitatea – ceea ce e înțeles ca reprezentând binele diferă de la o țară la alta și chiar în aceeași
țară, în funcție de anumite grupuri. într-o anumită cultură, asistentul social este încurajat, de exemplu,
să recomande avortul, într-o situație specifică, în timp ce în alte culturi o astfel de opțiune constituie
încă un tabu. Care atitudine este corectă ? Concluzia, chiar superficială, asupra acestui aspect este că
nu există principii etice universal valabile și că, dimpotrivă, totul este relativ, necunoscându-se încă
modalități stabile care să permită evaluarea opțiunilor;
f) coerciția – adoptarea unui cod etic profesional va da naștere unei coerciții latente asupra asistenților
sociali, deoarece ei vor fi determinați să acționeze numai în conformitate cu regulile acestuia. Această
coerciție contrazice însă principiul autodeterminării, ce constituie o valoare de bază atât pentru
asistența socială, cât și în societate.
Putem observa că aceste argumente nu sunt într-atât de persuasive pe cât s-ar putea crede, în sensul că
unele sunt pure sofisme, iar altele distorsionează realitatea. E adevărat, de pildă, că, în anumite
condiții, gravitatea unui caz sau cererile constante ale clienților nu permit un mare timp pentru
reflecție. Dar deciziile etice nu necesită un timp foarte lung, iar asistenții sociali trebuie să fie ajutați în
luarea deciziilor de anumite principii etice tocmai pentru că au puțin timp la dispoziție. La fel,
profesioniștii știu că fiecare caz este unic sau diferit, dar există și puncte comune, iar etica profesională
se pliază tocmai pe aceste locuri comune. Principiile eticii profesionale sunt expuse la un nivel general
astfel încât să poată fi ajustate, în funcție de fiecare situație particulară.
Realitatea demonstrează că asistenții sociali întâmpină probleme etice în fiecare caz, și este într-adevăr dificil să
reflectezi numai prin intermediul problemelor etice implicate. Asistenții sociali se confruntă cu probleme etice
care adeseori sunt la fel de dificile și critice precum cele întâmpinate de medici. Deciziile asupra plasării
copiilor, adopției sau abuzului asupra copiilor pot fi la fel de critice, de exemplu, ca și momentul în care un
chirurg constată moartea clinică a pacientului său. De fapt, nu există situație profesională în care să nu fie
implicate și probleme etice și, de aceea, asistenții sociali, indiferent de gradul de conștientizare, iau decizii care
au implicații etice. Se poate considera, din această perspectivă, că etica profesională reprezintă un prim pas în
construcția unei paradigme profesionale a asistenței sociale, deoarece contribuie la ajutorarea asistenților sociali
în ceea ce privește aspectele importante ale practicii lor.
4.4.1. Valorile generale ale asistenței sociale
Așadar, în lumina celor redate mai sus, asistentul social poate fi descris drept un „individ încărcat cu valoare"
(Goldstein, 1973, p. 90), iar asistența socială poate fi privită ca operând sub o „încărcătură" similară. Valorile
sunt esențiale pentru definirea asistenței sociale, din moment ce ele sunt recunoscute în literatura de specialitate
ca aflându-se la baza acestei practici ori constituind cel puțin una dintre condițiile sale indispensabile. Ele mai
sunt considerate a fi o sursă pentru tehnicile de asistență socială, precum și un suport explicativ pentru dorința
anumitor persoane de a intra în această profesie. Nu în ultimul rând, valorile reprezintă unul dintre aspectele
particulare ale interacțiunii dintre asistenții sociali și clienții lor.
în studiul său asupra eticii asistenței sociale, C.S. Levy consideră că: „Asistența socială este o profesie bazată pe
valori. Nu este numai un mod de a face ceva, ci o constelație de preferințe despre ceea ce merită făcut. Este
străbătută de aspirații idealiste privind persoanele și de noțiuni idealiste despre cum trebuie tratați oamenii (…);
practici și preocupări ce nu sunt așteptate de la muritorii de rând sunt așteptate de la ei, asistenții sociali" (1976,
p. 238, apud Timms, 1983, p. 18).
Printre situațiile de risc în care sunt angajați deseori asistenții sociali se află și aceea în care binele individului
este în conflict cu binele celorlalți și în care se pune în cauză adoptarea unei soluții optime. M.W. Pumphrey
susține că „angajamentul asistenței sociale deopotrivă față de binele individual și față de cel general cere o
anumită capacitate de a găsi echilibrul între ele" (1959, p. 43). în ambele cazuri însă, se are în vedere bunăstarea
fiecărui cetățean, asistența socială plasând persoana umană în centrul preocupărilor sale, deci și în centrul
sistemului său de valori .
O valoare care se regăsește plenar în câmpul asistenței sociale este aceea a autoîmplinirii, autorealizării,
autodeterminării, care absoarbe atât potențialul, cât și dezvoltarea, orientând activitatea profesionistului spre
viitor, spre scopurile vieții individului, spre creșterea potențialului de dezvoltare a fiecărui individ. Asistenții
sociali sunt îndemnați să-și concentreze eforturile pentru a urmări consecințele activității lor și rezultatele lor
viitoare, durabile.
Discuțiile asupra conceptelor de potențial și autodeterminare rămân deschise, avându-se în vedere dificultățile și
limitele impuse de modul de înțelegere a dezvoltării umane. Autodeterminarea centrează analiza pe individ, dar
„îl separă prea mult de ceilalți" (Bernstein, 1960, pp. 3-8), în timp ce conceptul de potențial plasează omul în
interiorul „procesului general de evoluție pe această planetă" (Bartlett, 1970, p. 65).
Creșterea (sau dezvoltarea) reprezintă un alt concept fundamental al teoriei valorilor sociale, care susține că
individul atinge potențialul maxim numai prin dezvoltare continuă. El câștigă forță numai dacă i se oferă
libertate și când este sprijinit în rezolvarea problemelor sale. Specialiștii din domeniul asistenței sociale au
reacționat cu teorii specifice în favoarea dreptului individului de a se dezvolta autonom, de a-și rezolva
problemele în manieră personală, în contrast cu cei din alte domenii, care apreciază potențialul și creșterea
umană din perspectiva unor standarde ce trebuie atinse.
în construirea unui corp de valori este necesară comprehensiunea modului în care valorile fundamentale se
relaționează cu cele instrumentale, în acest fel cristalizându-se un sistem integrat de valori.
Fundamentale în asistența socială sunt valorile ce oferă „centrul subiectiv în interiorul căruia operează asistentul
social" (Plant, 1970, p. 23). Valoarea de bază și „condiția necesară pentru orice valoare" este aici respectul
pentru persoană, adică „recunoașterea valorii și demnității oricărei ființe umane, indiferent de statut, sex, vârstă,
credință sau contribuție către societate" (BASW, 1975). Valorile fundamentale îi solicită asistentului social să
evalueze modul în care individul percepe și gestionează propriul său destin. Relația asistentului social cu
subiectul trebuie să se bazeze pe „valoarea inerentă a omului, independent de achizițiile sale actuale sau de
comportament" (Butrym, 1976, p. 43), cu atât mai mult cu cât „respectul este datorat unui om indiferent de ceea
ce face, doar pentru că este un om" (Plant, 1970, p. 12).
G. Person afirmă că „asistența socială îmbrățișează emfatic subiectivitatea umană, văzându-se continuatoarea
tradiției umane a compasiunii" (Person, 1975, p. 128), asistentul social trebuind să oscileze între stările
subiective ale individului (iubire, durere, nevoi, trebuințe, suferință ș.a.) și statusurile sale obiective (handicap,
boală, bătrânețe ș.a.). Cunoștințele, valorile generale și cele specifice cu care operează asistentul social îi servesc
acestuia pentru a înțelege stările individuale subiective și statusurile sociale obiective, rezultatul fiind sinteza a
ceea ce numim „subiect social".
M. Philp (1979, p. 97) prezintă asistența socială în evoluție istorică, dezvoltându-se în două registre, cel al
bunăstării și cel al sărăciei, primele manifestări de asistență socială fiind edificate pe temeiul unui discurs al
carității, în care lucrătorul de caritate naviga între cel bogat și cel sărac, reprezentând pentru sărac umanitatea
celui bogat, iar pentru bogat – bunătatea celui sărac. în prezent, asistența socială „ocupă spațiul dintre cel
respectabil și cel deviant" (ibidem, p. 96), adică între două lumi diferite sau, cum ar spune D. Howe, lumea
individului și lumea celor care au puterea de a legifera modul cum trebuie judecat comportamentul: „asistentul
social mediază și translează între aceste lumi diferite" (Howe, 1979, p. 43).
Așadar, asistența socială mediază în societate, mediere care operează pe baza cumulului profesional și care se
desfășoară în sensul recunoașterii potențialului social: „asistența socială se luptă în teoria și practica sa pentru a
da o voce deviantului" (Horne, 1987, p. 89) ; „asistența socială negociază din partea celui dement, celui rău și
celui stigmatizat: între cei care au fost excluși de la putere și cei care au puterea de a exclude, între sănătatea în
persoană și cel handicapat, între menținerea legii și încălcarea ei, între bunul-simț și limitele sale" (Philp, 1979,
p. 97).
M. Davies (1981, p. 141) susține că, pentru a înțelege rolul asistentului social, trebuie să-l abordăm și în relație
cu reconcilierea : asistentul social este preocupat cu negocierea relației interdependente dintre individ și
societate, într-o „strategie de menținere" care are, după autorul citat, două aspecte importante : primul, de a
angaja asistenții sociali pentru a observa și controla comportamentele deviante ; al doilea, cel al medierii, este
reprezentat de preocuparea în legătură cu „ameliorarea condițiilor de viață ale celor care găsesc că e dificil să
facă față fără ajutor" (ibidem, p. 138), proces în care asistentul social încearcă să aducă îmbunătățiri calității
vieții tinerilor șomeri, persoanelor cu dizabilități sau celor cu dificultăți .emoționale și relaționale: „Toate aceste
acțiuni sunt desfășurate cu intenția de a menține societatea" (ibidem).
4.4.2. Valorile specifice asistenței sociale
F.P. Biestek operează următoarea clasificare a principiilor morale relevante pentru asistența socială: (1)
acceptare; (2) atitudine neutră; (3) individualizare ; (4) exprimare a sentimentelor orientată spre un scop și
implicare emoțională controlată ; (5) confidențialitate ; (6) autodeterminare (Biestek, 1961).
Z. Butrym clasifică la rândul său valorile fundamentale pe care se bazează asistența socială: (1) respectul pentru
persoană; (2) „încrederea în natura socială a omului privit drept creatură unică ce depinde de alți oameni în
îndeplinirea unicității sale" ; (3) „încrederea în capacitatea umană de schimbare, creștere și îmbunătățire"
(Butrym, 1976, p. 3).
Asistenții sociali trebuie să-și asume răspunderea pentru consecințele acțiunilor lor, la fel ca profesioniștii din
alte domenii, însă au și responsabilități adiționale, impuse în virtutea faptului că sunt asistenți sociali. De aceea,
ei trebuie să manifeste precauții în plus atunci când își îndeplinesc obligațiile profesionale. Aceste
responsabilități adiționale își au izvorul în principiile etice generale ale asistenței sociale. Pentru N. Timms,
aceste principii sunt: (1) să respecți clientul; (2) să îl accepți pentru el însuși; (3) să nu-l condamni pe el; (4) să
confirmi/aprobi dreptul lui la autodeterminare; (5) să respecți încrederea lui (Timms, 1983, p. 57).
1) Respectul pentru persoană
în declarația de principii a Asociației Britanice a Asistenților Sociali (BASW), referitor la implicațiile practice
ale „respectului pentru persoană", se consideră că: „De bază în profesia de asistent social este recunoașterea
valorii și demnității fiecărei ființe umane, indiferent de statusul social, de origine, sex, vârstă, credință sau
contribuția către societate. Profesia acceptă responsabilitatea de a încuraja și facilita autorealizarea persoanei
individuale, cu respectarea intereselor celorlalți" (BASW, 1975).
în literatura de asistență socială, „respectul pentru persoană" este abordat atât ca valoare etică fundamentală, cât
și ca principiu moral. F.P. Biestek și C. Gehrig (apud Timms, 1983, p. 57) susțin că profesia de asistent social
alege ca valoare supremă demnitatea și valoarea înnăscute ale persoanei umane, pledând pentru ideea că nimic în
lume nu este mai prețios sau mai nobil decât persoana, deci fiecare persoană este demnă de respect. Desigur că
asistența socială nu este singurul domeniu care subscrie acestei valori. Ea este specifică multor alte profesii și
celor mai multe culturi și societăți.
R. Plant (1970, p. 11) a reușit să contureze locul acestei valori în asistența socială. Aceasta întrucât cele trei
concepte – individualizare, acceptare și autodeterminare -sunt, de fapt, trei deducții din conceptul de respect
pentru persoană. Ele sunt deducții din acest concept în sensul că sunt parte a înțelesului său. Respectul pentru
persoană este din această perspectivă valoarea fundamentală a asistenței sociale.
R.S. Downie și E. Telfer (1969), autori recunoscuți prin contribuții privind valorile asistenței sociale, consideră
că „atitudinea de «respect pentru persoane» este fundamentală
TRATAT DE ASISTENTĂ SOCIALĂ
din punct de vedere moral (…), nu numai că este atitudine morală de vârf, dar, de asemenea, toate celelalte
principii și atitudini morale trebuie expl icate în termenii ei".
Z. Butrym apreciază că „respectul pentru persoane este în relație cu valoarea inerentă a omului și de aceea e
independent de calitățile sale prezente sau de comportamentul actual" (1976, p. 43). Regăsim aici ecouri din
etica lui Immanuel Kant: persoana umană, inclusiv propria persoană, trebuie tratată întotdeauna ca scop, și nu ca
un mijloc înspre un scop. Pentru Kant, justificarea respectului pentru persoană se află în nota de raționalitate ce
poate fi regăsită în esența ființei umane. Ideea ce apare în formularea kantiană a legii morale, după care omul
trebuie tratat întotdeauna ca scop, niciodată ca mijloc, este invocată în mod frecvent în scrierile de asistență
socială.
R. Budgen reia și el ideea kantiană a unei voințe raționale și notează că principalele moduri de exercitare a
acesteia sunt reprezentate de: (1) abilitatea de a alege pentru sine și, extensiv, de a formula planuri și politici
pentru sine; (2) abilitatea de a îndeplini decizii, planuri sau politici fără a se baza pe ajutorul celorlalți (Budgen,
1982, apud Downie, Telfer, 1969, p. 12). în acest context, respectul pentru persoană ca ființă autonomă se
materializează în asistarea clientului în activitățile sale entelehiale, în acordarea unui ajutor substanțial în
tentativa de a îndepărta obstacolele personale, sociale sau economice apărute în calea realizării scopurilor și
idealurilor sale.
în analiza conținutului acestei valori este necesară definirea conceptului de persoană, cu referire directă la
aplicarea lui indiferent de vârstă (în cazul copiilor) și pentru cei cu deficiențe și nevoi speciale (bolnavi mintal,
handicapați mintal etc). R. Budgen oferă o sugestie pentru tratarea nuanțată, subtilă a acestui concept: „copiii pot
fi priviți drept persoane potențiale ; cei senili sunt persoane în declin ; bolnavii mintal sunt persoane în declin
temporar; iar handicapații mintal pot fi considerate ca persoane permanent potențiale" (ibidem, p. 39). După
R.S. Downie și E. Telfer (1969, p. 35), există asemănări suficiente între categoriile de mai sus și persoanele
„total raționale", pentru a justifica și în cazul lor incidența principiului respectului pentru persoană. Un aspect
final al soluției autorilor citați la problema persoanelor „minimale" este acela că toate persoanele posedă în mod
egal trăiri, sentimente și, ca „ființe cu sentimente", toate persoanele ar trebui tratate cu atenție, în spiritul
respectului pentru persoană. Sunt și situații când drepturile derivate din această valoare pot fi limitate sau chiar
anulate. Este vorba despre următoarele cenzuri: a) când acțiunile persoanei încalcă legea; b) când interesele
celorlalți sunt afectate într-un grad inacceptabil; c) când există un refuz intenționat de a acționa moral și d) când
acțiunile persoanei pot aduce atingere intereselor sale (Clarke, Asquith, 1985, pp. 30-31).
2) Principiul autodeterminării personale
Autodeterminarea este considerată a fi una dintre valorile centrale ale asistenței sociale : „Asistenții sociali
trebuie să stimuleze și să extindă capacitatea clientului de a lua decizii și de a-și trăi viața pe baza standardelor
proprii. Asistenții sociali nu trebuie să înșele sau să împingă clientul într-un curs de acțiuni care se desfășoară
contrar dorințelor lui" {ibidem, p. 31).
Autodeterminarea este concepută ca un principiu etic, și deci ca o problemă a moralei practice, deoarece ajutorul
acordat clientului presupune, prin natura sa, un anumit grad de interferență cu viața sa personală, interferență ce
amenință să intre în conflict cu afirmarea dreptului clientului la libertate. R. Plant (1970, p. 29) susține că
asistența socială se îndepărtează de la principiul respectului pentru persoană când
începe să impună limite sau să violeze autodeterminarea clientului. Autodeterminarea este caracterizată în
literatura de specialitate prin două aspecte ale sale: libertatea negativă și libertatea pozitivă.
Referindu-se la libertatea pozitivă, Raymond Plant afirmă: „Libertatea concepută în acest fel poate aproba
influența și interferența în viața unei persoane, dacă acestea par a asigura scopul autorealizării acelei persoane în
stilul de viață înspre care a fost influențată" (ibidem, p. 33).
Libertatea pozitivă se constată în anumite obiceiuri sau practici, în acceptarea unui mod de viață dat, a unor
standarde și valori socioculturale, care asigură autodeterminarea și autorealizarea individului. Deși practica
asistenței sociale încurajează perspectiva autodeterminării ca libertate pozitivă, apare mult mai important ca
asistentul social să privească și să accepte autodeterminarea sub forma libertății negative, adică sub forma unui
drept al clientului (ibidem).
Există însă și un risc, sesizat de unii teoreticieni, și anume ca asistența socială să fie folosită pentru a manipula și
a forța oamenii în numele libertății, în sensul asumării de către client a dreptului la autodeterminare extins până
la capacitatea de alegere și deliberare nelimitată și necenzurată. Această libertate, pozitivă, își poate exercita
prerogativele chiar împotriva celorlalți semeni (Hollis, 1940, pp. 5-6). Există posibilitatea, în numele aceleiași
libertăți pozitive, ca în asistența socială să se instituie o dictatură a profesionistului: „Eu susțin că știu ceea ce ei
au într-adevăr nevoie, mai bine decât știu ei înșiși" (Berlin, 1969, p. 113), adică o utilizare a forței, presiunii,
manipulării profesionistului. Codurile deontologice impun ca orice modificare în comportamentul clientului să se
realizeze în practica asistenței sociale numai prin participarea și implicarea activă a clientului, prin consensul său
(Bernstein, 1960, pp. 3-8).
Autodeterminarea concepută ca libertate negativă afirmă dreptul la „noninter-ferență", „nonmanipulare" și
„eliminarea constrângerilor" (Plant, 1970, p. 27), fiind descrisă ca „reflectând dreptul unui individ de a-și
administra propria viață și de a lua propriile decizii cu referire la ea" (Butrym, 1976, p. 52). Această libertate este
caracterizată drept o formă negativă a conceptului de libertate, deoarece scopul afișat este îndepărtarea
obstacolelor apărute în calea individului, cu ajutorul unei capacități pe care acesta o are : „libertatea negativă este
libertatea de noninterferență, libertatea de a fi ceea ce sunt, chiar dacă cineva aprobă sau nu" (Wilkys, 1981, p.
59). Ea cere ca „ceilalți să se abțină de la exercitarea coerciției sau de la impunerea voinței lor asupra cuiva"
(Horne, 1987, p. 22).
3) Acceptarea clientului
Acceptarea poate fi considerată o „recunoaștere a valorii inerente a persoanei și un mijloc tehnic ce îi ajută pe
asistenții sociali în oferirea serviciilor lor pe o bază universală, generalizată, nu pe baze de selecție după
dorințele asistentului social" (Timms, 1983, p. 53).
Acest concept pare a semnifica „înțelegere tolerantă" (Plant, 1970, p. 10), care, o dată asumată, „îi ajută pe
lucrători să intervină la solicitarea clienților, chiar atunci când nu există o relație de simpatie sau când există un
sentiment de respingere" (Timms, 1983, p. 52).
Acceptarea este o noțiune care își are sursa în respectul pentru persoană și care presupune că omul nu este
exclusiv suma acțiunilor sale. Este motivul pentru care, în
judecarea clientului, trebuie să acceptăm că există o „citadelă interioară de demnitate și valoare care trebuie
recunoscută de către asistentul social" (Plant, 1970, p. 10).
E. Davison consideră acceptarea ca exprimând o atitudine atât din partea clientului, a asistentului social, cât mai
ales atitudinea acestuia din urmă de a nu critica și condamna sau de a se institui în judecător al clientului
(Davison, 1965, p. 9). Acceptarea ne apare deci ca o atitudine, întrucât ea se referă și la „acte de acceptare", acte
ce implică și abținerea de la alte acțiuni precum exprimarea unor negații, acuzații, critici din partea asistentului
social. Persoanele trebuie acceptate în calitatea lor de clienți, deoarece „oamenii trebuie tratați sub descrierea de
«persoane»" (Timms, 1983, p. 54), cu drepturi și libertăți inalienabile și imprescriptibile. Aceasta nu presupune
însă și renunțarea la evaluarea comportamentului clientului; a evalua cu înțelegere înseamnă a încerca să
detectăm ce motivație susține acest comportament, din ce cauză această persoană acționează astfel și care este
deprimarea sau suferința care o apasă, pentru a putea interveni competent.
4) Individualizarea
F.P. Biestek (1961) a definit conceptul de individualizare ca fiind „recunoașterea și înțelegerea calităților unice
ale fiecărui client; utilizarea diferențiată a principiilor și metodelor în asistarea fiecăruia, cu scopul unei mai bune
adaptări. Individualizarea se bazează pe dreptul ființelor umane de a fi indivizi și de a fi tratate nu doar ca o
ființă umană, ci ca această ființă umană, cu diferențele sale personale".
Helen Perlman (1957) nuanțează conceptul de individualizare: „A recunoaște o persoană drept ea însăși, diferită
de ceilalți prin modul său propriu, și a o primi cu înțelegere transcende simpla plăcere și simpatie. Recunoașterea
cheamă la o deschidere către unicitatea particulară a acestei persoane și către ceea ce spune despre sine și ceea ce
face cu sine" (apud Plant, 1970, p. 9).
Așadar, principiul individualizării se referă la faptul că o persoană nu este un „reprezentant" al unor modele,
tipologii sau paradigme, al anumitor probleme și clase abstracte, ci, în primul rând, o persoană particulară cu o
serie de probleme particulare. De menționat însă că acest mod de a privi clientul ca pe o persoană cu o problemă
specifică, particulară, nu trebuie să ne conducă spre identificarea acelui client cu problema sa.
5) Confidențialitatea
Acest principiu etic se regăsește și în alte profesii ce oferă servicii sociale. Unul dintre cele mai vechi coduri
etice reglementațive, Jurământul lui Hipocrate, obligă pe viitorii medici practicieni să jure : „Orice aș vedea și
auzi în timp ce îmi fac datoria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie
destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea secretului este o datorie" (Ozun, Poenaru, 1977, p.
77).
Protecția informațiilor despre persoane este o obligație etică a asistentului social, iar obligația de a păstra
confidența este fundamentală în asistența socială, încălcarea ei putând distruge definitiv relația dintre
profesionist și client. Importanța acestei obligații provine în plus și din faptul că, fiind sursa primară de
informații pentru asistentul social, clientul trebuie protejat. Confidențialitatea este însă și un drept fundamental al
clientului, informațiile de la sau despre orice persoană trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar pentru a oferi
serviciul cerut. Deși important, acest aspect est e deseori
uitat: „Există un pericol subtil, acela ca asistentul social, din cauză că un client are nevoie de ajutorul său, să se
considere îndreptățit să știe totul" (Davison, 1965, p. 28). Ba, mai mult, clientul are dreptul de a decide cât de
mult poate să dezvăluie din problemele sale, deci are dreptul la secretele sale {cf. ibidem).
4.4.3. Drepturile și îndatoririle clientului
Drepturile clientului decurg, în mod inevitabil, din valorile generale și specifice ale asistenței sociale și se înscriu
în codurile etice reglementative care asigură cadrul deontologic al relației asistent social – client:
1) Dreptul la respect. Clientul are dreptul de a fi tratat ca o persoană demnă, rațională, posesoare a unor drepturi
și libertăți inalienabile, indestructibile și imprescriptibile, capabilă să își controleze propria viață și să ia propriile
decizii. Personalitatea clientului trebuie de asemenea respectată, ca și convingerile sale politice, religioase,
culturale, sociale. Dreptul la respect presupune și abținerea de la formularea de ipoteze, judecăți de valoare
profesională care nu se bazează pe informații credibile și verificate și care ar putea leza personalitatea clientului
sau imaginea sa publică. în același timp, asistentul social va trebui să-și reprime opiniile personale, preferințele,
antipatiile față de clientul său pe tot parcursul relației profesionale pe care o întreține cu acesta.
2) Dreptul la bunul său renume. Din punctul de vedere al instituției de asistență socială, se impun câteva
restricții deontologice :
a) serviciile nu pot prezerva date despre client decât cu consimțământul acestuia, respectându-se dreptul la
imagine, la bunul său renume, la intimitate și confidențialitate față de „problema" sa ;
b) serviciilor sau autorităților ce solicită informații despre clienți în scopul unor statistici sau cercetări trebuie să
li se ofere date codificate, care protejează identitatea clientului și aspectele de intimitate ale „problemei" sale.
Doar în cazul anchetelor juridice asistentul social este obligat să transmită anumite informații despre client, cu
condiția ca ele să rămână „în interiorul echipei" (BASW, 1961, p. 7), neprejudiciindu-se astfel bunul renume al
celui implicat;
c) serviciile nu trebuie instrumentate cu informații decât cu permisiunea clientului și, mai mult, trebuie oferită
doar informația relevantă pentru specializarea sau domeniul respectiv.
în ceea ce-l privește pe asistentul social, el trebuie să evite situațiile condamnabile din punct de vedere
deontologic. Informațiile confidențiale ale unui client, care, făcute publice, pot fi în detrimentul bunului său
renume și poziției sale sociale, trebuie prezervate cu strictețe ; intervievarea clientului nu trebuie să aibă loc în
prezența altor persoane și în timpul unor activități secundare ale serviciului; nu trebuie emise mesaje,
corespondență, a căror natură este posibil să ofere informații despre client.
între asistenții sociali nu trebuie să aibă loc nici o discuție publică referitoare la clienții lor, nici măcar atunci
când ele au loc în cadrul unor manifestări științifice, simpozioane, schimburi de experiență (cf. ibidem).
3) Dreptul la confidențialitate. Relațiile dintre asistentul social și client care se realizează prin interviuri,
conversații sau înregistrări trebuie să se desfășoare doar în condiții de confidențialitate, protecție și intimitate
absolute, inclusiv în relațiile cu
ceilalți colegi. Aceleași măsuri de precauție trebuie luate în cazul informațiilor tangente, colaterale, obținute
despre terțe persoane implicate în „problema" clientului, ale căror personalitate și bun renume nu trebuie lezate
sau afectate. Documentele – rapoarte, dosare, cazuri, studii de caz, anchete, interviuri – trebuie păstrate într-un
regim de siguranță și protecție, fără posibilitatea ca ele să fie accesate de orice persoană străină cazului. Aceste
precauții sunt necesare deoarece orice scurgere de informații în legătură cu „problema" unui client poate să
afecteze bunul său renume și, în consecință, să deterioreze relația cu profesionistul.
4) Dreptul la politețe și considerație. Persoanele care se adresează unui serviciu sau unui asistent social o fac, în
cele mai multe cazuri, cu multă reținere, timiditate, neliniște. în aceste împrejurări, primul contact al clientului cu
serviciul solicitat sau cu asistentul social este, din punct de vedere psihologic, deosebit de important, maniera în
care clientul este receptat și primit având o contribuție importantă la derularea unei relații profesionale bazate pe
încredere. Politețea capătă, așadar, o valoare terapeutică: dezinhibă clientul, deschide calea spre o comunicare
sinceră, bazată pe încredere, pe respectul persoanei și pe considerație. în consecință, autoritățile, serviciile de
asistență socială, asistenții sociali trebuie să fie preocupați de asigurarea unei „recepții" prietenoase, afabilă și
amabilă, bazată pe politețe și considerație. Nu este deloc recomandabil ca un client să fie întâmpinat cu un refuz,
cu o negație în cadrul unui serviciu sau de către un profesionist; chiar în cazul delegării competențelor spre alt
serviciu sau spre alt asistent social, acest lucru trebuie realizat într-o manieră care să inducă încredere, dorința de
profesionalizare a „problemei" clientului, adică un spor de specializare.
5) Dreptul la noninterferență. Asistentul social trebuie să se abțină de la aplicarea standardelor proprii în
evaluarea problemei clientului, căci ar putea aduce atingere respectului de sine al clientului și ar putea distruge
astfel posibilitatea unei cooperări constructive. Este periculoasă, de asemenea, și depășirea sferei de pregătire ;
asistentul social nu trebuie să facă recomandări terapeutice care țin mai degrabă de competența altor
profesioniști: medici, psihologi etc. Clientul nu trebuie supus nici unei investigații suplimentare, dacă nu este
necesar, dar trebuie să i se spună clar dacă asistentul social poate să-i ofere ajutor sau să îl îndrepte spre un
serviciu specializat. în cazul în care solicitantul rămâne client, el nu trebuie supus unor teste și chestionare
menite să explice asistentului social motivațiile ce l-au determinat să solicite ajutorul. Clientul are dreptul la
reținere, acea libertate negativă care conferă demnitatea de a avea propriile sale valori și credințe și de a avea
inclusiv dreptul la lipsa de interferență, adică de a nu discuta cu asistentul social situațiile pe care nu le consideră
relevante pentru problema respectivă. Asistentul social trebuie să accepte faptul că persoana îndreptățită să
decidă dacă dorește sau nu o altă formă de ajutor este clientul, după cum tot el are dreptul să arate reținere în a
discuta aceste probleme.
Dreptul la noninterferență se referă și la spațiul privat al clientului: locuința are un caracter privat, iar un asistent
social nu trebuie să insiste să fie primit în ea, în afara unei hotărâri judecătorești de supraveghere sau
investigație. Dacă este invitat înăuntru, lucrătorul social trebuie să încerce să înțeleagă standardele de viață ale
clientului și să accepte fără critică faptul că acestea pot fi uneori modeste sau ciudate. Respectul pentru persoană
include acceptarea atributelor specifice personalității acesteia.
Codurile deontologice propun cadre de îndatoriri și pentru ceilalți participanți ai relației profesionale : clienții.
Orice client care solicită consiliere unei instituții, agenții sau profesioniștilor în domeniul asistenței sociale
trebuie să cunoască îndatoririle ce-i revin pentru buna desfășurare a relației:
1) Datoria de a spune adevărul. Clientul este o persoană ce caută sprijin și susținere, deci are datoria de a spune
adevărul în prezentarea situației sale, în măsura în care, desigur, este capabil să o înțeleagă. Clientul, timorat și
inhibat la începutul relației profesionale, trebuie încurajat, prin mijloace specifice, să ofere informații cu cât mai
multă corectitudine și acuratețe și trebuie determinat să accepte că e necesar ca elementele importante ale
situației sale să nu fie distorsionate sau trunchiate, pentru a putea fi utilizate eficient de către asistentul social.
Asistenții sociali se confruntă adesea cu atitudinea necinstită a unor clienți, care ocolesc sau ocultează adevărul,
chiar și legea, pentru a obține ceva de la autorități. Este un fel defectuos de a gândi, care poate împiedica o
relație profesională bazată pe încredere și onestitate și impietează asupra conturării unei soluții benefice
clientului, provocând, de obicei, și unele sentimente de insatisfacție sau chiar de frustrare din partea asistentului
social. Din această cauză, este în interesul clientului să spună adevărul, imperativ ce trebuie conștientizat
permanent, asistentul social fiind cel care trebuie să obțină o asemenea atitudine din partea clientului.
2) Datoria de a accepta responsabilități. Asistenții sociali trebuie să ia în considerare mijloacele de creștere a
sentimentului responsabilității la fel de frecvent și cu aceeași grijă cu care iau în considerație mijloacele de
stimulare a adevărului. Educația etică este un proces lent, treptat, dar trebuie introdusă în cadrul tuturor
contractelor dintre asistentul social sau serviciile sociale și public. Clientul trebuie ajutat să conștientizeze și să-
și asume toate responsabilitățile obișnuite ale unei ființe umane, ca membru al unei familii, în mod sigur ca
membru al comunității, decurgând de aici toate îndatoririle obișnuite ale unui cetățean, în acord cu legile și
obiceiurile țării sale. Există mentalități greșite în privința rolului serviciilor sociale. Prea multă lume se crede
îndreptățită să apeleze aceste servicii pentru soluționarea unor probleme personale sau chiar pentru a scăpa de
anumite responsabilități și îndatoriri sociale, cetățenești sau familiale. Exemplele sunt numeroase: mulți își
depun numele pe listele de cereri de serviciu și, dacă nu li se oferă o ocupație, sunt dezamăgiți, dar nu întreprind
nici un pas concret pentru a încerca să-și găsească una. Mai sunt și cei care au o atitudine iresponsabilă față de
copii și căsătorie, printre aceștia existând mulți părinți ce consideră că autoritățile publice trebuie să se
îngrijească de orice copil. în mod normal, asistenții sociali trebuie să se abțină de la adoptarea unei atitudini
supraprotective, „maternale" față de cei pe care îi consiliază, pentru că aceasta subminează independența și, mai
adânc, demnitatea umană.
Practica asistenței sociale a configurat și anumite abateri, excepții de la această îndatorire. Valoarea demnității și
independenței umane nu poate fi aplicată întotdeauna de către asistentul social, de exemplu în cazurile în care
persoanele asistate sunt bolnavi mintal, pentru că aceștia și-au pierdut într-un anumit grad, cel puțin temporar,
capacitatea de autodeterminare. Din această cauză, asistentul social nu poate accepta același cod al
confidențialității ca al lucrătorilor sociali din alte domenii. Lucrând în cadrul unei echipe multidisciplinare, el
trebuie să împartă informațiile sale cu medicul psihiatru sau cu psihologul pentru a se obține adaptarea cât mai
deplină a pacientului.
Lucrătorul care asistă indivizi cu boli mintale are ca scop dezvoltarea abilității lor de a conviețui social, însă este
posibil să devină, în anumite etape ale tratamentului, mult mai responsabil pentru ei față de cât este permis
lucrătorilor care servesc indivizi de capacitate normală.
4.5. Asistența socială și situațiile de risc
Așa cum am menționat, asistența socială pendulează mereu între lumea individului deviant, rău, stigmatizat,
minoritar, exclus, cu nevoi, cu handicap, și lumea privilegiaților, a celor care au puterea și legea, încercând o
reconciliere între individ și societate. De fapt, acest tip de mediere solicită, pe de o parte, ca asistenții sociali să
identifice comportamentele deviante și, pe de altă parte, să amelioreze condițiile de viață ale celor care au nevoie
de ajutor.
în consecință, asistenții sociali sunt supuși la trei tipuri de presiuni: solicitările și imperativele societății,
exprimate prin exigențele serviciilor publice sau ale autorității tutelare. Gestionarea deficitară a acestor presiuni
poate plasa acțiunea asistentului social în zone de risc care, în lipsa unei pregătiri etice, deontologice și a unei
determinări psihice puternice, poate deteriora statutul profesional al acestuia. în concepția lui Baker, asemenea
riscuri pot să apară în următoarele cazuri:
– intrarea cu aplomb în profesiune, care nu îl „primește" pe asistentul social la înălțimea standardelor așteptate,
produce scăderea motivației, a entuziasmului și a încrederii de sine, conducând chiar la eșec profesional;
– scăderea interesului profesional, a randamentului și eficienței muncii, precum și un nivel redus al simțului
datoriei;
– depersonalizarea și reificarea relației cu clientul, care este tratat ca un obiect rece, neutru cel mult, fără
pasiunea inerentă într-o profesiune dedicată semenilor;
– apariția unui sentiment de ineficientă și de neputință față de rezolvarea problemelor clienților, care adâncește
convingerea că alegerea profesiunii a fost greșită, un eșec.
Un element important care creează presiuni asupra personalului din asistența socială și care provine din chiar
natura activității este necesitatea de a răspunde unor cerințe complexe, ce interferează cu alte zone de activitate.
Deoarece personalul din cadrul departamentului de asistență socială se ocupă atât cu problemele emoționale, cât
și cu cele sociale ale clienților, apar cerințe suplimentare, asemănătoare celor din d omeniul medical.
Un alt element de risc cu privire la specificul activității asistentului social îl prezintă mediul de la periferia
societății, unde lucrează deseori, ceea ce necesită un echilibru delicat între îngrijire și control social. Brearly
atrage atenția asupra acestui important element de risc pentru asistați, pe de o parte, și pentru lucrătorii de teren
și cei din instituțiile de ocrotire, pe de altă parte. Menzies a sesizat și un alt risc al activității asistenților sociali
care lucrează cu persoane vulnerabile: astfel, se poate ajunge în situația ca suferința acestor oameni, fie ea
emoțională sau fizică, să afecteze comportamentul profesionistului. Apare apoi necesitatea stabilirii unui
echilibru între implicare și detașare profesională, deoarece o prea mare detașare și rutină a muncii deviază
comportarea către insensibilitate, rigiditate, tendințe firești de apărare a
sistemului nervos. Byrne și Long au arătat că o astfel de detașare conduce la ruperea comunicării între client și
asistentul social. în domeniul asistenței sociale, fără un sprijin adecvat, personalul poate ajunge epuizat, iar
devotamentul său se erodează în urma „torturii cerințelor nesatisfăcute".
4.6. Nevoia de model profesional
Modelul profesiunii de asistent social propune criterii și standarde ce trebuie îndeplinite dacă se dorește ca
asistența socială să dobândească un status profesional, dar, pentru aceasta, este necesar ca asistentul social să
dobândească o percepție limpede despre rol-status-ul lui. Conturarea unui model profesional al asistenței sociale
a parcurs două etape istorice:
– modelul metodă și competență, aplicat în Statele Unite ale Americii, la începuturile asistenței sociale (BASW,
1961; Davison, 1965, p. 29), s-a bazat pe structurarea practicii de asistență socială în funcție de specificul
activității practicienilor. în schimb, conceptualizarea practicii identifica trei metode ca entități separate : studiul
de caz, lucrul cu grupurile și munca în comunitate. Practicienii își exprimau competența prin însușirea unei
metode specifice, iar în universități, curriculumul oferea (și cerea) concentrarea pe o singură metodă;
– modelul profesional se întemeiază pe un corp de principii teoretice, etice și tehnice, transferat studenților și
practicienilor săi prin canale educaționale, sub forma unor generalizări și principii: „Acțiunile practicianului
sunt ghidate de aceste generalizări și principii, pe care le aplică situațiilor particulare din practică" (Davison,
1965, p. 29). în acest caz, intervenția asistentului social este plasată în interiorul cadrului de referință social
general și este conștient ghidată de valorile, cunoștințele și tehnicile definite în linii generale ale întregii profesii.
Eficiența asistentului social este demonstrată prin performanța practicianului individual, ca rezultat al însușirii
corpului de cunoștințe și a modurilor de gândire specifice profesiei. O profesie este recunoscută atunci când are
suficient de dezvoltată și componenta științifică, etalată și comunicată prin manifestări specifice. Un asemenea
model profesional se încearcă să se acrediteze și să fie implementat și în România.
Modelele prezentate iau în considerare conceptul de practică în două ipostaze : cel al lucrătorului individual și
cel al profesiei. Aceste două perspective trebuie privite congruent, deoarece mulți asistenți sociali au arătat ca
practica unui lucrător competent este mai eficientă dacă se bazează pe un corp sistematic de cunoștințe și valori,
întrucât „teoria mărește cuantumul de libertate al profesionistului" (Eaton, 1958). Astfel, s-a ajuns la
„recunoașterea nevoii de a lega conceptul de metodă, în asistența socială, de cunoștințe și valori, alături de
competențe și tehnici, care defineau înainte acest concept" (Miftode, 1995, p. 30).
Trebuie deci să remarcăm importanța deosebită a valorilor în cadrul procesului de profesionalizare a asistenței
sociale, precum și în cadrul menținerii standardelor de practică și stabilirii normelor deontologice ale asistenților
sociali. Așa cum am încercat să demonstrăm pe parcursul acestui studiu, valorile reprezintă baza asistenței
sociale, întrucât aici se configurează limitele asistenței sociale ca profesie.
Bibliografie selectivă
Barber, B., „Some Problems in the Sociology of Professions", Daedalus, voi. 92, nr. 4, 1963. Bartlett, H.M., The Common
Base of Social Work Practice, NASW, 1970. BASW, A Code of Ethics for Social Work, 1975. BASW, Notes on the Ethics of
Social Work, 1961.
Berlin, I., „Two concepts of liberty", in Four Essays on Liberty, Open University Press, 1969. Bernstein, S., „Self-
Determination: King of Citizen in the Realm of Values?", Social Work, voi. 5, nr. 1, ianuarie 1960, pp. 3-8.
Biestek, F.P., The Casework Relationship, Allen & Unwin, 1961.
Biestek, F.P.; Gehrig, C, Client Self-Determination in Social Work; A Fifty Years History,
Loyola University Press, Chicago, 1978. Bocancea, C.; Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași,
1999.
Bordeianu, C.; Tompea, D., Contradicția sociologiei lui Vilfredo Pareto – Metodă sau Sistem ? , Editura Institutului Național
pentru Societatea și Cultura Română, Iași, 1999.
Budgen, R., A Criticai Examination of Principie of Self-Determination, lucrare de doctorat nepublicată, UEA, 1982.
Butrym, Z", The Nature of Social Work, Macmillan, Londra, 1976.
Carpinschi, A; Bocancea, C, Știința Politicului. Tratat, Editura Universității „Al.I. Cuza", Iași, 1998.
Clarke, C.; Asquith, S., Social Work and Social Philosophy : A Guidefor Practice, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1985.
Coyle, L., Social Science in the Professional Education of Social Workers, Council on Social Work Education, New York,
1958.
Davies, M., The Essential Social Worker: A Guide to Positive Practice, Heinemann Educațional
Books, 1981.
Davison, E., Social Casework, Tindall & Cox, Biliere, 1965. De Robertis, C, Methodologie de l'intervention en travail social,
Bayard Editions, Paris, 1995.
Desrumaux-Zagrodnicki, P., Manuel pratique en travail social, Gaetan Morin editeur – Europe, Paris, 1998.
Devisse, J., „Pauperes et paupertas dans le monde carolingien: ce qu'en dit Hincmar de Reims", Revue de Nord, 1966, pp.
273-289.
Downie, R.S.; Telfer, E., Respect for Persons, Allen & Unwin, 1969.
Eaton, J.W., „Science, Art and Uncertainty in Social Work", Social Work, voi. 3, iulie 1958,
pp. 3-l0.
Fishkin, J., The Limits of Obligation, Yale University Press, New Haven, 1982. Flexner, A., „îs Social Work a Profession? ",
in Proceedings of the National Conference and
Corrections, Chicago, 1915, pp. 576-590.
Florian, M., îndrumare înfilosofie, Editura Științifică, București, 1992. Foucault, M., Histoire de la folie ă Vage classique,
Gallimard, Paris, 1968. Freynet, M.-F., Les mediations du travail social, Les Editions de la Chronique Sociale, Lyon, 1995.
Goffman, E., Stigmates, Editions de Minuit, Paris, 1975.
Goffman, E., The Presentation of Seif in Everyday Life, Doubleday Anchor Books, Garden City,
New York, 1959.
Goldstein, H., Social Work: An Unitary Appwach, University of South Carolina Press, 1973. Gordon, W.E., „A Critique of
the Working Definition", Social Work, voi. 7, nr. 4, octombrie 1962.
Greenwood, E., „Attributes of a Profession", Social Work, voi. 2, nr. 3, iulie 1972, pp. 45-55 ; retipărită în Social Workers at
Work. An Introduction to Social Work Practice, RE. Peacok Publishers, Inc., Illinois, 1975.
Guerrand, R.H.; Rupp, M.-A., Breve histoire du service social en France, Privat, Touluse, 1978.
Hali, O., „Sociological Res earch in the Field of Medicine: Progress and Prospects", American Sociological Review, voi. 16,
octombrie 1951, pp. 639-644.
Hollis, F., Social Casework in Practice, Family Service Association of America, New York, 1940. Horne, M., Values in
Social Work, Community Care, Heinemann, 1987.
Horton, P.B.; Leslie, G.R., The Sociology of Social Problems, Meredith Corporation, New York, 1970.
Howe, D., „Agency Function and Social Work Principles", British Journal of Social Work, 1979, voi. 9, nr. 1, p. 43.
Jacques, R, Biserica și Cultura în Occident, voi. II: Trezirea evanghelică și mentalitățile religioase, Editura Meridiane,
București, 1996.
Janne, H., Le Systeme social. Essai de theorie generale, Editions de l'Institut de Sociologie de l'Universite Libre de Bruxelles,
1968.
Johnson, A., „Professional Standards and How They are Attained", Journal of American Dental Association, voi. 31,
septembrie 1944, pp. 1181-l189.
Kant, I., întemeierea metafizicii moravurilor, Editura IRI, București, 1995. Kant, I., Critica rațiunii pure, Editura IRI,
București, 1994.
Leowenberg, F.; Dolgoff, R., Ethical Decisions for Social Work Practice, ed. all-a, F.E. Peacok Publishers, Inc., 1985.
Levy, C.S., Social Work Ethics, Human Science Press, 1976.
Lia, S., L'Intervention de reseaux, Bayard Editions, col. „Travail social", Napoli, 1994.
Lugan, J.-C, La Systemique Sociale, PUF, Paris, 1993.
Mănoiu, F.; Epureanu, V., Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996.
Merton, R.K., „Bureaucratic Structure and Personality", in Go uldner, A. (ed.), Studies in Leadership, Harper & Brothers,
New York, 1950, pp. 69-79.
Merton, R.K.; Nisbet, R.A., Contemporary Social Problems , Harcourt, Brace & World, Inc., New York, 1961.
Miftode, V., „Metoda rețelelor și acțiunilor sociale", in Miftode, V.; Rahmania, N., Acțiune socială în perspectivă
interdisciplinară, Editura Proema, Baia Mare, 1998.
Miftode, V.; Rahmania, N., Acțiune socială în perspectivă interdisciplinară, Editura Proema, Baia Mare, 1998.
Miftode, V., Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației Axis, Iași, 1995. Mihăilescu, I., „Protestantism și
capitalism", postfață la Weber, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Editura Humanitas, București, 1993.
NASW, Building Social Work Knowledge: Report on a Conference, New York, NASW, 1964. Ozun, R.; Poenaru, E., Medic,
societate, răspundere, Editura Medicală, București, 1977.
Parsons, T., „The Profession and Social Structure", Social Forces, voi. 17, mai 1939, pp. 457-467.
Parsons, T., The Social System, The Free Press, New York, 1951. Paul, R., Dictionnaire, Editions Societe du Nouveau Littre,
Paris, 1977.
Perlman, H., „Believing and Doing: Values in Social Work Education", Social Casework,
nr. 57, pp. 381-390, 1976.
Perlman, H., Social Casework. A Problem Solving Process, Chicago University Press, 1957. Person, G., The Deviant
Imagination, Macmillan, Londra, 1975.
Philp, M., „Notes on the Form of Knowledge in Social Work", Sociological Review, 1979, nr. 27.
Plano, J.K.; Riggs, R.E.; Robbins, H.S., Dicționar de analiză politică, Editura ECCE HOMO,
București, 1993. Plant, R., Social and Moral Theory in Casework, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1970.
Pumphrey, M.W., The Teaching of Values and Ethics in Social Work Education, Council on
Social Work Education, New York, 1959. Sârbu, T., Introducere în deontologia comunicării. Editura Cantes, Iași, 1999.
Taber, M. ; Saphiro, I., „Social Work and Its Knowledge Base: A Content Analysis of the
Periodical Literature", Social Work, voi. 10, nr. 4, octombrie 1965, pp. 100-l06. Timms, N., Social Work Values : An
Enquiry, Routledge and Kegan Paul, Londra, 1983.
Weber, M., Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase, Editura Teora, București, 1998.
White, R.C., „Social Workers in Society: Som e Further Evidence", Social Work Journal, voi. 34, octombrie 1953.
Wilkes, R., Social Work with Undervalued Groups, Tavistock, Londra, 1981.
Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1993.
Zamfir, E.; Zamfir, C. (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București, 1995.
Dumitru Stan
Fundamentarea asistenței sociale
în spațiul românesc
1. Fundamentarea bioaltruistă și culturală a faptelor de asistare
2. De la asistarea empirică la asistența socială
3. Asistența socială în spațiul românesc. Asistarea empirică în perioada tradițională
4. Asistența socială în perioada interbelică
5. Asistența socială în perioada comunistă
6. Asistența socială din România postcomunistă
7. Orientări principiale în alocarea practicii asistențiale
1. Fundamentarea bioaltruistă și culturală a faptelor de asistare
Asistarea socială este o practică străveche și o prezență naturală în toate mediile grupale. Ea s-a produs, cu
siguranță, chiar și atunci când principiul forței fizice era dominant în reglarea relațiilor interumane, adică imediat
după procesul de antropo-geneză. De altfel, tocmai intervențiile în scopul ajutorării/protejării existenței altuia (în
urma unor reacții fiziologice, psihologice, culturale) au făcut posibilă constituirea societății. însuși A. Comte –
fondatorul sociologiei – era adeptul acestei idei, susținând că, în măsura în care indivizii umani au fost capabili să
renunțe la preocupările lor strict egoiste și au exprimat comportamente în beneficiul alterității, în aceeași măsură
specia lor a dobândit caracteristica naturală a agregării (socius) și s-a delimitat radical de restul speciilor animale.
Protejarea și favorizarea celuilalt, stimularea exemplarelor cu șanse reduse de viață au fost/sunt practici curente
nu doar la nivel uman, ci și în cadrul regnului animal. Probatorii în acest sens sunt numeroasele și bine
cunoscutele situații în care animalele realizează „asistarea" celui care nu este capabil să depășească singur
momentele de impas :
– masculii dominanți din grupurile de maimuțe sunt dispuși să lupte până la sacrificiu cu agresorii mai
puternici, deci să dispară din punct de vedere fizic, permițând în schimb retragerea femelelor și masculilor tineri,
conservând, implicit, șansele de supraviețuire pentru specia/comunitatea din care fac parte ;
– hienele mature (tocmai ele, care au o imagine simbolică total defavorabilă, atribuindu-li-se aproape în
exclusivitate forme atroce de comportament!), după ce vânează și consumă vânatul, regurgitează bolul alimentar
și asigură în acest mod hrana progeniturilor lor;
– puiul de elefant este îngrijit cu mare atenție de propria mamă, dar și de ceilalți adulți din grupul de
apartenență o perioadă de timp relativ mare (3-5 ani);
– cimpanzeii se salută între ei prin îmbrățișare – ca semn de răspuns afectiv și de securitate reciprocă -, iar în
cazul apropierii unui agresor, scot sunete de avertizare utile pentru toate speciile aflate în preajmă;
– la multe specii, atunci când posibilitățile materiale de subzistență se reduc semnificativ, indivizii grav bolnavi
sau aflați la vârste înaintate se separă de grup, își asumă moartea, favorizând urmașii, „fără ca ceilalți să-i fi
alungat" (Zamfirescu, 1982, p. 139)1.
Aceste exemple ne îndreptățesc să enunțăm cel puțin două concluzii care își păstrează valabilitatea dincolo de
multitudinea de obiecții ce le pot fi aduse :
– între caracteristicile biologice ale componenților celor mai multe specii animale se află predispunerea la
reacții de conservare individuală și grupală. Procesul
1. Pentru mai multe detalii în acest sens, pot fi consultate lucrările : P. Chauchard, Societes animales, societes humaines
(1956), J.H. Fabre, Obiceiurile insectelor (1968), I. Eibel-Eibesfeldt, Iubire și ură (1999).
selecției naturale, deși se realizează în baza legii obiective a luptei pentru existență, nu înlătură preprogramarea
conservativă. Prin urmare, practicarea unui cuantum oarecare de altruism instinctiv, activ în special intraspecie,
dar și interspecii, reprezintă ceva natural sau obiectiv. Altfel spus, fapte care pentru oameni înseamnă iubire,
bine, asistare socială, dezirabilitate etc. sunt săvârșite instinctiv și de către animale;
– dacă specia umană este o culme a evoluției biologice – cel puțin așa susțin numeroase teze consacrate – atunci
ea ar trebui să practice si cele mai reușite variante de asistare interindividuală și intragrupală. Insuficiențele
funcționale ale mediilor socioculturale ar trebui să fie puține și, mai ales, contracarate cu relativă rapiditate. în
realitate, alienarea și superficializarea relațiilor sociale se regăsesc în enorm de multe împrejurări, fapt care
determină ca această concluzie să pară a fi în cel mai bun caz forțată, dacă nu chiar neadevărată:
– unii oameni mor de inaniție sau din cauza lipsei elementare a apei potabile, în timp ce alții trăiesc sub
presiunea pseudo-nevoilor și a consumurilor exotice;
– mulți indivizi nu posedă un spațiu minimal de locuire și de organizare domestică, pe când alți semeni ai lor
dețin imobile numeroase, supradimensionate și luxuriante;
– mărimea veniturilor unei părți însemnate din populația globului este mult sub necesarul derulării unei vieți de
o calitate decentă, iar, prin contrast, o altă parte (insignifiantă din punct'de vedere numeric) stăpânește și
utilizează o cantitate de resurse existențiale cu mult peste ceea ce presupune o viață umană normală;
– unii părinți își abandonează copiii și nu își asumă responsabilitățile legate de creșterea/întreținerea/educarea
acestora;
– unii bătrâni sunt excluși/stigmatizați/lipsiți de asistare de către societatea în care au activat ori chiar de fiii
proprii;
– unele grupuri (minoritare) sunt evaluate ab initio ca inferioare din punct de vedere fizic, cultural, emoțional și
etichetate drept piedici ale progresului social și individual.
Oprindu-ne chiar și numai constatativ asupra registrului atât de extins al sub-normalității sociale, nu avem cum
să nu remarcăm, cu părere de rău, că astfel de contraste și neajunsuri se regăsesc în toate spațiile culturale,
inclusiv în cele europene și americane, iar tendința lor este de a se multiplica din punct de vedere tipologic și de
a afecta un număr din ce în ce mai mare de indivizi.
Din aceste variante ale alienării umane, mai ales dacă le comparăm cu evidența asistării la nivel animal, detașăm
ideea potrivit căreia bioaltruismul este mai puternic în cadrul speciilor preumane.
Acceptând validitatea ideilor precedente observăm că foarte multe acte ale insectelor și animalelor nu pot fi
explicate deoarece nu sunt nici pe departe bioaltruiste:
– leii nu împart vânatul cu puii lor și, mai mult, îi ucid pe aceștia pentru a grăbi intrarea leoaicelor în perioada
de rut;
– trântorii sunt îndepărtați de stup și lăsați să moară după ce și- au încheiat misiunea de a fecunda matca;
– pitoreasca insectă numită călugărița mănâncă trupul partenerului cu care a realizat împerecherea sexuală;
– lupii înfometați devorează membrii răniți ai haitei din care fac parte;
– speciile nomade își abandonează exemplarele care le scad ritmul deplasării ș.a.m.d.
Prin bioaltruism înțelegem „comportamentul care reduce fitness-ul darwinist (șansele de supravețuire și
reproducere) al subiectului care acționează, dar mărește fitness-ul unui membru al aceleiași specii". în
identificarea bioaltruismului sunt avute în vedere efectele acțiunii asupra altora și nu se presupune nimic în
legătură cu intențiile celui care acționează. întrucât omul săvârșește preponderent acțiuni teleologice, noțiunea
este utilizabilă mai curând în a caracteriza asistarea socială preumană și mai puțin în cazul celei interumane.
Totuși, omul însuși trebuie înțeles ca o ființă ce acționează instinctiv, bioaltruist, în special în situații-limită și în
raporturile cu consangvinii (vezi și Barnet, 1995, p. 389; Ungureanu, 1990, pp. 25 și urm.).
Prin urmare, existența preumană nu este un spațiu al binelui natural absolut, după cum umanitatea nu trebuie
înțeleasă doar prin intermediul eșecurilor și insuficiențelor ei. Despre mediile societale pe care le acuzăm pentru
că permit manifestarea situațiilor de alienare amintite puțin mai sus putem afirma, la fel de ușor, că angajează
eforturi de depășire a subnormalității și vulnerabilității: asistă persoanele care suferă de diferite boli și afecțiuni
grave, instituie și urmăresc educarea tinerei generații, organizează forme de control social în vederea
preîntâmpinării producerii abuzurilor, stabilesc strategii asistențiale de răspuns la tipurile de disfuncții manifeste,
previn populația asupra potențialelor pericole care i-ar diminua stabilitatea/armonia existențială etc.
în ultimă instanță, putem incrimina ori admira/agrea comportamente, stări, tendințe, atitudini din spectrul lumii
preumane, precum și din sfera umanului. De pildă, agresivitatea : în lumea animală ea are o intensiune mai
redusă (chiar dacă este activă foarte des) întrucât se rezumă, de regulă, la vătămare corporală și suprimare fizică;
în schimb, „omul își poate orienta agresivitatea în mod direct împotriva unui congener, lovindu-l, jignindu-l
verbal sau ironizându-l. Agresivitatea umană poate acționa de asemenea indirect, atunci când adversarul este
vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se mai poate manifesta și prin refuzul contactului social,
ajutorului sau discuției" (Eibel-Eibesfeldt, 1995, p. 108).
Nu puțini sunt cei care se raliază imaginii bestiale asupra umanității, acceptând interpretări de genul: „Omul este
una dintre cele mai agresive fiare din lume, care găsește o plăcere deplină în torturarea și uciderea altor animale,
inclusiv a semenului său… Hormonii îl îmboldesc să se împerecheze cu surorile și fiicele sale exact așa cum o
fac în general animalele. Iar cortexul său îi spune să-și împrumute femeia străinilor în schimbul avantajelor
politice… I-ar place să-și ucidă tatăl, dar își suprimă cu viclenie acest impuls natural: într-o zi el va fi bătrânul"
(Eibel-Eibesfeldt, 1998, pp. 8-9). Predispunerea omului la fapte agresive trebuie înțeleasă însă prin raportare la
înclinația ancestrală bioaltruistă pe care o are. După unii specialiști în etologia umană, agresivitatea este o
trăsătură neesențială; „iubirea aproapelui" este cea mai importantă orientare a actelor omului, dar nu trebuie
privită nici ca o formă a poruncii divine și nici ca o emanație a socioculturii de apartenență. Originea iubirii,
generozității, sacrificiului protecționist etc. se află de fapt în „înclinațiile morale naturale ale omului, deci în
transcendentul biologic" (Zamfirescu, 1982, p. 157).
Morala naturală nu este altceva decât bioaltruismul. Fiind o caracteristică a speciilor relativ evoluate, acesta este
identitar atât pentru o parte însemnată a speciilor animale, cât și pentru om. în cazul acestuia din urmă, spre
exemplu, a salva pe cineva de la înec
sau de la incendiu, a sprijini pe cineva aflat pe cale să se prăbușească din picioare, a găsi o cale de a ajuta pe cel
care nu poate respira etc. sunt gesturi bioaltruiste, verificate destul de des. Unele dintre acestea sunt de-a dreptul
paradoxale :
– persoane care nu știu să înoate reacționează fără nici o ezitare cu intenția salvării celui aflat în pericol de a se
îneca;
– bolnavi psihic violenți și foarte puțin grijulii cu propria persoană devin hiper-protectori în relațiile cu copiii
mici;
– prelevările și transplanturile de organe vitale se practică în foarte multe țări, deși donatorii își asumă moartea
pentru a prelungi existența unui consangvin ș.a.m.d.
în ansamblu, bioaltruismul este un „potențial inclus" speciei care realizează asistarea și îmbunătățirea condiției
alterității. Forma în care se exprimă acesta este aferentă speciei care îl practică. Prin urmare, putem vorbi despre
existența unei concordanțe între mărimea cuantumului energetic de care dispune specia și capacitatea ei internă
de supraviețuire (constituită din suma „darurilor" și a „sacrificiilor" vehiculate între cei implicați în relația de
asistare).
La om, șansele de viață sunt induse atât de bioaltruismul care îl caracterizează (analog multor alte specii), cât și
de avantajele oferite de apartenența lui culturală. Prin intermediul „bunurilor culturale" – selectate, stocate și
transferate de la o epocă la alta și de la un individ la altul -, omul își completează/valorifică/optimizează baza
biologică și, mai mult, poate compensa/corija eventualele deficiențe, fi e ele chiar de ordin fizic.
Această aprofundare a asistării ne determină să recunoaștem (oricât de mult am admira bioaltruismul animal și
uman) că altruismul modelat de principii și practici de ordin cultural este mult mai eficient. De pildă, reacția
bioaltruistă de a scoate dintr-o apă adâncă un corp aflat în agonie rămâne fără finalitatea fundamentală – salvarea
de la înec – dacă nu este însoțită de gestul (cultural) de acordare a primului-ajutor. Realitatea ca atare
demonstrează corectitudinea acestei afirmații. Astfel, în cazurile în care bioaltruismul nu se finalizează cu o
intervenție eficientă, alte soluții salvatoare nu mai există, iar evoluția relației de asistare (dacă nu se întrerupe)
are loc sub semnul incertitudinii.
Atât timp cât își fundamentează actul de asistare în manieră culturală, omul își ordonează demersurile pe baza
următoarelor principii:
1) Bioaltruismul trebuie subordonat într-o măsură cât mai mare unor criterii raționale. Chiar atunci când
reacțiile intervenționiste de tip fiziologic și psihologic sunt eficiente, este bine de știut că ele rămân numai soluții
de moment și că sunt generatoare de stabilitate îndelungată doar în interiorul comunității (familiale, în special).
Nesubordonate unor finalități de perspectivă ceva mai îndepărtată, exprimările bioaltruiste se diminuează treptat,
conduc la epuizarea resurselor și mai ales la abandonarea asistatului.
Raționalizarea actului de asistare ar trebui să se regăsească în răspunsuri aproximative obținute de asistent la cel
puțin câteva dintre următoarele întrebări:
– cât de mult trebuie să dureze intervenția ?
– care ar putea fi costurile ?
– cum ar trebui să fie reacțiile celui asistat ?
– care ar fi cele mai indicate persoane să realizeze asistarea ?
Procedând în acest mod, el schițează o organizare minimală a faptelor lui și,
totodată, își conturează o comprehensiune (fie ea și superficială) asupra împrejurării
care se implică. Nivelul de raționalitate rămâne însă de tip ostensiv. Nici nu ar putea fi altfel, întrucât cel care
asistă este antrenat absolut întâmplător în situația de a acorda ajutorul, trebuie să descopere foarte rapid o
variantă de ieșire din impas, iar, în multe privințe, între cel care este asistat și cel care asistă nu există nici o
diferență. Așa se și explică de ce acesta din urmă nu are cum să nu fie influențat de instincte și afecte, adică de
resorturi bioaltruiste; altfel spus, nu are cum să găsească soluții la interogațiile fundamentale presupuse de
realizarea unei intervenții cu efecte de durată (Cum au procedat alții în conjuncturi similare ? Ce ar trebui să știe
pentru ca acțiunea să aibă succes ? Cum trebuie selectați cei care beneficiază de asistare ? etc.) pentru că nu este
capabil și/sau nu are suficient timp la dispoziție să și le pună. Raționalizarea bio-altruismului nu se efectuează
complet niciodată nici măcar la asistenții sociali profesioniști. Totuși, cu cât fondul bioaltruist este modelat într-o
măsură mai mare de rațiune, cu atât asistarea este legitimată de mediul social și cu atât relația dintre asistat și
asistent se apropie de exigențele unei funcționări pozitiviste.
2) Organizarea științifică a intervenției conduce, de regulă, la creșterea indicelui de eficiență. Nivelul maximal
de raționalizare pentru o foarte mare parte a rezultatelor gândirii omenești este știința. Prezența acesteia se
traduce prin precizie, consecvență, eficiență, obiectivitate, predicție etc. Deoarece asistarea socială obligă la
angajarea unor cheltuieli care, în cvasimajoritatea situațiilor, nu se recuperează, realizatorii asistării sunt
preocupați, pe de o parte, de succesul intervenției și, pe de altă parte, de reducerea ori păstrarea la un nivel scăzut
a costurilor. Asemenea obiective sunt atinse doar dacă procesul asistării este construit și derulat după exigențe de
ordin științific. După David Howe (2000, pp. 11-l2) ordonarea acestui proces este coextensivă următoarelor cinci
întrebări și, evident, răspunsurilor aferente acestora:
Care este problema ? Asistentul social trebuie să recunoască și să identifice ceea
ce trebuie să rezolve dintr-un câmp problematic mult mai
extins.
Ce se întâmplă ? Situația trebuie evaluată, interpretată și explicată. Se
pornește de la ceea ce „se vede" pentru a se ajunge la
presupuneri și ipoteze.
Ce este de făcut ? Asistentul, împreună cu clientul, trebuie să decidă
obiectivele, să planifice intervenția și să-și clarifice
intențiile. Complicarea induce mai multe șanse de reușită.
Cum trebuie procedat ? Sunt stabilite metodele de intervenție în vederea îndeplinirii
obiectivelor propuse.
S-a făcut tot ce trebuia ? Sunt evaluate rezultatele finale ale intervenției, ținându-se
cont în primul rând de efectele asupra asistatului, și mai
puțin de costurile acțiunii.
Interogațiile de asemenea factură, dar și răspunsurile la ele depind atât de experiența practică a realizatorilor
asistării, cât și de teoriile după care ei se orientează. Organizarea, structurarea și claritatea relației dintre teorie și
practică în intervenția socială se prelungesc în caracterul științific al acesteia și în ceea ce este mai important:
creșterea
eficienței demersului (combaterea disfuncției) – dincolo de ceea ce ocazionează varianta manifestării
bioaltruismului.
3) Gradul de civilizație al unei societăți este direct proporțional cu nivelul de instituționalizare a asistenței
sociale. Performanțele dezvoltării unui stat sunt identificabile în realizări sectoriale precise : starea
infrastructurii, protecția consumatorului, modalitățile de petrecere a timpului liber, mărimea și calitatea spațiului
de locuit etc. Toate aceste aspecte nu sunt altceva decât indicatori ai nivelului de civilizație atins de respectiva
societate. Deasupra tuturor performanțelor departamentale se află însă o caracteristică definibilă „prin calitatea
protecției sociale a individului, prin densitatea și dotarea serviciilor de asistență socială, în măsură să satisfacă
diversitatea nevoilor și cererilor de ajutor din partea diferitelor grupuri umane" (Miftode, 1999, p. 23). Cu alte
cuvinte, dacă o societate este dezvoltată, atunci ea nu se confruntă cu probleme sociale (pe care le depășește cu
ușurință), și deci este civilizată. Or, nici un mediu social normal nu este ocolit de probleme, disfuncții, deficiențe,
neajunsuri funcționale interne; Dacă acestea se agravează, civilizația se erodează până acolo încât societatea
însăși este în pericol să se dezmembreze. Necesitatea depășirii unui asemenea obstacol a constrâns statul să
organizeze instituții specializate în practicarea asistenței sociale.
Cu cât acestea sunt mai numeroase și acoperă întregul registru al disfuncțiilor sociale, cu atât societatea poate fi
considerată mai civilizată și cu șanse mai mari de a-și menține/dezvolta nivelul de civilizație. Din acest punct de
vedere, România se află într-o perioadă de amplă instituționalizare a asistenței sociale, dar cu o perspectivă
civilizatorie nu tocmai favorabilă (statul român nu are mijloacele necesare funcționării tuturor instituțiilor de
asistare, iar multe dintre ele activează/civilizează doar datorită fondurilor obținute din exterior) (vezi și Alexiu,
Sellick, 2000).
4) Credibilitatea unui sistem de asistare socială este dată nu atât de promptitudinea și profunzimea intervenției,
cât de metodologia identificării persoanelor, grupurilor care au nevoie de ajutor și de măsura reinserției
acestora în circuitul social normal. Privit la modul generic, omul este o ființă fragilă, vulnerabilă, cu posibilități
fizice mult inferioare altor specii. Prin cultură, el reușește însă să se așeze ierarhic deasupra acestora și să-și
multiplice în mod impresionant șansele de viață. între multitudinea realizărilor culturale umane, mărimea
resurselor și numărul populației globului există în mod obiectiv o stare evidentă de echilibru. Dacă această stare
tinde, pe ansamblu, să se conserve, nu același lucru îl putem spune și despre părțile sau subunitățile lui: în Africa
și Asia șansele de viață sunt sensibil mai mici decât în Europa și America de Nord; în statele din vestul Europei,
problemele sociale au o altă natură (consumul de droguri, celibatul, homosexualitatea etc), mult diferită de a
celor din partea de est a acestui continent (foametea, insuficiența ajutorului de șomaj, abuzul de alcool etc).
Potrivit aceleiași optici generice, vulnerabilitatea îl caracterizează, spre exemplu, și pe judecătorul de la Curtea
Supremă de Justiție din SUA (poziția statutară cea mai avantajată după aceea de președinte), și pe imigrantul
stigmatizat, cu șanse foarte reduse de a obține un loc de muncă sau de a realiza integrarea socioculturală în
societatea americană. în fluxul experiențelor cotidiene, ambii actori ajung la un moment dat să spună „nu știu",
„nu pot", „am nevoie de ajutor". Incapacitatea lor este comparabilă însă numai la nivel teoretic și trebuie
interpretată în strânsă legătură cu nivelul cultural de aspirație. Conc luzia se impune de la sine: ambii au nevoie
de protecție optimizatoare din partea grupului, numai că cel dintâi are nevoie de asistență culturală, pe când al
doilea subzistă doar dacă face obiectul asistenței sociale.
Faima sistemului social american sau a celui vest-european derivă tocmai din modul cum îi localizează pe cei
care au nevoie de ajutor în supraviețuire și mai ales din modalitățile în care aceștia sunt restituiți societății.
Alocarea ajutorului trebuie să survină în urma unor analize minuțioase, științifice, păstrând intacte șansele
asistatului de a se face util mediului social și a deveni solvabil, onorabil ca urmare a exprimării unor calități
personale.
Fiind diferite de la o societate la alta, tipurile de probleme sociale și prioritățile legate de rezolvarea lor conduc la
mobilizări de mijloace și soluții de asemenea diferite. De aceea, nu există un sistem unic de asistență socială, ci
numeroase sisteme naționale. De regulă, acestea sunt organizate prin lege și denotă nu neapărat o atenuare a
forței reflexelor bioaltruiste în practicarea asistării, cât mai ales nevoia de supraveghere socială, politică și
culturală a acestei activități.
Menționarea în norma legală2 a principiilor și obiectivelor sistemului național de asistență, a instituțiilor
responsabile, a tipurilor de servicii, a categoriilor de beneficiari ș.a.m.d., împreună cu eforturile de formare a
specialiștilor în domeniul asistenței sociale reprezintă aspecte care demonstrează originarea prevalentă a actelor
actuale de asistare în fundamentul cultural al societății naționale, și nu în predispunerea biologică ori psihologică
a locuitorilor3. Bioaltruismul (asistarea inconștientă) a fost completat de altruism („subiectul își micșorează în
mod conștient șansele de satisfacere a propriilor sale trebuințe pentru a favoriza satisfacerea trebuințelor altor
persoane sau grupuri" – Dicționar de psihologie socială, 1981, p. 19), iar acesta tinde să treacă de la individ către
grupuri și să fie atribuit, la rându-i, unor instituții, servicii și persoane specializate (asistență socială științifică).
Oricât de mare ar fi eficiența asistării realizate
în România, ultimul act normativ în acest sens este Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 814/18 decembrie 2001. în Franța este ceva normal ca un cerșetor să solicite un franc de la trecători pentru a-și
putea cumpăra „cotletul" lui. El specifică în mod verbal sau cu ajutorul unui afiș că urmează să îl cumpere cu banii primiți și
se crede îndreptățit să solicite moneda în acest scop. Cetățenii francezi sunt, pe de o parte, sensibili și responsabili în a-i
satisface cererea, iar, pe de altă parte, manifestă indignare față de serviciile de asistență socială care nu intervin mai rapid în
favoarea cerșetorului. Dacă încercăm să transpunem această situație de asistare în spațiul cultural românesc, atunci am
identifica (probabil) următoarele aspecte: cerșetorul nu va prezenta sub nici o formă intenția de a cumpăra un cotlet (ar fi
ironizat sau chiar izgonit de către trecători, întrucât un asemenea bun nu reprezintă la noi un aliment de supraviețuire, ci un
lux); donațiile pe care cerșetorul le-ar primi de la trecători ar avea cuantumuri mici, însă ar fi numeroase (faptul poate fi
interpretat din perspectivă morală, religioasă, economică și mai ales ca neîncredere față de sistemul de asistență socială);
persoanele plătitoare de impozite și taxe ar fi dispuse în măsura cea mai mică să ajute și ar deveni indignate/furioase/
suspicioase față de autoritățile care practică o asistență socială ineficientă; reacțiile instituțiilor față de actul comis de cerșetor
ar fi în primul rând una de indiferență ori una punitivă (amendare, reținere) și abia în al doilea rând una de asistare. Exemplul
ar putea fi răstălmăcit, iar dimensiunile antrenate de el pot fi foarte numeroase. Concluzia însă se păstrează: asistența socială
este o achiziție culturală, o rezultantă a responsabilizării societății față de părțile ei (indivizi, grupuri) și o încercare de
depășire a nivelului asistării reduse doar la forma bioaltruismului/altruismului.
în această ultimă ipostază, întotdeauna vor exista persoane cu înclinații și disponibilități de a practica
bioaltruismul și altruismul. Ponderea acestor variante a fost extrem de mare în etapele istorice premergă toare
secolului XX, pentru ca, în prezent, fără să fie interzise, ele să reprezinte forme de asistare aproape pitorești.
2. De la asistarea empirică la asistența socială
Cei care încearcă să explice procesul asistenței sociale manifest în societatea contemporană fac referiri, de
regulă, și la etapele care l-au precedat și anticipat. Asemenea încercări anamnezice sunt chiar inevitabile întrucât
asistența socială actuală nu acoperă întregul registru de probleme la care ar trebui să intervină și lasă loc cu
destul de mare larghețe unor proceduri uzuale în perioadele în care ea nu era fundamentată din punct de vedere
științific (epistemologic, organizatoric, metodologic, terapeutic etc). Despre modalitățile preștiințifice de
intervenție spunem că formează conțin utul asistării empirice, iar despre cele care se desfășoară în conformitate
cu exigențele cunoașterii științifice afirmăm că reprezintă asistența socială. între asistarea empirică și asistența
socială diferențele sunt importante. Forțând puțin nota, am putea spune că ele exprimă distanța dintre rezidual și
rațional, dintre spontan și organizat, dintre întâmplător și premeditat, dintre soluția de moment și cea de
perspectivă, dintre neștiințific și științific ș.a.m.d. Delimitarea acestor polarități (de multe ori exagerată) este utilă
pentru că răspunde unor interese de ordin analitic: ne ajută să conturăm cu mai multă claritate etapele evoluției
fenomenului asistării și, mai ales, să înțelegem de ce asistența socială este o faimoasă achiziție culturală a
secolului XX.
Dacă ne raportăm strict la intensitatea și eficiența faptelor de asistare, atunci, în numeroase situații, între asistarea
empirică și asistența socială nu apar diferențe sau, mai mult, procedurile empirice pot genera mai multă
satisfacție decât cele științifice. Intervenția de tip empiric este reactivă, promptă, bogată în energie, impulsivă,
conformă „glasului inimii", iar între cel care asistă și cel care este asistat se produc efluvii/ câmpuri energetice
pozitive/atașamente/intuiții/emoții cu roluri terapeutice foarte mari. Prin simpla prezență a acestora, multe
insuficiențe (în special cele de ordin moral-psihic, dar și celelalte) sunt rezolvate, asistații dobândesc sentimentul
de siguranță, chiar dacă lipsesc unele conținuturi de ordin material presupuse de asistarea de durată. Consistența
asistării empirice este indusă, finalmente, de bioaltruism, altruism și spiritul comunitar.
Dacă asupra bioaltmismului și altruismului am făcut referire în secțiunea anterioară, rămâne acum să schițăm
avantajele antrenate de spiritul comunitar.
Sintagma „spirit comunitar" este utilizată foarte des în ultima vreme, tară însă a i se preciza semnificația.
Prezentăm, în continuare, o variantă semantică a acestei noțiuni, plecând de la premisa că ea reflectă un complex
de stări și comportamente întâlnite doar la nivelul grupurilor comunitare. Acestea reprezintă agregate umane de
dimensiuni mici (precum familia) și mijlocii (de genul satelor, congregațiilor religioase, minorităților etc.) bazate
pe ceva comun tuturor celor care le alcătuiesc. Fondul apropriațiv (comun) este constituit, după caz, din bunuri materiale de
utilitate colectivă, consangvinitate, folosirea aceluiași spațiu, apartenența la aceeași orientare religioasă, respectarea acelorași
simboluri, identificarea prin aceeași origine etnică etc. Toate aceste aspecte îi solidarizează, îi unesc din punct de vedere
mental pe cei care se identifică prin ele, iar consecința ultimă și cea mai importantă a corelării și asumării lor de către indivizi
este formarea spiritului comunitar. în esență, realitatea spirituală de acest tip este traductibilă prin relative similitudini
comportamentale, atitudinale și caracteriale, prin intercunoaștere sporită în interiorul grupului, prin complementaritate
acțională, prin disponibilități și expectanțe intervenționiste în favoarea alterității, prin conștiința faptului că pierderile și
câștigurile de orice fel sunt consecințe care vizează, în ultimă instanță, nu doar pe indivizii izolați, ci și grupul de apartenență
în ansamblul lui.
Cu alte cuvinte, acolo unde indivizii se legitimează printr-un număr însemnat de elemente ale proprietății,
culturii colective și unde relațiile dintre ei sunt fundamentate preponderent pe afectivitate (și nu pe interes),
întrajutorare (și nu egoism), implicare și responsabilitate grupală (deci nu izolare, individualism), avem de-a
face cu comunități și cu spirit comunitar.
Din perspectiva asistării, avantajul cel mai mare determinat de spiritul comunitar este cel al promptitudinii
producerii intervenției; fiecare comunitar – și grupul în întregime – se simte responsabil în a acorda ajutor unui
semen pentru că își asigură astfel includerea comunitară și probabilitatea obținerii, la rându-i, a unui ajutor.
întrucât normalitatea existențială a individului necesită integrarea comunitară, ocaziile în care el poate acorda sau
solicita în mod empiric un ajutor sunt destul de numeroase (nuntă, boală, înmormântare, intervenții în caz de
calamitate, asistare în situații de litigiu, consiliere etc). Spre deosebire de asistarea empirică, asistența socială
este definibilă ca „un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de
protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care din
motive de natură economică, socioculturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață" (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 100).
Raportându-ne la această definiție pe linia paralelismului asistare empirică – asistență socială, constatăm:
a) în toate momentele evoluției omenirii au existat persoane cu un nivel precar de șansă de viață, precum și
fenomene disruptive, critice, care au atentat la supraviețuirea societăților și comunităților (Zamfir, 1977, p. 47);
b) de fiecare dată când vulnerabilitățile și disfuncțiile individuale ori sociale erau alarmante, s-au produs, în mod
empiric și cu o oarecare întârziere, reacții de răspuns mai mult sau mai puțin eficiente/adecvate (deși nu existau
servicii specializate de asistență socială).
Știut fiind că asistența socială este o invenție a secolului XX, rămânem surprinși de validitatea/valabilitatea
acestor două constatări, inclusiv din perspectiva definiției de mai sus, chiar dacă ele trimit la realități petrecute
de-a lungul multor secole și milenii în urmă. Prin urmare, nu situațiile de asistat și reacțiile la ele reprezintă
noutățile definitorii pentru asistența socială contemporană, ci alte două caracteristici, sugerate și ele de definiția
pe care o analizăm:
a) instituționalizarea definitivă a serviciilor de asistență socială (pe cât posibil, fiecare tip de anormalitate să
facă obiectul unei/unor instituții speciale, cu programe, regulamente, metodologii, strategii fundamentate
științific);
b) desfășurarea activităților de intervenție de către profesioniști abilitați prin studii de profil4 (de obicei, studii
superioare și de durate care variază de la un stat la
4. Se încearcă în prezent punerea de acord a statelor europene asupra duratei studiilor în specializarea „Asistență socială",
iar cele mai multe opțiuni sunt pentru o școlarizare de trei ani.
altul), atestați prin proceduri din care să rezulte nu doar stăpânirea elementelor de teorie și practică în domeniu,
ci și disponibilități/înclinații profund umaniste.
Impunerea asistenței sociale în secolul XX a fost propulsată, în primul rând, de presiunea nevoii sociale, iar, în
al doilea rând, de o amplă istorie a actelor de asistare. în privința primului aspect, putem afirma că, în preajma
primului război mondial, dar și mai târziu, au avut loc schimbări bulversante pentru care societatea era prea puțin
pregătită: instabilitatea familială, extinderea prostituției, creșterea infracționalității, sporuri demografice
concomitente procesului de adâncire a sărăciei, ridicarea ratei șomajului, amplificarea considerabilă a numărului
văduvelor, orfanilor, invalizilor de război ș.a.
Fondul disfuncțional ajunsese la cote mult prea mari, comunitățile nu mai aveau capacități intervenționiste fie
din lipsa resurselor, fie din cauza reducerii intensității spiritului comunitar. Cum asistarea empirică nu mai făcea
față numărului prea mare al celor care revendicau asistarea și nu mai garanta protecția socială, s-au fundamentat
politici sociale de stat. Practic, au fost organizate serviciile de asistență socială menite să identifice indivizii,
populațiile vulnerabile și să le ofere, pe baza unor studii științifice, șansa reabilitării. Nevoia de a preîntâmpina
producerea exploziilor sociale și de a evita destabilizarea societății era astfel mai ușor de controlat decât dacă s-
ar fi mizat în continuare pe ceea ce era solvabil în etapa asistenței empirice.
Referitor la cel de-al doilea motiv care a stimulat apariția asistenței sociale {modelele antecedente de ocrotire a
persoanelor și grupurilor aflate în dificultate), putem spune că a concurat în mod fundamental la formularea
principiilor, obiectivelor, teoriilor în asistența socială și a incitat construirea de metode, tehnici, strategii de
derulare a activităților intervențîoniste.
Preocupări pentru asigurarea unui anumit standard de viață, în așa fel încât să se prevină răbufnirea unor grave
disfuncții sociale, au existat atât în societățile arhaice, cât și în cele tradiționale ; soluțiile elaborate de ceie din
urmă au inspirat mult politicile sociale moderne (vezi Poede, 2002, p. 33). Fiind vorba despre valorificarea unei
experiențe de dimensiuni istorice, vom încerca să demonstrăm utilitatea modelelor antecedente de asistare,
apelând la cazuri reprezentative din diverse spații și epoci:
– celebrul „Cod de legi al lui Hammurabi" includea mențiuni speciale prin care se dovedea grija regelui asiro-
babilonian față de supuși, și mai ales fața de orfani și văduve (c/. Moscați, 1982). Tot la asiro-babilonieni, preoții
învățau în cadrul templelor cum să aline durerile suferinzilor și cum să ofere consiliere (cf. episcopul Vasile
Târgovișteanul, 1991);
– la romani au funcționat sporadic un fel de birouri de caritate în cadrul cărora se distribuiau ajutoare
cetățenilor săraci. în plus, în secolul al IV-lea d.Hr., au existat demnitari cu privilegii minore numiți archiatri
populares, care aveau ca misiune tratarea gratuită a bolnavilor săraci (Gomoiu, 1927, p. 24);
– în primele secole creștine au apărut și primele așezăminte de ocrotire socială pe lângă biserici și mănăstiri.
Sfântul Vasile cel Mare a fost inițiatorul unora dintre acestea; prin intermediul lor acorda sprijin orfanilor,
văduvelor, bolnavilor, bătrânilor, călătorilor etc. Prin scrierile lui și prin exemplul personal de viață el îndemna
toți oamenii la practicarea asistării, precum și la selectarea beneficiarilor acestui act: „îmbunătățirea vieții… prin
producerea, prin muncă, după puterile fiecăruia, a celor necesare nu numai pentru întreținerea lor, dar
și pentru ajutorarea celor săraci, celor neputincioși, a tuturor celor avizați la ajutorare, din orice altă cauză în
afară de lenevie" (Sfântul Vasile cel Mare, 1989, pp. 10-l4);
– în Evul Mediu au funcționat pentru perioade scurte de timp unele instituții sau „societăți" axate deopotrivă pe
acte de protecție socială și pe realizarea educației moral-religioase. între acestea amintim orfanotrofiile
(orfelinatele), brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonați), ghirocomiile (azilurile pentru văduvele
nesprijinite de copiii proprii), partenocomiile (casele de întreținere și educare a tinerelor orfane sau sărace),
societatea diaconițelor (care lucrau în adăposturile de întreținere a femeilor, copiilor și bătrânilor), societatea
presbiterilor (care supravegheau și educau fecioarele), societatea parabolanilor sau a sanitarilor creștini (grupuri
de bărbați curajoși care se expuneau oricăror riscuri pentru a salva viața bolnavilor) (vezi Mănoiu, Epureanu,
1996; Stan, 1956) ș.a.;
– din secolul al XVI-lea, implicarea laicilor în actele de asistare este din ce în ce mai mare. Aceștia au înființat
„confraternități" care se ocupau de săraci, „căutând să le asigure hrană și locuință, să adune zestre pentru fetele
sărace, să inițieze o reeducare morală a prostituatelor, să se îngrijească de infirmi, bătrâni și bolnavi" (Drâmba,
1994, p. 91). Totuși, Biserica rămâne în continuare instanța decisivă în provocarea actelor de asistare, chiar dacă
autoritățile occidentale (Germania, Olanda, Franța, Spania, Anglia, Italia) încep să emită legi care să ordoneze
activitatea instituțiilor de binefacere, să stabilească priorități în distribuirea ajutoarelor, să fixeze condițiile în
care se poate face internarea în spitale și aziluri, să legitimeze formele de sancționare a celor care nu renunță la
subnormalitate și subestimează eforturile corective ale colectivităților etc. ;
– la începutul secolului al XVII-lea apare în Anglia „o lege sugestiv intitulată «Elisabethan Poor Law» care
impune o «taxă pentru sărăcie». Aceasta poate fi considerată ca debut instituțional al asistenței sociale" (Zamfir,
Zamfir, coord., 1995, p. 102) sau ca politică socială formală, controlată de stat. Se încerca prin aceasta colectarea
de fonduri cu ajutorul cărora să poată fi susținute în orice moment programe de intervenție socială. Mai târziu, în
secolul al XlX-lea, tendințele formalizării asistării s-au accentuat și mai mult întrucât a apărut sistemul
asigurărilor sociale ca variantă de protecție socială. Pierderea temporară sau definitivă a capacității de muncă,
pierderea locului de muncă erau neajunsuri care puteau fi compensate prin legi ale asigurărilor de boală și de
șomaj, ale acordării pensiilor, ale asigurării în caz de accidente. întrucât fondul de asigurare se formează din
cotizații, cei care cotizau primeau – atunci când invocau legea -„ajutoare proporționale cu contribuția lor și cu
dimensiunile trebuinței" (Bocancea, Neamțu, 1998, pp. 67-68).
Concluziile care se desprind din exemplele prezentate justifică din p lin impera-tivitatea trecerii de la asistarea
empirică la asistența socială :
a) evoluția economică, socială, culturală etc. a comunităților a determinat producerea creșterilor demografice
semnificative. Cel puțin din punct de vedere teoretic, cu cât dimensiunile grupului sunt mai mari, cu atât
capacitatea lui de a-și asista membrii devine mai mare ca urmare a însumării disponibilităților bioaltruiste/
altruiste ale acestora. în mod paradoxal însă, se constată o creștere a dificultăților de a realiza asista rea, deoarece
– numărul disfuncțiilor intragrupale devine mai mare și are tendința de a crește direct proporțional cu masa
agregatului social;
– forța de asistare suferă (ca urmare a imaginii cuantificate pe care o dobândește) un proces de reificare, astfel
încât indivizii trăiesc un sentiment de frustrare atunci când conștientizează cât de mare este distanța dintre
capacitatea intervenționistă a grupului și ceea ce primesc ei efectiv sub formă de ajutor (ei se raportează la
posibilitățile de asistare ca la un întreg și, în funcție de masivitatea acestuia, își construiesc
speranțele/expectanțele);
– intervenția cu scop de asistare este, în foarte multe cazuri, de durată și obositoare. In consecință, asumarea
acestui efort în cadrul grupurilor mari devine din ce în ce mai puțin un aspect structural al comportamentului
individual. Derogarea de responsabilitate în înfăptuirea asistării a fost și este un efect al scăderii nivelului
spiritului comunitar;
b) fiecare om este un potențial asistent/asistat social. In formă reactivă sau empirică, toți indivizii normali
practică asistarea semenilor lor, mai ales în interiorul grupului comunitar. Când mărimea fondului disfuncțional
este prea mare (așa cum s-a întâmplat în secolul trecut) și când comunitatea este indiferentă sau incapabilă să
intervină compensatoriu în modalități reactive, atunci societatea, fără a nega sau interzice asistarea empirică și în
măsura în care are suficientă voință intervenționistă, își proiectează stabilitatea în mod științific, instituind un
serviciu permanent de asistență socială. în noua conjunctură, apar cadre principiale și organizatorice care vizează
eradicarea disfuncțiilor prin declanșarea unor terapii cu probabilități cât mai mari de reușită, inclusiv prin
resuscitarea spiritului comunitar. Așa se explică faptul că, în proiectele actuale de intervenție socială, ceea ce se
poate obține prin tehnici științifice este văzut ca durabil, reconfortant, amplificat, împlinit, mai ales prin
revigorarea reactivității spiritului comunita r;
c) cu cât amplitudinea anormalității sociale este mai mare, cu atât efectele acesteia sunt mai dăunătoare nu doar
celor afectați deja, ci și celor care, pentru moment, par a fi ocoliți de ipostazele indezirabile. Disfuncțiile
acționează epidemic și, de aceea, față de gravitatea lor trebuie să apară reacții de împotrivire. Asistența socială
este dovada unei astfel de reacții și este justificată din mai multe perspective :
– biologică (în lipsa asistenței sociale, omul se degradează ca specie);
– psihologică (prin intermediul asistenței sociale omul ajunge la trăirea satisfacției confortului și a securității pe
termen lung);
– socială (ca participant în mod obiectiv la viața de grup, orice individ este nevoit să acorde asistență altora
pentru că astfel, indirect, își garantează șansa de a fi asistat);
– culturală (sistemele naționale de asistență nu sunt altceva decât reflectări ale nivelului dezvoltării culturale și
modalități concrete de mobilizare a culturii în utilități sociale);
– politică (deținătorii puterii politice își atestă forța și abilitatea, între altele, prin atenția pe care o acordă
serviciilor de asistență socială și prin promptitudinea/eficiența cu care rezolvă problemele celor care au nevoie de
ocrotire).
în sinteză, trecerea de la asistarea empirică la asistența socială poate fi evidențiată și prin etapizarea evoluției
istorice a faptelor de asistare. în acest sens, pot fi delimitate următoarele intervale temporale în practicarea
intervențiilor sociale :
1. etapa bioaltruismului (începe imediat după procesul de antropogeneză și durează, probabil, până la
instituirea primelor reguli de funcționare comunitară);
2. etapa altruismului (de la sfârșitul practicării exclusive a bioaltruismului și până la începutul secolului XX,
caracterizată prin intervenții sociale conștiente, reglate ostensiv – adică atât de rațiune, cât și de afectivitate);
3. etapa lucrătorilor voluntari (vezi Bărbat, 1928) (settlement – termen traductibil prin „dăruire din bunătate
excesivă") – de la sfârșitul secolului al XlX-lea și primele decenii ale secolului XX, când tineri culți – medici,
actrițe, profesori ș.a. -alcătuiau grupuri care făceau demersuri în scopul cunoașterii și ajutorării categoriilor
defavorizate ale marilor orașe. Pentru aceasta, ei acționau în multiple situații concrete: strângeau donații,
îngrijeau bolnavii la domiciliu, curățau mizeria din cartiere, alfabetizau, distribuiau gratuit lapte pentru copii,
mediau dialogurile dintre majoritate și minoritățile etnice etc. Numărul voluntarilor cu intenții atât de nobile era
mic, iar efectele provocate se răsfrângeau asupra unui procent nesemnificativ din populația care avea nevoie de
asemenea intervenții. In linii generale, această etapă nu diferă semnificativ de cea anterioară. Totuși, interveneau
cel puțin două caracteristici noi prin care ea se detașează față de etapa altruismului:
– asistarea este efectuată de grupuri organizate, considerându-se că astfel forța de intervenție devenea mai
mare;
– demararea actului asistențial trebuia să fie precedată de o cunoaștere minimală a beneficiarilor;
4. etapa specialiștilor în asistența socială („social work") sau etapa contemporană (de după primul război
mondial și până în prezent), când munca de asistare este planificată, orientată științific, desfășurată de personal
specializat în acest scop și, totodată, controlată de stat.
în concluzie:
a) apariția etapei specialiștilor în asistența socială este o consecință cognitivă și organizatorică a presiunii
realității sociale, în primul rând, și a achizițiilor asistențiale din etapele anterioare, în al doilea rând;
b) etapa lucrătorilor sociali (settlement) este tipică, pentru tranziția de la asistarea empirică la asistența socială
(științifică);
c) protecția socială actuală este axată în pondere foarte mare pe asistența socială, dar este completată de
intervenții specifice etapelor precedente.
3. Asistența socială în spațiul românesc.
Asistarea empirică în perioada tradițională
Despre faptele de asistență socială practicate de români avem tendința să afirmăm, cu destul de mare
superficialitate, că se află într-un stadiu incipient. Această afirmație este pripită din următoarele motive :
– fenomene disruptive au existat întotdeauna, ca în toată lumea, și în teritoriile românești, iar reacțiile
asistențiale de răspuns la acestea s-au produs în mod firesc;
– particularitatea formelor de asistare la români a fost aceea a prevalării intervențiilor empirice (deoarece
spiritul comunitar a fost foarte puternic), dar, aproximativ în aceeași perioadă cu lumea occidentală, a fost
organizat și la noi „serviciul social" sau asistența socială;
– deși nu beneficiau de servicii specializate, comunitățile românești de dimensiuni mici (în special cele
tradiționale) promovau un tip de intervenție socială de mare eficiență (abaterile de la normalitate erau mai puține
decât în mediile occidentale, întrucât demersurile de prevenire, compensare, recuperare-restituire erau sprijinite
pe resorturile coercitive ale datinilor, obiceiurilor, moralei, Bisericii).
Prin urmare, asistența socială actuală din România are antecedente consistente, iar dacă pomenim de imaturitatea
ei, atunci argumentele care ar sprijini această idee ar fi:
– ineficienta intervențiilor în raport cu multitudinea problemelor de asistat;
– decalajul indiscutabil față de asistența socială din Occident în privința organizării instituționale și a fondurilor
destinate să sprijine această activitate;
– deficitul de cadre de specialitate cu atribuții în practica asistenței sociale;
– relativa neglijare a domeniului în perioada regimului totalitar instalat după al doilea război mondial.
Considerăm că aceste obiecții pot fi confirmate ori, dimpotrivă, respinse dacă delimităm etapele evoluției
fenomenului asistării din spațiul românesc și dacă prezentăm cât mai multe detalii asistențiale petrecute în
fiecare dintre acestea. în acest sens, vom distribui analiza în patru segmente temporale: perioada tradițională,
perioada interbelică, perioada comunistă și perioada postcomunistă.
Asupra conceptului de asistare empirică am insistat în secțiunea precedentă. Nu ne rămâne acum decât să
încadrăm spațio-temporal societatea tradițională românească și, mai ales, să o caracterizăm după modul în care
își ocrotea membrii. Vom apela în acest scop la conținutul unui articol al lui M. Vulcănescu publicat în anul
1932 și intitulat sugestiv „Cele două Românii" : călătorul, după ce iese din spațiul urban, dobândește un
sentiment straniu, ca și cum ar fi trecut într-o altă lume: „te izbește, mai întâi, așezarea deosebită a caselor.
Casele de cărămidă, făcând zid chiar de la stradă, cu porți mari, închise până sus, în care nu pătrunde ochiul, sunt
înlocuite prin case mici de lut, așezate în mijlocul curții, împrejmuite peste tot cu gard de scânduri sau de nuiele,
rar de zid și cu porți împodobite. în locul tăblițelor arătătoare de drum te întâmpină, la răscruci, troițe și cumpene
de fântâni. Te izbește, apoi, portul oamenilor. De o parte «domni» gătiți ca de paradă. Cu straie de tip nemțesc,
pălărie, guler tare, ghete. Spre bariere pălăriile se schimbă în șepci. Dar atâta. Dincoace «oameni de la țară»
îmbrăcați în portul lor de lucru obișnuit: suman, ițari, opinci, căciulă" (Vulcănescu, 1997, pp. 120-l21).
Modul comparativ de prezentare a informațiilor este în așa fel realizat încât lasă impresia că ar fi vorba despre
„două Românii deosebite", două lumi – pe care Vulcănescu refuză să le numească România „civilizată"
(reprezentată de spațiul urban) și România „primitivă", „arhaică", „patriarhală" (reprezentată de spațiul rural).
Autorul articolului este de acord să vorbim despre două Românii, numai că el impune și o precizare: România
autentică trebuie considerată a fi alcătuită din lumea satelor: „Trei milioane
de oameni trăiesc între zidurile caselor închise străzii, în orașe. Cincisprezece milioane trăiesc în casele din
mijlocul curților de la țară. Nici un milion din cei dintâi nu sunt români. Din cei din urmă sunt români peste
paisprezece milioane".
Concluzia care se desprinde din aceste aserțiuni este mai mult decât evidentă: dacă vrem să studiem stilul de
viață al românilor și, implicit, modul în care ei realizau protecția socială, atunci trebuie să plecăm de la ceea ce
se întâmpla în spațiul rural (cvasidominant în perioada tradițională).
Prin perioada tradițională înțelegem intervalul de timp scurs de la apariția creștinismului și până la
destabilizarea schemei de viață bazate masiv pe tradiție, comunitate și religie. în cazul românilor, aceasta ar
coincide, în linii mari, cu secolele de istorie și civilizație cuprinse între procesul de formare a poporului român și
sfârșitul secolului al XlX-lea (când legile juridice formale deveneau preponderente în reglarea raporturilor
interumane, în dauna normelor propuse de tradiție, comunitatea rezidențială și Biserică.
Dacă la aceste aspecte adăugăm și altele, potrivit cărora satele românești erau puțin populate, funcționau precum
niște „familii foarte mari" și aveau multe zone de proprietate devălmașă (islaz, pădure, luncă, surse de apă etc),
atunci înțelegem de ce locuitorii lor exersau o solidaritate de tip mecanic și o asistare reactivă eficace.
Omogenitatea internă a comunităților rurale și izomorfismul satelor tradiționale românești sunt repere care ne
îndreptățesc să recurgem la generalizări, chiar și atunci când reprezentativitatea statistică a cazurilor în care ne
originăm analiza nu este tocmai ridicată. Exemplificările referitoare la omogenitate, izomorfism, similitudini
structurale și funcționale etc. ar putea veni din foarte multe direcții: economică, juridică, artistică, politică etc.
Noi ne vom rezuma doar la aspectele de asistare socială. Nu este cazul să menționăm aici alte tipuri de
argumente (care ne-ar fi ajutat, de altfel, să cunoaștem mai bine modul tradițional de viață), însă nu vom renunța
la specificarea uneia dintre exigențele acționale de bază, respectată cu mare strictețe în acea perioadă: fiecare
sătean, atunci când intenționa pornirea unei acțiuni, aștepta mai întâi „să vadă ce fac alții pentru ca să înceapă și
dânsul" ; „fiecare își făcea casă, mânca, se îmbrăca și se îngropa ca lumea" ; cine proceda altfel era stigmatizat
pentru că „făcea ca nelumea", fapt ce constituia „cea mai mare crimă" (Rădulescu-Motru, 1992, pp. 10-l1).
Dintre numeroasele consecințe derivate din această exigență principială remarcăm un număr de două, deoarece
poartă, de asemenea, caracterul principial:
– fiecare individ, indiferent de împrejurările în care era nevoit să acționeze, trebuia să procedeze în așa fel încât
să evite starea de subnormalitate;
– fiecare comunitar, chiar dacă nu avea el însuși nevoie de intervenție asistențială, demonstra că aparține sferei
normalității, inclusiv prin actele de ocrotire pe care le practica.
Conformarea la presiunea acestor două principii a făcut ca modalitățile de intervenție să fie relativ variate, iar
tipologia sătenilor care săvârșeau asistarea să fie foarte extinsă5:
1. autoritățile formale ale comunității (primar, preot, dascăl, învățător, boier ș.a.): prin acordarea de ajutor celor
care suferiseră din cauza unor calamități, prin
5. Pentru mai multe informații vezi și D. Stan, Sociologia ruralului tradițional romanesc, voi. I, Editura
Universității „Al.I. Cuza", Iași, 2001, pp. 272-331.
scutirea de dări a categoriilor defavorizate, prin distribuiri de loturi suplimentare pentru fa miliile numeroase etc.;
2. rudele : cu cât gradul de rudenie față de cazul care revendica asistarea era mai mare, cu atât așteptarea
socială a producerii ajutorului era mai mare și cu atât forma de sancționare morală urma a fi mai radicală în
situația neproducerii lui;
3. preotul reprezenta instanța cu rolul asistențial cel mai ridicat: intermedia legătura oamenilor cu divinitatea,
cunoștea tainele indivizilor și abaterile lor de la normalitate, făcea recomandări pentru îndreptarea și recuperarea
celor „rătăciți", distribuia sarcini pe indivizi și grupuri în vederea armonizării relațiilor intra-comunitare,
organiza „ospătarea" categoriilor sărace după slujba religioasă, organiza xenodochiile pentru protejarea și
găzduirea străinilor, călătorilor săraci și bolnavilor; în ultimă instanță, asista evoluția individului de la naștere
(botez) și până la moarte (înmormântare);
4. vecinii ajutau sau erau ajutați în foarte multe împrejurări (datorită distanței spațiale reduse, „vecinul ținea loc
de frate", în cazul în care vecinul nu era chiar fratele celui asistat!): acordarea de sfat în momentele de derută,
sprijinirea și îngrijirea copiilor, bătrânilor și bolnavilor, împrumutarea de unelte, bunuri de consum sau bani,
apărarea intereselor în raporturile cu terțe părți, asocierea în unele activități prea riscante sau costisitoare,
ajutorarea în muncă pentru a finaliza unele lucrări în timp util etc.;
5. moașa satului – etichetată de specialiști drept „o adevărată asistentă socială… pentru problemele tinerei familii
și, mai ales, ale viitoarei tinere mame" (Miftode, 1995, p. 92) – oferea femeilor însărcinate informații despre
simptomele evoluției sarcinii, regimul alimentar adecvat, tipurile de munci indicate, juca rolul de obstetrician
deoarece ajuta efectiv atât femeia care năștea, cât și nou-născutul, supraveghea evoluția mamei și copilului în
perioada postnatală, introducea noi elemente de organizare a vieții cotidiene a familiilor în care aveau loc nașteri,
provoca peste ani manifestări de solidaritate între cei asistați de ea la naștere etc.;
6. nașii asigurau asistarea în momentele speciale – sau de trecere, considerate a fi și cele mai critice : nașterea și
căsătoria – prin intervenții atât de însemnate încât erau apreciați ca veritabili „părinți spirituali" (concret, ei
realizau „creștinarea" copilului prin botez, iar mai târziu se implicau în viața acestuia prin inițierea în unele
munci, supravegherea evoluției educaționale, consilierea legată de selecția maritală; realizau cununia religioasă,
contribuiau la construirea locuinței necesare atunci când finul își întemeia propria lui familie, interveneau pentru
a rezolva eventualele conflicte care izbucneau în viața noului cuplu ș.a.m.d.);
7. bătrânii: în comunitățile tradiționale, bătrânețea nu era asociată cu neputința, iar bătrânii erau văzuți ca
înțelepți, imparțiali, puțin expuși greșelilor și vanităților. Ca atare, ei formau o gerontocrație, luând decizii
asupra „patrimoniului obștii, organizării muncilor agricole (pastorale), relațiilor de familie, organizării și
întreținerii cultului, încheierii unor angajamente, rezolvării conflictelor etc." (Dvoracek, 1992, p. 96). Așadar,
dacă în prezent bătrânii sunt o categorie care trebuie să beneficieze de asistență socială, în perioada tradițională
ei formau o sursă importantă de asistare: erau instanța de supraveghere a religiozității, moralității, educației și
eficienței – adică a unui model de funcționare grupală în limitele obiectivelor normalității.
Spațiul românesc a fost și este unul al ortodoxiei, iar acolo unde a cuprins și alte apartenențe religioase, acestea
au fost (cu foarte puține excepții) variante ale creștinismului. Doctrina religioasă creștină, potrivit modelului
hristic, este un îndemn permanent la generozitate și la acordare necondiționată de ajutor: „să nu Iași pe cel sărac
lipsit de hrană…, sufletul flămând să nu-l întristezi și să nu urgisești pe om când are lipsă. Inima necăjită nu o
tulbura și nu întârzia a da celui lipsit. Rugăciunea celui necăjit nu o lepăda și nu-ți întoarce fața ta de la cel
sărac… Pleacă săracului urechea ta și cu blândețe răspunde-i cele de pace. Scoate pe cel năpăstuit din mâna celui
ce-l năpăstuiește și să nu fii slab de înger când judeci. Fii celor orfani ca un tată…" (episcopul Vasile
Târgovișteanul, 1991, p . 144).
Aceste recomandări erau cunoscute și aplicate de categoriile de realizatori ai asistării menționate mai sus.
întrucât individul, ca și grupul comunitar aveau posibilități limitate de acordare a ajutorului, au fost stabilite – în
timp – criterii după care se făcea selecția celor ce beneficiau de asistare socială. Ca atare, ajutorul era
direcționat în mod diferențiat către persoanele defavorizate, în funcție de tipul de handicap, categoria de vârstă,
sexul persoanei, gradul de receptivitate la demersurile de recuperare, starea socială. De asemenea, se ținea cont și
de sursele inductoare de vulnerabilitate : voința divină, grupul de apartenență, relațiile extracomunitare, individul
însuși prin comportamente autostigmatizante etc.
în urma aplicării acestor criterii, comunitarii români din perioada tradițională, în mod constant, își concentrau
eforturile de ocrotire în următoarele direcții:
1. Asistarea familiei. Reprezenta un obiectiv permanent întrucât aceasta, prin normalitatea ei, asigura
normalitatea conviețuirii într-un spațiu mai larg, precum cel al satului. Biserica se implica decisiv în relansarea
vieții de familie atunci „când bătea la ușă pericolul distrugerii" și „priveghea necontenit, luând măsuri preventive
pentru a feri orice familie de alunecare pe povârniș" {Biserica și problemele sociale, 1933, p. 239). Amintim
câteva dintre formele în care Biserica (prin intermediul preotului și enoriașilor) asista familia: stigmatizarea
infidelității conjugale (în special adulterul feminin), neadmiterea decât în rare cazuri a divorțului sau a
recăsătoriei, criticarea situațiilor în care familia nu manifesta grijă creștină față de membrii decedați,
supravegherea normalității relației dintre părinți și copii, urmărirea respectării obligativității perioadelor de doliu
ș.a.m.d.
2. Grija față de săraci. Constituia al doilea obiectiv esențial al enoriașilor și Bisericii – primul fiind acela al
propovăduirii și apărării credinței. „De la început orice a deținut biserica a fost considerat proprietate a săracilor"
(episcopul Vasile Târgovișteanul, 1991, p. 144), astfel încât actele de milostenie patronate de această instituție
erau foarte numeroase: în fiecare duminică, o dată pe lună sau ori de câte ori era nevoie, organiza ospătarea
săracilor și efectua colecte în favoarea lor. Sfera milosteniei era împărțită (și practicată) în două categorii de
intervenții: fapte ale milei trupești (a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetați, a primi pe cei străini, a
îmbrăca pe cei goi, a cerceta pe cei bolnavi, a cerceta pe cei care se află în necazuri și nevoi, a îngropa morții
săraci și fără rude) și fapte ale milei sufletești (a îndrepta pe cel păcătos, a învăța pe cel neștiutor și nepriceput, a
da sfat celui care are trebuință de el, a ierta pe cei care ne-au greșit, a mângâia pe cel întristat, a nu ne răzbuna pe
aproapele nostru
pentru răul pe care ni 1-a făcut, a ne ruga pentru aproapele nostru – cf. Zăgrean, 1974, pp. 242-247). Din
enumerarea acestor serii de fapte recomandate și coordonate de Biserică, întrezărim cu ușurință statutul ei de
veritabilă instituție de asistare socială. Mai mult, ea a avut o influență persuasivă atât de puternică încât, în
mentalitatea membrilor satului tradițional, nu ar fi existat stare de deficiență care nu ar fi putut fi contracarată de
Biserică. Așa ne explicăm de ce formele de asistare, chiar atunci când nu erau realizate de Biserică, ci de indivizi
separați și într-un alt spațiu decât cel al Bisericii, trimiteau în subsidiar tot la sacru și la patronajul bisericesc.
3. Asistarea copiilor orfani. Se făcea în virtutea legăturii sacre, misterioase care ar fi existat între părinții
decedați ai acestora și sătenii cu care ei frecventaseră aceeași biserică. Preotul hotăra, în cazul în care nu existau
rude – sau existau, dar nu aveau suficiente forțe de asistare -, ce persoane să se ocupe de întreținerea și educația
copiilor orfani. Această decizie de mare responsabilitate revenea preotului în virtutea faptului că era considerat
„părintele" comunității, dar și al enoriașilor săi – care se considerau „frați". Oricum, reprezenta un mare păcat,
pentru rude, vecini și pentru ceilalți credincioși ai comunității sătești, lipsirea orfanilor de cele necesare unei
existențe normale (vezi și Soare, 1948).
5. Asistarea văduvelor. Se producea, în mod normal, atunci când acestea aveau o vârstă venerabilă și nu locuiau
împreună cu unul dintre fiii lor. Ajutorul era oferit în diverse forme: scutirea de dări (acestea fiind redistribuite
celorlalți săteni), oferirea de îngrijire (în momentele de neputință fizică), organizarea de clăci pe proprietățile lor
(în raport cu muncile de sezon), protejarea de eventualele abuzuri etc.
6. Asistarea tuturor persoanelor sau grupurilor care suferiseră din cauza unor calamități (incendii, inundații,
epidemii, războaie etc). în asemenea împrejurări dificile, solidaritatea umană se subordona idealurilor Bisericii și
religiei: acordarea de ajutor atunci când era cea mai mare nevoie de el și oferirea ajutorului în mod spontan, ca
urmare a naturii bioaltruiste a omului, și nu ca rezultat al unor calcule preliminare. Actele de caritate erau, în
astfel de situații, mult mai numeroase decât în mod obișnuit și aveau ca scop reechilibrarea psihică, morală,
materială etc. a celor afectați.
După cum afirmam în paginile anterioare, gesturile asistențiale sunt costisitoare și obositoare. Pentru a nu fi
întrerupte, ele trebuie susținute de o motivație puternică. Iată câteva dintre scopurile, mobilurile generale ce
justificau intervențiile de asistare în satul tradițional:
1. Un prim scop, pe care l-am putea eticheta drept cel mai general, era cel de asistare pentru asigurarea
normalității („ca lumea") indivizilor și comunității. în rând cu lumea însemna starea de echilibru din punct de
vedere economic, moral, religios, fizic, mintal etc. Dacă normalitatea comunității sătești era în funcție de
normalitatea membrilor ce o compuneau, atunci conduita de asistare a cazurilor deviante apărea ca o formă
colectivă de apărare. Să nu uităm că indivizii erau organic legați în comunitate, iar atitudinea de indiferență față
de situațiile anormale era percepută ca o cale de extindere a vulnerabilității sau ca un păcat (individual ori
colectiv).
2. Adoptarea conduitei de asistare socială ar mai putea fi motivată fie de impulsivitatea moralei naturale,
exprimată de indivizi în mod spontan prin „omenie", fie de nevoia realizării unei jertfe cu caracter mistic, ca
semn de recunoștință față de generozitatea divinității. în această ultimă situație, intervenția socială îmbrăca
forma milosteniei și era indusă de ordinea creștină a vieții sociale potrivit căreia ajutorul acordat în „această
existență" urma să se metamorfozeze într-o garanție a unei post-existențe faste.
3. Una dintre motivațiile cele mai profunde exprimate în formele tradiționale de asistare er a nevoia individului
de a se face util și de a demonstra că are o poziție activă, însemnată în ansamblul comunitar. Renumele personal
– ca și prestigiul familial sau al neamului din care făcea parte – era sprijinit pe dovedirea unor abilități (în special
economice) care să se prelungească în raționalitate și înțelepciune în comportamentul cotidian, omenie și
milostenie față de starea de vulnerabilitate a vecinilor, rudelor și săracilor satului, promptitudine în sprijinirea
tuturor actelor de caritate inițiate de Biserică etc.
4. Asistarea socială din ruralul tradițional românesc se motiva și prin atitudinea de respect deosebit față de
strămoși. Aceasta reprezenta o obligație care se înfăptuia prin acordarea de ajutor semenilor în viață pentru „a fi
primit", „văzut" de rudele decedate. Mai mult, solicitantul ajutorului era echivalat de cel care îl oferea cu un
trimis sau un semn de la divinitate ori un intermediar între cei aflați în viață și cei decedați. Exista, astfel,
reprezentarea eternului familial care păstra nealterată relația dintre vii și morți: cei morți și sfinți vegheau la
liniștea și împlinirile celor vii, iar aceștia din urmă trebuiau să-și dovedească recunoștința față de cei morți (sau
chiar să le optimizeze calitatea post-existenței) prin trimiterea de daruri. în consecință, respectul față de strămoși
a determinat declanșarea unor proceduri de asistare, pe de o parte, și, pe de altă parte, obținerea de către cei care
asistau a unor garanții confortabile potrivit cărora vor fi la rândul lor asistați de divinitate și de strămoși.
5. Mai exista o motivație care, raportată la individ și la familia din care el făcea parte, constituia un mobil
deosebit de consistent: ispășirea păcatelor proprii și ale strămoșilor familiei. în comunitatea tradițională exista o
reprezentare exactă asupra a ceea ce era permis și ceea ce era interzis. în accepțiunea obișnuită, încălcarea unor
interdicții, chiar dacă nu era sancționată de semeni, nu putea scăpa de sancțiunea divină. De aceea, se încerca
înduplecarea divinității prin forme radicale de „căință" : retragerea în singurătate, expunerea benevolă la diferite
suplicii, abandonarea obiectivelor personale și dedicarea totală scopurilor colectivității etc. Pentru delicte
minore, ispășirea lua forma înstrăinării unor bunuri către cei nevoiași, ca gest de autosancționare. în această
situație, bunurile reprezentau ajutoare doar pentru cei care beneficiau de ele, în timp ce pentru cel care le oferea
ele aveau forma unui cost ce se repercuta în beneficii multiple: iertarea păcatelor, dobândirea normalității
comunitare, înduplecarea clemenței divine etc. De această dată, acordarea ajutorului era rezultatul interesului
într-o măsură mult mai mare decât în restul situațiilor înfățișate.
Indiferent însă de motivația susținătoare, putem conchide că intervențiile asupra categoriilor defavorizate ale
satului tradițional erau numeroase, deosebit de eficiente,
iar multe dintre disfuncțiile satului actual ar dispărea sau s-ar diminua dacă intervențiile intracomunitare
specifice ar mai avea densitatea și intensitatea de odinioară.
4. Asistența socială în perioada interbelică
După încheierea primului război mondial a urmat cea mai importantă consecință pentru România: întregirea
teritorială. Acest efect a atras după sine multe alte schimbări, de asemenea importante:
– sporirea potențialului economic al țării prin însumarea resurselor tuturor provinciilor istorice;
– creșterea demografică însoțită de diversificarea structurii naționale6;
– reorganizarea legislativă și instituțională;
– modificarea multidimensională a spațiilor urbane prin migrații de la sat la oraș;
– regândirea sistemului de învățământ etc.
Mai concret, aceste transformări au însemnat redistribuirea proprietății agrare, practicarea votului universal,
creșterea nivelului producției industriale (în special în ramurile extractivă, metalurgică, textilă, alimentară),
creșterea numărului lucrătorilor din industrie, comerț, transporturi și servicii, adâncirea diviziunii muncii și
sporirea semnificativă a nivelulu i veniturilor unor categorii profesionale etc.
Suita schimbărilor amintite mai înainte avea, fără îndoială, o natură dezirabilă. în același timp însă, societatea
românească interbelică includea multe fenomene sociale indezirabile care erau fie de proveniență recentă
(apărute în timpul războiului sau în anii imediat următori acestuia), fie erau prelungiri din etape mai vechi. De
pildă, invalizii, orfanii de război, văduvele de război, vagabondajul, violența, infidelitatea conjugală reprezentau
dovezi ale disfuncțiilor aferente, de regulă, desfășurării oricărui război; în schimb, cerșetoria, prostituția,
analfabetismul, bolile sociale etc. erau moșteniri mai vechi. Ocrotirea celor care nu reușeau singuri să depășească
aceste insuficiențe era un imperativ al vremii (altfel, se risca nu doar instabilitatea socială, ci și dezmembrarea
teritorială). înfăptuirea efectivă a intervențiilor de contracarare presupunea obținerea unei sinteze din corelarea a
trei elemente: voință asistențială, resurse sau mijloace și organizare (științifică, legislativă și instituțională).
Primul dintre aceste trei repere a fost mult promovat la noi (la fel ca în Europa de Vest și SUA), fapt ce rezultă
din discursurile oamenilor politici, ale somităților culturale, ale membrilor familiei regale. Uneori, declarațiile
erau însoțite de donații, organizarea de festivități în scopuri caritabile, participări directe la îngrijirea invalizilor,
răniților, săracilor etc. Cu cât o persoană (familie) din clasa superioară voia să-și sporească
6. Potrivit datelor recensământului din 1930, România avea 18.052.896 locuitori, fiind a opta țară din Europa; 80% din acest
total trăiau în mediul rural (15.201 sate), iar 20% formau populația urbană (172 orașe). în structurarea etnică a populației,
românii aveau o pondere de 71,9%, •ungurii – 7,9%, germanii – 4,1%, evreii – 4%, rutenii și ucrainenii – 3,3%, rușii – 2,3%,
bulgarii – 2%, țiganii – 1,5%, turcii – 0,9%, găgăuzii – 0,6%, sârbii, croații și slovenii – 0,3%, polonezii – 0,3 %, tătarii – 0,1 %,
grecii – 0,1 %, alte naționalități – 0,3%. Cf. Enciclopedia României, voi. I, București, 1938, p. 134.
prestigiul și să obțină o recunoaștere mai largă a meritelor deținute, cu atât aceasta trebuia să se remarce prin
modul de implicare în probleme de asistență socială. în ansamblu, putem spune că exista voință asistențială, se
conștientiza prioritatea actelor de ocrotire a categoriilor defavorizate, însă trecerea de la intenție la fapte se
producea cu timiditate (sub forma îngrijirii voluntare a bolnavilor, alfabetizării ocazionale, vizitării satelor și
cartierelor sărace etc.) și se rămânea la stadiul (semiutopic) de settlement.
Cel de-al doilea element necesar desfășurării intervențiilor sociale – resursele sau mijloacele materiale – este,
probabil, și cel mai important. în general, de mărimea veniturilor populației depinde în mod direct proporțional
capacitatea asistențială a societății. în schimb, ponderea fondului disfuncțional în orice societate normală trebuie
să se afle în relație invers proporțională cu cantitatea mijloacelor. Situația econo-mico-materială a României
interbelice pare să confirme aceste tendințe de ordin principial. Dacă lăsăm deoparte veniturile marilor
proprietari agricoli, ale marilor industriași și ale membrilor familiei regale, ajungem să identificăm sursele socio-
profesionale de la care puteau fi colectate fondurile necesare asistenței sociale. Din păcate, acestea erau puține
chiar și către sfârșitul perioadei interbelice (anul 1938 este recunoscut drept cel mai important din punct de
vedere economic pentru întreaga perioadă pe care o analizăm). Pentru a demonstra adevărul aserțiunii noastre,
apelăm la informațiile propuse de istoricul I. Scurtu (2001, pp. 63-67, 97, 117) care valorifică, la rându-i, un
studiu al lui M. Manoilescu (Rostul și destinul burgheziei românești) și Anuarul statistic al României pentru anii
1937 și 1938. Astfel, într-un stat capitalist de dimensiunile (teritoriale și demografice) ale României existau doar
22.500 de mari burghezi (reprezentați de bancheri, mari comercianți, industriași care aveau întreprinderi cu peste
20 de muncitori – ingineri particulari, economiști particulari etc), circa 101.000 de pseudoburghezi
(pseudoburghez era individul care își dubla statusul individual și ocupația: era în același timp avocat și mare
industriaș, comerciant și bancher, funcționar ministerial și industriaș etc.); aproximativ 250.000 de funcționari
(birocrați din ministere la care se adăugau învățătorii, profesorii, preoții, medicii etc). Acestea erau sectoarele
ocupaționale cu venituri sigure și relativ mari. în rest, existau câteva sute de mii de mici întreprinderi (cele mai
multe dintre ele aveau un singur lucrător), marea masă a muncitorilor din industrie, comerț, transporturi (având
venituri modeste) și imensa clasă a țărănimii – cu venituri foarte mici. Dacă mai adăugăm și faptul că populația
activă nu era cu mult mai numeroasă decât cea pasivă, atunci ne conturăm o reprezentare și mai clară asupra
insuficienței resurselor asistențiale pe care le putea aduna societatea românească interbelică.
Conform anului bugetar 1934-l935, nivelul maximal al salariilor câtorva statusuri profesionale se prezenta astfel:
patriarh – 31.500 lei, ministru – 30.400 lei, medic -l1.900 lei, prefect de județ – 17.250 lei, judecător – 19.150 lei,
farmacist – 7.300 lei, bibliotecar – 8.600 lei, mecanic de locomotivă – 3.850 lei, șofer – 5.350 lei, lăcătuș -2.650
lei, spălătoreasă – 2.200 lei, ucenic – 1.850 lei ș.a.m.d. Pentru a avea imaginea reală asupra acestor venituri
salariale, trebuie să le raportăm la prețul mediu de vânzare practicat la Iași, de pildă: pentru produsele alimentare
de bază: carne (1 kg) – 15,10 lei, lapte (1 1) – 5,15 lei, ouă (100 buc.) – 104,60 lei, pâinea albă (1 kg) – 7,10 lei,
măsline (1 kg) – 36,25 lei, ulei de floarea-soarelui (1 1) – 24,65 lei etc. La prima vedere am putea conchide
(corelând salariile și prețurile înfățișate) că românii trăiau bine. Este recomandabil să păstrăm rezerve asupra
acestui aspect deoarece :
– pentru o familie din capitală, compusă din 5 membri, costul lunar al vieții era în jur de 12.500 lei (aceștia
puteau fi obținuți doar în familiile patronilor și funcționarilor publici);
– venitul mediu anual al unei familii de țărani era de aproximativ 8.000 lei (insuficienți pentru a investi în
îmbunătățirea inventarului agricol, în școlarizarea superioară a copiilor, în procurarea de îmbrăcăminte mai bună
de la oraș etc).
Pornind de la astfel de date, concluziile noastre tind să se concentreze mai mult asupra neajunsurilor funcționale
decât asupra împlinirilor societății românești interbelice :
a) orașul nu oferea confortul scontat, întrucât serviciile de salubritate vizau aproape numai zona citadină
centrală; mai mult de o treime din cele 176 de orașe existente în 1938 erau lipsite de apă curentă și mai mult de
două treimi dintre ele nu aveau canalizare ; foarte multe străzi nu erau asfaltate și nu aveau lumină electrică etc. ;
b) veniturile erau modeste pentru o foarte mare parte a locuitorilor orașelor, care rezistau doar prin direcționarea
masivă a acumulărilor financiare către plata chiriei locuinței și către alimentație;
c) emanciparea țăranilor (care alcătuiau cea mai mare parte a populației țării) întârzia să se producă; cercetările
sociologice rurale desfășurate după planul monografic propus de D. Guști au stabilit că mortalitatea infantilă era
foarte mare; analfabetismul nu putea fi combătut din lipsă de cadre didactice și din cauza nefrecventării
cursurilor școlare de către săteni; bolile afectau foarte mulți locuitori ai satelor, dar fie nu erau tratate deloc, fie
se apela la procedee empirice, superficiale ; productivitatea muncilor agricole era scăzută pentru că erau aplicate
în continuare strategii de tip medieval etc.;
d) comunitățile rurale păstrau încă multe trăsături din perioada tradițională (inclusiv modalitățile de realizare a
asistării).
Șansa supraviețuirii clasei țărănești deriva, în mod paradoxal, din economia de tip închis practicată la nivelul
localității și/sau al zonei. Schimbul de produse și bunurile obținute în familie acopereau o mare parte a cerințelor
consumului, astfel că folosirea banilor era ocazionată de cumpărarea unei game restrânse de mărfuri. Din păcate,
inclusiv la acest capitol, orientarea țăranilor era defectuoasă și demonstrează statutul de clasă care nu își putea
depăși condiția prin eforturi proprii. Iată, spre exemplu, ce cumpărau locuitorii satului Drăguș din Țara Oltului,
în anul 1938, și cât cheltuiau pentru respectivele mărfuri: băuturi alcoolice – 195.094 lei; tutun – 53.330 lei;
articole de fierărie – 22.045 lei; lumânări, săpun, ață, detergenți, petrol – 14.228 lei; încălțăminte – 4.334 lei;
hârtie, rechizite – 830 lei; articole de sticlărie – 463 lei etc.
Regretabil era că „băuturile și tutunul reprezentau două treimi din totalul cumpărăturilor făcute de țăranii din
acest sat" (Scurtu, 2001, p. 97). Și mai rău era faptul că aceste două produse, care se află la originea multor
disfuncții individuale și grupale, erau obținute prin troc, la echivalență cu o serie de articole alimentare, și deci în
detrimentul consumului alimentar.
Asemenea exemplificări ne conduc la un adevăr dureros, sintetizat de sociologul P. Andrei în imperativul
„iluminării maselor" ; în România interbelică existau două „pături culturale" : una cultă, care ar fi făcut față
oriunde în Europa, și alta „aproape de animalitate" – țărănimea (Andrei, 1975, pp. 225-226). Or, statul trebuia să
asigure un „minim cultural", iar pentru realizarea acestuia trebuia să garanteze accesul la cultură. Ca atare,
autoritățile erau nevoite să țină cont de acest imperativ și să determine emanciparea straturilor sociale inferioare,
mai ales a țărănimii, prin urmărirea respectării unor legi mai vechi (obligativitatea, gratuitatea, egalitatea
învățământului) și prin introducerea unor norme/măsuri de intervenție noi. Asistența socială s-ar fi fundamentat
astfel pe un fond cultural puternic, menit să îl recupereze relativ rapid pe cel asistat, să asimileze cât mai repede
conținuturile intervențiilor și să facă din asistat o sursă de generare a normalității sociale.
într-un stat în care mijloacele materiale necesare practicării asistenței sociale erau reduse, pregătirea/educarea
reactivității asistaților devenea ea însăși o resursă. într-un fel, se miza pe ideea că, acționând asupra uneia dintre
cauzele esențiale (insuficiența educației formale), se diminua forța efectelor disfuncționale. în asistența socială
această cale este foarte eficientă, numai că necesită un buget de timp destul de mare (interval în care
manifestările „clienților" se pot radicaliza, iar starea lor poate să devină mult mai gravă). De aceea, pe lângă
orientări și scopuri de durată trebuie să existe și o multitudine de acte intervenționiste concrete cu efecte
resimțite imediat.
Cel de-al treilea element necesar practicării unui sistem de asistență socială – organizarea – presupune tocmai
identificarea unor pași ai acțiunii, formularea unor acte normative care să sprijine demersurile asistențiale ale
statului (implicit ale personalului mobilizat) și demonstrarea eficienței intervențiilor.
Prezentăm, în cele ce urmează, o serie de aspecte care dovedesc maturitatea organizatorică surprinzătoare
(acțională, științifică, legislativă, instituțională) pentru asistența'socială existentă în perioada interbelică în spațiul
românesc:
1. Funcționa o rețea destul de extinsă (și specializată) de instituții pentru ocrotirea copiilor, tinerilor, infirmilor,
delincvenților, săracilor, vagabonzilor, lehuzelor, bătrânilor etc.
2. Prin bugetele anuale erau prevăzute alocațiile centrale sau de stat pentru asistența socială, iar pentru că
acestea erau insuficiente, erau stimulate acțiunile de atragere de fonduri de la instituțiile comunale, județene sau
de la persoanele bogate.
3. A fost instituit învățământul universitar cu specializarea „Asistență socială" (la București, în anul 1929, prin
înființarea Școlii Superioare de Asistență „Principesa Ileana").
4. Au fost legiferate o serie de aspecte care, deși nu reprezintă esența ocrotirii sociale, concurează eficient cu
orice sistem modern de asistență socială: Legea repausului duminical și a sărbătorilor legale (1925), Legea de
ocrotire a muncii minorilor și a femeilor (1928), Legea privind durata de 8 ore a zilei de muncă (1928), Legea
ajutorului de șomaj (1929) ș.a.
5. S-a delimitat raportul dintre sociologie și asistență socială (prima dintre ele, folosindu-se de metoda
monografică, trebuia să explice, să diagnosticheze starea unităților sociale teritoriale și să propună variante de
optimizare funcțională a vieții sociale, rămânând ca asistența socială să identifice resursele și să aplice sistemul
de măsuri desprins din cercetarea sociologică). Complementaritatea dintre cele două domenii este indubitabilă și
a fost pusă în evidență în numeroase împrejurări:
a) în anul 1918 s-a înființat Asociația pentru Știință și Reforma Socială, care avea ca scop, printre altele,
ordonarea setului de intervenții asistențiale prin fundamentarea lui în cercetări (sociologice) prealabile. Numai
astfel asistența socială ar fi devenit cu adevărat științifică, iar proiectele de reformă ar fi reușit să depășească
arbitrariul, artificialitatea; astfel, „nu rămâneau planuri de organizare pentru o societate abstractă" (Bădina, 1966,
p. 78).
b) începând cu anul 1925, s-a trecut la cercetarea sociologică directă a spațiilor rurale, preferându-se forma de
„anchetă-acțiune" ; echipele de cercetători aveau o alcătuire organizată (de la medic uman, medic veterinar,
maistru mașinist… și până la bibliotecar, bucătar, folclorist), diagnosticau insuficiențele spațiului social, însă nu
se rezumau doar la acest nivel investigativ, ci acționau direct și demonstrativ în sensul depășirii acelor
neajunsuri. Iată câteva tipuri de intervenții realizate în timpul derulării cercetărilor de teren: consultații și
tratamente medicale în condițiile în care localitățile nu aveau spitale sau dispensare, iar mizeria și bolile făceau
ravagii; ameliorări silvice, împăduriri, înființarea de pepiniere pentru arboret; efectuarea de activități agricole
model; construirea de poduri, podețe, fântâni, canalizări; ridicarea unor construcții de utilitate colectivă (cămine
culturale, băi publice) sau familială (grajduri, locuințe); acțiuni de culturalizare : dotarea bibliotecilor sătești,
distribuirea gratuită a unor cărți, antrenarea sătenilor la diverse activități artistice (șezători, conferințe, dezbateri
și participări în formații corale, în echipe de teatru etc.); demonstrații de menaj și de organizare a spațiului
domestic etc. Pe ansamblu, „anchetele-acțiune" urmăreau „îmbunătățirea și formarea unor deprinderi trainice în
ceea ce privește «cultura sănătății» (educația sanitară, educația fizică), «cultura muncii» (cunoștințe teoretice și
practice de agricultură și pomicultură, îmbunătățirea soiurilor de cereale, plante și pomi, pregătirea tineretului
pentru aceste culturi etc, creșterea vitelor și îmbunătățirea raselor, însușirea unor cunoștințe de agricultură, de
edilitate sau cunoștințe necesare reparării sculelor și uneltelor agricole proprii etc), «cultura minții, sufletului și a
conștiinței naționale» (educația morală, național-patriotică, educația intelectuală etc), «educația cetățenească»,
«educația artistică» (prin organizarea teatrului sătesc, a șezătorilor^ muzeului sătesc)" (Bădina, 1965, pp. 149-
l50). Toate aceste aspecte asistențiale au stat în atenția echipelor de studii monografice înființate de D. Guști
(formate din specialiști și din studenți), precum și a „echipelor regale studențești" finanțate de Fundația Culturală
„Principele Carol". în anul 1934, cele două tipuri de echipe au fuzionat, în speranța creșterii profunzimii
cercetării sociologice și a multiplicării surselor de reformare socială a mediului rural.
c) în anul 1938, D. Guști reușește să promoveze Legea pentru înființarea Serviciului social, înfăptuind astfel o
adevărată sinteză între concepția lui sociologică și viziunea pe care o avea despre serviciile de asistență socială.
Logica autorului legii era următoarea : rămânerea în urmă a satelor românești (deci a celei mai mari părți din
populația țării) era, de fapt, un imens deficit de capital cultural; depășirea unui asemenea decalaj era posibilă prin
antrenarea clasei țărănești în circuitul educațional al valorilor moderne, științifice,
iar cei mai potriviți mesageri ai acestora nu puteau fi alții decât specialiștii (sau oamenii de cultură). Pentru
revigorarea interesului față de sat și pentru găsirea modalității corecte de valorificare a energiei ruralilor, Legea
Serviciului Social prevedea „obligativitatea unui stagiu la țară pentru cărturarii universităților și școlilor noastre
superioare" (Guști, 1996, p. 242). Nici o diplomă dobândită în țară sau în străinătate nu putea fi recunoscută și nu
garanta deținătorului ei plasamentul profesional aferent decât dacă era însoțită de un certificat de prestare a
„serviciului social". Chiar dacă cele mai multe articole ale legii vizau efectele serviciului menționat în spațiul
rural, nu era neglijată nici „munca de ridicare… a orașelor". Intervențiile sociale în mediile defavorizate ale
spațiilor rurale și urbane erau înțelese ca obligații cetățenești și naționale. în fond, „cei 80 la sută din neamul
nostru (se face trimitere la ponderea populației rurale – n.n.), nu din vina lor au rămas până acum într-o stare pe
care nu o merită", afirma Guști (1996, p. 243). Ca atare, reprezentau un gest reparatoriu instituirea Serviciului
Social obligatoriu, înființarea de cămine culturale, organizarea școlilor de îndrumare – aflate, toate, sub influența
statului și a rezultatelor cognitive obținute de Institutul de Cercetări Sociale al României.
6. Emanciparea culturală a lumii satelor prin atragerea ei la cursurile unor „universități populare". Nașterea unei
noi intelectualități (rurale), „activă și creatoare, care va face să dispară contrastul de astăzi, așa de dureros, și
granița sufletească, atât de nedreaptă, dintre sat și oraș", afirma același T). Guști (ibidem), era posibilă într-un
interval de timp mai scurt doar dacă erau create instituții de comunicare a unor conținuturi de interes comunitar,
comparabile cu cele obținute în universități, dar care nu aveau nevoie de rigoarea formală a funcționării
academice. Era necesară această variantă educativă deoarece, în România interbelică, rețeaua școlară era
deficitară, absenteismul școlar era foarte ridicat, alimentația copiilor era necorespunzătoare și din acest motiv
cursanții nu obțineau performanțe, conținuturile lecțiilor erau mult prea îndepărtate de practică7 ș.a.m.d.
Școala superioară țărănească nu va fi creată după modelul școlii didactice, „în ea nu se vor da examene și nici
diplome, ci se vor aduce fii de gospodari nici prea tineri, nici prea în vârstă, să trăiască trei luni într-o atmosferă
de familie, sub conducerea unei personalități, care să-i învețe ce este igiena, sănătatea, cultura, cooperația și
producția, gospodăria; să-i învețe apoi să citească, să cânte, să danseze jocuri românești; să trăiască într-o
atmosferă de religiozitate ; să-i ducă în excursii la gospodării model ori instituții economice și culturale, într-un
cuvânt să le formeze personalitatea țărănească, să-i obișnuiască cu deprinderi noi și apoi să-i trimită înapoi în sat
pentru a pune în practică tot ce au văzut și au învățat" (Guști, 1934, pp. 505-506).
D. Guști a cunoscut în profunzime starea școlii românești întrucât a fost membru al mai multor guverne, ministru
al Instrucției, Cultelor și Artelor și, mai ales, a efectuat multă cercetare de teren în cadrul acțiunii de
monografiere a întregului spațiu românesc (care ar fi trebuit să se finalizeze în Știința națiunii). Vezi și D. Guști,
Sociologia națiunii și a războiului, Editura Floare Albastră, București, 1997.
în anul 1935 exista o singură școală de acest tip frecventată de 27 de cursanți, iar peste un deceniu numărul lor a
crescut la 17 școli pentru bărbați (401 cursanți) și 26 de școli pentru femei (579 de cursante) (cf. Bădina, 1965,
pp. 148-l49). Desigur, raportate la mărimea populației care era îndreptățită să beneficieze de asistență, aceste
cifre nu reprezentau ceva remarcabil. în același timp însă, nu putem să nu recunoaștem că procedura adoptată era
impresionantă : asistența socială trebuia să se producă abia în urma consultării datelor oferite de cercetarea
sociologică, iar șansa populațiilor vulnerabile de a depăși subnormalitatea era considerată cu adevărat reală doar
prin aproprierea unui nou capital cultural.
Aceste ultime aspecte aveau, mai curând, un caracter principial decât o capacitate asistențială efectivă. Asistații
nu aveau cum să înțeleagă efectele benefice pe termen lung pe care ele le-ar fi generat și agreau, evident,
intervențiile concrete, imediate. Or, echipele care practicau asemenea intervenții și mijloacele materiale de care
ele dispuneau erau mult prea puține, în comparație cu masa celor care le așteptau. Din acest motiv, asistența
socială extracomunitară rămânea încă un deziderat și, cel puțin în cadrul satelor, era practicat în continuare
sistemul tradițional de asistare.
5. Asistența socială în perioada comunistă
Problema organizării și funcționării perfecte a societății a fost un obiectiv care s-a impus încă din Antichitate și
care a revenit obsesiv în toate etapele evoluției omenirii. Viața a demonstrat însă că perfecțiunea socială nu este
posibilă și, în consecință, teoriile apărute pe această temă au fost etichetate ca utopice. în secolul al XlX-lea, mai
mult parcă decât în celelalte veacuri, modelele societale utopice au proliferat datorită unor gânditori de marcă: R.
Owen, S. Simon, Ch. Fourier, K. Marx și Fr. Engels. Unii indivizi, captivați de imaginea fabuloasă a societăților
descrise de aceste personalități, au încercat chiar să transforme în realitate programele utopice și să construiască
„sate de cooperare", „falanstere", „comune". După un timp însă, fie au eșuat, fie s-au convins că demersurile sunt
zadarnice, fie au renunțat, gândind la reveniri în conjuncturi mai prielnice. Imposibilitatea trecerii de la proiect la
realitate nu a însemnat și negarea absolută a imaginii perfecțiunii sau suprimarea totală a aspirației la ideal.
Dimpotrivă, cheia veritabilă a tuturor insuficiențelor grave era localizată numai în perimetrul societății ideale. De
aceea, am putea spune că inclusiv reprezentarea unei astfel de societăți avea rol terapeutic, mobilizator, ca să nu
mai punem la socoteală pașii acționali concreți, mărunți, săvârșiți în scopul apropierii de superlativ.
Dacă în planul schimbării vieții materiale a societății în sensul indus de ideal nu puteau fi efectuate intervenții
semnificative, în cel al vieții spirituale și ideologice libertatea de mișcare era mult mai permisivă. Așa se explică
numărul mare al teoriilor și ideologiilor care au apărut, precum și atracția exercitată în special asupra celor care
se simțeau amenințați, neprotejați, victime sigure ale disfuncțiilor sociale. Practic, în construcțiile teoretico-
ideologice se aflau expectanțele actorilor sociali legate de evoluția reală a societății (într-un viitor mai apropiat
sau mai îndepărtat) și, mai mult, se spera ca între baza materială societală și proiecțiile ideologice să se realizeze
o concordanță confortabilă. Exprimat într-o formă mai simplă, nu greșim dacă afirmăm că ideologia
nu era altceva decât teoria societății care devansa cu mult realitatea; distanța mare dintre ele nu conducea la
abandonarea ideologiei pentru că se dorea ca aceasta să aibă un asemenea impact încât să determine realitatea să
o urmeze.
Impactul cel mai puternic asupra realității sociale l-au avut construcțiile teore-tico-ideologice propuse de K.
Marx și Fr. Engels. în lucrările Ideologia germană, Manuscrise economico-filosofice, Manifestul Partidului
Comunist, Critica Programului de la Gotha ș.a., ei au conturat modelul comunist de societate, fără a fixa un
reper temporal asupra momentului când se va putea trece la aplicarea acestuia. Ordinea socială de tip comunist,
în viziunea acestor sociologi, s-ar caracteriza prin:
– dispariția activității productive în forma producției de mărfuri (proprietatea asupra mijloacelor de producție
fiind comună, bunurile rezultate în urma valorificării lor vor fi, de asemenea, deținute în comun);
– munca va fi practicată de toate categoriile de indivizi în raport cu forța sau capacitatea de care ele dispun, iar
consecința volumului mare de muncă va fi abundența bunurilor disponibile pentru consum;
– în condițiile unei productivități foarte mari, răsplătirea muncii se va face respectându-se criteriul nevoilor,
evitându-se în felul acesta alienarea celor care ar avea un necesar de consum mai mare decât sunt capabili să
producă;
– prin generalizarea muncii și consumului vor dispărea diferențele dintre clasele sociale și se va crea o
omogenitate socială într-atât de mare încât deosebirile dintre sat și oraș, dintre munca fizică și cea intelectuală,
dintre munca de decizie și cea de execuție nu vor mai fi percepute ca decalaje și nu vor mai genera conflicte;
– funcționarea societății va intra într-un flux natural de fapte, reglarea acestora se va produce în mod obiectiv,
spontan și, prin urmare, statul – ca instrument de impunere și conservare a unei ordini politice – va fi de prisos;
– dispariția statului va stimula extensia relațiilor dintre indivizi fără ca ei să se mai raporteze la canoane de
ordin administrativ-politic și, pe această cale, s-ar ajunge la atenuarea și chiar anularea diferențelor dintre regiuni
sau națiuni.
Toate aceste transformări excepționale vor fi posibile numai în urma unor acumulări progresive în domeniul
mentalităților și, mai ales, în cel al forțelor de producție (vezi și Zamfir, 1999, pp. 367-378). Prioritatea
dezvoltării acestora din urmă derivă din faptul că societatea comunistă egalitară nu poate fi una a sărăciei.
Adevărata egalitate va putea fi instaurată în mod efectiv abia atunci când, „datorită bogăției produse, fiecare
poate să consume la nivelul necesităților sale, variabile de la persoană la persoană".
Revoluționarea societății se va produce însă, mai întâi, printr-o „formă intermediară de organizare socială –
socialismul" (Dicționar de sociologie, 1993, p. 127) – în care proprietatea privată va coexista cu cea socială, se
va menține producția de mărfuri și va fi utilizată repartiția după principiul cantității și calității muncii depuse.
Țara (bogată) care ar fi putut permite asemenea modificări în a doua jumătate a secolului al XlX-lea ar fi fost, în
opinia lui Marx, Anglia, Totuși, revoluția socialistă s-a impus mai întâi în Rusia țaristă, abia în anul 1917 și în
împrejurări speciale pentru acest stat: pierderi uriașe cauzate de primul război mondial, armata (de aproximativ
15 milioane de ostași) se dezintegra treptat și nu mai reprezenta un factor de ordine, instabilitatea
guvernamentală anomiza climatul sociopolitic intern, nemulțumirile țăranilor, muncitorilor și militarilor erau
speculate în activitatea bolșevicilor de incitare ia revoltă folosind sloganul: „fabricile -muncitorilor, pământul –
țăranilor, pacea – soldaților" (Giddens, 2000, p. 543).
Perspectivele comunalizării resurselor și egalizării statutare (esențiale pentru ideologia socialistă și, implicit,
comunistă) deveniseră mult prea tentante pentru a se mai pune problema înapoierii economice. în plus, putem
afirma că noua elită politică repudia distincția dintre sectorul public și cel privat (afirmând că primul trebuie
dezvoltat și apărat până la suprimarea celui din urmă); s-a ajuns la preluarea puterii de către mase, conduse de
Lenin și partidul comunist, și la transformarea vechiului regim țarist într-un stat totalitar*.
între cele două războaie și mai ales după cea de a doua conflagrație mondială, numărul statelor totalitare a
crescut, ajungând să reprezinte o populație enormă de pe mai multe continente. în aproape toate cazurile,
adoptarea regimului politic socialist (totalitar) a fost un efect indus de două cauze :
a) deteriorarea stabilității statului prin convulsii interne și/sau prin participare costisitoare la război;
b) disfuncții sociale interne majore, fără ca statul să aibă capacitatea de a interveni pentru a le depăși9.
Ultima dintre aceste două cauze nu înseamnă altceva decât dovada absenței unui sistem puternic de asistență
socială. în mod paradoxal, statul însuși a agreat, a sprijinit înaintarea spre totalitarism, pentru că în acest mod
inhiba solicitările individuale de asistență și nu mai putea fi acuzat de ineficientă asistențială (atât timp cât el
susținea prioritatea grupurilor, și nu a indivizilor, persoana care invoca intervenția era acuzabilă de abuz sau de
imoralitate pentru că se făcea vinovată de folosirea unor drepturi speciale). Afirmațiile referitoare la
determinantele trecerii la totalitarism sunt valabile și pentru ceea ce s-a petrecut în România postbelică, chiar
dacă la cele două cauze au mai concurat și altele, deosebit de influente : pierderile teritoriale, neasumarea
responsabilității politice a „partidelor istorice" pentru a scoate țara din criză, instabilitatea guvernamentală,
presiunile militare, politice și ideologice exercitate de Uniunea Sovietică etc. Totuși, dacă asistența socială din
deceniul 1941-l950 ar fi corespuns necesităților, credem că românii nu ar fi acceptat trecerea la totalitarism.
Ceea ce a urmat este, în general, cunoscut și, mai ales, este privit ca o „pată neagră" din istoria României.
Instalarea la putere în manieră declarativă, demagogică a „poporului unic muncitor" a fost marcată de abuzuri
numeroase: naționalizarea mijloacelor de producție; cooperativizarea forțată a agriculturii; proletcultismul; cultul
personalității; arestarea și executarea contestatarilor și declararea lor drept adversari ai revoluției; ideologizarea
tuturor faptelor locuitorilor; forțarea unui consens total față de puterea politică etc.
Se poate spune că societatea socialistă românească devenise un imens conglomerat, definibil peste tot prin
aceleași succese, dar și prin aceleași insuficiențe. Acestea din urmă trebuiau abordate în aceeași manieră în toate
părțile corpului social, inclusiv în situațiile în care intervenția nu era necesară. Privit într-o astfel de optică,
sistemul
8. Termenul „totalitarism" a fost întrebuințat pentru prima dată de B. Mussolini pentru a indica subordonarea absolută a
societății față de partidul fascist și față de conducătorul acestuia. Ulterior, conceptul a fost utilizat pentru a desemna
regimurile „închise" din statele socialiste, extrem de rigide în a recunoaște drepturile și libertățile individuale.
9. Pentru mai multe explicații vezi H. Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, București, 1994, partea a IlI-a,
pp. 400-662.
protecției sociale avea caracter birocratic, automat și cvasiuniversalist: toți indivizii erau asistați prin simplul fapt
că erau înscriși funcțional în circuitul social. înregimentarea era, de altfel, inevitabilă; fiecare cetățean era obligat
să presteze o muncă utilă, să dețină un statut, să respecte principiul muncii, să fie obedient, să apere ordinea
politică etc, iar beneficiile asistențiale apăreau ca derivații ale acestora. De pildă, consecințele ocupării
obligatorii a unui loc de muncă erau nu numai veniturile salariale, ci și asigurările de boală, asigurările de pensii,
obținerea alocației pentru copii, primirea unei locuințe din fondul locativ de stat, garantarea gratuității îngrijirii
sanitare și a cursurilor școlare de toate gradele etc. în schimb, „asistența socială calitativă, personalizată,
orientată spre rezolvarea problemelor urgente, practic a fost desființată. Se considera că mecanismele economiei
socialiste, dublate de mecanismele politico-administrative sunt capabile să rezolve automat toate problemele
individului. Prin aceasta s-a creat în timp un sistem de dependență accentuată a individului de stat" (Zamfir,
Zamfir, coord., 1995, p. 104).
Indiferent cât de mare era gradul de vulnerabilitate trăit de individ, statul trebuia să intervină și să determine
corijarea de rigoare, însă numai dacă ideologia de partid confirma că se impune intervenția. Potrivit acestei
ideologii, orice individ normal din societatea socialistă putea beneficia de următoarele aspecte de politică socială
(cf. Zamfir, 1999, pp. 27-33):
– loc de muncă sigur (forța de muncă era, de regulă, policalificată, permițând astfel reorientarea profesională,
iar obligativitatea muncii pentru toți cetățenii care întruneau condițiile legate de vârstă și capacitate a făcut ca
ajutorul de șomaj să nu mai fie practicat) ;
– salariu minim garantat și relativ ridicat;
– refacerea capacității de muncă prin concedii plătite și bilete de odihnă și tratament subvenționate;
– pensie de bătrânețe sau pentru incapacitate de muncă;
– asistarea copilului din mediul familial prin acordarea unei alocații bănești de aproximativ 10% din salariul
mediu;
– asistarea familiei cu copii mulți prin suplimentarea veniturilor părinților (de exemplu, indemnizația specială
pentru titlul de „Mamă Eroină"), oferirea unor ajutoare ocazionale sub formă de bani sau bunuri de consum,
oferirea de burse de studiu, bilete gratuite în taberele școlare, gratuitatea manualelor școlare ș.a.;
– subvenționarea prețurilor la bunurile de bază (ceea ce ar fi trebuit să *aibă ca efect imediat accesibilizarea
consumului, însă exportarea masivă a multora dintre ele îngreuna posibilitatea de a le procura);
– instituții care practicau asistența socială gratuită: aziluri de bătrâni, cămine pentru copii, spitale pentru
diferite categorii de handicapați (erau, probabil, singurele instituții specializate în asistența socială; restul
instituțiilor care practicau ocrotirea socială aveau această atribuție juxtapusă într-o structură administrativă mult
mai largă);
– implicarea asistențială a unităților (economice, juridice, de învățământ etc), atunci când un membru din
organigrama lor avea nevoie de ajutor (de regulă, intervențiile se produceau în urma unor accidente de muncă și
decese în familie);
– evitarea și condamnarea (principială) a oricăror forme de discriminare : etnicii minoritari erau considerați
egalii celor majoritari în privința drepturilor și
obligațiilor, erau condamnate intoleranța religioasă și tratarea diferențiată a persoanelor în funcție de cultele pe
care ele le respectau, femeile erau încurajate să se implice în toate sectoarele vieții sociale etc.
Dacă ne raportăm la aceste instanțe ale politicii sociale aplicate în spațiul românesc în perioada totalitară,
ajungem la concluzii care, în cea mai mare parte a lor, au intensiuni contradictorii:
a) Statul socialist avea ca principal obiectiv realizarea unei bunăstări generale ; în realitate, chiar dacă
subordona sectorul economic unor rațiuni de ordin social, a ajuns (aproape) să generalizeze sărăcia și, implicit,
să-i transforme pe toți membrii lui în potențiali solicitanți ai serviciilor de asistență socială.
b) Din punct de vedere principial, oferta asistențială era exhaustivă. în același timp însă, instituțiile de asistență
socială erau puține, iar intervențiile erau de asemenea puține. în plus, erau inhibate solicitările speciale, respectiv
cele din afara registrului recunoscut de stat, pentru că nu ar fi fost în concordanță cu morala socialistă.
c) Din considerente politice, culturale și sociale, se doreau prevenirea producerii tuturor disfuncțiilor societății
și, mai ales, sancționarea grabnică a indivizilor care nu acționaseră aferent la actele de prevenție. Totuși, aceste
deziderate erau irealizabile pentru că numărul asistenților sociali era mult prea mic, fuseseră desființate
facultățile (1952) și colegiile (1969) de asistență socială, cadrul instituțional era mult prea restrâns, legislația era
insuficientă, iar amestecul politicului era inevitabil, inclusiv în acest domeniu. De aceea, multe dintre așa-zisele
soluții asistențiale practicate erau doar intervenții birocratice și represive.
d) Promovând proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și egalitatea șanselor tuturor cetățenilor,
statul socialist nu numai că nu eradica alienarea, ci chiar o genera: proprietarul, având în același timp și calitatea
de producător, era înstrăinat de bunurile rezultate din activitatea lui, rămânea în perimetrul sărăciei, insuficienței,
deși, în mod demagogic, i se repeta mereu că este proprietar și beneficiar într-un stat bogat. Se știe că
proprietatea privată, chiar în condițiile în care nu este utilizată eficient, generează sentimentul integrității și
impresia de stabilitate ; cu cât indivizii dețin proprietăți materiale mai mari, cu atât ei resimt mai puțin starea de
dependență și nevoia de a apela la serviciile de asistență socială. Or, în statul socialist, individul depindea
esențial în toate etapele vieții lui de voința statului și a partidului, fiind determinat să aibă statutul de asistat.
e) Situațiile de inferioritate existențială de genul cerșetoriei, vagabondajului, șomajului etc. erau atribuite
persoanelor etichetate drept „paraziți sociali". Cazurile de acest fel erau instrumentate/asistate prin eforturi de
reeducare, prin numirea forțată într-o poziție productivă, prin condamnări la locul de muncă, prin controlarea
periodică a activității acestora etc. Totodată, se apela și la forța exemplului, fiind popularizate și analizate
reușitele unor persoane care obțineau venituri respectabile prin muncă. Prin urmare, munca era remediul cel mai
. important pentru asemenea tipuri de insuficiențe și tot ea ar fi generat diferența dintre cei care aveau nevoie de
asistență și cei care puteau trăi fără a apela la ajutor social. Ideea pare rezonabilă în esența ei, însă nu trebuie
uitat că sistemul socialist a propulsat nomenclatura, care nu era altceva decât o pătură favorizată,
în condițiile în care eforturile productive ale acesteia erau eclipsate net de atitudinea consumatoristă pe care o
avea. Statul însuși părea să funcționeze doar pentru a mulțumi nomenclatura (singura categorie populațională
care era satisfăcută cu adevărat de regimul politic), deși restul corpului social avea nevoie în întregime de
asistență socială.
în ansamblu, ne raliem în totalitate la punctul de vedere exprimat de E. Zamfir: „sistemul de organizare,
funcționare și administrare a asistenței sociale în regimul socialist era centralizat-birocratic" (Zamfir, Zamfir,
coord., 1995, pp. 104-l05). în sprijinul acestei afirmații pot fi aduse foarte multe argumente, însă cele mai
convingătoare sunt:
– serviciile și instituțiile de asistență socială erau active numai în ultimă instanță ;
– asistența socială era practicată de funcționari (nespecialiști), și deci eficiența era redusă;
– inițiativele de asistență socială țineau de Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii (organizațiile civice aveau
mai mult rol decorativ, iar organizațiile nonguver-namentale erau excluse din motive de ordin politic);
– intervențiile bioaltruiste și altruiste au continuat să se producă, dar – cel puțin cele din urmă – au fost puternic
pervertite de moralitatea ideologiei socialiste.
6, Asistența socială din România postcomunistă
Evenimentele din decembrie 1989 au generat, probabil, cea mai puternică stare de solidaritate din toată istoria
modernă și contemporană a țării noastre. Cetățenii din toate categoriile socioprofesionale și din toate diviziunile
teritoriale s-au manifestat timp de aproximativ două-trei săptămâni ca și cum ar fi fost cuprinși într-o mulțime
imensă în care acționa, evident, legea contagiunii mentale.
Consensul unei populații atât de numeroase și eterogene a fost indus mai întâi de perspectiva uluitoare a forțării
căderii dictaturii (identificată aproape în totalitate prin conducătorul acesteia) și, mai ales, de constatarea apatiei
înspăimântătorului aparat represiv al statului. Nu avem în intenție să analizăm entuziasmul, spiritul de sacrificiu,
sinceritatea, sugestibilitatea, moralitatea, versatilitatea etc. exprimate în acele zile, ci ne vom referi doar la
consecințele imediate și mai târzii, antrenate de evenimente.
Dacă izbucnirea mișcării sociale a fost explozivă, determinantele ei aveau o construcție îndelungată : sărăcie
generalizată (mai puțin nomenclatura de partid și de stat), distribuirea cartelată și total insuficientă a unor bunuri
de bază (pâine, ulei, unt, benzină etc), lipsa căldurii din apartamente, raționalizarea deșănțată a consumului de
energie electrică, supradimensionarea birocrației, persecuțiile desfășurate de aparatul de securitate al statului,
subordonarea vieții civile față de imperativele de ordin ideologic, opulența vieții nomenclaturii și agresivitatea cu
care se justifica aceasta, duplicitatea și servilismul în raporturile ierarhice, demagogia afirmațiilor politice și
criza (nu atât economică, cât de ordin social și politic) în care se afla sistemul societal ș.a.m.d.
Ceea ce s-a obținut imediat după Revoluție (înlăturarea dictatorului, desființarea rolurilor conducătoare ale
partidului comunist, libertatea de exprimare, abrogarea unor
legi comuniste, instituirea unor structuri democratice de conducere, proiectarea pluripartitismului etc.) a fost cu
adevărat impresionant, dacă ne raportăm la starea țării din perioada anterioară. Față de câte schimbări erau
necesare, cele care se petreceau aveau loc, totuși, într-un ritm prea lent și, în mod surprinzător, chiar într-o
direcție neanticipată, neagreată de populație. De pildă, renunțarea la planificarea socialistă a economiei a condus
la blocaje financiare pentru multe unități productive; acestea au determinat, la rândul lor, întreruperea activității
în instituțiile în cauză; indivizii care aveau loc de muncă în cadrul acestora au intrat în șomaj; veniturile mult
prea mici ale șomerilor se repercutau în accentuarea stării de sărăcie, în degradarea vieții de familie, în scăderea
cheltuielilor dedicate educației etc, finalmente în creșterea solicitărilor față de serviciile de asistență socială.
Sentimentul de frustrare a survenit la (relativ) puțin timp după Revoluție, deoarece indivizii realizau cu ușurință
cât de mare era decalajul dintre expectanțele lor revoluționare și ceea ce dobândiseră de fapt; mai mult, deveneau
nostalgici față de unele măsuri de ordin social de tip socialist, în condițiile în care noul sistem nu reușea să
convingă în privința superiorității lui. Tranziția la noua ordine era interpretată cotidian în termeni precum
„sărăcie", „mizerie", „dezastru", „catastrofă", „haos", „corupție", „minciună", „hoție", „ineficientă" {Fețele
schimbării. Românii și provocările tranziției, 1999, pp. 175-l76) etc. De asemenea, la nivelul simțului comun,
judecarea neajunsurilor postdecembriste era pusă mai puțin pe seama „moștenirii comuniste", cât mai ales pe
incompetența noii clase politice.
Nu putem nega totuși progresele uluitoare, dar anomice și paradoxale din unele domenii:
– împărțirea pământurilor la țărani (prin vestita Lege 18) nu s-a prelungit în scontata „explozie" a produselor
agroalimentare ieftine și de bună calitate, ci, dimpotrivă, în scăderea productivității și creșterea prețurilor;
– autonomizarea funcțională a întreprinderilor economice nu a fost însoțită de restructurările de rigoare, de
măsuri de optimizare și, din acest motiv, multe au dat faliment;
– liberalizarea procedurilor de stabilire a prețurilor a condus în mod constant la o creștere a lor, și nicidecum la
scăderea anticipată;
– subnutriția care caracteriza societatea românească socialistă s-a metamorfozat alarmant spre stadiul de
malnutriție (consumul de alimente de bază continuă să se micșoreze de la o perioadă la alta);
– pluripartitismul și alegerile democratice nu au favorizat manifestarea moralității, responsabilității politice și
nici nu au impus o concurență reală între programele politice;
– comportamentul demografic s-a exprimat puternic disfuncțional deoarece au scăzut mult natalitatea, sporul
natural, nupțialitatea și au crescut divorțialitatea, concubinajul, numărul nașterilor în familiile sociologice.
La aceste aspecte ar mai putea fi adăugate multe alte „achiziții de subdezvoltare" (Paști et al., 1997, pp. 28-48)
caracteristice pentru întreaga perioadă, și nu doar pentru primii ani de după Revoluție: insecuritatea locului de
muncă, scăderea intensității controlului social și, implicit, al corupției, criminalității, violenței, explozia
inegalităților sociale, marginalizarea unor grupuri sociale, apariția unor fenomene sociale
noi cum ar fi „copiii străzii", abandonarea nou-născuților în maternități, creșterea numărului consumatorilor de
droguri etc.
Enumerările la care am recurs au avut ca scop evidențierea mozaicului deficitului funcțional al României actuale,
pe de o parte, și, pe de altă parte, confirmarea urgenței constituirii unui sistem puternic de asistență socială. Din
fericire, cadrul organizațional asistențial a evoluat mult în comparație cu situația de dinainte de anul 1990
(Zamfir, Zamfir, coord., 1995, pp. 106-l08):
– la nivel național sunt implicate numeroase instituții între care amintim Ministerul Muncii și Protecției Sociale
(prin oficii de asistență socială, oficii de forță de muncă și șomaj, centre de primire a minorilor, cămine de
pensionari, cantine de ajutor social, comisii de expertizare a capacității de muncă), Ministerul Sănătății
(organizează și supraveghează funcționarea leagănelor de copii), Ministerul Educației și Cercetării (coordonează
asistarea în casele de copii, școlile speciale, căminele-școală, școlile de reeducare), Ministerul de Interne (se
remarcă prin activități de prevenție și corecție a delincventei), Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap,
Comitetul Român pentru Adopții;
– la nivel local sunt antrenate să realizeze asistența socială autorități precum: Departamentul Administrației
Publice (servicii de autoritate tutelară), Comisia de Ocrotire a Minorilor, Consiliul Local al Administrației de
Stat, Direcția de Muncă și Protecție Socială, Direcția Sanitară Județeană ș.a.
Datorită numărului de instituții implicate și varietății problemelor pentru care acestea sunt abilitate să acționeze,
putem spune că asistența socială din România actuală formează un sistem. în cadrul acestuia se înscriu, desigur,
și secțiile universitare cu specializare profesională în domeniu, aparițiile editoriale și legislative cu consecințe
asupra actelor asistențiale, faptele caritabile ale persoanelor fizice și/sau juridice, activitatea de ocrotire
desfășurată de organizațiile nonguvernamentale etc. Deși structurile antrenate într-un fel sau altul în procesul de
asistență socială sunt numeroase, efectele asistențiale rămân minore. Prin urmare, inițiativele asistențiale nu au
profunzimea necesară pentru a înlătura problema/situația de asistat, ci sunt intervenții care doar atenuează din
neajunsurile prezentului. Or, dacă răspunsurile la disfuncții nu sunt la fel de agresive precum intensitatea
disfuncțiilor, atunci forța sistemului de asistență socială este mică. Este cazul întâlnit în România actuală, unde
se încearcă adoptarea unor instituții, legislații, atitudini științifice de nivel vest-european, însă cheltuielile
efectuate pentru intervențiile sociale sunt dintre cele mai mici din toată Europa.
Iată câteva exemple care confirmă faptul că, din punct de vedere formal, asistența socială din România este
mulțumitoare, dar aproape nesatisfăcătoare la capitolul îndepărtării asistaților din sfera subnormalității:
– mărimea alocației de stat pentru copii a scăzut de la 10,5% din salariul mediu net existent în 1989, la 4,7% în
1994, deși veniturile salariale reale ale familiei au involuat;
– alocația de întreținere a minorilor aflați în plasament s-a micșorat de la 19,6% (1989) la 9,2% (1994), de
asemenea, din salariul mediu net;
– ajutoarele bănești trimestriale acordate persoanelor vârstnice fără venituri sau cu venituri foarte mici,
precum și celor aflate în incapacitate de muncă s-au diminuat de la 44,3% (1990) la 26,1% (1993) din salariul
mediu brut;
– ajutorul de șomaj instituit în 1991 este alocat pentru o perioadă de șase luni (ulterior, legea a extins intervalul
la nouă luni), iar după expirarea termenului, persoanele care continuă să aibă statutul de șomer primesc alocația
de sprijin pentru șomaj (o sumă lunară fixă timp de 18 luni). Eforturile bugetare ale României în asistarea
șomerilor sunt în medie de două ori mai mici decât în alte state din Europa Centrală, aflate și ele în etapa de
tranziție;
– veniturile grupului familial au scăzut sub limita de subzistență, în special în familiile cu mulți copii, în
familiile monoparentale, în familiile de pensionari cu o singură pensie și în familiile în care copiii maturi nu
reușesc să ocupe un loc de muncă;
– alocațiile bugetare pentru două domenii considerate fundamentale pentru starea oricărui spațiu cultural – este
vorba despre sănătate și învățământ – sunt insuficiente și se repercutează nu doar în criza sistemului sanitar sau
în cea a sistemului de învățământ, ci și în modul în care se înfăptuiește asistența socială. Ceea ce într-un stat
dezvoltat ține de resorturile departamentelor sănătății și învățământului, în România intră sub incidența asistenței
sociale (asistarea alcoolicilor, educația pentru igiena personală și familială, servicii de educație sexuală prin
școală, servicii sociale pentru persoanele consumatoare de droguri) etc.
Nu continuăm exemplificările de acest gen pentru a nu pune sub semnul îndoielii însăși existența asistenței
sociale din România; la noi, rețeaua serviciilor asistențiale este, după cum afirmam deja, foarte largă și, cel puțin
din punct de vedere formal, teoretic, nu ar exista deficit funcțional asupra căruia să nu se poată interveni. Penuria
mijloacelor materiale, necorelarea dintre numărul asistaților și numărul asistenților, prejudecățile care presează
în momentul alocării sprijinului și prestării intervenției etc, dar mai ales dimensiunile enorme ale segmentului
social îndreptățit să fie asistat fac din domeniul asistenței sociale un serviciu cu o eficiență modică.
în concluzie, distribuția indivizilor pe clase sociale în România actuală, potrivit cercetărilor sociologice, ar fi
următoarea10: clasa de jos – 14 %, clasa de mijloc – 85 %, clasa de sus – 1 %. Se știe că stabilitatea unei societăți
este indusă de mărimea clasei mijlocii. în cazul României, aceasta are o pondere foarte mare, însă, din păcate, ea
nu are nici venituri, nici comportament axiologic și nici roluri sociale comparabile cu cele din societățile
capitaliste occidentale. Ea rămâne în esență o clasă a sărăciei și are nevoie de asistență socială. Or, serviciile
asistențiale trebuie să fie îndreptate prevalent asupra clasei „de jos". Atunci când asistența socială din spațiul
nostru nu va mai fi nevoită să se implice în rezolvarea problemelor existențiale ale clasei mijlocii și, în plus, va
reuși să beneficieze de disponibilitățile asistențiale ale acestei clase, va deveni un departament social cu adevărat
puternic.
10. Vezi studiul lui Dan Chiribucă și Minea Comșa, „Iluzia clasei de mijloc", în voi. Fețele schimbării. Românii și
provocările tranziției, ed.cit., pp. 240-249.
7. Orientări principiale în alocarea practicii asistențiale
în toate societățile, resursele consumabile pentru asistența socială sunt reprezentate de sume, bunuri, servicii
rezultate din donații, taxe și impozite. De dorit este ca resursele să ajungă la un asemenea nivel cantitativ și
calitativ încât să amortizeze total presiunea fondului disfuncțional. Totuși, nicăieri în lume, nici măcar în SUA și
Europa de Vest, nu se realizează un echilibru absolut între mărimea resurselor și multitudinea solicitărilor
asistențiale (fără să mai luăm în calcul faptul că unii indivizi, deși îndreptățiți, nu revendică asistență, și deci nu
consumă din capitalul asistențial).
Dacă rezervele asistențiale nu sunt într-atât de mari încât să faciliteze intervenții mulțumitoare în toate cazurile,
atunci distribuirea lor trebuie să se producă neapărat prin respectarea unor exigențe principiale. Acestea se
delimitează în jurul câtorva categorii identitare dintre care amintim: vârsta și/sau sexul persoanei de asistat,
durata intervenției, costurile la care se angajează cei care asistă, natura reacțiilor (receptivitatea) la asistare,
urgența apelului, gravitatea subnormalității stigmatizante etc.
Din corelarea acestor exigențe rezultă tendințele sau orientările principiale ale practicii asistențiale. Acestea au
activat inclusiv în perioada în care intervențiile aveau caracter reactiv empiric și nesistematic ; în prezent, ele
sunt cu atât mai respectate cu cât trebuie să fie în concordanță cu prevederile legislative în domeniu și cu
criteriile asistenței științifice. în cele ce urmează consemnăm o parte dintre exigențele alocării asistării sociale
din spațiul românesc în perioada tradițională (unele dintre ele au continuat, inerțial, și în perioadele următoare),
precum și câteva orientări uzuale în asistența socială actuală. începem, în mod firesc, cu cele valabile în
comunitățile tradiționale :
1) Erau asistate într-o măsură mai mică persoanele care aveau un handicap din naștere decât cele care aveau un
handicap dobândit. Despre primele se credea că ispășeau o „pedeapsă etichetată invariabil ca având origine
divină", iar despre „zidirile dumnezeiești" se spunea că nu mai puteau fi în nici un fel revocate; în schimb,
ultimele erau apreciate ca semne ale greșelilor sau slăbiciunilor lumești și, ca atare, se credea că prin acțiuni
adecvate ar fi putut fi depășite.
2) Se intervenea mai curând atunci când insuficiențele afectau un număr mare de persoane decât în cazul în care
victima era un singur individ ; interesele și neajunsurile acestuia din urmă treceau în plan secund în raport cu
interesele și neajunsurile grupului. Comunitarii, deși își asumau obligația moral-religioasă de a asista, manifestau
dorința de a ajuta, dar aveau mijloace și posibilități reduse de a realiza efectiv asistarea. De aceea, era preferată
varianta în care, cu cheltuieli asemănătoare, era asistat un grup, și nu o singură persoană. Chiar atunci când se
efectua intervenția de asistare asupra unui individ, se considera, de fapt, că era asistată comunitatea din care
acesta făcea parte (familie, breaslă, etnie etc).
3) Erau asistate în mod prevalent categoriile predispuse vulnerabilității – copiii, bătrânii, văduvele, orfanii (c/.
Marshall, 1993) -, și mai puțin persoanele marcate de vulnerabilitate, dar care aveau posibilități proprii de evitare
ori de ieșire din această stare (vagabonzii, alcoolicii, prostituatele, săracii, leneșii).
4) Primeau asistență toate categoriile defavorizate, dar ajutorul se diferenția treptat, o dată cu constatarea
efectelor demersurilor de recuperare. Indivizii care continuau în mod iremediabil să rămână în sfera
subnormalității socioculturale, în pofida receptivității lor evidente la strategiile recuperatorii ale comunitarilor,
beneficiau de prelungirea și/ sau de permanentizarea asistării. în schimb, cei care refuzau acțiunile recuperatorii
erau fie izgoniți din comunitate, fie ironizați și sistați parțial sau total de la formele de ajutorare.
5) Toți membrii comunității beneficiau de asistare socială în momentele cruciale din existența lor : naștere
(botez), căsătorie (ajutoare pentru desfășurarea nunții, pentru construirea casei), moarte (oficierea ritului de
înmormântare indiferent dacă existau sau nu rude care să se preocupe de această problemă), îmbolnăvire gravă
(interveneau vecinii, vracii, preoții), calamitate etc.
6) în cazul în care unii indivizi, prin manifestările lor deviante, puneau în pericol însăși existența comunității, ei
erau supuși unor intervenții radicale, precum bătaia în public, izolarea și respingerea oricăror relații cu aceștia,
mutilare corporală, sterilizare, interdicția de realizare a căsătoriei (Relgis, 1994, pp. 300-310) etc. Asemenea
reacții în forță vizau, în esență, micșorarea numărului celor care aveau nevoie de asistare, menținerea purității
comunității și stabilirea cât mai exactă a raportului dintre forma deviantă și reacția punitivă.
Contemporaneitatea a impus asistența socială (științifică) și a făcut din dimensiunea asistențială un departament
vital al funcționării sociale. întrucât trebuie să răspundă eficient unui număr foarte mare de apeluri, asistența
socială actuală și-a construit propriile orientări principiale care îi dirijează alocarea și care corespund
următoarelor caracteristici generale:
a) reflectă reprezentările și mentalitățile colective despre sfera demografică a subnormalității;
b) se originează în asistarea socială tradițională și exprimă, cel puțin în parte, aceleași tendințe;
c) definesc forța de ansamblu a sistemului național de asistență : cu cât capacitatea intervenționistă este mai
mare, cu atât numărul principiilor la care ne referim este mai mare și tinde să însumeze toate exigențele
principiale, chiar dacă unele au valabilitate doar sectorială (este vorba despre principiile respectate în asistența
socială a copilului, a familiei, a șomerilor, a grupurilor minoritare etc, care sunt extinse de la nivelul unui
domeniu special la nivelul întregului departament al asistenței sociale);
d) selectarea și formularea lor se datorează nu atât aplicării unor criterii științifice de ocrotire socială, cât
presiunii unor imperative morale de funcționare a grupurilor umane.
Aceste caracteristici generale sunt mai ușor de înțeles dacă trecem în revistă criteriile aplicate sau măcar
recomandate în alocarea/practicarea asistenței sociale:
1) Orice individ trebuie să fie asistat pentru a avea o sursă minimă de venit sau de întreținere. O astfel de
orientare este, desigur, lăudabilă, dar, din păcate, ea rămâne la stadiul de intenție. Unele categorii umane din țara
noastră – ne referim la persoanele care nu au un domiciliu stabil, nu sunt cuprinse în rețeaua de instituții și
servicii asistențiale,
nu știu că ar putea beneficia de ajutor social, nu au documente de identitate etc. – nu dețin nici cele mai
elementare condiții de subzistență; alte categorii de indivizi (șomerii, persoanele active cu salarii foarte mici,
familiile cu mulți copii, bătrânii fără pensii sau cu pensii mici etc.) nu au cum să-și asigure necesarul existențial,
iar măsurile de protecție socială nu compensează mărimea deficitului. Cercetările sociologice au demonstrat că
prin „întreținere" românii înțeleg, înainte de toate, alimentație (partea covârșitoare a veniturilor lor se cheltuiește
în această direcție), iar, din acest punct de vedere, comunitățile sătești par a fi privilegiate: oferă șansa unui
consum alimentar minimal (nu punem în discuție calitatea acestuia). Economia domestică rurală într-un stat
caracterizat prin sărăcie – cum este România – a făcut ca principiul pe care îl analizăm să nu fie pur demagogic :
există, pe ansamblu, resurse minime de întreținere în interiorul satului, prin complementaritatea relațională sat –
oraș unii citadini își procură o parte din bunuri din mediul rural, iar asistența socială din spațiul urban se poate
organiza mai bine11 în dauna (sau, oricum, prin neglijarea) celei din spațiul satului. în general, imperativitatea
respectării acestei orientări principiale este conștientizată de instanțele responsabile de ocrotirea socială, însă
efectele reale asupra asistaților sunt cel mult la un nivel de supraviețuire.
2) Copiii și tinerii trebuie să aibă prioritate asistențială. Cu cât se intervine mai rapid și mai eficient în
asistarea generației tinere, cu atât mai mult se evită creșterea cheltuielilor asistențiale de mai târziu.
Insuficiențele actuale care marchează aceste părți ale populației (abandonarea copiilor, de către familiile de
proveniență, abuzurile asupra copiilor, necuprinderea copiilor în procesul de învățământ, organizarea copiilor și
tinerilor în bande, expunerea copiilor și tinerilor la consumul de alcool și droguri, la practicarea prostituției, la
dobândirea unor boli etc.) se pot prelungi în eșecuri la vârsta maturității, în multiplicarea modelului disfuncțional
în familiile pe care ei înșiși le vor forma, în erodarea zestrei genetice a națiunii, în proliferarea conflictelor și
discriminărilor etc. Finalmente, aceste efecte echivalează în orice spațiu societal cu micșorarea șanselor de
progres sociocultural. Este cunoscut faptul că generația tânără are potențialul creativ cel mai ridicat, iar dacă
acesta nu este stimulat, protejat și valorizat nu se va ajunge decât la reproducerea subdezvoltării și la
supraîncărcarea serviciilor de asistență socială.
3) Demersurile asistențiale trebuie să aibă durate variabile, determinate de posibilitățile de restituire a
asistaților în structurile sociale normale. Taxonomia „cazurilor" sociale poate fi redusă, din rațiuni
metodologice și organizatorice, la două clase: indivizi irecuperabili (deficienții mintal, persoanele cu handicap
fizic foarte grav, bolnavii de SIDA) și indivizi recuperabili (toți cei care nu fac parte din prima categorie).
Gravitatea anormalității celor din prima clasă forțează societatea să le acorde asistență pe durată nelimitată; în
schimb, pentru cei din al doilea grup, intervențiile trebuie eșalonate, dirijate în așa fel încât, după o perioadă
oarecare, ei să nu mai aibă nevoie de asistență. Recuperarea lor reprezintă un act de stabilitate și sănătate socială;
în plus, după intrarea acestora în perimetrul normalității, ei înșiși vor deveni surse de asistare socială.
11. Cele mai multe instituții și servicii de asistență socială sunt situate în mediul urban, funcționarea lor este mult
mai prezentă în oraș decât în sat, numărul specialiștilor din rețeaua de asistență socială urbană este mult mai
mare decât cel din spațiul sătesc, cu toate că originea rezidențială a asistaților este adesea rurală.
Problema limitării duratei asistării este identificabilă cu ușurință peste tot în lume în mențiunile normative legate
de persoanele care beneficiază de alocație de întreținere, ajutor de șomaj, alocație de sprijin, concediu de
maternitate, concedii pentru creșterea copilului etc. Pentru cele mai multe situații însă, perioada de asistare nu
este specificată, iar tendința este de a o micșora cât mai mult posibil. Dacă nu se face rabat de la scopul
recuperării clienților, atunci reducerea neforțată a duratei de asistare a acestora reprezintă, probabil, cel mai
consistent indicator al eficienței serviciilor de asistență socială.
4) Prevenția este la fel de importantă (dacă nu chiar mai importantă) ca intervenția asistențială. Dacă prin
intervenție trebuie să se ajungă la recuperarea asistatului, atunci prin prevenție ar trebui ca acesta să fie avertizat
asupra neajunsurilor intrării în starea de anormalitate și să fie pregătit în privința consecințelor, atât pozitive, cât
și negative, generate de actul de asistare. De foarte multe ori activitățile de informare desfășurate de juriști,
polițiști, medici, educatori ș.a. au inhibat înclinațiile deviante ale indivizilor și au amânat ori chiar au înlăturat
definitiv pătrunderea lor în sfera subnormalității. Asistentul social însuși trebuie nu doar să intervină, ci și să
prevină ; de pildă, înainte de a proceda la instituționalizarea unui copil,' se cuvine ca familia din care provine
acesta să fie avizată și asupra unor carențe pe care asistența socială nu le poate evita în totalitate: insuficiențele
de ordin afectiv, dificultățile de socializare, blocajele din dezvoltarea intelectuală etc. Prin discuții argumentate,
numărul eligibililor pentru asistența socială scade, grupul de apartenență se implică/mobilizează mai mult,
potențialul client își descoperă calități și șanse noi de reabilitare. De aceea, putem spune că, în esență, prevenția
nu este altceva decât o asistență prealabilă cu efecte mari, nestigmatizante și cu costuri foarte mici, în comparație
cu cele ale intervenției.
5) Maximizarea demersurilor de asistență socială este posibilă, de regulă, în urma asocierii eforturilor
asistenților sociali cu cele ale familiei din care face parte asistatul. Foarte mulți teoreticieni apreciază că familia
este instituția cu influența asistențială individualizată cea mai ridicată. Din acest motiv, trebuie utilizată forța
recuperatorie de care ea dispune. în mod obișnuit, grupul familial oferă fiecărui membru al ei răspuns afectiv,
onestitate, comunicare intensă, toleranță necondiționată etc., toate aceste oferte făcând parte din ceea ce numeam
în paginile anterioare „spirit comunitar". întrucât rolul terapeutic al climatului indus de spiritul comunitar este
indubitabil, instituțiile de asistență socială se văd nevoite să îl folosească, atunci când el există, ori să îl simuleze
și să îl amplaseze pe asistat într-un astfel de mediu, atunci când legăturile dintre individ și familie sunt întrerupte
(sunt puține cazurile în care asistatul nu își cunoaște deloc familia sau nu își revendică o origine familială). în
această ultimă variantă, asistatul este antrenat într-un grup mic, alături de alte persoane de condiție
asemănătoare, să joace roluri de tip familial: prepararea hranei, efectuarea curățeniei în locuință, distribuirea
responsabilităților în funcție de particularitățile individuale, întrajutorarea în muncă, luarea unor decizii prin
consultarea întregului grup, servirea mesei împreună etc. Un astfel de grup – care de fapt mimează/sugerează
familia – este necesar atunci când asistații sunt instituționalizați și resimt puternic absența consangvinilor sau
atunci când ei nu au avut niciodată experiența funcționării unei familii normale. Mulți dintre asistații actuali din
România, în special copiii, sunt victime ale disfuncțiilor intra-familiale și au fost uitați, abandonați în instituții de
ocrotire. Există însă numeroase persoane asistate (bătrâni, copii, bolnavi) care fie rămân în mediul familial, fie
sunt instituționalizate, dar păstrează legături intense cu familia. Din aceste mențiuni derivă două concluzii care se
regăsesc în orientarea principială a asistenței sociale :
a) probabilitatea recuperării indivizilor asistați este cu atât mai mare cu cât grupurile familiale din care aceștia
provin se implică mai mult și își corelează acțiunile cu cele ale asistenților sociali;
b) dacă normalitatea individuală depinde atât de mult de familie, atunci asistența socială trebuie să acționeze
prevalent pentru a optimiza starea acestui grup, asigurându-și astfel un asociat însemnat în asistarea indivizilor.
6) Intervenția asisîențială este alocată nu atât în funcție de scopurile personale ale asistaților, cât de scopurile
de bază ale colectivității. O parte a actelor de asistență socială sunt rezultatul unor apeluri individuale (ori ale
grupurilor puternic individualizate), iar cealaltă parte sunt urmarea sesizărilor din oficiu ale instituțiilor de profil.
Cele dintâi (de pildă, cererea unui individ de a primi ajutor de șomaj ori solicitarea unor membri ai unui grup
sexual minoritar de a dobândi dreptul de încheiere a căsătoriei, deși sunt persoane de același sex) răspund unor
nevoi particulare ; cele din urmă (spre exemplu, instituționalizarea unui copil abuzat de părinți sau trimiterea
unui minor într-un centru de reeducare) reflectă natura scopurilor colectivității în raporturile cu cei care o
compun. Deoarece existența este concretă, scopurile cu adevărat importante par a fi doar cele individuale; de
realizarea acestora depinde mărimea satisfacției trăite de o persoană. Societățile, colectivitățile, grupurile
eterogene nu validează însă decât numai unele dintre scopurile personale, și anume pe cele care sunt în
consonanță cu obiectivele majorității. Prin urmare, grupul este tiranic în relația cu individul: decide ce anume
este cu adevărat important pentru individ, îl orientează valoric, îl asistă în împrejurări concrete etc., în ultimă
instanță, îl îndruma sâ-și păstreze normalitatea. Acest ultim aspect este și scopul generic urmărit de societate,
mai ales prin serviciile de asistență socială. După atingerea acestui obiectiv de bază, individul are libertatea de a
se axa pe urmărirea unor mobiluri mult mai înalte. Or, acestea nu mai au nevoie de sprijin asistențial pentru că
depășesc amplitudinea scopurilor sistemului de ocrotire socială.
7) Asistența centrată pe individ trebuie să prevaleze în comparație cu asistența centrată pe grup. Deficitul
funcțional dintr-o societate este resimțit diferit de la un grup la altul și de la un individ la altul. Alocarea asistării
este mai convenabilă atunci când sunt soluționate problemele grupurilor deoarece, prin această opțiune, cel puțin
din punct de vedere teoretic, crește numărul asistaților. în realitate, din cauza principiului „minoritatea se supune
majorității", este posibil să se rezolve unele neajunsuri ale grupului în condițiile în care unii membri ai acestuia
își conservă starea de nemulțumire. Mai mult, dacă numărul problemelor sociale este mare și se aplică de fiecare
dată acest principiu, s-ar putea ajunge în situația în care nici un membru al grupului să nu fie total mulțumit
pentru că fiecare este vulnerabil într-o direcție sau alta, în care este și minoritar. Neglijând această perspectivă,
se ajunge la o stare paradoxală: toți membrii societății sunt revoltați de modul cum funcționează sistemul, deși la
nivelul fiecărui sector al vieții sociale (inclusiv la nivelul fiecărei probleme) există o majoritate care ar trebui să
genereze stabilitate. Cu alte cuvinte, potrivit raționamentului anterior, toți oamenii dintr-o societate în care se
practică asistența grupurilor pot spune despre ei că sunt „parțial mulțumiți" sau „parțial nemulțumiți".
întrucât nemulțumirea este trăită, de regulă, la o intensitate mai mare decât satisfacția, societatea pare să fie în
criză. înlăturarea stării critice obligă la implicarea și mai amplă a serviciilor de asistență socială. Dacă și de
această dată demersurile asistențiale vor fi centrate tot pe grup, nu se va ajunge la rezolvarea exhaustivă (fapt, de
altfel, imposibil), iar relația dintre criză și asistența socială intră într-un cerc vicios. Depășirea acestui impas este
realizabilă prin centrarea actelor de asistență pe individ, chiar dacă nici acum nu se obține mult dorita rezolvare
a problemelor tuturor indivizilor : unii vor fi recuperați, alții vor fi ajutați doar parțial, iar alții (pentru că nu
solicită sau nu se poate ceea ce revendică ei) nu vor fi avantajați deloc de sistemul asistențial.
Centrarea intervențiilor pe grup a dominat înainte de secolul XX, respectiv în perioada tradițională a asistării. în
prezent, se practică în mod predilect asistența socială a indivizilor și se vorbește tot mai mult de asistența socială
a grupurilor minoritare, înțelegându-se prin aceasta din urmă toate elementele de teorie și practică asistențială
referitoare la grupurile care au multe trăsături omogene ce le individualizează/particularizează în raport cu altele
și care fac din conservarea trăsăturilor particulare un obiectiv existențial fundamental. Chiar în cazul acestor
grupuri, asistența socială devine cu adevărat eficientă dacă este centrată tot pe individ. Oricum, grupurile
minoritare ridică probleme speciale, mai ales în privința drepturilor și obligațiilor ce le revin, și din acest motiv
asistența socială practicată în cadrul acestora necesită o atenție aparte. Dreptul la minoritate tinde să devină o
sursă specială de drept; în consecință, soluționarea problemelor asistențiale ale unui singur minoritar se amplifică
în plan simbolic atât de mult încât apare ca o „achiziție-asistare" centrată pe întregul grup minoritar, și nu doar o
intervenție asistențială asupra unei persoane oarecare.
Cel puțin din punct de vedere birocratic, pentru guvernanți și pentru cei abilitați să exercite protecția socială, este
mai confortabil să înfăptuiască intervenții centrate pe grup. Profunzimea actului asistențial și măsura eficienței
lui se vor regăsi însă în starea indivizilor concreți, și nu în scopurile mecanice ale sistemului social. Așa se și
explică de ce asistența centrată pe individ trebuie/tinde să prevaleze în raport cu cea care are ca obiect grupul.
Am prezentat și explicitat sumar șapte orientări principiale pe care le-am considerat a fi cele mai active în
alocarea actuală a asistenței: orice individ trebuie să fie asistat pentru a avea o sursă minimă de întreținere ;
copiii și tinerii trebuie să aibă prioritate asistențială ; demersurile asistențiale trebuie să aibă durate variabile,
determinate de posibilitățile de restituire a asistaților în structurile sociale normale ; prevenția este la fel de
importantă (dacă nu chiar mai importantă) ca intervenția asistențială ; maximizarea demersurilor de asistență
socială este posibilă, de regulă, în urma asocierii eforturilor asistenților sociali cu cele ale familiei din care
face parte asistatul; intervenția asistențială este alocată nu atât în funcție de scopurile personale ale asistaților,
cât de scopurile de bază ale colectivității ; asistența centrată pe individ trebuie să prevaleze în comparație cu
asistența centrată pe grup.
Din corelarea acestor exigențe rezultă esența morală și practică a sistemului național de asistență socială, iar
acest aspect trebuia neapărat consfințit într-un act normativ. în acest sens a apărut Legea nr. 705/3 decembrie
2001, din cuprinsul căreia amintim unele principii generale ale sistemului asistențial, întrucât întăresc afirmațiile
noastre din paginile anterioare:
a) respectarea demnității umane (fiecărui individ trebuie să i se garanteze existența liberă și demnă);
b) universalitatea (orice persoană are dreptul la asistență socială în conformitate cu legile în vigoare);
c) solidaritatea socială (comunitatea trebuie să intervină în sprijinirea celor care au nevoie de ajutor);
d) parteneriatul (serviciile sociale sunt rezultatul cooperării dintre instituțiile publice și organizațiile societății
civile);
e) subsidiaritatea (statul intervine atunci când asistența locală nu este eficientă).
Dacă la acestea mai adăugăm și faptul că legea specifică dreptul la asistență pentru „toți cetățenii români cu
domiciliul în România, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială", precum și cetățenilor altor state și apatrizilor
care au domiciliul sau rezidența în spațiul românesc, atunci principialitatea orientării intervențiilor sociale nu mai
poate fi pusă la îndoială. Eventualele rezerve se mai pot formula în legătură cu abilitățile acționale ale
asistenților sociali, credibilitatea socială a instituțiilor de asistență, eligibilitatea beneficiarilor, consecvența
invocării/respectării fondului normativ ș.a. Dincolo de eficiența ori ineficienta intervențiilor asistențiale
practicate în spațiul românesc, orientările principiale la care ne-am referit conferă consistență și autoritate
sistemului național de asistență socială.
Bibliografie selectivă
Alexiu, T.; Sellick, C, Asistența socială în Marea Britanie si România, UNICEF, București, 2000.
Andrei, R, Opere sociologice, Editura Academiei, București, 1975.
Arendt, H., Originile totalitarismului, Editura Humanitas, București, 1994.
Barnett, S.A., Biologie și libertate, Editura Științifică, București, 1995.
Bădina, O., Cercetare sociologică concretă. Tradiții românești, Editura Politică, București, 1966.
Bădina, O., Dimitrie Guști, Editura Științifică, București, 1965.
Bărbat, V., Dinamism cultural, Editura Librăriei Lepage, Cluj-Napoca, 1928.
Bocancea, C.; Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1998.
Drâmba, Ov., Istoria culturii și civilizației, voi. IV, Editura Științifică, București, 1994.
Dvoracek, M., Istoria dreptului românesc, Editura Fundației „Chemarea", Iași, 1992.
Eibel-Eibesfeldt, I., Agresivitatea umană, Editura Trei, București, 1995.
Eibel-Eibesfeldt, I., Iubire și ură, Editura Trei, București, 1998.
Giddens, A., Sociologie, Editura ALL, București, 2000.
Gomoiu, N., Preoțimea în slujba operelor de ocrotire și medicina socială, București, 1927.
Guști, D., Opere. Despre cultură, Fundația „Dimitrie Guști", Buzău, 1996.
Guști, D., Sociologia națiunii și a războiului, Editura Floare Albastră, București, 1997.
Guști, D., Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, București, 1934.
Howe, D., Introducere în teoria asistenței sociale, Editura MarLink, București, 2000.
Marshall, M., Asistența socială pentru bătrâni, Editura Alternative, București, 1993.
Mănoiu, F.; Epureanu, V., Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996.
Miftode, V., Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999.
Miftode, V., Teorie și metodă în asistența socială, Editura Fundației „Axis", Iași, 1995.
Moscați, S., Vechi imperii ale Orientului, Editura Meridiane, București, 1982. Paști, V.; Miroiu, M.; Codiță, C., România –
starea de fapt, voi. I, Editura Nemira, București, 1997. Poede, G., Politici sociale. Abordare politologică, Editura
Tipomoldova, Iași, 2002. Rădulescu-Motru, C, Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte, Editura Anima, București,
1992.
Relgis, E., Istoria sexuală a omenirii, Editura Pacifica, București, 1994. Scurtu, L, Viața cotidiană a românilor în perioada
interbelică, Editura RAO, București, 2001. Sfântul Vasile cel Mare, Scriere, Partea a doua: Asceticele, Editura Institutului
Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.
Soare, Gh., Biserica și asistența socială, București, 1948.
Stan, D., Sociologia ruralului tradițional românesc, voi. I, Editura Universității „Al.I. Cuza", Iași, 2001.
Stan, L., „Societățile religioase în Biserica veche", Studii teologice, nr. 1-2/1956. Târgovișteanul, V. (episcopul), „Opera
caritativă a Bisericii din primele veacuri creștine",
Ortodoxia, nr. 2/1991.
Ungureanu, I., Paradigme ale cunoașterii societății, Editura Humanitas, București, 1990. Vulcănescu, M., Prolegomene
sociologice la satul românesc, Editura Eminescu, București, 1997. Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România, Editura
Expert, București, 1999. Zamfir, C, Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Editura Cantes, Iași, 1999. Zamfir, C, Strategii
ale dezvoltării sociale, Editura Politică, București, 1977. Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord.), Dicționar de sociologie, Editura
Babei, București, 1993.
Zamfir, E.; Zamfir, C. (coord.), Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București, 1995.
Zamfirescu, V.D., Etică și etologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
Zăgrean, I., Morala creștină, Editura Institutului Biblic, București, 1974.
***, Biserica și problemele sociale, Tipografia Cărților Bisericești, 1933.
***, Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
***, Enciclopedia României, voi. I, București, 1938.
***, Fețele schimbării. Românii și provocările tranziției, Editura Nemira, București, 1999.
PARTEA a II-a
Practica asistenței sociale
ș
George Neamțu
Geneza câmpurilor asistențiale. Excluderea socială
1. Despre spațiul social precar
2. Excluderea socială. Delimitări ale domeniului
3. Operaționalizarea excluderii
George Neamțu
Geneza câmpurilor asistențiale. Excluderea socială
1. Despre spațiul social precar
2. Excluderea socială. Delimitări ale domeniului
3. Operaționalizarea excluderii
1. Despre spațiul social precar
Se poate spune că, periodic, marile modele explicative asupra lumii suferă modificări importante; exemple găsim
nenumărate în istoria cunoașterii, iar științele sociale, tocmai datorită specificului lor, nu pot face excepție, ci
sunt chiar cele mai dinamice. Aceste modificări ce se petrec la nivelul paradigmelor au o influență decisivă
asupra acțiunii sociale. Spre exemplu, la sfârșitul anilor '30 s-a impus progresiv reprezentarea ierarhizată asupra
societății, împărțită în clase sociale și grupuri socioprofesionale, ceea ce a condus la structurarea unor puternice
instanțe ale negocierii sociale. însă imaginea actuală a societății este una mai degrabă dez-ierarhizată: se dorește
– și, în multe orizonturi, s-a atins deja acest deziderat – constituirea unei clase mijlocii, preponderente cantitativ,
ceea ce presupune și existența unor extreme. La una dintre acestea se află săracii, marginalizații, exclușii,
inadaptații, handicapații, „izolații", toxicomanii, șomerii, pensionarii, sinucigașii, oamenii fără domiciliu fix –
adică toți cei care, pe lângă dificultățile materiale și financiare pe care le suportă, posedă în reprezentările
colective doar atribute negative. Numărul și ponderea acestora diferă de la țară la țară, dar ei există peste tot în
lumea actuală și alcătuiesc ceea ce se numește, cu tendențiozitate de altfel, „periferia societății" ; mai adecvat le
putem spune „lumea alternativă", fie numai pentru că sunt un semn al societăților dezvoltate. Dar și pentru că se
află, firesc, la opusul a ceea ce se numește „zona puterii", unde se găsesc concentrați cei puțini, bogați, deci
puternici.
Acest model, promovat tot mai fervent, al clasei mijlocii reprezintă triumful „individualismului comunitar" și are
ca element central cuplul integrare – excludere, ce consacră demolarea modelului identificării, construit pe
parcursul și specific secolului al XlX-lea și începutul secolului XX. Caracteristica dominantă a acestuia se referă
la construirea unei imobilități sociale, observabilă îndesebi la nivelul transmiterii de valori și competențe în
vederea unei socializări paternaliste. Identitatea socială se fondează inclusiv pe mega-valori – cum au fost cele de
națiune și de rasă, la mijlocul secolului.
Forma cea mai evidentă de manifestare a acestui model, ce se întemeia pe raționalitate, morală și muncă, o
reprezenta inserția/integrarea socială asigurată prin ritualuri generaționale; se formaseră deja „familii
conducătoare" (dinastiile aristocratice erau incluse aici, dar nu acopereau tot spectrul), „profesiuni consacrate
unor grupuri", chiar și artiștii sau geniile se legitimau prin descendență generațională. în această concepție,
individul uman, cu toate performanțele sale, este privit ca o achiziție, ca un produs derivat al grupului/societății;
mai mult chiar, legea societății este cea care îi conferă demnitatea și natura umană. în această tradiție, ce vine pe
filiera cunoașterii europene de la creaționismul grec încoace, regăsim nume ca Piaget, Durkheim, Freud, Levy-
Strauss ș.a.
în această lume organizată și respectabilă, cel care transgresează norma aflată în vigoare, ce denumește și
definește lucrul dezirabil, este perceput ca un tip particular în care nu se poate avea încredere – pentru că nu
respectă regula recunoscută; acest
individ este perceput și considerat ca străin (sau deviant) și este pedepsit pentru aceasta. Iar în societățile simple
soluțiile sunt la fel de simple: cel care încalcă linia „în jos" (criminalul, vagabondul, ratatul, nebunul) este închis
și chiar exterminat; iar dacă abaterea este „în sus" (ca în cazul artistului, eroului, sfântului), individul este
stigmatizat, izolat, chiar spitalizat.
Acest ideal al normalității, în care cel ce iese din media statistică este considerat o persoană periculoasă, un
bolnav de care trebuie să te protejezi, a fost depășit prin anii '50 ai secolului XX. Marea industrie, ajunsă la un
punct maxim de creștere, a generat o masă considerabilă de forță de muncă disponibilizată, care nu are nici o
culpă pentru situația sa de sărăcie și marginalizare socioculturală: mecanismele diabolice de producere a
excluderii și devianței aparțin societății, adică au un caracter natural. Străinul devine un simplu respins sau
transgresor care are dreptul să vadă altfel lucrurile, iar locul său legitim este în societate, și nu în afara ei. Pentru
a explica această nouă reprezentare, nu ușor de acceptat și adoptat îndeosebi de către partea rigidă și
convențională a societății, se construiesc noi modele, noi paradigme asupra spațiului social, fie că este vorba de
contestare și revoltă, de socializare ratată, de neperformanță socială, de o „figură" socială fără de limitări
topologice precise etc.
Se schimbă astfel modelul explicativ asupra societății; idealul trebuie gândit în funcție de și prin raportarea la
schimbările – chiar bulversările – ce abundă la nivelul praxisului social, inclusiv la nivel macro. De la
reorientările rapide ce au loc în spațiul muncii și până la transformările grupului familial – care este cel mai
puternic grup tradițional -, totul se află într-o mișcare și instabilitate ce restructurează profund condițiile generale
de viață.
Acest model, în care punctul de plecare îl constituie contextul și conjuctura și în care punctul central este
schimbarea ca element de determinare individuală, îl putem numi modelul experimentării. Caracteristica
dominantă a acestuia o constituie precaritatea, dar nu în înțelesul clasic de lipsuri complexe, ci în sensul unei
instabilități ce se manifestă multiplu și permanent; cel mai adesea, o asemenea precaritate este
transferată/atribuită mai ales populației tinere, ce constituie de fapt nucleul unei societăți, tocmai pentru că este
componenta sa cea mai dinamică. Acest concept de precaritate se transformă și devine o sintagmă : spațiul social
precar sau spațiul de viață.
Acest tip de spațiu poate fi delimitat prin dimensiunile pe care le comportă orice spațiu social: proprietățile
specifice (cele care definesc relațiile de viață, stilul, trebuințele vitale, raporturile sociale etc), tendințele (sau
direcțiile de orientare și concentrare a proprietăților specifice) și strategiile de viață (sau tipurile de adaptare/
probare în spațiul social). Desigur, modurile fundamentale de probare a sistemului social (al conformității
simple, al contestării, al protestului radical, al manipulării etc.) nu sunt total schimbate și înlocuite cu altele
complet noi; unele strategii, dar nu neapărat cele raționalizante, sunt continuate și perfecționate, obiectivele și
formele nemaifiind însă aceleași.
Proprietățile, ca fiind acele atribute ce-l definesc pe individul particular înglobat în orice tip de spațiu, capătă o
configurație aparte, în funcție de mutațiile pe care le reflectă. Dacă până acum se orientau și se defineau după
principiul continuității (fiecare actor social, indiferent de poziția sa în rețeaua socială, urma un traseu complet, de
la perioada formării inițiale, ce se derulează în primii ani de viață, și până la retragerea din câmpul utilității
sociale, echivalentă cu perioada de „odihnă" sau
pensionarea), în noul tip de spațiu social apar discontinuități, rapturi, opoziții ce pot căpăta un caracter dramatic
pentru unii indivizi. Perioada de muncă alternează cu cea de șomaj, formarea profesională nu mai are un caracter
definitiv și alternează cu etape de reinserție profesională, perioada de odihnă devine temporară și este întreruptă
voluntar ș.a.
Discontinuitatea devine o valoare fundamentală; este vizibilă în domenii diverse, de la procesul de atomizare a
activităților sociale după temporalități multiple – de exemplu, apare munca la domiciliu ca formă particulară de
integrare profesională – și până la cele mai detaliate modalități de de-serializare a consumului, inclusiv la nivelul
vieții afective (a se vedea noua reprezentare socială asupra adulterului). în mod esențial, în acest tip de spațiu,
actorul social vizează acum modalități precise și ample de diferențiere, plecând de la ne-egalitatea cu altul. Ca o
reacție exagerată la tendințele de uniformizare și de omogenizare socială – survenite pe canale diverse, inclusiv
pe cel al stratificării după diferențele de vârstă -, orientările personale nu se mai focalizează pe elementele
solidarității colective sau pe macro-valori, ci fiecare locuitor al spațiului social precar emite trebuințe
individualizate care deseori nu mai vizează confortul clasic, de tip material; locuința personală nu mai rămâne un
loc geometric al familiei ca fapt social total, fiind agreată varianta „locuinței itinerante" sau a celei temporare;
integrarea în grupurile stabile ale conformității este abandonată în favoarea vieții în colectivități de tip alternativ.
Termenii cei mai utilizați, inclusiv la nivelul culturii media-tizate, se referă la expresivitatea existenței, și mai
puțin la stabilitatea ei; autodezvoltarea, autorealizarea, descoperirea de sine, creativitatea, comunicarea,
acceptarea ș.a. marchează o diferențiere ce poate ajunge până la zona excentricului, cu fenomene împrumutate
din alte modele culturale sau chiar provenind din subculturi.
Integrarea sistemică este înlocuită cu mișcarea și căutarea altor modalități de realizare; instrumentalitatea este
abandonată în favoarea formelor bazate pe afinități. Se observă o retragere – iar în Occident această tendință este
puternică – a individului în spațiile vieții private ; e un fel de refugiere a socialului – cel ce fondează interacțiunea
umană – din fața societalului în calitate de creator de normă ne-reformat. Această retragere, ce are semnificația
unei dez-investiri masive a relației sociale, se resimte divers: de la protestul deschis lansat pe liniile poștei
electronice și până la psihoze colective. In unele situații, legăturile cu exteriorul, dacă nu sunt complet
suspendate, sunt păstrate prin intermediul unor fantasme ; statul ca reprezentant al grupurilor de putere și
ideologiile consumatoriste cultivă asemenea forme aproape halucinante cel puțin din două motive. Mai întâi,
individul neangajat în grupuri puternice este mai ușor de controlat și condus ; apoi, ne fiind total absorbit de
propria-i subiectivitate – tocmai prin intermediul „colectivităților artificiale" create și menținute inclusiv prin
rituri televizate și prin culturi legiferate -, rămâne o ființă plasată în zona și sub influența moralității.
De fapt, tema înstrăinării/alienării umane nu este nouă în științele socioumane; J.-J. Rousseau, K. Marx, Fr.
Nietzsche, J. Habermas sunt doar câteva repere pe traseul acestei interpretări a socialului. Insă finalitatea
demersurilor actuale diferă. Renun-țându-se la figurile clasice ale probării sistemului social de către actori, se
construiește un model explicativ ce poate rezolva o problemă incomodă pentru societatea „post-industrială" :
marginalul, exclusul, respinsul, deviantul, adică figura alternativă, nu mai este un clandestin și un ilegitim al
societății. Locul său este în interiorul societății
și nimeni nu-l poate expulza sub pretextul neasemănării cu figurile convenționale ale culturii oficializate de
norme și legi, și deci nimeni nu-l poate arbitrar condamna.
Comportamentele alternative, cele plasate în zona „nopții sociale", după expresia lui A. Touraine, sunt
considerate strategii de adaptare definite preponderent din perspectiva trebuințelor individuale de realizare
nonsistemică; devianța este abordată ca o supapă creată de sociefal împotriva presiunilor intense ale socialului.
Mai mult, noile comportamente reprezintă momente de revenire la intimitatea inițială a vieții sociale și la
sinceritatea relațiilor primare, ce exclud hiperautoritatea bolnavă și supercom-petența falsă prezente adesea în
structurile tari ale rețelei sociale. în această direcție se îndreaptă termeni ca „civilitate", „convivialitate",
„emancipare", „de-suveranizare" etc.
în figura 1 sunt reprezentate tendințele de orientare a proprietăților specifice spațiului social precar care se
cristalizează în strategiile de adaptare și existență ale diferiților actori din rețeaua socială.
Se observă că pe verticală comportamentul uman se structurează între doi poli posibili: integrarea – ce nu poate
fi niciodată totală sau perfectă, deoarece s-ar ajunge la o realitate supraumană – și neintegrarea sau refuzul
integrării sistemice convenționale care, la rândul său, nu poate fi decât tot limitată de un prag sub care, dacă s-ar
coborî, ființa umană s-ar goli de conținutul său specific ce presupune sociabilitate și socializare.
în plan orizontal se manifestă o tendință spre un grad de autonomie care să probeze individual capacitatea de
acțiune a actorului și o alta, de heteronomie, care indică
și nimeni nu-l poate expulza sub pretextul neasemănării cu figurile convenționale ale culturii oficializate de
norme și legi, și deci nimeni nu-l poate arbitrar condamna.
Comportamentele alternative, cele plasate în zona „nopții sociale", după expresia lui A. Touraine, sunt
considerate strategii de adaptare definite preponderent din perspectiva trebuințelor individuale de realizare
norisistemică; devianța este abordată ca o supapă creată de sociefal împotriva presiunilor intense ale socialului.
Mai mult, noile comportamente reprezintă momente de revenire la intimitatea inițială a vieții sociale și la
sinceritatea relațiilor primare, ce exclud hiperautoritatea bolnavă și supercom-petența falsă prezente adesea în
structurile tari ale rețelei sociale. In această direcție se îndreaptă termeni ca „civilitate", „convivialitate",
„emancipare", „de-suveranizare" etc.
în figura 1 sunt reprezentate tendințele de orientare a proprietăților specifice spațiului social precar care se
cristalizează în strategiile de adaptare și existență ale diferiților actori din rețeaua socială.
Se observă că pe verticală comportamentul uman se structurează între doi poli posibili: integrarea – ce nu poate
fi niciodată totală sau perfectă, deoarece s-ar ajunge la o realitate supraumană – și neintegrarea sau refuzul
integrării sistemice convenționale care, la rândul său, nu poate fi decât tot limitată de un prag sub care, dacă s-ar
coborî, ființa umană s-ar goli de conținutul său specific ce presupune sociabilitate și socializare.
în plan orizontal se manifestă o tendință spre un grad de autonomie care să probeze individual capacitatea de
acțiune a actorului și o alta, de heteronomie, care indică
nivelul său de conformitate ca răspuns la constrângerile și interdicțiile emise de grupul său de apartenență.
Din intersecția acestor tendințe rezultă patru figuri de adaptare, definite de locul ocupat de fiecare actor social
prin raportare la tendințele posibile. Figura antreprenorului este definită de inițiativă și voință de acțiune ca
valori centrale, figura conformistului sau a participării are ca valoare fundamentală integrarea sistemică
instrumentală și, din punct de vedere numeric, este dominantă în orice societate particulară; figura devi-antului,
cea care provoacă reacții adverse, ajungându-se până la respingeri compulsive de tip paranoid, se construiește în
jurul valorii de socializare inversată; și, în final, figura marginalului, cu valoarea sa centrală de autodezvoltare și
autorealizare simbolică, fiind un răspuns de refuz al mecanismelor de „captivitate" socială.
Această nouă hașurare a câmpurilor sociale depășește clasica dihotomie efectuată după criterii cu conotații a
priori moralizante (legal/ilegal, moral/imoral); se pot explica, atât din perspectiva sociologiei, cât și a altor
științe, formele sociale noi ale mobilității, noile modele de socializare, tipurile de integrare inedite etc.
Profundele modificări petrecute în instanțele fundamentale ale societății – familie, producție, rețele sociale – pot
fi abordate fără pericolul unei „fracturări" a societății în părți reciproc exclusiviste sau segregative. Termenul
central de analiză pentru reprezentarea întregului în părți nonsubstitutive devine cel de excludere, cu corelatul
său, marginalitate.
Aparent, prin aceste noi figuri de actori sociali ce se adaptează în interiorul sistemului, s-ar părea că dispare
problema inegalității în favoarea celei a libertății; căci este rezultatul opțiunii personale poziția pe care o ocupă
în spațiul social. Individul, așadar, nu ar mai proba sistemul în care trăiește, ci s-ar adapta în funcție de voința și
proprietățile individuale.
Dar oamenii se simt și acționează diferit într-o societate tocmai pentru că nu sunt egali; actorii sociali adoptă o
strategie sau alta deoarece au un acces diferențiat – chiar drastic limitat pentru unii – la resursele de bază din
domeniile esențiale – economic, politic, cultural etc. Efectul imediat al diferențierii și limitării accesului la
resurse constă în diferențierea și diminuarea posibilităților de participare la activitățile recu noscute și utile din
aceste, domenii, în paralel cu scăderea lentă, dar sigură, în cazul celor defavorizați, a resurselor de viață și
dezvoltare, ajungându-se la limite ce vor construi categoriile vulnerabile din care se vor constitui diferitele figuri
ale excluderii și marginalității. Alții, prin aceleași mecanisme de percepere și reprezentare a inegali tății, vor
refuza adaptarea și participarea într-o societate pe care o consideră excesiv raționalizantă sau etic-moralizantă,
construindu-și comportamente de apărare fie prin retragere (evaziunile de tip toxicoman sunt cele mai relevante
cazuri), fie printr-o fidelitate formală față de un sistem pe care nu-l prețuiesc (aici intră multe tipuri de
delincvenți). La aceștia îi putem adăuga pe cei care, nefiind de acord cu modelul actual de societate, atacă
regulile existente și refuză orice retragere, abandon sau integrare, propunându-și ca țel fie restaurații, fie
revoluții.
în același timp, trebuie făcută constatarea că toate societățile au mecanisme, uneori deosebit de fine, ce permit
tolerarea unor părți ce nu acceptă regulile întregului, adică ale majorității – căci ea este cea care instituie norma.
Această toleranță, manifestată și prin figura controlului social, se manifestă inclusiv pentru formele de opoziție
care-și manifestă în mod fățiș dezacordul/neacceptarea și promovează vizibil alte valori, propunând o altă ordine
socială.
Societatea suportă presiunile acestor contraculturi, comportându-se aproape contradictoriu: se manifestă o
tendință, surprinzător acceptată, de exploatare a celui mare de către cel mic. Grupul majoritar și ordonator îl
tolerează pe cel minoritar care, asemenea unui parazit, abuzează de resursele „gazdei". Aici am putea încadra
toate fenomenele marginalității, acolo unde imaginea puterii apare ca fiind maculată și degradată sau chiar
absentă; vagabonzii, bandele de cartier, alcoolicii, sectanții, milenariștii, crima organizată, narcomanii,
sinucigașii, teroriștii nu manifestă nici cel mai minuscul respect față de instituții și autorități, atâta timp cât nu
este vorba despre exercitarea unui raport de forță, ireductibilă și contingență.
Cum se face deci că puterea, care are ca scop menținerea în funcționalitate a sistemului, nu ia măsuri ferme – la
limită, chiar de exterminare – față de grupuri care deseori se caracterizează printr-o solidaritate internă redutabilă
și izolare socială puternică ? întrucât este știrbită"imaginea societății armonioase, iar „egalitatea" este în realitate
manifestarea principiului egalității între neegali. Mai mult, mijloacele atât etice, cât și tehnice de puniție drastică
a neintegratului sunt mereu la îndemâna instituțiilor de putere (a se vedea cazul Inchiziției, dar găsim exemple și
astăzi); oricând se poate justifica orice acțiune, chiar crima, utilizând un limbaj nu prea complicat fondat pe
mituri politice sau sociale.
La această întrebare (de ce marginalul este exclus, iar exclusul este marginalizat ?) s-au construit diverse
răspunsuri, de fiecare dată punându-se în centru (indiferent de modul în care a fost formulată) o relație de tipul
„agresor – victimă". în cele ce urmează, prezentăm un discurs în plină construcție și desfășurare asupra excluderii
ce pune în evidență ultima afirmație.
2. Excluderea socială. Delimitări ale domeniului
Se acceptă că, în ultima jumătate de secol, în domeniul vieții sociale au avut loc schimbări considerabile, pe toate
palierele – tehnologice, economice, demografice, politice, ideologice; statele și democrațiile occidentale au trecut
printr-un proces de profunde restructurări, cele mai vizibile fiind cele economice. Dar, în timp ce politicile
sociale încă asigură protecție împotriva riscurilor previzibile din viața cotidiană, vechile modele de dezvoltare
individuală și standardizarea bunăstării nu mai pot fi asumate. Există din ce în ce mai mulți oameni care sunt
afectați de insecuritate, care devin dependenți de programele și resursele „reziduale" sau ajung în afara protecției
speciale. Statisticile oficiale arată că, în Comunitatea Europeană, aproximativ 50 de milioane de oameni trăiesc
sub limita europeană a sărăciei și 10,5% din forța de muncă sunt în șomaj înregistrat, iar peste o jumătate dintre
șomeri nu au loc de muncă de peste un an (CEC, 1994). Aceasta face ca unele populații să devină mai afectate
decât alte categorii de actori sociali și pauperizarea să fie un proces vizibil în țări în care această perspectivă era
o posibilitate îndepărtată.
. Pentru a completa imaginea acestor schimbări, este necesară sublinierea perspectivei istorice, care arată că
răsturnările sociale și economice rapide au adus cu ele și o altă „ideologie morală" (Silver, 1995): nu mai e
posibilă exterminarea populațiilor considerate inutile și reziduale, cum s-a întâmplat în Anglia din secolele al
XVII-lea și al XVIII-lea.
S-au introdus noi concepte pentru a denumi realitatea actuală. Termenul de șomaj, de exemplu, s-a asociat cu cel
de industrializare și a devenit complementar noțiunii de sărăcie, ajungând cu timpul să se combine pentru a
defini o realitate complexă – pauperizarea – caracterizată de o accentuată lipsă de venituri și resurse materiale.
Aceste transformări economice și sociale, ce nu contenesc, aduc cu ele în prelungire și ca o îmbogățire a realului
o schimbare permanentă a „imaginii ideale" asupra lumii, cu noi concepte de analiză în domeniu, cu introducerea
unei noi terminologii în dezbaterile științifice, dar și politice. De exemplu, în unele țări, sărăcia și pauperitatea au
fost denumite și tratate ca probleme ale unei „subclase", în alte orizonturi s-au găsit terminologii diferite. Este
clar însă că problema excluderii este una centrală în societatea contemporană, chiar dacă discursul politic
încearcă să o escamoteze.
Discursul despre excludere s-a extins rapid. De exemplu, în 1989, Consiliul și Ministerul pentru Probleme
Sociale din Comunitatea Europeană au dat o rezoluție, „O Europă a solidarității", care viza tocmai rezolvarea
problemelor legate de excluderea socială (CEC, 1993). Preambulul la Carta Comunității Europene cu privire la
Drepturile Fundamentale Sociale afirmă: „Este important de combătut orice formă de excludere socială și
discriminare, incluzând discriminarea pe fondul rasei, culorii și religiei". Cartea Albă. a Comisiei Europene
pentru Dezvoltare, Competitivitate și Angajare susține „lupta împotriva excluderii și sărăciei care afectează și
degradează atât bărbații, cât și femeile și împarte societatea în două" (CEC, 1994). Chiar și președintele Statelor
Unite a abordat, în alți termeni, problema excluderii la sfârșitul anului 1993 când, vorbind despre problemele
urbane, a remarcat: „Nu mai este o clasă inferioară. Este o altă clasă".
Acest interes, pentru unii subit, față de o realitate destul de veche are cu siguranță numeroase conotații:
economice, sociale, culturale, dar tot mai accentuate implicații politice. Totodată însă, prezintă multe dimensiuni,
ceea ce-l face dificil de explicat într-o simplă definiție. Un document al Comunității Europene, de exemplu, a
conchis că „este dificil să se dea o simplă definiție" (CEC, 1993). Alte documente care analizează acest domeniu
și care și-au propus dezbaterea pe tema excluderii nu au putut ajunge la „o concluzie fermă, dar s-au punctat
câteva date relevante". Cel mai adesea, încercându-se definirea conceptelor care stau la baza excluderii „fără
suficientă precizie referitoare la înțelesul ei", s-a ajuns doar la „o citire a indicilor impliciți care ar putea apărea",
la o listare a „celor mai importanți ingredienți" ai noțiunii (ibidem).
în același mod, în literatura de specialitate recentă se subliniază (Silver, 1995): „De fapt, observatorii sunt de
apord asupra unui singur punct: imposibilitatea de a defini statutul exclusului printr-un singur și unic criteriu.
Citind numeroase studii și cercetări (sondaje) asupra excluderii, se observă o profundă confuzie printre experți".
Chiar și CGP (Commissariat General du Plan) din Franța, care este responsabil cu proiectarea și evaluarea
politicilor antiexcludere, a recunoscut dificultatea majoră a definirii termenului și faptul că nu se poate oferi o
perspectivă explicativă unitară asupra acestui domeniu. Comisia de Prevenire a Excluderii din cadrul CGP a
conchis: „Fiecare încercare de tipologizare este în mod necesar reductivă, mai ales când este vorba despre o
populație care este ori exclusă, ori în proces de a deveni exclusă. Factorii cauzatori ai excluderii – individuali,
familiali sau socioeconomici – sunt multipli, fluctuând și interactivând și, în final, sunt cumulativi… într-o analiză
finală, noțiunea de excludere este saturată de înțelesuri: oricine poate face orice din acest
termen, de vreme ce se referă la resentimentul celor care nu pot obține ceea ce își doresc" (Xiberras, 1993, p.
11).
Conceptul de excludere socială este atât de evocativ, ambiguu, multidimensional și expansiv încât poate fi
definit în mai multe feluri. Cu toate acestea – sau poate derivând din aceste dificultăți de definire și interpretare
diferită -, apare oportunitatea de a fi delimitat în orizontul teoreticului. Discursul multiplu și derutant asupra
excluderii poate servi drept oglindă prin care cineva (specialistul) poate „citi" culturile sociopolitice. Așadar,
decât să fie avansată o singură definiție a excluderii, reducționistă prin natura ei, este mai profitabil din punct de
vedere științific să fie indicate multi tudinea de utilități, în funcție de sistemul de referință.
Multiplele conotații ale termenului trimit mai întâi la referințe empirice ale ideii de „excludere". Conceptul este
adesea supradimensionat prin cuplarea cu alți termeni de impact {noua sărăcie, inegalitatea, discriminarea) sau
prin asocieri tematice (cu diverși termeni ca superfluu, irelevanță, marginalitate, alteritate, precaritate,
închidere, deposedare, deprivare și destituire sau dezafiliere etc.) (Silver, 1995). Toate aceste referințe empirice
se bazează însă pe întrebarea „Excludere din ce ? ". Răspunsurile oferite la acest nivel conțin în ele și modul în
care este structurată și funcționează societatea: în Statele Unite, spre exemplu, termenul face trimiteri directe la
politica imigraționistă „excluzionară" : zonă „excluzionară", cluburi sociale „excluzionate". Uneori, se consideră
chiar că oamenii pot fi excluși din zone vizibile, fizic sau chiar geografic : viață decentă, siguranță, loc de muncă
permanent, bunuri, proprietate, credite, pământ, locuință (cămin), nivel de consumație minimal, educație, capital
cultural, bunăstarea statului, drepturi cetățenești, egalitate, participare democratică, națiune, clasă domi nantă,
familie, umanitate, respect, înțelegere etc.
Dar, mai importante decât referințele empirice ale termenului, înțelesurile „exclu derii sociale" sunt introduse și
sunt utilizate în paradigmele explicative din domeniul științelor sociale și în ideologiile politice. Aceasta
deoarece în miezul întrebării „Excludere din ce ? " există o problemă mai importantă, problema ordinii sociale
(Silver, 1995). Se observă o similitudine și o continuare a traseului urmat, la începutul secolului XX, de termeni
ca sărăcie și șomaj; noțiunea de excludere pune în centrul atenției problemele integrării sociale în condițiile unor
transformări rapide. în acest context, se elaborează noi teorii cu privire la „socializare", „inserție", „integrare",
„învățare", „adaptare", „drepturi cetățenești", „solidaritate", ce se constituie ca referințe în înțelegerea teoretică a
vieții sociale.
Termenul excludere a devenit o parte a limbajului cotidian; la fel ca și sărăcia sau șomajul, termenul excludere
este folosit tot mai des în viața de zi cu zi. Specialiștii din domeniul socialului ar putea reclama și propune o
definire și o definiție mai clare ale termenului, dar, din ce în ce mai mult, el este folosit ca și cum ar avea un sens
evident. Excluderea socială are o mare vizibilitate și se observă cu mare ușurință, dată fiind creșterea numărului
celor care o suportă – iar categoriile sociale afectate sunt numeroase: persoane fără locuință („fără domiciliu
fix"), zona mahalalelor urbane, pauperizarea tot mai accentuată a șomerilor, a celor fără resurse de întreținere sau
cu venituri minimale, lipsa de acces către locuri de muncă, respingerea unor etnii minoritare din cauza
comportamentelor de inadaptare și chiar antisociale. Dar lista categoriilor defavorizate și marginalizate este
departe de a fi încheiată. în figura majoră a excluderii sociale intră o diversitate de situații ce se referă la grupuri
constituite, de la foști deținuți la copiii străzii, de la minorități etnice la familii cu un singur părinte; și, totodată,
se insistă pe diversitatea factorilor sociali implicați: muncă, sănătate, edu cație, problemele casnice. Aceste
probleme diferite pot fi exprimate în termeni diferiți, dar în literatura de specialitate s-a convenit că noțiunea de
excludere socială este mai potrivită deoarece nu descrie numai o situație, ci își focalizează atenția și asupra unui
proces expulzator.
Excluderea cui și din cel Implicit, este vorba despre excluderea grupurilor și indivizilor de la drepturi, mijloace
de existență și surse de bunăstare, la care ar trebui să aibă acces toate persoanele, despre excluderea unor „părți
ale populației de la viața economică și socială, de la partea lor de prosperitate generală" (CEC, 1993, p. 7);
excluderea socială pune în evidență inabilitatea – sau imposibilitatea – de a avea acces prin forțe proprii la
drepturile sociale, o suferință determinată de respectul de sine scăzut, „incapacitatea de a respecta obligațiile,
stigmatizare…" (ibidem, p. 10). Dar această perspectivă, aflată la baza analizei majorității sociologilor francezi
(Touraine, 1991), se referă la acele excluderi care există într-o societate funcțională. Un individ poate fi exclus
de pe piața muncii sau dintr-un grup, dar nu acesta este esențialul; se subliniază mai degrabă faptul că societățile
îi marginalizează sistematic pe unii și îi integrează pe alții; că mecanismele de participare, deci și de izolare, de
includere socială, dar și de excludere, se află în societate și aparțin societății.
Excluderea socială este abordată ca un mod al raționalității sociale: ea rezolvă problema cum și de ce unii
indivizi sau unele grupuri eșuează în construirea accesului în lumea „bună" (convențională) și nu pot să
beneficieze de posibilitățile oferite de societate și economie. Astfel, ea se definește ca un puternic argument
pentru politica protecției sociale și a fost folosită în comisii sau organizații europene chiar în mod explicit în
acest sens (de exemplu, în capitolul social al Tratatului de la Maastricht).
în unele țări sau zone, conceptul de excludere socială nu este atât de mult folosit; posibil ca prioritățile
ideologice să fie altele. Dar i s-a acordat multă atenție, mai ales în țările în curs de dezvoltare, pentru a sublinia
alte realități cum ar fi sărăcia, inegalitatea, marginalizarea, deprivarea. Termenul este însă tot mai folosit, nu
pentru a adăuga ceva cu totul nou la analizele asupra socialului, ci pentru a oferi o nouă modalitate de abordare a
problemelor inegalităților și sărăciei în formele grave.
Trebuie să recunoaștem că această temă – a excluderii – a avut un impact formidabil asupra vieții noastre, mai
ales în ultimul deceniu, ajungându-se chiar la declanșarea unor conflicte militare pentru apărarea unor categorii
ce se considera că se aflau în pericol, real sau fabricat prin tehnici sofisticate. Acest impact a fost posibil
deoarece, aproape ostentativ, au fost promovate și impuse câteva pattern-uri ale excluderii, dintre care, pentru
Europa, au fost subliniate îndeosebi trei tipuri de excludere: excluderea de pe piața muncii (puternic reflectată în
mass-media prin crearea unei adevărate psihoze față de creșterea numărului de șomeri); excluderea de tip
minoritar, etnic sau/ și religios, spre exemplu, și excluderea din comunități, mai precis de la serviciile specifice
ale acestora.
Dacă se ia în calcul, ca element de demarcație a zonei excluderii, doar criteriul nivelului de trai, în cadrul
populațiilor cu venituri mici aceste tipuri de excludere se regăsesc pe scară largă, dar formele pe care le iau
variază. Sunt necesare însă o analiză mult mai profundă și o cuprindere mai mare a nivelurilor de analiză (nivel
de trai, de subzistență, drepturi sociale, grad de autorealizare și de autodezvoltare). Nivelul dp
trai se reflectă, de exemplu, prin figura excluderii de la bunuri și servicii, care ia diverse forme. Pentru unii,
aceasta implică excluderea de la bunurile productive sau de pe piața de bunuri. Pentru alții, dominanta este
excluderea de pe piața muncii: șomajul, excluderea din locurile de muncă sigure sau excluderea din protecția
socială a muncii, excluderea din oportunitățile de dezvoltare a capacităților personale etc.
Aceste moduri de excludere sunt în legătură cu nivelul și procesul de dezvoltare generală a societății. Sistemul
economic de producție, prin caracteristicile sale, deter mină nivelul de dezvoltare, iar dezvoltarea însăși va crea
excluderi, ca și includeri.
Una dintre formele cele mai ample, ca dimensiuni și cuprindere, este excluderea de la accesul la bunuri și
servicii, denumită și cu termenul de sărăcie; sărăcia este privită tot mai mult ca un nivel scăzut de consum și este
măsurată în relație cu un standard (coș) de bunuri și servicii, incluzând unele elemente ce provin din canalele
publice de circulație a bunurilor și valorilor, cum ar fi educația și sănătatea. în acest cadru, excluderea din
consum este, în principal, un rezultat al insuficientei puteri de cumpă rare, determinată de resursele limitate, iar
mecanismele excluderii pot proveni din trecut.
Creșterea vizibilă a masei de consumatori, dar numai din cadrul unei anumite minorități, intensifică în mod clar
sensul excluderii ca o comparație între grupurile sociale, căci sărăcia absolută nu crește. Așa cum se observă
cotidian, există o excludere din grupurile („societatea") consumatoare, dintr-un nivel de consumație foarte înalt,
excludere determinată de nonapartenența datorată unor indicatori de resurse. Spre exemplu, un indicator îl
reprezintă locuința și separarea grupurilor după tipul de locuință (concentrarea celor săraci în anumite zone sau
locuri determină implicit o limitare a resurselor – rezidența într-o localitate sau într-un cartier anume poate
stigmatiza, poate duce la deteriorarea sănătății, poate face dificilă, chiar imposibilă integrarea în comunitate).
Separarea spațial-geografică a devenit o sursă majoră de construire a excluderii și intoleranței, indiferent de
criteriul pe baza căruia se realizează.
în general, prin politicile sociale este promovată speranța că în viitor bunurile publice vor fi distribuite într-un
mod mai echitabil decât alte forme și bunuri de consum, deci excluderea poate fi limitată, construindu-se astfel o
ideologie a rezistenței față de stresul viitorului; implicit însă, se educă acceptarea neprevăzutului, căci excluderea
de la accesul la bunurile publice poate fi de multe ori o problemă de situație. Serviciile și bunurile publice sunt la
îndemâna unor actori care le gestionează, și anume a celor cu resurse – căci adevărul fundamental și incontestabil
al societății se referă la capacitatea și abilitatea de a avea acces la resurse; accesul este garantat pentru cel care nu
are constrângerea costurilor sau o rezolvă în timp util. în cazul în care costul rămâne o constrângere,
resursele/bunurile publice, limitate în orice socie tate, sunt la dispoziția unei instanțe exterioare individului ce le
distribuie după alte criterii decât cele ale necesităților maximale ale indivizilor aflați în dificultate.
O altă formă este excluderea de pe piața muncii. înțelegerea proceselor de excludere socială vine o dată cu
înțelegerea mecanismelor existente pe piața muncii. Pentru multe grupuri, dar mai ales pentru săraci, veniturile
asigurate prin muncă sunt principala resursă de trai. încadrarea în muncă procură legitimitatea socială și accesul
către venit, ceea ce asigură însăși subzistența. La extrema opusă se află șomajul, „slujbele" temporare și nesigure
-care conduc în timp la respingerea atât din sfera valorilor materiale stabile, cât și din cea a valorilor simbolice
ale societății. Șomajul, foarte persistent în economia multor țări, crescând rapid în multe zone ale țărilor cu
economie în curs de restructurare/dezvoltare, devine din ce în ce mai mult un factor crucial, excluzând populații
diverse – și mai ales tinerii – nu numai de la locurile de muncă, dar și din procesul construirii și legitimării unei
identități socialmente acceptate. Ca o consecință, se observă o proliferare a modelelor alternative (indezirabile
social, ilegale, paradoxale, ce relativizează sau chiar combat sistemul de valori convențional). Astfel, este normal
ca lupta pentru resursele limitate puse la dispoziție să fie intensă. în timp ce politicienii continuă să promoveze în
mod teoretic modelul solidarității, segmentarea sistemului economic, precum și barierele care apar pentru a
proteja resursele necesare traiului sugerează că paradigma monopolului este aplicabilă în sens larg. Excluderea
din câmpul forței de muncă active este asociată cu creșterea violenței și a insecurității, cu o accentuare a
comportamentelor de revoltă și contestație, de tip toxicoman, cu o anomie a vieții individuale și o descurajare
prelungită. Unele consecințe sunt vizibile, cum ar fi grupurile de oameni ai străzii, dar multe sunt ascunse – de
exemplu, deteriorarea vieții de familie și intensificarea violenței domestice și a abuzului familial.
Șomajul oficial și deschis se referă la excluderea directă de pe piața forței de muncă, dar există, de asemenea, un
fenomen de excludere în interiorul pieței forței de muncă. Unele grupuri sunt antrenate în segmente în care
slujbele sunt incerte, foarte prost plătite și care nu reclamă o pregătire deosebită sau specializată. Se observă o
dualizare a procesului de ocupare în câmpul muncii: pe de o parte, există slujbele „proaste" care nu pun
probleme serioase de acces și unde este concentrată populația săracă, generându-se sărăcie și instabilitate. Și mai
există, pe de altă parte, slujbele „bune", cu acces restrictiv, cu un grad de securitate mai ridicat și condiții de
muncă acceptabile, ceea ce generează stabilitate și bunăstare socială. Aceasta arată că există diferite niveluri de
excludere, deci este posibil ca unele persoane să fie incluse în piața muncii și, în același timp, excluse din zona
„bună, viabilă și onorabilă" a societății". Segmentarea pieței muncii tinde să fie construită în jurul grupurilor
imediat identificabile (de exemplu, după vârstă, etnie, sex), așa că excluderea din zona „decenței" este dublată,
asociată cu alte forme de excludere socială.
Excluderea de teritoriu este o problemă serioasă în multe țări, și nu doar în cele în curs de dezvoltare, ea fiind
asociată cu sărăcia și insecuritatea; în unele societăți, pământul este o sursă nu numai de existență, dar și de
inserție socială într-un sens mai larg. S-au realizat cercetări care au examinat relația dintre excluderea socială și
accesul la un teritoriu și s-a evidențiat că această legătură este puternică. în multe zone, accesul la teritoriu este
obținut prin metode discriminatorii și abuzive. De aceea, unele populații sunt de obicei vulnerabile la acest tip de
excludere, și îndeosebi cele ce utilizează teritoriul ca pe un mijloc de subzistență. Această formă de excludere nu
este însă prea des abordată în literatura de specialitate.
Excluderea din protecție pune o problemă tot mai stringentă, îndeosebi în contextul creșterii sentimentului de
insecuritate determinat de multiplicarea formelor de violență socială. Securitatea are mai multe semnificații sau
dimensiuni. Una dintre ele se referă la securitatea fizică, cea a persoanei, în termeni de siguranță, presupunând
existența riscului de violență fizică. A doua dimensiune este securitatea (sau asigurarea) condiții lor de trai. A
treia implică protecția împotriva diferitelor evenimente imprevizibile și cu efecte nedorite – accident, boală,
moarte, cataclisme.
în acest domeniu se poate aplica cu succes analiza multifactorială a excluderii: insecuritatea mijloacelor de
subzistență este corelată cu excluderea de teritoriu și cu
cea de pe piața muncii, dar este focalizată pe risc – riscul pierderii proprietății sau serviciului și posibilitatea
găsirii surselor alternative de venit. în sistemul de protecție socială, programele de asistență dau o anumită
siguranță, dar ele sunt inconsistente și slabe în multe țări. în schimb, mecanismele neoficiale de la nivelul
comunității sau familiei (câteodată structurate ca resurse reunite în fonduri de credit mutuale) previn o cădere
rapidă în zona excluderii. Protecția împotriva acestor elemente neprevăzute prin asigurări sociale este foarte larg
răspândită, dar, de obicei, tot cei săraci au asigurări mult mai slab cotate.
Excluderea din drepturile omului are, de asemenea, un înțeles și o sferă specifice. Un avantaj major al noțiunii
de excludere este acela că se iau în calcul atât drepturile, cât și bunăstarea în același cadru. Atingerea unui
standard de viață adecvat formează de fapt o parte din Declarațiile Universale ale Drepturilor Omului, dar în
practică standardele sunt de obicei analizate în alți termeni. Cu toate acestea, este foarte importantă corelarea
acestor două perspective, pentru că îndeplinirea drepturilor de bază ale omului poate fi o precondiție pentru
depășirea excluderii economice. De aceea, dreptul la exprimare liberă, de exemplu, este important și constituie o
bază pentru mobilizarea efectivă și pentru organizare, evitându-se astfel agravarea excluderii. Acolo unde
interesele de competiție sunt în joc, egalitatea în fața legii este o armă puternică în mâinile categoriilor
vulnerabile.
Și relația inversă este tot atât de adevărată: excluderea economică și socială afectează accesul și exercitarea unor
drepturi fundamentale. Nevoile și trebuințele de bază care nu pot fi îndeplinite la un nivel rezonabil duc la abuz
și forțează individul să abandoneze exercitarea unor drepturi (de exemplu, dreptul la protecție legală sau la
libertatea de asociere). Excluderea grupurilor minoritare de la participare în economiile moderne le transformă în
grupuri vulnerabile la exploatare și le limitează resursele de apărare, prin diminuarea surselor de venituri. Pe de
altă parte, se poate spune că nerespectarea anumitor drepturi poate fi în concordanță cu strategiile de
modernizare economică. în particular, drepturile muncitorilor (de a face grevă, de a negocia colectiv) sunt
deseori diminuate și sacrificate în favoarea promovării competitivității și dez voltării, atunci când se consideră că
aceasta este cea mai eficientă cale către progresul social și economic.
Drepturile cetățeanului în societățile moderne s-au extins și consolidat progresiv, începând cu libertățile civile,
continuând cu participarea democratică și sfârșind cu consolidarea unor drepturi sociale. Acest proces generează
un cadru pentru integrarea cetățenilor, realizarea identității și atingerea finalităților individuale sau de grup ; dar
conținutul drepturilor sociale rămâne ambiguu, imprecis, confuz și, de aceea, sunt cel mai adesea încălcate. Sunt
cazuri în care este exacerbată acordarea de drepturi formale unor grupuri inconsistente sau nerelevante, iar
scopurile acestor acțiuni ies din sfera protecției sociale, urmărindu-se finalități ideologice sau politice.
Așadar, specificul analizei excluderii constă în faptul că ea este intim apropiată de modul în care funcționează
societatea. Orice metodă de dezvoltare și orice strategie de ajustare structurală și macroeconomică implică în
mod egal modele variate de construire a excluderii sociale ; aceleași cifre de creștere economică înglobează în
ele și modele de construire și creștere a inegalității (de venituri sau de distribuire a beneficiilor progresului).
Aici, mecanismele instituționale care mediază și reglează raporturile dintre dezvoltarea socială și cea economică
sunt cruciale. Ele pot include sau exclude
grupuri și populații ca participanți și beneficiari sau îi pot transforma în marginali, pot dezvolta
instanțe și modalități de protecție, pot limita costurile și creșterile sociale, pot impune termene de
realizare a obiectivelor etc. Analizând modelul de excludere ca pe o interacțiune între mecanismele
economice și instituționale, se pot aduce contribuții semnificative la realizarea strategiilor de
gestionare a formelor particulare de mani festare a fenomenului de excludere.
Un avantaj major al noțiunii de excludere este acela că permite abordarea într-un singur cadru atât a
drepturilor, cât și a bunăstării (sau nivelului de trai). Punând în relație elemente cum ar fi drepturile
sociale și deprivarea materială, ea cuprinde nu numai lipsa de acces la bunuri și servicii pe care se
construiește și se susține sărăcia, ci și respingerea din societate (din justiție, din reprezentarea socială,
din drepturile cetățenești). Ideea centrală este că excluderea este strâns legată de inechitatea și
inegalitatea din multe dimensiuni – economică, politică, socială, culturală. Acest cadru ajută nu numai
la identificarea celor mai importante mecanisme și dimensiuni ale excluderii, care variază de la o
situație la alta, dar și la punerea bazelor pentru o abordare interdiscipiinară efectivă.
Dar, dacă dimensiunile diferite ale excluderii interacționează, aceasta nu înseamnă că sunt și
congruente. Cu alte cuvinte, indivizii și grupurile pot fi excluse în anumite sensuri, dar nu și în altele.
De exemplu, în unele țări, munca este poate un mecanism de includere economică, dar conduce la alte
forme de excludere; includerea prematură sau chiar ilegală pe piața muncii – utilizarea copiilor ca forță
de muncă – este baza excluderii din dezvoltarea normală și din educație.
O altă trăsătură a excluderii sociale se referă la faptul că ea descrie o stare, dar în același timp se
focalizează pe proces. Surprinde atât situația de sărăcie și deprivare, cât și mecanismele care produc
acest fenomen.
Este important să se distingă două situații diferite : una de excludere permanentă, în care grupurile
trăiesc la marginea societății, construindu-și sisteme specifice; și una în care excluderea este creată și
recreată de dinamica forțelor economice și sociale, astfel încât indivizii să treacă alternativ de la
vulnerabilitate la dependență, îndreptându-se către marginalitate prin procese repetate de respingere și
reinserție limitată/temporară. Resursele pe care fiecare individ sau grup le posedă determină
capacitatea de a rezista excluderii – resurse ce trec dincolo de economic, social sau politic și se referă
mai mult la componente de tip cultural.
Trebuie să mai spunem că există modele particulare de dezvoltare ce pun excluderea ca temelie a
dezvoltării și bunăstării unor minorități elitiste (acolo unde dezvoltarea economică este concentrată pe
regiuni/grupuri particulare, forme prin care beneficiile/ spolierile sunt deversate către elite
internaționale, situații când anumite zone sau țări sunt folosite ca forță de muncă ieftină și docilă,
inclusiv prin suprimarea unor drepturi, chiar internaționale).
Așa cum unele procese sociale includ și exclud, există și actori sociali care includ și exclud. Un aspect
al înțelegerii corecte a excluderii sociale se referă la identificarea acestor actori și explicarea motivației
acțiunii lor (cum și de ce exclud pe alții). Este acceptată teza potrivit căreia toate grupurile sociale își
apără activ domeniile împotriva outsiderilor. Statul, care se manifestă și el ca un grup, își poate asuma
un rol de arbitru, controlând excluderea unui grup sau a altuia. Dar această imagine pozitivă despre
stat este una eronată, pentru că statul, prin acțiunile lui, poate provoca diverse
forme de excludere (din servicii și oportunități) a acelora de care nu depinde. Alți actori importanți sunt firmele
(îndeosebi reunite în corporații), armata, autoritățile locale, personalitățile religioase și elita locală. Nici
comunitățile academice și de cercetare științifică nu sunt neutre, pentru că focalizează atenția și stabilesc
prioritățile în funcție de interesele și jocul social al competiției, ceea ce presupune excluderea din participarea
efectivă a unor grupuri sau populații. Tot ele sunt cele care atrag atenția asupra fenomenului, descriind și
analizând comportamentul „exclușilor" în vederea intervenției eficace, intervenție din care – idee partizană
negratuită – statul să nu lipsească, fiind element de control, dar nici să nu posede un rol dominant, căci ar fi
costisitor.
O altă trăsătură se referă la faptul că excluderea poate fi înțeleasă la niveluri diferite: națiune, regiune, instituție,
grup social, individ. Nu se pune problema ca excluderea să fie abordată izolat, ca un proces autarhic ; dar nici nu
pot fi suspendate toate delimitările (de timp, de loc, de cultură, de grup etc), pentru că s-ar ajunge la alte forme
ale excluderii. De fapt, excluderea a devenit tot mai mult un câmp al acțiunii politice și chiar al politicii
internaționale ; plecând de la o premisă forțată, că este lipsit de sens să consideri excluderea în cadrul limitelor
naționale ale unui stat fără să discuți despre excluderea din toată lumea, unii actori redesenează în mod abuziv
destine individuale și colective. Astfel, se adaugă, pe lângă excluderea regională, de grup sau individuală, un nou
tip de excludere : cea internațională.
Apare în acest mod un nou conținut al termenului de includere: sunt situații când includerea – cea forțată – este
echivalentă cu excluderea. De obicei, se afirmă că includerea/integrarea socială este un lucru bun, pe când
excluderea este un lucru negativ. Dar există mai multe forme de integrare ; unele modele – economice, culturale,
politice – pot fi respinse de anumite grupuri, mai ales dacă acestea contravin dezvoltării lor anterioare și sunt
nevoite să le adopte pentru că nu au alternative. Un exemplu semnificativ îl constituie tentativele de
includere/integrare a populațiilor de țigani din diverse țări europene.
Oricum, noțiunea de excludere este în legătură strânsă cu ideea de includere sau inserție, ceea ce simplifică mult
problema: integrarea este la fel de ambiguă ca și excluderea. Așa că există mai multe niveluri și fațete ale
includerii: integrarea poate fi voluntară sau forțată, poate implica drepturi, responsabilități sau obligații și puniții
diferite. Cu alte cuvinte, integrarea și includerea sau acceptarea trebuie gândite doar împreună cu excluderea și
respingerea – iar uneori granița dintre ele nu se mai observă.
3. Operaționalizarea excluderii
Pe baza unor analize despre excludere, literatura de specialitate elaborează o tipologie triplă a multiplelor
înțelesuri ale excluderii, care se situează în diferite perspective teoretice, ideologii politice și chiar discursuri
naționale. Fundamentate pe diferite noțiuni ale integrării sociale, Silver prezintă cele trei tipuri explicative ca
fiind tipul solidarității, cel al specializării și cel al monopolului. Aceste paradigme „specifică nu numai ce genuri
de entități conține universul, dar și ce nu conține" (Silver, 1995).
Fiecare dintre cele trei paradigme găsește cauze diferite ale excluderii și se bazează pe diferite filosofii politice:
republicanism, liberalism și social-democrație. Fiecare oferă o explicație a formelor de dezavantaje social-
economice, politice și culturale și
526TRATAT DE ASISTENȚA SOCIALA
are în componență teorii ale drepturilor și ale inegalității. Toate trei se află în opoziție atât cu noțiunile
conservatoare care explică integrarea socială în termenii organi cismului, rasismului, corporatismului, cât și cu
teoriile neomarxiste ale ordinii sociale capitaliste care neagă posibilitatea integrării sociale (vezi tabelul 1).
Tabelul 1. Paradigme asupra excluderii (apud Silver, 1995)
Solidaritate Specializare Monopol
Concepția asupra
integrăriiSolidaritate de grup/
Limite culturaleSpecializare/Sfere
sepa-
rate/InterdependențăMonopol/Închidere
socială
Sursă de
integrareIntegrare morală Schimb Drepturi cetățenești
IdeologieRepublicanism Liberalism Social-democrație
DiscursExcludere Discriminare,
subclasăNoua sărăcie, inegali-
tate, subclasă
GânditoriRousseau, Durkheim Locke, Madison,
ShklarMarx, Weber,
Marshall
ExemplificăriFoucauld, Xiberras Stoleru, Lenoir,
ShklarDahrendorf, Room,
Townsend
Schapper, Costa-
Lascoux, Douglas,
MeadAllport, pluralismul,
Școala din Chicago,
MurrayBalibar, Silverman,
Goblot, Bourdieu
Model al noii eco-
nomii politiceProducție flexibilă
Școala reglăriiAptitudini, muncă,
rețele, capital socialSegmentarea pieței
muncii
Dar iată care sunt principalele coordonate ale acestei tipologii, prezentată și lansată prin publicațiile franceze de
specialitate ale anilor '90 de către Commissariat General du Plan (CGP), organism abilitat să pună în practică, în
Franța, „noul contract social" ce vizează o reformă socială amplă, de la populațiile de risc și până la programe
generale de dezvoltare și inserție (Foucauld, 1992).
Tipul solidarității, construit și lansat de gândirea republicană franceză, prezintă excluderea ca fiind ruptura unei
legături sociale ce s-a produs între individ și societate. Exemplificată de sociologia durkheimiană și sprijinită pe
Rousseau, „ordinea socială" este concepută ca externă, morală și normativă, deci nu se bazează pe individ sau
interese de clasă.
Discursul tradițional al „solidarității sociale" respinge atât ideologia creștină a milei și carității, cât și
individualismul liberal ca baze suficiente pentru integrarea socială. Mai degrabă oferă o „a treia cale" prin care
se încearcă a se concilia drepturile indivizilor cu rolul statului. în etica republicană, cetățeanul are puține drepturi
individuale și mai mult o viață publică de tip „civil". Această unitate, dublată de egalitate, cere mființarea și
funcționarea unor instituții de mediere care chiar ar putea concura statul în ceea ce privește loialitatea cetățenilor.
Cu toate acestea, statul apare ca fiind puternic, unitar, centralizat, egalitar, universal și secular; pluralismul
politic aproape că nu-și mai are locul, căci diversitatea – religioasă, națională, regională – este reunită și
sintetizată în mod activ în două concepte, cetățenie și civilizație națională. Identificăm aici multe dintre
caracteristicile societății actuale franceze.
Abordarea solidarității din această perspectivă aduce însă numeroase precizări cu privire la modul în care
limitele/normele culturale și morale construiesc categorii duale în explicarea ordinii lumii. Excluderea – ca și
devianța sau anomia – reprezintă un pericol și prin această amenințare dă putere coeziunii sociale. Opusul
excluderii este „integrarea", iar procesul de obținere a acesteia este „inserția" ; în sens durkheimian, ea implică
asimilarea culturii dominante. Deși această paradigmă este folosită și de postmoderniști (prin încorporarea
noțiunilor multiculturale), meritul ei constă în faptul că își canalizează atenția pe excluderea ca proces și figură
inerentă în cadrul națiunilor, după criterii diverse (rasă, etnie).
Al doilea tip, cel al specializării, este mai prezent în gândirea liberală anglo-america-nă; în acest caz, excluderea
este considerată o consecință a specializării: diferențierea socială și diviziunea economică a muncii conduc la
separarea sferelor/zonelor sociale. Se presupune că indivizii diferă, și această diferență se accentuează prin
specializarea din ce în ce mai mare în domeniul schimbului/pieței și al grupurilor sociale. însă cauza nu se află
preponderent la nivelul individului – preferințe sau aspirații personale -, ci mai ales la nivelul structurilor create
(piețe, asociații) prin cooperarea și competiția dintre ele. La acest nivel se regăsește și ideea de ordine socială, ca
o sumă de rețele ale schimbului voluntar dintre indivizii autonomi, cu interesele și motivațiile lor proprii.
Structurile sociale specializate sunt incluse în sfere separate, competitoare, dar nu neapărat și inegale, care devin
interdependente prin schimb. Grupurile sociale sunt constituite voluntar din membrii ei, care își schimbă
alianțele între ei în funcție de interesele și dorințele diferențiate.
Modelul liberal scoate în evidență schimbul contractual de drepturi și obligații și separarea sferelor vieții sociale.
Astfel încât excluderea rezultă din separarea inadecvată a sferelor sociale, din aplicarea regulilor în mod incorect
în cazul unei sfere date, din barierele dintre mișcările libere sau din schimburile dintre sfere. Din cauza existenței
sferelor sociale separate, excluderea poate avea multiple cauze și dimensiuni. Același individ nu poate fi însă
exclus din toate sferele. Specializarea protejează libertățile – și aceste specializări pot fi eficiente atâta timp cât
indivizii „excluși" au dreptul de a trece peste unele limite. Libertatea individuală de a alege, bazată pe diverse
valori personale și pe motivația psihologică, precum și angajarea în relații sociale duc la afilieri la grupuri
particulare/locale care se integrează în societate. Limitele grupului stânjenesc libertatea individuală să participe
la schimburile sociale, iar excluderea este o formă de „discri minare". Cu toate acestea, protecția liberală a
drepturilor individuale și de grup, ca și competiția de pe piața muncii împiedică adâncirea excesivă a acestei
forme de diferențiere.
Cea de-a treia paradigmă, a monopolului, face parte mai mult din ideologia stângii: excluderea este tratată ca o
consecință a formării unui monopol de grup. Bazată pe concepțiile lui Weber și Marx, ea vede ordinea socială ca
fiind puternic coercitivă, impusă printr-un set de relații ierarhice de putere. în această teorie – a conflictului -,
excluderea este rezultatul influenței apartenenței la o clasă anume, al statutului și puterii deținute și servește
interesele inclușilor.
în această paradigmă întâlnim nuanțe diferite : cele de tip weberian tratează limitele de grup – „statutul" – ca pe o
sursă de dominare potențial independentă de clasa socială, în timp ce marxismul conferă un rol mult mai puternic
solidarității clasei sociale și neagă posibilitatea unei integrări sociale adevărate în societățile bazate pe clase.
Nucleul acestei paradigme, de sorginte weberiană, afirmă că acțiunea socială este motivată de „interesele
materiale și ideale", de structură și cultură, constrângere și autonomie; grupurile sunt o manifestare a puterii
relațiilor; presupun și pretind onoare și stimă și își au propria ideologie, propriile modele de consum și propriul
stil de viață. Monopolurile, fie că sunt materiale sau ideale, legale sau nu, mențin exclusivitatea grupurilor.
Clasele sociale pot fi grupuri cu statut și pot exclude „nepro prietarii" din competiția pentru resursele de valoare.
Una dintre tezele lui Weber cu cea mai mare influență este aceea potrivit căreia, chiar dacă închiderea socială a
acestor grupuri creează monopolul, și deci inegalitatea, nu rezultă că întotdeauna clasele sociale sunt grupuri cu
statut.
Weber a folosit termenul de închidere pentru a se referi la un proces de subordonare prin care un grup
monopolizează avantajele pentru a bloca oportunitățile outsiderilor, pe care-i definește ca fiind inferiori sau
nedemni. Orice caracteristică vizibilă, cum ar fi rasa, limbajul, originea socială, religia sau lipsa unei diplome de
școală, poate fi folosită pentru a declara competitorii ca fiind outsideri. Prin restrângerea accesului la oportunități
și resurse, „închiderea" permite colectivității să-și maximizeze recom pensele, în interior, grupul își împarte, își
distribuie valorile importante, inclusiv identitatea membrilor.
în această paradigmă se recunoaște că o asemenea închidere socială poate cauza o reacție/respingere severă și o
rezistență împotriva excluderii și a exclușilor. Căci sunt cazuri când grupurile excluse uzurpă cu succes
privilegiile grupului inclus ; atunci se pot retrage limitele/hotarele astfel încât se exclud grupurile mai puțin
puternice, într-un proces numit de Parkin „închidere duală". „închiderea" socială se poate spune că este atinsă
atunci când instituțiile și diferențele culturale nu creează doar bariere care îi țin pe alții în afară în ciuda voinței
lor, ci și o inegalitate ce se perpetuează. Monopolul creează o legătură de interese comune între cei din interior,
chiar dacă nu au poziții egale. Exclușii sunt deci outsideri și, în același timp, ocupă poziția de dominați.
Barierele particulare ale excluderii pot fi ridicate în interiorul sau între statele naționale, localități, firme sau
grupuri sociale. Indiferent de natura barierelor, supra punerea sau coincidența distincțiilor grupului și inegalitatea
constituie nucleul tematic al acestei paradigme.
Se pot face câteva observații cu privire la aceste paradigme. în primul rând, toate sunt desigur tipuri ideale. în
realitate, diferitele societăți și culturi definesc unii termeni -cum ar fi proprietatea – în mod diferit, chiar dacă, din
când în când, dezbaterile științifice punctează aceleași aspecte – ca în cazul excluderii. Deci rădăcinile culturale
ale conceptului de excludere fac dificile identificarea și evaluarea indicatorilor legitimi, astfel că rezultatele pot
fi contestate sau selective, în pofida oricărei paradigme propuse. Adică orice definiție presupune un bagaj
teoretic și ideologic ce-i este obligatoriu asociat.
în al doilea rând, fiecare paradigmă concepe excluderea ca pe o relație socială dintre inclus și exclus. Această
relație poate fi concepută ca acțiune socială pentru că activitatea excluderii reclamă o atenție specială din partea
actorilor responsabili. Excluderea este văzută ca un proces, iar analiștii trebuie să specifice începutul și sfârșitul
acestui proces. Diferențele care generează excluderea depind de permeabilitatea limitelor și se pune întrebarea
legitimă dacă eforturile sociale au vreun beneficiu social; pentru că unii indivizi marginali sau devianți nici nu-și
doresc calitatea de incluși.
Apoi, excluderea poate fi văzută macro- sau racro-sociologic. Weinberg și Ruano-Borbalan (1993) fac distincția
între cauzele micro și macro, opunând excluderea de „sus" cu cea de „jos". Perspectiva macro (de „sus") prezintă
excluderea ca o criză a politicii sociale ineficiente sau ca o criză a instituțiilor sociale de integrare a națiunii în
general. în contrast, abordarea micro vede „rădăcinile" excluderii în elemente locale și comunitare și definește
excluderea ca o criză a solidarității comunității și a regulilor sociale.
O altă precizare trebuie să facă distincția dintre paradigme și instituții; nu trebuie făcută confuzia între tipuri ale
explicației și clasificările instituțiilor, ca tipologii ideologice ale statului, chiar dacă orice instituție poartă cu sine
o amprentă istorică a confruntărilor și colaborărilor dintre ideologii și paradigme.
Mai trebuie spus că aceste paradigme (solidaritatea, specializarea și monopolul), deși fiecare se caracterizează
printr-un singur element, vizează și reclamă întotdeauna mai mult decât o singură dimensiune sau un aspect
despre excludere – economic, sociologic și interacțional, cultural și politic; ele reprezintă o sumă de științe
sociale, cu elemente/teorii extrase din economie, științele politice și antropologie. Această abordare
interdisciplinară depășește unele abordări teoretice ale excluderii care sunt focalizate pe o singură disciplină, în
special sociologia, sau analizează situația/exemplul unei singure țări.
Apoi, există o distincție netă față de preocupările „empiriste" ; chiar și atunci când studiile empirice definesc
excluderea socială în termeni „globali", cercetarea tinde să fie cât mai „sectorială". Totodată, este adevărat că,
prin focalizarea atenției pe o populație specifică identificată cu „risc" de excludere, studiile se axează pe mai
multe paradigme.
Cercetările și studiile asupra excluderii fac referiri la categorii sociale specifice ca :
– șomerii de lungă durată;
– angajații în munci precare și necalificate;
– cei cu venituri mici și săracii;
– persoanele fără proprietăți/teritoriu;
– necalificații profesional, analfabeții prin abandon școlar;
– persoanele cu handicap mintal și fizic sau cu alte dizabilități;
– toxicomanii, narcomanii;
– delincvenții, în detenție sau cu cazier ;
– părinții singuri;
– copiii abuzați sau care trăiesc în condiții improprii;
– tinerii, în special absolvenții fără experiență, dar și cei fără diplomă;
– copiii utilizați ca forță de muncă;
– femeile în dificultate ;
– străinii, refugiații și imigranții;
– minoritățile etnice, lingvistice, religioase sau rasiale aflate în dificultate;
– cei fără drepturi cetățenești;
– beneficiarii de asistență socială;
– cei care au nevoie de asistență socială, dar nu primesc;
– rezidenții cartierelor rău famate ;
– cei cu consum sub nivelul de subzistență (subnutriți, fără locuință etc.);
– devianții, inclusiv cei prin etichetare și stigmatizare;
– izolații, inadaptații, celibatarii.
Toate aceste categorii, ce reprezintă populațiile-țintă ale asistenței sociale, fără ca lista să fie completă, prezintă o
serie de dezavantaje sociale, absolute sau relative, care pot fi și în relație. Dimensiunile acestora constituie un
subiect frecvent al cercetărilor, iar rezultatele diferă; unii găsesc foarte mici corelații între diferitele tipuri de dez-
avantaje/excJuderi, în timp ce alții percep excluderea ca acumularea sau concomitenta mai multor dezavantaje
sau factori de risc; de exemplu, cei născuți în grupuri particulare, cum sunt cele de țigani.
Pe scurt, aceste trei paradigme majore ale excluderii pot fi descrise astfel: în paradigma solidarității, excluderea
este o ruptură a legăturilor sociale dintre individ și societate; în paradigma specializării, excluderea reflectă
discriminarea; în fine, cea de-a treia paradigmă vede excluderea ca o consecință a formării monopolului de grup
prin care grupuri puternice, deseori cu identitate culturală distinctă, interzic accesul outsiderilor la resurse printr-
un proces de „închidere socială".
înțelesurile excluderii sunt însă multiple, de la explicația ei în termeni individuali (căci fiecare om se consideră
în cele din urmă o persoană exclusă) și până la utilizarea ei în sfera politicului („noile programe sociale"). Mai
mult chiar, poate fi explicată și promovată în scopuri diversioniste (atunci când se supradimensionează
problemele unor actori/state pentru a se sustrage de la alte obligații) sau în scopuri de manipulare în masă (când
este utilizată pentru a distrage atenția de la inegalitățile grave ale unei societăți, insistându-se pe o redistribuire a
resurselor spre categorii dezavantajate, iar alte categorii trebuie să suporte costurile). Oricum, excluderea este un
fenomen cu o mie de fețe, cu foarte multe înțelesuri și poate fi folosită într-o varietate de scopuri.
în concluzie, orice discurs despre „excludere" este posibil din mai multe puncte de vedere și implică perspective
politice. Poate fi un apel pentru restructurarea radicală a societății, astfel încât, de exemplu, șomajul să nu mai
reprezinte o problemă pentru societate luată ca întreg, ci doar pentru cei cu pregătire profesională scăzută, pentru
handicapați și alte grupuri specifice. Poate fi folosit pentru a se ajunge la o întoarcere la valorile de solidaritate
intragrupală chiar cu riscul autoizolării (ca în cazul grupărilor etnice). Există deci pericolul ca noțiunea de
excludere socială să fie integrată în ideologiile particulare sau ale grupurilor politice, ceea ce distrage atenția de
la problema fundamentală: cum se poate acționa astfel încât efectele și formele excluderii să se diminueze și să
gliseze spre integrare și cooperare socială. Căci focalizarea atenției pe dezavantaje și deprivări, pe injustiții și
inechități nu reprezintă decât o deliberată risipire de resurse.
în această perspectivă, a abordării problemelor-etalon ale excluderii, trebuie reconsi derat rolul statului; după ce
doctrina liberală a teoretizat ineficacitatea statului ca agent activ în dezvoltarea economică, propunându-i o
politică reactivă, se poate construi realitatea unei politici proactive în domeniul social, acolo unde se gestionează
mecanismele principale ale excluderii. însă acest lucru nu este posibil fără o autoritate morală indubitabilă care
să-i permită să proiecteze programul consensului social, fără să renunțe la o logică administrativă centralizată,
dar construind rețele viabile ale împuternicirii și reprezentării sale. Cu atât mai mult cu cât problema excluderii a
devenit miză și platformă ale acțiunii politice și, în ultimul timp, ale intervențiilor militare.
Bibliografie selectivă
Autes, M., „Genese d'une nouvelle question sociale : l'exclusion", Lien social et Politiques -RIAC, Montreal, nr. 34/1995.
Autes, M., Travail social et pauvrete, Syros-Alternatives, Paris, 1992.
Barei, Y., La marginalite, PUF, Paris, 1982.
Becker, H.S., Outsiders, A.M. M6taille, Paris, 1985.
Castel, R., „Les pidges de l'exclusion", Lien social et Politiques – RIAC, Montreal, nr. 34/1995.
Commision of the European Communities (CEC), Towards a Europe ofsolidarity: Intensifying the fight against social
exclusion, fostering integration, Bruxelles, 1993.
Commision of the European Communities (CEC), White Paper: Growth, Competitivness, Employment, Luxembourg, 1994.
Foucauld, J.-B. de, „Exclusion, inegalites et justice sociale", Esprit, nr. 182/1992. Miftode, V. (coord.), Populații și fenomene
de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iași, 2002.
Rogers, G., „What is special about a social exclusion approach? ", in International Institute for Labour Studies, Social
Exclusion : Rhetoric, Reality, Responses, United Nations Development Programme, Geneva, 1995.
Silver, H., „Reconceptualizing social disadvantage: Three paradigms of social exclusion", in International Institute for
Labour Studies, Social Exclusion : Rhetoric, Reality, Responses, United Nations Development Programme, Geneva, 1995.
Touraine, A., „Face â l'exclusion", in Jean Baudrillard et al., Citoyennete et urbanitâ, Editions Esprit, Paris, 1991.
Weinberg, A.; Ruano-Borbalan, J.-C, „Comprendre l'exclusion", Sciences Humaines, nr. 28/1993.
Xiberras, M., Theories de l'exclusion sociale, Meridiens Klincksieck, Paris, 1993. * * *, Sociologie et sociite, Montreal, nr.
1/1993.
Ștefan Cojocaru
Vulnerabilitate socială și intervenție
1. Acțiunea socială și tipologia vulnerabilității
2. Dependența și vulnerabilitatea socială
3. Tipurile de intervenție socială
1. Acțiunea socială și tipologia vulnerabilității
Sociologia acționalistă, în viziunea lui Max Weber, tratează drept subiect central înțelegerea interpretativă a
acțiunii sociale care conduce la explicarea cauzală a cursurilor și efectelor acestora. Pentru Weber, acțiunea
socială reprezintă un com portament uman în care semnificația subiectivă a unui actor social este elaborată în
funcție de comportamentul celorlalți și este orientată relațional.
Din perspectiva înțelegerii acțiunilor sociale, Boudon afirmă că nu există acțiuni în afara raționalității. Pentru
Boudon nu există acțiuni iraționale; după el, „sociologia acționalistă afirmă că, în principiu, comportamentul
unui actor este întotdeauna comprehensibil" (1997, p. 33).
Mergând mai departe, el consideră că, „pentru a explica unele comportamente incomprehensibile, multe analize
fac apel la noțiuni cum ar fi cele de «alienare» sau «masochism»…; cel mai adesea, ele nu fac decât să traducă fie
incapacitatea observatorului de a se pune în locul celui căruia îi observă comportamentul, fie preocuparea de a da
prenoțiunilor sale un aer obiectiv" (ibidem, p. 34).
Weber identifica patru tipuri de acțiuni:
a) acțiuni raționale în sens teleologic;
b) acțiuni raționale în sens axiologic;
c) acțiuni tradiționale;
d) acțiuni afective.
Continuând traiectul taxonomic al lui Weber, Boudon (ibidem, p. 42) realizează o clasificare a acțiunilor sociale
în funcție de raționalitate, astfel:
a) acțiuni utilitare ce au la bază o raționalitate utilitară care poate fi surprinsă prin raționamentul: „X avea
motive întemeiate să facă Y, deoarece Y corespundea interesului lui X)" ;
b) acțiuni teleologice bazate pe raționalitate teleologică exprimată prin rațio namentul : „X avea motive
întemeiate să facă Y, deoarece Y era cel mai bun mijloc pentru X în atingerea obiectivului pe care și 1-a fixat" ;
c) acțiuni axiologice fundamentate de raționalitatea axiologică expusă prin rațio namentul : „X avea motive
întemeiate să facă Y, deoarece Y decurgea din principiul normativ Z, iar X credea în Z și avea motive întemeiate
să creadă în el";
d) acțiuni tradiționale datorate raționalității tradiționale exprimate prin raționa mentul : „X avea motive
întemeiate să facă Y, deoarece X a făcut întotdeauna Y și nu avea nici un motiv să pună în discuție această
practică" ;
e) acțiuni bazate pe cunoaștere care au la bază raționalitatea cognitivă exprimată prin raționamentul: „X avea
motive întemeiate să facă Y, deoarece Y decurgea din teoria Z, iar X credea în Z și avea motive întemeiate să
creadă în ea".
1.1. Vulnerabilitatea socială din perspectiva acțiunii sociale
Folosim aceste categorii de acțiuni pentru a explica tipurile de vulnerabilitate socială. De aceea, este necesar un
proces de comprehensiune a acțiunilor sau nonacțiunilor. Comprehensiunea presupune:
– identificarea actorilor sau a categoriilor de actori responsabili de manifestarea fenomenului;
– înțelegerea comportamentului, identificarea cauzelor, sensului și motivațiilor;
– explicarea modului în care fenomenele individuale produc fenomene macrosociale.
Dacă ne propunem să identificăm populații vulnerabile, trebuie să identificăm atât acțiunile individuale, cât și pe
cele colective care conduc la manifestarea vulnerabilității. Acțiunile colective sunt rezultante ale agregării
acțiunilor individuale, agregare privită ca însumare a acestora sau ca apariție a unor acțiuni diferite de cele
individuale (de exemplu, cele perverse – al căror rezultat colectiv este invers celui urmărit; cele indezirabile –
care pot fi pronosticate, dar nu sunt urmărite ; și cele neașteptate – care sunt imprevizibile).
încercarea de a explica sensurile sintagmei „vulnerabilitate socială" din perspectiva laturii pragmatice de
planificare și organizare a intervenției întâlnește o serie de piedici:
a) vulnerabilitatea reprezintă o stare de potențialitate, de încă nemanifestare a unor factori care pot conduce la
marginalizare sau alte fenomene conexe;
b) vulnerabilitatea în sine caracterizează nu doar anumite populații, ci fiecare persoană în parte raportată la
unele repere exterioare;
c) stabilirea criteriilor după care se poate aprecia gradul de vulnerabilitate presu pune o combinație a factorilor
individuali cu cei macrosociali;
d) există unele confuzii în utilizarea termenului pus în relație cu unele fenomene care pot fi relativ ușor
sesizate : defavorizare, marginalizare și excludere socială.
Considerăm vulnerabilitate inapetența indivizilor sau grupurilor de a acționa sau incapacitatea de adaptare a
acțiunilor la cerințele structurale ale sistemului social.
Păstrând liniile trasate de tipologia acțiunilor a lui Boudon, în combinație cu ideea că vulnerabilitatea este o
formă de pasivitate socială, ajungem la următoarele tipuri:
1. vulnerabilitatea utilitaristă – este situația în care individul/grupul nu sesizează propriul interes sau acțiunile
pe care le întreprinde nu sunt adaptate acestuia;
2. vulnerabilitatea teleologică – este situația generată fie de faptul că mijloacele nu sunt adecvate atingerii
scopului propus, fie de faptul că scopul propus este inadecvat resurselor disponibile;
3. vulnerabilitatea axiologică – este situația ce caracterizează individul/grupul care nu poate desfășura o acțiune
deoarece principiul normativ nu este adecvat credințelor proprii sau sistemul de valori personale nu este
compatibil cu cel al sistemului societal;
4. vulnerabilitatea tradițională – este cazul în care individul/grupul acționează în virtutea obișnuinței sau starea
de pasivitate socială se transmite din cauza influenței mediului;
5. vulnerabilitatea cognitivă – este situația în care se găsește individul/grupul generată de inexistența unei teorii
eficiente sau de faptul că individul nu crede într-o teorie deja verificată.
Vulnerabilitatea este sesizabilă prin unele comportamente specifice datorate factorilor precizați mai sus.
Comportamentele caracteristice persoanelor vulnerabile sunt rezultatul definirii situației în care aceștia se găsesc.
„Orice comportament social se manifestă într-un context structurat chiar de agenții umani" (Ungureanu, 1990, p.
126), iar sitsașiaa reprezintă tocmai acest context f&^stussă
Pentru a surprinde în mod real tipul de vulnerabilitate care afectează un individ, considerăm foarte importantă
sesizarea modului cum acesta își definește situația în funcție de valoarea socială apreciată, de atitudinile față de
valorile sociale, de rezultatul așteptat și de procesul instrumental de însușire a acestui rezultat.
Așa cum considera W.I. Thomas (ctpud ibidem), „prin valoare socială înțelegem orice dat care are un conținut
empiric accesibil pentru membrii grupului social și o semnificație care îl face obiect al activității membrilor
grupului". Având un conținut empiric, valoarea poate fi observată și măsurată, iar indivizii doresc să aibă acces
la ea. Ea este un rezultat al atribuirii subiective și, datorită acestui lucru, este relativă în funcție de modul în care
indivizii o obțin. De exemplu, un anumit aliment poate constitui o valoare diferită pentru subiecți din categorii
sociale diferite, din zone diferite – pâinea este considerată aliment de bază în România, în timp ce, în țările
dezvoltate, consumul mare de pâine este considerat un semn al sărăciei. Pentru un om obișnuit, pâinea reprezintă
doar un simplu aliment, pe când pentru o persoană care trăiește la limita subzistenței reprezintă un produs pe care
rareori și-l permite.
în procesul definirii situației, un important rol îl dețin atitudinile. Acestea generează modul personal de a gândi
pentru a acționa cu scopul obținerii unei valori sociale. „Prin atitudine înțelegem procesul conștiinței individuale
care determină o activitate reală sau posibilă a individului în lumea socială" {ibidem, p. 127), cu alte cuvinte,
reprezintă nevoia de a obține valoarea socială. Să considerăm, de exemplu, că alimentele reprezintă o valoare, ca
și un mit sau alt rezultat al creației umane. Un subiect dorește să obțină această valoare (rezultatul așteptat)
printr-un proces instrumental (muncă depusă pentru un salariu). Persoanele defavorizate diminuează rolul acestui
proces (deci al muncii, fie din cauza condițiilor obiective – dificultatea de a obține o slujbă, fie din cauza
condițiilor subiective – inapetența pentru muncă), încercând să ajungă la rezultatul așteptat urmând alte căi, de
obicei dependente de alte procese instrumentale desfășurate de ceilalți, de exemplu, cerșitul, cererea de sprijin,
furtul etc.
Procesul instrumental este traiectul întreprins de subiect pentru atingerea rezultatului așteptat, care poate fi
identic pentru rezultate diferite sau poate fi diferit pentru obținerea aceluiași rezultat. Pentru obținerea
rezultatului așteptat, fiecare subiect definește propria situație și acționează conform motivelor proprii, construite
în jurul atitudinii (dirijată de interes, de scop, de valori, obișnuințe sau de o teorie). Atitudinea inadecvată,
rezultantă a unor discordanțe la nivelul interesului, al scopului, al valorilor, al obișnuințelor sau al teoriei,
conduce la manifestarea unor comportamente dezavanta joase și ineficiente.
1) Vulnerabilitatea utilitaristă este rezultatul inacțiunii datorate subminării pro priului interes sau inadecvării
acțiunilor la interesul personal. Lipsa interesului personal conduce individul spre o identificare cu socialul, la o
pierdere a identității și a prestigiului social. Individul vulnerabil devine obiect al interesului celorlalți. Deseori,
apelează la servicii sociale, considerând că sprijinul acestor servicii i se cuvine pentru că societatea nu-i oferă
nici o șansă. Statul este vinovat de situația sa și tot statul trebuie
să-i rezolve problemele. Astfel, el transferă responsabilitatea unei entități abstracte pe care o consideră în măsură
să-i apere interesele. Individul se poziționează astfel în relație cu statul într-un raport inevitabil de inegalitate.
Nimic nu are valoare dacă nu vine din exterior. Interesul său (cel de obținere a ajutorului) este considerat un
interes exterior; „statul trebuie să ne ajute", „mai bine cer decât să fur", „statul trebuie să-mi dea de lucru" sunt
expresii curente ale persoanelor vulnerabile care apelează la servicii sociale și exprimă în mod clar modul în care
acestea își definesc situația. Așteptarea unei intervenții exterioare pentru rezolvarea problemelor personale face
ca individul vulnerabil să-și traseze coordonatele propriei situații, coordonate ineficiente social care conduc la
pasivitate. Așteptarea naște, totodată, inacțiune și lipsa unei perspective pe termen lung.
întrebați „cum își văd situația după șase luni, de exemplu, în condițiile acordării unui sprijin", clienții serviciilor
sociale sunt incapabili de a-și construi un proiect al propriei schimbări: „nu știu, o să văd eu". Lipsa interesului
personal în construirea propriului plan de viitor îi conduce pe clienți la o percepție denaturată a timpului.
Concentrându-se doar asupra zilei de mâine, timpul se comprimă, fiind conștientizat doar timpul imediat. Pentru
persoanele vulnerabile, șase luni e totuna cu un an sau doi.
2) Vulnerabilitatea teleologică este specifică persoanelor care își propun un scop ce nu poate fi atins cu
mijloacele disponibile sau celor care utilizează resursele proprii fără a ajunge la scopul propus. Relația scop –
mijloace direcționează individul în acțiunile sale. Rezultatul așteptat duce la o organizare sistematică a activității
individului. Deseori, persoanele vulnerabile pervertesc scopurile acțiunii, idealizând rolul mijoacelor. Mijloacele
devin scopuri în sine pe care individul le urmărește în demer surile sale. Cererea de ajutor devine de cele mai
multe ori un scop în sine și procesul instrumental este orientat de acesta. Sunt clienți care apelează în același
timp la diferite instituții pentru ajutor. De multe ori, ei obțin sprijin din direcții diferite și deseori sprijinul primit
este mai mare decât deține, de exemplu, o familie în care ambii parteneri lucrează. Totuși, starea de
vulnerabilitate a clienților se menține pentru că sprijinul primit nu a condiționat nici o modificare în schimbarea
definirii situației pe care aceștia o realizează. Ba mai mult, starea de pasivitate socială a clienților face să
întărească dependența față de serviciile primite, accentuând această stare de vulnera bilitate. Uneori, starea de
vulnerabilitate este menținută conștient de către clienți tocmai ca monedă de schimb în obținerea ajutorului din
partea instituțiilor abilitate, fapt dovedit de nerecunoașterea primirii ajutorului. în practica socială se întâlnesc
cazuri în care copiii din familii vulnerabile sunt considerați o sursă de venit (fie direct, prin alocațiile primite din
partea statului sau din partea organizațiilor nonguverna-mentale, fie indirect, prin folosirea copiilor în obținerea
unor venituri – de exemplu, copiii de pe stradă care cerșesc).
Pe de o parte, persoana vulnerabilă devine sclavul propriei neputințe deoarece scopul pe care și-l propune nu
poate fi atins cu resursele pe care le deține. Urmărirea unui scop pe care nu-l poate atinge îl determină pe individ
să sacrifice ceea ce deține în favoarea unei iluzii. Iluzia alimentată permanent naște insatisfacții și o dată cu
acestea apar nemulțumirile și complexele datorate imposibilității de a ajunge la re zultatul așteptat.
Pe de altă parte, persoana devine vulnerabilă atunci când, având o sumă de resurse, nu are capacitatea de a le
gestiona eficient. Chiar dacă le deține, utilizarea acestora nu
face să se ajungă la rezultatul așteptat. Cu aceleași resurse, indivizi diferiți pot obține rezultate diferite pentru că
procesul instrumental de organizare a activității este diferit, îndepărtarea de obiectivul propus, în condițiile unor
resurse suficiente, conduce la nemulțumiri generatoare de noi definiri ale situației în care individul se
poziționează într-un context social defavorabil. Nu de puține ori, clienții serviciilor sociale nu conștientizează
resursele pe care le au, considerându-le insuficiente pentru rezolvarea unei probleme. Experiența consilierii, în
care clienții sunt ajutați să vadă ceea ce dețin și să reevalueze acest lucru, ajută persoanele vulnerabile să-și
traseze noi linii de acțiune prin implicarea în luarea unor decizii care le privesc. Implicarea și participarea la
rezolvarea problemei sunt o cheie a reușitei la care asistentul social nu este decât un catalizator.
3) Vulnerabilitatea axiologică se întâlnește la persoanele care acționează în virtutea unui principiu normativ
incompatibil cu valorile câmpului în care acționează. Câmpul social1 are propriile reguli, valori și norme. în
fiecare câmp există numeroase instituții care controlează ca fiecare agent să-și respecte locul său, adică distanțele
sociale (cf. Bourdieu, 1979, pp. 199-202). Individul trebuie să acționeze conformându-se acestora pentru a primi
un maximum de gratificație și un minimum de sancțiuni în condițiile constrângerii câmpului social de a menține
distanțele sociale. O persoană devine vulnerabilă atunci când acțiunile sale orientate axiologic contravin valorilor
câmpului în care acționează. O altă situație de ordin axiologic care generează vulnerabilitate este aceea în care
individul acționează conform unui principiu normativ care nu se bucură de aprecierea sa. Este un principiu care
nu a suferit un proces de internalizare și individul nu acționează ca și cum i-ar aparține. Este tipul acțiunilor
desfășurate de către un agent care nu crede în ele și, de aceea, procesul instrumental de obținere a rezultatului
așteptat este dintru început compromis. Lipsa atașamentului față de valoare conduce la nonimplicarea și
nonparticiparea individului la propriile acțiuni. Individul acționează pentru că așa „trebuie", fără însă a
transforma acest „trebuie" într-un imperativ personal. Este o condiționare a socialului și, totodată, o
constrângere. Constrângerea, în acest caz, este văzută ca o incapacitate de a acționa liber, de a avea opțiuni atât
în procesul decizional, cât și în cel praxiologic.
Persoana vulnerabilă apelează la servicii sociale pentru sprijin, dar condiționările impuse de accesul la ajutor fac
ca individul să nu participe la rezolvarea propriei sale probleme. El „respectă" regulile nu din convingere, ci
conjunctural, pentru a obține sprijinul. Angajamentul declarat rămâne doar la nivelul simplei afirmații. Astfel,
clientul se vede satisfăcut de ceea ce a primit (datorită faptului că scopul ultim era obținerea ajutorului) și refuză
sistematic ancorarea de un nou principiu normativ care să-i modifice starea de vulnerabilitate. Aceasta se
datorează faptului că nu împărtășește noile principii de acțiune, fie din cauza incapacității sale, fie din cauza
presiunilor exterioare, întotdeauna va încerca să abordeze un comportament de fațadă cerut de așteptările
celorlalți, dar nu va încerca să-și schimbe atitudinea în ceea ce-l privește. Acceptă în continuare poziția omului
neînțeles și o afișează drept atu în obținerea de asistență.
1. Pierre Bourdieu definește, în La Distinction, câmpul social ca un sistem specific de relații obiective (alianță sau conflict)
localizate în timp și spațiu, între poziții diferențiate, social mente definite și instituite cu o mare independență față de existența
fizică a agenților (câmp religios, economic, politic, științific, artistic).
4) Vulnerabilitatea tradițională este generată de condiționarea permanentă a liabitusului (Bourdieu, 1979, p.
190) individului pe care nu-l poate depăși. Este cazul clienților care provin din familii dezavantajate social,
dezavantaj care se transmite de la a generație la alta. Bourdieu consideră habitusul un ansamblu de dispoziții de a
acționa, percepe, simți într-o manieră determinată. Aceste dispoziții sunt proprietăți atât de interiorizate,
încorporate încât ele devin noi înșine, ele devin nedisociabile de ființa noastră. Avem impresia că suntem născuți
cu aceste dispoziții, aceste maniere de a acționa și reacționa; dar ele nu sunt înnăscute, în sensul că nu sunt
înscrise în genele noastre. Dimpotrivă, dobândim calitățile fizice, intelectuale, morale care sunt în raport :u
poziția pe care o ocupăm în sistemul social în funcție de acțiunea pedagogică sxercitată asupra noastră. Habitusul
constă în toată experiența trecută care este încorpo rată ființei, în toată istoria personală sub formă de predispoziții
de a face, spune, gândi, simți etc. Habitusul caracteristic unei persoane care provine dintr-o familie vulnerabilă
se reproduce și devine la rândul său principiul generator de practică socială. Altfel spus, întreaga experiență a
individului în cadrul familiei dezavantajate social va produce un habitus mai puțin elaborat care va fi folosit de
către individ în experiența viitoare. Lipsa unei educații și instruiri dezvoltate va constitui o obișnuință pentru
individ de a trăi și acționa conform normelor și valorilor în care s-a dezvoltat. Aceasta face ca o persoană dintr-o
familie situată social la baza piramidei sociale să se comporte ca aparținând acestei categorii. în practica socială
întâlnim permanent clienți ai serviciilor sociale provenind din familii dezavantajate, dezavantaj transmis de la o
generație la alta. Aceasta naște și încurajează dependența față de serviciile sociale pentru că apelul la acele
servicii a devenit o obișnuință pentru familia respectivă.
O altă categorie de persoane vulnerabile tradițional este cea a persoanelor care se caracterizează prin faptul că au
un habitus mai elaborat (fiindcă provin dintr-o categorie socială mai bine poziționată social), dar ajung într-un
mediu social cu condiții precare în urma unor experiențe. Astfel, se produc disensiuni între habitusul pe care
individul îl deține și posibilitățile pe care i le oferă mediul (de exemplu, un tânăr dintr-o familie bună care a fugit
de acasă și locuiește în stradă, integrându-se în grupul „copiilor străzii" ; un bătrân intelectual care a ajuns în
stradă, neavând sprijin din partea familiei sau a comunității). Integrarea într-o nouă categorie socială mai prost
valorizată social generează vulnerabilitate tocmai din cauza nevoii de apartenență la grup, grup care constrânge
individul să-și modifice valorile proprii.
în experiența asistenților sociali sunt nenumărate exemple de persoane care au cerut sprijin datorită influenței
mediului. Și aceasta chiar dacă situația nu impunea în mod obligatoriu un sprijin material; de exemplu, faptul că
persoana locuiește într-un cartier mai sărac și câțiva vecini sunt beneficiari ai unui asemenea tip de sprijin o
determină să apeleze pentru a obține acest sprijin. Este un gest care are ca scop suplimentarea resurselor
familiale și, în același timp, un semn al solidarității sociale. în prezența mai multor persoane care cer ajutor,
persoana care nu cere acest lucru este văzută ca și cum nu ar aparține grupului respectiv. De aceea, ca modalitate
de protecție, persoana cere ajutor tocmai ca să se identifice cu valorile pe care le împărtășesc ceilalți.
5) Vulnerabilitatea cognitivă caracterizează persoanele care nu acționează conform unei teorii eficiente sau
acționează conform unei teorii în care nu cred. Aplicarea unei teorii ineficiente conduce la consecințe nedorite,
atât pentru individ, cât și pentru comunitate. Ideile și principiile după care ne conducem ne ghidează întreaga
viață.
Aceste teorii sunt rezultatul experienței, al valorificării acestei experiențe și al verificării teoriilor deja existente.
întreaga experiență socială este încorporată în „teorii" după care ne conducem, constituind un punct de
stabilitate. Mulți clienți ai serviciilor sociale se conduc după teorii inadaptate condițiilor actuale. Dependența față
de alții este alimentată de o teorie (mai ales cea de dependență față de stat). Deseori, clienții invocă sprijinul
statului ca pe o obligație fundamentală, fără a discerne rolul individului în construirea propriei vieți. Este
viziunea prin care statul este dator, iar cetățeanul nu are nici o obligație. Transferând în mod absolut
responsabilitatea unei alte entități, individul așteaptă o modificare a situației sale printr-o intervenție exterioară.
Fuga de responsabilitate transformă individul dintr-o persoană activă într-o simplă existență pierdută în universul
social. Neasumându-și responsabilități sociale, el nu poate îndeplini anumite roluri sociale. De aceea, va căuta
întotdeauna poziții marginale cu o solicitare minimă din partea socialului. Nu va căuta să evidențieze propria
existență, ci va încerca permanent să-și dilueze existența, trăind uneori chiar la nivelul subzistenței. O altă
categorie a vulnerabilității cognitive este cea generată de acțiuni conform unor teorii verificate, dar în care
agentul nu crede. De multe ori, persoanele vulnerabile care apelează la un sprijin material din partea comunității
refuză sistematic sprijinul pentru a-și găsi un loc de muncă. Unii consideră, fără a verifica acest lucru, că în
condițiile actuale este imposibil să-ți găsești un loc de muncă. Pentru majoritatea clienților permanenți ai
serviciilor sociale, acest mod de a gândi a devenit un stereotip. Prezentarea permanentă în mass-media a situației
dezastruoase a economiei românești, a ratei ridicate de șomaj conduce persoana vulnerabilă care nu are loc de
muncă la a aplica această teorie la propria-i situație. „Este imposibil să-ți găsești de lucru", declară aceasta, fără a
încerca totuși să caute. întrebată „unde și-a căutat", răspunsul este mereu același: „nu caut pentru că nu găsesc".
Aceste tipuri de vulnerabilitate caracterizează clienții serviciilor sociale, iar pentru o intervenție adecvată
considerăm că trebuie urmărite toate elementele care ne conduc la identificarea tipului dominant de
vulnerabilitate.
2. Dependența și vulnerabilitatea socială
Barker (1995, p. 97) definește dependența drept starea unei persoane care se bazează pe alt individ sau lucru
pentru existență sau suport. Bourgeois și Nizet (1995) definesc dependența în relație cu puterea; astfel, autorii
consideră că „A poate să exercite putere față de B în măsura în care B este dependent de A, mai precis, în măsura
în care A gestionează unele resurse necesare lui B pentru atingerea unor obiective". Definiția implicită a
dependenței dată de cei doi autori presupune o abordare instrumentală, deoarece pornește de la ideea că individul
are o serie de nevoi, iar aceste nevoi sunt satisfăcute prin intermediul obținerii unor resurse. Obținerea resurselor
este privită drept mijloc pentru individ în vederea satisfacerii acestor nevoi, iar aceste nevoi reprezintă scopuri
pentru individ. Dependența este o stare a unei persoane sau unor grupuri de persoane vulnerabile. Starea de
dependență se manifestă față de o persoană sau un lucru pentru satisfacerea unor nevoi.
Vulnerabilitatea poate naște dependență. Cererea de sprijin pe care o face clientul către serviciile sociale este un
semn al vulnerabilității. O dată accesat serviciul, există
pericolul ca persoana vulnerabilă să devină dependentă de acesta. Din acest punct de vedere, intervenția
asistentului social se orientează pe două planuri: cel al depășirii gradului de vulnerabilitate și cel al prevenirii
apariției stării de dependență. Este adevărat că strategiile sunt diferite și uneori este imposibil de eliminat această
stare de dependență. Alteori, chiar starea inițială de dependență este folosită pentru a obține un angajament mai
puternic din partea clientului. După această etapă, asistentul social acționează pentru diminuarea acestei
dependențe.
2.1. Schimbarea socială și dezvoltarea socială
Schimbarea socială, în viziunea lui Helen Perlman, înseamnă o „modificare, o variație, o deplasare în natura sau
în direcția unei structuri sau a unui proces" (apud De Robertis, 1987, p. 83). Dezvoltarea, în concepția aceleiași
autoare, înseamnă „o schimbare continuă în timp" (ibidem).
Schimbarea poate fi o modificare bruscă, rapidă, uneori neașteptată. Dezvoltarea este o modificare lentă.
Relativismul conceptului de schimbare, deoarece implică anumite elemente legate de timp, de variație, necesită
de fiecare dată o explicitare în cadrul situației pe care dorim să o schimbăm. Explicitarea schimbării înseamnă de
fapt așteptările față de situația existentă, ceea ce se dorește a se schimba, de ce se dorește schimbarea.
Delimitarea conceptuală și explicarea particulară a schimbării sunt condi ționate de măsurarea „cantitativă" și
„calitativă" a stărilor succesive ale situației. Nu putem să ne dăm seama de schimbare dacă nu există un proces
de comparație a diferitelor stadii de evoluție a unei anumite stări. De aceea, în situația în care dorim să observăm
modul în care s-a schimbat situația unui individ sau a unei categorii de indivizi vulnerabili, nu facem altceva
decât să comparăm situația lor în diferite momente (înainte de intervenția asistentului social și după intervenția
acestuia). Pentru sesizarea schimbării este absolut necesară evaluarea inițială a situației. Această activitate repre –
zintă unul dintre punctele-cheie ale reușitei schimbării, pentru că intervenția se bazează pe ceea ce prezintă
situația la un moment dat.
în realitatea românească actuală s-au identificat nenumărate eșecuri în stabilirea și aplicarea unor politici
coerente și eficiente. Aceasta nu s-a.datorat lipsei de interes, ci în primul rând ocolirii stadiului de evaluare
inițială a situației. Nimeni nu poate explica o problemă socială și nu poate interveni pentru o schimbare pozitivă
dacă nu înțelege foarte precis situația existentă. însuși managementul a făcut pași importanți în această direcție,
încurajând apariția și dezvoltarea unor noi orientări, dintre care amintim managementul strategic, managementul
schimbării, managementul programelor. Aceasta înseamnă că schimbarea nu poate fi privită doar ca un fenomen
natural, ci ca un proces care poate fi inițiat, controlat și dirijat de către om. Din acest punct de vedere, nereușitele
modificărilor din societatea românească pot fi atribuite modului în care a fost văzută schimbarea. Multe dintre
deciziile politice care s-au luat după 1989 nu au urmărit decât realizarea unor schimbări. Or, în situația actuală
este nevoie de planuri de dezvoltare care înseamnă, dincolo de schimbare, obiective care trebuie atinse.
Schimbarea, prin definiție, înseamnă, în fond, înlocuirea unui lucru cu altul, a unui sistem cu altul. Dezvoltarea
cere, de fapt, o proiectare a schimbării în direcția dorită, iar această direcție este dictată de obiectivele propuse
pentru îmbunătățirea situației membrilor societății.
3. Tipurile de intervenție socială
Vulnerabilitatea socială conduce la fenomene sociale conexe cum ar fi marginalizarea, excluderea socială și
stigmatizarea. Toate acestea fac ca persoanele respective să fie situate pe poziții marginale. Acest lucru este
dezavantajos pentru indivizi și disfuncțional pentru sistemul social. Resursele neutilizate ale sistemului social
devin surse de apariție a unor fenomene disfuncționale.
Intervenția socială poate fi exprimată în termeni de putere, influență și autoritate. Intervenția presupune
existența a două elemente :
a) pe de o parte, cel care desfășoară intervenția (în cazul nostru, asistentul social);
b) pe de altă parte, cel care suportă intervenția (în acest caz, clientul asistenței sociale, care poate fi individul,
grupul sau comunitatea).
Intervenția reprezintă o acțiune din partea unui actor social care acționează și influențează sistemul altui actor
social. întotdeauna, intervenția presupune existența și manifestarea agentului intervenției asupra mediului de
intervenție.
Agentul intervenției, pentru a avea influență asupra mediului, trebuie să posede o serie de resurse de care clientul
are nevoie (fie resurse informaționale, fie resurse materiale), posibilități reale de obținere a legitimității din
partea clientului în ceea ce privește acțiunile sale menite să realizeze o intervenție la nivelul clientului și al
relațiilor acestuia cu mediul.
Mediul de intervenție poate fi reprezentat de client (incluzând toate caracteristicile și resursele clientului), de
mediu (familial, social, instituțional – abordare care consideră clientul un sistem alcătuit din ansamblul relațiilor
pe care le întreține cu mediul). Astfel, specialistul intervine asupra clientului considerat entitate singulară și
asupra mediului acestuia (familie, grup, comunitate).
Intervenția poate fi întreprinsă prin două strategii:
– strategia presiunii, care se manifestă sub forma unei amenințări atunci când un actor social îl determină pe
altul să facă un lucru împotriva voinței sale;
– strategia legitimității, atunci când un actor social determină alt actor social să-și schimbe voința, făcându-l să
accepte sau să adere la ceea ce vrea primul.
Intervenția este văzută în acest caz doar ca instituire a unui raport de dominare în care un actor social încearcă
să-l determine pe altul să acționeze.
în cazul strategiei presiunii, este vorba despre un raport de influență datorat dependenței. Aceasta se manifestă
prin faptul că „un actor social posedă unele lucruri pe care celălalt le dorește sau de care are nevoie" (Pfeffer,
1981, p. 99). De obicei, sunt utilizate două mecanisme de presiune (Bourgeois, Nizet, 1995, p. 34):
a) în situația în care A controlează o singură resursă de care B are nevoie pentru a-ți realiza obiectivele, A
încearcă, prin folosirea amenințării, să-l determine pe B să facă lucruri împotriva voinței sale;
b) în situația în care A controlează un obstacol pe care B trebuie să-l evite dacă dorește să-și atingă obiectivele,
B va fi, de asemenea, determinat să facă lucruri împotriva voinței sale.
Cea de-a doua strategie are ca fundament legitimitatea, care reprezintă conformarea percepută la norme sociale
acceptate ca pozitive. Astfel, „un comportament, o opinie, o decizie… sunt legitime pentru un actor social dacă
ele sunt percepute de el ca fiind în conformitate cu normele sociale pe care le consideră pozitive" (ibidem, p. 35).
O situație este definită de relația care există între un individ și ceilalți indivizi, între individ și instituții, valori,
norme și habitudini. Intervenția presupune implicarea unor factori externi pentru modificarea situației date,
factori care pot acționa la nivelul individului, al grupului, al structurii, la nivelul normelor și al valorilor.
Intervenția presupune manipularea condițiilor de manifestare a situației, modificarea unor elemente definitorii
pentru situația dată. Unii autori identifică următoarele forme de intervenție: a) intervențiile personalizate; b)
intervenția structurală; c) dezvoltarea socială locală ; d) intervenția Ia nivelul mediului de origine (Miftode,
1999, p. 167).
Intervenția personalizată are drept obiectiv modificarea situației clientului prin acțiuni exterioare la nivelul
individului. Aceste acțiuni sunt concepute astfel încât să se obțină cel mai mare grad de participare a clientului la
propria sa schimbare. Depășirea stării de vulnerabilitate presupune :
a) identificarea tipului dominant de vulnerabilitate a persoanei;
b) stabilirea contractului între specialist și client;
c) stimularea clientului pentru clarificarea propriului interes și motivarea acțiunii pentru urmărirea acestui
interes;
d) acordarea sprijinului pentru evaluarea realistă a mijloacelor disponibile ale clientului și pentru trasarea unui
traiect în atingerea obiectivelor pe care și le propune;
e) sprijinirea clientului pentru adaptarea propriului principiu normativ la cele recunoscute social;
f) acompanierea clientului în a depăși propriile obișnuințe ineficiente social;
g) stimularea clientului pentru realizarea unei definiri proprii a situației într-o manieră care să diminueze
poziționarea sa defavorizată.
Intervenția structurală presupune acțiunea asupra structurii căreia îi aparține clientul. Fiecare client se găsește pe
o anumită poziție în structura socială. Caracteristica dominantă a clienților serviciilor sociale este aceea că se
găsesc în poziții sociale defavorizate. Intervenția structurală urmărește modificarea acestor structuri prin crearea
condițiilor de acces la poziții mai bine apreciate social.
Intervenția sistemică își are la bază ideile teoriei sistemelor. Conform acestei teorii, un sistem este definit ca un
ansamblu de elemente interdependente și între care există interacțiuni. Aceste elemente sunt organizate și
formează o totalitate ireductibilă la suma elementelor constitutive. Dacă elementele sunt puternic
interdependente, vorbim de sisteme puternic organizate (așa cum este sistemul familial); dacă elementele sunt
relativ independente, vorbim de sisteme slab organizate (așa cum este o comunitate). Intervenția sistemică
înseamnă manifestarea unei forțe exterioare sau interioare siste mului (de exemplu, acțiunea asistentului social)
care are drept scop echilibrarea sistemului. O caracteristică importantă a sistemului este tendința spre menținerea
echilibrului. în momentul în care acționează o forță exterioară sau interioară sistemului, se produce un
dezechilibru, o ruptură, iar sistemul reacționează pentru a-și restabili echilibrul. Restabilirea echilibrului existent
înaintea oricărei intervenții înseamnă
atingerea vechilor parametri (de exemplu, în cadrul unei familii, unul dintre soți își pierde locul de muncă –
apariția dezechilibrului -, dar, la intervenția specializată a asistentului social, soțul își găsește din nou un loc de
muncă – restabilirea vechiului echilibru). Acest tip de echilibru se numește echilibru stabil. Sunt însă situații în
care nu mai este posibilă restabilirea vechiului echilibru al sistemului, deoarece modificările intervenite în cadrul
său sunt ireparabile (de exemplu, decesul unui soț). în acest caz, intervenția asistentului social are rolul de a
stabili un echilibru care este, de această dată, un echilibru dinamic. Din acest punct de vedere, asistentul social
poate fi privit ca un catalizator: intervine în momentul apariției unui dezechilibru, acționează pentru sistem, după
care, o dată cu stabilirea unui echilibru, iese din sistem. Cele două tipuri de intervenție au scopuri diferite. în
cazul refacerii echilibrului stabil, asistentul social intervine pentru înlăturarea cauzei care a dus la apariția
dezechilibrului. Echilibrul dinamic poate fi restabilit prin intervenția asistentului social asupra efectelor pe care
le are manifestarea cauzei (în exemplul dat, decesul unuia dintre parteneri este ireversibil, de aceea, asistentul
social va interveni pentru diminuarea efectelor pe care le are această pierdere).
Dezvoltarea socială locală implică intervenția de tip comunitar. Astfel, agenții sociali pun în comun resurse
pentru a atinge obiective comunitare. Este o nouă filosofie de abordare a problemelor sociale, probleme care
trebuie rezolvate prin responsa-bilizarea comunității. Problema nu mai este văzută doar ca o problemă a
individului, ci a întregului complex social căruia îi aparține. Dezvoltarea socială locală reprezintă un proces lent,
de durată, care se obține prin implicarea membrilor comunității și a instituțiilor puse în slujba cetățeanului.
Intervenția la nivelul mediului de origine urmărește activarea rețelei de sprijin a familiei lărgite sau a mediului
social din care provine clientul. Acest lucru este destul de dificil în cazul unei persoane vulnerabile tradițional.
Aceasta se datorează vulnera bilității transmise din generație în generație și, din punctul de vedere al habitusului,
este practic imposibilă modificarea. Ceea ce poate duce la diminuarea acestui tip de vulnerabilitate este
intervenția care rupe clientul de obișnuințele sale, situându-l într-un mediu social diferit de cel de origine (de
exemplu, centrul maternal care asigură găzduire și asistență tinerelor mame pentru o perioadă determinată – de
obicei șase luni -, timp în care mama este ajutată să devină independentă).
Intervenția participativă, intervenția actuală în serviciile sociale, urmărește diminu area distanțelor sociale prin
construirea/reconstruirea unor noi relații sociale bazate pe participare. Persoana vulnerabilă prezintă tendința de
a se izola, de a se automarginaliza prin trasarea unor noi frontiere, a unor noi limite, pe care apoi nu le poate
depăși singură. Altfel spus, persoana vulnerabilă își construiește propriile obstacole pe care le „consolidează" în
practica socială prin refuzul de a adera la valorile, normele, princi piile recunoscute ca valide de mediul social.
Agentul intervenției, în cazul nostru asistentul social, încearcă să reintegreze clientul serviciilor sociale în
sistemul social, folosind metode și tehnici care diminuează distanțele sociale. El urmărește motivarea clientului
în a participa la noi relații sociale care se construiesc în grupurile de suport, de exemplu, formate din indivizi cu
aceeași problemă, indiferent de caracteristicile personale și statusul social. Agregarea indivizilor în funcție de
problemă creează premisele participării și implicării pentru rezolvarea problemei. Indivizii participanți își dau
seama că nu sunt singuri, că aceeași problemă o au și alții. îmi aduc aminte că,
în urmă cu trei ani, părinții copiilor seropozitivi erau izolați, atât din cauza constrângerilor din partea comunității,
cât și ca efect al unui act voluntar. Distanțele sociale existente între fiecare părinte și comunitate erau foarte
mari, date fiind lipsa de comunicare și ignoranța comunității. Așteptarea părinților de a se produce de la sine o
modificare în mentalitatea comunității a fost o experiență tragică, dureroasă, fără rezultat. Cu timpul, s-au format
grupuri de suport, părinții s-au cunoscut între ei și au realizat că au aceleași probleme (stigmatizare din partea
comunității, refuzul cadrelor didactice și al copiilor din școală de a sta în preajma copiilor seropozitivi, refuzul
autorităților de a recunoaște existența acestei probleme în comunitate, refuzul vecinilor de a păstra relațiile cu
părinții și copiii seropozitivi, refuzul anumitor medici de a oferi asistență medicală etc). întâlnirile periodice la
care au participat acești părinți au marcat un proces benefic și s-au stabilit noi relații sociale. După doi ani, au
realizat că așteptările dorite nu puteau veni din partea mediului și, pentru a influența și accelera aceste schimbări,
s-au constituit în asociații ale părinților. Astfel, au dobândit un nou statut, o nouă imagine de sine, devenind o
entitate care se dorește integrată în comunitate. Acest mod de cristalizare a societății civile a fost, pentru toți
părinții, o cale eficientă de a se face ascultați, de a se reintegra în societate, dar într-un raport diferit. Fiecare nu
se reprezintă pe sine, ci asociația de părinți. Astfel, prin participare, au fost reduse distanțele sociale care păreau
de netrecut și au devenit purtători de cuvânt ai problemei care i-a unit.
Intervenția planificată urmărește realizarea unui plan de către asistentul social împreună cu clientul. Acest mod
de intervenție se pliază pe valorile persoanei vulnera bile și/sau marginalizate care percepe situația în care se află
ca un efect al necesității. Asistentul social urmărește să schimbe această atitudine, promovând o viziune care
explică apariția situației respective ca pe o întâmplare. Văzută ca efect al necesității, problema este percepută de
client ca un dat căruia trebuie să i se conformeze, iar orice încercare de a depăși această situație este sortită
eșecului. Cramponarea într-o explicație fatalistă distruge inițiativa clientului de a depăși situația. Uneori, această
interpretare fatalistă este folosită de către client tocmai pentru a sublinia caracterul unic al celor întâmplate,
pentru a scoate în evidență propria situație și a impresiona pentru a primi sprijinul. Asistentul social sprijină
clientul să înțeleagă că evenimentele care au dus la apariția problemei sunt întâmplătoare și acestea pot fi
depășite printr-o serie de activități planificate. Prin evaluarea situației clientului se identifică unele resurse latente
ale sale care pot fi revalorizate și valorificate. Astfel, clientul este sprijinit să-și construiască propriul plan pentru
depășirea situației.
Intervenția oportunistă are rolul de a construi împreună cu clientul o imagine reală, ade6vată a șanselor pe care
acesta le are. Ea urmărește crearea cadrului pentru egalizarea șanselor clientului sau chiar pentru maximizarea
acestora. Asistentul social intervine atât asupra mediului pentru a diminua efectele discriminării și marginalizării,
cât și în pregătirea clientului pentru a sesiza și construi propriile oportunități. Clientul serviciilor sociale are
permanent imaginea unei predestinări în ceea ce privește accesul și manifestarea propriilor posibilități.
Marginalizarea înseamnă, inevitabil, intrarea pe un drum fără întoarcere, un drum pe care apar mereu probleme
ce par de netrecut. Aceasta duce la pasivitate și resemnare. în momentul în care clientul este beneficiarul unei
asemenea intervenții, se produc modificări ale modului de percepere a mediului și a sinelui. Oportunitatea se
construiește la interacțiunea dintre mediu și individ, intro ducând o atitudine dinamică în ceea ce privește modul
în care individul poate modifica
mediul și, totodată, se poate adapta la ceea ce-i oferă acesta. Asistentul social îi dezvăluie clientului posibilitățile
pe care i le oferă mediul și modul în care le poate fructifica în interesul personal.
Intervenția globală este o intervenție care pune accentul pe rezolvarea problemelor clientului. Apariția unei
probleme generează altele. Asistentul social sprijină clientul pentru rezolvarea întregului registru de probleme.
Acest tip de intervenție este mai rar întâlnit deoarece implică o participare a asistentului social pe mai multe
domenii sau câmpuri sociale. Ea poate avea rezultate atunci când intervenția este concepută ca o modalitate de
educare, modificare a modului de a gândi al clientului.
în intervenția parțială, asistentul social intervine pentru rezolvarea unei anumite probleme cu care se confruntă
clientul. în această situație, asistentul social realizează împreună cu clientul o selecție a problemelor cu care
acesta se confruntă, stabilind de comun acord prioritățile pentru rezolvarea lor. în acest caz, asistentul social
acompaniază clientul în rezolvarea unui registru mai redus de probleme.
Toate aceste tipuri de intervenție vizează, în primul rând, o modificare a modului de a gândi și acționa al
persoanelor vulnerabile. Problemele fiecărui actor social se plasează într-un context care are anumite coordonate.
Intervenția presupune acțiuni convergente ce urmăresc schimbarea contextului în care se află persoana
vulnerabilă, a naturii condiționărilor exterioare sau, dacă acest lucru nu este posibil, plasarea actorului social
într-un alt context pe care-l poate manipula.
Bibliografie selectivă
Barker, Robert L., The Social Work Dictionary, NASW Press, 1995.
Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.
Bourdieu, Pierre, La Distinction, Les Editions de Minuit, Paris, 1979.
Bourgeois, E.; Nizet, J., Pression et legitimation, PUF, Paris, 1995.
De Robertis, Cristina, Methodologie de l'intervention en travail social, Centurion, Paris, 1987.
Miftode, Vasile, Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, București, 1999.
Pfeffer, J., Power in Organisations, Pitman Publishing, Inc., Massachusetts, 1981.
Ungureanu, Ion, Paradigme ale cunoașterii societății, Editura Humanitas, București, 1990.ȚȚȚȚ1
Nicu Gavriluță
Comunitate și practică socială
1. Comunitatea. Definiții și dimensiuni structurale
2. Alternative sociale de tip comunitar
1. Comunitatea. Definiții și dimensiuni structurale
în timp, comunității i s-au dat definiții mai mult în funcție de perspectivele analizei. Din punct de vedere
sociologic, de exemplu, comunitatea ar fi „o unitate spațială sau teritorială de organizare socială în care indivizii
au un sens al identității și apartenenței exprimate în relații sociale continue" (Schifirneț, 1999, p. 241).
Această prezentare generică a suportat totuși mai multe nuanțe. Una dintre ele privilegiază aspectul pur social.
Din acest punct de vedere, comunitatea ar fi un ansamblu de grupuri determinate de poziții asemănătoare în viața
socială. Trimiterea directă se face la anumite caste (cum ar fi cele medievale), categorii sociale sau stări. O altă
nuanță prezentă în definirea și înțelegerea comunității are în atenție libertatea de alegere întemeiată pe afinitățile
colective ale membrilor componenți. Pe scurt, comu nitatea ar numi „grupurile formate prin simple adeziuni
individuale". Este cazul partidelor politice și asociațiilor nonprofit, al cultelor religioase și cluburilor sportive
etc. Alteori însă, subiectul alegerii nu mai este individul, ci grupul. în acest sens, comuni tatea ar fi mulțimea
grupurilor „formate prin adeziune colectivă" (vezi, spre exemplu, cazul comunității țărilor aderente la Uniunea
Europeană). Nu de puține ori, comunitatea are o geneză naturală. Apariția și durabilitatea ei sunt, într-un
asemenea caz, garantate chiar de faptul nașterii. Este suficient, de exemplu, să te naști într-o familie sau într-un
trib pentru ca ele să-ți devină comunități pentru totdeauna.
Faptul acesta din urmă 1-a reținut într-un mod cu totul special pe J. Maritain. în Omul și statul, autorul francez
prezintă comunitatea ca pe un sistem natural având drept componente principale familia și statul. Autorul își
continuă expozeul comunitar disociind între reacțiile de tip ereditar, instinctual, natural, proprii unei asemenea
comunități, și cele de tip cultural, aflate sub semnul cauzal al moralei și rațiunii.
în cazul celor două comunități amintite – familia și statul -, reacțiile lor prime sunt de tip ereditar și instinctual, și
nu cultural. De fapt, credem că această distincție este artificială, rod al unei mentalități de tip cartezian. Ea nu-și
mai are aplicare decât în mințile sofisticate ale celor ce-o caută și prețuiesc.
în concluzie, indiferent de nuanțele create în urma definirii generice a comunității, rezultă că aceasta cuprinde
trei dimensiuni importante :
– prima ar fi cea geografică, înglobând totalitatea relațiilor de vecinătate și interacțiune socială care se
manifestă într-un spațiu teritorial dat;
– cea de-a doua este dimensiunea comportamentală, care se referă la mulțimea actelor de voință și acțiune
practică, ce definesc și singularizează un grup în raport cu altele (de pildă, comportamentul grupurilor hip-hop);
– în sfârșit, cea de-a treia dimensiune este cea de tip identitar. Există în acest sens mai multe tipuri de identități:
una este cea determinată de teritoriul comun (cartier, oraș, cătun, sat etc), iar alta poate fi de tip nonteritorial
(identitatea întemeiată pe vârstă, etnie, sex, religie etc).
Având în vedere aceste trei dimensiuni, putem constata cu ușurință ce anume nu este comunitatea. Ea nu este, de
exemplu, o simplă adunare de oameni obsesiv
preocupați de propriile lor interese. Nu este nici un remediu temporar precum organizațiile occidentale de
asistență socială de tip Părinți fără parteneri. De ce? Pentru că un asemenea tip de organizație nu are consistența
și structura proprii unei veritabile comunități. în cazul nostru, imediat ce părinții vor găsi parteneri, organizația
intră automat în disoluție.
Sensibili la distincțiile dintre organizația socială și comunitate, cercetătorii americani au definit comunitatea ca
fiind „un context în interiorul căruia se formează identitatea personală, un loc în care conștiința de sine urmează
curenții conversației comune și contribuie la aceștia" (Bellah et al., 1998, p. 180). Acest context este, de cele mai
multe ori, familia. Deseori, „conversația comună" este purtată în jurul intereselor personale. în acest caz, avem
de-a face cu o formă de limită a comunității: cea de tip Militarist. Ea reprezintă mulțimea, totalitatea formată din
„indivizi egoiști" care se strâng laolaltă „pentru a maximiza binele individual" {ibidem, p. 178).
1.1. Perspectiva creștină asupra comunității
în creștinism, termenul de comunitate a fost preluat din limba greacă, cu sensul de chemare, convocare. Este
vorba despre adunarea convocată de Hristos pentru parti ciparea la Cina Cea de Taină. în joc era inițial o
comunitate de tip apostolic. „De aceea comuniunea cu Apostolii era fundamentală pentru Biserica primară,
pentru că ei reprezentau atât cele 12 seminții ale lui Israel, cât și imaginea Noului Israel, care era comunitatea
creștină" (Popa, 2000, p. 168).
Cu timpul, după momentul miraculos al înălțării Domnului, comuniunea, legătura Apostolilor și credincioșilor
cu Iisus a devenit una mijlocită, mediată de textele sacre și Liturghie. Comunitatea dobândește acum un alt sens,
unul de tip eclezial. „Nimeni nu poate fi creștin prin el însuși, ca individ izolat, ci numai «încorporat» în
comunitatea eclezială" {ibidem, p. 167). Altfel spus, comunitatea eclezială reprezintă comunitatea creștinilor
adunați în jurul Potirului în timpul Sfintei Liturghii.
Elementul fundamental al comunității creștine este reprezentat de comuniune. Ea își are sorgintea în Vechiul
Testament. Se consumă tainic, inefabil, între Iahve și poporul ales, Israel. Acesta răspunde sau nu chemării lui
Dumnezeu, având, cum bine se știe, un destin cu totul special. Trăsătura definitorie a comuniunii
veterotestamentare -înțeleasă ca bază a comunității – este dată de atotputernicia, „depărtarea" și „trans cendența"
lui Dumnezeu. El se referă concret la faptul că presupune autoritatea Legii. Nu există în Vechiul Testament
comuniune fără prezența ziditoare a Legii revelate prin Moise poporului lui Israel.
O dată cu Noul Testament, situația se schimbă. Comuniunea continuă, însă nu se va mai întemeia pe
atotputernicia Legii, ci pe scenariul inițierii creștine care începe cu Botezul și se termină cu Euharistia. în acest
sens, preotul prof. Gheorghe Popa distinge trei mari accepțiuni date comunității creștine :
– este adunarea credincioșilor în jurul Sfintului Potir și în jurul lui Iisus în momentul Sfintei Liturghii. Aici
comunitatea se identifică semantic cu însăși Biserica;
– al doilea sens important acordat comunității creștine este acela de corpus al celor douăsprezece seminții
testamentare ale lui Israel;
– în sfârșit, comunitatea reprezintă imaginea în Timp și Istorie a Noului Israel.
Indiferent însă de cele trei mari accepțiuni invocate, comunitatea creștină se distinge de cea profană, modernă,
prin câteva caracteristici absolut definitorii. Le preluăm din cartea preotului prof. Gheorghe Popa, Comuniune și
înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne. în sinteză, ele ar fi următoarele :
– comunitatea creștină este una de tip hristofor, adică plină de prezența tainică, inefabilă, dar nu mai puțin
reală, a lui Hristos;
– este o comunitate de tip pneumatoforic (grecescul pneuma, tradus aici prin „Duh Sfânt");
– cuprinde în sine anumite taine ale inițierii: Botezul, Mirungerea, Euharistia;
– este orientată întotdeauna eshatologic spre împărăția lui Dumnezeu (comunitatea socială laică ne apare, prin
contrast, ca fiind, de multe ori, una goală, sărăcită, fără conținuturi spirituale remarcabile);
– constituirea veritabilei comunități creștine are loc doar în Biserică, înțeleasă drept „Casa" în care este prezent
Hristos „în stare de jertfă curată" (ibidem, p. 168).
Toate aceste caracteristici ale comunității creștine nu trebuie înțelese ca fiind în contradicție cu cele ale lumii
moderne. Dimpotrivă, comunitatea actuală, de tip modern sau postmodern, poate prelua și asimila datele creștine
ale comunității. Se evită astfel riscul „îmbolnăvirii" cu unele maladii spirituale ale lumii actuale (plictisul,
nonsensul, apatia, sterilitatea spirituală și practică etc). Din întâlnirea comunității creștine cu lumea modernă au
rezultat și alte forme noi, hibridate, de comunitate. Una dintre ele este comunitatea memoriei.
1.2. Comunitatea memoriei
Este acea formă specială de comunitate care ne pune în consonanță cu trecutul, orientându-ne în același timp
spre viitor. Ne oferă sentimentul reconfortant al conti nuității, al vieții împreună cu viii, dar și cu morții. într-o
comunitate a memoriei, granițele firești dintre lumea de aici și cea de dincolo sunt anulate. Așa cum arăta și
Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenței, cei morți sunt într-un anumit fel prezenți alături de
noi, cei vii.
Or, astăzi, în SUA și Europa, comunitățile de tip moral se pliază, uneori indistinct, peste cele etnice și rasiale.
Fiecare își are propria sa tradiție și mitologie. Periodic, își reactualizează prin ritualuri magico-religioase sfinții și
martirii. Credem că ceea ce leagă în definitiv o comunitate a memoriei de una etnică, rasială sau religioasă este
sentimentul plenar al unei indiscutabile identități. Prin anumite „practici sociale ale angajamentului", identitatea
este în permanență construită și reconstruită. Totodată, se impun constant și eficient mentalitățile, stereotipurile
și practicile sociale proprii omului solitar, motivate de interesele lui. Aceasta nu înseamnă că stilul comunitar
este anulat; el trece doar periodic pe un plan secund.
1.3. Comunitate versus societate
Dincolo de tipologia clasică a comunităților, există în literatura de specialitate pe teme sociale o distincție netă
între comunitate și societate. în sociologia modernă, ea a fost impusă de sociologi precum F. Tonnies și M.
Weber, G. Gurvitch și T. Parsons. în România, asupra ei au insistat autori ca M. Vulcănescu și C. Noica, V.
Băncilă și E. Bernea.
în sinteză, comunitatea ar reprezenta o grupare naturală de actori sociali legați în mod organic între ei. Această
organicitate s-ar traduce prin variabile cum ar fi:
– consangvinitatea;
– obiceiuri și practici culturale comune ;
– limbă comună;
– o unitate a dorințelor și aspirațiilor;
– afectivitate și comprehensiune ;
– toleranță și solidaritate permanentă.
Societatea, în schimb, este definită de cele mai multe ori ca o formă artificială de asociere umană. Legăturile cele
mai puternice din cadrul unei societăți ar fi cele de ordin economic. Cu toate acestea, indivizii rămân spiritual și
organic separați. Trăiesc în structuri ample, masive, complexe, cum ar fi orașele și satele.
Principiul esențial al funcționalității unei societăți este acela că nimeni nu acționează în interesul sau ajutorul
celuilalt – prin schimburi de servicii, bunuri, bani etc. – decât în condiții de reală profitabilitate. Evident, nici în
cea mai tehnologizată și postmodernă societate nu putem vorbi de valabilitatea totală a unui asemenea principiu.
Există întotdeauna excepții care întăresc regula.
Asemenea comunității, și societatea este susținută de anumite elemente vii, consec vente. Acestea se referă la
existența unor interese comune de tip economic și fmanciar, la concurență și dorința de dominație, la
raționalizarea excesivă a vieții și la subminarea într-o bună măsură a afectivității. Scopurile sociale de tip
comunitar sunt în acest caz subordonate celor individuale sau de grup.
în România contemporană, structura socială de tip comunitar și cea de tip societal coexistă. Doar cercetările
empirice ne pot arăta în ce măsură o formă de organizare socială se impune și o domină pe cealaltă.
1.4. Satul – comunitate tradițională și modernă
0 formă de comunitate, constant răspândită în timp și spațiu, este și satul. El este regăsit atât în societatea veche,
tradițională, cât și în cea modernă, actuală. Diferă doar anumite forme și expresii de manifestare ale
comunităților rurale. în sine, acestea continuă să fie reprezentate prin anumite elemente definitorii.
Una dintre ele se referă la faptul că satul, asemenea familiei și orașului, este un cadru de validare a socialității.
Amplul proces de socializare, începând cu formele sale primare și terminând cu cele târzii, se consumă
indiscutabil în cadrul familiei pro-priu-zise, dar și în acela, mai amplu, al „familiei lărgite" care este satul
românesc.
Satul, reunind membri de ordinul sutelor, este deopotrivă și un cadru de garantare a „securității imediate și pe
termen lung". Mulți cercetători au mai adăugat satului tradițional o altă caracteristică: faptul că dezvoltă un tip de
economie naturală sau închisă. Astăzi, în satul modern, situația s-a (mai) schimbat. (însă o analiză nuanțată,
detaliată a temei nu face obiectul textului de față.)
Alte caracteristici ale comunității rurale – cel puțin tradiționale – sunt cele care se referă la voința comunitară ce
funcționează ca lege morală, la modul de viață închis, cu suficiente elemente de echilibru social ce impun pe
scena publică un tip de comportament altruist. La toate acestea s-a mai adăugat și existența unui strămoș
eponim.
Toate aceste însemne ale comunității sătești tradiționale apropie mult satul de familie. S-a mers până acolo cu
interpretarea încât s-a afirmat că între familie și satul vechi, tradițional, n-ar fi fost diferențe esențiale.
Cercetând pe plan mondial situația comunităților rurale, constatăm cu o firească ușurință diversitatea geografică
și eterogenitatea lor structurală. în sinteză, tipologia structurală a satului contemporan ar fi astăzi următoarea1:
– satul linear, model constant răspândit astăzi în țări ca Germania, Polonia, Cehia și Slovacia;
– satul-târg sau burgul, spațiul său privilegiat de existență fiind cel de tip occi dental, mai,exact german;
– satul-stup, formularea trimite direct la motivul viețuirii albinelor; el este izbitor de asemănător cu cel al
satelor contemporane din zona Mediteranei;
– satul liniar de tip ciflik, prezent mai ales în Anatolia;
– satul chinezesc cijuan și sian ;
– satul compact indian ;
– satul-galerie, având o situare specială în zona bazinului amazonian, în America Latină;
– satul argentinian de tip estancia ;
– satul anglosaxon, model de comunitate rurală răspândită și în afara spațiului englez; astăzi, el se întâlnește în
zonele canadiene sau în cele din nord-estul SUA;
– satul adunat de tip germano-olandez, prezent nu numai în zonele de origine, dar și în nord-estul SUA;
– satele chinezești și japoneze din ținuturile Californiei contemporane.
în România contemporană tradițională și modernă, situația comunităților rurale este diferită. Ea a stat în atenția
unor cercetători sociologi, etnologi, antropologi etc. de ieri și de azi. Dacă ar fi să rezumăm tipologia satului
românesc, atunci am avea – printre altele – în atenție :
– satul risipit, frecvent întâlnit în zonele montane;
– satul răsfirat, prezent în ținuturile colinare, în zona submontană și în podișuri;
– satul adunat/concentrat, propriu regiunilor de câmpie și având o vatră bine delimitată.
Evident, aceste distincții sunt relative. între cele trei tipologii există interferențe. Niciodată însă ele nu au mers
până la confuzie și indistincție.
1.5. Orașul
O altă ipostază a comunității, ubicuă în timp și spațiu, este orașul. Spre deosebire de sat, orașul este o formă mult
mai amplă și cuprinzătoare a comunității. Cercetătorii care au tratat subiectul insistă asupra unor trăsături
distincte ale orașului, în comparație cu alte tipuri de comunitate. în sinteză, acestea ar fi următoarele:
– un volum demografic mare, amplu, cuprinzător;
1. Am preluat această tipologie structurală din Constantin Schifirneț, Sociologie, Editura Economică, București,
1999, p. 243.
– un model de structură și organizare socială ce presupune existența unei temeinice diviziuni a muncii;
– diversitate și densitate mare a numărului de locuri de muncă ocupate/neocupate;
– modele culturale diferite și comportamente eterogene.
Aceste însemne definitorii ale comunităților urbane se regăsesc peste tot, dozate în proporții și mărimi diferite.
Dincolo însă de existența lor, autorii au în atenție și anumite clasificări ale comunităților urbane. Ele sunt
realizate după mai multe criterii. Unul dintre acestea se referă la relativitatea numărului de locuitori. în funcție
de el, avem următoarele tipuri de orașe (vezi Schifirneț, 1999, p. 247):
– orașe mici, cu până la maximum 20.000 de locuitori;
– orașe mari, cuprinzând o diversitate cuantificată numeric între 20.000 și 100.000 de locuitori;
– orașele foarte mari: distincția principală în raport cu celelalte tipuri se referă tot la numărul de locuitori,
situat în jurul cifrei de 500.000;
– metropola, care, după standardele elementare de tip statistic, ar trebui să conțină minimum 2.000.000 de
locuitori;
– conurbația, formă superioară numeric a orașului, cuprinzând minimum 14 mili oane de locuitori;
– megapolisul, care ar fi forma ultimă, hipertrofiată la maximum, a orașului; datele statistice îi recunosc
existența de la minimum 100 de milioane de locuitori în sus.
Un alt criteriu clasificator al comunităților de tip urban, des utilizat în literatura de specialitate, este cel
morfologic. în raport cu acesta, specialiștii au convenit asupra unei ierarhii reprezentative. Ea cuprinde (cf.
ibidem):
– orașele de tip bazar, comunități mari, ample, locuite de o imensă diversitate de oameni;
– orașele-junglă, conținând, la rândul lor, o deconcertantă diversitate umană, accentul căzând însă pe
supraveghere și pe lupta în vederea câștigării unui spațiu;
– orașele-organism, sânt numite așa pentru că au o articulație funcțională remarca bilă și funcționează asemenea
unui „trup însuflețit" ;
– orașele-mașină, fiind marcate în mod definitoriu, spre deosebire de cele ante rioare, de disfuncții ale
structurilor tehnologizate și de producerea bunurilor pentru un număr mult mai mic de locuitori;
– orașele-stea, cărora le este caracteristică în primul rând o amplă extindere în mai multe direcții (sub formă de
stea) de-a lungul principalelor căi de comuni cație ; în acest sens, Constantin Schifirneț exemplifică această
tipologie invocând Parisul, Londra și Bucureștiul;
– o existență mai puțin nuanțată o au însă orașele formate prin absorbția satelor. Un exemplu clasic este cel al
Berlinului, dar aici ar fi putut intra și multe localități românești dacă regimul comunist n-ar fi căzut în decembrie
'89;
– orașele aglutinate, o categorie specială a comunităților urbane care s-au impus printr-o maximă extindere
periferică, motivată, în special, de prețurile ridicate ale terenurilor intravilane; trimiterile literaturii de specialitate
sunt, în acest caz, foarte diferite; amintim doar de orașe precum Moscova, Stockholm sau Rio de Janeiro;
– orașe formate prin extindere polinucleară, în acest caz criteriul morfologic combinându-se cu unul generic ;
apariția lor este justificată de existența unuia sau mai multor centre urbane; de exemplu, Roma, Istanbul, Dijon;
– orașe formate prin extindere planificată. Evident, trimiterile noastre sunt, în primul rând, la modelul ceaușist
din România. Oneștiul este, din acest punct de vedere, unul dintre orașele fondate prin extindere planificată. De
reținut este însă și faptul că acest model reprezintă apanajul regimurilor totalitare. Astfel, în orice stat democratic
din lume pot lua naștere asemenea orașe doar în baza unor acte oficiale, civile sau religioase.
în concluzie, constatăm o prezență vie, diversificată a formelor comunitare rurale și urbane în lumea
contemporană. Ele readuc în atenție și impun conștiinței sociale modelul comunitar înțeles ca o alternativă la cel
de tip statal. Toate acestea se întâmplă inclusiv în România anilor '90, unde modelul statal are o poziție
temeinică, adânc înrădăcinată în mentalul social și cultural.
1.6. Statul – un fetiș național ?
Absolut toate sondajele de opinie creditează foarte bine statul și instituțiile sale în fața cetățeanului român din
perioada tranziției. Statul este depozitarul națiunii și reprezen tantul ultim al demnității noastre naționale, după
cum arăta Horia-Roman Patapievici într-unui dintre excelentele sale texte, publicat în revista 22. Statul român a
devenit pentru bunul cetățean aliatul de nădejde în fața vicisitudinilor tranziției.
Orice s-ar întâmpla, doar statul ne mai poate salva – acesta pare a fi motoul care definește o bună parte din
mentalitatea socială proprie României contemporane. Prin urmare, Patapievici este îndreptățit să vadă în românul
majoritar al acestui timp „promo torul deopotrivă activ și nostalgic al unui soi de «naționalism al drepturilor
statului»".
Constatând această aparent stranie situație, te poți întreba cu absolută îndreptățire ce anume determină puternica
dominație a statului. Dintru început, arată H.-R. Patapievici, remarcăm un fapt uluitor: relația personală a
cetățeanului român obișnuit cu statul este mai curând una tristă. Nu de puține ori, din punct de vedere social,
cultural și, uneori, chiar educațional, statul îl dezamăgește. Statul a ajuns să fie suprasolicitat, cumulând un
număr imens, sufocant de funcții. Or, în acest moment, el este departe de a și le onora. Este omniprezent, dar nu
și omnipotent, după cum îndreptățit susține H.-R. Patapievici.
Explicația acestei fetișizări a statului român ar fi natura psihosocială: „Oamenii proiectează în stat aspirațiile pe
care nu le văd realizate nicăieri altundeva și pe care nici ei, individual ori în grup, nu le pot realiza altminteri"
(ibidem). Se pare că prin acest cult al Zeului-stat suntem (încă) departe de concepția liberală, care atribuie
statului doar acele funcții „pe care, în absența lui, nimeni nu le-ar putea prelua" {ibidem).
Un fapt istoric consumat la jumătatea secolului al XlX-lea s-ar putea să ne ofere un răspuns veridic cu privire la
această situație. Este vorba despre importarea directă pe pământ românesc a modelului de stat francez. El mergea
bine în spațiul său de origine, dar s-a dovedit destul de vulnerabil în funcționalitatea sa pe pământul românesc.
De ce? Pentru că simplul transfer al instituțiilor statale nu era în măsură să-i asigure statului român
șifuncționabilitatea. A contat și absența unui personal autohton calificat, dar, în primul rând, incompatibilitatea
stat occidental – societate românească s-ar
explica prin faptul că simpla adoptare a unor legi nu-ți dă automat și spiritul instituțional al Occidentului.
Trebuie să existe o rezonanță, o acceptabilă compatibilitate între stilurile de viață, normele sociale și credințele
religioase, între mentalitățile și responsa bilitățile sociale proprii poporului român și noul model statal, cu
instituțiile sale aferente. Or, așa ceva nu a existat la noi nici în secolul al XlX-lea și, într-o anumită măsură, nu
există nici astăzi. Un stat veritabil – anunță Robert Nisbet (în căutarea comunității, 1953) – preia absolut toate
formele de viață specifice unei societăți și le reprezintă instituțional. La noi, statul modern importat din Occident
mai curând a estompat aceste forme de viață. Ele mai sunt însă vii, mai supraviețuiesc în anumite comunități, în
special rurale. Reprezentanții lor încă își mai proiectează neinspirat dorințele, aspirațiile asupra unui stat alogen
acestei lumi.
Concluzia lui H.-R. Patapievici este că ar trebui să regândim și să refacem relația noastră cu instituțiile statului și
să ne proiectăm aspirațiile asupra lui într-un mod absolut legitim. Credem că așa ceva va deveni cu putință doar
atunci când va apărea o alternativă socială reală la adresa leviathanului statal din România.
Unii dintre noi văd în (re)descoperirea comunității o asemenea alternativă. în Occident, ea a apărut o dată cu
recesiunea economică din anii '70-'80. Atunci mitul „statului bunăstării" s-a prăbușit. Practicile sociale –
instituționalizate sau nu – au fost reconsiderate. în Anglia și Țara Galilor, de exemplu, s-a ajuns la „epuizarea
socială". Ce este acest tip de epuizare ? Nimic altceva decât pierderea independenței personale a unui individ. Ea
se cuantifică prin faptul că activitățile lui esențiale (muncă, rugă ciune, sport etc.) au ajuns să depindă foarte mult
de o instituție de asistență socială. S-a creat prin această formidabilă cenzură a statului din mentalul social al
acelui timp și ceea ce asistenții sociali numesc a fi un „disconfort social". El desemnează crearea unor situații
neplăcute, jenante chiar, cu privire la unele aspecte – taxate într-o anumită literatură de specialitate drept „nevoi
mai puțin presante și urgente" : dragostea, sentimentul de apartenență la un grup sau o comunitate, lipsa
mijloacelor de comunicare, izolarea etc.
Prin urmare, „statul bunăstării generale" a fost restructurat. Faptul a devenit cu putință, printre altele, și prin
crearea sectorului nonprofit și a serviciilor sociale de tip comunitar.
1.7. Sectorul nonprofit
în orice stat cu o democrație suficient de rulată în timp și verificată, rezolvarea problemelor sociale nu este
numai de competența statului și guvernului. Evident, problemele de mare amploare și importanță națională
primesc soluții guvernamentale. Celelalte însă sunt lăsate pe seama sectorului privat de tip profit, a comunității și
chiar a familiei.
Tendința occidentală contemporană (vezi SUA, Marea Britanic) este de a sparge monopolul de stat al politicilor
sociale și de a-l orienta spre sectorul nonprofit și spre comunitatea locală. Ce este însă sectorul nonprofit? Este
un ansamblu de servicii publice sau personale devenit funcționabil cu condiția nedistribuirii profitului între
membrii săi sau, mai grav, între persoanele din conducere. Cuprinde instituții cum ar fi spitalele și clinicile,
școlile și universitățile, centrele de instruire, perfecționare și reprofesionalizare, serviciile de asistență și protecție
socială.
Organizațiile de tip nonprofit s-au impus la noi după 1989 în domenii cum ar fi educația și tehnologia, asistența
socială și drepturile omului. Au diverse centre plasate în București, dar și în alte județe din țară (Cluj, Timiș, Iași,
Harghita, Prahova etc). Cele mai multe dintre ele beneficiază de sprijin extern și sunt afiliate altor organisme
similare internaționale. Majoritatea sponsorilor provin din Germania, Ungaria, Franța, Marea Britanie, SUA,
Elveția, Olanda, Austria și Suedia.
în acest nou context, rolul comunității a crescut semnificativ. Faptul acesta nu se datorează doar căderii în
desuetudine a statului birocratic și paternalist, ci și regândirii noilor forme de responsabilitate în asigurarea
bunăstării sociale. La noi, mai mult decât în orice altă parte a lumii, trebuie „reinventat" guvernul pentru a
rezolva problemele, însă instituțiile sau formele publice care împuternicesc guvernul sunt organizațiile
autonome proprii comunității.
Occidentalii redescoperă astăzi sentimentul apartenenței lor la comunitate prin recâștigarea și reinterpretarea
sensului cetățeniei. în România, acest sens – ocultat din diverse motive după 1989 – este redescoperit mai ales în
situații de criză (cutremure, inundații etc), provocate de calamități. Situația aceasta credem că este de înțeles, din
moment ce, ani și ani de zile, politicile sociale ale statului totalitar au discreditat sistematic spiritul comunitar și
modelul „cetățeanului participativ". Din fericire, după 1989, el începe să fie regăsit și prețuit din ce în ce mai
mult. Nu puține sunt comunitățile urbane din România unde implicarea oamenilor în asociații formale, nonprofit,
este considerabilă. La toate acestea se mai adaugă societățile filantropice și cele de protecție și asistență socială.
Ele devin astăzi veritabile alternative sociale de tip comunitar la problemele importante apărute în societate.
2. Alternative sociale de tip comunitar
în lucrarea sa, Psihologia comunității, Jim Orford (1998) prezintă mai multe exemple de implicare a comunității
în rezolvarea problemelor sociale. Aceste multiple forme de exercițiu social – deseori structurate în organizații,
societăți etc. – au devenit alternative la modelul clasic de tip statal. Iată câteva dintre ele :
1)0 agenție de servicii industriale din Massachusetts s-a specializat în instruirea și recalificarea forței de muncă
disponibilizate. Imediat ce se anunța o concediere masivă, această organizație crea un centru alternativ de sprijin
și ajutor social. S-a ajuns la un moment dat la existența a circa 30 de asemenea centre.
Ideea originală era însă aceea de a angaja o parte dintre muncitorii concediați pentru a ajuta personalul
centrelor alternative. De ce tocmai muncitori? Pentru că aceștia își înțelegeau mult mai bine semenii și puteau,
în acest fel, să le asigure o consultanță eficientă, să-i ajute în găsirea unui loc de muncă și să le ofere servicii de
instruire și calificare adecvate.
Rezultatele acestui experiment social, menționate de Jim Orford în cartea sa, sunt cu adevărat semnificative. în
primii cinci ani de la startul acestei activități comunitare au fost angajați 87.000 de disponibilizați. 80% dintre ei
au reușit să se plaseze în noi slujbe, unde primeau, în medie, 92% din salariile anterioare concedierii.
2) Următorul exemplu de alternativă socială de tip comunitar provine tot din spațiul american. în multe școli din
SUA, serviciul administrativ clasic este dublat de unul realizat de părinții elevilor. Aceștia se implică activ în
școlile unde învață copiii lor, contribuind la eficientizarea performanțelor acestora. Iată, mai exact, despre ce este
vorba. în Chicago, de exemplu, fiecare școală este condusă de un consiliu format din șase părinți aleși de
comunitate, din doi profesori ce reprezintă școala și din directorul acesteia.
Sarcina socială a acestui inedit consiliu este aceea de a angaja directorul școlii, cu contract de patru ani, pe
criterii de eficiență, și nu pe baza performanțelor profesionale. Altfel spus, poți fi un excelent specialist, dar un
cadra de conducere cu rezultate modeste. (Ideea merită a fi reținută și luată în atenție, inclusiv atunci când
stabilim criteriile de promovare a unei persoane în funcții de conducere. La noi, continuă să funcționeze
stereotipul conform căruia un bun specialist este și un bun manager, fapt ce nu este întotdeauna confirmat de
realitate.)
Revenind la activitățile consiliului profesoral american, trebuie să menționăm că alegerea directorului este
urmată de elaborarea în comun a unui plan de activitate și de perfecționare a școlii și, nu în ultimul rând, de
stabilirea periodică a bugetului.
Această implicare activă a comunității în viața socială a școlilor americane nu diminuează și nici nu neagă rolul
statului și responsabilitatea guvernamentală. Transferă doar comunității anumite funcții sociale pe care ea a
dovedit că le poate îndeplini mult mai bine.
3) în multe țări din Occident (SUA, Italia, Australia etc), începând cu anii '80, s-a adoptat o legislație care
favorizează serviciile comunitare înțelese ca alternative la practicile instituționale statale. Faptul acesta a dus la
o reinterpretare și o recompunere a profesiilor de psiholog și asistent social. în ce sens ? S-a luat foarte în serios
serviciul alternativ de tip comunitar.
Iată un exemplu în acest sens. în spitalele din SUA și Australia s-a acceptat și experimentul de tip comunitar.
Pacienții psihiatrici au fost împărțiți în două grupuri. Primul, cel din SUA, era supus unui tratament standard,
bazat pe spitalizare psihiatrică și pe îngrijire postspitalizare. Celui de-al doilea grup i s-a administrat însă o
terapie de tip comunitar. Aceasta presupunea vizite la domiciliu combinate cu acțiuni de stimulare a familiei
restrânse în vederea acordării minimului ajutor: asistență în practicarea muncilor domestice (spălare, curățenie,
bucătărie, administrarea bugetului, alegerea mijloacelor de transport etc), căutarea unui loc de muncă și
menținerea legăturii permanente cu patronii.
Rezultatele finale au fost mai mult decât concludente. Cei din primul grup care au urmat tratamentul clasic au
fost respitalizați cel puțin o dată. Din cel de-al doilea, au fost reinternați doar 40%. După un an de zile, din
motive pur experimentale, tratamentul comunitar s-a retras. în mod firesc, avantajele au dispărut. Mai mult,
costul tratamentului standard prin spitalizare a fost cu 20% mai scump decât cel de tip comunitar.
Concluziile obținute au convers toate spre o unică soluție : „O serie de țări, cum ar fi SUA și Italia, au adoptat o
legislație care cerea ca serviciile comunitare să fie constituite ca alternative ale spitalelor psihiatrice" (Orford,
1998, pp. 419-420).
4) Alternative comunitare în anii 1960-l980 în spitalele din SUA. La începutul anilor '60, în urma raportului
Comisiei Reunite pentru Sănătate și Boală Mentală și a mesajului către Congres al Președintelui Kennedy
(1963), în SUA s-a adoptat Legea Construirii Centrelor Comunitare de Sănătate Mentală. în baza acesteia s-au
oferit servicii pentru copii și vârstnici, alcoolici și drogați. Un procent de 2% din bugetul operațional al Statelor
Unite s-a cheltuit în acest sens. Cu toate acestea, timpul a reținut din experimentul acestor centre comunitare de
sănătate mentală mai curând neajun surile, neîmplinirile. Ele se referă, pe scurt, la puțina consultanță existentă și
la prezența fulgurantă a educației de tip preventiv; la implicarea neprofesioniștilor în treburile comunității și a
elitelor comunitare în luarea deciziilor; la neglijarea vârstni cilor cu nevoi cronice și la ignorarea bolnavilor cu
venituri medii.
Dincolo de toate acestea, important este faptul că, în anii '90, experimentele comunitare au fost reluate.
îmbunătățirea lor și învățarea din greșelile trecutului au făcut ca rezultatele să fie mult mai bune. în acest sens,
modelul comunitar s-a constituit ca o veritabilă alternativă la structura clasică a spitalelor americane.
5) Alternative comunitare în spitalele italiene. Mișcările contestatare din Italia anilor '60 au dus și la
importante schimbări în interiorul sistemului de sănătate. Faptul este urmarea directă a implicării organizației de
stânga „Psihiatria Democratică". Ea a dus la schimbări majore în centrul și nordul Italiei. în 1978, Partidul
Radical oferă și un eficient sprijin parlamentar, ajungându-se în cele din urmă la crearea faimoasei Legi nr. 180.
Ea solicita, printre altele, reducerea numărului de internări în spitalele psihiatrice și interzicerea construirii altora
noi, încuraja externările și practicarea serviciilor comunitare ca variantă alternativă.
Iată cum descrie K. Jones și A. Poletti atmosfera comunitară proprie centrelor medicale din Triest: „Relațiile
dintre personal și pacienți (numiți «utilizatori») erau calde și atente; nu existau halate albe, programări sau
pacienți stând la coadă pentru a fi consultați. Atmosfera era mai mult aceea a unui club și nu a unui centru
medical, în centrele din oraș, pacienții vin atunci când doresc, vorbesc cu cine doresc, stau atât de mult cât
doresc și pleacă atunci când doresc. Unii tratează centrele drept cluburi pentru masa de prânz, alții vin în
căutarea ajutorului oferit de personal (psihiatri și infirmiere, împreună cu un psiholog și un asistent social – s.n.).
Unii lucrează acolo cu jumătate de normă sau cu normă întreagă, ajutând la bucătărie sau la curățenie. Acesta nu
este acel tip tradițional de muncă a pacientului care este considerată exploatare : există unități de preparare a
hranei, de curățenie sau unități agricole la care pacienții aderă; printr-o înțelegere cu sindicatele din oraș, acestea
plătesc în totalitate taxele sindicale. Bugetul districtului pentru sănătate oferă banii pe bază de contract, dacă
oferta cooperativei este acceptată" (apud Orford, 1998, pp. 425-426).
Trebuie însă precizat faptul că, în Italia acelui timp, situația din Triest nu era una generalizată. Reforma s-a
aplicat limitat, deseori discutabil. Multe dintre zonele Italiei nu prezentau avantajele Triestului. Populația era în
creștere, iar prețul închirierii rezidențelor comunitare de tip alternativ era destul de ridicat. Cu toate acestea,
modelul alternativ propus rămâne în continuare deosebit de semnificativ prin urmările și consecințele sale.
6) Alternative comunitare în spitalele din Marea Britanie. Schimbări semificative au apărut aici în ultimii 20-30
de ani prin reducerea personalului din spitalele de boli mintale și prin dezvoltarea în paralel a serviciilor
comunitare. Diferența față de Italia și SUA este aceea că în Marea Britanie nu a apărut o legislație importantă
care să favorizeze serviciul comunitar și o reformă radicală.
7) Dezvoltarea comunitară și marile probleme ale mediului. Serviciile comunitare orientate spre asistență
socială amintite anterior nu sunt doar apanajul sectorului
medical. Nu de puține ori, ele vizează direct și marile probleme ecologice. Nu întâmplător, în anii '90, francezii
pun pe locul doi în ordinea importanței conservarea mediului ambiant.
Pentru a preveni apariția surprinzătoare a unor asemenea probleme – inundații, accidente, boli grave – s-a
dezvoltat astăzi în Occident o adevărată „conștiință verde". Ea se manifestă la nivel instituțional prin crearea
„Asociațiilor de protecție a naturii" și declararea unei „Zile a Pământului", dar și prin consistentele succese
electorale ale „verzilor".
Se pare că a venit timpul a ceea ce mulți dintre apostolii mișcării New Age au numit „contractul natural" și
modelul „cetățeniei universale" („țara noastră este întreaga planetă").
2.1. Limitele sectorului voluntar de tip comunitar
Cele amintite anterior referitor la insuficienta răspândire a modelului comunitar, a legislației perfectibile cu
privire la noul tip de asistență socială deschid deja imaginea limitelor inerente ale sectorului voluntar de tip
comunitar. Jim Orford (1998) le prezintă ca fiind, în esență, următoarele :
a) insuficiența filantropică : se referă la faptul că într-un asemenea model comu nitar resursele sunt întotdeauna
limitate, iar în perioadele de recesiune economică tind spre zero. Situația este absolut veridică, cu atât mai mult
cu cât veniturile sectorului voluntar nu provin din taxe și impozite;
b) particularismul filantropic : asistența socială pusă în practică de noile modele comunitare prezintă anumite
particularități ce stau sub semnul neîmplinirilor, al absențelor și carențelor mai mult decât regretabile. Ele se
referă, printre altele, la tendința asistenților comunitari de a oferi selectiv servicii doar unor grupuri și categorii
sociale. Sunt privilegiate cele cu venituri consistente sau cu probleme mai puțin grave. (Acestea din urmă sunt
lăsate tot pe seama instituțiilor publice.) Alteori, selecția clienților se face subiectiv, după criterii etnice, sexuale
sau religioase. în joc este și mândria personală a specialiștilor, manifestată în grup sub semnul orgoliului
comunitar. Se ajunge uneori până în situația în care anumite categorii de clienți sunt vitregite de serviciile
comunitare de asistență socială, iar altele primesc servicii duble : atât din partea statului, cât și din cea a
comunității;
c) paternalismul filantropic : se referă la faptul că sectorul privat poate, la limită, să-și impună singur punctul de
vedere în ceea ce privește aria de cuprindere a acțiunilor sale. Criteriile în virtutea cărora practică această selecție
sunt, de cele mai multe ori, subiective. La limită, se ajunge în situația în care voința liderilor se substituie
dorințelor și intereselor comunitare;
d) una dintre urmările acestei practici paternaliste se referă la distorsionarea reprezentării sociale a protecției și
asistenței acordate săracilor. Acestea nu mai sunt văzute ca un act de drept, ci ca o operă filantropică și de sprijin
religios. Implicit, se acreditează interpretarea de limită conform căreia săracii ar fi în exclusivitate vinovați de
condiția lor, iar singura salvare le-ar veni din partea serviciilor comunitare de tip voluntar;
e) amatorismul filantropic : reprezintă una dintre cele mai evidente limite ale noului model de asistență socială
practicat la nivel de comunitate. Deseori, el
este pus în practică de „specialiști", reconvertiți „peste noapte" în practicanți vanitoși ai asistenței sociale, de
diletanți sau impostori. De aceea, ar fi normal -cu atât mai mult în România contemporană – ca serviciile de
asistență socială, de stat sau private, să fie coordonate de specialiști, absolvenți ai secțiilor de Asistență socială.
în concluzie, aceste neajunsuri ale practicilor de asistență socială comunitară de tip voluntar pot fi corijate.
Faptul acesta presupune, printre altele, și o strânsă colaborare între stat, guvern și sectorul privat. Relația
respectivă trebuie să fie însă clar regle mentată de legi corespunzătoare și de strategii adecvate de punere a lor cu
maximă eficiență în practică.
2.2. Religia și eterogenitatea comunitară
Revenirea dezbaterilor despre importanța comunităților în viața socială este astăzi o constantă în toate țările
occidentale. Indiferent de localizarea geografică a comunității, de atuurile ei sociale, s-a constatat existența unei
temeinice legături între forța comu nității și gradul ei de diferențiere culturală (etnică, lingvistică, religioasă). Cu
cât eterogenitatea este mai mare și dispersia geografică mai amplă, cu atât impactul sectorului nonprofit și
puterea acelei comunități cresc.
Teza poate fi ilustrată cu situațiile din Suedia și Elveția (eterogenitate redusă) și cu cele din Belgia și Olanda
(eterogenitate puternică). în Suedia, de exemplu, omogenitatea lingvistică și religioasă este bine consolidată.
Sectorul public de stat are aici o pondere importantă. Aproximativ 95% din populație este sprijinită de guvern și,
prin urmare, Biserica nu a fost insistent solicitată să ofere de urgență alternative sociale. Cu toate acestea, religia
a marcat definitiv mentalul social suedez.
Ideea este dezvoltată, printre alții, și de Ake Daun în Mentalitatea suedeză. Puritanismul de sorginte luterană,
susține Daun, și-a pus definitiv amprenta asupra mentalității și practicilor sociale suedeze. El a substituit
preocuparea catolică orientată asupra „vinei și a păcatului" (1995, p. 159) cu sentimentul trăirii constante a
imperfecțiunii omenești și al neîmplinirii omului în raport cu Dumnezeu. De aceea, suedezului obișnuit îi este
mult mai aproape reticența în exprimare și îi lipsește hedonismul mediteranean. Clipele de bucurie sunt rareori
exteriorizate, iar atunci când se întâmplă acest fapt, el este trăit viu, deschis, autentic. în acest sens, normalitatea
este înțeleasă de suedez drept un dar de la Dumnezeu. „Morala puritană pe care o poartă în măduva oaselor îi
impune această smerenie și îi insuflă ideea că lipsa de modestie, trufia se pedepsesc" (ibidem, p. 160).
James Peabody susține, la rândul său, că „etica protestantă insistă asupra «virtuților impersonale» – silința,
cinstea – în detrimentul «virtuților personale» – cordialitatea, amabilitatea" (1995, p. 191). De sub influența vie a
acestor însemne protestante suedezul obișnuit reușește să „evadeze" periodic. Astfel, alcoolul – administrat chiar
și în cantități mici, bine drămuite – îl ajută pe bunul cetățean să se deconecteze vremelnic de la permanenta
tensiune a seriozității și perseverenței. Pentru un timp, normele sociale sunt „spălate" de lichidul bahic. A doua zi
însă, bunul suedez se trezește cu conștiința încărcată de faptul că a stat – chiar și pentru scurt timp – sub semnul
unei identități contrafăcute. Remarcabil este că el nu renunță totuși la canonul mentalității protestante pentru a se
refugia în cuprinsul unor „alternative sociale", cum ar fi cele prezentate de sectorul nonprofit de tip comunitar.
Acesta continuă să fie mai puțin reprezentat în Suedia decât în Belgia sau Olanda. Situația nu s-a schimbat
semnificativ nici astăzi. Impactul crescând al mass-media, „americanizarea" culturii suedeze, contactele vii cu
lumea europeană și neeuropeană, frecventele călătorii în afara țării, numărul mare de imigranți din Suedia,
reforma „tutuitului", toate acestea par a lăsa neschimbată mentalitatea clasică suedeză de sorginte lutherană.
Cu totul alta este însă situația din Olanda, Israel, Franța sau Marea Britanie. Olanda contemporană este scindată
între catolici și calviniști. După o îndelungată dispută, cele două confesiuni au pactizat la începutul secolului XX,
formând o coaliție și de natură politică. Un aspect al acestei înțelegeri se referea la finanțarea școlilor private.
Educația, serviciile de asistență socială și cele de sănătate au început să fie susținute financiar de organizații
private subvenționate de stat. Ponderea sectorului voluntar, nonprofit, și cea a spiritului comunitar de tip
alternativ la serviciile statului au crescut de atunci până astăzi într-un ritm absolut remarcabil.
în Israelul contemporan, multe dintre școlile private sunt coordonate în acțiunile lor sociale de grupuri
particulare de evrei ortodocși, nemulțumiți de învățământul public de stat.
Situația este relativ asemănătoare în Franța și Marea Britanie. Aici, învățământul confesional ființează datorită
banilor privați. Asociații și organizații voluntare sponsori zează masiv acest tip de educație, dar și practicile
sociale ale instituțiilor confesionale. Statul se implică aici cu bani într-o măsură destul de mică. Argumentul
major al liderilor etatiști este acela că nu este firesc ca banii contribuabililor să fie folosiți pentru subvenționarea
unor forme de educație religioasă și de practică socială în care ei nu cred.
In sfârșit, România credem că ilustrează astăzi o altă ipostază a relației dintre eterogenitatea culturală (în primul
rând religioasă) și impactul serviciului voluntar de tip comunitar. Aici, ca și în Suedia, o confesiune religioasă
domină autoritar: în Suedia protestantismul, iar în România ortodoxismul. Diferența apare însă în momentul în
care analizăm practica socială a celor două confesiuni creștine. Astfel, protestantismul, indiferent de nuanțele lui,
s-a implicat îndelung, constant și eficient în viața socială. Ortodoxia românească mai puțin. Ea a păstrat dogma
creștină întemeiată pe Biblie, dar și pe învățătura tradiției și a Sfinților Părinți. I-a relevat cu succes actuali tatea.
A privilegiat, altfel spus, zidirea interioară, și nu practicile sociale exterioare. După 1989, situația s-a schimbat.
Biserica Ortodoxă din România s-a implicat activ și cu succes în asistența și protecția socială a unor grupuri și
categorii vulnerabile din punct de vedere psihosocial. Fiind în continuare covârșitor majoritară, Biserica
Ortodoxă și-a văzut totuși serviciile sociale dublate de cele ale unor grupuri și organizații voluntare de tip
comunitar. Acest fapt, absolut salutar, nu a avut însă la noi ponderea și efectul social din spațiul occidental,
teritoriu marcat de o profundă eterogenitate lingvistică, etnică și religioasă.
Bibliografie selectivă
Bellah, R.N.; Madsen, R.; Sillivan, W.M.; Swidler, A.; Tipton, S.M., Americanii. Individualism și dăruire (traducere din
engleză de Dan Pavel), Editura Humanitas, București, 1998.
Daun, A., Mentalitatea suedeză (traducere de Liliana Donose Samuelsson), Editura Humanitas, București, 1995.
Orford, J., Psihologia comunității. Teorie și practică (traducere de Andrei Pascu), Editura Oscar Prinț, București, 1998.
Peabody, J., Notional Characteristics (European Monographs in Social Psychology), Cambridge University Press, 1995.
Popa, Gh., Comuniune și înnoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iași, 2000.
Schifirneț, C, Sociologie, Editura Economică, București, 1999.
Anca Tompea
Dezvoltarea comunitară. Indicatorii nivelului de viață
1. Profilul dezvoltării comunităților umane
2. Aspecte demografice ale dezvoltării comunitare
3. Urbanizarea
4. Durata medie de viață
5. Gradul de îmbătrânire
6. Profilul sărăciei
7. Sănătatea
1. Profilul dezvoltării comunităților umane
Conform ONU, conceptul dezvoltării comunităților umane definește „procesul de lărgire a posibilităților prin
care generațiile prezente și viitoare își pot manifesta deplin opțiunile în domeniul social, cultural sau politic,
ființa umană în sine fiind așezată în centrul acțiunilor destinate dezvoltării".
Dezvoltarea comunităților umane se referă nu numai la venitul ce revine fiecărui locuitor, ci are în vedere toate
aspectele ce țin de profilul sănătății, sărăciei, educațio nal, politic, informațional, de mediu etc. evaluate prin
valoarea Indicelui Dezvoltării Umane – IDU.
1.1. Indicele Dezvoltării Umane la nivel mondial
Profilul dezvoltării comunităților umane este stabilit anual de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.
Analiza acestui indice în anul 2001 asupra a 162 de state arată existența a trei grupe de valori: grupa superioară,
la care indicele este cuprins între 1,000 și 0,800, în cadrul căreia se situează 48 de comunități dezvoltate (vezi
tabelul 1, figura 1), grupa medie, cu valori între 0,799 și 0,500, care reflectă gradul de dezvoltare pentru 78 de
state (vezi tabelul 2, figura 2), și inferioară, ale cărei valori se încadrează între 0,499 și 0,000, ce cuprinde 36 de
comunități cu nivel redus de dezvoltare (vezi tabelul 3, figura 3).
0,950 0,940
0,930 ș 0,920 ș 0,910 ș 0,900 -0,890 ș 0,880-0,870 -0,860 ș
0,850
Norvegia, Australia, Canada și Suedia se situează printre cele mai dezvoltate comunități, valoarea IDU fiind
cuprinsă între 0,939 și 0,936, în timp ce Niger și Sierra Leone se află printre statele subdezvoltate, la care
valoarea indicelui este de 0,274, respectiv 0,258 (UNDP, 2001).
Grupa a doua cuprinde cele mai multe state, dintre care face parte și România, situată pe locul 54 din totalul de
162 de țări luate în studiu. Valoarea IDU a României este de 0,772, deși cu un an în urmă era doar pe locul 68
(vezi tabelul 2, figura 2).
Tabelul 1. Clasificarea statelor cu IDU superior
Statul 1999Statul 1999
Norvegia 0,939Franța 0,924
Australia 0,936Anglia 0,923
Canada 0,936Danemarca 0,921
Suedia 0,936Austria 0,921
Belgia 0,935Germania 0,921
SUA 0,934Irlanda 0,916
Islanda 0,932Noua Zeelandă 0,913
Olanda 0,931Italia 0,909
Japonia 0,928Spania 0,908
Finlanda 0,925Israel 0,893
Elveția 0,924Grecia 0,881
Luxemburg 0,924J
Evoluția IDU în perioada 1975-l999 s-a produs în majoritatea celor 162 de state luate în considerare, cu excepția
Federației Ruse, a României, Croației, Lituaniei, la care s-a înregistrat o ușoară oscilație în timp.
Există însă și o serie de state la care se remarcă o diminuare a valorii IDU pe parcursul aceleiași perioade, cum
sunt: Belarus, Bulgaria, Kazahstan, Ucraina, Armenia, Moldova, Africa de Sud, Uzbekistan, Tadjikistan,
Namibia, Botswana, Zimbabwe și Zambia.
Această evaluare reflectă, pe de o parte, aspecte specifice dezvoltării fiecărei comunități în ansamblul ei și, pe de
altă parte, asigurarea unei bunăstări sociale individuale.
Figura 2. State din grupa cu Indicele Dezvoltării Umane mediu
566TRATAT DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Tabelul 2. Valoarea Indicelui Dezvoltării Umane la unele state din grupa medie
LoculStatul 1999
49Trinidad-Tobago 0,798
50Letonia 0,791
51Mexic 0,790
52Panama 0,784
54Belize 0,776
55Federația Rusă 0,775
56Malaysia 0,774
57Bulgaria 0,772
58România 0,772
126Congo 0,502
0,378
0,372
0,359 0,339
0,321 0,320 o,3O9
0,274
0,258
IDU
Figura 3. State din grupa celor cu Indicele Dezvoltării Umane inferior Tabelul 3. Valoarea Indicelui Dezvoltării Umane la
unele state din grupa inferioară
Statul 1999
Mali 0,378
Africa Centrală 0,372
Chad 0,359
Guineea-Bissau 0,339
Mozambic 0,323
Etiopia 0,321
Burkina Faso 0,320
Burundi 0,309
Nigeria 0,274
Sierra Leone 0,258
1.2. Indicele Dezvoltării Umane în România
în România, valoarea Indicelui Dezvoltării Umane diferă mult de la o perioadă la alta. între anii 1975 și 1985
valoarea acestuia a crescut, de la 0,753 la 0,787, cu o valoare maximă în 1985, respectiv de 0,793. Acest aspect
nu poate fi corelat cu cel mai ridicat nivel de dezvoltare, ci mai curând poate fi expresia evaluărilor care se
făceau în acea perioadă de regimul comunist.
0,033
0,04 0,03 0,02-0,01 0
-0,01 -0,02 -l
0,002
ș1975-
l980
ș1980-
l985
m1985-
l990
D1990-
l998
n1998-
l999
-0,018
1975-l980
1980-l985
1985-l990
1990-l998
1998-l999
Figura 4. Dinamica IDU în perioada 1975-l999 în România
R8-București
R7-CENTRALĂ
R6-NV
R5-V
R4-SV
R3-S
R2-SE
Rl-NE
0,
3 0,833
SB3 0,766
0,751 ^B 0,766
0,75
0,742
| 0,755
0,741
0,7 0,72 0,74 0,76 0,78
0,8
0,82 0,84
IDU
Figura 5. IDU pentru cele opt regiuni din România
în perioada de după 1989, indicele de evaluare (0,775) reflectă o perioadă de declin până în 1995 (0,771), urmată
de o ușoară redresare până în 1999 (0,772), ceea ce se poate pune pe seama evoluției unor indicatori sociali
(figura 4).
Diferențele dintre cele opt regiuni ale României apreciate după gradul de dezvoltare sunt semnificative.
Evaluarea acestuia prin IDU pune în evidență faptul că pentru București se înregistrează valoarea cea mai mare,
de 0,833, spre deosebire de regiunile de nord-est și de sud, având cele mai scăzute valori, de 0,741-0,742, în timp
ce regiunile centrală și de vest se caracterizează printr-un nivel cu valori apropiate.
Calitatea vieții și bunăstarea socială nu pot fi măsurate direct, deoarece implică numeroase sectoare ale vieții
sociale pentru care nu există etaloane adecvate astfel încât să se facă o comparație între diferite aspecte ale
calității vieții sau bunăstării caracte ristice diferiților indivizi, diverselor grupuri sociale ori specifice anumitor
comunități. Semnificația fiecărui indicator poate fi diferită de la o comunitate la alta, chiar dacă se impune o
comparație între ele. „Una este să fii sărac în SUA, să spunem, alta înseamnă a fi sărac în România" (Lucuț,
Rădulescu, 2000).
2. Aspecte demografice ale dezvoltării comunitare
2.1. Populația lumii și dezvoltarea comunitară durabilă
Populația reprezintă un factor determinant al dezvoltării comunitare. Aceasta afectează evoluția unei comunități
prin elementele sale structurale: gruparea după vârstă, populația activă, mărimea caselor de locuit etc. ce se
reflectă și în nivelul trai al fiecăruia.
Preocupările demografice trebuie să facă parte din strategiile naționale pentru dezvoltare durabilă. Comunitățile
trebuie să elaboreze obiective și programe cu privire la populație și să evalueze modul în care structura pe vârste
va determina cerințe de resurse în viitor. De aceea, comunitățile trebuie să-și cunoască propria capacitate de
întreținere a populației la nivel național.
Factorii ce determină schimbările globale reprezintă un complex mixt de elemente a căror influență este
determinată și de rata mare de creștere a populației. Interacțiunile dintre acestea nu sunt întotdeauna predictibile.
Uneori, suntem destul de departe de a putea înțelege conexiunile dintre sistemele naturale, cele economice și cele
umane.
Filosofia ce are în vedere progresul societății include principiile dezvoltării durabile, precum și o viziune
referitoare la viitorul comunității, care să reprezinte în totalitate diferitele puncte de vedere ale membrilor
acesteia. Principiile de bază ale acestei filosofii pot fi modelate conform necesităților individuale, dar viziunea va
fi unică pentru întreaga comunitate. Aceasta trebuie să cuprindă aspirațiile de viitor ale popu lației cu privire la:
sănătate, educație, informație și cultură, natura muncii, calitatea mediului înconjurător, direcțiile de dezvoltare
economică etc. Ele trebuie să ofere îndrumarea și orientarea spre direcția în care comunitatea poate acționa
(Davis, 1999).
O sănătate mai bună și o longevitate corespunzătoare acesteia relevă faptul că viața poate fi considerată o
investiție, și nu o loterie. Din punct de vedere demografic, studiile arată că, atunci când oamenii au posibilitatea
să facă o alegere pentru o viață
mai bună, aceasta este să aibă o familie mai redusă numeric, în comparație cu generațiile anterioare. Atunci când
oamenii pot decide câți copii să aibă, rezultatul este o familie . mică, dar mult mai sănătoasă, o durată mai mare a
vieții și un ritm lent de creștere a populației la nivel global.
Comunitățile umane au. nevoie de prognoze mai bune cu privire la rezultatele posibile ale activităților umane
curente, cu referire la tendințele demografice, consumul de resurse pe cap de locuitor, repartiția bogăției etc.
(UNFP, 1999).
O comparație în timp ne arată că, în anul 1998, populația globului se dublase față de 1950. în anul 1975 aceasta
număra 3,9874 miliarde de locuitori, în anul 1999 -5,8627 miliarde, iar previziunile pentru 2015 evidențiază
valori de 7,0482 miliarde de locuitori pe întreaga planetă (UNDP, 2001) (figura 6).
miliarde
1975 1999 2015
Figura 6. Dinamica populației lumii în perioada 1975-2015
La nivel mondial, ritmul de creștere din perioada 1975-l999 a avut valori mai mari decât cel calculat pentru
perioada 1999-2015, respectiv de 1,6% în perioada inițială, care a scăzut în perioada următoare la 1,2%.
Această creștere este inegal repartizată, pe de o parte din cauza unei rate crescute a natalității, iar pe de altă parte
din cauza unei rate scăzute a mortalității.
în unele regiuni, în special subdezvoltate, creșterea demografică este galopantă, percepută ca o formă de
dinamism, dar împiedică țările respective să se dezvolte economic și antrenează probleme de malnutriție și de
educație, ale căror efecte se răsfrâng tot asupra indivizilor din comunitatea respectivă.
Țările industrializate din Occident au o rată a natalității foarte scăzută, ceea ce va determina scăderea populației
și rezolvarea problemei reînnoirii generațiilor (Dasen, Perregaux, 1999).
Valori semnificative ale numărului de locuitori se înregistrează în China (respectiv de 1,2648 miliarde), urmată
de India (992,7 milioane) și SUA (280,4 milioane).
în majoritatea statelor lumii s-au înregistrat în perioada 1975-l998 creșteri semni ficative ale numărului total de
locuitori, cu excepția Ungariei, a Bulgariei și Letoniei. Există puține state la care se înregistrează stagnări ale
populației, cum sunt: Luxemburg, Estonia, Granada, Surinam, Saint Vincent și Sao Tome. Cea mai
spectaculoasă creștere a numărului de locuitori s-a remarcat în cazul Indiei, de la 620,7 milioane în 1975, la
992,7 milioane în 1999, iar previziunile pentru 2015 mențin această tendință, când se va ajunge la 1,2305
miliarde.
Previziunile pentru anul 2015 arată că, pentru majoritatea statelor lumii, populația va număra mai multe persoane
decât în prezent, deși se înregistrează și excepții. Astfel, din rândul celor 48 de țări cu IDU superior se estimează
că pentru Suedia, Elveția, Austria, Germania, Italia, Spania și Grecia aspectul demografic va suferi modificări,
respectiv se vor înregistra scăderi ale numărului de locuitori, față de anul 1999.
Tabelul 4. Populația și previziunile pentru 2015 în unele state ale lumii cu IDU superior (exprimat în milioane
de locuitori)
Statul 20151999
Norvegia 4,74,4
Australia 21,918,9
Canada 34,430,5
Suedia 8,68,9
Belgia 10,310,2
SUA 321,2280,4
Islanda 0,30,3
Olanda 16,415,8
Japonia 127,5126,&
Finlanda 5,25,2
Elveția 77,2
Luxemburg 0,50,4
Franța 61,959
Marea Britanie 60,659,3
Danemarca 5,45,3
Austria 7,88,1
Germania 80,782
Irlanda 4,43,8
Noua Zeelandă 4,13,7
Italia 55,257,5
Spania 3939,9
Israel 7,75,9
Grecia 10,510,6
Dintre cele 78 de state cu IDU mediu, diminuarea numărului de persoane se va înregistra doar în câteva cazuri,
respectiv : Federația Rusă, Croația, Belarus, Bulgaria, România, Ucraina, Georgia și Letonia.
Pentru cea de-a treia grupă, cu IDU inferior, este important de remarcat faptul că previziunile nu semnalează nici
o scădere a populației, numărul de locuitori fiind în continuă creștere, fenomen care va împiedica nu numai
dezvoltarea economică, ci și bunăstarea comunităților respective, iar decalajul deja existent între acestea și
statele dezvoltate va fi mult mai greu de recuperat.
Figura 7. Populația în unele state cu IDU elevat și previziunile pentru 2015 (exprimat în milioane de locuitori) –
de verificat graficul/tabel
Figura 8. Previziunile pentru 2015 referitor la populația unor state cu IDU superior
Aprecierea comparativă a populației pe cele trei grupe determinate de nivelul IDU relevă faptul că, indiferent de
perioada pentru care se face această analiză, valorile semnificative se înregistrează la nivelul statelor cu indice
mediu, respectiv 2,6714 miliarde în 1975, 3,9906 miliarde în 1999 și 4,7077 pentru 2015. Urmează grupa cu
IDU superior ale cărei valori sunt de 891,7 milioane în 1975, 1,0538 miliarde în 1999 și 1,1230 în 2015 și cea
de-a treia grupă la care valorile din anul 1975 sunt de 424,4 milioane, în anul 1999 de 818,2 milioane și 1,2175
milioane în 2015 (figura 9).
2015
□ IDU inferior B IDU mediu ș IDU superior
1999
1975
Figura 9. Dinamica populației lumii în perioada 1975-2015 în funcție de valoarea IDU (exprimată în miliarde
de locuitori)
Nivelul veniturilor reprezintă un alt criteriu de grupare a statelor lumii, în cadrul cărora numărul cel mai mare de
locuitori se înregistrează la grupa medie, care în 1975 număra 1,8431 miliarde, în 1999 – 2,6326 miliarde, iar în
2015 previziunile ating cifra de 3,0186 miliarde. La grupa cu venituri scăzute, în anul 1975 se înregistrau 1,3982
miliarde locuitori, în 1999 – 2,3569 miliarde, iar pentru 2015 se estimează 3,1012 miliarde. Cel mai redus număr
de locuitori s-a înregistrat în 1975 la gfupa cu venituri ridicate (746,1 milioane de locuitori), în 1999 – 873,2
milioane de locuitori, iar în 2015 se apreciază că se va ajunge la 928,4 milioane de locuitori.
Această analiză scoate în evidență că pentru anul 2015 populația va crește îngrijorător atât în țările cu IDU
inferior, cât și în cazul celor cu venituri reduse, ceea ce nu ne permite să fim optimiști cu privire la îmbunătățirea
calității vieții sub toate aspectele ei.
Tabelul 5. Gruparea populației lumii după nivelul veniturilor
197519992015
Venit ridicat 0,74610,87320,9284
Venit mediu 1,84312,63263,0186
Venit scăzut 1,39822,35693,1012
3,5
3 2,5-
2; 1,5-
1 0,5-
0-
D Venit ridicat B Venit mediu □ Venit scăzut
1975
1999
2015
Figura 10. Gruparea populației după nivelul veniturilor
2.2. Dezvoltarea durabilă a comunităților românești
în secolul I î.e.n., Dacia avea circa 2 milioane de locuitori, o populație numeroasă pentru acea epocă,
reprezentând cam 0,5% din populația lumii. După primele 17 secole din era noastră, în timpul Unirii realizate de
domnitorul Mihai Viteazul, populația țării noastre se ridica la aproximativ 4 milioane de locuitori, în anul 1919,
după Marea Unire, a ajuns la 14,7 milioane de locuitori, iar în anul 1939 a atins 19,9 milioane. în anul 1945 s-au
înregistrat 15,8 milioane de locuitori și de atunci s-a înregistat un continuu proces de creștere până la 1 iulie
1990, când erau 23.206.720 de locuitori, după care s-a instaurat o tendință de scădere continuă (Țarcă, 1997). Se
poate aprecia că ritmul mediu anual de creștere realizat de țara noastră a fost mai ridicat decât în țările dezvoltate
și mai scăzut decât în cele slab dezvoltate.
în perioada 1885-l915 populația României a crescut cu un ritm mediu anual relativ ridicat, de 1,2%, realizat în
condițiile unui comportament demografic aproape natural caracterizat printr-o natalitate foarte ridicată de
aproape 40 născuți vii la 1.000 de locuitori și mortalitate generală foarte ridicată, de 25 decedați la 1.000 de
locuitori. Fenomenul a fost frânat în această perioadă de intensa migrație externă a populației, în special în
provinciile românești aflate sub dominație străină.
în perioada 1915-l945 evoluția populației României a fost afectată de ravagiile provocate de cele două războaie
mondiale și de criza economică din anii 1929-l933. Schimbarea comportamentului demografic s-a datorat unui
complex de factori sociali, economici și culturali, între care un loc important 1-a deținut destrămarea gospodăriei
țărănești tradiționale, favorabile unei natalități ridicate, ca urmare a intensificării migrației populației rurale către
orașe. Este vorba în special despre migrația populației tinere, ceea ce a diminuat potențialul reproductiv al
populației rurale, și ridicarea nivelului cultural al populației, cu efecte directe asupra obiceiurilor și tradițiilor
moștenite în modul de viață și în atitudinea populației față de propria reproducere.
După cel de-al doilea război mondial, populația României a înregistrat un proces de creștere continuă până în
1990, cu ritmuri medii care prezintă o tendință de scădere de la 1,2% între recensământurile din 1948 și 1956, la
0,9% între 1956 și 1966, la 1,1% între 1966 și 1977 și la 0,6% între 1977 și 1989 și un ritm negativ de -0,2%
după 1990 din cauza sporului natural negativ și a migrației externe (Țarcă, 1997).
Toate acestea sunt corelate cu tendința de reducere a numărului de copii născuți în fiecare familie, prin
introducerea unor măsuri de planificare familială, cu un decalaj de câteva decenii față de țările dezvoltate.
în anul 1975 populația totală a României număra 21,2 milioane de locuitori. După numai 24 de ani aceasta a
crescut până la 22,5 milioane, rata anuală de creștere fiind de 0,2%.
Ritmul de reproducere a populației a prezentat variații însemnate, legate de condițiile specifice ale țării, de
poziția sa geografică în spațiul carpato-danubiano-pontic, de evenimentele istorice care au avut loc, de factorii
politici, economici și socioculturali care și-au pus amprenta pe evoluția principalelor fenomene demografice:
natalitate, mortalitate și migrație, cu incidență directă asupra numărului și structurii populației după diferite
caracteristici.
Previziunile pentru anul 2015 estimează că se va semnala o scădere relativ semnificativă, respectiv până la 21,4
milioane, valoare ce se află aproape la nivelul anului 1975, într-o
perioadă mai scurtă de timp decât s-a produs creșterea amintită mai sus, iar rata de creștere va avea valori de
-0,4%.
22,5 i
22
21,521 ș
20,5
22,5 h
21,4
21,2
□ milioane
1975
1999
2015
Figura 11. Populația României în perioada 1975-2015
Corelația dintre creșterea demografică și dezvoltarea durabilă a comunităților umane este necesar să fie
determinată din mai multe puncte de vedere. Populația sub toate aspectele ei trebuie considerată un subsistem
relativ independent, component al siste mului social global. Acesta are o dinamică a sa proprie, are anumite legi
proprii de structură și de evoluție, iar pe de altă parte, populația, în calitatea sa de componentă a sistemului social
global, suferă influența acestuia, ca și a altor subsisteme componente ale sistemului social global.
Un alt aspect se referă la faptul că populația suportă influențele sistemului social global și influențe specifice din
partea altor subsisteme ale acestuia, distribuția terito rială, compoziția pe vârste și sexe și dinamica populației
care influențează direct sau indirect componentele vieții sociale (Howe, 2001).
O populație redusă numeric și care are o compoziție pe vârste inadecvată poate influența în mod negativ
dezvoltarea din următoarele considerente: există riscul apariției unor dificultăți în asigurarea necesarului de forță
de muncă; se frânează dezvoltarea economică și necesitatea alocării de resurse pentru întreținerea la limita
decenței a unui segment prea mare de populație, economic inactivă. în același sens, apare imposibilitatea de a se
aloca resurse suficiente, la nivelul cerințelor, pentru satisfacerea nevoilor unei armate capabile să asigure
securitatea națională.
Dacă am evaluat riscurile unei populații reduse numeric, putem aprecia ce se întâmplă la un excedent al acesteia.
In acest caz, prin depășirea substanțială a cererii forței de muncă apare imposibilitatea valorificării în condiții de
eficiență optimă a forței de muncă potențiale, ceea ce generează inevitabil șomajul. în situația în care acesta
devine o permanență, ilustrând probleme ale economiei naționale, o stare de sărăcie perpetuă și incapacitatea
cronică de relansare sau un ritm de creștere prea accelerat, dincolo de posibilitățile de absorbție și de limitele de
suportabilitate ale economiei naționale, el poate deveni o sursă de insecuritate națională.
în consecință, factorul demografic are o importată deosebită pentru stabilirea politicilor de dezvoltare social-
economică, a celor de securitate națională, atât pe termen mediu, cât mai ales pe termen lung.
2.3. Tendințe demografice
Consiliul National de Informații (CNI) din SUA reprezintă o organizație de analiză, formată din elita
specialiștilor din serviciile de informații. Potrivit raportului întocmit de CNI, până în 2015 populația planetei va
ajunge la 7,2 miliarde, estimare care depășește valoarea celei stabilite de Programul Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) de 7,0 miliarde.
în 1985 populația a înregistrat o creștere de 1,7% pe an, în 2000 a scăzut la 1,3% pe an, iar previziunile pentru
2015 arată că aceasta va fi de 1 %. Cu toate acestea, populația Indiei va crește la 1,2 miliarde, a Chinei la 1,4
miliarde, iar Pakistanul va ajunge la 204,3 milioane de locuitori, ceea ce va determina necesitatea abordării
specifice a problemelor care țin de progresul social și economic.
Europa înregistrează aspecte total diferite față de restul globului, fiind singurul continent unde în următorii 15
ani populația va înregistra o scădere numerică. Ratele scăzute ale natalității și creșterea speranței de viață vor
conduce la o semnificativă îmbătrânire a populației.
Creșterea demografică se va produce în țările în curs de dezvoltare într-o proporție de aproximativ 95% și
aproape exclusiv în zonele urbane (UNDP, 2000b).
Populația planetei se va concentra din ce în ce mai mult în orașe. în 2015 se estimează că mai mult de jumătate
dintre locuitorii planetei vor trăi în mediul urban. Astfel, vor apărea și vor continua să crească adevărate
„megalopolisuri" cu peste 10 milioane de locuitori.
în 15 ani se estimează că populația din Jakarta se va dubla. în 15 ani peste 400 milioane de oameni vor locui în
mega-orașe.
Această spectaculoasă creștere va genera serioase probleme la nivelul infracțio-nalității, securității comunitare,
dezvoltării în general.
3. Urbanizarea
3.1. Urbanizarea la nivel mondial
Urbanizarea determină modificări esențiale în cadrul comunităților. La nivel mondial, în anul 1975 doar 37,5%
dintre locuitori trăiau în mediul urban, iar în 1999 fenomenul s-a extins până la 46,5%. Previziunile pentru 2015
evidențiază o ușoară accentuare a fenomenului până se va ajunge la 53,2%. Expansiunea orașelor,
suprapopularea și utilizarea ineficientă a teritoriilor determină un stres în plus asupra acestor comunități,
deteriorând condițiile de viață ale membrilor ei (Barry, 1998).
La nivel mondial, ponderea populației care trăiește în mediul urban se încadrează în prezent între 97,3% în
Belgia și 5,9% în Rwanda, iar previziunile pentru 2015 în acest ultim caz se referă la ridicarea nivelului minim la
cel puțin 8,9% (UNDP, 2001).
La nivelul statelor cu IDU superior, valorile anului 1999 se situează între 97,3% m Belgia și 58,8% în Irlanda, iar
previziunile pentru aceleași state determină ridicarea gradului de urbanizare până la 98%, respectiv 64%.
Dinamica fenomenului arată că, în cea mai mare parte a statelor lumii, acesta a luat amploare, cu mici excepții,
respectiv în Austria, unde se înregistrează 64,6% în 1999, sub valoarea de 65,2% din 1975, și în Tadjikistan, de
la 35,5% în 1975 la 27,5 în 1999.
Tabelul 6. Gradul de urbanizare la nivel mondial corelat cu nivelul de dezvoltare și cel al
veniturilor
Urbanizarea (%)
197519992015
IDU superior 72,678,382,1
BOU mediu 29,441,449,6
IDU inferior 17,530,440,6
Urbanizarea (%)
197519992015
Venit mare 75,078,782,2
Venit mediu 34,849,557,6
Venit mic 21,931,240,2
Urbanizarea (%)
197519992015
II Lume37,846,553,2
Migrarea populației din mediul rural către cel urban s-a accelerat în ultimii patruzeci de ani. Proporția populației
urbane a crescut de la o treime în 1960 la 47%, respectiv 2,8 miliarde în 1999. în anul 1960 existau doar două
orașe cu o populație de peste
10 milioane, New York și Tokyo, față de prezent, când sunt 17 astfel de orașe. Previziunile pentru 2015 sunt și
mai îngrijorătoare, estimările ajungând la 26, iar dintre acestea 18 se vor afla în Asia.
între valoarea IDU, nivelul veniturilor și gradul de urbanizare există o corelație directă, care se referă la faptul
că, indiferent de perioada analizată, proporția cea mai mare se înregistrează la grupa cu IDU superior.
Un aspect favorabil dezvoltării comunităților umane îl reprezintă faptul că în timp se reduc diferențele între cele
trei grupe analizate, astfel încât pentru 2015 decalajul este mult mai mic. Pentru ca urbanizarea să reprezinte un
factor care să vină în sprijinul dezvoltării comunităților, și nu o piedică, se impun o serie de măsuri ce țin de
asigurarea de locuri de muncă corespunzătoare pentru cei care ocupă acest spațiu, precum și accesul la servicii
sociale ce țin de îmbunătățirea calității vieții fiecărui individ din comunitatea respectivă. Oamenii de pretutindeni
se îndreaptă spre orașe pentru a-și găsi de lucru. Mulți dintre aceștia nu au unde locui și își improvizează singuri
adăposturi. Unele orașe din statele în curs de dezvoltare sunt înconjurate de zone cu locuințe improvizate,
suprapopulate, insalubre, fără electricitate și apă curentă.
90 n
IU IDU superior ș IDU mediu □ IDU inferior
1975 1999 2015
Figura 13. Gradul de urbanizare după nivelul IDU
90 80-!
70 60 50 40 30 20 10 0
01 Venit mare ș Venit mediu □ Venit mic
1975 1999 2015
Figura 14. Gradul de urbanizare după nivelul veniturilor
3.2. Particularități ale dezvoltării comunităților urbane în România
în anul 1975, în România, gradul de urbanizare atingea o proporție de 46,2%, dar aceasta s-a extins până la
55,9% în 1999. Previziunile pentru anul 2015 arată că fenomenul va atinge valori de 62,0%.
Tabelul 7. Gradul de urbanizare în România
Urbanizarea (%)
19751999 2015
i România46,255,9 62
0 10 20 30 40 50 60 70
Figura 15. Dinamica urbanizării în România în perioada 1975-2015
Durata medie a vieții în mediul urban în România a fost semnificativ mai mare față de mediul rural, respectiv de
69,8 ani și 70,6 ani în perioada 1990-l999. Referitor la dinamica sa, pe o perioadă de zece ani, aceasta
înregistrează valori extrem de diverse. O ușoară creștere este semnalată în perioada 1990-l992, de la 70,3 la 70,5
ani, urmată de o ușoară scădere pentru următorii cinci ani, care a determinat ca durata medie a vieții să ajungă la
69,8 ani. O îmbunătățire a acestui indicator apare progresiv în 1998 și 1999, astfel încât valoarea lui atinge 70,6
ani.
Tabelul 8. Durata medie de viață în mediul urban în perioada 1990-l999 în România
1990199119921993199419951996199719981999
Rural68,768,968,868,868,768,56867,868,168,6
Urban70,370,470,570707069,869,870,170,6
Populația cu vârsta de 0-l4 ani reprezintă o categorie extrem de importantă pentru dezvoltarea comunitară. Din
acest punct de vedere, se impune un studiu comparativ al structurii acesteia în mediul urban față de cel rural.
71 70,5
70 69,5
69 68,5
68 67,5
67 66,5
66
70>3 70*-I^ 70 70 ^O-^T^T^T
30^
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Figura 16. Durata medie de viață în mediul urban în comparație cu cel rural
In România, în perioada 1990-l991, această categorie a avut valori sensibil mai ridicate în mediul rural, fenomen
care a suferit modificări semnificative în favoarea mediului urban până în anul 1997, când proporția pe cele două
medii a ajuns la egalitate, respectiv 20,9%. Acest fenomen a atras schimbări semnificative în următorii doi ani,
astfel încât în mediul urban proporția acestei categorii de populație a ajuns la 17,9%, cu diferențe mult mai mari
decât în perioada inițială de analiză.
Tabelul 9. Proporția populației de 0-l4 ani în mediul urban față de cel rural
Rural25,52522,321,821,521,321,120,92119,8
Urban25,124,425,824,823,922,921,920,92017,9
rural urban
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Figura 17. Populația de 0-l4 ani în mediul urban și rural în
România
în România, în ultimii ani s-a remarcat îmbătrânirea populației de la sate, astfel încât valorile comparative cu
cele ale mediului urban sunt de cele mai multe ori duble.
Referitor la dinamica în timp, fenomenul a înregistrat o evoluție progresivă nu numai pentru mediul urban, de la
7,4% în anul 1990 la 9,4% în 1999, dar și pentru cel rural, ale cărui valori se încadrează între 14 și 17,4%.
Tabelul 10. Populația cu vârsta de 65 ani și peste în mediul urban și rural
1990199119921993199419951996199719981999
Rural1414,315,115,515,916,316,51717,217,4
Urban7,47,77,888,28,58,799,29,4
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Figura 18. Populația cu vârsta de 65 ani și peste în mediul
urban și rural
Starea de sănătate a populației din mediul urban este determinată și de numărul de medici care revin pentru o
persoană.
în perioada 1990-l993, numărul pacienților ce revine fiecărui medic a crescut într-un ritm oscilant, de la 393 la
410, după care a fost înregistrată o scădere progresivă până în anul 1999, aspect pozitiv atât la nivel individual,
cât și pentru dezvoltarea comunității din care acesta face parte.
Studiul comparativ relevă două aspecte deosebit de îngrijorătoare pentru România, în primul rând, în spațiul
rural numărul pacienților ce revine unui medic este de trei ori până la de cinci ori mai mare față de mediul urban,
ceea ce se reflectă și în durata medie a vieții. în al doilea rând, tendința este de accentuare, în sensul adâncirii
diferențelor dintre rural și urban, fenomen determinat de creșterea numărului de pacienți la sate, care în 1999 a
înregistrat valoarea maximă de 1.698 pentru un medic.
Tabelul 11. Numărul de pacienți/medic în mediul urban față de cel rural în perioada 1990-
l997
1990199119921993199419951996199719981999
Rural10941189119212451356r14261461147515251698
Urban393379386410382378372360345306
1800
. 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Figura 19. Numărul de pacienți/medic în mediul urban față de cel rural în perioada 1990-l999
Calitatea condițiilor de locuit se răsfrânge asupra tuturor aspectelor ce țin de calitatea vieții, cei mai vulnerabili
fiind copiii.
Studiile efectuate în acest sens susțin ideea conform căreia mortalitatea infantilă se corelează cu indicatorii de
habitat (Zamfir, Zamfir, 1995). Aceștia se referă la tipul de locuință, gradul de confort locativ, cheltuielile
necesare pentru întreținerea ei, forma de posesie și satisfacțiile sau insatisfacțiile legate de aceasta și pun în
evidență gradul de dezvoltare a unei comunități (Lucuț, Rădulescu, 2000).
Calitatea socială a locuirii în România se poate aprecia și prin unul dintre indicatorii gradului de ocupare a
locuințelor, respectiv suprafața locuibilă pentru o persoană atât pentru mediul urban, cât și pentru cel rural. în
perioada 1990-l999 se remarcă diferențe semnificative care pun în evidență creșterea continuă a dimensiunii
spațiului de locuit, într-o măsură mult mai mare în mediul rural spre deosebire de cel urban. Această expansiune
a avut valori de 10,3 m.p. în 1990 și a ajuns la 12,5 m.p. în 1999.
Tabelul 12. Dimensiunea spațiului de locuit în mediul urban față de cel rural (m.p.)
1990199119921993199419951996199719981999
Rural10,311,511,6':
:U
Sl11,91212,112,312,412,5
Urban1111,211,311,311,311,411,511,611,711,8
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Figura 20. Spațiul de locuit în mediul urban față de cel rural
(m.p.)
Nu același lucru s-a întâmplat în spațiul urban. Deși acest indicator a suferit îmbunătățiri, progresul s-a produs
într-un ritm mult mai lent, astfel încât de la 11 m.p. s-a ajuns doar la 11,8 m.p., într-o perioadă de timp de
aproape zece ani.
în aceste condiții, nu putem aprecia o calitate a gradului de satisfacere pentru condițiile de locuire nici măcar
satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât tendințele nu sunt deloc încurajatoare în acest sens, chiar dacă există
diferențe între caracteristicile spațiului de locuit pentru cele două medii.
4. Durata medie de viață
4.1. Durata medie de viață în lume
Gradul de dezvoltare a unei comunități se răsfrânge la nivel individual și în durata de viață. Aceasta este corelată
cu aspectele ce țin de asigurarea unui confort fizic și psihic pentru fiecare dintre membrii acelei comunități.
Analiza duratei medii de viață pentru 162 de state ale lumii scoate în evidență faptul că, la nivel mondial, aceasta
este de 66,7 ani, având valorile cele mai ridicate în Japonia, unde populația atinge 80,8 ani, în Suedia (79,6 ani)
și în Islanda (79,1 ani), în cadrul aceleiași analize se observă că populația din Sierra Leone trăiește cel mai puțin,
respectiv 38,3 ani.
Tabelul 13. Durata medie de viață în unele state cu IDU superior (apud UNDP, 200
Statul Durata de viață în ani
Japonia 80,8
Suedia 79,6
Islanda 79,1
Australia 78,8
Elveția 78,8
Canada 78,7
Israel 78,6
Norvegia 78,4
Franța 78,4
Italia 78,4
Spania 78,3
Belgia 78,2
Grecia 78,1
Olanda 78
Austria 77,9
Germania 77,6
Marea Britanie 77,5
Finlanda 77,4
Noua Zeelandă 77,4
Luxemburg 77,2
SUA 76,8
Irlanda 76,4
Danemarca 76,1
Figura 21. Durata medie de viață în unele state ale lumii cu IDU superior
DEZVOLTAREA COMUNITARĂ. INDICATORII NIVELULUI DE VIAȚĂ583
Figura 22. Durata medie de viață în unele state cu IDU inferior Tabelul 14. Durata medie de viață în unele
state cu IDU inferior
Statul Durată de viață în ani
Burkina Faso 46,1
Chad 45,5
Nigeria 44,8
Guineea-Bissau 44,5
Mali 44,3
Africa Centrală 44,3
Etiopia 44,1
Burundi 40,6
Mozambic 39,8
Sierra Leone 38,3
Pentru cele 48 de state dezvoltate luate în considerare, media duratei de viață este de 77,3 de ani, pentru cele
mediu dezvoltate de 66,8 ani, iar pentru cele slab dezvoltate de 52,6 ani.
77,366 880,0 70,0 60,0 ș 50,0 • 40,0 30,0 • 20,0-10,00,0 J52 6
Țări cu IDU Țări cu IDU Țări cu IDU superior mediu inferior
Figura 23. Durata medie de viață după nivelul de dezvoltare
Corelația dintre veniturile populației și durata medie de viață pune în evidență faptul că, pentru cele cu venituri
ridicate, aceasta este de 78 ani, pentru cele cu venituri medii este de 69,5 ani, iar pentru cele cu venituri mici este
de 59,4 ani, în timp ce media pe glob este de 66,7.
Lume
Venituri mici Venituri medii Venituri înalte
66,1
59,4
69,;
78,0
Figura 24. Durata medie de viață după nivelul veniturilor
Dinamica în timp a acestui indicator arată că, pentru toate statele dezvoltate, durata medie de viață a crescut în
perioada 1970-2000, dar printre cele cu nivel mediu există și țări cu valori mult mai scăzute în prezent, de
exemplu, Letonia de la 70,1 la 69,6 ani; Belarus de la 71,5 la 68 ani; Federația Rusă de la 69,7 la 66,1 ani;
Bulgaria de la 71,0 la 70,8 ani; Ucraina de la 70,1 ani la 68,1 ani; Armenia de la 72,5 ani la 72,4 ani; Kazahstan
de la 64,4 la 64,1 ani; Namibia de la 49,4 la 45,1 ani; Botswana de la 53,2 ani la 44,4 ani și Zimbabwe de la 56
ani la 42,9 ani. Mult mai puține state din rândul celor slab dezvoltate au înregistrat valori mai scăzute ale duratei
medii de viață, respectiv : Uganda de la 46,4 la 41,9 ani; Zambia de la 47,2 la 40,5 ani; Malawi de la 41 la 40,7
ani; Rwanda de la 44,6 la 39,4 ani, Mozambic de la 42,5 la 40,6 ani și Burundi de la 44 ani la 40,6 ani.
4.2. Durata medie de viață pe sexe
La nivel mondial, durata medie de viață la sexul masculin este mai scăzută decât la cel feminin, valorile medii
fiind de 69,1 ani pentru femei și 64,9 ani la bărbați, deci un decalaj de 4,2 ani.
La sexul feminin, valori semnificative se înregistrează în Japonia, de 83 de ani, urmată de Franța cu 82,1 ani și
Canada cu 81,9 ani.
La sexul masculin, cea mai longevivă populație este cea din Japonia și din Islanda cu 76,9 ani, urmate de Suedia
cu 76,4 ani și Canada cu 76,2 ani.
Se remarcă faptul că la ambele sexe populația Japoniei se află pe primul loc, dar cifrele nu sunt în relație direct
proporțională cu ceilalți indicatori sociali.
70 68 66 64 62
Dani
Feminin Masculin
Figura 25. Durata medie de viață la nivel mondial pe sexe
Tabelul 16. Durata medie de viață pe sexe în unele state cu IDU superior
ȚaraFemininMasculin
Norvegia81,375,4
Australia81,776
Canada81,475,9
Suedia82,177
Belgia81,375
SUA79,773,9
Islanda81,476,8
Olanda80,775,3
Japonia84,177,3
Finlanda8173,7
Elveția8275,6
Luxemburg80,473,9
Franța82,374,5
Marea Britanie8075
Danemarca78,673,6
Austria80,974,7
Germania80,674,3
Irlanda79,173,8
Noua Zeelandă80,174,8
Italia81,675,2
Spania81,974,8
Israel80,476,6
Grecia80,875,5
3 0JC3WK3c3lcqc3c3rr;
Figura 26. Durata medie de viață pe sexe în unele state dezvoltate
4.3. Durata medie de viață în România
Raportul Dezvoltării Umane publicat în anul 2001 arată că durata medie de viață în România în anul 1999 a fost
de 69,8 ani. în context global, se evidențiază faptul că acest indicator situează populația țării noastre destul de
aproape de țările dezvoltate, la care cea mai mică valoare este de 69 de ani. în același timp, urmărind intervalul
în care ne încadrăm din acest punct de vedere, pentru statele cu IDU mediu acesta are valori cuprinse între 74,1
ani (Trinidad-Tobago) și 51,1 ani (Congo), ceea ce situează România aproape de limita superioară.
Referitor la dinamica în timp a acestui indicator, se observă că, după o perioadă de peste 20 ani, acesta a crescut
cu aproape 1 an, ceea ce poate reprezenta un semnal de alarmă în ceea ce privește stilul de viață, starea de
sănătate și nivelul de trai din țara noastră.
Tabelul 17. Durata medie de viață în România
1 Durata medie de viață ––-
1970-l975
69,2
1995-2000
69,8
La populația de sex feminin din România se înregistrează o durată medie de viață pentru perioada 1997-l999 de
73,7 ani, iar la sexul masculin de 66,1 ani (UNDP, 2000). Diferența de 7,6 ani depășește valorile la nivel mondial
de 4,2 ani, respectiv de 6,8 ani în Japonia.
69,8 -69,6 -69,4 -69,2 -69 -68,8-
m Durata medie a
vieții|
1970-l975 1995-2000
Figura 27. Durata medie de viață în România în perioada 1970-2000 (exprimată în ani)
masculin
feminin
60 65 70 75
Figura 28. Durata medie de viață în România pe sexe
în ceea ce privește diferențele între sexe care apar între regiunile României, se remarcă Bucureștiul, cu cele mai
mari valori, și regiunea NV la ambele sexe, cu cele mai scăzute valori.
Tabelul 18. Durata medie de viață pe sexe în cele opt regiuni ale României
FM
România73,766,1
Zona NE73,766,8
Zona SE73,865,8
ZonaS73,765,8
Zona SV73,366,2
Zona V73,265,4
ZonaNV72,765,1
Zona Centrală74,366,2
București75,367,6
78
76
74
72170 șș
681
66
64
62
60
73,7 73,7 73,8 73,7 73,3 73.
Figura 29. Durata medie de viață pe sexe în cele opt regiuni ale României
5. Gradul de îmbătrânire
5.1. îmbătrânirea la nivel mondial
Cercetările efectuate la nivel mondial semnalează iminența unui fenomen cu consecințe importante asupra
dezvoltării comunităților umane : apariția unui important decalaj de vârstă între populațiile țărilor bogate, din ce
în ce mai bătrâne, și ale celor sărace, din ce în ce mai tinere.
în statele dezvoltate, mai ales în Europa, rata scăzută a natalității și creșterea speranței de viață vor duce la o
îmbătrânire accentuată a populației în următorii 15 ani, ceea ce va pune la grea încercare serviciile sociale,
sistemele de pensii și serviciile sanitare.
Acest fenomen va impune găsirea unor soluții pentru a echilibra numărul de pensionari cu cel al persoanelor
active.
. în regiunile sărace, fenomenul este invers. în Africa Subsahariană, în unele state din America Latină și din
Orientul Mijlociu, în anul 2015 se va înregistra cea mai numeroasă generație tânără din istorie.
Aspectul este îngrijorător din cauza consecințelor destabilizatoare, corelate cu o rată ridicată a șomajului, precum
și cu o multitudine de implicații sociale.
Diferențele semnificative de vârstă între populațiile din țările bogate și cele din țările sărace vor accentua
fenomenul de migrație.
La nivel global, previziunile pentru 2015 arată că populația de 65 ani și peste va fi de 8,3%, față de 6,9% cât este
în prezent.
populația cu vârsta > 65 ani
1999 2015
Figura 30. Gradul actual de îmbătrânire la nivel mondial și previziunile pentru 2015
Proporția populației cu vârsta de 65 de ani și peste este cuprinsă între 17,8% în Italia și 2,25% în Emiratele
Arabe Unite, Zambia și Uganda. Cea mai mare parte a persoanelor din această categorie se află în statele cu IDU
superior și proporția descrește către statele cu IDU inferior. Acest fenomen este influențat de evoluția natalității,
mortalității și, nu în ultimul rând, a migrației. Tendința de reducere a natalității, constatată de peste două secole
în țările dezvoltate, determină reducerea proporției populației tinere față de total, în paralel cu creșterea
corespunzătoare a populației adulte, cu deosebire a celei vârstnice (Țarcă, 1997).
Tabelul 19. Ponderea populației de 65 ani și peste în unele state dezvoltate
Statul 19992015
Norvegia 15,518,2
Australia 12,215,2
Canada 12,516,1
Suedia f17,422,3
Belgia 16,819,9
SUA 12,314,4
Islanda 11,614,1
Olanda 13,617,8
Japonia 16,725,8
Finlanda 14,820,7
Elveția 15,822,1
Luxemburg 14,316,2
Franța 15,818,6
Marea Britanie 15,718,9
Danemarca 15,019,4
Austria 15,420,0
Germania 16,121,0
Irlanda 11,313,1
Noua Zeelandă 11,614,5
Italia 17,822,4
Spania 16,719,8
Israel 9,911,5
Grecia 17,221,2
Previziunile pentru anul 2015 arată o creștere a acestei categorii a populației la toate țările cu IDU superior, până
la 25,8% în Japonia, urmând să scadă la câteva state din celelalte două grupe, respectiv în Maldive, Kirghistan,
Capul Verde, Tadjikistan, Namibia, Botswana, Gabon, Zimbabwe, Guineea Ecuatorială, Camerun, Insulele
Comore, Kenya, Congo, Togo, Yemen, Zambia, Benin, Uganda, Malawi, Africa Centrală, Chad, Mozambic,
Burundi și Etiopia, până la o valoare minimă de 2,4% (UNDP, 2001).
Figura 31. Gradul de îmbătrânire a populației lumii în 1999 și previziunile pentru 2015
Atât la statele cu IDU superior, cât și la cele cu venituri ridicate, proporția populației cu vârsta de 65 de
ani și peste are cea mai mare valoare, ajungând la 13,7% în primul caz și 14,5% în cel de-al doilea caz.
Tabelul 20. Gradul de îmbătrânire corelat cu nivelul dezvoltării și veniturile realizate la
nivel mondial
> 65 de ani (% din total)
19992015
IDU elevat 13,717,3
IDU mediu 5,87,5
IDU scăzut 3,13,4
> 65 de ani (% din total)
19992015
Venit mare 14,518,3
Venit mediu 6,58,5
Venit mic 4,45,2
> 65 de ani (% din total)
19992015
01999 H2015Venit mareVenit mediuVenit mic
Figura 33. Gradul de îmbătrânire la nivel mondial și previziunile pentru 2015 corelate cu nivelul venitului
5.2. Gradul de îmbătrânire a populației României
România are o populație cu o structură pe grupe de vârstă relativ echilibrată. Populația tânără, cu vârsta de până
la 14 ani, deținea în anul 1930 o pondere de peste o treime din total, respectiv 35,2%. Populația adultă (respectiv
15-64 ani pentru bărbați și 15-56 ani pentru femei) reprezenta în 1920 aproape jumătate din populația totală,
adică 49,3 %. Populația vârstnică, în urma creșterii duratei medii de viață în ultimele decenii, înregistrează o
tendință de creștere, ajungând în anul 1992 la 16,4% (Țarcă, 1997). în anul 1999 aceasta înregistra 13,1%,
procent care poate fi considerat mediu dacă ținem cont de valorile maxime și minime înregistrate la nivel
mondial.
Previziunile pentru anul 2015 arată o evoluție a procesului de îmbătrânire de până la 14,6%, care, la rândul său,
se încadrează la un nivel mediu al ritmului de creștere.
15,0
2015
H1999
ș 2015
1999
România Figura 34. îmbătrânirea populației României și previziunile pentru 2015
Tabelul 21. îmbătrânirea populației României și previziunile pentru 2015
> 65 de ani (% din total)
19992015
13,114,6
6. Profilul sărăciei
6.1. Gradul de sărăcie la nivel mondial
Sărăcia reprezintă o problemă socială pentru toate comunitățile umane.
Profilul sărăciei la nivel mondial, conturat pentru fiecare stat, sau la nivel național, pe regiuni, ne sprijină în
identificarea problemelor cu care se confruntă o parte, uneori semnificativă, a populației, dar, mai ales, poate
indica ierarhizarea problemelor acestora în vederea aplicării unor programe speciale de asistență și protecție
socială.
Stabilirea poziției pe care o ocupă fiecare comunitate în parte la nivel mondial, precum și tendințele de
dezvoltare ilustrează caracteristicile principale ale categoriilor de populație aflate în pragul sărăciei. Astfel, la
nivel mondial, 1,2 miliarde de oameni trăiesc cu mai puțin de 1 dolar SUA pe zi.
1,2 miliarde d.e oameni care trăiesc în sărăcie extremăOameni care trăiesc cu mai pujinde 1 dolar SUA pe zi (în milioane). 1998
Figura 35. Profilul sărăciei pe glob
Evaluarea gradului de sărăcie pentru unele state ale lumii, apreciat prin indicele stabilit de Programul Națiunilor
Unite pentru Dezvoltare, pune în evidență existența unor diferențe semnificative, de la 7,3% în Norvegia, la
64,7% în Niger.
Dezvoltarea unei comunități se face cu ajutorul membrilor acesteia. Proporția mare a celor săraci atrage după
sine imposibilitatea progresului, atât din cauza piedicilor economice, cât și a celor de mentalitate, educație,
atitudine.
Analiza subiectivă a persoanelor sărace indică demoralizare, un minim sentiment de autoapreciere, temeri pentru
viitor, presiune psihică, iar în cazul tinerilor, tot mai multe acțiuni violente.
Tabelul 22. Indicele sărăciei în unele state ale lumii
Statul 1998-l999 (%)
Suedia 6,8
Canada 12,1
Norvegia 7,5
SUA 15,8
Australia 12,9
Belgia 12,5
Anglia 15,1
Irlanda 15,3
Turcia 16,4
China 19
Niger 64,7
Mauri tania 49,7
Senegal 47,9
Figura 36. Evaluarea sărăciei pentru unele state ale lumii (%)
în Europa, de-a lungul timpului au avut loc modificări ale statutului săracilor. „Reprezentarea socială a sărăciei
constituie baza creării unui stat providențial care pune bazele unor sisteme de protecție socială al căror obiectiv
este eradicarea sărăciei", menționează Măria Estela Ortega Rubi (1999).
Particularitățile sărăciei în Europa în decursul timpului și consecințele asupra dezvoltării comunităților umane
sunt legate de mentalitățile oamenilor. Săracii erau considerați un grup social ce amenința ordinea publică, spre
deosebire de perceperea actuală, când situația săracilor devine o problemă națională și comunitară care trebuie
rezolvată.
6.2. Sărăcia în România
Abordarea sărăciei ca o problemă comunitară în România se încadrează în contextul european de eradicare
impus de societatea contemporană.
în perioada 1995-l998, indicele sărăciei în România a avut o dinamică diferită de la un an la altul. După o
scădere a acestuia în anul 1996 față de 1995, respectiv de la 19,04 la 17,15, fenomenul s-a agravat. Creșterea
graduală a indicelui atrage după sine o serie de consecințe negative asupra dezvoltării comunităților românești.
Pe de o parte, reprezintă o censecință a regresului economic, iar pe de altă parte, accentuează inegalitățile sociale
între diferite grupuri de populație (UNDP, 2000a).
13 indicele sărăciei
1995
1996
1997
1999
Figura 37. Indicele sărăciei în România pentru perioada 1995-l999
Sărăcia este principala cauză a retardării și a prejudiciilor sociale emoționale, de sănătate, mintale și reprezintă
un potențial amenințător pentru dezvoltarea copiilor.
în România, cea mai mare parte a persoanelor care trăiesc în sărăcie o reprezintă funcționarii, 39%, și
pensionarii, 25,9% (UNDPa, 2000).
alte categorii
pensionari 26%
șomeri 11%
funcționari 39%
patroni 0%
fermieri 16%
Figura 38. Categorii de persoane care trăiesc în sărăcie în România
Consecințele menținerii și accentuării gradului de sărăcie se reflectă în autoizolarea categoriilor de persoane de
restul membrilor comunității, în manifestarea unui dezinteres din ce în ce mai accentuat față de evenimentele
sociale și, implicit, în participarea
diminuată la viața cotidiană a comunității. La nivel individual, efectele sunt resimțite prin relații instabile, rată
mare a separării familiale, educație deficitară, autoritară etc.
„Sărăcia are o dimensiune absolută în România, un loc central ocupând lipsurile, în special cele de natură
primară: hrană, îmbrăcăminte, medicamente", afirmă A. Neculau și M. Curelaru (1999). Autorii subliniază faptul
că se fac foarte puține referiri la conexiunile dintre muncă și înlăturarea sărăciei, precum și la rolul protecției
sociale, respectiv la impunerea rolului asistentului social necesar într-o comunitate.
Intervenția fiecărui membru al comunității, alături de obiectivele asistenței sociale specifice, va putea asigura
diminuarea gradului de sărăcie pe termen scurt și eradicarea ei pe termen lung.
6.3. Sărăcia și subnutriția
La nivel mondial, peste 1 miliard de oameni sunt subnutriți, dintre care 96% se află în țările în curs de
dezvoltare, raportează Organizația pentru Agricultură și Alimentație (FAO). Un sfert din populația subnutrită se
află în Africa Subasahariana și mai mult de două treimi în Asia și Pacific.
Tabelul 23. Populația subnutrită în lume
Țara Populația/milioane
India 370
China 300
Pakistan 260
Brazilia 165
Filipine 150
Thailanda 140
Indonezia 120
Coreea de Nord 100
Mexic 50
Columbia 45
Sri Lanka 40
Cambodgia 35
Venezuela 30
Egipt 25
Turcia 20
Chile 15
Coreea de Sud 10
Malaysia 5
Kuweit 2
Centrul International de Cercetări asupra Politicilor Alimentare apreciază o scădere cu 15% a numărului de copii
subnutriți sub cinci ani, în perioada 1995-2020.
îngrijorător este faptul că peste 40% dintre copiii din sudul Asiei și o treime din Africa Subsahariană și Sud-
Estul Asiei vor suferi în continuare de foamete.
Tabelul 24. Ponderea copiilor subnutriți la nivel mondial
Țara % din total până la 5 ani Anul/previziuni
Sudul Asiei 50 1995
Sudul Asiei 42 2020
Africa Subsahariană 33 1995
Africa Subsahariană 19 2020
Asia de Sud-Est 34 1995
Asia de Sud-Est 28 2020
China 17 1995
China 11 2020
Vestul Asiei și Africa de Nord 13 1995
Vestul Asiei și Africa de Nord 9 2020
America Latină 10 1995
America Latinăs2020
America Latină
Vestul Asiei și Africa de Nord
China
Asia de Sud-Est -Africa Subsahariană ș Sudul Asiei
0 10 20 30 40 50 60
Figura 40. Evoluția ponderii copiilor subnutriți în 1995 și previziunile pentru 2020 (International Food Policy Research
Institute, The Economist, noiembrie 1999, p. 138)
7. Sănătatea
Documentele Agendei 21 arată că: „Anual mor cel puțin 15 milioane de copii din cauze evitabile cum ar fi:
traume și asfixie la naștere, infecții respiratorii acute, subnutriție și diaree, iar tineretul este tot mai vulnerabil la
consumul de droguri, la sarcină nedorită și la boli transmisibile pe cale sexuală".
Indicatorii de sănătate sunt reprezentativi pentru evaluarea bunăstării sociale. în acest sens, ei exprimă
ameliorarea sau degradarea stării de sănătate a unei comunități.
La nivel mondial, problemele cauzate de insuficiența apei, salubrizarea inadecvată și igiena precară sunt
principalii factori responsabili pentru izbucnirea epidemiilor de holeră și dizenterie, care afectează 3 milioane de
oameni în fiecare an (WHO, 1997).
Malaria, bine cunoscută ca boală transmisibilă, este declarată number one de către OMS, deoarece, anual,
aceasta cauzează un număr de 500 milioane de îmbolnăviri în 90 de țări ale lumii și determină moartea a 1,5-2,7
milioane de oameni (WHO, 1997).
Tuberculoza, cea mai răspândită cauză a mortalității din cauza bolilor infecțioase la adulți, a fost „responsabilă"
pentru 3 milioane de decese în 1996, 95% dintre acestea înregistrându-se în țările în curs de dezvoltare.
Pericolul pe care-l prezintă aproximativ 30 boli, printre care SIDA, reprezintă în ultimii douăzeci de ani o
problemă de sănătate publică.
7.1. Starea de sănătate a populației Europei
Țările nordice, ca Norvegia, Suedia și Finlanda, sunt considerate de către EMU (Economist Intelligence Unit) ca
având cea mai bună stare de sănătate din Europa.
Aprecierea a fost făcută luând în considerare 35 de țări ale Europei, pentru care au fost analizați 14 indicatori
care se referă la: speranța de viață, rata mortalității infantile, vaccinarea populației, numărul cazurilor de SIDA,
rata mortalității prin cancer, boli de inimă, boli respiratorii, infecțioase și tabagismul. Valorile cele mai mici
înregistrate au clasat țările respective ca fiind printre cele a căror stare de sănătate este corespunzătoare.
Asigurarea unei stări de sănătate și unor servicii publice ale acesteia adecvate explică de ce țările nordice se află
pe primul loc în topul statelor europene.
Italia se află doar pe locul 4, în special din cauza situației dramatice a vaccinării.
Alte țări mediteraneene, precum Grecia și Franța, se află printre primele țări din Europa în ceea ce privește starea
generală de sănătate a populației, datorită unei alimentații corespunzătoare și unei rate scăzute a bolilor de inimă.
Marea Britanie se află pe locul 14, iar Germania doar pe locul 15, din cauza unor aspecte particulare ale stilului
de viață.
Țările cu o accentuată degradare a sănătății se află în Est, unde calitatea alimentației este destul de proastă, iar
îngrijirea bolnavilor este precară, din cauza costurilor ridicate și a calității slabe a serviciilor medicale.
Conform acestei analize comparative, populația Rusiei are cea mai accentuată degradare a sănătății (Europe'$
healthiest countries, 1998).
7.2. Cauze ale deceselor la nivel mondial
Raportul Stării de Sănătate a populației lumii din anul 1998 întocmit de OMS a urmărit influența diverselor boli
în inducerea deceselor pentru țările în curs de dezvoltare și pentru cele dezvoltate. Aceste date se încadrează în
categoria unor indicatori semni ficativi pentru monitorizarea procesului de dezvoltare socială și umană.
Astfel, bolile infecțioase, printre care tuberculoza, malaria și SIDA, sunt responsabile pentru o treime din
decesele înregistrate în 1997, al căror număr a fost de 52,2 milioane în țările în curs de dezvoltare.
Cancerul și bolile cardiovasculare au determinat moartea mai multor persoane în țările dezvoltate, respectiv 13
milioane, față de cele în curs de dezvoltare, cu numai 8 milioane. Dar acestea sunt responsabile doar de o treime
din totalul de decese înregistrate în țările sărace, în comparație cu două treimi în cele bogate (WHO, 1997).
Pentru țările în curs de dezvoltare, principalele cauze de deces le reprezintă bolile infecțioase și parazitare, ce
afectează 42% din populație, și bolile aparatului circulator, spre deosebire de țările dezvoltate, la care acestea din
urmă sunt pe primul loc, cu 42%, urmate de cancer, cu 22%, față de numai 8% în rândul populației primei
categorii (WHO, 1997, The Economist, mai 1998).
Tabelul 25. Cauze ale deceselor
% din total
Cauze Țări în curs de dezvoltare Țări dezvoltate
Boli infecțioase și parazitare 42% 2%
Cauze prenatale 10% 2%
Cancer 8% 22%
Boli ale aparatului circulator 24% 42%
Boli ale aparatului respirator 4% 8%
Altele/necunoscute 12% 24%
țări în curs de dezvoltare țări dezvoltate
24%
Boli Cauze Cancer Boli ale Boli ale
infecțioase prenatale aparatului aparatului
și parazitare circulator respirator
Figura 41. Cauze ale deceselor la nivel mondial (%)
Altele/ necunoscute
7.3. Rata mortalității infantile la nivel mondial
Statisticile cu privire la mortalitatea specifică pe vârste, în special cea sub 1 an, respectiv mortalitatea infantilă, și
cea între 1 și 4 ani, alcătuiesc o serie de date utilizate pentru evaluarea stării de sănătate.
Valoarea ratei mortalității infantile la nivel mondial raportată la 1.000 de nașteri a scăzut din 1970 de la 96 până
la 56 în 1999, în general în toate statele lumii, cu doar trei excepții: Belarus, Armenia și Zambia. Aceasta
reprezintă un prim pas făcut spre îmbunătățirea stării de sănătate.
100-,
B mortalitate
infantila/1000 nașteri
60-40-20-
1970 1999
Figura 42. Mortalitatea infantilă la nivel mondial în perioada 1970-l999
Analiza acestui fenomen după gradul de dezvoltare și nivelul veniturilor pune în evidență rata mare a mortalității
infantile la statele slab dezvoltate atât în anul 1970, cât și în 1999, dar și la cele cu venituri scăzute. Populația
numeroasă înregistrată în aceste cazuri, accesul limitat la educație, calitatea nesatisfăcătoare a serviciilor
medicale, de asistență socială, gradul de sărăcie etc. reprezintă doar câteva argumente pentru a explica situația
menționată. j
IDU superior IDU mediu IDU inferior Figura 43. Rata mortalității infantile față de nivelul de dezvoltare
140-,
120-
100-
80-
60-
40-
20-
M 1970 □ 1999
Venit ridicat
Venit mediu
Venit scăzut
Figura 44. Rata mortalității infantile față de nivelul veniturilor
1999
1970
18,6
46
0 10 20 . 30 40 50
Figura 45. Rata mortalității infantile în România
în anul 1970, rata mortalității în România avea valori ridicate, de 46 decese la 1.000 de nașteri.
în 1999, scăderea valorii s-a produs simțitor la mai mult de jumătate din cea inițială, astfel încât s-au înregistrat
în medie 18,6 decese la 1.000 de nașteri.
în ceea ce privește diferențierea fenomenului pe cele opt regiuni de dezvoltare econo mică, cea mai bună situație
se înregistrează în București, cu o rată de numai 12,9 decese la 1.000 de nașteri, și în regiunea Vest, cu doar 16
decese la 1.000 de nașteri. Cea mai alarmantă situație din România se află în cele două regiuni din est, respectiv
în NE și SE, unde valorile sunt cuprinse între 20,9 și 20,1 decese la 1.000 de nașteri.
Tabelul 26. Mortalitatea infantilă în România
Rata mortalității infantile la 1.000 de nașteri – 1999
România18,6
NE20,9
SE20,1
S19,6
SV17,2
V16
NV19,7
Centrală16,9
București12,9
19,7
ș Rata mortalității ! infantile/l .000 nașteri 1999
Figura 46. Mortalitatea infantilă în România
7.6. Piața medicamentelor
Prevenirea îmbolnăvirilor și stabilizarea sănătății la nivel mondial au implicat în 1998 suma de 75 miliarde USD,
rezultată doar din vânzarea medicamentelor.
Vitaminele și suplimentele alimentare reprezintă o treime din total, iar medicația antialergică – aproape a cincea
parte.
Un aspect specific îl reprezintă nivelul cheltuielilor efectuate de populație pentru o stare corespunzătoare de
sănătate, direct proporțional cu gradul de dezvoltare a țării respective. în acest sens, locuitorii Japoniei alocă cel
mai ridicat procent din valoarea medie pe persoană – 135 USD, respectiv 80 USD, urmată de SUA (76 USD),
Germania, Franța, Canada, Marea Britanie și Italia. Pe de altă parte, India se află pe ultimul loc, nivelul
cheltuielilor ridicându-se la 55 cenți (Euromonitor, The Economist, mai 1999, p. 142).
în anul 1990, România figura în statisticile Băncii Mondiale cu 63 USD pe cap de locuitor pentru sănătate, ceea
ce ducea la ocuparea locului 80 în lume (Lupu, Zanc, 1999).
Valoarea produselor farmaceutice produse în anul 1998 a totalizat 575 miliarde USD, din care vitaminele și
suplimentele alimentare predomină, cu o pondere de 33,5%. Celelalte categorii de produse au în vedere alergiile,
pentru care produsele reprezintă 18,8% din total, urmate de cele pentru îngrijirea pielii cu 15%, analgezicele cu
13% și tratarea afecțiunilor digestive cu 12,9%.
Tabelul 27. Comercializarea produselor farmaceutice în lume, 1998 (după The Economist, mai 1999, p. 142)
Produse farmaceutice %
Vitamine și suplimente alimentare 33,5%
Remedii digestive 12,9%
Remedii alergice 18,8%
Medicamente de îngrijire a pielii 15,0%
Analgezice 13,1%
Altele 6,7%
40,0%
35
Vitamine și Remedii Remedii Medicamente Analgezice suplimente digestive alergice de îngrijire a
alimentare pielii
Figura 47. Piața produselor farmaceutice la nivel mondial
Altele
Sănătatea reprezintă o valoare esențială atât pentru individ, cât și pentru comunitatea din care face parte.
Activitatea desfășurată de fiecare individ reprezintă o resursă fundamentală a dezvoltării comunității în
ansamblul ei și, de aceea, va tinde să-și valorifice potențialul uman ca resursă funcțională, printr-o sănătate
corespunzătoare.
Bibliografie selectivă
Barry, N., Bunăstarea, Editura DuStyle, București, 1998.
Bocancea, C.; Neamțu, G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999.
Dasen P.; Perregaux, R.M., Educația interculturală, Editura Polirom, Iași, 1999.
Davis, A. et al, „The state of the world", Newsweek, decembrie 1999.
Food and Agriculture Organization, Statistical Information, 2000.
Howe, D., Introducere în teoria asistenței sociale, UNICEF România, 2001.
Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, București, 2001.
Lucuț, Gr.; Rădulescu, S., Calitatea vieții și indicatorii sociali, Editura Lumina Lex, București, 2000.
Lupu, I.; Zanc, I., Sociologie medicală, Editura Polirom, Iași, 1999.
Neculau, A.; Ferreol, G., Aspecte psihosociale ale sărăciei, Editura Polirom, Iași, 1999.
Țarcă, M., Demografie, Editura Economică, București, 1997.
Underhill, W., „The roots of health", Newsweek, septembrie 1999.
United Nations Development Programme (UNDP), Raportul dezvoltării umane pentru România, București, 2000a.
United Nations Development Programme (UNDP), Urbanization, 2000b.
United Nations Development Programme (UNDP), Human Development Report, 2001.
United Nations Educațional, Scientific and Cultural Organization, UNESCO's Statistical Yearbook, 2000.
United Nations Fund Population (UNFP), 6 Billion. A time for choice, 1999. United Nations Population Division, World
Urbanization Prospects, 2000. World Health Organization (WHO), World Health Report, 2000. Zamfir, C, Politici sociale în
România, Editura Expert, București, 1999. Zamfir, E.; Zamfir, C, Politici sociale. România în context european, Editura
Alternative, București, 1995.
***, The Economist, mai 1998; mai 1999; noiembrie 1999.
Măria Cojocarii
Asistența și protecția socială la nivelul pieței muncii în
România
1. Noțiuni generale despre piața muncii
2. Servicii de asistență și protecție socială la nivelul pieței muncii
3. Legislația în domeniul protecției sociale. Agenția Națională pentru Ocupare și
Formare Profesională (ANOFP)
4. Medierea în sfera muncii și a șomajului. Centrul de Mediere a Muncii
5. Informarea la nivelul pieței muncii. Centrul de Informare și Documentare pentru
Piața Muncii
6. Modalități de identificare a locurilor de muncă. Clubul Șomerilor
7. Calificarea și recalificarea profesională. Centrul de Calificare și Recalificare
Profesională
8. Consultanța în afaceri – măsură activă pentru combaterea șomajului
1. Noțiuni generale despre piața muncii
„Locurile de muncă nu sunt fenomene naturale. Nu dăm peste ele în locul torentelor, cum se întâmplă cu aurul, nu le găsim
ascunse sub pământ ca diamantele, nu cresc în grădină ca pirul. Ele sunt produse artificiale, deoarece își datoresc existența
oamenilor care au știut să le creeze, iar metoda după care au fost create este una dintre cele mai riscante și mai complicate
care pot exista. Ea cere un aport imens de inteligență, abilitate, ambiție, bun-simț și chiar puțin din acea noțiune complet
demodată care este șansa" (H. Meyer).
„Eroarea cea mai izbitoare – omisiunea recunoașterii dreptului la muncă, singurul drept prețios pentru cel sărac. Scriptura
ne spune că Dumnezeu a condamnat pe primul om, precum și pe urmașii lui să muncească cu sudoarea frunții lor; dar El nu
ne-a condamnat să fim lipsiți de lucru. De lucru este legată existența noastră. Putem deci, cu privire la drepturile omului, să
invităm filosofia și civilizația să nu răpească resursa lăsată de Dumnezeu ca o ultimă posibilitate rămasă drept pedeapsă și
să ne asigure măcar dreptul la acel fel de muncă pentru care am fost pregătiți" (Ch. Fourier).
1.1. Piața muncii – concept
Procesul de restructurare a economiei țărilor aflate în perioada de tranziție la economia de piață este însoțit de
importante modificări pe piața muncii (modificări privind statutul muncii, modificări structurale și ocupaționale),
care are anumite particularități generate de structura economiei, performanțele și potențialul economic, gradul de
pregătire și posibilitățile de perfecționare a forței de muncă. Tranziția pe care o parcurge economia românească
include și organizarea unei piețe adecvate a forței de muncă, proces deosebit de complex și dificil, pentru că
piața forței de muncă este cea mai imperfectă dintre toate piețele, ceea ce impune în politica economică măsuri
adecvate pentru asigurarea funcționării ei normale.
Ocuparea forței de muncă repezintă în orice societate, inclusiv în țările dezvoltate, o condiție esențială a
asigurării echilibrelor macroeconomice și stabilității social-poli-tice. Este un proces complex, dinamic, de interes
major pentru toți agenții economici și partenerii sociali, pentru prezentul și viitorul societății, cu implicații
variate: economice, psihosociale, educațional-culturale, politice.
Creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și diminuarea fenomenului șomajului sunt în prezent obiective
esențiale ale politicii economice a tuturor țărilor, posibil de realizat prin stabilirea echilibrului dintre cererea și
oferta de forță de muncă pe piața muncii.
Piața muncii este cadrul de confruntare dintre cererea și oferta de forță de muncă într-un anumit interval de timp
și într-un anumit spațiu, care se finalizează prin vânzarea-cumpărarea de forță de muncă în schimbul unui preț
numit salariu, funcționând în fiecare țară, pe diferite grupuri de țări și la scară mondială. Ca subsistem al
sistemului general al economiei naționale, piața forței de muncă reprezintă cadrul în care este valorificat cel mai
important factor de producție – munca – prin intermediul forței de muncă. La rândul său, piața muncii este un
sistem definit prin ansamblul relațiilor economice cu privire la angajarea și utilizarea forței de muncă, precum și
cu privire la asigurarea protecției și asistenței sociale deținătorilor acestei mărfi speciale (Niculescu, 1995, p. 23,
capitolul „Conținutul, trăsăturile și corelațiile pieței forței de muncă"). De asemenea, piața forței de muncă, sau
piața muncii, poate fi definită ca „spațiul economic în care se întâlnesc, se confruntă și se negociază în mod liber
cererea de forță de muncă (deținătorii de capital în calitate de cumpărători) și oferta (posesorii de forță de
muncă) (Crețoiu, Cornescu, 1992, p. 319). Piața muncii la nivelul fiecărei țări se poate referi la o localitate, la o
zonă mai mică sau mai mare ori la întreaga economie, având faze diferite :
– în cazul forței de muncă necalificate sau de calificare inferioară, raza este mică, nevoile de forță de muncă
putându-se satisface la nivelul unei localități;
– pe măsură ce nivelul de calificare a forței de muncă crește, forța de muncă de calificare mai înaltă e mai rară,
apărând necesitatea extinderii razei pieței muncii la zone mai largi sau chiar la întregul teritoriu al țării.
Piața muncii este un ansamblu eterogen, compus din piețe ale muncii individualizate până la fiecare meserie sau
specialitate, care funcționează distinct și între care există posibilitatea influențării reciproce prin recalificări
profesionale.
1.2. Componentele principale ale pieței muncii
Componentele principale ale pieței muncii sunt cererea de muncă și oferta de muncă. Cererea de muncă
reprezintă nevoia de muncă salariată ce se formează la un moment dat într-o economie de piață, exprimată prin
intermediul numărului de locuri de muncă și cuprinzând ansamblul relațiilor, raporturilor și conexiunilor privind
volumul și structura forței de muncă pe profesii și niveluri de calificare, atât pentru fiecare componentă a
economiei naționale, cât și pe ansamblul ei. Strategia în domeniul necesarului de forță de muncă este deosebit de
complexă, incluzând un ansamblu de componente, inseparabile, cum ar fi:
– determinarea necesarului de forță de muncă, la nivel național, pe sectoare, ramuri, subramuri și la nivelul
agenților economici:
– identificarea, la nivelul sistemului de învățământ, a celor mai adecvate forme de instruire și perfecționare
profesională;
– conceperea unor criterii și reglementări juridice care să asigure o ocupare cât mai deplină și o utilizare cât
mai rațională a resurselor de muncă;
– stabilirea unui sistem de stimulente materiale pentru salariați, în vederea valo rificării cu randament maxim a
potențialului de muncă existent.
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii unei societăți în condiții salariale
stabilite. Ea se exprimă prin numărul celor apți de muncă (din care se scade numărul femeilor casnice, al
studenților și al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate, întrucât au resurse pentru existență sau
alte preocupări) și exprimă ansamblul relațiilor cu privire la posibilitățile de satisfacere a nevoii de forță de
muncă la nivel micro-, macro- și mondoeconomic, într-o perioadă de timp dată. în funcție de posibilitățile de
participare la activitatea economico-socială, la nivelul populației totale se pot distinge mai multe categorii:
– populația în vârstă de muncă – populația cuprinsă între limita de 14 (16) ani și vârsta de pensionare, rezidentă
pe teritoriul de referință și considerată ca putând participa la procesul muncii sociale;
– populația disponibilă pentru muncă – sau populația aptă de muncă, a cărei stare de sănătate îi permite să
desfășoare o formă de activitate economico-socială; această categorie a populației constituie baza resurselor de
forță de muncă ale unei țări și acționează direct pe piața forței de muncă sub formă de ofertă;
– populația inactivă – totalitatea persoanelor care nu participă la procesul muncii sociale și sunt întreținute
(copii, persoane inapte de muncă, pensionari, femei casnice, elevi, studenți);
– populația activă – totalitatea persoanelor care participă la procesul muncii sociale, desfășurând o activitate
profesională, și a persoanelor în vârstă ce doresc să muncească și sunt disponibile pentru a fi încadrate;
– populația activă ocupată (încadrată în muncă) – populația care participă efectiv la activitatea economico-
socială.
Categoriile pieței forței de muncă – cererea și oferta – se află într-o strânsă interdependență, determinată de
ansamblul eterogen de factori (economici, tehnici, demografici, ecologici) care vizează realizarea unui echilibru
între cantitatea și structura forței de muncă și nevoile de resurse de muncă ale societății.
Corelarea cererii și ofertei de forță de muncă în economia României necesită valorificarea cât mai deplină a
ofertei de forță de muncă, în mod corespunzător calificării resurselor de muncă, precum și dimensionarea
riguroasă a cererii de către fiecare agent economic pentru utilizarea ei rațională. în vederea realizării acestor
obiective este necesar să se acționeze concomitent pentru :
– determinarea corectă a necesarului de forță de muncă de către fiecare unitate economică; în această situație,
angajarea și concedierea de persoane în raport cu necesarul de forță de muncă stabilit devin o componentă
esențială a managementului ;
– cererea de noi locuri de muncă prin extinderea activității în unele ramuri industriale mai puțin dezvoltate și
prin dezvoltarea sectorului serviciilor;
– remodelarea structurii profesionale a populației prin restructurarea întregului sistem de învățământ, astfel
încât oferta de forță de muncă să se adapteze permanent și operativ la evoluția cererii;
– conceperea unui sistem modern și eficient pentru reorientarea, recalificarea și reîncadrarea celor
disponibilizați și care să asigure creșterea mobilității profe sionale a forței de muncă;
– utilizarea și lărgirea relațiilor internaționale pentru valorificarea, în alte țări, a unei părți din forța de muncă
eliberată din industrie, inclusiv prin specializarea unor persoane în țările respective.
O caracteristică esențială a pieței muncii este concurența, care asigură funcționarea sistemului de legături dintre
agenții economici, transmițându-le acestora cerințele ansamblului de legități ale economiei de piață și
sancționând nerespectarea sau încălca rea lor. Concurența pe piața forței de muncă este dată de relațiile dintre
unitățile economice și social-culturale în calitate de ofertanți și utilizatori ai resurselor de muncă, pe de o parte, și
dintre acestea și persoanele care acționează sau pot activa în cadrul lor, pe de altă parte; este o competiție în care
primează interesele economice ale fiecărui participant și care determină atât salariații, cât și întreprinzătorii să
acționeze în aceleași direcții principale cu privire la angajarea, utilizarea și salarizarea forței de muncă:
ASISTENȚA ȘI PROTECȚIA SOCIALĂ LA NIVELUL PIEȚEI MUNCII ÎN ROMÂNIA 607
– concurența stimulează ridicarea nivelului de pregătire a forței de muncă în strânsă legătură cu cerințele
dezvoltării economiei, astfel încât orice persoană aptă și în vârstă de muncă să se poată încadra într-o activitate
economico-socială;
– concurența impune agenților economici să angajeze prin concurs numai forță de muncă având pregătire
corespunzătoare, capabilă să promoveze progresul în activitatea desfășurată;
– concurența determină pe cei doi participanți pe piața forței de muncă să adopte strategii adecvate pentru
folosirea rațională și eficientă a resurselor de muncă, obligând agenții economici să manifeste preocupări pentru
extinderea și perfecționarea activității pe care o desfășoară, să folosească rezultatele cuceririlor științifice și
capacitatea forței de muncă pentru creșterea productivității eco-nomico-sociale;
– concurența determină, în mare măsură, ca salarizarea forței de muncă să se facă în raport cu rezultatele
activității economice desfășurate (Niculescu, 1995, pp. 98-99, 112,128-l29, 135-l36, 139-l40, capitolul „Raportul
cerere-ofertă și concurența pe piața forței de muncă").
Piața muncii asigură (alături de piața bunurilor de consum și serviciilor, piața monetară, piața capitalurilor)
funcționarea economiilor moderne ca economii de piață și ocupă în acest proces un loc deosebit de important,
pentru că factorii implicați direct sunt oamenii înșiși, cu pregătirea profesională specifică și potențialul lor
aptitudinal, iar cererea și oferta se referă la un „bun" deosebit – munca.
Mărimea și dinamica populației sunt determinate economic, biologic și demografic, fapt ce determină o serie de
particularități ale cererii și ofertei forței de muncă:
– pe termen scurt, cererea de muncă este practic invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activități existente și
inițierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp;
– oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul unui timp îndelungat, în care crește și se instruiește
fiecare generație până la vârsta la care se poate angaja;
– posesorii de forță de muncă au o mobilitate relativ redusă (oamenii nu se deplasează dintr-o localitate în alta
și nu-și schimbă cu ușurință munca, ci sunt atașați mediului economico-social, chiar dacă nu au avantaje
economice), iar oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătății, condiții psihologice, condiții de muncă;
– oferta de muncă este eminamente perisabilă și are un caracter relativ rigid (cel care face oferta trebuie să
trăiască, nu se poate aștepta oricât angajarea pe un loc de muncă);
– generațiile de tineri nu sunt crescute de părinți ca niște mărfuri sau numai pentru a deveni salariați, ci ca
oameni, motiv pentru care oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piață (în
celebrul Economics, Paul Samuelson atrage atenția că „omul este mai mult decât o marfă") ;
– cererea și oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente și grupuri neconcurențiale sau puțin
concurențiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc (Ghiță, 1992, p. 342).
între cererea și oferta de forță de muncă există un proces de interacțiune, astfel că sub influența cererii are loc
procesul de structurare a ofertei de forță de muncă (inițial,
oferta se prezintă amorfă ca proces demografic și numai cererea determină procesele de diferențiere interioară
potrivit necesităților sale de producție; deci agenții cererii comandă profilarea profesională a ofertei).
Piața muncii primește forța de muncă prin mai multe canale:
– canalul demografic – prin care intră tineretul ajuns la vârsta aptă de muncă, fără să aibă o pregătire
profesională prealabilă, inclusiv persoanele care caută de lucru pentru prima dată;
– canalul sistemului de învățământ – prin care intră absolvenții instituțiilor de învățământ de toate gradele,
având calificare profesională;
– canalul eliberării forței de muncă ocupate în economie ca urmare a desfășurării procesului de transformare în
etapa de tranziție la economia de piață (închideri de întreprinderi, restrângere de activitate, retehnologizări,
reprofilări);
– reveniri după stagiul militar;
– imigrări.
în același timp, piața muncii facilitează, prin organele specializate, prin cooperarea cu patronatul, sindicatele și
cu persoanele interesate, încadrarea în muncă pe urmă toarele căi:
– redistribuirea persoanelor aflate în șomaj la locuri de muncă disponibile, la cererea unităților sau la
propunerea lor, potrivit calificării profesionale;
– organizarea recalificării profesionale a unui număr de persoane potrivit, cererii unităților și apoi încadrarea
lor în producție;
– înscrierea unor tineri în vârstă aptă de muncă în învățământul de zi;
– înrolarea unor tineri pentru satisfacerea stagiului militar;
– emigrări.
Numărul persoanelor care intră pe piața muncii ar trebui să se echilibreze cu cel al persoanelor trimise din piața
muncii în economie și activități social-culturale, dar echilibrul perfect în acest sens nu se poate realiza niciodată.
1.3. Funcțiile social-economice ale pieței muncii
Piața forței de muncă, asemănător celorlalte piețe, prezintă un conținut deosebit de complex, fapt evidențiat de
funcțiile pe care acesta le îndeplinește în cadrul economiei moderne de piață.
Din punctul de vedere strict al protecției și asistenței sociale, piața muncii înde plinește, la nivel național, zonal și
local, următoarele funcții:
a) informarea patronatului în legătură cu volumul forței de muncă doritoare să se angajeze, structura
socioprofesională a acesteia și a salariaților sau șomerilor interesați să cunoască locurile disponibile pentru care
pot solicita să fie încadrați ; informări asupra fluctuației forței de muncă pe meserii și cauze, salarii pe
întreprinderi și meserii, condițiile de muncă, perspectivele de promovare, posibilitățile de recalificare și
încadrare la absolvire;
b) acordarea de asistență socială partenerilor sociali atunci când se desfășoară negocieri în vederea încheierii
contractelor colective de muncă sau negocierii de conciliere, atunci când se întrevăd sau au apărut conflicte de
muncă, prin intermediul organelor de specialitate ale statului, respectiv Ministerul Muncii și Protecției Sociale și
organele sale locale;
ASISTENȚA ȘI PROTECȚIA SOCIALĂ LA NIVELUL PIEȚEI MUNCII ÎN ROMÂNIA 609
c) elaborarea studiilor de prognoză, de către organele menționate, privind evoluția pieței muncii în fiecare
localitate, studii care urmează a fi puse la dispoziția partenerilor sociali și a instituțiilor de învățământ; pe baza
acestora se pot prevedea în timp util anumite fenomene și se pot lua măsuri pentru stimularea celor pozitive și
prevederea celor negative; d) protecția socială (apud Burloiu, 1993, pp. 71-72).
Din punct de vedere socioeconomic și educativ, principalele funcții ale pieței muncii sunt:
a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu, în concordanță cu volumul și
structura cererii de forță de muncă;
b) mărirea și combinarea volumului de forță de muncă cu mijloacele de producție ;
c) influența asupra formării și repartizării veniturilor;
d) formarea și orientarea climatului de muncă și de protecție socială;
e) furnizarea de informații pentru procesul de orientare profesională, recalificare și reintegrare a forței de
muncă și acționarea prin mecanismele sale asupra acestui proces (Crețoiu, Cornescu, 1992, p. 320).
Prin intermediul acestor funcții complexe, piața forței de muncă trebuie să asigure echilibrul dintre cele două
componente principale – cererea și oferta de muncă -, necesar bunei funcționări a sistemului social-economic și
evitării unor consecințe sociale grave cum este șomajul.
1.4. Șomajul și ocuparea forței de muncă în perioada de tranziție la economia de
piață în România
Fenomenul de ocupare a forței de muncă în perioada de tranziție la economia de piață, concretizată prin profunde
dezechilibre macroeconomice, este o problemă deosebit de importantă, cu valențe și semnificații aparte,
determinate de faptul că urmează a se rezolva pe o piață a muncii imperfectă, segmentată, rigidă și fragilă, cu un
puternic potențial exploziv.
Tranziția de la o concepție și un model de ocupare caracterizate prin subocupare, subutilizare și ineficientă, dar
care oferea o anumită stabilitate și securitate la nivel de individ, la un model de ocupare și utilizare a forței de
muncă bazat pe eficiență, competență, performanță, care pe termen scurt este plin de riscuri, generator și purtător
de insecuritate pentru numeroase și variate categorii de forță de muncă, se dovedește a fi în practică un proces
foarte complex și dificil. Liberalizarea pieței muncii în România a avut efecte dramatice sub aspectul ocupării și
folosirii eficiente a forței de muncă pentru că economia în declin nu a fost pregătită nici economic, nici
psihologic să suporte o rată a șomajului înaltă.
în România, procesul tranziției la economia de piață, cu profundele restructurări pe care le implică, a afectat nu
numai indivizi, dar și mari segmente ale comunității, devenind alarmante o serie de procese sociale, cum ar fi:
– creșterea în masă a sărăciei;
– scăderea rapidă a veniturilor reale;
– explozia inegalităților sociale ;
– alienarea politică a unei părți a populației;
– demoralizarea datorată lipsei formelor eficace de participare la viața social-politică;
– neîncrederea în instituțiile și personalitățile politice ;
– lipsa unei transparențe suficiente a conducerii politice;
– corupția accentuată din cauza lipsei controlului;
– creșterea ratei criminalității, a violenței, a abuzurilor de tot felul;
– marginalizarea unor grupuri sociale ;
– apariția unor fenomene noi, cum ar fi „copiii străzii", vagabondajul;
– creșterea insecurității locului de muncă;
– ridicarea ratei șomajului (Zamfir, 1995, p. 66).
în condițiile confruntării cu aceste probleme dificile, modul de valorificare a factorului uman condiționează sub
cele mai variate aspecte concepția, viteza și succesul restructurării economiei, omul fiind o entitate complexă
care necesită mult mai multă atenție și protecție decât oricare alt factor de producție.
Restructurarea economiei naționale românești în perioada tranziției postcomuniste a produs complexe și
importante schimbări la nivelul pieței muncii, între care și apariția șomajului ca fenomen de masă. Dispariția
locurilor de muncă a determinat în rândul anumitor categorii socioprofesionale afectate de șomaj reducerea
câștigurilor materiale și modificarea statutelor și rolurilor sociale. Pornind de la faptul că „munca este legătura
cea mai puternică între individ și societate" (S. Freud), șomajul înseamnă nu numai pierdere de venit, ci și
pierderea încrederii în sine, erodarea legăturilor cu comunitatea și apariția sentimentului de excludere din viața
normală, fapt ce poate să constituie o adevărată amenințare pentru democrație (Codin, 1990, p. 146). în aceste
condiții, obiectivul esențial al politicilor sociale în România îl constituie garantarea unui loc de muncă și
garantarea unui trai decent, fie provenit prin munca directă a persoanei respective, fie prin intermediul serviciilor
de protecție și asistență socială. Este necesar a se reinstitui un mediu favorabil învățării și muncii, care să facă
posibil ca munca să devină principala sursă a traiului, cel care muncește să dispună direct de o parte a
rezultatelor acestuia, „simțind că merită să muncească, că poate trăi din munca sa" (Stegăroiu, 1993, p. 14).
Resursele umane sunt unice, au o contribuție vitală la creșterea eficienței activității social-economice și au o
permanentă nevoie de dreptate și justiție socială, care, dacă nu este satisfăcută, poate afecta atitudinile,
comportamentul, nivelul de profesionalism și motivația muncii acestora. Scăderea gradului de ocupare a forței de
muncă în perioada de tranziție – așa cum evidențiază studiile de specialitate – a fost favorizată de o serie de
factori care au influențat dimensiunea și structurile ocupării și șomajului, cum ar fi :
– liberalizarea rapidă a pieței muncii și logica imbatabilă a funcționării acesteia;
– alterarea rapidă a funcției productive a economiei, în absența căreia nu se poate vorbi de stoparea declinului
și relansarea economiei;
– scăderea bruscă a capacității de investiție;
– inflația cu caracter permanent;
– mecanismele promovate, la începutul anului 1990, pentru echilibrarea pieței muncii (reducerea bruscă a
duratei de muncă cu aproape 8 ore pe săptămână, prelungirea concediilor de odihnă, pensionarea anticipată) nu
au fost adecvate condițiilor din România, fără pregătirea necesară, și a avut efecte favorabile reduse pe piața
muncii;
– presiunea ofertei asupra cererii de forță de muncă și, în consecință, o tendință certă de creștere a ratei de
șomaj efectiv și potențial, coexistența și intersectarea
variatelor forme de șomaj; acceptarea cu prea multă ușurință, la unele niveluri, a șomajului ca un cost inevitabil,
pierzându-se din vedere faptul că, în plan economic, șomajul înseamnă risipă de resurse, iar în plan psihosocial,
un factor de instabilitate (Perț, 1994, pp. 32-33).
Acțiunea acestor factori, în contextul economic și social al formării și funcționării pieței muncii în România, s-a
manifestat asupra unui potențial de muncă valoros și însemnat, căruia îi sunt specifice :
– o populație potențial activă de 13 milioane de persoane ; o populație ocupată de aproximativ 11 milioane de
persoane;
– un nivel de școlarizare și formare profesională în bună măsură concordant cu gradul de dotare tehnică a
economiei, cu structurile industriale;
– însemnate categorii de forță de muncă competitive pe piața muncii (de la muncitori până la cadre cu pregătire
superioară) – un potențial uman cu o capacitate de creație, inovare și participare productivă insuficient pusă în
valoare.
Funcționarea pieței în România se confruntă cu o serie de fenomene specifice :
a) diversificarea structurii ocupaționale și a surselor de venit :
– apariția și creșterea ponderii unor categorii noi de populație ocupată (patronii și asociații acestora, lucrătorii
pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați);
– statutul de salariat înregistrează o eroziune notabilă, această categorie fiind singura care cunoaște pierderi de
locuri de muncă; în cadrul acestei categorii au loc mutații între sectorul public și cel privat;
b) scăderea și degradarea ocupării forței de muncă, provocată de șomaj, precum și de apariția și extinderea
unor forme atipice de ocupare a forței de muncă, prin practicarea concediilor fără plată cu diverse durate,
practicarea unor ocupații ocazionale sau sezoniere;
c) sporirea accelerată a șomajului – fenomenul cel mai îngrijorător cu care se confruntă piața muncii în
perioada de tranziție, generat de începuturile restructurării unei economii bolnave de ineficientă, cauzat de o
gestiune deficitară a forței de muncă, precum și de insuficiența locurilor de muncă și caracterizat printr-un nivel
ridicat și cronicizarea lui (creșterea șomajului de lungă durată), categoriile de populație cele mai afectate fiind
tinerii și femeile;
d) disfuncționalități și rigidități – care s-au constituit în factori de erodare a ocupării forței de muncă și au
condus la deteriorarea utilizării acesteia, cum ar fi:
– rigiditatea structurală a pieței muncii, considerată naturală și determinată de caracteristici dogmatice, cultural-
educaționale, profesionale, psihologice ;
– disfuncționalitățile de natură instituțional-funcțională, legislativă și funcțio nală, care au o incidență social-
economică puternică, mai ales în perioada tranziției, când sunt amplificate de o serie de factori și condiții
neprielnice funcționării normale a pieței muncii.
Potrivit definiției date de Biroul Internațional al Muncii (organizație din sistemul Națiunilor Unite care
elaborează statistici, studii și analize de profil pe baza informa țiilor furnizate de țările membre, având ca scop
mai buna cunoaștere atât a fenomenului, cât și a experienței în combaterea sa), șomer este oricine are mai mult
de 15 ani și îndeplinește simultan următoarele condiții: este apt de muncă, nu muncește, este
disponibil pentru o muncă salariată, caută un loc de muncă. Cu toate că respectarea acestor condiții aduce multe
clarificări, nu se înlătură total riscul de a exclude din rândul șomerilor anumite persoane care, de fapt, nu au unde
munci. Șomajul acoperă o mare diversitate de situații concrete:
– persoane în căutarea unui loc de muncă, în mod special tinerii;
– persoane concediate, care și-au pierdut involuntar locul de muncă din motive economice;
– persoane, de regulă femei, care, după o perioadă de întrerupere a activității, revin pe piața muncii și caută un
loc de muncă cu timp complet sau parțial;
– persoane ocupate, cu timp parțial, temporar sau sezonier, în căutarea unui loc de muncă cu timp complet;
– persoane, îndeosebi în vârstă, care caută un loc de muncă în vederea completării veniturilor.
Șomajul este apreciat ca o expresie a unor dezechilibre atât pe piața muncii (când oferta de forță de muncă este
superioară cererii), cât și pe piața bunurilor și serviciilor (când producția este inferioară cererii) și se formează pe
baza a două mari procese:
– pierderea locurilor de muncă de către o parte a populației ocupate;
– creșterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generații a vârstei legale pentru a se putea angaja
(Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 663).
în România, Legea nr. 1/1991, republicată în urma modificărilor din 1992 și 1994, precizează că sunt considerați
șomeri persoanele în vârstă de peste 16 ani, apte de muncă și care nu pot fi încadrate din lipsă de locuri
disponibile corespunzătoare pregătirii lor.
în etapa actuală, sursele generatoare de șomaj sunt:
– sporul natural al resurselor de muncă, respectiv al populației în vârstă de muncă (tineri care nu găsesc locurile
de muncă necesare lor);
– o parte a populației considerată în statistici inactivă, formată preponderent din femei, care intră pe piața forței
de muncă;
– disponibilizarea forței de muncă ocupate, din cauza dispariției unui număr mare de locuri de muncă;
– creșterea foarte lentă a numărului de locuri de muncă, situație care determină creșterea numărului șomerilor,
mai ales în așa-numitele „categorii vulnerabile" ale populației – tineri, femei;
– dezvoltarea prea lentă a sectorului privat, fapt ce influențează ocuparea unui număr relativ mic dintre cei care
doresc să muncească;
– dificultățile majore ale domeniului economic, determinate de lipsa unor resurse convenabile de materii prime
și energie, de lipsa piețelor de desfacere și de lipsa capitalului financiar;
– accentuarea tendințelor de specializare și segmentare, de formare a unor categorii și grupuri socioprofesionale
neconcurente, ca urmare a multiplicării fără prece dent a numărului de profesii, specializări, calificări;
– consolidarea poziției de cvasimonopol a unor agenți economici, având drept consecință rigidizarea pieței de
forță de muncă;
– extinderea fenomenelor restrictive de natură economică, socială, juridică, ceea ce limitează mobilitatea forței
de muncă pe plan intern și internațional (Stănescu, 1993, p. 11).
în aceste condiții, se impune utilizarea unui set de măsuri de stimulare a cererii de forță de muncă și de
flexibilizare a ofertei. Această profilaxie și această terapie a pieței muncii pot conduce în timp la apropierea până
la armonizare a deciziilor microeconomice (vizând prioritar eficiența utilizării forței de muncă ocupate) cu cele
macroeconomice (orientate spre menținerea ocupării la cote ridicate, respectiv a unui șomaj cât mai redus).
Cercetările specialiștilor români în domeniul pieței muncii au permis identificarea unor mecanisme specifice de
promovare a ocupării forței de muncă:
a) mecanisme active:
– formarea, recalificarea și reconversia profesională, care asigură flexibilitatea funcțională a pieței muncii;
– diferite sisteme de încurajare a inițiativei private, cu deosebire a șomerilor, pentru a se lansa în activități pe
cont propriu;
– politici speciale pentru susținerea mobilității forței de muncă;
– încurajarea realizării unor lucrări de utilitate publică pe plan local;
b) mecanisme pasive:
– flexibilizarea timpului de muncă, prin stimularea aplicării sistemului de muncă cu timp parțial, reducerea
generală a duratei de muncă, munca temporară, munca la domiciliu ;
– politici salariale de participare la profit, cu funcții de flexibilizare a costului forței de muncă, subvenționarea
de către puterea publică (centrală sau locală) a unei părți a costului salarial suportat de agenții economici pentru
a încuraja angajările și a descuraja disponibilizările masive;
– diferite formule de pensionare anticipată sau de pensionare progresivă (Pitariu, Banciu, 1997, pp. 19-20).
în cadrul sistemului informațional al pieței muncii, un loc central îl ocupă sistemul de indicatori ce
caracterizează sub cele mai diferite aspecte (demografic, economic, educațional-formativ, social) potențialul
uman al societății, care, în domeniul forței de muncă, înglobează:
– indicatori ai resurselor de muncă;
– indicatori ai ocupării forței de muncă;
– indicatori ai șomajului;
– indicatori ai duratei muncii;
– indicatori ai salarizării;
– indicatori ai condițiilor de muncă și ai conflictelor de muncă.
Pornind de la realitatea specifică pieței muncii din România, la nivelul căreia există resurse umane competitive,
cu valoare profesională cunoscută și recunoscută, în perioada de tranziție la economia de piață strategia ocupării
și utilizării forței de muncă are ca obiective:
a) armonizarea ocupării și folosirii eficiente a forței de muncă, asigurându-se prioritar, pe această cale benefică
și pentru individ, și pentru societate, securi tatea venitului, autoprotecția economică, anumite condiții de sporire a
producției și productivității, menținerea unei rate de ocupare pe cât posibil mai înalte;
b) contracararea creșterii șomajului, a subocupării și subutilizării, precum și menținerea ratei șomajului în
limitele înguste definite de capacitatea de suporta-bilitate a economiei;
c) flexibilitatea pieței muncii – susținerea prin diferite modalități a mobilității forței de muncă;
d) modernizarea sistemului de învățământ și de formare profesională – racordarea acestuia la exigențele unei
societăți democratice extrem de dinamice și formarea managerilor pentru toate nivelurile de conducere;
e) menținerea unei corelații riguroase între mărimea și dinamica salariilor și rezultatele muncii, precum și
stoparea creșterii inflației pe seama sporirii necontrolate a costurilor;
f) protejarea prin programe și măsuri speciale, inițiate și promovate la nivel guvernamental, local, de firmă, a
ocupării categoriilor de forță de muncă defavorizate pe o piață a muncii tensionată, caracterizată prin presiunea
ofertei asupra cererii;
g) administrarea riguroasă a resurselor de muncă, implicând acțiuni orientate în mai multe direcții:
– completarea și îmbunătățirea cadrului instituțional legislativ al pieței muncii;
– dotarea cu personal specializat, cu spațiu adecvat și mijloace tehnice necesare a direcțiilor de forță de muncă
și protecție socială;
– crearea unui sistem informațional adecvat gestionării eficiente a pieței muncii, stabilirea metodelor de
corelare și prelucrare a informațiilor, de calcul al unor indicatori specifici și asigurarea circulației informațiilor
privind toate structurile și mecanismele pieței muncii (Perț, 1994, p. 33).
înfăptuirea reformei economice în România, în perioada de tranziție la economia de piață, are ca obiective
esențiale :
a) restructurarea economică în ansamblu, vizând toate componentele structurii: formele de proprietate, baza
tehnică, forme de organizare, raporturile dintre sectoarele și ramurile economiei;
b) restructurarea întregii activități din industrie prin dezvoltarea acelor ramuri care dispun de condiții favorabile,
atât prin resursele disponibile, cât și prin cererea pieței; menținerea ramurilor de interes pentru economia
națională și pentru a căror creare s-au făcut mari eforturi investiționale, prin promovarea unor strategii de
retehnologizare și de reevaluare a formelor de pregătire a forței de muncă și a conținutului acestora;
c) realizarea unei anumite redistribuiri a forței de muncă în favoarea agriculturii și a sectorului terțiar;
d) creșterea rolului cererii și ofertei de forță de muncă și relansarea economică.
Având în vedere că principalele obiective ale reformei, legate de piața forței de muncă, le reprezintă creșterea
nivelului de trai prin apropierea de modelul de economie de piață vest-europeană, protecția sporită a drepturilor
și libertăților individuale, libertatea de deplasare, accesul liber la informații și libertatea de a le folosi, îmbunătă –
țirea sistemului de educație și pregătire profesională, diminuarea șomajului și a sărăciei, factorilor de decizie din
domeniul soeioeconomic le revine principala misiune în:
– echilibrarea raportului cerere-ofertă pe piața forței de muncă;
– elaborarea strategiilor de dezvoltare a economiei și a unor politici eficiente de ocupare a forței de muncă;
– crearea cadrului instituțional și inițiative legislative care să urmărească creșterea ocupării forței de muncă.
2. Servicii de asistență și protecție socială la nivelul pieței muncii
„Șomajul este ca și cancerul: pernicios, tenace și mortal, iar economiștii sunt ca și medicii – nu sunt în stare pentru moment
să vindece maladia" (M. Didier).
„Asistența socială a ieșit din făgașul sentimentalismului generos și al simplelor bune intenții, pentru a păși în domeniul unei
acțiuni sociale și etice ordonate și temeinic motivate, cu scopul exclusiv de a servi societatea nu prin cărți, ci prin găsirea
adevărului social în mijlocul grelelor conflicte ale vieții" (D. Guști).
2.1. Politici de combatere a șomajului
în ultimele decenii, lupta împotriva șomajului a constituit un element de bază în definirea politicilor sociale
aplicate în toate țările membre ale Uniunii Europene. în România, țară cu statut de asociat la UE, se desfășoară în
prezent un important proces de reformă care marchează toate sferele vieții social-economice și în cadrul căruia
problema șomajului și problemele șomerilor constituie elemente esențiale. Combaterea șomajului (complexul de
acțiuni coerente pentru diminuarea acestui fenomen) reprezintă o prioritate a strategiei de reformă, care poate fi
soluționată prin intervenția statului și a partenerilor interni și externi:
a) statul – îndeplinește principala misiune în echilibrarea balanței cerere-ofertă pe piața de muncă prin
elaborarea strategiilor de redresare a economiei, a politicilor eficiente de ocupare, prin crearea cadrului
instituțional adecvat și prin inițiative legislative care să urmărească dinamica ocupării forței de muncă;
b) comunitățile locale – pot deveni parteneri importanți în mobilizarea energiilor locale, în identificarea și
menținerea unor soluții pentru crearea de noi locuri de muncă;
c) asociațiile – pot contribui la efortul colectiv, potrivit specificului lor, prin elaborarea de politici de ocupare,
prin inițiative legislative, acțiuni cu caracter profesional și prin alocarea de resurse umane, materiale și
financiare;
d) agenții economici – trebuie să acorde o atenție deosebită managementului resurselor umane, în special
problemelor referitoare la recrutarea, selecția, repartiția, evaluarea și perfecționarea permanentă a personalului;
e) instituțiile de cercetare – prin intermediul specialiștilor, au misiunea de a efectua studii și analize la nivelul
pieței muncii, deosebit de importante pentru activitatea decizională la nivel social-economic ;
f) unitățile de învățământ – trebuie să-și adapteze programele de instruire la cerințele pieței, atât sub aspectul
structurii forței de muncă solicitate, cât și al nivelului de pregătire cerut;
g) organizațiile internaționale – sprijină statele central- și est-europene, printre care și România, în efortul de a
depăși fenomenele negative ale tranziției la economia de piață, inclusiv șomajul, prin programele de asistență sub
egida Uniunii Europene, a Băncii Mondiale, a Biroului Internațional al Muncii. în acest context, prin
memorandumul financiar semnat de Guvernul României și Comisia Europeană, Fundația Internațională de
Management (FIMAN) a fost delegată să administreze Programul de Măsuri Active pentru Combaterea
Șomajului (PAEM), proiect finanțat în întregime din fonduri Phare ale UE. Obiectul central al programului
PAEM îl reprezintă contribuția la procesul de reformă economică și socială, prin sprijinirea comunităților locale
în derularea de acțiuni orientate spre combaterea șomajului pe plan local (Costin et al., 1996, p. 10).
Experiența țărilor cu „tradiție" în problematica șomajului și a soluționării acestuia a demonstrat că progresul
rapid și buna funcționare a pieței muncii sunt influențate de două elemente, la fel de importante : primul îl
constituie asigurarea serviciilor sociale de bază pentru categoriile defavorizate, iar al doilea îl constituie
utilizarea celei mai importante avuții a celor săraci -forța de muncă.
La nivelul pieței muncii, în perioadele de criză, există două modalități:
a) politicile pasive, concretizate în ajutorul financiar, care :
– reduc preocuparea șomerilor de a căuta un loc de muncă;
– permit indivizilor să opteze între diferite tipuri de oferte de locuri de muncă și să decidă dacă se recalifică ori
se deplasează într-o altă zonă;
– determină scăderea interesului șomerilor de a se angaja în locuri de muncă pentru care se acordă salarii cu
nivel apropiat de cel al alocațiilor în numerar;
– pot conduce, în anumite situații, la susținerea economiei subterane, deoarece persoanele care desfășoară
activități nedeclarate pot beneficia în continuare de ajutorul de șomaj;
b) politicile active, constituind cea mai eficientă modalitate de asistență socială a șomerilor pentru că:
– urmăresc să contracareze imperfecțiunile pieței, inclusiv ineficientele asociate cu acordarea ajutoarelor
financiare ;
– ajută populația afectată de șomaj să găsească locuri de muncă prin acțiuni de consultanță profesională;
– contribuie la încurajarea mobilității forței de muncă prin finanțarea pregătirii profesionale;
– reprezintă o cale eficientă de stopare a abuzurilor la nivelul pieței forței de muncă.
Problemele generate de policile pasive pot fi diminuate printr-o administrare corespunzătoare a ajutorului de
șomaj, dar oficiile forței de muncă și șomaj din România nu dispun încă de resursele și experiența necesare
prevenirii abuzurilor în totalitatea lor.
Politicile active (consilierea, reconversia profesională) sunt mai costisitoare decât ajutoarele în numerar, dar pot
să reducă rata șomajului și să sporească productivitatea socioeconomică. Acestea constituie o soluție la probleme
complexe ale pieței muncii din țările unde economia, în general, și industria, în special, se află în declin.
în țările care fac parte din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)1 sunt cunoscute
următoarele tipuri de politici active :
1. Țările membre originare ale OCDE sunt: (1960) Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveția, Franța,
Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Regatul Unit al Marii Britanii, Statele Unite ale Americii,
Turcia. Au devenit membre ulterior: Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971), Noua Zeelandă (1973),
Mexic (1994).
a) serviciile de plasare a forței de muncă, deosebit de eficiente în Anglia, Olanda și SUA și cuprinzând :
– plasarea, consultanța și orientarea profesională;
– identificarea de locuri de muncă;
– consultanță intensivă pentru cei dezavantajați;
– asistența în legătură cu mobilitatea geografică;
b) calificarea profesională:
– programe de pregătire orientate către șomerii adulți sau către cei aflați sub amenințarea pierderii locurilor de
muncă;
– pregătire desfășurată în centre speciale sau în întreprindere;
c) crearea directă de locuri de muncă prin subvenții:
– subvenții pentru păstrarea anumitor angajați (din ramurile strategice);
– subvenții pentru șomerii cu stagiu îndelungat;
d) alocații ale întreprinderii:
– alocații sau achitarea în avans a ajutoarelor pentru a permite șomerilor să inițieze acțiuni pe cont propriu ;
e) locuri de muncă în sectorul public, temporar, cu destinație precisă, pentru șomeri.
Inițial, în țările din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a existat tendința de a considera
crearea de locuri de muncă o problemă care revine exclusiv guvernelor. în anii '80, din cauza persistenței și chiar
extinderii șomajului, această concepție a început să se schimbe. Comunitățile locale sau regionale au început să-
și rezolve problemele economice prin mobilizarea energiilor locale. Noțiunea de inițiativă locală pentru
ocuparea forței de muncă a fost aleasă pentru a desemna eforturile autorităților locale, instituțiilor și agențiilor
de a controla evoluția șomajului și de a revitaliza economiile locale.
Astfel, în conformitate cu Articolul 1 al Convenției semnate la Paris la 14 decembrie 1960, intrată în vigoare la
30 septembrie 1961, OCDE promovează, în domeniul social-economic, politici care urmăresc realizarea în cel
mai înalt grad posibil a dezvoltării economice și ocupării forței de muncă, creșterea standardului de viață al
țărilor membre, o dată cu menținerea stabilității financiare, contribuind astfel la dezvoltarea economiei
mondiale.
în prezent, pentru țările OCDE, a fost construită o strategie care facilitează și încurajează participarea la muncă,
ea concentrându-se pe menținerea la minimum a numărului celor care trăiesc numai din venitul de sprijin, în
condițiile unor restrângeri bugetare dure, cu care se confruntă toate guvernele. Responsabilitatea pentru îmbună –
tățirea angajării forței de muncă revine în egală măsură guvernelor, patronatelor, sindicatelor și muncitorilor
individuali.
Obiectivele strategiei sunt următoarele :
a) definirea unei politici macroeconomice adecvate care joacă două roluri în reducerea șomajului: pe termen
scurt, aceasta limitează fluctuațiile ciclice ale producției și nivelul de angajare; pe termen lung, trebuie să creeze
un cadru bazat pe finanțe publice sănătoase, care să garanteze că dezvoltarea producției și a forței de muncă este
susținută, printre altele, prin niveluri adecvate ale economiilor populației și prin investiții;
b) intensificarea creării și difuzării de know-how tehnologic – este forța principală care determină creșterea
productivității, a angajării forței de muncă și a standar delor de viață pe termen mediu și lung, tehnologiile noi
constituind baza extinderii supraproductivității și a locurilor de muncă cu salarii mari;
c) creșterea flexibilității programului de muncă pe termen scurt și pe parcursul vieții, prin contracte semnate
voluntar între patronat și muncitori, conduce la creșterea angajării; reglementarea unor asemenea programe se
poate obține prin: înlăturarea obstacolelor din legislația muncii care împiedică existența unor orare flexibile și
încurajarea negocierii între patron și angajat a orarului de lucru flexibil și a programului redus, extinderea
programului redus și în progra mul public, luarea în calcul ca bază pentru impozit a venitului individual (nu
familial);
d) cultivarea unui climat antreprenorial prin eliminarea impedimentelor și a res tricțiilor față de cererea și
dezvoltarea întreprinderilor mici; programele de consolidare a antreprenoriatului și a întreprinderilor mici
trebuie integrate ca părți componente ale strategiilor locale de dezvoltare;
e) creșterea flexibilității salariului și a costului muncii prin eliminarea restricțiilor care protejează salariile de
influența condițiilor locale și a gradului de calificare individuală, în special pentru muncitorii tineri;
f) revizuirea prevederilor de asigurare a locului de muncă, acționând în două direcții: recunosc realitatea
angajării reciproce pe termen lung dintre muncitori și firme și încurajează firmele să pensioneze și să califice
muncitorii care altfel ar fi disponibilizați;
g) extinderea și îmbunătățirea politicilor active pe piața muncii care sprijină angajarea și asigurarea unei
interacțiuni strânse între acestea și sistemele de beneficii asociate prin:
– îmbunătățirea Serviciului Public de Angajare (SPA) aflat în funcțiune; integrarea în cadrul SPA a serviciilor
de plasare și consiliere, plata ajutoa relor de șomaj, managementul programelor pe piața muncii, asigurarea că
există preocupare permanentă pentru culegerea, prelucrarea și diseminarea informației despre locurile de
muncă vacante, că solicitanții de locuri de muncă acționează continuu pentru a-și găsi un loc de muncă (planuri
de reluare a lucrului, interviuri pentru reconversie profesională);
– menținerea măsurilor cu efect ajutător: personalizarea și diversificarea programelor de instruire pentru
șomeri, bazate pe evaluarea cerințelor de pe piața muncii, acordarea dreptului autorităților responsabile de
piața muncii de a cumpăra și vinde locuri de instruire pentru șomeri, de pe piața particulară și publică de
instruire, a posibilității de a preda în mod direct cursuri pentru a crește flexibilitatea și eficiența procesului de
instruire pentru grupuri de șomeri greu de plasat, implicarea proprietarilor în proiectarea și punerea în practică
a programelor de instruire pentru șomerii de la nivel local și al comunității, identificarea unor măsuri care să
conducă la crearea de locuri de muncă pentru șomerii ale căror perspective de angajare sunt foarte reduse;
– introducerea unor alocații de sprijin crescătoare pentru grupurile care oferă forță de muncă în exces,
stabilirea nivelurilor de compensare din cadrul programelor de creare de locuri de muncă, sub nivelul a ceea ce
participantul poate aștepta să obțină de pe piața muncii, cu scopul de a menține motivația
ASISTENȚA ȘI PROTECȚIA SOCIALĂ LA NIVELUL PIEȚEI MUNCII ÎN ROMÂNIA 619
pentru o activitate permanentă, asocierea unei părți a activității de instruire cu programe de angajare
temporară în sectorul public ;
h) îmbunătățirea calificării și competenței forței de muncă prin :
– ameliorarea calității învățământului primar, ce presupune modificări ale nivelului programelor școlare, în
special ale celor care se adresează copiilor din medii dezavantajate, reducerea numărului celor care
abandonează școala înainte de termen, îmbunătățirea rezultatelor celor care sunt instruiți prin intermediul unui
sistem de programe și metode de predare mai diversificate, implicarea activă a părinților în procesul de
instruire, recompense adecvate pentru motivarea profesorilor și mai multe oportunități pentru continuarea
dezvoltării profesionale;
– facilitarea tranziției de la școală către un loc de muncă : promovarea parteneriatului industrie – învățământ
pentru a sprijini noile forme de calificare prin ucenicie și a garanta că învățământul rămâne esențial pentru
cerințele pieței muncii, crearea la nivel național a unor platforme de standarde de evaluare-recunoaștere-
certificare a instruirii pentru a încuraja tinerii să investească într-o instruire care să le faciliteze mobilitatea;
stabilirea salariului pe perioada instruirii sau a unei alocații suficient de scăzute în raport cu salariul mediu din
sectorul profesional respectiv pentru a determina firmele să ofere un număr suficient de locuri de instruire,
pregătirea corespunzătoare a studenților din învățământul postliceal și asigurarea echilibrului dintre studiile
universitare tradiționale și studiile tehnice și profesionale avansate;
– creșterea motivării întreprinderilor și muncitorilor de a investi într-un proces de instruire continuă :
permisiunea pentru muncitori de a alterna activitatea de lucru cu perioade extinse de instruire cu scoatere din
activitate pe tot parcursul vieții active, implementarea unei scheme de recompense care să stimuleze
întreprinderile să crească nivelul de calificare sau un sistem de „creștere pentru instruire" destinat muncitorilor
adulți, care să le permită să obțină calificări noi prin organizații sau forme recunoscute de instruire;
i) revizuirea sistemelor de șomaj și a beneficiilor asociate, care, în condițiile șomajului permanent și ale celui
repetat, au devenit un sprijin cvasipermanent, scăzând motivația pentru muncă:
– revizuirea dreptului de a primi beneficii – restrângerea acestui drept numai la perioada în care căutarea este
intensă și este probabilă găsirea rapidă a unui loc de muncă, revederea condițiilor de acordare (prezentarea unui
scurt istoric al angajării), impunerea unor restricții asupra beneficiilor pe durată nelimitată pentru persoanele apte
de muncă;
– revizuirea beneficiilor pentru ca șomerii să renunțe la acestea când există posibilitatea unui venit obținut din
muncă (în condițiile angajării, ei primesc în schimb alocații universale pentru copii, venituri suplimentare la
locurile de muncă pentru angajații prost plătiți) și condiționarea beneficiilor pe termen lung de participarea la
programe active ale pieței muncii (în special pentru tinerii absolvenți);
– reforma finanțării și controlul beneficiilor : îmbunătățirea sistemului informatic al SPA, obligarea patronilor
să plătească o parte din costurile concedierilor
(plata primelor luni de ajutor de șomaj), păstrarea în beneficiile de asistență socială a unui element cu finanțare
locală pentru a înțelege că acestea sunt „ o povară " pentru economia locală și a încuraja actorii sociali să
aplice măsurile de reducere a șomajului ; dezvoltarea unor mecanisme de identi ficare și minimizare a fraudelor
(Studiu asupra locurilor de muncă în țările OCDE, pp. 37-48).
Politicile active prezentate și aplicate pe piața muncii în țările dezvoltate pot constitui modele pentru țările din
Europa Centrală și de Est.
Protecția socială reprezintă ansamblul de politici, măsuri, instituții, organisme care asigură un anumit nivel de
bunăstare și securitate socială pentru întreaga populație și, în mod special, pentru anumite grupuri sociale și
persoane care nu pot să realizeze prin efort propriu condiții normale, minime de viață. Obiectivul esențial al
protecției sociale îl constituie reintegrarea categoriilor defavorizate în viața normală prin stimularea forțelor
active, a creșterii capacităților lor de a face față problemelor dificile, a scăderii perioadelor de criză prin
mobilizarea eforturilor proprii. Prin reglementări juridice, protecția socială pune în aplicare programe naționale
și regionale în vederea asigurării unor ajutoare, indemnizații, alocații și servicii sociale destinate persoanelor
defavorizate. Pentru a asigura o protecție socială indivizilor în toate situațiile în care ei nu mai dispun de resurse
materiale și nu mai sunt capabili să-și obțină prin eforturi proprii mijloacele necesare unui trai decent, sunt
utilizate două modalități de sprijin:
– sistemul asigurărilor sociale (fondurile se obțin prin contribuții sistematice ale populației active, care se
întorc apoi la cei care au contribuit, aflați în nevoie, în funcție de contribuția lor, sub formă de pensii, ajutor de
șomaj, ajutor de boală);
– sistemul asistenței sociale (sistem de ajutoare finanțat de la bugetul de stat și bugetele locale și din
contribuțiile voluntare ale persoanelor fizice și juridice).
Asistența socială reprezintă ansamblul de instituții, programe și măsuri, activități profesionalizate de protejare a
unor persoane, grupuri, comunități cu probleme sociale, aflate temporar în criză. Prin serviciile și activitățile
specializate, asistența socială ajută persoane și grupuri în nevoie să facă față momentelor dificile, situațiilor
anormale de viață care pot să apară pentru o anumită perioadă de timp și susține, prin crearea unor condiții
socioculturale favorabile, refacerea capacităților proprii de integrare socioculturală normală a categoriilor
defavorizate. De asemenea, oferă celor în nevoie posibilități de cunoaștere și de acces la servicii specializate de
protecție și asistență socială, îi orientează către înțelegerea și utilizarea cadrului legislativ de protecție socială,
mobilizează comunitatea, persoanele și grupurile în dificultate să influențeze activ politicile sociale.
Un grup aparte al populației active din România care necesită intervenția serviciilor de asistență socială este cel
al șomerilor. în condițiile tranziției la economia de piață, cu profundele restructurări pe care le implică, șomajul
reprezintă „un adevărat șoc psihologic și cultural pentru oamenii obișnuiți în trecut să aibă un loc de muncă găsit
cu ușurință și menținut cu o și mai mare ușurință" (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, pp. 46, 50).
Sistemul de asistență socială reunește ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate de administrația publică
centrală și locală pentru materializarea politicilor sociale. Asistența socială îmbracă forme variate de sprijin
pentru persoanele defavorizate și se bazează pe următoarele principii:
– universalitatea dreptului – toate categoriile de persoane aflate într-o anumită situație de criză beneficiază de
același drept;
– acordarea dreptului în funcție de nevoie, persoanelor sau familiilor, pe baza analizei situației acestora prin
anchetă socială;
– autodeterminarea – terapia socială se stabilește cu acordul persoanei care urmează să beneficieze de asistență
socială;
– confidențialitatea – se asigură secretul profesional al asistentului social și respectarea drepturilor persoanei
beneficiare de asistență socială;
– respectarea demnității persoanei prin asigurarea recunoașterii valorii și perso nalității acesteia;
– respectarea intimității persoanei prin asigurarea dreptului la viața privată;
– autonomia – măsurile de asistență socială trebuie să permită independența persoanei (Pașa, 1999, p. 30).
Restructurarea sistemului socioeconomic românesc, în concordanță cu cerințele economiei de piață, a produs
profunde și importante schimbări la nivelul pieței muncii, între care și apariția șomajului ca fenomen de masă.
Șomajul, fenomen social nedorit, a determinat în rândul anumitor categorii socioprofesionale reducerea
câștigurilor materiale (uneori sărăcie accentuată) și modificări complexe la nivelul statutelor și rolurilor sociale
(Codin, 1990, p. 146). Fenomen negativ al spațiului social-economic care afectează o parte a populației active,
factor principal de instabilitate economică și, ca urmare, de conflicte sociale, șomajul nu este de necontrolat și
nici nu are sens unic -de creștere – dacă se acționează competent prin promovarea unor măsuri adecvat corelate.
în aceste condiții, unul dintre obiectivele esențiale ale politicilor social-eco-nomice în România îl constituie
garantarea unui loc de muncă și asigurarea unui trai decent, fie provenit prin munca directă a persoanei
respective, fie asigurat prin aportul protecției și asistenței sociale (cărora le revine un rol important în atenuarea
efectelor șomajului în rândul populației defavorizate).
Pentru analiza sistemului de protecție și asistență socială la nivelul pieței muncii, trebuie abordate o serie de
probleme referitoare la:
– cadrul legislativ care reglementează funcționarea sistemului;
– cadrul administrativ-organizatoric și sistemul instituțional;
– sistemul de înregistrare a șomerilor ;
– prestațiile și serviciile de care beneficiază șomerii;
– condițiile de acces la prestații;
– sfera de cuprindere a sistemului;
– nivelul și durata prestațiilor acordate ;
– sursele de finanțare a sistemului;
– modul de alocare a resurselor pentru programele de protecție și asistență socială a șomerilor;
– eficiența măsurilor de protecție și asistență socială a șomerilor.
în prezent, pe piața muncii din România se regăsesc :
a) servicii financiare – care cuprind plata unor ajutoare bănești (ajutor de șomaj, ajutor de integrare
profesională, alocație de sprijin, ajutor social), credite acordate în condiții avantajoase întreprinderilor mici și
mijlocii (IMM) sau subvenții acordate agenților economici care angajează absolvenți;
b) servicii de intermediere a muncii – care cuprind activități de mediere a muncii, servicii de consiliere privind
cariera profesională și servicii de consultanță în afaceri;
c) servicii de informare – pentru solicitanții și ofertanții de locuri de muncă;
d) servicii deformare – care cuprind activități de pregătire profesională prin unități specializate (școli, colegii,
universități, centre de recalificare și perfecționare profesională).
INFORMAȚII DESPRE
LOCURILE DE MUNCĂ
/ \
\ CONSILIERE
PRIVIND
CARIERA/ \CONSULTANȚĂ ÎN
AFACERI /MEDIEREA
MUNCII\
XNi/ \
OFERTĂ DE
MUNCĂCERERE DE
MUNCĂPIAȚA
MUNCII
// "
X
OFERTA DE
FORMARE
PROFESIONALĂAJUTOARE
FINANCIARE
ACORDATE ÎN
CONDIȚIILE LEGIICREDITE, SUBVENȚII
ACORDATE ÎN
CONDIȚIILE LEGII
Figura 1. Servicii oferite în prezent pe piața muncii din România
3. Legislația în domeniul protecției sociale. Agenția Națională pentru
Ocupare și Formare Profesională (ANOFP)
3.1. Obiectivele și atribuțiile ANOFP
Activitatea de protecție socială a șomerilor este condusă și realizată de către Agenția Națională de Ocupare și
Formare Profesională (ANOFP), înființată prin Legea nr. 145/ 9 iulie 1998. ANOFP este instituție publică de
interes național, cu personalitate juridică, având sediul în municipiul București; are în subordonare agenții cu
personalitate juridică, constituite la nivel județean și al municipiului București, care pot înființa subunități de
furnizare a serviciilor de ocupare și formare profesională. Obiectivele principale ale ANOFP sunt:
– instituționalizarea dialogului social în domeniul ocupării și formării profesionale;
– aplicarea strategiilor în domeniul ocupării și formării profesionale;
– aplicarea măsurilor de protecție socială a persoanelor neîncadrate în muncă.
Pentru realizarea acestor obiective ANOFP are următoarele atribuții:
– angajează servicii de ocupare a forței de muncă;
– furnizează și finanțează, în condițiile legii, servicii de formare profesională, în concordanță cu politica de
ocupare a forței de muncă și cu trebuințele care se manifestă pe piața muncii, în scopul facilitării încadrării în
muncă;
– orientează persoanele neîncadrate în muncă și mediază între acestea și angajatori, în vederea realizării
echilibrului între cererea și oferta de forță de muncă;
– face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al Fondului pentru plata ajutorului de șomaj;
– administrează bugetul fondului pentru plata ajutorului de șomaj și prezintă Ministerului Muncii și Protecției
Sociale raportul său de execuție bugetară;
– propune Ministerului Muncii și Protecției Sociale proiecte de acte normative în domeniul ocupării și formării
profesionale și al protecției sociale a persoanelor neîncadrate în muncă;
– elaborează studii și analize în domeniul ocupării și formării profesionale, care vor fi folosite de Ministerul
Muncii și Protecției Sociale la elaborarea strategiilor în acest domeniu;
– acționează pentru lărgirea profilului profesional și creșterea mobilității pe piața muncii;
– asigură gestiunea previzională a forței de muncă;
– susține relații de parteneriat și cofinanțare în crearea de noi locuri de muncă, în special în zonele în care piața
muncii este puternic tensionată;
– asigură servicii specifice ocupării și circulației forței de muncă pe plan internațional;
– acreditează persoanele juridice care au ca obiect de activitate recrutarea și plasarea forței de muncă pe piața
muncii internă și externă;
– sprijină atât agenții economici, cât și salariații acestora, în cazul concedierilor colective;
– exercită controlul asupra persoanelor juridice și fizice privind calculul și virarea contribuțiilor la fondul
pentru plata ajutorului de șomaj, precum și asupra utilizării sumelor prevăzute în acesta, în limitele
competențelor acordate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale ;
– realizează executarea silită a creanțelor bugetare și acordă înlesniri la plata acestora în limitele acordate de
Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în condițiile legii.
ANOFP este condusă de consiliul de administrație alcătuit din 15 membri:
– 5 membri reprezentanți ai Guvernului, numiți de Primul-Ministru;
– 4 membri numiți prin consens de către organizațiile patronale reprezentative la nivel național;
– 1 membru numit de Camera de Comerț și Industrie a României;
– 5 membri numiți prin consens de către confederațiile sindicale reprezentative la nivel național.
Principalele servicii de ocupare și formare profesională furnizate de ANOFP sunt: a) servicii pentru persoanele
fizice:
– orientarea și consilierea persoanelor neîncadrate în muncă și a altor persoane, în vederea găsirii unui loc de
muncă;
– calificarea și recalificarea persoanelor neîncadrate în muncă;
– reconversia profesională a personalului din cadrul agenților economici supuși restructurării, în vederea
prevenirii șomajului;
– stabilirea și plata, conform legii, a drepturilor de protecție socială a per soanelor neîncadrate în muncă și a
altor categorii socioprofesionale;
b) servicii pentru persoane juridice:
– medierea dintre oferta și cererea pe piața muncii;
– selecția candidaților pentru ocuparea locurilor de muncă;
– aplicarea măsurilor de stimulare pentru crearea de locuri de muncă;
– consiliere pentru crearea de întreprinderi mici și mijlocii (Legea nr. 145/ 9 iulie 1998, publicată în Monitorul
Oficial, nr. 261/13 iulie 1998).
PREȘEDINTE
CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE
DIRECTOR GENERAL EXECUTIV
Colaborare internațională
Strategii, parteneriat, programe, contracte
DIRECTOR GENERAL ADJUNCT
Informatică
Consilier, secretariat
Metodologie, control, juridic
Direcția economică
Direcția de formare profesională
Direcția de ocupare a forței de muncă
Statistici, analize, prognoze
Direcția de organizare, dezvoltare, resurse umane
Administrativ
Financiar-contabilitate
Logistică și investiții
Personal, salarizare, organizare
Servicii de ocupare a
forței de muncă
Servicii
pentru
programe
speciale
Centrul de
pregătire și
perfecționare
al ANOFP
Relații cu publicul, presă,
scrisori, sesizări, audiențe,
administrativ
Figura 2. Organigrama Agenției Naționale de Ocupare și Formare Profesională
ASISTENTA ȘI PROTECȚIA SOCIALĂ LA NIVELUL PIEȚEI MUNCII ÎN ROMÂNIA 625
DIRECTOR EXECUTIV
Birou organizare,
salarizare, resurse umane
Compartiment informatică
CONSILIUL CONSULTATIV !
Secretariatul Consiliului
. Consultativ și Relații
cu mass-media*
Serviciul corp control
Compartiment
legislație și contencios
Compartiment CFI
Compartiment
control Fond Șomaj
Director ocupare
și formare
profesională
Centrul de
formare profesională
Serviciul ocupare
Director economic
Compartimentul
strategia
formării
profesionale
Serviciul administrare Fond Șomaj
Birou programe, statistici, prognoze
Birou
financiar-
contabilitate
Birou
administrativ,
investiții și
logistică
Compartiment constituire F.S.
Birou utilizare F.S.
Birou creditare
Unitate locală**Unitate locală**
* Persoanele din Secretariatul Consiliului Consultativ se regăsesc la birourile funcționale
** Unitățile locale sunt organizate ca servicii
Figura 3. Organigrama Agenției Județene de Ocupare și Formare Profesională
Puncte teritoriale
Birou ocupare, formare
Birou stabiliri evidență, plăți
DIRECTOR
ADMINISTRATIV-PERSONAL
SERVICII INTEGRATE
PENTRU SOLICITANȚII
DE LOC DE MUNCA
REGISTRATURĂ-SECRETARIAT
PIAȚA MUNCII
MĂSURI ACTIVE
PLĂȚI
înregistrare Mediere Informare și orientare Consiliere și informare în domeniul carierei
Studii, prognoze
locale
Rapoarte statistice
Identificare,
negociere:
– oferte de muncă
– oferte de formare
– oferte de evaluai
– competențe
– Facilități pentrus creare locuri
de muncă
– Facilități pentru angajare
– Bursă locuri de muncă
– Job Club
– Servicii de preconcediere
– Indemmzare șomeri
– Plăți măsuri active
– Alte plăți
Figura 4. Organigrama Agenției Locale de Ocupare și Formare Profesională
Șomerii, persoane apte de muncă, dar care nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile
corespunzătoare pregătirii lor, beneficiază de protecție și asistență socială, precum și de sprijin în vederea
integrării lor profesionale prin calificare, recalificare și perfecționare profesională, din partea ALOFP.
Ajutorul de șomaj și de integrare profesională constă într-o sumă calculată în mod diferențiat pe categorii de
persoane și vechime în muncă, se plătește la cererea persoanelor îndreptățite, potrivit legii de la data dobândirii
dreptului, pe o perioadă de cel mult 270 de zile calendaristice; retroactiv, nu poate fi plătit pe o perioadă mai
mare de 30 de zile de la data înregistrării cererii de plată. Perioada pentru care o persoană este îndreptățită să
primească ajutor de șomaj sau ajutor de integrare profesională constituie vechime în muncă și în aceeași unitate.
3.2. Categorii de persoane îndreptățite să primească ajutor de șomaj
Conform Legii nr. 1/1991, art. 2 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională (republicată
în 1994), sunt îndreptățite să primească ajutorul de șomaj :
– persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa unității pentru motivele prevăzute la art.
130 alin. (1) lit. a)-f) din Codul Muncii2 sau cărora, după caz, le-a încetat calitatea de membru în cooperația
meșteșugărească din motive neimputabile lor, dacă au vechime de cel puțin 6 luni în ultimele 12 luni
premergătoare datei de înregistrare a cererii pentru plata ajutorului de șomaj ;
– persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa unității, dacă s-a stabilit prin dispoziția sau
hotărârea organului competent nelegalitatea măsurii luate de unitate ori lipsa vinovăției persoanelor în cauză, iar
reintegrarea în muncă nu mai este obiectiv posibilă la unitatea în care au fost încadrate anterior sau la unitatea
care a preluat patrimoniul acesteia;
– persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa lor, pentru motive care, potrivit legii, la
reîncadrare nu întrerup vechimea în muncă;
– persoanele care au fost încadrate cu contract de muncă pe durată determinată, dacă au o vechime în muncă de
cel puțin 6 luni în ultimele 12 luni premergătoare datei de înregistrare a cererii pentru plata ajutorului de șomaj ;
– persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală și membrii asociațiilor familiale care își
desfășoară activitatea în temeiul Decretului Lege nr. 54/1990, dacă au contribuit la constituirea fondului pentru
plata ajutorului de șomaj pe o perioadă de 12 luni în ultimii doi ani consecutivi înregistrării cererii, în situația în
care și-au încheiat activitatea, renunțând la autorizația de funcționare;
– persoanele ce nu pot fi angajate, deși au hotărâre judecătorească;
– absolvenții de învățământ care, în termen de un an de la absolvire, s-au angajat și nu au beneficiat integral de
ajutor de integrare profesională vor primi ajutor de șomaj indiferent de vechimea în muncă.
3.3. Beneficiarii ajutorului de integrare profesională
Sunt asimilați șomerilor și beneficiază de ajutor de integrare profesională o singură dată, indiferent de forma de
învățământ absolvită (Legea nr. 1/1991, art. 3):
– absolvenții instituțiilor de învățământ în vârstă de minimum 18 ani, care nu au surse de venit proprii la nivelul
a cel puțin jumătate din salariul de bază minim brut pe țară și care, într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire,
nu au reușit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
2. Contractul de muncă poate fi desfăcut din inițiativa unității în cazul când: unitatea își reduce personalul prin desființarea
unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză ca urmare a reorganizării; unitatea își încetează activitatea prin dizolvare;
unitatea se mută în altă localitate și are posibilitatea să-și asigure pe plan local cadrele necesare; unitatea se mută în altă
localitate, iar persoana încadrată nu acceptă să o urmeze; persoana nu corespunde sub raport profesional postului în care a
fost încadrată; în postul ocupat de persoana încadrată în muncă este reintegrat, pe baza hotărârii organelor competente, cel
care a deținut anterior acel post.
– absolvenții instituțiilor de învățământ în vârstă de cel puțin 16 ani, în cazuri justificate de lipsa susținătorilor
legali sau de imposibilitatea dovedită a acestora de a presta obligația legală de întreținere datorată minorilor;
– tinerii care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrați cu contract de muncă și care, într-o
perioadă de 30 de zile de la data lăsării lor la vatră, nu s-au putut angaja;
– absolvenții școlilor speciale pentru handicapați, care nu au loc de muncă, vor fi luați în evidență imediat după
absolvire și vor beneficia de plata ajutorului de integrare profesională de la data înscrierii în aceste evidențe.
Persoanele care au beneficiat de ajutorul de șomaj sau de ajutorul de integrare profesională pentru perioada
maximă de 270 de zile și sunt lipsite de mijloace de întreținere pot beneficia, în continuare, până la încadrarea în
muncă, de alocația de sprijin, dar nu mai mult de 18 luni de la expirarea perioadei legale de acordare a
drepturilor menționate. Alocația de sprijin este o sumă egală cu 60% din ajutorul de șomaj, respectiv din ajutorul
de integrare profesională, și se acordă șomerilor care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții (Legea nr.
1/1991, art. 12):
– să fi parcurs întreaga perioadă de ajutor de șomaj sau ajutor de integrare profesională;
– să nu dețină, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole cu o suprafață de cel mult 20.000 mp în zonele
colinare și de șes și de cel mult 40.000 mp în zonele montane;
– să nu realizeze un venit mediu lunar de cel puțin 20% din salariul minim net pe economie în vigoare la data
stabilirii drepturilor.
Pentru a putea beneficia de ajutorul de șomaj sau de ajutorul de integrare pro fesională și alocație de sprijin,
persoanele care au asemenea drepturi trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să se înscrie la ALOFP (serviciul local de stabiliri drepturi) de la nivelul județului, unde își au domiciliul;
– starea sănătății, dovedită cu certificat medical, să le permită să fie încadrate în muncă.
3.4. Persoane care nu beneficiază de ajutor de șomaj sau ajutor de integrare
profesională
în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 1/1991 completată cu Ordonanța nr. 47/02.09.1997, nu
beneficiază de ajutoarele financiare menționate:
– persoanele care dețin, împreună cu membrii familiei terenuri agricole în supra față de cel puțin 20.000 mp în
zonele colinare și de șes și de cel puțin 40.000 mp în zonele montane;
– persoanele care au surse de venituri proprii sau care realizează venituri din prestarea unor activități autorizate
în condițiile prevăzute de lege și care obțin pe aceste căi un venit de cel puțin 20% din câștigul salarial mediu net
pe economie, în vigoare la data stabilirii drepturilor (situațiile menționate se dovedesc cu acte eliberate de
Consiliul Local al localității de domiciliu, respectiv de organele financiare teritoriale și prin declarație pe propria
răspundere a persoanei);
persoanele cărora li s-a oferit loc de muncă, potrivit pregătirii și nivelului
studiilor, situației personale și stării de sănătate, situate la o distanță de cel mult
50 km de localitatea de domiciliu sau cărora li s-a recomandat de către serviciile
de ocupare și formare profesională, în scris, să urmeze cursuri de calificare,
recalificare, perfecționare sau, după caz, alte forme de pregătire profesională și
au refuzat nejustificat oferta sau recomandarea;
persoanele care îndeplinesc condițiile de înscriere la pensie;
absolvenții învățământului liceal care urmează forme superioare de pregătire
profesională, indiferent de forma acestora și de durata lor.
3.5. Drepturile de asigurări sociale de care beneficiază șomerul
Pe perioada în care unei persoane i se plătește ajutor de șomaj, ajutor de integrare profesională sau alocație de
sprijin, aceasta beneficiază de drepturi de asigurări sociale ca și persoanele încadrate în muncă (Legea nr.
1/1991, art. 14, 16):
– alocație pentru copii;
– asistență medicală gratuită, inclusiv pentru membrii familiei aflați în întreținerea persoanei căreia i se plătesc
ajutoarele menționate;
– compensarea unei părți din prețul medicamentelor, conform reglementărilor legale în vigoare;
– pensie de invaliditate, dacă și-a pierdut total sau parțial capacitatea de muncă în perioada în care beneficiază
de ajutor de șomaj și cât urmează un curs de calificare;
– ajutor de deces ;
– dreptul locativ la locuința de serviciu, cu excepția cazului în care aceasta este situată în incinta unității sau
este legată direct de asigurarea permanenței ori continuității în serviciu, situație în care se poate dispune numai
evacuarea condiționată de atribuirea unui alt spațiu locativ corespunzător;
– ajutoarele financiare pentru șomeri se plătesc lunar de către ANOFP, pro porțional cu numărul de zile
calendaristice cât titularul este îndreptățit să le primească, pe baza buletinului de identitate și a carnetului de
șomer vizat la zi. Aceste drepturi nu sunt impozabile și nu pot face obiectul executării silite, pentru alte debite
decât cele care au provenit din ajutorul de șomaj, ajutorul de integrare profesională sau alocația de sprijin
acordate necuvenit.
3.6. Obligațiile beneficiarilor de ajutor de șomaj,
ajutor de integrare profesională și alocație de sprijin
Potrivit legislației în vigoare, șomerii în plată au următoarele obligații:
a) să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori se solicită, la sediul ALOFP pentru vizarea
carnetului de evidență, comunicarea unor eventuale locuri de muncă vacante sau cursuri de
calificare/recalificare;
b) să urmeze cursurile de caiifîcare/recaii'rîcare organizate;
c) să comunice, în termen de trei zile, la ALOFP faptul că:
– s-a încadrat cu contract de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată;
– dobândește, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole în suprafețele prevăzute de Legea nr. 1/1991
(republicată);
– are surse de venituri proprii sau realizează venituri din prestarea unor activități autorizate;
– urmează forme superioare de pregătire profesională;
– îndeplinește condițiile de înscriere la pensie pentru munca depusă și limită de vârstă sau, după caz, i s-a
stabilit pensie de invaliditate;
– își stabilește domiciliul în străinătate.
3.7. încetarea sau suspendarea plății ajutoarelor financiare
Plata ajutorului de șomaj, a ajutorului de integrare profesională sau a alocației de sprijin încetează sau se
suspendă conform reglementărilor Legii nr. 1/1991, art. 20:
a) încetarea plății:
– la îndeplinirea termenelor de 270 zile, respectiv 18 luni;
– la încadrarea în muncă a titularului;
– după 30 de zile de la obținerea de către titular a autorizației de executare a unei activități pe cont propriu ;
– la refuzul nejustificat de a se încadra în muncă;
– la refuzul nejustificat de a urma un curs sau o altă formă de pregătire profesională;
b) suspendarea plății:
– în cazul neprezentării la viză sau ori de câte ori este chemat la ALOFP;
– pe perioada îndeplinirii obligațiilor militare;
– pe perioada în care titularul își stabilește domiciliul în străinătate;
– pe perioada în care titularul este arestat preventiv sau pentru executarea unei pedepse privative de libertate ;
– pe perioada în care titularul este încadrat cu contract de muncă pe perioadă determinată mai mică de 6 luni.
3.8. Conținutul dosarului prezentat la ALOFP în vederea solicitării ajutorului de
șomaj, ajutorului de integrare profesională sau a alocației de sprijin
Șomerii care solicită primirea ajutoarelor financiare ce li se cuvin trebuie să prezinte actele și documentele
prevăzute în Ordinul nr. 307/1994, după cum urmează: a) actele și documentele prezentate de toate categoriile de
persoane :
– cererea pentru obținerea unui loc de muncă;
– buletinul (adeverința) de identitate;
– certificatul medical;
– actele de studii și calificare (în original și în copii);
– actele eliberate de Consiliul Local din care să rezulte suprafața terenurilor agricole deținute;
– actele eliberate de organele financiare teritoriale;
– declarația pe propria răspundere că nu sunt încadrate în muncă;
b) în cazul persoanelor provenite din muncă:
– carnetul de muncă și adeverința eliberată de unitatea de la care provin, din care să rezulte media salariului de
bază brut avut în ultimele trei luni;
– hotărârea definitivă de reintegrare în muncă, ordonanța de scoatere de sub urmărirea penală sau hotărârea
definitivă de achitare, precum și adeverința de la unitatea în cauză, din care să rezulte că reîncadrarea în muncă
nu mai este obiectiv posibilă, în cazul persoanelor al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa
unității, dacă s-a stabilit prin dispoziția sau hotărârea organului competent nelegalitatea măsurii de desfacere a
contractului de muncă;
c) în cazul persoanelor al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa lor, care, potrivit legii, la
reîncadrare nu întrerup vechimea în muncă:
– carnetul de muncă și adeverința de la ultima unitate, din care să rezulte media salariului de bază brut avut în
ultimele trei luni, înainte de desfacerea contractului;
– certificatul de naștere al copilului;
– adeverință de la ultima unitate, din care să rezulte că reîncadrarea în muncă a persoanelor în cauză nu mai
este posibilă;
d) în cazul persoanelor fizice autorizate să presteze o activitate individuală și al membrilor asociațiilor familiale
care au desfășurat activitatea în temeiul Decretului Lege nr. 54/1990:
– adeverință eliberată de Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială, din care să rezulte perioadele de
contribuție la constituirea fondului pentru plata ajutorului de șomaj;
– dovada emisă de organul care a emis autorizația de funcționare din care să rezulte că persoana în cauză a
încetat activitatea, renunțând la autorizația de funcționare;
– adeverință eliberată de organul financiar, din care să rezulte venitul mediu lunar rămas după plata impozitului
pe profit;
e) în cazul absolvenților instituțiilor de învățământ:
– actul de absolvire a formei de învățământ;
– declarația absolvenților de liceu că nu urmează forme superioare de pregătire profesională;
– acte doveditoare privind lipsa susținătorilor legali; acte care consemnează rezultatul anchetei sociale ; actele
eliberate de organele competente din care să rezulte imposibilitatea susținătorilor legali de întreținere, pentru
absolvenții minori fără susținători legali;
f) în cazul tinerilor lăsați la vatră:
– livretul militar sau adeverința de lăsare la vatră;
– declarație pe propria răspundere că înainte de efectuarea stagiului militar nu a fost încadrat cu contract de
muncă.
4. Medierea în sfera muncii și a șomajului. Centrul de Mediere a Muncii
4.1. Medierea muncii – proces de combatere a șomajului
Protecția și asistența socială în perioada de tranziție au devenit o problemă esențială a politicii sociale în
contextul modificărilor specifice pieței muncii. Acesta reprezintă subiectul cel mai discutat și cel mai disputat în
cadrul negocierilor colective, precum și la nivelul organizațiilor implicate în realizarea obiectivelor politicii
sociale.
PARTIDE
i 1 t f
CTNTnTPATiR SALARIAȚI, ASOCIAȚII
PATRONATE PROFESIONALE
J r
MANAGERI
Figura 5. Actorii economici participanți pe piața muncii la stabilirea necesităților de protecție socială
Piața muncii reprezintă un întreg univers cu o istorie și cultură specifice, cu o anume distribuție a calificărilor și
veniturilor, cu sisteme de valori, aspirații, comportamente și stiluri de viață ce depășesc cu mult relațiile de piață
propriu-zise (Iovițu, 1997, p. 226).
Societatea are datoria de a interveni la nivelul pieței muncii, de a oferi un suport material și moral subiecților
umani în perioadele de dificultate, de a-i asista în demersurile lor pentru căutarea, identificarea, angajarea și
păstrarea unui loc de muncă, în acest scop, în România, a fost creat cadrul legislativ și instituțional adecvat, au
fost asigurate resursele umane, materiale și informaționale pentru dezvoltarea unui nou domeniu de activitate
cunoscut sub numele de „medierea muncii".
Medierea muncii este un complex de activități prin care se încearcă corelarea cererii cu oferta pe piața forței de
muncă, având ca obiectiv final angajarea persoanelor disponibile și ocuparea locurilor de muncă vacante.
întâlnirea dintre cererea și oferta de forță de muncă trebuie să aibă loc în condiții care să satisfacă ambele părți și
care să conducă la o relație profesională durabilă.
în activitatea de mediere, indiferent de țara sau instituția în care aceasta se desfă șoară, interacționează trei actori
principali:
– ofertantul de forță de muncă, pentru care serviciile de mediere reprezintă „speranța, sprijinul, sfatul", pe care
societatea i le oferă, în mod permanent, calificat, nediscriminatoriu, pentru a găsi sau a păstra un loc de muncă
(acesta poate fi un șomer, un membru al comunității exclus la un moment dat din
procesul muncii, o persoană care dorește să-și schimbe locul de muncă sau care se simte amenințată cu pierderea
locului de muncă și este dispusă să facă eforturi pentru păstrarea acestuia);
– ofertantul de locuri de muncă pentru care centrele de mediere sunt instituții la care poate apela pentru a-și
asigura, în condiții de calitate, resursele umane de care duce lipsă (acesta este un agent economic sau o instituție
care dorește să angajeze o persoană, în vederea desfășurării unei munci sociale, pe baza unui contract de muncă);
– mediatorul este reprezentantul unei instituții specializate în activități de corelare a ofertei cu cererea de forță
de muncă, numită „centru de mediere", la care apelează două categorii de clienți: solicitanții de locuri de muncă
și ofertanții de locuri de muncă.
Centrul de mediere oferă solicitanților de locuri de muncă (șomeri de lungă durată, tineri aflați pentru prima oară
în situația de a căuta un loc de muncă, femei care nu au mai fost încadrate în muncă, persoane care nu au
abilitatea de a contacta agenții economici și de a-și prezenta capacitatea de muncă, persoane al căror nivel de
pregătire este insuficient pentru ocuparea locurilor de muncă vacante) o informare complexă privind :
– locurile de muncă vacante și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ocuparea acestora;
– serviciile oferite de compartimentul de mediere;
– statisticile despre piața muncii;
– programele de ocupare demarate local și care oferă o perspectivă de oferte de locuri de muncă;
– posibilitățile de calificare/formare profesională și condițiile de participare la cursuri.
Pe baza unui interviu, mediatorul poate evalua nivelul de pregătire, nivelul aspi rațiilor solicitantului de loc de
muncă și îl va orienta către:
a) agentul economic care a anunțat un loc de muncă vacant, atunci când consideră că îndeplinește condițiile
pentru ocuparea acestui loc de muncă și dorește să desfășoare acea muncă;
b) centrul de îndrumare/consiliere profesională, atunci când solicitantul nu are o imagine clară asupra
posibilităților sale profesionale, asupra carierei pe care și-o dorește sau atunci când are nevoie de o completare a
pregătirii profesionale;
c) Clubul Șomerilor, atunci când solicitantul are nevoie de îndrumare în alcătuirea unui curriculum vitae, în
întocmirea unei cereri de angajare, în prezentarea la un interviu cu agentul economic ;
d) centrul de investigare psihologică, atunci când persoana pare a avea probleme deosebite sau când cerințele
locului de muncă impun o testare psihologică a candidatului.
Centrul de mediere trebuie să contacteze un număr cât mai mare de ofertanți de locuri de muncă (agenți
economici din sectorul de stat sau privat, din sfera producției sau serviciilor, toate instituțiile publice,
guvernamentale sau nonguvernamentale care au posibilități de angajare, imediate sau de perspectivă) în
vederea:
– identificării locurilor de muncă vacante sau care vor deveni vacante în viitorul apropiat;
– obținerii de informații despre ansamblul activităților agentului economic;
– oferirii de informații în legătură cu forța de muncă disponibilă aflată în evidența compartimentului de
mediere;
– informării în legătură cu posibilitățile de formare profesională a candidaților pentru locurile de muncă
vacante.
SOLICITANT DE LOC DE MUNCĂ
OFERTANT DE LOC DE MUNCĂ
CENTRUL DE MEDIERE
INFORMARE
INTERVIU
CLUBUL ȘOMERILOR
CENTRUL DE
CONSILIERE
PROFESIONALĂ
LABORATOR INVESTIGAȚII PSIHOLOGICE
Figura 6. Relația mediator – solicitant – ofertant de loc de muncă
Specialiștii centrului de mediere trebuie să urmărească evoluția persoanelor angajate pentru a putea evalua pe
termen mediu eficiența muncii de mediere și pentru a interveni dacă apar probleme ulterioare. în cadrul centrelor
de mediere, organizarea muncii și repartizarea sarcinilor sunt influențate de problemele economice și sociale
locale, de resursele interne existente și de decizia echipei de conducere.
MARKETING
IDENTIFICARE
LOCURI DE MUNCĂ VACANTE
CENTRUL
DE MEDIERE
INFORMARE DESPRE DISPONIBILUL DE FORȚĂ DE MUNCĂ
SELECXIE FORȚA
DE MUNCĂ
OFERTANT DE LOC DE
MUNCĂ,
AGENT
ECONOMIC
ORGANIZARE
STAGII PROFESIONALE
URMĂRIRE ANGAJARE
Figura 7. Relația mediator – ofertant de loc de muncă
în România, baza activității de mediere a muncii (legile, instituțiile, resursele materiale și umane) a fost asigurată
într-un interval de timp relativ scurt, dar birourile de mediere a muncii au fost confruntate cu o serie de dificultăți
legate de :
– caracterul nou al activității, atât pentru mediatori, cât și pentru clienții birourilor de mediere;
– lipsa de personal pregătit pentru acest tip de activitate;
– insuficiența resurselor materiale, în special a unor spații adecvate specificului muncii de mediere;
numărul șomerilor în continuă creștere și diversitatea problemelor ridicate de
aceștia;
relațiile incipiente cu întreprinderile, ca potențiali furnizori de locuri de muncă;
lipsa unor instrumente care să eficientizeze munca mediatorilor;
reticența clienților de a apela la serviciile oferite de birourile de mediere (Costin
et al., 1996, pp. 16-21).
4.2. Principiile medierii
Activitatea de mediere are la bază principiile general acceptate de comunitatea interna țională (se referă în primul
rând la relația mediator – solicitant de loc de muncă, dar ele își păstrează întreaga valoare și în relația mediator –
ofertant de loc de muncă):
– obligativitate – mediatorul are obligația de a oferi servicii de mediere oricărui client care le solicită;
– individualitate – clientul trebuie tratat în mod individual, privit ca un caz aparte, deosebit de celelalte, prin
situația profesională și familială, prin starea fizică și morală, prin eficiența de muncă și viață, într-un cadru cât
mai discret;
– profesionalism – evidențiat de eficiența muncii mediatorului, de măsura în care acesta reușește să satisfacă
cerințele solicitanților și ofertanților de locuri de muncă;
– obiectivitate și imparțialitate față de clienți (șomeri, patroni, persoane care au un loc de muncă, dar care, din
diferite motive, apelează la serviciile de mediere) indiferent de starea socială, nivelul de pregătire, modul de
prezentare și de comportare al acestora, sex, vârstă, rasă, naționalitate, religie, apartenență politică;
– respectarea drepturilor fundamentale ale omului – protejarea demnității umane, manifestarea liberă a
personalității, egalitatea șanselor, alegerea liberă a naturii și amplasării locului de muncă, alegerea liberă a
formelor de pregătire profesională;
– confidențialitate – asemenea medicilor sau preoților, mediatorul trebuie să păstreze confidențialitatea
informațiilor comunicate de clienți (probleme per sonale ale acestora, aspecte privind relațiile de muncă
anterioare sau actuale, probleme familiale sau de sănătate, starea lor psihică, modul de comportare sau nivelul
pregătirii profesionale), din motive etice și pentru a nu aduce prejudicii morale și materiale acestora;
– respectarea nivelului de pregătire profesională a ofertantului de forță de muncă, chiar în condițiile unei rate
ridicate a șomajului;
– neutralitate – principiu care asigură protecția centrelor de mediere împotriva posibilelor presiuni din partea
organizațiilor guvernamentale, patronale, sindi cale, politice sau de învățământ (cf. ibidem, pp. 11-l5).
4.3. Mediatorul în domeniul muncii
Profesia de mediator în domeniul muncii presupune desfășurarea unor activități complexe (de investigare,
evaluare, informare, consiliere, negociere) prin intermediul cărora sunt ajutați ofertanții de forță de muncă să
găsească locuri de muncă potrivite cu pregătirea și aspirațiile lor și sunt sprijiniți agenții economici în recrutarea
personalului care corespunde cerințelor locurilor de muncă vacante.
Activitățile desfășurate de mediator pot fi clasate, în funcție de mai multe criterii, astfel:
• după natura acestora:
a) gestionarea informațiilor referitoare la :
– solicitanții de locuri de muncă;
– ofertele de locuri de muncă;
– starea curentă și evoluția pieței muncii;
– posibilitățile de formare profesională;
b)
servicii individuale acordate clienților :
– evaluarea nivelului de pregătire și a aspirațiilor solicitanților de locuri de muncă;
– identificarea locurilor de muncă vacante și a condițiilor ce trebuie îndepli nite pentru ocuparea acestora;
– corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă;
– negocierea cu agenții economici în vederea angajării persoanelor cu probleme speciale;
– preselecția/selecția candidaților, la solicitarea agenților economici;
– organizarea, în colaborare cu agenții economici, a unor stagii de pregătire profesională a viitorilor angajați;
– informarea clienților (solicitanți sau ofertanți de locuri de muncă) asupra posibilităților de formare
profesională;
– dirijarea clienților, atunci când este cazul, către centrele de consiliere privind cariera sau către laboratoarele
de investigații psihologice;
– urmărirea evoluției clienților, ulterior plasării;
c) servicii colective organizate pentru grupuri de persoane care au probleme și interese comune și pentru care
pot fi formulate sugestii general valabile:
– informare privind facilitățile oferite de centrele de mediere a muncii;
– consiliere pentru tehnicile de prezentare la locurile de muncă vacante, în scopul creșterii șanselor de angajare;
– participarea alături de alte instituții la organizarea târgurilor de locuri de muncă;
– asistență pentru constituirea grupurilor de întrajutorare și schimb de experiență;
d) gestionarea resurselor interne și menținerea relațiilor cu exteriorul :
– desfășurarea unor activități de promovare destinate sporirii încrederii clienților în calitatea serviciilor de
mediere;
– planificarea activităților în scopul utilizării raționale a resurselor;
– menținerea unor relații de colaborare cu centrele de consiliere profesio nală, laboratoarele de investigații
psihologice, Cluburile Șomerilor;
– stabilirea și întreținerea unor contacte cu instituțiile de formare pro fesională sau cu organismele care pot
sprijini activitatea de mediere;
• după categoria clienților cărora se adresează:
a) servicii destinate solicitanților de locuri de muncă;
b) servicii destinate ofertanților de locuri de muncă;
TRATAT DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
• după locul în care se desfășoară:
a) în interiorul centrului de mediere;
b) în exteriorul centrului de mediere, la agenții economici, la instituțiile care pot sprijini activitatea de mediere.
Mediatorul trebuie să stabilească și să întrețină legături complexe cu:
– instituțiile de formare profesională, pentru a cunoaște oportunitățile locale de formare profesională și pentru a
veni, împreună cu acestea, în întâmpinarea cerințelor de pregătire ale solicitanților de locuri de muncă și ale
agenților economici;
– organismele/instituțiile care pot oferi surse de informare – date statistice sau prognoze privind piața muncii;
– autoritățile/colectivitățile locale care sunt sau pot fi implicate în implementarea unor măsuri active pentru
combaterea șomajului (încurajarea inițiativelor parti culare și lansarea de întreprinderi mici și mijlocii);
– alte instituții cu preocupări similare (INFOTIN).
Activitatea de mediere este o muncă de echipă, principala responsabilitate a mediatorilor fiind aceea de a presta
servicii de calitate adresate în egală măsură tuturor clienților săi, solicitanți sau ofertanți de locuri de muncă.
Munca mediatorului are un nivel ridicat de responsabilitate morală și socială, pentru că acesta intervine în viața
subiecților umani aflați în situații critice, și prezintă un nivel de stres ridicat, datorat contactului permanent al
mediatorului cu un public divers, adesea dificil, uneori chiar agresiv. Persoanele care se adresează centrelor de
mediere provin din medii profesionale și sociale diverse, iar problemele pe care le ridică prezintă tot atâtea
cazuri distincte, în aceste condiții, mediatorul trebuie să facă un efort permanent de adaptare la nivelul de
educație și capacitatea de comunicare a clientului, care poate fi reticent, poate avea manifestări de disperare sau
reacții verbale și fizice violente. Solicitarea este și mai mare atunci când numărul clienților depășește normele
acceptate pe plan internațional pentru relațiile cu publicul (peste 15 persoane).
Exercitarea profesiei de mediator presupune existența unor cunoștințe teoretice și practice privind:
– economia întreprinderii;
– piața muncii;
– dreptul muncii;
– marketing;
– psihologie industrială;
– sociologie organizațională;
– pedagogie;
– statistică și informatică ;
– managementul resurselor umane.
în România, activitatea de mediere în domeniul muncii este desfășurată de asistenți sociali, sociologi, psihologi
sau persoane cu o altă profesie de bază, dar care au urmat cursuri, stagii postuniversitare în țară sau în străinătate,
în cadrul unor programe de asistență internațională (cf. Costin et al., 1996, pp. 24-28, 31).
4.4. Tehnici și instrumente specifice procesului de mediere
Procesul medierii reprezintă o măsură activă de diminuare a șomajului, este dependent de condițiile în care se
desfășoară și are în componența sa:
– activități-suport – activități de marketing (atragerea clienților: agenți economici și persoane aflate în căutarea
unui loc de muncă), activități de evaluare a rezultatelor;
– activități specifice medierii propriu-zise – administrarea locurilor de muncă și a forței de muncă disponibile,
servicii premergătoare plasării (executate la solicitarea clientului), activități publicitare.
în activitatea de mediere, care prezintă o deosebită importanță socială, sunt utilizate tehnici și instrumente
specifice pentru a interveni în sprijinul celor aflați în situații dificile: tehnica interviului, tehnici de înlăturare a
conflictelor, tehnici de evaluare a solicitantului, tehnici de pregătire a solicitantului pentru interviul cu agentul
economic.
Tehnica interviului presupune utilizarea, în activitatea de mediere, a interviului care are următoarea structură
generală, indiferent dacă este aplicat solicitantului sau ofertantului de locuri de muncă :
– pregătirea interviului – mediatorul adună și selectează informațiile referitoare la clienții centrului; este
necesară o programare a acestora pentru a asigura condiții favorabile desfășurării interviului (în cazul
solicitanților de forță de muncă, etapa este absolut necesară pentru ca mediatorul să poată pregăti toate argu –
mentele ce ar putea pleda în favoarea competenței serviciilor oferite);
– stabilirea întrevederii – mediatorul primește solicitantul și creează prin diferite tehnici de „spargere a gheții"
o atmosferă calmă, de lucru, benefică pentru ambele părți;
– definirea în comun a problemei – mediatorul identifică problema pe care o are de rezolvat și alege modul în
care va continua interviul de mediere;
– culegerea datelor – mediatorul culege acele informații care-i sunt necesare pentru a găsi soluția potrivită la
problema definită, referitoare la: studiile solicitantului, prima opțiune profesională, pregătirea și experiența
profesională, situația familiei, timpul liber, interesele personale, contactele sociale, capacitatea fizică, sănătatea,
situația profesională actuală și aspirațiile profesionale, motivele pentru care solicită un nou loc de muncă,
capacitatea intelectuală, comportarea în procesul muncii, comportarea socială, condițiile deosebite privind
mediul de viață, abateri comportamentale;
– alegerea atitudinii potrivite față de cererea solicitantului – mediatorul, pe baza datelor culese, propune
clientului o soluție (considerată optimă) pentru problema analizată;
– îndrumarea către un consilier pentru orientare profesională – dacă mediatorul consideră că solicitantul are
nevoie de îndrumare profesională;
– investigarea psihologică – necesară când situația solicitantului sau condițiile locului de muncă o impun;
– decizia solicitantului – etapa în care acesta optează pentru o anumită soluție și primește repartiția pentru un
loc de muncă, își întocmește actele pentru un curs de calificare-recalificare sau se programează o altă întâlnire;
– etapa de realizare – solicitantul acceptă postul și se prezintă la locul de muncă, poate începe cursul de
calificare sau acceptă alte recomandări ale mediatorului (programe de asistență, participare la Clubul Șomerilor).
Tehnicile de înlăturare a conflictelor care pot să apară în activitatea de mediere, generate atât de solicitanții,
cât și de ofertanții de locuri de muncă și care pot fi utilizate de mediator sunt :
– tehnica bumerang – exprimarea de către mediator, într-o formă pozitivă, a obiecției solicitantului, folosind
acele părți ale obiecției care pot fi transformate în avantaje pentru mediator;
– tehnica de izolare – dintr-un șir de obiecții, se alege cea care se poate rezolva mai ușor și care are șansele cele
mai mari de rezolvare pozitivă, urmând ca obiecțiile celelalte să fie rezolvate pe parcursul interviului;
– tehnica ritmului de „da" – se adresează mai multe întrebări al căror răspuns să fie „da", astfel încât, la
întrebarea următoare, clientului să-i fie greu să spună „nu" ;
– tehnica exemplelor pozitive – dacă mediatorul nu are argumente la obiecțiile ridicate, aduce exemple pozitive
de soluționare (de către el sau alți mediatori) a unor probleme asemănătoare.
Pregătirea interviului
Stabilirea întrevederii
Definirea
în comun
a problemei
Formularea
cererii solicitantului
Figura 8. Utilizarea interviului
Tehnicile de evaluare a clientului sunt necesare pentru :
– evaluarea medicală privind capacitățile fizice ale solicitantului, pentru a se stabili dacă acesta mai poate
profesa într-o anumită meserie sau dacă poate fi repartizat la un anumit loc de muncă;
– evaluarea psihologică a aptitudinilor profesionale sau a personalității solici tantului, care vor fi corelate cu
cerințele locului de muncă sau ale cursului de formare profesională (administrarea testelor psihologice trebuie
făcută de personal calificat, mediatorul utilizând concluziile specialiștilor).
Tehnicile de pregătire a solicitantului pentru interviul cu agentul economic sunt utilizate în diferite organizații
cunoscute sub denumirea de „Cluburi ale Șomerilor" sau „Job-Club-uri", în cadrul cărora aceștia învață:
– unde și cum să caute locuri de muncă vacante ;
– procedee de abordare a conducerii agenților economici considerați a fi potențiali angajatori;
– tehnica convorbirii telefonice legate de solicitarea unui loc de muncă ;
– modul de întocmire a unui curriculum vitae ;
– modul de prezentare la interviu;
– modul de comportare la locul de muncă, după angajare, în vederea păstrării locului de muncă.
Instrumentele utilizate în activitatea de mediere pot fi :
– studii, statistici și prognoze privind piața muncii, prezentând situația actuală și evoluția pieței muncii, factorii
care acționează asupra cererii și ofertei de locuri de muncă, tendințele privind ocuparea forței de muncă;
– nomenclatoare/clasificări utilizate la nivel național, cum ar fi Clasificarea ocupațiilor din România (COR),
Clasificarea activităților din economia națională (CAEN);
– profiluri ocupaționale/profesiograme/monografii profesionale, conținând o descriere mai succintă sau mai
largă a profesiilor cuprinse în COR (sunt prezentate informații privind natura activităților desfășurate în cadrul
profesiei, condițiile de muncă și mijloacele de muncă utilizate, mediul social al muncii și relațiile profesionale
specifice, condițiile de natură profesională, medicală și psihologică ce trebuie îndeplinite pentru practicarea cu
succes a profesiei respective, con siderații privind perspectivele profesiei);
– instrumente de investigare psihologică – prin intermediul cărora se testează interesul și aptitudinile unei
persoane pentru o anumită profesie;
– bazele/băncile de date – conțin informații diverse (nomenclatoare, profiluri ș• ocupaționale, locuri de muncă
disponibile, legislația muncii), organizate și
gestionate cu ajutorul tehnicii de calcul, la care au acces rapid atât mediatorul, cât și clienții centrului de mediere
(cf. Costin et al., 1996, pp. 59-65).
5. Informarea Ia nivelul pieței muncii. Centrul de Informare și
Documentare pentru Piața Muncii
5.1. Obiectivele și beneficiarii Centrului de Informare și Documentare
Centrul de Informare și Documentare (CID) este un cadru instituțional organizat ca un serviciu public, al cărui
obiectiv este creșterea gradului de ocupare a forței de muncă în plan local, prin oferirea de informații pertinente
despre piața muncii grupurilor-țintă, în special orientarea acestora în conformitate cu propriile aspirații și dorințe.
Fiind o asociație nonprofit, de interes local, orientată pe prelucrarea și organizarea informațiilor referito'are la
piața muncii, pentru a le oferi publicului într-o formă accesibilă acestuia, CID contribuie la:
– atenuarea dezechilibrelor care se manifestă, la un moment dat, pe piața muncii;
– respectarea democrației și a drepturilor fundamentale ale omului, care implică și accesul liber la informațiile
de larg interes (cum sunt cele referitoare la piața muncii);
– asigurarea egalității accesului tuturor categoriilor de solicitanți, căutând totodată să ofere răspunsuri concrete
și relevante la întrebările acestora (informația furnizată trebuie să fie obiectivă, liberă de orice influență
ideologică sau de altă natură);
– conștientizarea de către societate a rolului informației, în general, și al infor mației privind piața muncii, în
special;
– definirea noțiunii de informație publică și reglementarea accesului la această informație;
– stimularea atitudinii active prin promovarea principiului „ AJUTĂ-TE SINGUR".
Realizarea scopului activității desfășurate la nivelul CID presupune:
– menținerea în stare sincronă cu realitatea a informațiilor, printr-o colaborare permanentă și susținută cu
actorii implicați pe piața muncii, la nivel local sau național;
– personal competent profesional și cu un plus de specializare pe probleme specifice privind piața muncii;
– adaptarea continuă a informațiilor deținute la dorințele și aspirațiile grupu rilor-țintă și oferirea acestora fără
implicarea în deciziile clienților;
– dispunerea de mijloace tehnice moderne pentru gestionarea și diseminarea informației.
CID gestionează și oferă pieței muncii atât informații cu caracter general (legislația muncii), cât și informații
specifice unei anumite zone.
Pentru succesul activității CID sunt deosebit de importante relațiile acestuia cu agenții economici, cu instituțiile
publice din regiune, cu autoritățile și cu mass-media locale. Inițiativa înființării și susținerii financiare a unui
asemenea centru poate aparține unor instituții guvernamentale, colectivităților locale, organizațiilor
nonguvernamentale, agenților economici, programelor de asistență internațională pentru România (vezi Pitariu,
Banciu, 1997, pp. 12-l4).
ADUNAREA GENERALĂ
CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE
COORDONATOR CID
COMPARTIMENT
OPERAȚIONAL
CID
COMPARTIMENT
ADMINISTRAȚIE
GENERALĂ
documentare, culegere informații prelucrare informații stocare informații lucrul cu publicul informatică statistică
– secretariat
– administrație
– contabilitate
– personal
Figura 9. Structura Centrelor de Informare și Documentare
Potențialii beneficiari ai informațiilor oferite de CID pot fi:
a) persoane fizice:
– tineri care nu au încă o meserie și se pregătesc pentru a intra pe piața muncii;
– persoane (necalificate sau calificate) care caută un loc de muncă imediat și care beneficiază sau nu de ajutor
de șomaj;
– persoane care nu au un loc de muncă și aparțin uneia dintre următoarele categorii: persoane necalificate care
doresc să se califice, persoane calificate care doresc să se perfecționeze în meserie, persoane calificate care
doresc să își schimbe profesia din diferite motive (posibilă disponibilizare), persoane care vor fi disponibilizate;
– persoane care desfășoară activități din liberă inițiativă;
– persoane care doresc informații în domeniul pieței muncii în sprijinul acti vității lor profesionale sau politice;
b) persoane juridice:
– agenții economici;
– Camera de Comerț și Industrie ;
– centrele INFOTIN;
– consiliile locale;
– centrele de calificare/recalificare a șomerilor și Oficiul de Asistență Socială;
– Direcția Generală a Finanțelor Publice ;
– Direcția Generală sau Județeană de Statistică;
– Fondul Proprietății Private ;
– Fondul Proprietății de Stat;
– fundații – asociații care au ca scop promovarea unor activități ce vizează protecția socială, dezvoltarea
întreprinderilor mici și mijlocii, dezvoltarea activităților de liberă inițiativă, precum și asociațiile
socioprofesionale și meșteșugărești;
– inspectoratele școlare;
– inspectoratele de protecție a muncii;
– instituțiile de calificare/recalificare/perfecționare profesională;
– mass-media: ziare, posturi locale de radio și televiziune ;
– organizații patronale și sindicale ;
– organizații politice;
– prefecturile;
– primăriile;
– unitățile de învățământ mediu și superior.
CID operează cu următoarele tipuri de informații:
a) informații referitoare la cadrul economico-social local și general, care să poată oferi o imagine de ansamblu
asupra pieței muncii prezente și de perspectivă la nivel local și care este necesar să acopere în principal:
– planurile și programele de dezvoltare economico-socială;
– domeniile de activitate și tipurile de meserii solicitate;
– nivelul de ocupare și disponibilitatea forței de muncă;
– nivelul șomajului pe categorii socioprofesionale;
– instituțiile implicate pe piața muncii și atribuțiile acestora;
b) informații privind orientarea profesională, care trebuie să cuprindă:
– profiluri profesionale;
– tipurile de cursuri sau formele de pregătire;
– programele de calificare/recalificare ;
– instituțiile ce asigură serviciile de calificare/recalificare și/sau formare pro fesională ;
– cerințele pentru participarea la un anumit tip de curs sau formare profesională;
c) informații privind locurile de muncă vacante, care trebuie să asigure date concrete despre:
– ofertele de muncă la nivel local, național sau european;
– criteriile profesionale de selecție pentru ocuparea locurilor de muncă;
– serviciile de mediere a muncii organizate la nivel local;
d) informații cu caracter bibliografic sau documentar privind :
– legislația în domeniul muncii la nivel local sau internațional;
– lucrările semnificative în domeniu (cărți, reviste, studii):
– bazele de date de informare documentară în domeniu (cf. Pitariu, Banciu, 1997, pp. 30-33).
Serviciile oferite de CID sunt gratuite sau la prețuri modice, rapide, actualizate, ușor de obținut, prezentate într-o
formă accesibilă beneficiarilor, iar informația, pentru
a fi utilă, trebuie să îndeplinească o serie de condiții: să fie exactă, completă, oportună, accesibilă, consistentă,
relevantă, concisă. CID colaborează sistematic cu:
– centrele de mediere a muncii;
– centrele de consiliere privind cariera profesională;
– Clubul Șomerilor;
– unitățile de pregătire profesională din regiune (școli, colegii, universități, centre de calificare, recalificare și
perfecționare a populației adulte, indiferent dacă fac parte din structura Ministerului Educației Naționale, a
Ministerului Muncii și Protecției Sociale sau a altor ministere, dacă sunt instituții publice sau societăți
comerciale, de stat sau private);
– centrele de consultanță;
– „incubatoarele" de afaceri';
– Camerele de Comerț și Industrie;
– instituțiile care desfășoară cercetări asupra pieței muncii și elaborează studii, analize, statistici, prognoze;
– organismele guvernamentale;
– autoritățile locale (prefecturi, primării, consilii locale);
– asociațiile profesionale, sindicale, patronale;
– centrele de importanță europeană sau internațională.
5.2. Atribuțiile și specialiștii CID
CID asigură un transfer eficient de informații privind piața muncii locale între sursele de informare și beneficiarii
săi (grupurile-țintă), având următoarele atribuții principale :
– prestarea serviciilor de informare prestabilite ;
– prestarea serviciilor de informare curentă;
– prestarea serviciilor de informare la cerere;
– furnizarea permanentă de informații către administrația locală;
– asigurarea accesului la informația publică;
– asigurarea transferului de informații;
– diseminarea informațiilor prin orice metode sau mijloace.
Pentru îndeplinirea acestor atribuții, CID dispune de personal cu pregătire de specialitate, cum ar fi:
a) documentaristul – identifică sursele de documentare și colectează documente/ date privind piața muncii,
organizează fondul documentar la CID (concepe documente); efectuează cercetări și sinteze documentare ;
proiectează și furnizează materiale informative; asistă statisticianul în culegerea de date de pe teren și participă la
redactarea unor rapoarte statistice ; instruiește operatorii de teren în vederea culegerii de date ; asistă consilierul
în activitatea acestuia cu solici tanții de informații;
b) statisticianul – proiectează sistemul de culegere a datelor din teren (alcătuiește chestionarele împreună cu
consilierul și administratorul bazei de date, dându-le forma adecvată pentru prelucrarea pe calculator); decide
asupra locului și manierei de culegere a datelor (determină mărimea eșantionului, pregătește
instrucțiunile pentru operatorii care colectează datele primare); supervizează împreună cu consilierul operația de
culegere a datelor, la nevoie făcând corectu rile necesare; introduce datele pe calculator și alege tehnicile de
prelucrare statistică; analizează rezultatele prelucrărilor statistice, le interpretează împre ună cu consilierul și cu
un sociolog ; pregătește, împreună cu consilierul și administratorul bazei de date, raportul final al investigației,
forma grafică de prezentare a concluziilor și modalitățile de introducere în baza de date compu terizată ;
c) administratorul de bază de date și rețea – întreține legăturile cu sursele de date primare; asigură procedurile
de actualizare și integrare ; stabilește drepturile de acces la date al diferitelor categorii de utilizatori; răspunde de
integritatea datelor ; asigură întreținerea componentelor software specifice;
d) consilierul-specialist în relații cu publicul – este veriga intermediară între beneficiarul informațiilor și
compartimentele CID, care :
– primește și discută cu persoanele care apelează la serviciile CID ;
– identifică problemele reale ale solicitanților și îi consiliază în legătură cu informațiile care le-ar putea fi
utile;
– asistă solicitantul în interpretarea informațiilor obținute ;
– participă la proiectarea investigațiilor de teren împreună cu documentaristul, statisticianul și administratorul
bazei de date ;
– este implicat în prelucrarea și interpretarea datelor împreună cu ceilalți specialiști ;
– participă nemijlocit la investigațiile care au drept obiect situația existentă pe piața muncii.
Activitatea de consiliere prezintă o importanță deosebită atunci când grupurile-țintă sunt formate din șomeri de
lungă durată, persoane care nu au mai fost încadrate în muncă, persoane cu deficiențe fizice și psihice. Pentru ca
asistența acordată să fie competentă, iar riscurile profesionale evitate (cunoștințe profesionale depășite, utili zarea
unor tehnici de prelucrare a informațiilor insuficient fundamentate științific, incapacitatea de a opera cu
informația pe care o are la dispoziție, dezinteres față de problemele interlocutorilor, slaba cooperare cu
instituțiile din afara CID), consi lierul-specialist în relațiile cu publicul trebuie să dispună de o pregătire de
specialitate în următoarele domenii:
– psihologie industrială și organizațională;
– orientare profesională;
– psihodiagnoză;
– statistică;
– piața muncii;
– metodologia cercetării psihosociale (cf. Pitariu, Banciu, 1997, pp. 59-75).
Prin obiectivele și serviciile de informare prestate în favoarea grupurilor defavorizate, CID reprezintă una dintre
cele mai importante măsuri active de combatere a șomajului promovate în România.
6. Modalități de identificare a locurilor de muncă. Clubul Șomerilor
6.1. Obiectivele Clubului Șomerilor
Principalul obiectiv al activităților desfășurate în cadrul Clubului Șomerilor3 este de a oferi membrilor săi cât mai
multe șanse de a obține un loc de muncă prin:
– acordarea de facilități șomerilor, pregătirea lor în vederea revenirii în cadrul forței de muncă ocupate ;
– înlăturarea trebuinței de a obține o angajare „la negru" și încurajarea motivației pentru ocuparea unui loc de
muncă;
– sprijinul acordat șomerilor pentru conștientizarea situației în care se află și a faptului că revenirea pe piața
muncii este întotdeauna posibilă ;
– eliminarea atitudinilor negative față de studiu și muncă.
Prin Clubul Șomerilor se activează un program construit din două părți: una cu informații teoretice și alta privind
aplicațiile practice utile șomerilor care-și propun să găsească un loc de muncă într-un timp cât mai scurt.
Cursurile organizate de Clubul Șomerilor au menirea de a-i ajuta pe membri să înțeleagă că în economia de piață
forța de muncă este „o marfă" ce se supune legilor economice, să-și cunoască potențialul de forță de muncă la
adevărata valoare, mentali tatea celor ce doresc să angajeze personal, să conștientizeze șansele reale de a fi
angajați.
Pentru reușita programului organizat de Clubul Șomerilor se recomandă folosirea unor metode specifice de lucru
cu membrii șomeri:
– folosirea de grupuri eterogene formate din categorii cât mai variate de șomeri, fapt ce permite conștientizarea
faptului că în ipostaza de șomeri pot fi oameni din domenii diferite de activitate, din categorii sociale diferite, de
vârste diferite ;
– formarea unor grupuri de lucru, ținându-se cont de trăsăturile specifice fiecărei categorii de șomeri, situație în
care cei activi îi pot influența pozitiv pe cei descurajați, determinându-i astfel să-și schimbe atitudinea față de
activitatea de identificare a unui loc de muncă vacant.
Aplicând o strategie complexă care îmbină elementele teoretice cu discuții libere și aplicații practice, liderul
clubului are misiunea unui consilier (vezi Franc, 1997, pp. 9-l1, 15) cu pregătirea corespunzătoare pentru a
desfășura trei tipuri de activități:
a) activitatea de transmitere interactivă a unor elemente teoretice:
– expunerea cât mai clară a elementelor teoretice în timpul seminariilor;
– conducerea discuțiilor în timpul seminariilor;
– încurajarea permanentă a membrilor, printr-o atitudine pozitivă;
– asigurarea unei participări active a cursanților la demonstrațiile practice;
– utilizarea în practică a elementelor cunoscute de participanți din proprie experiență;
3. Primele Cluburi ale Șomerilor au apărut în Anglia în 1984 și se numeau Job Clubs. Programul a fost preluat și
în alte țări (Canada, Australia, Suedia, Franța, Olanda), bucurându-se de un real succes. în prezent, există și în
România astfel de cluburi
– evidențierea rezultatului final al eforturilor comune din timpul seminariilor.
b) activitatea practică, de exerciții și simulare :
– alegerea unor exerciții practice cât mai elocvente cu scopul de a-i face pe participanți să înțeleagă mai bine
partea teoretică;
– studierea complexă a cazurilor analizate în vederea identificării unor soluții cât mai viabile;
– participarea liderului clubului alături de cursanți la exercițiile desfășurate pentru a crea o atmosferă cât mai
pozitivă;
– încurajarea și stimularea tuturor participanților la exerciții;
– antrenarea în discuțiile finale a tuturor participanților în vederea formulării unor soluții constructive.
c) activitatea de îndrumare a participanților la acțiunile din cadrul Clubului Șome rilor, care presupune ca
liderul:
– să fie zilnic la dispoziția membrilor clubului;
– să cunoască foarte bine particularitățile fiecărui membru al clubului;
– să combată atitudinea negativă față de ipostaza de șomer, care nu trebuie să o considere ca fiind o situație
specifică numai lui; el trebuie să înțeleagă că în economia de piață astfel de momente grele pot apărea în viața
oricui și că ele pot fi depășite ;
– să-i ajute pe șomeri să-și regăsească încrederea în sine, să-și caute un loc de muncă și să se prezinte în
condiții avantajoase pentru a-l obține.
O îndrumare eficientă a membrilor clubului pentru a-i determina să-și schimbe viziunea asupra situației în care
se află se bazează pe câteva aspecte specifice persona lității liderului: flexibilitatea (adaptarea comportamentului
acestuia la personalitatea fiecărui șomer), respectul (trebuie să fie conștient că șomerul este un individ complex,
unic, cu propriile sale principii, credințe, atitudini), comunicarea (este necesar un dialog deschis cu șomerii,
recurgând atât la limbajul verbal, cât și nonverbal), sprijinul (supravegherea intervenției fiecărui șomer ca
participant activ la schimbul de infor mații), scopul (șomerii își vor asuma și dezvolta responsabilitatea în vederea
rezolvării propriilor probleme). Stilul liderului clubului are o puternică influență asupra eficienței activității de
consiliere a șomerilor.
6.2. Metode și tehnici utilizate în cadrul Clubului Șomerilor
Pentru a pune în practică activitatea de îndrumare a șomerilor există mai multe metode, care au obiective
similare, dar sunt diferențiate prin tehnicile utilizate, cum ar fi:
a) metoda directă este simplă, rapidă și asigură soluții pe termen scurt, este centrată pe lider (factorul principal
care are informațiile necesare, poate evalua situația, oferă alternative unei acțiuni rapide, participând la discuții
mai mult decât șomerul). Dar, prin utilizarea acestei metode, se poate determina dependența șomerilor față de
liderul grupului, e posibil ca liderul să aibă în vedere efectele, și nu cauzele șomajului; de asemenea, se poate ca
soluțiile să nu se refere la nevoile șomerului pe termen lung, iar șomerul să fie tentat în caz de eșec să transfere
liderului responsabilitatea, pentru că el a adoptat decizia;
b) metoda indirectă este centrată pe șomer, determinându-l să-și asume responsa bilitatea pentru rezolvarea
problemelor legate de identificarea unui loc de muncă
și presupune respectarea a două reguli de bază: asigurarea unui climat corespunzător pentru ca șomerul să se
poată exprima liber, să-și poată prezenta problemele și asigurarea că șomerul este singurul responsabil pentru
decizia pe care o va adopta în legătură cu angajarea;
c) metoda combinată presupune utilizarea principiilor metodei directe și ale celei indirecte, fapt ce permite
liderului să-și adapteze tehnica de îndrumare în funcție de personalitatea și situația specifică a șomerului.
Un rol important în cadrul cursurilor organizate la Clubul Șomerilor îl are activitatea practică de exerciții și de
simulare a unor cazuri posibile care pot apărea în timpul căutării unui loc de muncă, pentru a cărei desfășurare
eficientă liderii utilizează o serie de tehnici specifice:
– lucrul pe perechi presupune schimbul liber de idei între două persoane pe un anumit subiect, fiind o metodă
simplă, dar eficientă de a ajuta cursanții să se cunoască mai bine, îi obligă să poarte o discuție coerentă pe o temă
dată, îi determină să-și ordoneze mai bine ideile și să-și aprecieze mai coerent propria prestație în comparație cu
cea a partenerului de discuție;
– studiul de caz constă în analizarea de către participanți a unei situații date, identificarea problemelor și
formularea unor soluții viabile pentru rezolvarea lor, procese care dezvoltă deprinderile analitice ale șomerilor și
îi ajută să ia o decizie corectă și rapidă;
– simularea este tehnica prin care membrii clubului joacă roluri pe care le vor avea în activitatea de căutare a
locurilor de muncă vacante și este utilizată pentru formarea deprinderilor, în special în situațiile în care șomerii
intră în contact cu cei ce doresc să angajeze personal. Pentru că metoda îi pune pe șomeri în situații variate care
le solicită adaptabilitate mărită, se recomandă ca la astfel de exerciții de simulare să participe toți membrii
clubului, iar activitatea să se desfășoare într-o atmosferă pozitivă;
– exercițiile practice se folosesc pentru o mai bună fixare a elementelor teoretice prezentate la cursuri,
ajutându-i pe șomeri să învețe: cum să-și completeze o cerere de angajare, cum să formuleze o scrisoare de
intenție, cum să-și întoc mească corect un CV (cf. Franc, 1997, pp. 18-l9).
Cererea de angajare tip este oferită solicitanților de locuri de muncă de către unii agenți economici în cazul
organizării selecției pentru angajare. Șomerii trebuie inițiați în completarea acesteia, acordând atenție
următoarelor aspecte :
– caligrafie îngrijită, ordonată și lizibilă;
– respectarea instrucțiunilor de completare existente în formular;
– acoperirea tuturor perioadelor de timp (acolo unde informațiile sunt prezentate în ordine cronologică);
– completarea cu maximă atenție a rubricilor care vizează răspunsuri libere: se vor menționa calitățile
solicitantului, iar în măsura posibilităților, se vor corela informațiile privind activitățile extraprofesionale cu
natura locului de muncă în cauză;
– prezentarea în mod logic și ordonat a informațiilor privind activitatea (solicitantul va dovedi că s-a decis să-
și schimbe locul de muncă din inițiativă proprie, cu motive temeinice sau sub influența unor factori independenți
de voința lui);
– înlăturarea oricărei informații cu efect negativ asupra imaginii solicitantului.
Modul de prezentare a cererii de angajare – ca document unic de prezentare a solicitantului – este deosebit de
important pentru că aceasta oferă celui ce face selecția „imaginea generală" a „ofertantului de muncă".
Scrisoarea de intenție este unul dintre instrumentele utilizate în căutarea unui loc de muncă. Element esențial
care însoțește CV-ul în aproape toate cazurile, poate fi eficientă dacă este adaptată situației solicitantului de loc
de muncă. Angajatorul de forță de muncă își formează o primă impresie despre solicitantul locului de muncă,
înainte de a citi scrisoarea, din modul de prezentare a acesteia. De aceea, șomerii trebuie învățați să respecte
câteva principii referitoare la:
– forma scrisorii – o scrisoare care însoțește un CV trebuie să fie întotdeauna manuscrisă, iar autorul ei să fie
conștient că o scrisoare de intenție prost prezentată, neclară la prima vedere, nu incită la lectură;
– scrisul – acesta reflectă personalitatea autorului; cel care se ocupă de selecție va aprecia grija pentru scrisul
textului, iar grafologul va desluși aptitudinile care permit reușite în postul propus;
– grafologia – grafologul intervine des în selecția candidaților, cu rol consultativ, limitându-și studiul exclusiv
la aspecte profesionale ale scrisului (obligat de secretul profesional și, respectiv, față de viața privată a fiecăruia);
indică punctele forte și punctele slabe ale candidatului în funcție de postul propus sau realizează studii de
compatibilitate atunci când două persoane trebuie să se asocieze sau să colaboreze;
– compoziția scrisorii – claritatea și concizia sunt cuvintele-cheie ale unei scrisori reușite;
– stilul – acesta trebuie să fie percutant – un mesaj precis, transmis în câteva rânduri prin intemediul unor fraze
scurte (trebuie evitat stilul administrativ, plângăreț, agresiv, pompos, lăudăros, cerșetor, negativ);
– vocabularul – alegerea cuvintelor este operațiunea esențială în redactarea scri sorii, fiecare termen trebuie să
fie precis, coerent și riguros;
– plicul – în marile întreprinderi, corespondența este deschisă și distribuită prin secretariate, dar în
întreprinderile mici și mijlocii scrisoarea poate să ajungă pe biroul angajatorului în plic, motiv pentru care
trebuie să se acorde atenție corespunzătoare și acestui moment (vezi pe această temă Le Bras, 1999).
Memoriul de activitate (Curriculum vitae) este „piesa cea mai importantă" pe care o solicită o instituție care
dorește să selecționeze personal în vederea ocupării locurilor de muncă vacante. Pentru că CV-ul are rol
determinant (prin stilul și modul de prezentare) în selectarea sau respingerea unui candidat, liderul va trebui să
explice participanților la activitatea Clubului Șomerilor importanța acestuia și avantajele pe care le oferă:
– permite structurarea informațiilor despre propria persoană;
– acoperă toate aspectele de care ofertantul de locuri de muncă este interesat;
– poate fi folosit, în aceeași formă, în diverse ocazii;
– oferă selecționerilor o cantitate mare de informații pe un spațiu restrâns.
Liderul urmează să prezinte mai multe tipuri de CV-uri (nu există un model tip), iar participanții să opteze pentru
acela potrivit situației personale.
Indiferent de tip sau de model, un curriculum vitae are aceleași elemente de bază, încadrate în categorii distincte
și pe care membrii clubului sunt datori să le cunoască :
a) rubrici obligatorii:
– date personale (nume, prenume, adresă, telefon);
– pregătire școlară (școală, liceu);
– pregătire profesională (facultate) – dacă este cazul;
– activitate profesională (locurile de muncă ocupate, funcția, profesia, perioada de angajare);
– activități extraprofesionale (realizări personale);
– informații suplimentare (starea sănătății, număr de copii, când este dispus să înceapă lucrul).
b) rubrici facultative:
– starea civilă;
– referințe.
De asemenea, trebuie acordată atenție deosebită prezentării de către lider a regulilor generale pentru redactarea
corectă a unui CV:
– să conțină informații clare cu datele la zi – nume, adresă completă, numărul de telefon, pregătirea școlară, un
rezumat al activității profesionale (numele socie tății unde a lucrat candidatul, perioada angajării, funcția și
responsabilitățile pe care le-a avut);
– să fie concis – scurt, atrăgător, pentru ca profesioniștii care se ocupă cu selecția să-l aprecieze;
– pentru referirea la un loc de muncă se vor folosi denumirile generale pentru că scopul CV-ului este de a
obține un interviu, nu un post anume;
– datele furnizate să corespundă realității – candidatul este obligat să dea dovadă de sinceritate și onestitate, să
indice corect nivelul său de pregătire, funcțiile ocupate și realizările profesionale (se recomandă a le selecta pe
cele care-i sunt favorabile pentru a ocupa în viitor un loc de muncă);
– să pună în valoare calitățile personale – candidatul va fi avantajat dacă își prezintă succint realizările, modul
în care înțelege să fie eficient, subliniind mai ales calitățile cerute de selecționeri;
– să prezinte importanță deosebită pentru cei care fac angajări – prin volumul și calitatea informațiilor
referitoare la solicitantul de loc de muncă;
– înainte de forma finală, trebuie făcută o analiză critică a CV-ului ;
– să fie redactat corect – pentru că orice greșeală de ortografie sau de dactilografie creează o impresie
neplăcută;
– să aibă un aspect atrăgător – pentru că modul de prezentare a CV-ului este un aspect luat în considerare
pentru selecție.
în literatura de specialitate sunt menționate cele zece secrete ale unui bun CV (cf. Le Bras, 1997, pp. 8-9):
1) SĂ FIȚI CLAR
Claritatea: atuul șoc! Aceasta va fi prima dumneavoastră calitate în ochii per soanei care realizează selecția,
pentru că este perceptibilă în câteva secunde. Un CV clar în prezentare și în stil va fi citit, un CV încadrat și
dezordonat va fi aruncat la coș.
2) CUNOAȘTEREA DE SINE
Stabiliți-vă portretul-robot, definiți-vă fără complezență! De ce ? Pentru că nu poți vinde bine ceea ce nu cunoști
destul. Știți cine sunteți pentru dumneavoastră, pentru ceilalți ?
3) EXPRIMAREA REZULTATELOR OB ȚINUTE
A munci este bine. A reuși este și mai bine. Ce s-a așteptat de la dumneavoastră ? Rezultate, fără îndoială. Și
aveți așa ceva la activ, cu siguranță. Atunci trebuie să știți să le prezentați.
4) ESTIMAREA COMPETENȚELOR
Calitățile dumneavoastră, pregătirea, experiența v-au format aptitudini deosebite. Trebuie să le identificați și să
evaluați nivelul lor.
5) ESCAMOTAREA HANDICAPURILOR
Cine nu are ? Dar fiecare medalie are și un revers. Trebuie să compensați incon venientele prin avantaje. Veți fi
mult mai sigur de dumneavoastră.
6) PUNEȚI-VĂ ÎN VALOARE
Știți cine sunteți ? V-ați cercetat personalitatea, competențele. Atunci scoateți la lumină punctele dumneavoastră
forte și lăsați-le în umbră pe cele slabe.
7) DEFINIREA OBIECTIVELOR
Nu rătăciți prin viața profesională. Trebuie să știți încotro mergeți. Nu așteptați norocul, provocați-l! Sunt
apreciați candidații care au idei precise asupra carierei lor.
8. SINCERITATEA
Ocoliți dificultățile, omiteți poate unele puncte delicate…, dar nu mințiți niciodată; se poate verifica întotdeauna
nivelul de cunoaștere a unei limbi străine, realitatea unei diplome sau exactitatea unei date.
9) SĂ AVEȚI OCHIUL CRITIC AL CITITORULUI
Faceți un pas înapoi. Citiți CV-ul pe care tocmai l-ați scris, cu ochiul relaxat (pentru a nu spune blazat) al unui
profesionist al recrutărilor de personal. Ce impresie vă lasă ? Ce ați reținut după o lectură rapidă ?
10) SĂ ȘTIȚI SĂ VĂ PREZENTAȚI
Un CV trebuie însoțit întotdeauna de o scrisoare. Acesta va fi primul impact asupra cititorului, prima reflectare a
personalității dumneavoastră: cheia care deschide ușa. Memoriul de activitate poate servi, în aceeași formă,
drept:
– cerere de angajare;
– sursă de date pentru completarea unor formulare;
– sursă de inspirație pentru persoana ce se interesează prin telefon despre locurile de muncă vacante;
– material ajutător pentru pregătirea unui interviu sau a unei audiențe pentru angajare;
– „carte de vizită" oferită în timpul unei vizite speculative (Franc, 1997, pp. 49-53).
7. Calificarea și recalificarea profesională.
Centrul de Calificare și Recalificare Profesională
7.1. Reconversia profesională a forței de muncă
Având în vedere că formarea, calificarea, recalificarea și perfecționarea profesională sunt factori esențiali ai
fenomenului de integrare/reintegrare profesională și de reducere a vulnerabilității la șomaj, instituțiile cu atribuții
în domeniul protecției sociale a șomerilor trebuie să intervină pentru :
– susținerea și întreținerea competențelor afectate de neocuparea de lungă durată;
– calificarea persoanelor active fără competențe profesionale;
– recalificarea persoanelor active, în funcție de nevoile agenților economici sau de dorința lor;
– modelarea competențelor persoanelor active și adaptarea lor la cerințele pieței muncii (vezi Maniac, Șomajul,
p. 104).
O contribuție importantă la realizarea acestor obiective o are practicarea unor forme de perfecționare, cum ar fi:
– policalificarea – are ca rezultat obținerea unei calificări adiacente sau comple mentare specialității de bază, iar
forța de muncă poate fi utilizată mai eficient, atât din punctul de vedere al individului, cât și al performanței
grupului din care acesta face parte;
– recalificarea – constă în modificarea sau dobândirea unor noi abilități și compe tențe profesionale, având la
bază cauze de natură subiectivă (reevaluarea din partea individului a opțiunii profesionale, neadaptarea sau
neintegrarea în profesiunea deținută) și de natură obiectivă (modernizarea producției, a forțelor de organizare a
acesteia sub impactul tehnologizării, automatizării, uzura morală accentuată a unor profesii, care reclamă
dispariția acestora și înlocuirea lor cu altele noi, amplificarea concurenței și a competiției la nivelul grupurilor de
muncă, al indivizilor umani, șomaj ut);
– reciclarea profesională – vizează menținerea competențelor profesionale la standardele de performanță
impuse de progresul tehnic și științific ce se derulează în mod continuu.
Apelând la aceste forme de perfecționare profesională, indivizii umani, încadrați în procesul muncii, vor reuși
să-și mențină poziția socială deținută, să-și mărească prestigiul social și profesional, să manifeste un
comportament flexibil, creativ, în concordanță cu cerințele tot mai mari impuse de progresul științific și de
restructurările permanente ale sistemului economico-social (Dabu, Ielici, 1995, pp. 169-l70).
Pentru rezolvarea problemelor de formare, calificare, recalificare și perfecționare profesională sunt interesați atât
agenții economici, cât și ofertanții de forță de muncă, pentru a satisface cerințele angajatorilor. Dar rare sunt
situațiile în care cererea este în concordanță cu oferta de forță de muncă. Studiile de specialitate au evidențiat
faptul că relația învățământ – piața muncii este la originea funcționalității sau disfuncționalității în raportul
cerere-ofertă de forță de muncă, la care se adaugă dinamica profesiilor și
comportamentul sau preferințele cererii și ofertei, precum și crizele economico-sociale. Sistemul „calificărilor
date" (prin sistemul de instruire) este și el un reglator al pieței muncii, pe lângă sistemul „reconversiei
profesionale în funcție de cerințele pieței". Acesta din urmă încearcă să rezolve disfuncțiile și să crească astfel
șansele ofertanților de forță de muncă, având calificări precare sau neconforme cerințelor pieței, în găsirea unui
loc de muncă.
Reconversia profesională trebuie să se desfășoare pe baza unui studiu de piață la nivel local, care are următoarele
obiective :
a) compararea calificărilor salariaților cu cele ale șomerilor;
b) compararea calificărilor existente pe piață cu cerințele agenților economici la un moment dat, precum și a
calificărilor persoanelor în prezent cu disponibilitatea lor de a-și schimba aceste calificări (prognoze pentru 3-5
ani);
c) identificarea capacităților instituțiilor de profil de a răspunde nevoilor de cali ficare ale agenților economici și
persoanelor dispuse a se (re)califica;
d) identificarea capacității agenților economici din localitate de a organiza cursuri de (re)calificare, de
perfecționare sau de pregătire practică la locul de muncă;
e) cercetarea planurilor și programelor de învățământ ale unităților de învățământ din zona respectivă (școli,
licee, școli profesionale și postliceale, colegii și universități) și compararea acestora cu necesarul de forță de
muncă, pe domenii, ramuri economice și meserii;
f) prezentarea unor liste (inventare) cu :
– calificările cerute la un moment dat;
– calificările latente – acele calificări care nu sunt utilizate pe piața muncii, de regulă în perioadele de criză, fie
de cei care le posedă, fie de cei care le caută, dar nu știu unde le pot găsi;
– calificările depășite – calificările „uzate" ca efect al noilor tehnologii (acestea pot fi însă, la un moment dat,
revitalizate, un exemplu fiind serviciile agricole, cele gospodărești).
Procesul reconversiei profesionale este influențat, în mare măsură, de problemele complexe ale ofertanților de
locuri de muncă:
– preferința pentru lucrul complet sau particular ;
– respectarea legislației muncii de către patroni (contractele de muncă colective, individuale, convențiile civile
pentru activități nepermanente, munca la negru, munca minorilor);
– nivelurile salariale și condițiile de muncă (munca de noapte, lucrul în program prelungit, munca în
schimburi, asistența socială în întreprindere, sporurile pentru condiții grele și periculoase, protecția și igiena
muncii, promovarea, relațiile cu șefii și cu subordonații, costul vieții pentru individ și familia sa);
– flexibilitatea ofertei de forță de muncă (dorința și participarea la cursurile de calificare și recalificare,
posibilitățile de deplasare în alte zone unde există locuri de muncă pentru meserii conforme pregătirii);
– problemele sociale ale șomerilor (nivelul de trai al familiilor cu un membru șomer, pierdere^ motivației de a
munci sau de a căuta un loc de muncă, pierderea încrederii și respectului față de sine și față de alții, pierderea
prietenilor, asistența socială a șomerilor);
atitudinea față de munca pe cont propriu și spiritul antreprenorial (disponibilitatea
de a efectua o activitate independentă autorizată, crearea de locuri de muncă
pentru șomeri);
nivelul emigrării forței de muncă (în alte țări, pe categorii socioprofesionale, de
vârstă, sex sau naționalitate);
tendința excluderii de pe piața muncii a unor categorii de persoane dintr-o
anumită zonă (tineri, femei, minorități naționale, foști deținuți, persoane peste
50 de ani) (cf. Boboc, 1997, pp. 61-64).
7.2. Organizarea și desfășurarea cursurilor de calificare și recalificare a șomerilor
Calificarea, recalificarea și perfecționarea profesională a șomerilor se organizează de către Direcțiile de Muncă și
Protecție Socială și se desfășoară, după caz, în:
– centre proprii de calificare, recalificare și perfecționare;
– unități: regii autonome, societăți comerciale, mici întreprinderi și asociații cu scop lucrativ, instituții de
învățământ public și particular și persoane fizice cu activitate independentă autorizate, pe bază de convenție;
– prin instituții de învățământ organizate conform legii, pe bază de convenție.
Calificarea și recalificarea șomerilor se pot face în meserii, specialități, funcții și activități corespunzătoare
cererilor de forță de muncă. Planurile de învățământ și programele de pregătire se elaborează de către Direcția de
Muncă și Protecție Socială și unitățile la care se desfășoară pregătirea, corespunzător prevederilor legale. Durata
se stabilește diferențiat: până la cel mult 6 luni, în raport cu complexitatea meseriei, profesiei sau activității, iar
când persoanele ce urmează să se recalifice au deja cunoștințe și deprinderi practice în domeniul meseriilor avute
în vedere, durata se poate reduce până la jumătate față de durata unui curs de calificare de același profil.
La cursurile de calificare sau recalificare sunt admise :
– persoanele apte de muncă pentru meseria, profesia sau activitatea respectivă, care au studiile corespunzătoare
și au fost selectate și orientate profesional;
– persoanele care nu au absolvit învățământul obligatoriu, dar posedă cunoștințele generale minime pentru
unele meserii sau activități mai simple care nu necesită pregătire teoretică;
– persoanele cu capacitate de muncă diminuată sau cu deficiențe sunt cuprinse la aceste cursuri numai cu
recomandarea comisiei de expertiză medicală și recu perare a capacității de muncă.
Pentru locurile de muncă din economie și administrație, la care concurența pentru ocuparea unui loc la cursurile
de calificare sau recalificare este mai mare, Direcțiile de Muncă și Protecție Socială, împreună cu unitățile
interesate, pot stabili și alte condiții de orientare și selecție profesională, inclusiv supunerea candidaților la teste
psihologice și de aptitudini.
Persoanele care primesc ajutor de șomaj admise la cursuri de calificare sau recalifi care sunt obligate să încheie
cu Direcțiile de Muncă și Protecție Socială un angajament, stabilit de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, iar
acestea încheie convenții cu
unitățile la care absolvenții urmează să fie repartizați, convenții prin care unitățile se obligă să îi încadreze după
absolvire (persoanele care nu primesc ajutor de șomaj nu încheie angajament).
Calificarea și recalificarea cuprind :
– pregătirea teoretică, asigurată, după caz, la sediul centrelor sau la diferite unități, programul de pregătire
putându-se organiza, în funcție de condiții, în una-două zile pe săptămână, comasat sau în două-trei cicluri;
– instruirea practică, realizată de regulă în unitatea în care persoanele urmează să lucreze sau în alte unități
stabilite de organizatorii cursurilor ori la centrele de calificare și recalificare (în anumite situații se poate face
numai instruire practică).
Absolvirea cursurilor de calificare și recalificare se face printr-un examen, care constă dintr-o probă teoretică,
susținută în fața comisiei de examinare constituite la Direcția de Muncă și Protecție Socială, și una practică.
Persoanele care primesc ajutor de șomaj sau alocație de sprijin și urmează cursuri de calificare sau recalificare au
următoarele drepturi și obligații:
a) drepturi:
– să primească ajutorul de șomaj stabilit, potrivit legii, pe toată perioada cât se află în pregătire și, în
continuare, până la data primei repartizări în muncă;
– să beneficieze de drepturile de asigurări sociale, inclusiv pensie de invali ditate, alocație pentru copii și
asistență medicală gratuită, stabilite de lege pentru persoanele încadrate în muncă, pe toată perioada cursurilor;
– să beneficieze gratuit de rechizite și materiale de instruire și să primească în folosință manuale;
– să beneficieze, conform legii, de haine și echipament de protecție pe timpul instruirii practice;
– să primească, în funcție de rezultatele obținute, o indemnizație de până la 10% din valoarea operațiilor sau
lucrărilor efectuate pe timpul instruirii practice (sumele aferente se stabilesc de unitățile în care se desfășoară
instruirea practică);
– să se retragă de la curs, fără a i se imputa cheltuielile de școlarizare și ajutorul de șomaj plătit, dacă s-a
încadrat în meseria avută sau prestează o activitate pe bază de liberă inițiativă, dovedită cu adeverință de
încadrare, respectiv autorizație de funcționare.
b) obligații:
– să respecte angajamentul încheiat cu Direcția de Muncă și Protecție Socială;
– să frecventeze cursurile conform orarelor stabilite ; absențele nemotivate se sancționează prin diminuarea
indemnizației stabilite, iar dacă numărul ab sențelor nemotivate depășește 10% din totalul orelor prevăzute în
programa analitică, respectivul cursant va fi exmatriculat (acesta mai are dreptul să se înscrie la un curs de
calificare sau recalificare o singură dată);
– să respecte normele de protecție a muncii și disciplina muncii pe durata cursurilor;
– să restituie cheltuielile de școlarizare și ajutorul de șomaj pe durata cursurilor dacă, după absolvire, refuză
fără motive temeinice două repartizări.
Cheltuielile pentru activitatea de calificare și recalificare a persoanelor care primesc ajutor de șomaj sunt
suportate de către Direcțiile de Muncă și Protecție Socială din fondul de șomaj și cuprind, potrivit legii (pe lângă
plata ajutorului de șomaj):
– taxa de participare la curs, stabilită de către unitatea la care se desfășoară, cuprinde totalitatea cheltuielilor
necesare activității de calificare și recalificare (cheltuieli de personal, materiale, întreținere și funcționare);
– cheltuieli pentru editarea unor materiale tipărite, făcute de public prin presă, radio, televiziune, precum și
organizarea de către Ministerul Muncii și Protecției Sociale și de organele sale teritoriale a unor acțiuni de
informare a șomerilor și agenților economici despre cererea și oferta de forță de muncă, despre posibili tățile de
calificare și recalificare, în vederea reintegrării în muncă a șomerilor.
Veniturile rezultate din lucrările efectuate de către cursanți în perioada de pregătire, din care se rețin sumele ce li
se plătesc acestora, vor fi vărsate la fondul de șomaj.
Persoanele care, potrivit legii, nu sunt îndreptățite să primească ajutor de șomaj, precum și alte persoane care
doresc să se califice sau să se recalifice, cu prioritate cele care doresc să desfășoare activități pe baza liberei
inițiative, pot fi admise cu suportarea cheltuielilor de școlarizare, iar persoanele care, potrivit legii, nu
beneficiază de ajutor de șomaj sau cărora le-a încetat ajutorul de șomaj și nu realizează venituri (sau veniturile
lunare ale acestora sunt sub 50% din salariul minim pe economie), care doresc să urmeze un curs de calificare
sau recalificare nu au obligația de a plăti taxa de școlarizare; Direcțiile de Muncă și Protecție Socială au sarcina
de a organiza, în limitele fondurilor disponibile, cursuri de calificare sau recalificare a șomerilor care doresc să
desfășoare activități pe bază de liberă inițiativă (vezi H.G.R. nr. 288/20.04/1991 privind calificarea și
recalificarea șomerilor, Monitorul Oficial, nr. 104/15.05/1991).
Ministerul Muncii și Protecției Sociale a înființat centre de calificare și recalificare a șomerilor, ca instituții
publice de învățământ care s-au organizat și funcționează în subordinea Direcțiilor de Muncă și Protecție
Socială, având ca principale obiective:
– organizarea de cursuri, la sediu sau în unități, pentru calificarea sau recalificarea șomerilor, pentru
recalificarea persoanelor care, din motive de sănătate, nu mai pot profesa meseria de bază, precum și pentru
calificarea sau recalificarea altor persoane încadrate în muncă, la cererea lor sau a unităților;
– oferirea, la cerere, de asistență metodologică și de specialitate pentru cursurile de calificare sau recalificare
care se desfășoară în unități, sprijinirea acestor unități cu programe, documentație de instruire și lectori;
– asigurarea orientării profesionale a persoanelor care primesc ajutor de șomaj, oferindu-le sprijin la alegerea
meseriei, precum și informații asupra posibilităților de calificare, de recalificare și asupra pieței forței de muncă;
– participarea la elaborarea de studii și prognoze privind evoluția pieței muncii pe meserii, profesii și activități,
identificarea mutațiilor care urmează a se produce în conținutul acestora, propunând adaptarea corespunzătoare a
planurilor și programelor de pregătire.
Obiectul de activitate, patrimoniul, denumirea și sediul centrelor de calificare și recalificare, precum și
organigrama acestora se propun de către Direcțiile de Muncă și Protecție Socială și se aprobă de Ministerul
Muncii și Protecției Sociale, pe baza normelor de înființare, organizare și funcționare aprobate de acesta.
Dezvoltarea corespunzătoare a centrelor se finanțează din fonduri de la buget, fonduri din partea organizațiilor
patronale, sindicale (pe bază de convenții încheiate cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale ca reprezentant al
statului) și asociațiilor nonguvernamentale. Modul de organizare și desfășurare a cursurilor de calificare și
recalificare din centre sau unități este controlat de Ministerul Muncii și Protecției Sociale prin direcțiile de
specialitate.
Organizarea unui curs de calificare sau recalificare se face în următoarele condiții:
– să existe cereri de la unități sau să existe persoane interesate;
– să nu existe în evidența Oficiului Forței de Muncă persoane cu calificare în meseria pentru care se
organizează cursul;
– să fie asigurate spații de instruire bine amenajate, personal de predare și instruire cu o bună pregătire,
materiale didactice și locuri de practică.
îndrumarea și controlul modului de organizare și desfășurare a cursurilor de calificare și recalificare se realizează
de Ministerul Muncii și Protecției Sociale prin:
– inspectori pentru urmărirea desfășurării activității privind stabilirea și plata ajutorului de șomaj;
– inspectorii de specialitate din Direcția Muncii și Protecției Sociale;
– experții, profesorii și maiștrii-instructori ai Centrului de Calificare și Recalificare a Șomerilor.
La cursurile de calificare sau recalificare a șomerilor sunt admise persoanele care îndeplinesc următoarele
condiții:
– au absolvit învățământul general obligatoriu;
– sunt apte pentru meseria respectivă sau au recomandarea comisiei de expertiză medicală și recrutare a
capacității de muncă;
– îndeplinesc și alte condiții de selecție și orientare profesională, inclusiv promo varea unor teste de aptitudini,
dacă pentru aplicarea unor meserii sunt stabilite asemenea condiții.
Activitatea de pregătire teoretică și instruire practică se desfășoară pe baza planurilor de învățământ și a
programelor analitice pentru fiecare meserie, întocmite de Centrul de Calificare și Recalificare sau de către
Oficiul Forței de Muncă și unitățile unde se desfășoară cursul. Pregătirea teoretică se stabilește la aproximativ
33% din totalul orelor de pregătire, iar instruirea practică la 61%.
Verificarea cunoștințelor și deprinderilor dobândite de cursanți se face pe întregul parcurs al pregătirii teoretice
și/sau al instruirii practice.
La examenul de absolvire au dreptul să se prezinte toți cursanții care au promovat obiecte din planul de
învățământ, acesta constituindu-se dintr-o probă practică și probe teoretice scrise și orale. Lista absolvenților
cursurilor de calificare sau recalificare, pe meserii, se depune la Oficiul Forței de Muncă – biroul de plasare –
care, în baza convențiilor cu unitățile solicitante, îi repartizează în muncă4.
Protecția și asistența socială a șomerilor sunt probleme deosebit de complexe, a căror rezolvare garantează o
evoluție pozitivă și o restrângere a surselor conflictuale în planul forței de muncă.
4. Norme metodologice privind organizarea cursurilor de calificare sau recalificare a șomerilor -anexă la
normele aprobate cu Ordinul Ministerului Muncii și Protecției Sociale nr. 149/1991.
Persoanele care primesc ajutor de șomaj trebuie să încheie un angajament prin care se obligă să se încadreze la
unitățile unde vor fi repartizate.
MINISTERUL MUNCII ȘI PROTECȚIEI SOCIALE
Direcția de Muncă și Protecție Socială Județul………………
Nr…./.
Angajament
în temeiul art. 10(2) din Legea nr. 17/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională.
între:
Direcția de Muncă și Protecție Socială a județului……………și……………………,
în calitate de șomer, posesor al buletinului de identitate seria…..nr…….eliberat
de ……………… și al carnetului de șomer nr. ………………. a intervenit prezentul
angajament, în condițiile de mai jos :
1) Direcția de Muncă și Protecție Socială se obligă să asigure pe perioada
ajutorului de șomaj, timp de…..luni, pregătirea profesională în meseria de…………
prin cursuri de calificare (recalificare), organizate la………………………………….
2) Subsemnatul(a)…………………, în calitate de cursant la cursurile de calificare
(recalificare) organizate potrivit legii, mă oblig ca la absolvire să mă încadrez în unitatea la care voi fi repartizat.
3) în cazul refuzului fără motive temeinice a două repartizări, subsemnatul mă oblig să restitui ajutorul de șomaj
primit pe perioada cursurilor până la repartizare, precum și cheltuielile de școlarizare.
Drept care s-a încheiat prezentul angajament, în două exemplare, astăzi…………..
Un exemplar se păstrează în evidența Direcției de Muncă și Protecție Socială a județului (municipiului), iar
celălalt exemplar se predă cursantului.
Direcția de Muncă și Protecție Socială
Director,
Cursant,
8. Consultanța în afaceri – măsură activă pentru combaterea șomajului
8.1. Consultanța în afaceri – caracteristici generale
Consultanța, în general, este cunoscută ca un serviciu profesional, larg răspândit și diversificat în țările
dezvoltate, cu economie de piață, adresat unei largi categorii de persoane și organizații din cele mai diverse
sectoare ale economiei: instituții publice, firme particulare sau de stat mici, mijlocii sau mari, organizații
nonguvernamentale. Larg folosite și recunoscute pe plan mondial ca o activitate deosebit de utilă, prestată de
profesioniști cu o bună pregătire teoretică și cu experiență practică îndelungată, serviciile de consultanță au
apărut în România după 1991, cu sprijin internațional și guvernamental, în scopul stimulării procesului de creare
și dezvoltare a sectorului particular. în aceste condiții au fost înființate și s-au dezvoltat centrele de consultanță
ca răspuns la cererea în continuă creștere pentru astfel de servicii manifestată de firmele private și privatizate, de
persoanele fizice care simt nevoia unui sprijin pentru începerea unei afaceri, de organi zațiile guvernamentale și
nonguvernamentale care au tangență cu mediul de afaceri. Numit în literatura de specialitate consultanță în
afaceri sau consultanță în management (noțiuni între care se consideră că nu există deosebiri de esență), acest
serviciu profesional are ca obiective esențiale : cultivarea spiritului de întreprinzător, educația antreprenorială
adresată cât mai multor persoane apte sau doritoare să-și creeze propria firmă, stimularea creativității,
flexibilității și puterii de muncă a întreprinzătorilor particulari.
în literatura de specialitate sunt menționate câteva definiții ale conceptului de consultanță în management (Kubr,
1992):
– prin procesul de consultanță se înțelege orice formă de a acorda ajutor, cu privire la conținutul, desfășurarea
sau structura unei activități sau a unei serii de activități, acțiune în cadrul căreia consultantul nu răspunde în
realitate de executarea acelei acțiuni, ci îi ajută pe cei însărcinați cu această răspundere;
– consultanța în management este un serviciu de consiliere pentru care organizațiile interesate încheie un
contract cu persoane special instruite și calificate în acest domeniu, persoane care ajută organizația beneficiară,
într-un mod obiectiv și independent, să-și identifice și să-și analizeze problemele de conducere, reco mandând
soluții pentru astfel de probleme și ajutând, atunci când li se cere, la implementarea soluțiilor.
Asociația firmelor de consultanță în management din SUA (ACME) definește consultanța în management din
aceeași perspectivă ca „un serviciu realizat contra unui onorariu de către specialiști independenți, și deci
obiectivi, care sprijină conducerea întreprinderilor și instituțiilor să-și atingă obiectivele și să-și dezvolte
rațional și echilibrat activitățile".
Activitatea de consultanță are anumite caracteristici definitorii (vezi Mănescu, 1996, p. 15):
a) serviciu de consiliere:
– în esență, consultanții sunt consilieri – ei nu conduc și nu iau decizii dificile în numele managerilor, nu au
autoritate directă pentru a decide în legătură cu schimbările și implementarea lor;
– răspunderea consultanților se referă la calitatea și integritatea sfaturilor pe care le oferă, ei trebuind să dea
sfatul cel mai bun, în modul cel mai adecvat, persoanei celei mai indicate și la momentul oportun; în aceasta
constau arta și competența consultantului;
b) ajutor profesional pentru manageri – consultanța în afaceri oferă cunoștințe profesionale și metode
specializate pentru rezolvarea unor probleme practice de conducere, prin:
– identificarea problemelor;
– colectarea informațiilor necesare;
– analiza și sinteza acestora;
– elaborarea propunerilor de îmbunătățire;
– comunicarea lor către persoanele implicate ;
– planificarea schimbărilor;
– depășirea rezistenței la schimbare;
– sprijinirea clienților în procesul de învățare din experiență;
– transferul de cunoștințe ;
c) serviciu independent – consultanții trebuie să își facă propriile evaluări și recomandări într-un mod obiectiv și
cinstit, fără ca acestea să aibă vreo influență asupra propriilor interese. „Detașarea" consultanților are multiple
aspecte :
– independența financiară constă în aceea că ei nu au nici un interes particular în legătură cu acțiunile
recomandate clienților (decizia de cumpărare a unui anumit echipament nu trebuie să aducă vreun avantaj direct
sau indirect consultantului care a recomandat acest lucru);
– independența administrativă implică faptul că un consultant nu este în nici un fel subordonat clientului, și
deci nu poate fi afectat de deciziile adminis trative ale acestuia;
– independența politică înseamnă că nici conducerea, nici angajații firmei client nu pot influența consultanții în
mod neoficial, folosind pârghii sau relații politice, apartenența politică sau alte mijloace similare;
– indepedența afectivă presupune că un consultant continuă să rămână detașat, indiferent de relațiile de
prietenie sau de alte afinități afective care ar putea să existe la început sau să apară pe parcursul misiunii.
Cu toate acestea, consultanții nu oferă soluții-miracol (ei pot să îmbunătățească rezultatele, să limiteze
pierderile; pot face aceasta foarte eficient, dar există situații în care nimeni nu mai poate să ajute) și nu
înlocuiesc managerii (ei nu iau și nu aplică decizii, oferă doar sfaturi și recomandări; este o greșeală să se
considere că, dacă a apelat la un consultant, conducerea se poate relaxa, pentru că altcineva se va ocupa de
problemele firmei).
Responsabilitatea consultanților constă în a oferi cel mai bun sfat. Succesul sau eșecul depind de client. Este la
latitudinea clientului să ia deciziile, să le aplice, să se bucure de avantaje sau să suporte riscurile.
8.2. Rolul consultanței în afaceri
pentru crearea de noi locuri de muncă
Consultanța în afaceri este una dintre căile cele mai eficiente de stimulare a dezvoltării economice în general,
prin caracterul său de serviciu profesional adresat întreprinză torilor existenți sau potențiali și firmelor de orice tip
sau de orice dimensiune.
în relația directă cu întreprinzătorii potențiali, cu proprietarii de firme particulare și cu managerii acestora,
consultantul de afaceri poate juca rolul unui instructor, profesor:
– transmite cunoștințe privind principiile de funcționare a agenților economici în cadrul economiei de piață
liberă;
– ajută la înțelegerea și aplicarea unor metode și tehnici de management eficiente;
– este o sursă de informații utile pentru activitatea de afaceri;
– împărtășește experiență practică în domeniul lansării și dezvoltării afacerilor;
– se implică în pregătirea temeinică a întreprinzătorului pentru începerea afacerii în planificarea pentru start,
asigurând astfel noilor firme șanse substanțial mai mari de supraviețuire și dezvoltare.
înființarea unor centre de consultanță în afaceri cu scopul explicit de a aplica măsuri active pentru combaterea
șomajului este deci logică și binevenită, mai ales în condițiile actuale din țara noastră. Cu cât este mai bine
organizat și condus un astfel de centru, cu atât se vor face mai simțite efectele benefice ale activității sale în zona
în care funcționează. Rezultatele scontate pot consta în:
– un număr mai mare de firme particulare nou înființate care funcționează cu succes;
– o dezvoltare a volumului activității economice a firmelor particulare existente (o cifră de afaceri mai mare, un
nivel sporit al profiturilor etc.) și o creștere a para metrilor calitativi ai activității acestora (creșterea
productivității, a profitabilității, ridicarea nivelului de calitate și competitivitate a produselor și serviciilor
oferite);
– un număr sporit de persoane care au dobândit sau și-au perfecționat cunoștințele manageriale sau tehnice etc.;
– iar ca un corolar al acestor rezultate, locuri de muncă mai multe și mai stabile, o reducere a ratei șomajului.
Șomerii sau salariații (potențialii șomeri) sunt prin definiție persoane fizice care, atunci când apelează la
serviciile unui centru de consultanță în afaceri, se află într-un stadiu mai mult sau mai puțin avansat de pregătire
a unei afaceri particulare sau sunt la primii pași în desfășurarea activității, situație care trebuie corect evaluată:
1. Pregătirea – consultantul trebuie să afle detalii privind nivelul de educație, experiența și interesele clientului
și, mai ales, trebuie să se asigure că are de-a face cu un întreprinzător potențial înnăscut; caracteristicile-cheie
ale unui bun întreprinzător sunt considerate, de obicei, a fi următoarele:
– independența – spirit de independență, responsabilități asumate la vârste fragede; dorința de a-și controla
destinul, și nu numai de a câștiga bani;
– autodisciplină – capacitatea de a munci mult; tenacitate, hotărâre; foarte bine organizat, își poate gestiona
eficient timpul;
– creativitate – capabil de a găsi mai multe soluții problemelor, flexibil;
– motivație – perseverent, optimist, ambițios ;
– spirit de conducător – își asumă riscuri moderate, spre deosebire de cei cu gust pentru jocuri de noroc sau de
cei ce refuză riscul; capacitate de a lua decizii; bun organizator;
– încredere în sine – stabilitate emoțională;
– experiență – experiență în afaceri sau cel puțin cinci ani de muncă.
Rolul consultantului este:
– să ajute clientul să-și înțeleagă propria personalitate ca să poată decide dacă este bine să se lanseze în afaceri
sau nu;
– să îl facă pe client conștient de ceea ce implică începerea unei afaceri: multă muncă, obstacole, riscuri, stres,
griji, sacrificii etc.;
– să se asigure că realmente clientul este hotărât să depună un asemenea efort și să-și asume un asemenea risc;
– să ajute clientul să-și cristalizeze ideea de afaceri;
– să stabilească ce cunoștințe posedă/necesită clientul și de ce fel de asistență are nevoie;
– să explice întreprinzătorului potențial o serie de implicații și neajunsuri până când noua firmă va fi capabilă
să producă rezultate, să funcționeze mai mult sau mai puțin autonom: el va munci foarte mult, de multe ori va
cheltui mai mult decât va câștiga, veniturile sale vor putea fi mai mici decât la fostul loc de muncă, nu va avea
timp pentru familie, prieteni, rude, va fi supus unui stres permanent generat de riscurile pe care și le asumă.
2. Evaluarea la start – consultantul trebuie să evalueze succesul potențial al proiectului prezentat de client, să
determine în ce fază se află clientul în transformarea ideii inițiale în afacere ; consultantul trebuie să evalueze cu
atenție următorii factori-cheie de succes :
– motivația și implicarea;
– abilitatea;
– ideea și piața;
– cerințele de resurse.
3. începutul – atunci când un client dorește să-și înființeze o nouă firmă, a înființat-o deja, dar încă nu
funcționează, sau a început activitatea, dar se află la primii pași, rolul consultantului este următorul:
– să analizeze și să discute cu clientul ideea/ideile de afaceri;
– să îndrume clientul în culegerea și sistematizarea datelor relevante privind ideea sa de afaceri;
– să ajute clientul în alegerea logică a celei mai bune variante;
– să ajute clientul să minimizeze riscurile de eroare/eșec.
Faza Conținutul
li Dobândirea motivației Găsirea impulsului și a hotărârii de a urmări obiectivul lansării
unei afaceri
2. Alegerea ideii Alegerea unei idei care pare rezonabil să fie evaluată în con tinuare
i
Faza Conținutul
3. Validarea ideii Testarea produsului/serviciului. Testarea pieței
4. Identificarea resurselor Identificarea în detaliu a resurselor necesare (spații, teren,
materiale, forță de muncă, fonduri etc.)- Eșalonarea în timp
a activităților, stabilirea furnizorilor, a surselor de finanțare
5. începerea afacerii Aplicarea planului, obținerea finanțării, spațiului,
contractelor etc. } Alegerea tipului de firmă și
înregistrarea ei
6. Nașterea și
supraviețuireaDezvoltarea sistemelor de funcționare ale activității
încadrarea în cerințele legale Stabilitea de legături clare cu
clienții, furnizorii, salariații
Sunt posibile cel puțin trei abordări, iar consultantul ar trebui să elaboreze câte un plan corespunzător fiecăruia
dintre acestea:
– Ce s-ar putea întâmpla în cel mai bun caz ?
– Ce este probabil să se întâmple ? (baza pentru planul de afaceri)
– Ce s-ar putea întâmpla în cel mai rău caz? (evaluarea realistă a „riscului ascuns")
Toate variantele trebuie discutate cu clientul.
Este foarte important să se evalueze împreună cu clientul „riscul ascuns" al ideii de afaceri. Consultantul trebuie
să îl ajute să se pregătească pentru depășirea situației celei mai rele sau să decidă că riscul este prea mare pentru
a și-l asuma.
Serviciile de consultanță acordate șomerilor sau potențialilor șomeri constau, în general, în consiliere și asistență
directă pentru pregătirea și începerea unei afaceri particulare.
Specificul activității de consiliere adresate acestui tip de clienți constă în următoarele aspecte:
– clienții sunt persoane fizice, și nu firme;
– serviciile de consultanță sunt, de obicei, prestate direct, fără un contract scris;
– relația care se creează între consultant și client are o importanță deosebită pentru succesul misiunii.
Situația materială și resursele de care poate dispune un șomer pentru a se putea lansa în afaceri constituie, în
multe cazuri, o barieră serioasă. Consultantul trebuie să analizeze cu atenție aceste aspecte împreună cu clientul
și să-și adapteze, în consecință, recomandările, astfel încât acestea să fie posibil de aplicat de către client,
fezabile cu resursele de care dispune sau pe care le poate atrage șomerul (vezi Mănescu, 1996, pp. 24-30).
Pornind de la faptul că, la nivelul unor organisme intenaționale (ONU, CEE) și naționale, triada ocupare – șomaj
– inflație se situează în prim-planul politicilor economice, și în România este necesar – așa cum se afirmă în
literatura de specialitate -să se acționeze „pentru crearea mediului necesar și promovarea acelor mecanisme care
conduc la asigurarea unui nivel de ocupare acceptabil, pe cât posibil mai înalt, compatibil cu o rată a șomajului
suportabilă pentru economie și o politică de susținere a veniturilor șomerilor incitantă pentru ocupare și creștere
economică. Modelul de ocupare a forței de muncă necesar a fi promovat în țara noastră în perioada de tranziție
nu poate fi atașat doar unei anumite teorii economice. Dimpotrivă, se cer combinate mecanisme și mijloace care-
și au izvorul în teorii diferite ale ocupării și echilibrelor macroeconomice, în condițiile demoeconomice concrete,
ale matricei culturale a poporului român, (…), eliminând tot ceea ce a fost vechi, ineficient, trebuie să tindem
spre crearea unui model de ocupare, formare și utilizare a forței de muncă care pe plan economic să valorifice la
cote performante condițiile de care dispunem, iar cel socioecono-mic și politic să evite seismele distructive,
polarizarea socială, să garanteze stabilitatea și durabilitatea dezvoltării" (Perț, 1994, p. 33).
Șomajul există și a existat dintotdeauna, este probabil cel mai temut fenomen al timpurilor noastre, care
afectează toate categoriile sociale. Șomajul, în general, și șomajul involuntar, în special, sunt considerate un „rău
social", după cum producția este un „bine social". Consecințele șomajului se măsoară în termenii producției
pierdute pentru întreaga economie și în cei ai afectării indivizilor în cauză, care pot deveni „oameni
deziluzionați, ce au renunțat să încerce să se încadreze în sistem și care contribuie la neliniștea socială; ei ar
trebui să fie o problemă serioasă de preocupare atât pentru bogați, cât și pentru săraci" (Richard, Chrystal, 1999,
p. 881). Șomajul înseamnă pierderea locului de muncă, suferința cauzată de pierderea câștigului ce asigura
securitatea materială a individului și a familiei sale. „Șomajul nu lovește numai indivizii, pentru o anumită limită
el subminează întreaga societate. Munca nu este doar mijlocul de a-ți câștiga viața, ci este și un mod de a te
identifica. Șomerul poate oricând să-și ocupe timpul, dar el nu mai are un loc definit în societate. Victimă a unei
concedieri economice, se consideră adesea și victimă a unei concedieri sociale. Teama de șomaj bulversează
comportamentele sociale și atitudinea față de muncă. Asociind munca unei reprezentări negative a viitorului, ea
creează reflexe de îngrijorare, de protejare a situațiilor deja cucerite și conduce la creșterea suplimentară a
rigidității economice care contribuie și mai mult la creșterea șomajului".
Bibliografie selectivă
Boboc, I., Studiul piefei muncii locale, FIMAN, București, 1997.
Burloiu, R, Economia muncii. Probleme actuale, Editura Lumina Lex, București, 1993.
Codin, M., „Șomajul în Europa – dimensiuni și soluții", Calitatea vieții, nr. 1, București, 1990.
Costin, A.E.; Tufan, M.; Garcea, G., Medierea muncii, FIMAN, București, 1996.
Crețoiu, Gh.; Cornescu, V., Economie politică, Editura Tempus, București, 1992.
Dabu, R.; Ielici, B., Sociologia industrială, Editura de Vest, Timișoara, 1995.
Franc, I.V., Clubul Șomerilor, Editura Expert, București, 1997.
Ghiță, T.P., Șomajul, Editura Politică, Agenția de Consulting Universitar – Eficient SRL, București, 1992.
Iovițu, M., Bazele politicii sociale, Editura Eficient, București, 1997. Kubr, M., Manualul consultantului în management,
Editura Amcor, 1992.
Le Bras, F., 50 de modele de scrisori pentru găsirea unui loc de muncă, Editura Teora, București, 1999.
Le Bras, Secretele unui bun Curriculum Vitae, Editura Teora, București, 1997. Maniac, E., Șomajul, Editura Călăuza, Deva.
Mănescu, €., „Consultanță în afaceri", in Centrul de Consultanță în Afaceri, Editura Expert,
București, 1996.
Niculescu, N.G., Piața forței de muncă, Editura Tehnică, Chișinău, 1995. Pașa, R, „Asistența socială în România", Raporturi
de muncă, nr. 6, 1999. Perț, S. et. al., Piața muncii în România: ocupare, flexibilitate, dezvoltare umană, Institutul
Național de Cercetări Economice, București, 1994.
Pitariu, H.; Banciu, D., Centrul de Informare și Documentare pentru piața muncii, FIMAN, București, 1997.
Richard, G.L.; Chrystal, K.A., „Ocuparea forței de muncă și șomajul", in Economie pozitivă,
Editura Economică, București, 1999. Stănescu, I., „Piața forței de muncă superior calificată", Tribuna economică, nr. 34, 27
august
1993.
Stegăroiu, D., Șomajul, prezent și perspective, Universitatea „Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, 1993. Zamfir, C.; Vlăsceanu, L.
(coord.), Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1993. Zamfir, E., Politici sociale. România în contextul
european, Editura Alternative, București, 1995.
***, H.G.R. nr. 288/20.04/1991 privind calificarea și recalificarea șomerilor, Monitorul Oficial, nr. 104/15.05.1991.
***, Studiu asupra locurilor de muncă în țările OCDE, FIMAN, București.
Ana Muntean
Violența în familie și maltratarea copilului
1. Definiții și funcții ale familiei
2. Violența domestică
3. Abuzul și neglijarea copilului. Maltratarea copilului
1. Definiții și funcții ale familiei
1.1. Definiții ale familiei
Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate, în anumite circumstanțe, ca alcătuind o
„familie", pare inutilă strădania formulării unei definiții. Cu toate acestea, există o multitudine de definiții și o
remarcabilă dinamică a formu lărilor în timp și de la o societate la alta. Ținând seama însă de importanța unității
familiei în intervențiile care se fac, din perspectiva asistenței sociale, definiția apare necesară în calitate de cadru
de lucru al intervenienților.
De asemenea, dezvoltarea unei politici sociale pentru bunăstarea familiei reclamă o definire funcțională a
familiei.
De aceea, cea mai largă definiție, și în special aceea bazată pe funcțiile pe care le îndeplinește familia, apare că
fiind de maximă utilitate în intervenție. Definiția familiei în cazul intervențiilor va delimita ceea ce constituie
„norma" de ceea ce apare ca fiind „deviant" și care în acest fel va orienta obiectivele planurilor de intervenție și
alcătuirea echipei de profesioniști chemați să intervină, precum și politica bunăstării familiei.
Definiția va diferenția în același timp familia de alte forme de organizare a unor grupuri umane. Fiecare dintre
noi avem o definiție mai mult sau mai puțin conștientizată a familiei și a ceea ce ar trebui să devină ea, pentru
simplul fapt că fiecare provenim dintr-o familie. Aceste experiențe personale laolaltă cu valorile societății în care
trăim, pe care le împărtășim și care sunt structurate în mentalitatea comunității din care facem parte ne vor
influența intervenția.
Deși toate aceste elemente subliniază importanța definirii familiei, dificultățile și divergența de opinii care apare
între specialiști determină adesea o evitare a definirii și o conturare a definiției în mod implicit prin ceea ce apare
ca fiind conținut al:
– simptomatologiei devianțelor;
– intervențiilor;
– politicilor sociale.
O definiție inflexibilă ar putea dezavantaja intervențiile. Căci măsurarea realității familiei, cu tensiunile,
problemele, crizele ei, la un moment dat cu un model idealizat, cu o medie generală care nu există, ar putea orbi
intervenția, rupând-o de ceea ce ar putea fi resurse și nevoi în cazul dat.
O definiție formulată de Burgess, Locke și Thomas (1971, apud Hartman, Laird, 1983), care ține seama de
legăturile dintre membrii familiei, este următoarea:
„un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție; gospo-dărindu-se împreună;
interacționând și comunicând între ele de pe poziția rolurilor sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate
și soră; creând și menținând o cultură comună".
Această definiție structurală ridică anumite probleme. De exemplu, poate apărea situația necunoașterii tatălui
biologic, a inexistenței tatălui; de asemenea, există cazuri
în care, fără un divorț prealabil, apar cupluri formate din parteneri care provin fiecare din alte legături și care, în
noul cuplu, dau naștere și cresc copii alături de copiii aduși din cuplurile anterioare. Deci aceste definiții
structurale, clare, riscă să dea la o parte grupuri de persoane ce se numesc și se consideră ca formând o familie și
au o viață organizată ca a unei familii.
în 1930, Mary Richmond (apud Hartman, Laird) a dat o frumoasă definiție, care, în contextul pierderii limitelor
fenomenului „familia" în societatea modernă, apare că fiind utilă intervențiilor : „familia este alcătuită din toți
cei care împart aceeași masă".
Definiția sociologică, ținând seama de funcțiile familiei ca unitate societală, cu responsabilități în același timp
față de fiecare membru, precum și față de societate în general, permite luarea în considerare de către specialiști și
de către politicieni a celor mai surprinzătoare forme structurale și funcționale.
Hartman și Laird (1983) adoptă o definiție fenomenologică a familiei, afirmând că:
„o familie devine familie când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și asta înseamnă că, în
momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună, ei dezvoltă o intimitate în care își împărtășesc nevoile
emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu numit de ei «căminul lor» și în care se definesc roluri și sarcini
necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați".
1.2. Funcții ale familiei și homeostazia familiei
Funcțiile familiei se schimbă în timp, în relație cu schimbările culturale și de civilizație ale societății. Cu toate
acestea, apar două funcții generale ale familiei, care, deși sub aspectul practic al realizării lor pot varia de-a
lungul istoriei, rămân ca sarcini majore ale familiei din orice timp și loc :
– asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei;
– creșterea noilor generații.
Există un mecanism de reglare sistemică a universului familiei. Acesta este mecanismul homeostaziei familiei
(Woods, Hollis, 1990). Când funcționarea sistemului este benefică și membrii familiei sunt fericiți, homeostazia
le asigură funcționarea cu continuitate în același mod. Când însă apar disfuncții, acestea se perpetuează, căci în
homeostazia familiei ele capătă roluri semnificative și obligatorii. Așadar, ca și în cazul unui sistem biologic,
homeostazia este mecanismul care asigură supraviețuirea, forța neg-entropică a sistemului. Dacă însă familia a
creat roluri nefericite, homeostazia perpetuează acele roluri cu unicul scop de a menține sistemul familiei în
modul în care este deja rutinat. în acest moment, criza sistemului, cu potențialul de schimbare pe care îl aduce,
apare ca fiind salvatoare. Criza sistemului poate fi definită ca o stare în care forțele de schimbare au devenit atât
de puternice încât pun în pericol stabilitatea și integritatea sistemului (Hartman, Laird, 1983). Așadar, criza poate
aduce cu sine un mare potențial de schimbare care, valorificat de profesionist, va repune în funcție sistemul, dar
cu un alt tip de relații și componente.
Familia X. avea doi copii. O fetiță mai mare, cu variate tulburări de dezvoltare, diagnosticată însă în mod eronat
ca fiind cu retard și autism. Cel de al doilea copil era un băiat fără probleme, făcând deliciul părinților, mai ales
al tatălui. în vreme ce fetița era motivul de anxietate al familiei, băiatul era motivul de bucurie. Peste 5 ani de la
intrarea în terapie de reabilitare, fetița reușește să se integreze cu succes în școală și începe să înregistreze succes
după succes. în acest moment pare că familia nu are decât motive de bucurie din partea copiilor. Dar
homeostazia ei cerea anxietate legată de copii. Băiatul este văzut la început că ar avea diverse probleme și
sfârșește prin a deveni o reală problemă, cu repetenție și incapacitate de a face față sarcinilor școlare. Băiatul
intră într-o terapie și situația lui se ameliorează. în acest moment familia divorțează. Greșeala intervențiilor a fost
că s-au axat de fiecare dată pe un element al sistemului familiei (un copil) și au neglijat forța homeostaziei
familiei.
1.2.1. Nevoile umane pentru o dezvoltare și o funcționare normale
Cele două funcții principale ale familiei ne obligă la considerarea generală a nevoilor individului pentru o
dezvoltare și o funcționare normale.
Maslow clasifică piramidal cele cinci tipuri de nevoi umane astfel (apud Mayhew, 1997):
– tip I: nevoi fiziologice ;
– tip II: nevoia de siguranță și securitate;
– tip III: nevoia de apartenență și dragoste ;
– tip IV: nevoia de respect și stimă de sine ;
– tip V: nevoi de autodezvoltare ;
pe care le investiga la individul uman în două mari categorii:
a) nevoi de tip D ;
b) nevoi de tip B.
Cele de tip D apar prin lipsă, prin deficiență, se cer împlinite cu regularitate și împing individul, îl motivează
spre a le satisface. Este vorba despre o motivație extrinsecă, din afară, a comportamentelor individului. O dată
satisfăcute, ele încetează să mai împingă individul la căutare, acțiune. Pentru satisfacerea lor individul depinde în
mare măsură de cei din jurul său. Familia este cadrul în care sunt satisfăcute aceste nevoi. Este vorba despre
primele patru trepte ale nevoilor prezentate în cunoscuta piramidă a nevoilor umane.
constituie automotivația comportamentelor individului. Este vorba despre nevoile de autodezvoltare ale
individului uman. Ele sunt deci permanente în individ și asigură dezvoltarea, evoluția individului. Familia poate
acționa ca un suport pentru satisfacerea lor sau, în cazul nefericit, ca o frână.
Maslow le-a considerat mai slab motivante în comparație cu primele. De asemenea, le-a desconsiderat din cauza
riscului pe care îl întrevedea de a induce la individ atitudini nerealiste, nepractice. Cu toate acestea, el a
recunoscut că persoanele care trăiesc prin împlinirea nevoilor plasate pe primele trepte pot avea uneori vagi stări
de insatisfacție, de neîmpliniri neidentificate.
Așadar, familia are menirea de a împlini aceste nevoi pentru toți membrii săi, în egală măsură, iar a-l proteja pe
individ de neîmplinirea acestor nevoi înseamnă a-l proteja de suferință, de traumă. Teoria traumei arată că
funcționarea creierului este afectată negativ de trăirile emoționale generate de traumă. Ca urmare, dezvoltarea
individului este frânată, stopată sau chiar se produce o regresie. Creierul funcționează la capacitate
maximă doar în cazul în care este complet relaxat (Lewis, apud Speckhard, 1999), când individul trăiește pe plan
afectiv o stare de relaxare și confort, iar anxietatea se păstrează la un nivel inferior, referindu-se doar la reușita
sarcinii care absoarbe total individul.
Csikszentmihayli (1975, 1992, apud Mayhew, 1999) a dezvoltat teoria „curgerii" plecând de la nevoile de tip B
descrise de Maslow. El demonstrează că dezvoltarea maximă a potențialului individului uman se petrece în
situațiile în care el este complet absorbit de activitatea pe care o desfășoară, rupt de micile sau marile probleme
ale realității, liber. Csikszentmihayli definește această stare ca pe o „senzație holistică pe care oamenii o trăiesc
atunci când acționează cu implicare totală". De asemenea el arată că familia ar trebui să asigure acest cadru de
maximă eficiență pentru fericirea și dezvoltarea membrilor ei, îngăduindu-le acestora trăirea „stărilor de
curgere".
în cazul copiilor, această exigență devine stringentă pentru dezvoltarea lor ca indivizi fericiți, creatori, liberi, la
nivelul potențialului de care dispun prin ereditate.
1.2.2. Funcții și abilități parentale
Cadrul dezvoltării copilului în familie este conturat de modul în care sunt realizate funcțiile parentale. De
gradul și modul în care sunt realizate funcțiile parentale depinde măsura în care familia devine un cadru mai mult
sau mai puțin propice dezvoltării copilului.
Statisticile spun că nouă din zece indivizi adulți devin părinți, iar trei sferturi dintre ei vor avea mai mulți copii
(Hayes, 1998). Dacă însă acest lucru este atât de dificil și riscant, de ce adulții doresc copii ? Răspunsurile date la
această întrebare de către unii părinți sunt adesea atât de egoiste încât nesatisfacerea nevoilor copiilor pentru o
dezvoltare normală nu este decât continuarea firească a atitudinii exprimate de aceste răspunsuri: „credeam că
este amuzant să ai copii, că te poți juca, distra cu ei…", „am crezut că prin copil voi salva căsnicia care simțeam
că se duce de râpă…".
Dar a fi părinte este cea mai dificilă, importantă și exigentă muncă pe care o desfășoară un adult în viața lui.
Când viața cotidiană aduce mai mult stres decât satisfacții, este foarte ușor să-ți reverși resentimentele generate
de frustrare pe cei mai slabi, pe copii.
Kari Killen (1998) definește, pe baza propriilor cercetări, precum și a literaturii de specialitate – subliniind în
același timp că nu există părinți perfecți -, șapte funcții parentale, pe care părinții le îndeplinesc în măsura
abilităților pe care le au :
1) Abilitatea părinților de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului
Această abilitate presupune în primul rând cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și apoi disponibilitatea
părinților de a-și sacrifica propriul confort în favoarea satis facerii nevoilor copilului. Dacă nu cunosc importanța
– de a vorbi copilului în timpul când îi acordă îngrijirile,
– de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui,
– de a stimula tactil copilul,
– de a răspunde chemărilor copilului,
– de a reconforta copilul când plânge, luându-l în brațe și vorbindu-i cu blândețe, mulți părinți nu vor face toate
acestea, fără a putea fi însă găsiți vinovați de inabilitățile și dezvoltarea ciuntită a unor capacități ale copiilor.
Pe de altă parte, perceperea copilului ca pe un remediu pentru propriile suferințe, pentru neîmplinirile trecute,
prezente sau viitoare va motiva părintele să ofere acele îngrijiri care-l vor face pe copil să crească astfel încât
acesta să-i compenseze propriile neșanse.
O mamă se plângea că de la nașterea copilului ea nu a mai putut merge la chefuri decât cu mare greutate și
lăsându-și copilul la mama ei. Aceasta era departe de a fi o bunică bună și iubitoare. Mama vedea în copilul ei o
piedică în calea propriilor satisfacții care i se păreau mai importante decât nevoile copilului de a fi cu părinții.
2) Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv
Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experiențe. Piaget asemăna copilul în fața universului, având
marea sarcină de a descoperi lumea în care există, cu un cercetător. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie
copilului aceste experiențe, care îl sperie adesea pe cel dintâi prin riscul pe care ele îl incumbă și pe care copilul
nu îl cunoaște încă. Datoria părintelui este de a-și stăpâni propria anxietate și a asista cu răbdare copilul în
experiențele și descoperirile lui. Căci ceea ce descoperă copilul este modul în care funcționează lucrurile, dar și
propriile lui limite, precum și limitele îngăduinței și ale cunoașterii celor din jur.
Mama mergea cu copilul, care avea între 4 și 5 ani, pe stradă. Plouase și pe drum erau bălți. Copilul, fascinat de
apă, dorea să intre în bălți și să stropească cu picioarele. Mama însă nu îl lăsa, pentru a nu se murdări, a nu strica
pantofii etc. Dar copilul avea nevoie de această experiență pe care o cerea vârsta lui.
3) Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul tău
Această relație îți va permite să-ți cunoști copilul dincolo de cuvinte, căci empatia îți îngăduie o trăire în propria
ta ființă a trăirilor celuilalt. Kari Killen (1998) dă o definiție a empatiei, preluată după Letournan (1981) și bazată
pe trei elemente:
a) abilitatea de a diferenția și a identifica sau numi gândurile și sentimentele celeilalte persoane;
b) abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental, de a se pune în locul celeilalte persoane;
c) abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane.
O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristețea, descoperirile copilului.
Este de fapt o comuniune cu copilul, care poate însă, la limita extremă, să dezvolte la părinte o atitudine
hiperprotectoare, de „posesiune cu căldură", care să împiedice buna dezvoltare a copilului. Dar abilitatea
părintelui de a se pune în locul copilului, de a înțelege modul în care acesta experimentează situații noi este
decisivă pentru capacitatea parentală de a răspunde nevoilor copilului și de a-și înfrâna pornirea de revărsare a
frustrărilor zilnice în relația cu copilul. Dacă părintele are o empatie scăzută față de copil, există un mare risc ca
și cea mai puțin intensă trăire de stres să fie descărcată asupra copilului.
O mamă țâra după ea, ținut de mână, un copil cam la vreo patru ani care plângea în gura mare, sfâșiat de tristețe.
Mama părea furioasă și grăbită. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a răspuns că fiul luase bulină neagră la
grădiniță și că îl duce acasă,
unde tatăl îl va pedepsi pentru bulină. Mama nu înțelegea durerea copilului pentru că primise acea bulină și, în
loc să îl reconforteze pentru suferința care îi fusese provocată în afara familiei, îl amenința în plus cu continuarea
și agravarea suferinței acasă. Mama îl făcea să vadă că propriii lui părinți sunt aliații celor care îi provocaseră
prima suferință – bulina neagră -, și nu ai lui, așa cum crezuse înainte. Această lipsă de empatie a mamei pentru
suferința copilului dărâmă întregul sistem de securitate pe care trebuie să-l dea familia copilului.
4) Abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge în relația cu copilul
Este vorba despre exprimarea verbală și fizică a frustrării. Un anumit grad de toleranță la frustrare și conflict este
strict necesar pentru rolul de părinte. Există părinți a căror agresivitate se manifestă doar în familie. Ei sunt
periculoși însă pentru dezvoltarea normală a copilului, în special dacă sunt purtătorii convingerii potrivit căreia a
bate copilul înseamnă a face om din el. Există însă un număr de părinți care au o agresivitate crescută și care se
revarsă și în afara familiei. Ei pot să provoace copilul, pedepsindu-l apoi pentru comportamentul pe care tot ei l-
au indus.
Kari Killen considera că imaturitatea părinților afectează în cea mai mare măsură îndeplinirea rolului de părinte.
De asemenea, enumera printre cauzele tratamentului agresiv aplicat de către părinte copilului:
– problemele emoționale ale părinților;
– psihozele;
– retardul mental;
– dependența de alcool și droguri.
Se întâmplă adesea, în situația în care părinții divorțează, iar divorțul este un proces incomplet din punct de
vedere emoțional, ca un părinte să proiecteze asupra copilului toate resentimentele pe care le-a avut și le are față
de fostul partener. Acuză copilul (putând chiar trece la pedepse fizice) de toate frustrările pe care i le-a provocat
fostul soț.
5) Capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil
Aceste așteptări ale părinților susțin conduita lor față de copil. Ele pot stimula copilul provocându-l la
dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă și pot fi deci confirmate de evoluția copilului.
O mamă care va repeta mereu copilului că nu e bun de nimic va face ca acest copil să ajungă astfel, în vreme ce
una care-i va exprima mereu încrederea ei în capacitățile lui va dezvolta la copil aceste capacități. Așteptările
prea mari sau prea mici față de copil conduc la frustrări sau la lipsa de stimulare. Așteptările trebuie să fie în
permanență pozitive și în acord cu capacitățile și vârsta copilului. Uneori, părinții pot dezvolta așteptări
nerealiste prin exigențele rigide privind comportarea, curățenia, ordinea, depășind capacitățile copilului. Un
părinte care așteaptă de la copil doar note maxime la școală este un părinte care ridică exigențe atât de mari în
fața copilului încât urmările vor fi grave. Copilul poate să fie surmenat de sarcinile școlare care trebuie
satisfăcute toate la maximum sau poate să înceapă să mintă și să ascundă carnetul cu note. în ambele cazuri,
școala, care ar trebui trăită ca un prilej de bucurie a descoperirii, va fi o sperietoare. Părintele pierde mult în
relația cu copilul, dar copilul pierde de asemenea, simțindu-se trădat, neiubit, acceptat nu pentru ceea ce este el,
ci pentru rezultatele școlare.
Pe de altă parte, exigențele prea mici (a nu acorda copilului nici o responsabilitate, în virtutea ideii că e prea mic,
nu trebuie să fie încărcat prea mult) conduc la nedezvoltarea responsabilității și a capacității de a rezolva
probleme. Copilului îi este subminată dezvoltarea autonomiei. Or, dezvoltarea autonomiei individului împreună
cu capacitatea lui de a crește noi generații sunt cele două scopuri majore pe care le are oricare comunitate față de
membrii ei.
Copiii care au crescut în casele de copii, fără a se confrunta cu nici un fel de exigențe ale adulților, fără
responsabilități și sarcini, sunt cel mai dramatic exemplu al neîndeplinirii funcției parentale de a avea așteptări
realiste față de copil. Adulți fiind, ei nu mai sunt capabili să-și gireze propria viață. Nimeni nu a așteptat ceva de
la ei, nimeni nu le-a cerut să facă ceva, să fie răspunzători pentru ceva, iar rezultatul este o totală inabilitate de a
răspunde pentru ceva, de a rezolva o problemă, de a-și organiza viața de zi cu zi.
în unele familii cu mai mulți copii, părinții așteaptă și impun copilului mai mare să aibă grijă de cei mai mici. Ei
nu văd că au în fața lor un copil, chiar dacă mai mare ca vârstă. Este un mod de a exploata copilul, de a-i fura
copilăria, în care activitatea lui de bază este jocul, prin aceste responsabilități care îi sunt puse pe umeri de la o
vârstă prea fragedă. Copilul îi îngrijește pe cei mai mici și este pedepsit pentru greșelile pe care le face în aceste
sarcini.
6) Capacitatea de a percepe copilul în mod realist
De modul în care percepem copilul depind atitudinea și comportamentul față de el. Așteptările față de copil sunt
determinate de imaginea pe care o avem despre el. în situațiile conflictuale dintre părinți și copii, este necesară
evaluarea modului în care părinții își percep copiii. Adesea, părinții nu observă calitățile reale ale copilului sau
dificultățile proprii nivelului de dezvoltare la care se află copilul ori ivite ca urmare a unei condiții speciale în
care se află copilul. Pentru a percepe realist copilul, părintele trebuie să fie disponibil pentru acesta. în momentul
în care este copleșit de conflictele maritale sau de probleme din afara familiei, dar care condiționează viața
familiei, părintele poate atribui copilului propriile lui frustrări și agresivități. Orbit de resenti mentele proprii,
părintele nu își mai vede copilul, ci proiectează în el aspectele frustrante ale vieții lui.
L. era un copil cu retard de dezvoltare a abilităților de comunicare. Era însă un copil liniștit, cooperant și
afectuos. Bunica, în grija căreia era lăsat mai tot timpul, afirma mereu, în fața tuturor și a copilului, că „L. este
nebun" și că deci trebuie să ia medicamente. în momentul în care copilului i-au fost prescrise medicamente,
bunica îi administra doze mai mari decât cele prescrise, așa încât copilul a dezvoltat câteva probleme serioase
consecutive administrării medicamentelor. Această bunică nu a putut niciodată să-l vadă pe L. așa cum era el. Ea
avea imaginea unui copil nebun, bolnav și acționa în consecință.
7) Abilitatea de a răsplăti, de a valoriza copilul
Această abilitate parentală se leagă de cele expuse anterior: a fi empatic cu copilul, a-l vedea realist. Copilul are
nevoie de încurajări și aprecieri. Numeroși părinți consideră că, atunci când copilul face ceea ce ei, părinții, îi
cer, este normal și nu mai trebuie să-i mulțumească acestuia sau să-l răsplătească într-un fel. în momentul când
copilul greșește, părinții penalizează imediat greșeala. Riscul acestei atenții parentale focalizate pe rău, pe
greșeală este de a fixa aceste comportamente greșite, nedorite la copil. Căci, în vreme ce părintele neștiutor trece
peste comportamentele pozitive fără a le remarca în mod deosebit, pe cele negative le „răsplătește", păstrându-le
mai mult timp, fixându-le în mintea copilului. Ca adulți, ne bucurăm când cineva ne laudă. Cu atât mai mult cu
cât este vorba despre o persoană semnificativă pentru noi. Dar pentru copil cea mai semnificativă persoană este
părintele. Copilul face orice pentru a fi pe placul acestuia, iar una dintre cele mai importante funcții parentale
este aceea de a răspunde pozitiv, valorizându-ți copilul pentru lucrurile bune pe care le face. în felul acesta vei
fixa în comportamentul copilului acele comportamente pe care le dorești. Răsplătindu-l, apreciindu-l,
valorizându-l, îi arăți clar ce aștepți de la el și îi menții ca un focar de excitație permanentă dorința de a face ceea
ce îți place.
Numeroși părinți pedepsesc cu asprime copilul când acesta vine de la școală aducând o notă mică. Acești părinți
trec însă sub tăcere momentul când copilul le prezintă o notă bună. Eventual scapă câte un „bine" șters. Un astfel
de părinte își împinge copilul pe o pantă a notelor proaste și, în același timp, a unor comportamente de a ascunde
rezultatele pe care le obține.
Aceste funcții parentale se leagă de nevoile copilului pentru o dezvoltare normală. Prin aceste abilități descrise,
părinții vin în întâmpinarea nevoilor copiilor lor. Deși nevoile individului uman, așa cum au fost descrise de
Maslow, sunt valabile și pentru copil, vom particulariza aceste nevoi, subliniind importanța prioritară a unora în
cazul copilului. Pe de altă parte, între aceste nevoi, în funcție de vârsta copilului, apare o schimbare a importanței
rolului. O nevoie care a fost la o anumită vârstă în prim-plan trece pe un plan secund, o alta luându-i locul. Ele
rămân însă toate importante pe întreaga perioadă a copilăriei. Un părinte bun va întâmpina prin abilitățile lui
nevoile de bază ale copilului, astfel încât acesta va putea crește ca un adult normal, adaptabil, capabil de o viață
independentă și de a fi la rândul său părinte.
1.2.3. Nevoile de bază ale copilului
Acestea sunt de fapt o particularizare, la vârsta copilăriei, a eternelor nevoi umane formulate de Maslow și alți
autori.
1) Dragoste și securitate
Este o nevoie permanentă în copilărie, dar la vârstă mică este cea mai importantă. Prin această nevoie copilul se
leagă de mamă, tată, de ai lui, adică își construiește atașamentul. De măsura în care va fi satisfăcută această
nevoie va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, în propria lui familie.
Această nevoie este condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. Dacă este împlinită de către părinții
copilului, acesta își dezvoltă abilitatea de a reacționa și a răspunde la dragostea care i se dă și, mai târziu, de a
deveni un părinte iubitor. Dragostea îl face pe copil să se simtă în siguranță cu ai lui. La dragoste însă trebuie să
se adauge și ordinea. Ordinea vieții familiei care face ca lucrurile să fie predictibile și să aibă continuitate. Unul
dintre teoreticienii asupra traumei, Bruce Perry (apud Speckhard, 1999) arată că dezvoltarea și funcționarea
normală a creierului au nevoie de continuitate,
predictibilitate și dragoste. Viața stabilă a familiei, cu continuitate în trecut, prezent și viitor, dă copilului șansa
construirii unei identități clare.
2) Nevoia de experiențe noi, de stimulare
Această nevoie condiționează dezvoltarea inteligenței copilului; așa cum hrana bună calitativ și cantitativ
condiționează dezvoltarea fizică, experiențele sunt condiția dezvoltării mentale, cognitive, a copilului.
Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului, în sensul trăirii de experiențe noi, căci teoria lui
Csikszentmihayli ne arată că dezvoltarea plenară a individului are loc în starea de curgere, de maximă satisfacție
și implicare în sarcină. Or, aceasta este caracteristica jocului. Jocul aduce o bucurie în implicarea totală a
copilului într-o realitate decupată de interesul său de moment. Acest interes poate aparține vârstei – de exemplu,
pe la cinci-șase ani este fascinat de scrisul pe perete -sau poate fi o particularitate a copilului. Dacă este o
particularitate și va fi bine girată de către părinți, poate duce la dezvoltarea unor înclinații și chiar talente.
Din studiile care s-au făcut asupra traumei a rezultat că creierul funcționează cu potențial maxim doar în stare de
relaxare (Speckhard, 1999). Iată o explicație a importanței jocului și a experiențelor trăite în stare de joc de către
copilul aflat în dezvoltare.
în joc, copilul explorează lumea și își dezvoltă mecanismele de coping cu situațiile provocatoare ale realității.
Din aceste experiențe de cunoaștere a lumii, copilul își dezvoltă lumea lui internă, care este o reflectare a celei
externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o.
Această lume internă ne face atât de deosebiți, atât de unici în modul de a percepe și reacționa la situații,
evenimente, persoane, obiecte ale realității. Această lume internă, populată de conceptele noastre, ne face să fim
fiecare în parte un întreg univers, niciodată deplin descifrabil și cunoscut de către ceilalți. De aici pot veni
anumite neînțelegeri, dar și farmecul descoperirii celuilalt, cu totul diferit de tine. Suntem cu toții purtătorii
acestei lumi interne, internalizate, care este cu atât mai bogată cu cât în copilărie și mai târziu, în viață, am avut
parte de mai multe experiențe și descoperiri pe un fundal emoțional de bucurie.
Dar calitatea experiențelor copilului, cognitiv și afectiv, depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele.
O mamă care este veșnic speriată de ceea ce i se poate întâmpla copilului, o educatoare cu o atitudine severă și
intoleranță față de curiozitățile copilului, o învățătoare care crede că toți copiii trebuie să învețe același lucru și
să aibă aceleași performanțe vor îngusta șansele de experiență și cunoaștere întru bucurie a lumii acesteia.
Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulților față de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca și
rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes și blazarea, care sting gustul și pofta copilului de a cunoaște lumea, ca pe
un dar pe care 1-a primit la naștere și care îi aparține.
3) Nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile
Dacă mai târziu, la vârsta adultă, o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși răsplata, la început, pentru a
deveni încrezător în posibilitățile lui, copilul are nevoie de încurajări și răsplăți. Aceste răsplăți sunt utile și
pentru a depăși dificultățile și
posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării. încurajările adultului și exprimarea unor exigențe
rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea acestuia din urmă.
Adultul va formula așteptări care să permită copilului trăirea succesului în urma unui efort depus. Desigur,
aceasta presupune ca adultul să cunoască bine capacitățile copilului, căci nu pentru toți copiii de aceeași vârstă
sunt posibile rezolvări ale acelorași tipuri de sarcini.
Abilitatea copilului depinde și de starea de moment a copilului, precum și de nivelul de dezvoltare la care se află
el.
Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a
copilului, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort. Această recunoaștere a meritelor copilului
trebuie făcută în special față de efortul depus de copil, și nu atât față de rezultat. Căci răsplătirea rezultatului, și
nu a efortului, va dezvolta la copil tendința de a vâna cu orice preț rezultatul și de a disprețui efortul. Copil fiind,
va copia pentru a lua note bune; adult fiind, va aprecia locul de muncă unde nu va face nimic și unde va câștiga
un salariu mare.
Toți copiii dispun de un potențial de învățare pe care școala îl poate stimula, recunoscând și apreciind eforturile
copilului, sau pe care îl poate transforma în dizabilități de învățare, sancționând mereu eșecurile copilului și
comparându-l mereu cu succesele altor copii. Poate că această nevoie a copilului, mai mult decât celelalte,
solicită respectul adultului față de copil.
Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita
lui în viață va fi în limitele acestui respect. El nu va putea avea deviante, căci respectul pe care 1-a resimțit în
afară este acum lege în inima lui, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte și să se
simtă respectat.
4) Nevoia de responsabilități
La o anumită vârstă, aceasta devine o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă
autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur: să mănânce, să se spele, să se îmbrace.
Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul crește și îi dau acestuia sentimentul puterii lui, al libertății în
acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilități și pentru alții, pentru cei care
depind de el.
Asumându-și responsabilități pe măsura capacităților lui, copilul învață în același timp regulile, tiparul după care
se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis. Adultul îi va atribui responsabilități și îl va
asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma
consecințele.
. Familia este importantă la începutul acestui proces de responsabilizare a copilului. Dar și școala este de maximă
importanță în acest proces de dezvoltare a copilului. în școală poate fi formată atitudinea de cooperare între copii
în rezolvarea sarcinilor sau, dimpotrivă, atitudinea de competiție. Experimentele au demonstrat că acele școli
care cultivă mai degrabă cooperarea între copii decât competiția și care nu utilizează pedeapsa corporală au cele
mai mici incidente de violență și delincventă la copii, păstrându-și în același timp un bun nivel academic (Lee,
1994).
5) Nevoile de bază, fiziologice ale copilului
La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea lor de către copil. Aceste nevoi sunt
garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Copiii malnutriți, calitativ sau cantitativ, pot dezvolta anumite
caracteristici, unele chiar ireversibile. Reversibilitatea unor consecințe ale malnutriției copilului este condiționată
în special de durata malnutriției, dar și de caracteristica afectată. Căci un copil care este plasat într-un mediu bun,
înainte de împlinirea vârstei de doi ani, luat dintr-un mediu în care a fost prost hrănit, are toate șansele de a-și
reface potențialul de sănătate fizică și mentală, dar va rămâne de regulă mai mic de statură (Fitzgerald et al.,
1982).
Atunci când copilul este mic, adultul este expertul care știe de ce are el nevoie. Mai târziu însă, copilul poate să
ceară ceea ce are nevoie și rolul adultului devine unul de ghid, îndrumându-l pe copil prin informații corecte.
Mai târziu, devine un rol de partener, când părintele și copilul se zbat pentru un scop comun, pentru satisfacerea
nevoilor comune și poate a întregii familii.
Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea nevoilor copilului pot distorsiona dezvoltarea lui. Consecințele sunt
grave și sunt plătite atât de indivizi, cât și de societate în ansamblu. Tensiunile intolerabile dintre indivizi au la
origini dureri, pericole, traume pe care le-au trăit în copilărie. Mai târziu, acestea se manifestă simptomatic prin:
luptă sau fugă, atac sau renunțare, generate de mecanisme defensive mai puțin dezirabile.
Tratarea cu agresivitate, ca și supraprotejarea copilului sunt greșeli ale adulților prin care nevoile emoționale,
sociale, intelectuale ale copilului pentru o dezvoltare normală sunt neglijate. închisorile, spitalele de boli mintale,
școlile de corecție sunt pline de indivizi care nu au avut parte de respect și dragoste în copilăria lor. Șomerii
cronici și neadaptații „provin" din aceleași copilării nefericite.
Reacțiile celor rejetăți în copilărie sunt de furie, frică, ură, lipsă de interes și responsabilitate față de ceilalți,
instabilitate în relații și incapacitatea unor relații mutuale satisfăcătoare. Copiii care cresc în familii cu tensiuni,
chiar dacă sunt iubiți de către părinți, dezvoltă tulburări emoționale și comportamente antisociale.
Un copil tratat cu ostilitate de către părinte în copilăria sa este rănit de acesta și ostilitatea se va perpetua de la o
generație la alta. Căci ceea ce nu ai primit nu poți da. El nu va fi în stare de dragoste necondiționată, generoasă,
neegoistă, nici pentru cei din jur și nici pentru propriii copii.
Așadar, între traumă și starea de curgere, familia asigură membrilor ei satisfacerea nevoilor lor, pe o scară de
împlinire care evoluează între supraviețuire și dezvoltarea deplină a potențialului, în funcție de resursele de care
dispune familia, de societatea în care funcționează și care asigură un cadru existențial, dar și în funcție de
informațiile pe care le deține referitoare la riscuri, traumă și efectele lor în dezvoltare.
Cele două fenomene pe care dorim să le discutăm în continuare, violența domestică și maltratarea copilului, se
referă la deviații în îndeplinirea celor două funcții funda mentale ale familiei.
2. Violența domestică
2.1. Violența domestică. Abordarea socioculturală
Nevoia unei explicații paradigmatice asupra fenomenului de violență domestică a apărut de îndată ce s-a
constatat că, din punct de vedere spațial și temporal, nu există limite ale manifestării și că violența domestică
este un rău prezent în orice societate. Diferențele care se consemnează de la o societate la alta sunt date doar sub
aspectul frecvenței și al formelor concrete pe care le îmbracă. Pe de altă parte, fiecare mani festare apare
individualizată într-o constelație de detalii care fac ca un tip de intervenție eficientă într-un caz să fie total
nepotrivită în altul.
Ca urmare a nevoii de explicații generalizatoare, la nivelul comunităților, în repre zentările sociale asupra
fenomenului, au început să funcționeze miturile explicative (Schechter et al., 1989). Astfel:
– „alcoolul și drogurile conduc la incidentele de violență" ;
– „tatăl lui era un om violent, își bătea soția, și deci el a învățat acasă acest mod de comportare cu soția" ;
– „din cauza necazurilor pe care le au, a greutăților vieții, o bate" ;
– „ea s-a învățat să fie fără apărare în fața lui" ;
– „din cauza sărăciei…" ;
– „ea îl cicălește întruna până îl scoate din minți și-l face să o bată" ; „ea merită să fie bătută" ;
– „ei îi place; altminteri s-ar despărți" ; „femeile bătute sunt masochiste" ;
– „există puține cupluri în care se petrec scene de violență între parteneri" ;
– „violența există numai în cuplurile lipsite de educație" ;
– „bătaia este fără urmări, este un fenomen de moment datorat pierderii controlului" ;
– „este o parte a dragostei dintre cei doi" ;
– „Biserica îl va schimba și nu-și va mai bate partenera" ;
– „chiar dacă își bate partenera, este un tată bun pentru copii, și deci trebuie să rămână împreună ca să crească
copiii" ;
– „dacă vor sta împreună destul de mult timp, lucrurile se vor schimba în bine și el va înceta să o mai bată".
Toate aceste afirmații conțin o parte de adevăr, chiar dacă relația cauză – efect nu este cea proclamată de
aserțiune și realitatea arată mai degrabă o acompaniere reciprocă în cadrul evenimentelor de violență domestică.
Astfel:
– există parteneri violenți care nu sunt consumatori de alcool; în 18% din cazurile de parteneri violenți, aceștia
nu au avut o copilărie cu violență în familie (Catheline, Marcelii, 1999), nu au existat modele de relaționare
violentă între soț și soție;
– există situații în care familia nu are o viață nesigură, marcată de stresul cotidian al supraviețuirii;
– există femei care sunt victimele unor astfel de incidente fără să se poată obișnui cu situația și trăind de fiecare
dată evenimentul ca pe un coșmar ireal.
Există o unică explicație și cauză reală a violenței domestice. Este vorba despre funcționarea dominației
bărbatului asupra femeii, în societățile patriarhale. în virtutea tradiției care trece de la o generație la alta, se
învață rolurile sexuale de dominator (bărbatul) și supus (femeia). Aceste roluri se conturează la vârste foarte
fragede, chiar între doi ani și jumătate și trei ani și jumătate (Anastasiow, 1986), care se confirmă și se rafinează
de-a lungul întregii vieți, în toate instanțele sociale.
Din punct de vedere sociologic, putem defini patriarhatul ca un sistem de autoritate în familie, în cadrul căruia
loialitatea datorată „șefului" se bazează pe puterea lui de a dispune de bunuri, inclusiv de femeie și copii, și pe
mentalitatea potrivit căreia aceste relații personale de dependență sunt la fel de naturale, de legitime, ca însăși
viața. Așadar, pe lângă loialitate personală, patriarhatul mai depinde și de respectarea tradiției. Tradiția,
reprezentată istoric prin instituții, alături de câteva limitări legale, impune singurele constrângeri sistemului de
dominare masculină (Stark, Flitcraft, 1996, p. 36).
2.1.1. Paradigma explicativă
Explicații psihologizante, de natură comportamentală sau psihanalitică, ne conduc pe un drum relevant pentru
unele aspecte care țin de indivizii implicați, dar nu sunt suficiente pentru înțelegerea fenomenului în esența lui
socială, de relație între parteneri.
Viziunea sistemică sau cea ecologică ne pot da o formulă explicativă valabilă, dar aceste formule rămân departe
de drama realității.
O paradigmă ușor de particularizat este aceea în care construcția explicativă are ca piloni de sprijin:
– mecanismele mentalității;
– situația economică a societății;
– serviciile și legislația pe care le oferă societatea.
Mentalitatea sau reprezentarea socială asupra violenței domestice se reflectă atât în opinia individului comun, cât
și a specialistului în probleme sociopsihologice, în măsura în care acesta din urmă este lipsit de o formație
inițială în vederea abordării competente a fenomenului.
Profesionistul lipsit de o pregătire de specialitate în violența domestică, în absența unei atitudini de punere între
paranteze a fenomenului și a unei chestionări permanente asupra naturii și a consecințelor lui, devine tributarul
acelorași mituri vehiculate de mentalitatea unei societăți care îngăduie și chiar apreciază dominația celui mai
puternic asupra celui mai slab, în diverse forme, cu o încărcătură variabilă de violență. Probabil aceasta este una
dintre cauzele absenței fenomenului de violență domestică din lucrările de politici sociale, apărute după 1994 și
prezentând situația familiei și a copilului în România. Dar această neglijare a fenomenului de către literatura de
specialitate generează o atitudine periculoasă la nivelul strategiilor sociale, care la rândul lor vor ignora acest
fenomen.
Uneori, diferențele de informație între Est și Vest sunt ușor de calculat: la început de mileniu în România suntem
puțin înaintea anilor '70 în lumea vestică. De fapt, această diferență de 30 de ani este o medie atunci când se
calculează diferența dintre ofertele de servicii sociale în general. Modul în care acum, în România, specialiștii
teoreticieni și practicieni încep să fie preocupați de fenomenul de violență domestică se
aseamănă cu începuturile abordărilor profesioniste ale fenomenului în restul lumii. Cronologic, există o diferență
de aproximativ 30 de ani între țările vestice și România privind luarea în considerare a violenței domestice ca
fenomen de insanitate socială și, în general, ca un simptom al inadecvării ofertei de servicii sociale.
Reprezentarea colectivă asupra fenomenului, cu tot ce înseamnă aceasta sub aspectul valorilor, atitudinilor și al
unor modalități de a acționa în situație, poate să sprijine sau să împiedice crearea și funcționarea eficientă a
serviciilor speciale adresate feno menului. Mentalitatea este cea care face ca anumite servicii să fie considerate
utile, necesare, solicitate sau, dimpotrivă, în dezacord cu starea lucrurilor, și deci ignorate sau cel puțin evitate de
către cei care ar trebui să fie beneficiarii lor. Dacă acest teren al reprezentării comune, împărtășite de toată
lumea, de victime și, în egală măsură, de agresori, nu este pregătit, sensibilizat, cele mai bune servicii nou create
vor rămâne fără solicitări. In același timp, mentalitatea reflectă și sprijină perpetuarea serviciilor existente.
Absența, în realitate, a unor servicii speciale pentru intervenție în situații de violență domestică este valorizată de
mentalitate prin ignorarea sau, cel puțin, desconsiderarea fenomenului. Unul dintre rezultatele acestei imagini
colective asupra violenței do mestice sunt glumele care se vehiculează în legătură cu aceasta și sunt gustate de
toți cei ce împărtășesc mentalitatea care le-a generat și care le îngăduie.
Pe lângă cele de mai sus, crearea unor servicii speciale presupune:
– costuri;
– legislație.
Costurile sunt necesare pentru :
– pregătirea resurselor umane, profesionale ;
– funcționarea serviciilor;
– organizarea unor campanii de educație comunitară în vederea schimbării menta lității.
Legislația stipulează cadrul de funcționare a serviciilor. Există o relație biunivocă între mentalitate și legislație.
Astfel, în măsura în care mentalitatea va reflecta ca pe o stare de urgență socială fenomenul de violență
domestică, la nivelul legislației vor apărea reglementările necesare pentru crearea serviciilor adecvate. Pe de altă
parte, o dată create aceste servicii, ele influențează mentalitatea, impunându-i o reconsiderare, o mai profundă
conștientizare a fenomenului.
Sub influența unor recomandări din afară, a fost schițată o lege privind abordarea fenomenului de violență
domestică ; dar, deoarece în interior, în țară, legea aceasta nu este percepută ca o necesitate, discutarea ei în
vederea adoptării este mereu amânată.
Așadar, între mentalitate, legislație, servicii și puterea economică a societății există un proces continuu de
influențare reciprocă, proces care stă la baza dezvoltării.
Cei patru factori menționați mai sus se află într-o evoluție sincronă; chiar dacă sub influența unor informații
venite din afară, legislația sau serviciile pot devansa la un moment dat starea mentalității sau a economiei
societății. Numai în măsura în care și ultimele două componente vor fi ajustate și puse în acord cu serviciile și
legislația, va putea fi vorba despre o reală abordare în cadrul sistemului social a fenomenului de violență
domestică.
2.1.2. Definiția clinică a fenomenului de violență domestică
Definițiile sunt utile în primul rând cercetătorilor și profesioniștilor, pentru a putea identifica și clasifica
fenomenul și pentru a orienta o abordare terapeutică în cadrul unor servicii de specialitate. Definițiile surprind
obiectivitatea unui fenomen, manifestarea lui, relația cauzală, indiferent de cultură; când avem de-a face cu un
fenomen social, este vorba despre o obiectivitate statistică, și nu despre una absolută. în aceste cazuri, realitatea
socială poate opera și operează chiar cu altfel de definiții. Acestea formează reprezentarea socială asupra
fenomenului sau mentalitatea. Aici pot apărea mari diferențe de la o cultură la alta. La nivelul mentalității
funcționează mai degrabă mituri (Schechter et al., 1987) decât definiții, așa cum am văzut în secțiunea
anterioară. Aceste mituri pot avea o parte de adevăr, dar cel mai adesea identifică eronat o relație de corelație
pozitivă cu o relație cauzală (de exemplu, alcoolismul este cauza violenței domestice).
Din punct de vedere clinic, o definiție larg acceptată a violenței domestice este aceea formulată de Stark și
Flitcraft (1996):
„Violența domestică este o amenințare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, privind rănirea fizică în cadrul
relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de
intimidări sau abuzuri verbale; de distrugerea bunurilor care aparțin victimei; de izolarea de prieteni, familie sau alte
potențiale surse de sprijin; de amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; de
furturi; de controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse de
îngrijire și protecție".
2.1.3. Violența domestică văzută ca formă de tortură a femeii
Violența domestică este considerată de către OMCT (Organizația Mondială Contra Torturii), în raportul său din
1999 (Benninger-Budel, Lacroix, 1999), o formă de tortură. Conceptul juridic internațional al torturii apare în :
– articolul 1 al Declarației privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor dureri provocate și
tratamente crude, inumane sau degradante, din 1975 ;
– articolul 1 al Convenției împotriva torturii și a altor dureri provocate și tratamente crude, inumane sau
degradante, din 1984.
în paragraful 1 al articolului 1 al Convenției, tortura este definită ca:
„… orice act prin care sunt produse intenționat unei persoane o durere sau o suferință acută, fizică sau mentală, cu scopul de a
obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau dovezi pentru a o pedepsi pentru un act pe care persoana sau o
persoană terță 1-a comis sau se bănuiește doar că 1-a comis, de a o intimida sau a face presiuni asupra ei sau a unei terțe
persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare, de orice fel, când această durere sau suferință sunt
provocate de un agent al unei funcții publice sau o persoană acționând în postură oficială sau la instigarea unei astfel de
persoane sau cu consimțământul ei expres sau tacit".
Raportul OMCT argumentează ideea că violența domestică este o formă de torturare a femeii (apud Benninger-
Budel, Lacroix, 1999). Definiția de mai sus se bazează pe cinci elemente principale:
a) tortura constă într-o durere sau suferință acută, fizică sau mentală;
b) există intenția de a provoca această suferință;
c) este provocată cu scopul de a obține informații sau dovezi, de a pedepsi, de a intimida sau a face presiuni
asupra persoanei sau pentru alte motive bazate pe o formă de discriminare, oricare ar fi ele;
d) este provocată de către un agent al unei funcții publice sau oricare altă persoană care acționează în numele
unei poziții oficiale sau la instigarea sau cu con simțământul unei asemenea persoane;
e) nu înseamnă tortură durerea sau suferința rezultând din sancțiuni legitime.
Aceste aspecte definitorii ale torturii sunt regăsite în majoritate în situațiile de violență domestică:
1) Durere sau suferință acută (fizică sau mentală)
Regăsim în violența domestică toate formele de durere fizică și mentală acută. Sub aspectul manifestărilor fizice,
violența domestică are ca mecanisme de producere: lovituri cu palma sau pumnul, cu piciorul, cu diverse obiecte,
îmbrânciri, strangulare, mușcături, înjunghiere, arsuri sau chiar împușcare. De asemenea, femei care au fost
victime ale unor parteneri agresivi relatează despre violurile și perversiunile sexuale la care au fost supuse.
Aceste suferințe fizice sunt acompaniate constant de cele psiho logice, căci victimele sunt amenințate,
manipulate, private adesea de resurse economice. Agresorul impune victimei izolare socială, chiar și față de alți
membri ai familiei, pentru ca aceștia să nu afle suferințele care îi sunt provocate. Poate că suferința mentală cea
mai periculoasă (pentru că este constantă) este cea provocată de ideea că în orice moment victima se află la
bunul-plac al agresorului și fără putință de apărare. Conștieti-zarea acestei situații determină la victimă
permanenta autoculpabilizare și căutare de soluții pentru a preveni incidentele violente, torturante.
Raportul OMCT consemnează:
„…în același mod în care tortura produsă de un agent al statului are cel mai adesea loc în timp ce victima se află într-o
detenție secretă, fără acces la lumea exterioară, fiind la bunul-plac al celor care o interoghează sau sechestrează, care la
rândul lor nu sunt deloc controlați, femeia bătută, din cauza situației ei în familie, trăiește departe de prietenii de familie sau
de alte persoane. Deși aparent liberă să plece, spre deosebire de deținute, fuga ei ar putea fi, din punct de vedere psihologic și
de facto, imposibilă, pentru că ea se teme de violența împotriva ei sau a copiilor, sau nu are familie, sau nu dispune de sprijin
juridic ori de sprijin și ajutor în comunitate" {apud Benninger-Budel, Lacroix, 1999).
2) Prezența intenției din partea unei persoane responsabile
în situații de violență domestică există, cu diferențe de la o țară la alta, o toleranță față de asemenea acte. Această
toleranță se leagă de sentimentele de onoare rănită, gelozie, furie ale bărbatului, provocate de comportamentul
nepotrivit al partenerei. Adesea, este vorba mai degrabă despre ceea ce bărbatul își imaginează despre comporta –
mentul femeii, și nu despre acte reale comise de ea. Aceste scuze sunt valabile însă doar pentru comportamentul
bărbatului, sunt deci discriminatorii și tolerează de la actele impulsive la actele de răzbunare planificate,
deliberate. Cel mai adesea, violențele împotriva partenerei sunt bine gândite, organizate de către bărbat, pentru
că ele se bazează pe o atitudine constantă de dominare a bărbatului asupra femeii.
3) Urmărirea anumitor scopuri (obținerea de informații, dovezi, pedepsire, exercitare de presiuni) care se
bazează pe forme de discriminare
Violența domestică este, conform Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor
(CEDAW), o expresie și un act de discriminare bazate pe diferența de gen. Declarația privind eliminarea
violențelor împotriva femeii arată că această violență semnifică raporturi sociale de inegalitate între femeie și
bărbat, care au fost fondate de-a lungul istoriei. Raportul OMCT notifica:
„Tortura are rolul de a intimida nu doar victima, ci și grupul cu care se identifică victima, în cazul violenței
domestice, acest grup este format în ansamblu de către femei. Recurgând la forța împotriva femeilor și încercând
să inducă intimidare și frică, bărbații încearcă să mențină femeile într-o poziție subordonată" (apud Benninger-
Budel, Lacroix, 1999).
4) Statutul celui care torturează
Pare aspectul cel mai discutabil în incriminarea violenței domestice ca formă de tortură. Căci violența domestică
este o formă de manifestare privată și această trăsătură „privată" a fost și este cauza neintervenționismului celor
din afară și a perpetuării practicilor în timp. Agresorul, care încalcă drepturile omului asigurate de către oricare
stat, scapă în aceste situații controlului statului și se bazează adesea pe atitudinea mai mult sau mai puțin oficială
de toleranță.
Statul are datoria, atât în situații publice, cât și în cele private, să asigure drepturile fiecărui cetățean, să-și
protejeze cetățenii contra violării drepturilor fundamentale. Dacă această protecție nu se realizează, statul poate
fi acuzat că ar „consimți" la actele de violență, care în acest caz țin de domeniul privat.
în statul Kentucky (SUA), victimei i se explică faptul că statul este acuzatorul agresorului și că procurorul va lua
decizia: „Victima poate să aleagă între a continua relația cu agresorul sau nu, dar ea nu poate să aleagă dacă el
poate fi acuzat sau nu".
în astfel de situații, statul este implicat în mod indirect, prin tolerarea practicilor, și, în mod implicit, procedurile
de anchetă și urmărire penală nu mai pot funcționa normal.
5) Excluderea din categoria torturilor a suferințelor rezultate din sancțiuni legitime
în unele țări există toleranța față de pedepsele pe care soțul le aplică soției pentru comportamentele ei
„nepotrivite". Dar aceste „sancțiuni legitime" nu sunt permise decât bărbatului; ele sunt deci rezultatul unor
discriminări la care este supusă femeia.
Raportul OMCT arată că:
„Violența domestică este, înainte de toate, o violare a drepturilor omului. Mai mult, reluând argumentul
sancțiunilor în cazuri de violență domestică, putem înfiera statul pentru asumarea unei părți din responsabilitățile
privind consecințele violenței domestice, deoarece aceasta se produce de fapt cu autorizarea și consimțământul
său".
2.1 A. Nivelul de conștientizare a violenței domestice de către specialiști
Conștientizarea fenomenului de violență domestică s-a petrecut relativ recent în lume. începuturile se situează nu
mai devreme de anii '70, în tradiționala și conservatoarea societate britanică. Acest semnal de alarmă și-a avut
imediat răsunetul meritat în lumea vestică prin mișcarea femeilor abuzate din SUA. Comisia Drepturilor Civile a
avut o
inițiativă federală lansată sub titlul: „Femeia bătută: o problemă a politicii publice" (vezi Stark, Flitcraft, 1998).
Această campanie a atras imediat fonduri, crearea de servicii de urgență de tipul refugiilor, schimbări de
legislație pentru protecția victimelor și a lansat conceptul de „violență domestică" care a făcut o strălucită carieră
politică, intrând în tematica egalității între sexe.
în fiecare an, peste 1,5 milioane de femei din SUA necesită tratament medical ca urmare a injuriilor suferite în
urma episoadelor de violență domestică (American Medical Association Council on Scientific Affairs, 1992,
apud Stark, Flitcraft, 1996). O dată ce această frecvență ridicată, înregistrată statistic, așa cum este ea în
majoritatea țărilor lumii, sau apreciată empiric, în virtutea informațiilor pe care le deține fiecare, așa cum se
petrece la noi, este scoasă de sub incidența falsului „normal statistic" și latura malignă a fenomenului este supusă
atenției, chiar această frecvență devine motivul principal de îngrijorare.
Violența domestică este un fenomen social care poate fi asociat cu o maladie socială. Cu toate acestea, luarea în
considerare a violenței domestice ca o problemă de sănătate publică, necesitând o politică și servicii sociale
adecvate, s-a petrecut relativ recent (Koop, 1991, apud Stark, Flitcraft, 1996).
în contextul profesiunilor practicate acum în țara noastră, profesioniștii chemați să se implice în abordarea
complexă a violenței domestice sunt medicii, psihologii, asistenții sociali, juriștii și poliția.
în absența unei pregătiri inițiale și a posibilităților de specializare în domeniul prevenirii și intervenției în
violența domestică, atitudinea specialiștilor oscilează între amuzament și compasiune, ceea ce generează o
conduită profesională superficială adresată în special simptomului, și mai puțin cauzei.
Pe de altă parte, nu există nici reglementări care să oblige specialistul la o intervenție asupra violenței domestice.
Este relevantă în acest sens situația polițiștilor care, din 1998, au primit noi reglementări prin care sunt chemați
să intervină în situații de violență în familie. O discuție purtată cu un număr de zece polițiști pe tema acestor
reglementări a relevat un aspect ce s-ar putea generaliza și la celelalte profesii în momentul în care ar apărea
reglementată obligativitatea de intervenție în absența unei pregătiri speciale. Aserțiunea generală a polițiștilor a
fost: „Nu avem abilitățile necesare pentru a interveni; polițistul din teren se simte în totală nesiguranță, nu este
pregătit să intervină și, dacă este solicitat, o face în mod formal, de obicei aplicând amenzi care eventual pot
conduce la noi incidente de violență în familie".
Ideea împărtășirii de către polițiști a mentalității comune, în absența unei pregătiri speciale, apare în afirmația
făcută de o polițistă: „Poate chemi polițistul să intervină într-o situație de violență domestică într-un moment în
care acasă la el se află o soție care la rândul ei este victima tratamentelor brutale recente".
în ceea ce îi privește pe juriști, ei recunosc că singura lege aplicabilă în situații de violență domestică este din
Codul Penal și se referă la vătămările corporale de orice fel.
Numeroși juriști consideră această lege ca fiind suficientă pentru incriminarea violenței domestice. Ei
menționează însă că, deoarece violența domestică se petrece în general „în spatele ușilor închise", se recurge rar
la această lege. Juriștii care sunt satisfăcuți de lege și incriminează mentalitatea și practicile de rutină pentru
neaplicarea ei sunt de fapt puțin dispuși să acționeze în situații de violență domestică. Vederea lor asupra
fenomenului este una de suprafață, nespecifică, așa cum este și legea invocată,
și, în general, consideră violența domestică doar ca pe un argument pentru susținerea divorțului partenerilor, și
nu ca pe un eveniment care necesită abordare separată, specială.
Această categorie de juriști exemplifică însă o realitate care trebuie avută în vedere : orice lege sau serviciu care
există în comunitate funcționează pe terenul mentalității. Dacă mentalitatea comună nu incriminează și nu
consideră gravă problema violenței domestice, ca fiind o dramă ce afectează viețile membrilor familiei, făcând
victime care trec de la o generație la alta, reglementările sau serviciile care apar rămân fără audiență.
Există și juriști care afirmă insuficiența legislației și recunosc posibilitățile de a schimba atitudinea* comună față
de violența domestică prin aplicarea unor legi mai precise și mai severe.
Una dintre problemele care apar în general în rândul specialiștilor și care se datorează lipsei de înțelegere
profesională a fenomenului de violență domestică este faptul că interesul și viziunea lor asupra intervenției se
opresc la:
– pedepsirea agresorului;
– eventual, sprijinirea victimei.
Discursul specialiștilor axat exclusiv pe aceste două puncte de intervenție este relevat la toate întâlnirile în care
se discută pe tema violenței în familie.
Viziunea intervenției educative și terapeutice la nivelul agresorului și a familiei, luată ca unitate de intervenție,
ca și viziunea acțiunilor preventive sunt aproape absente.
Aceasta dovedește încă o dată că subiectul violenței domestice este un subiect importat, care nu a fost încă bine
aclimatizat în condițiile societății, ale politicienilor și ale comunității profesioniștilor de la noi. Faptul că în
ultimul timp au loc tot mai multe întâlniri și discuții cu specialiști și politicieni pe tema violenței domestice
constituie o mare speranță de schimbare a actualei situații.
în cercetarea întreprinsă în 1996 asupra fenomenului de violență domestică în comunitatea Timișoarei, am
încercat să stabilim o colaborare cu serviciile medicale de urgență, precum și cu cele de psihiatrie, obstetrică-
ginecologie și chirurgie maxi-lo-facială. Deși inițial aceste unități medicale de specialitate s-au declarat dispuse
la colaborare și au fost stabilite persoanele de contact, în realitate lucrurile nu au funcționat. Explicația dată în
unul dintre aceste servicii a fost o raționalizare a refuzului: „Noi trebuie să asigurăm securitatea victimei și asta
înseamnă să nu furnizăm date despre ea, să păstrăm confidențialitatea asupra celor petrecute".
Poziția serviciului de psihiatrie a fost relevantă pentru starea lucrurilor; deși literatura specifică faptul că într-o
proporție de 50% femeile victime ale violenței în familie ajung în servicii de psihiatrie cu acuze în general
neurotice, cum ar fi insomnii, anorexie (Violence in the family, 1994), serviciul de psihiatrie de la noi și-a
declinat rolul de partener în cercetare considerând că „la noi nu vin femei victime ale violenței domestice".
Această atitudine poate fi dată fie de o reală neglijare în conduita de investigare a cauzelor prezentate de
pacientă, fie de o necunoaștere a influenței cauzale a violenței domestice în manifestările neurotice cu care se
prezentau aceste paciente.
Singurul serviciu medical unde femeile victime sunt luate în considerare ca atare s-a dovedit a fi serviciul de
medicină legală. Femeile ajung aici mânate de dorința de a obține un certificat medical prin care să se protejeze
într-un fel față de agresor. Serviciile pentru investigații medico-legale, fiind solicitate de victime, manifestă un
interes real pentru o, mai bună cunoaștere a fenomenului și crearea unor servicii de sprijin.
A forma specialiștii necesari, capabili să intervină preventiv, înseamnă a acoperi anumite costuri de formare.
Pentru a face aceste investiții, este necesar ca, la nivelul comunității, violența domestică să apară ca un rău care
trebuie tratat, și nu ascuns sau ignorat, căci: „Faptele care nu se văd și sunt ignorate continuă să existe"
(Huxley).
Până la a exista servicii, legi, până la specialiști pregătiți, conștientizarea peri colului, violența în familie continuă
să fie privită atât de către specialiști, cât și de către comunitate ca un subiect de rușine, compasiune, amuzament
și chiar iritare.
în lucrarea Politici sociale (Zamfir, Zamfir, coord., 1995) se identifică următoarele obstacole privind crearea și
implementarea unei politici sociale favorabile familiei:
– naționalismul;
– limitele translației demografice;
– ignoranța și indiferența;
– conflictele valorice;
– absența unui demers integrativ în politicile sociale;
– insuficiența fondurilor alocate.
Considerăm că ignoranța și indiferența exprimate de mentalitatea românească, fenomene ilustrate în cercetarea
noastră, caracterizând mediile incriminate de lucrarea citată, dar, în egală măsură aproape, și mediile educate sau
de specialiști, sunt principala cauză a absenței unei politici sociale de creare a unor spații sigure pentru victime și
de intervenție preventivă complexă.
2.1.5. Nivelul de conștientizare a violenței domestice în comunități
Unul dintre obiectivele cercetării noastre din 1996 a fost investigarea opiniei publice privind înțelegerea
complexității fenomenului, precum și atitudinea față de fenomenul de violență în familie.
Loturile cercetate au fost doar orientativ valabile și nu le considerăm statistic semnificative. Totalul de 78 de
persoane care au răspuns, dintre care 48 sunt femei și 30 sunt bărbați, cu vârstele cuprinse între 20 de ani
(studenți) și 61 de ani, se repartizează astfel:
– 20 de subiecți au fost abordați aleatoriu, pe stradă;
– 29 de subiecți au fost studenți, ingineri;
– 15 subiecți proveneau din mediul educațional;
– 8 din cel medical.
La întrebarea privind prezența unor comportamente violente între părinți, în familia subiectului investigat, în
copilăria acestuia, răspunsurile apar semnificativ pozitive. Este de notat faptul că, atunci când subiectul
investigat are o formație profesională cu mai mare înțelegere asupra fenomenului (de exemplu, o formație
medicală) sau în cazul în care este asigurat anonimatul total al subiectului (pe stradă), răspunsurile atestând
prezența scenelor de violență în propria copilărie între părinți apar la jumătate dintre subiecții intervievați.
Se cuvine făcută o remarcă: cel mai adesea întrebarea vizând propria experiență a condus la răspunsuri evident
nesincere. Considerăm că, în realitate, procentul subiecți lor care au trăit experiența unor scene de violență
domestică în casa copilăriei lor este mult mai ridicat. Pe de altă parte, pe stradă, unde anonimatul era total,
precum și în mediul medical, unde exista o altă comprehensiune și atitudine față de situațiile anormale, apar
procente ridicate. Credem că suntem îndreptățiți să considerăm aceste procente (45%-50%) caftind relevante
pentru întreaga populație.
Mediu Nr. de subiecți% răspuns +
Pe stradă 2045%
Studenți 2934%
Educatori 1526%
Ingineri 60%
Mediu medical 850%
Total pe întreaga populație 7834%
O altă întrebare, vizând indirect frecvența fenomenului, este formulată astfel: „Cunoașteți personal o femeie
care a fost lovită de soț sau parteneri". Din 78 de persoane care răspund, doar 26 (dintre care 23 sunt studenți)
neagă că ar cunoaște astfel de situații. Rezultă o cunoaștere a fenomenului în proporție de 66%.
Această întrebare, precum și relevanța răspunsului sunt agravate de întrebările referitoare la:
a) timpul când s-au petrecut evenimentele de violență domestică despre care știu;
b) dacă au cunoștință depre femei gravide care au fost bătute de soț.
69 % din populație afirmă că evenimentele de violență domestică pe care le mențio nează s-au petrecut recent (în
cursul anului). 20% din subiecți, comparabil cu statisticile americane (National Victim Center and Crime
Victims Research and Treatment, Center's 1994 Report), confirmă cunoașterea unor situații în care femei gravide
au fost bătute de parteneri. Este cazul să amintim aici datele menționate de statisticile americane care arată că
femeile gravide sunt bătute de partenerii lor în proporție de 15-25% (ibidem) și că agresiunile la care este supusă
gravida sunt cauza cea mai frecventă a handi capurilor prezentate de copil la naștere (Oklahoma Coalition on
Domestic Violence and Sexual Assault, 1994).
Răspunsurile subiecților mai arată că, în proporție de 43%, aceștia cunosc femei care au necesitat îngrijiri
medicale în urma agresiunilor partenerului. Revenind la statisticile americane, acestea arată că, în fiecare an, mai
mult de un milion de femei necesită tratament medical în urma evenimentelor de violență domestică și că aceasta
costă în bugetul fiecărui american plătitor de taxe aproximativ 75 USD (Oklahoma Coalition on Domestic
Violence and Sexual Assault, 1994).
Răspunsurile la întrebarea referitoare la comportamentul violent al propriului partener sunt relevante privind
sentimentul de stigmă pe care îl trăiește victima tratamentelor agresive ale partenerului. Din 50 de subiecți
investigați, 15 (aproximativ 30%) refuză să răspundă, și aceasta chiar și în situația de deplin anonimat a
sondajului făcut aleatoriu, pe stradă.
Lucrurile se petrec astfel încât sugerează o dorință intensă a subiecților de a nu discuta despre răul care le este
făcut, de a-l trece sub tăcere, fie pentru că au sentimente de umilință și vinovăție, fie pentru că urmăresc o
influență magică asupra unei realități greu de mărturisit, gândind că ceea ce nu se poate spune nici nu există.
MediulTotal răspunsuriDaNuRefuz de a răspunde
Pe stradă
Femei Bărbați20 13 710 103
i
27 2 5
Educatori
Femei Bărbați15 11 43 38 7 14 i
Ingineri
Bărbați6 61 /5 5-
Mediu medical
Femei8 81 14 43 5
Studenții au fost excluși de la această întrebare deoarece, în general, ei nu sunt prinși în relații stabile cu un
partener.
întrebarea privind propria opinie asupra tratării cu violență a femeii în familie a suscitat răspunsuri relevante
pentru luarea unor măsuri de intervenție pe plan național:
– 50% din totalul de subiecți au considerat că violența domestică este în creștere ;
– 16 subiecți (20%) consideră că ar trebui făcut ceva, dar nu au nici un fel de sugestie;
– apar răspunsuri negative astfel: deși apare evidentă conștientizarea tot mai pregnantă, la mai mult de
jumătate dintre subiecții intervievați, a riscului și a aspectului de anomalie a violenței domestice, au existat și
răspunsuri dezarmante de tipul: „Nu cred că e o problemă care trebuie luată în considerare" (bărbat, inginer);
„Nu cred că este o situație care merită atenție și oricum nu se va face nimic" (bărbat, pe stradă); „Poate că unele
femei merită bătaie. Poate nu este cea mai bună metodă, dar este cea mai la îndemână" (bărbat, pe stradă);
„Există situații când bătaia este bună" (student); „Femeia trebuie să se teamă de bărbat" (student); „Femeia
trebuie să fie un ajutor pentru om. Dumnezeu trebuie să mențină dragostea între ei" (student).
Considerăm răspunsurile studenților ca fiind cele mai îngrijorătoare. Femeia este exclusă din conceptul de „om"
(ultimul răspuns citat mai sus) și este considerată o entitate menită „să fie un ajutor pentru om" ; aceste
răspunsuri venite din partea tinerei generații obligă societatea la luarea unor măsuri educative urgente.
Referitor la cauze, opinia publică vede, în ordinea descrescătoare a frecvenței cu care apar, următoarele situații
ca fiind generatoare de violență domestică:
– nivelul de trai scăzut;
– toleranța femeii față de violență;
– lipsa de cultură;
– tradiția care favorizează poziția bărbatului;
– prezența copiilor în familie ;
– dependența materială a soției de soț;
– alcoolul.
Este relevant faptul că doar 17 persoane din 78 au răspuns la întrebarea privind cauzele. Celelalte persoane
intervievate răspund că nu știu care ar putea fi cauzele.
Acest răspuns vădește mai degrabă o îngrijorătoare lipsă de interes pentru fenomenul violenței domestice.
Subiecții noștri nu consideră violența în familie ca pe un fenomen grav, care necesită o bună înțelegere și
stabilirea unor practici adecvate, speciale, de intervenție.
Am considerat întrebarea referitoare la tipurile de schimbări care ar trebui să se producă în societate ca fiind
cea mai relevantă. Doar o treime dintre persoanele care au fost intervievate au răspuns la această întrebare, iar în
ordinea frecvenței cu care apar, sugestiile sunt următoarele:
– instituții de protecție;
– legi;
– educația comunitară;
– cunoașterea fenomenului la nivelul comunității și al profesioniștilor.
Așadar, opinia publică din România nu este încă pregătită să înțeleagă fenomenul violenței în familie.
Răspunsurile tinerei generații ne fac să credem că încă nu poate fi vorba nici măcar despre a discuta cu interes,
pertinență și atitudine deschisă acest subiect.
Ca o concluzie la datele relevate de investigarea opiniei publice, se poate spune că ignoranța și indiferența,
puternic înrădăcinate în mentalitatea românească, reprezintă principala cauză a absenței unei politici sociale de
creare a unor spații sigure pentru victime, de luare a unor măsuri preventive și de intervenție complexă și de
reglementare legală protectivă eficientă.
2.2. Izolarea socială
Familia care constituie un teren de manifestare a violenței domestice devine mai puțin transparentă și deschisă
mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor
familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalți și, în același timp, un sentiment de stigmă și culpă care le face să se
izoleze.
Soțul violent nu dorește ca soția lui să întrețină relații sociale în cadrul cărora să-și poată mărturisi suferința și,
eventual, să poată primi un sprijin.
Pe de altă parte, bărbații violenți au drept caracteristici de personalitate lipsa abilităților și a bucuriei de a
comunica. Pentru partenerii violenți, a comunica în mediul intim al căminului devine mai mult un prilej de a-l
ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă, rămâne o rutină de relaționare superficială cu ceilalți, un
rol jucat în limitele orelor de serviciu.
2.3. Influențe asupra dezvoltării copiilor
Funcția principală a familiei, creșterea copiilor, este distorsionată cu largi și dramatice consecințe în viitor.
Perturbarea acestei funcții se petrece în general ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele
evenimentelor de violență. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violență, chiar dacă
nu ei sunt victimele directe, este mai intensă, cu consecințe mai profunde și mai de durată decât în cazul copiilor
care sunt victime directe ale abuzurilor și neglijării din partea părinților (Catheline, Marcelii, 1999).
într-o familie bântuită de violență, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranță,
de viață ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.
Funcțiile parentale nu mai pot fi îndeplinite. O mamă victimă a violenței soțului este mai puțin capabilă să
asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe
acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleșită de rușine pentru ceea ce i se întâmplă, de
sentimentul eșecului în cea mai importantă relație interpersonală, de teroare, de autoacuzații (Polman, 1994),
femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul dintre rolurile impuse de viața familiei.
în atmosfera de violență, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor; de fapt, rămâne într-o
singurătate umplută doar de țipetele celor din jur. Această situație explică probabil și numărul mare de accidente
domestice ale căror victime sunt copiii. Desigur, mama nu ar fi vrut să-și vadă copilul la secția de urgență a unui
spital, ars de oala cu apă fierbinte care s-a răsturnat peste el, dar mama nu a mai fost capabilă să-i dea copilului
atenție, să fie prezentă și să se bucure de el.
Investigații sumare în cazurile de copii neglijați scot la iveală violența din căminele lor, violență care nu mai lasă
copilului locul de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta normal. în atmosfera unui cămin plin de violență,
nici mama și nici tatăl nu mai pot să se preocupe de stimularea copilului pe planul cunoașterii și al experiențelor
sociale. Ei își pierd în ochii copilului autoritatea de care ar trebui să se bucure ca părinți. în locul autorității
părintești, se instalează teroarea, care nu educă, nu formează și care poate frâna dezvoltarea mentală și afectivă a
copilului. Copilul va învăța o singură regulă: să se ferească cu orice preț de agresiuni. De asemenea, va învăța că
cel mai tare din punct de vedere fizic învinge, iar cel mai slab trebuie să se supună. Copilul va înțelege că
relațiile sociale se bazează pe raporturi de forță, de supunere a celui mai slab de către cel mai tare, iar mintea lui
va fi tot mai mult preocupată de căutarea și găsirea tertipurilor pentru a scăpa din situație. Copilul nu va avea
ocazia să cunoască și să deprindă abilitățile și atitudinile necesare într-o viață socială normală: abilitățile de
comunicare, toleranța, afecțiunea, negocierea și compromisul. Propriile relații cu ceilalți, cu familia, cu colegii,
le va baza pe strategii care au ca scop dominarea agresivă sau fuga de situație.
2.3.1. Trecerea de la o generație la alta a modelului de relaționare violentă
O dată învățat în copilărie, acest model de relaționare capătă pentru copil forța unui tipar care se aplică tuturor
relațiilor sociale în care va intra ca adult. Se constată că în 74% din cazuri (Killen, 1998) are loc această repetare
de la o generație la alta a modelului de comportament violent în familie.
Există însă și indivizi care au șansa să se desprindă de modelul în care au fost crescuți. Eric Erikson consideră că
acest privilegiu aparține adolescenței.
G.M., în vârstă de 12 ani, copil unic al unor părinți violenți, elev bun, cu o figură prea gravă și tristă pentru
vârsta lui, spunea în 1997 : „Tata a fost un băiat ca și mine. El îl vedea pe bunicul cum o bătea pe bunica și cum
îi vorbea cu vorbe devastatoare. Tata a făcut la fel cu mama. Dar la mine s-a terminat. Eu nu-mi voi crește copiii
ca să vadă astfel de lucruri și nu mă voi purta urât cu soția mea". Mărturia gravă a acestui copil te ducea cu
gândul la un pom plin cu fructe verzi, dar având undeva, pe un ram, un fruct deja copt, mult înainte de vreme,
deoarece în interiorul lui, fructul poartă un vierme. E viermele violenței din familia în care a crescut și care 1-a
condamnat la o maturitate precoce, furându-i copilăria.
Studii mai recente arată că repetarea violenței de la o generație la alta se petrece în următoarele proporții diferite:
când este vorba de violența fizică, trecerea se face în proporție mai mare; când este vorba de abuz sexual, se
dezvoltă o violență fizică în relațiile interpersonale în proporție relativ mai redusă.
Pe de altă parte, 18% dintre partenerii violenți nu provin din familii unde să lî se fi oferit modele de relaționare
violentă. în aceste diferențe de la o generație la alta ar trebui căutată calea diminuării violenței în familie.
într-o cercetare condusă în 1997, în Timișoara, Școala Generală nr. 22, pe un lot de:
– 32 de copii, elevi în clasa a Vil-a;
– 36 de părinți ai acestor copii;
– 34 de bunici ai acelorași copii,
au rezultat câteva date semnificative care arată că de la o generație la alta conștiința efectelor nocive ale bătăii
crește, în vreme ce incidentele de abuz fizic asupra copiilor scad, deși nu în aceeași măsură (Muntean, 1999).
Astfel, copiii recunosc în proporție de 68,7% că sunt bătuți, în vreme ce părinții lor, doar 18,7%, consideră că a
bate copilul este o metodă potrivită de educație.
Apare un procent de aproape 50% de copii care sunt bătuți, deși părinții lor știu că aceasta nu este o metodă
adecvată de educație.
în generația părinților, 78,1% au fost bătuți de către părinții lor, actualii bunici. Deși 60% dintre părinții care au
fost bătuți în copilărie sunt conștienți de efectele negative ale bătăii, toți utilizează bătaia în relația cu copilul lor.
Bunicii mărturisesc că în proporție de 87,5% au fost bătuți în copilărie. Ei consideră în proporție de 84,3% că
bătaia este o metodă necesară în educație.
Populația BătuțiCred în bătaieDiferența
Copiii (32) 68,75%
Părinții (36) 78,1%18,75%59,35%
Diferența 9,35%
Bunicii (34) 87,5%84,3%3,2%
Diferența 9,4%65,6%
Cercetarea noastră a investigat, de asemenea, opinia publică în privința bătăii copilului. Rezultatele arată că
opinia publică susține că, în familia românească, abuzul fizic al copilului se întâlnește cu o frecvență de 90%
(80% consideră că este un fenomen generalizat și frecvent întâlnit), 16,6% considerând bătaia o metodă
educativă indispensabilă, iar 20% o metodă uneori necesară.
Datele noastre se apropie de cele obținute într-o cercetare organizată de EPOCH Worldwide în România în 1996.
S-a aflat atunci că în proporție de 96% părinții români nu consideră că a bate copilul înseamnă a-l umili și a-i
provoca suferință psihică, găsindu-se că în proporție de 87% bătaia copilului este considerată o practică
frecventă.
2.3.2. Copilul ca motiv de acțiune pentru femeile victime ale partenerilor
Se constată că femeile prinse într-o relație violentă încearcă să ia o măsură de protecție (care adesea nu este cea
mai nimerită) abia în momentul în care simt că pericolul se răsfrânge și asupra copilului. Câtă vreme femeia
crede că suferința o atinge doar pe ea și că pentru copil este de preferat să aibă ambii părinți, femeia rămâne în
relație, pierzându-și încetul cu încetul sentimentul puterii de a stăpâni o situație, sentimentul generozității și
capacitatea de a dărui dragoste și de a crea bucurie în jur, adică acele caracteristici care definesc feminitatea ca
opusă masculinității. Ceea ce pierde femeia prinsă într-o relație violentă este însăși puterea feminității ei, puterea
de a crea și recrea lumea, de a fermeca lucrurile. Când mama plânge, microcosmosul copilului se zguduie. Cu
toate acestea, mânată de „rațiuni practice", mama rămâne încleștată într-o relație distructivă pentru ea și pentru
copil.
Mama victimă a violențelor partenerului nu-și mai poate valoriza abilitățile de mamă: empatia, acceptarea
copilului cu imaturitatea specifică vârstei, dragostea și capacitatea de a-l răsplăti pentru ceea ce face, de a-l face
să se simtă important, valoros.
Un studiu asupra violenței domestice, realizat într-o comunitate românească în 1996, a arătat un fapt relevant și
în acord cu literatura de specialitate : femeile victime se hotărăsc să întreprindă ceva, pentru a ieși din situația de
violență în care se află, abia în momentul în care devin conștiente de pericolul ce planează asupra copiilor.
Propria lor situație nu le determină la un gest de autoprotecție și ele rămân în relația violentă, alterându-și
progresiv imaginea de sine. Dar, atunci când, în rolul de mame, con știentizează că ceea ce se întâmplă cu copilul
este un rău asemănător sau mai mare cu cel care se petrece cu ele, cu ultimele forțe, aceste mame încearcă să
facă ceva pentru a proteja copilul. O mamă victimă spunea: „Am hotărât să fac ceva; trebuie să fac ceva pentru
că fetița mea, în vârstă de 9 ani, începe să tremure de îndată ce aude pașii soțului meu pe stradă, apropiindu-se de
casă".
E o trezire dureroasă, târzie și consecințele sunt deja impregnate în copil, croindu-i un destin nu dintre cele mai
fericite.
2.3.3. Personalitatea copilului care crește într-o familie violentă
Consecințele neîndeplinirii funcțiilor parentale se văd în modul în care se structurează personalitatea copilului.
Imaginea de sine, încrederea în ceilalți și în propriile forțe devin nesigure, fragile, tulburate de cele mai mici
disfuncții care apar, copilul fiind incapabil să facă față unor situații dificile care ar cere rezolvarea unor probleme
prin propriile forțe și prin implicarea celorlalți.
Copilul prezintă un tablou ușor de recunoscut. Este însă greu, adesea imposibil, să determini copilul să exprime
sentimentele pe care le trăiește și care ar putea fi formulate astfel: „Eu sunt de vină pentru problemele din familia
mea" ; „Nimeni nu mai are problemele pe care le avem noi" ; „Nu poate fi adevărat, poate că înebunesc ! " ;
„Sunt fără importanță, nu am nici o valoare, nici un rost, și trebuie să-mi justific existența" ; „Nu am nici o
putere asupra a ceea ce se întâmplă, sunt o victimă și voi fi întotdeauna o victimă".
Imaginea de sine împreună cu imaginea pe care copilul, tânărul, individul o are despre lume stau la baza
idealurilor de viață, a planurilor de viitor, a orientării spre un loc în lumea socioprofesională și culturală. Cu o
imagine de sine slabă, neîncrezător în forțele sale, cu mecanisme defensive cel mai adesea imature sau nevrotice,
cu puține abilități de coping, copilul, ca adult, este sortit eșecului. Unui eșec care nu înseamnă doar neîmplinirea,
nerealizarea, nefericirea unui individ, ci, în același timp, și o pierdere la nivelul întregii societăți.
Reacția și structurarea personalității copilului care crește într-o atmosferă violentă nu sunt uniforme pentru toți
indivizii. Intervine aici fenomenul de reziliență a copiilor care-i va face pe unii dintre ei, câțiva mai puternici,
mai norocoși, să facă față forței distructive a violenței domestice și să scape mai puțin marcați. Este însă o șansă
pe care o au doar unii copii și în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenței domestice asupra
dezvoltării noilor generații.
Contrar acestor rațiuni practice, numeroase studii au arătat că nu atât separarea părinților sau divorțul în sine
determină tulburări în dezvoltarea copilului, cât mai ales conflictele care se asociază cu această separare.
într-un studiu amplu condus de Hetherington et al. (apud Pelsser, 1989), s-a alcătuit o ierarhie a gradului de
suferință, subliniindu-se consecințele nefaste ale calității vieții de familie asupra dezvoltării copilului. S-a
constatat că:
– suferința cea mai intensă și cu repercusiunile cele mai severe o provoacă familia monoparentală (de regulă,
mama fiind părintele) în care continuă conflictele, după separare;
– suferință intensă trăiesc copiii aflați în familii aparent organizate, unite, dar cu numeroase conflicte;
– o situație mult mai bună o au copiii care trăiesc în familie monoparentală (cu mama), fără conflicte;
– cea mai bună situație o au copiii care trăiesc cu ambii părinți, fără conflicte.
2.4. Portrete ale actorilor implicați
în ceea ce îl privește pe agresor, există câteva trăsături care sunt definitorii pentru personalitatea agresivă.
Acestea trebuie recunoscute în vederea tratamentelor de reabi litare. Dintre caracteristicile mai importante sunt
(adaptare după studiul lui Darlene Thomas privind violența domestică, MSSW, CDVC, Director Center for
Women and Families, Domestic Violence Program, SUA, 2000):
– istorie personală cu abuz în copilărie;
– nemulțumiri la locul de muncă;
– consum de alcool sau substanțe;
– atracție pentru arme ;
– neîncredere în sine;
– inabilitate de a-și identifica sentimentele;
– schimbări de atitudine (instabilitate);
– imaturitate emoțională (copil în corp de adult);
– temperament violent;
– ironic;
– critic;
– schimbă partenerele;
– învinovățește pe alții pentru eșecurile proprii;
– supărat pe lume;
– în conversații încearcă să domine;
– gelos/posesiv;
– nu consideră că partenera este egalul lui;
– abilități scăzute în viața intimă;
– crede că puterea și controlul pot fi obținute prin violență;
– încredere în sine din ce în ce mai scăzută;
– tradiționalist și rigid privind rolul bărbatului și al femeii;
– își vede partenera ca pe o mamă;
– folosește sexul ca pe un act agresiv;
– atitudine negativă față de femeie.
Asupra femeii victime, amprentele violenței suportate apar în câteva trăsături mai mult sau mai puțin persistente,
în funcție de durata relației și, în același timp, de fragilitatea psihică pe care a dobândit-o în propria copilărie :
– pierderea încrederii în sine, a valorii de sine și a simțământului de control;
– crede că înnebunește ;
– neglijență personală – igienă și nutriție;
– stres ridicat și frică – putându-se declanșa boli psihosomatice (ulcer, migrene etc.);
– se pot agrava bolile cronice (astm, bolile coronariene etc.);
– creșterea consumului de droguri și alcool;
– poate apărea comportamentul de deplasare a furiei pe copii, devenind violentă cu aceștia.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente și o condiție fizică ce-i fac ușor de recunoscut. Ei
prezintă :
– probleme fizice, boli inexplicabile, expunerea la accidente în casă și în afara casei, dezvoltare fizică mai
lentă;
– probleme emoționale și mentale : anxietate mărită, simțământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare,
mânie, frică de răniri și moarte;
– probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viața mai fericită a colegilor;
– probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, probleme cu somnul, enurezie,
bătăi, fugă de acasă, sarcini la vârste mici, relații pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool,
comportament defensiv cu minciună;
– probleme școlare – neîncredere, eliminare, schimbări bruște în performanțele școlare, lipsă de concentrare,
lipsă de maniere sociale;
– identificare cu eroi negativi.
Un lucru mai puțin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul
sinuciderii1 și tentativelor de suicid și că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat și
slaba comunicare în cadrul familiei (Chalon, 1997-l998).
1. în Franța, a șasea țară cu rată mare de sinucidere la copiii între 15 și 25 de ani, după Austria, Elveția,
Danemarca, Suedia și Germania, sinuciderile sunt a doua cauză a morții acestor tineri, după accidentele rutiere.
2.5. Victimele violenței domestice și sindromul traumei
Victimele violenței domestice dezvoltă adesea, la fel ca marile victime ale unor situații–limită de viață,
sindromul de stres posttraumatic. Acest sindrom descris prima dată în manualul DSM-III din 1980, apare atunci
când persoana nu se mai simte capabilă să reziste la stresul situației, iar retragerea nu este cu putință. Persoana
pierde sentimentul controlului asupra situației, sentiment care condiționează adaptarea la realitate. Cei care nu au
avut aceste experiențe își imaginează că ei ar fi capabili să reziste mai bine și găsesc că dezvoltarea sindromului
se datorează faptului că persoana bolnavă nu are suficient curaj sau forță. Acest lucru se petrece și în situația
victimelor violenței domestice. Cei din afară, în special femeile, consideră că ar găsi o soluție, ar ști cum să
reziste situației. Toate acestea sunt însă construcții mentale naive, în lipsa unei experiențe, care reușește să
surclaseze resursele adaptive ale individului. Sindromul de stres posttraumatic se caracterizează în principal prin:
– sentimentul de izolare și neputință;
– pierderea sentimentului de sine, de identitate;
– retrăirea evenimentului traumatizant (flashback, vise terifiante etc.);
– disociere în situații care reamintesc trauma;
– pierderea interesului pentru activități sau persoane;
– alertă crescută, incapacitate de relaxare.
Toate aceste trăsături ale indivizilor prinși în relația violentă se răsfrâng la nivelul întregii societăți prin:
– creșterea numărului de crime și sinucideri;
– creșterea costurilor pentru intervențiile juridice, polițienești și medicale și pentru găzduire sau asistență
psihosocială;
– perpetuarea ciclului de violență;
– perpetuarea mitului privind inegalitatea dintre bărbat și femeie;
– scăderea calității vieții.
3. Abuzul și neglijarea copilului. Maltratarea copilului
3.1. Elemente pentru o definiție
Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural,
psihologic.
Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:
– raport inegal de forțe între victimă și agresor;
– victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului;
– agresorul are acces permanent la victimă;
– imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului;
– efectele sunt asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau regresia în dezvoltarea acestuia;
– maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea unor acte
agresive împotriva copilului (abuz);
– abuzul se face cu intenție distructivă;
– neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale față de nevoile copilului.
în 1988, în lucrările pregătitoare ale legii referitoare la prevenirea relelor tratamente și la protecția copilului din
Franța, comisia de lucru a utilizat ca definiție de lucru pentru copilul maltratat următoarea aserțiune :
„Copilul victimă a părintelui sau a adultului care îl are în grijă, fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului, fie prin
omisiunea intenționată a îngrijirilor, fapte ce conduc la răniri fizice sau comportamentale, mai greu de evidențiat pentru că nu
lasă urme fizice: brutalități controlate, comportamente sadice, manifestări de respingere, disprețuitoare față de copil, abandon
afectiv; exigențe educaționale disproporționate față de capacitățile copilului…, ca și abuzul sexual. Toate acestea afectează
dezvoltarea psihoafectivă a copilului, putând duce până la distrugerea corporală a acestuia" (Divet et al., 1999).
Din punctul de vedere al intervenției în maltratare, se identifică două categorii de copii:
– copii în situații de risc de maltratare : reperarea precoce a riscului poate conduce la măsuri care să prevină
producerea maltratării. în general necesită un sprijin pentru familie;
– copii victime ale maltratării : în general se evaluează locul, forma, asocierea leziunilor, în relație cu vârsta
copilului și cu mărturiile acestuia (explicite sau implicite, în comportamentul copilului). Adesea, prin
îndepărtarea copilului de relația maltratantă semnele dispar, ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării.
Se pot identifica trei forme diferite de abuz și neglijare a copilului. Abuzul fiind varianta activă a maltratării
copilului, prin comitere de acte, neglijarea reprezintă varianta pasivă – prin omiterea de acte de îngrijire a
copilului. Amândouă pot fi de ordin emoțional, fizic și sexual (Lynch, 1985).
Atât în cazul abuzului, cât și al neglijării, formele se includ reciproc într-un continuum care, deși nu obligatoriu,
este frecvent întâlnit în realitate. Așadar, abuzul sexual îl conține și pe cel fizic și emoțional, în vreme ce abuzul
fizic îl conține și pe cel emoțional. Regula se aplică și în cazul neglijării. Lucrurile par a se petrece după regula
păpușilor rusești, în care păpușa mare conține succesiv alte păpuși mai mici.
Abuzul emoțional este mai greu de identificat, dar constă în umilirea, hărțuirea, adresarea unor cuvinte abuzive,
izolarea copilului (Hodgkin, Newell, 1998).
Whitman (1994) identifică următoarele forme:
– respingere;
– ignorare;
– terorizare;
– exploatare;
– izolare;
– coruperea copilului.
Respingerea și ignorarea se referă la respingerea activă sau mai puțin activă a dovezilor de afecțiune și a
chemărilor copilului. Terorizarea copilului constă în adre sarea unor amenințări care au scopul de a liniști copilul,
dar care au consecințe mult mai profunde și grave decât își pot imagina părinții, care spun copilului: „dacă mai
plângi, aici te las ! " sau „te dau la lup" ori „o să te spun lui tata și o să vezi tu…" ; sau nevinovata și frecventa
amenințare : „dacă mai faci… nu te mai iubesc ! ". Exploa tarea copilului constă în utilizarea copilului pentru
satisfacerea nevoilor adultului. în cultura românească este frecventă exploatarea copilului mai mare, mai ales
dacă este fetiță, pentru a-i îngriji și crește pe cei mai mici. La țară, de obicei, se practică exploatarea copilului
pentru treburile gospodărești, în special îngrijirea animalelor din gospodărie. Aceasta conduce adesea la
sacrificarea obligațiilor școlare ale copilului și astfel apare o creștere a fenomenelor de eșec școlar, abandon și
analfabetism. Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alți copii, are
ca efect sentimentul de neputință și lipsa de încredere în sine și în ceilalți a copilului. Coruperea este o formă de
abuz emoțional în care imoralitatea adultului câștigă avans asupra moralității copilului prin oferte care-l tentează
pe copil. Părintele care trimite copilul să-i aducă o sticlă de băutură și care învinge negativismul copilului prin
promisiunea restului de bani pentru a-și cumpăra bomboane corupe copilul.
Toate aceste forme de abuz emoțional se însoțesc de cuvinte umilitoare și jignitoare care, luate în sine, sunt o
formă de abuz emoțional: abuzul verbal.
Aceste forme de abuz sunt de obicei prezente într-o combinație care le face mai eficiente în influențarea negativă
a dezvoltării copilului.
Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz. A fost prima formă de abuz recunoscută de specialiști
și definită de H. Kempe, inițiatorul domeniului prevenirii abuzului și a neglijării copilului, ca fiind: „atacuri
neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime până la injurii fatale, provocate copilului de către
persoana care îl îngrijește" (apud Lynch, 1985).
H. Kempe a impus lumii medicilor pediatri, din SUA mai întâi și apoi din lumea întreagă, în 1962, conceptul de
„sindrom al copilului bătut".
în cazul abuzului fizic, urmele sunt vizibile și merg de la simple vânătăi, zgârieturi, până la oase rupte sau
desprinderi ale membranei arahnoidiene, așa cum apar în cazul „sindromului copilului scuturat".
Abuzul sexual este un fenomen care a început să fie recunoscut și studiat doar în ultimii ani. Definiția lui ar putea
fi aceea formulată de Schechter și Roberge (apud Lynch, 1985): „Implicarea unor copii sau adolescenți imaturi,
dependenți din punctul de vedere al dezvoltării, în activități sexuale pe care ei nu le înțeleg pe deplin și (de
aceea) sunt incapabili să-și dea un consimțământ adevărat, acte care violează tabuurile sociale ale rolurilor
familiei". Definiția este aplicabilă însă și în instituții, în afara familiei, în general. Abuzul sexual nu înseamnă
doar intromisiunea vaginală sau anală, ci și pipăitul, masturbarea, sexul oral și utilizarea copilului pentru poze și
filme pornografice.
Neglijarea emoțională afectează ceea ce numim „copilul neiubit", lipsit de dragoste. Deși nu există semne fizice
evidente, lipsa dragostei va împiedica dezvoltarea normală a copilului, căci dragostea este marele motiv pentru
care copilul crește și se dezvoltă.
Neglijarea fizică este evidentă. Copilul urât mirositor, cu haine nepotrivite și murdare, prost hrănit și cu o igienă
proastă, lipsit de îngrijiri medicale atunci când se îmbolnăvește, neprotejat de accidente, începând de la cele
casnice până la cele rutiere, este copilul neglijat fizic.
Neglijarea sexuală pune copilul în situație de risc de a fi abuzat sexual. Acest copil nu este protejat și educat de
către cei care-l îngrijesc. El poate fi expus activităților sexuale ale adulților, unor materiale pornografice, într-un
mediu promiscuu, nepreocupat de copil.
1) Din punct de vedere legislativ, în România, incriminarea relelor tratamente aplicate copilului se poate face
conform Codului Penal, care sancționează agresiunile produse asupra unei persoane de către o alta, conform
Codului Familiei, care prevede decăderea din drepturile parentale a acelor părinți care aplică rele tratamente
copilului, și conform Legii nr. 108/1998, care reia Ordonanța de urgență nr. 26/1997 privind protecția copilului
aflat în dificultate.
Nu avem încă o lege specifică bazată pe o cunoaștere a fenomenului de abuz și neglijare a copilului, cu toată
gravitatea consecințelor pe care le antrenează.
România a semnat însă, încă din 1990, și a ratificat ulterior Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului,
din 1989, și este, în consecință, obligată să transpună în protecția copilului articolele Convenției care vizează
bunăstarea acestuia. Articolul 19 al Convenției se ocupă în mod explicit de prevenirea abuzului și a neglijării
copilului.
Textul acestui articol arată că :
a) statul trebuie să promoveze toate măsurile necesare de natură legislativă, admi nistrativă, socială și
educațională pentru a proteja copilul aflat în grija părintelui, custodelui legal sau a oricărei alte persoane, de
orice formă de violență fizică și mentală, injurie sau abuz (incluzând abuzul sexual), neglijare sau tratamente
neglijante, maltratare sau exploatare;
b) aceste măsuri de protecție trebuie să cuprindă metode eficiente de implementare a unor programe sociale
menite să ofere sprijin copilului și celor care îl au în îngrijire; alte forme de prevenire; să stabilească mecanisme
specifice de identificare, denunț, referință, investigație, tratament și monitorizare a cazurilor de maltratare a
copilului descrise mai sus și să descrie implicarea judiciară.
în 1998, UNICEF a lansat un manual de implementare a Convenției, venind astfel în sprijinul statelor semnatare,
care, cu regularitate, sunt obligate să raporteze măsurile luate și gradul de implementare a articolelor Convenției
în sistemul de protecție a copilului din țara respectivă. Acest manual prezintă criterii și itemuri de evaluare
pentru fiecare articol al Convenției.
Evaluarea implementării articolului 19 se face printr-o serie de criterii care sunt clasificate în două mari
categorii:
a) măsuri generale : în ce măsură s-au luat măsuri generale, adecvate implementării articolului 19, incluzând:
– identificarea și coordonarea activității departamentelor și instituțiilor respon sabile de la toate nivelurile
guvernamentale (în special Ministerele Protecției Sociale, Justiției, Sănătății și Educației);
– identificarea organizațiilor nonguvernamentale, a partenerilor din societatea civilă care sunt relevanți în
domeniu;
– o analiză completă a măsurilor legislative, politice și practice pentru a se verifica dacă sunt în consonanță cu
prevederile articolului 19 și gradul în care acestea sunt valabile pentru toți copiii;
– adoptarea unei strategii pentru implementare care să cuprindă obiective și indicatori de progres necesari; care
să nu afecteze alte dispoziții existente în domeniul protecției copilului; care să respecte standardele
internaționale; care să stabilească punctele în care este necesară cooperarea internațională;
– analiza bugetului și alocarea resurselor necesare;
– dezvoltarea unor mecanisme de monitorizare și evaluare;
– mediatizarea prevederilor articolului 19;
– creșterea conștientizării și strategii adecvate de training (conform articolului 19, ar trebui să existe un
training disponibil pentru toți cei implicați în protecția copilului: cei care lucrează direct cu copiii sau pentru
copii și familiile lor și cei implicați în educația parentală).
Aplicarea criteriilor principiilor generale trebuie să aibă în vedere nu numai articolul 19 al Convenției, ci și Art.
2 – drepturile egale ale copiilor ; Art. 3(1) -prioritatea interesului copilului ; Art. 6 – dreptul la viață,
supraviețuire și dezvoltare maximă ; Art. 12 – respectarea opiniilor copilului.
b) probleme specifice : legislația statului protejează real copiii împotriva oricăror forme de violență fizică și
psihică? în cazul tratării cu violență a copilului, există subterfugii, excepții sau vicii de procedură de care se pot
prevala părinții sau alte persoane ? în ce măsură legislația protejează toți copiii împotriva oricărei forme de
pedeapsă fizică :
– acasă;
– în școli (publice sau private);
– în instituții de ocrotire;
– în sistemul foster;
– în alte forme alternative de protecție;
– în instituții de îngrijire de zi;
– în sistemul penal (sentința Curții, instituția penală) ?
în ce măsură legislația, politica socială și practica protejează copiii de:
– maltratare și violență, incluzând și violența între copii, în școli sau în alte instituții;
– practici tradiționale ce implică violența fizică și psihică și prejudiciază sănătatea și integritatea copilului?
A luat statul măsuri adecvate pentru prevenirea tuturor formelor de violență împotriva copiilor ? în ce fel statul a
luat măsurile educative adecvate sau alte măsuri pentru promovarea unor forme pozitive, nonviolente de
disciplinare și tratare a copiilor, în familie, în sistemul de îngrijiri alternative, în toate instituțiile care se
adresează copiilor ? Au toți copiii acces la sau cunosc procedeele concrete de denunț în caz de maltratare :
– de către părinți sau responsabilii lor legali;
– în formele de îngrijiri alternative;
– în toate instituțiile, inclusiv în școli și instituții custodiale?
în caz de maltratare, ce fel de despăgubiri sunt prevăzute pentru copil (com pensații)? în ce măsură legislația
obligă denunțarea violenței și a abuzului comis asupra copilului, la forurile competente:
– de către anumite grupuri profesionale;
– de către toți cetățenii ?
în ce măsură au fost reanalizate anumite procedee și cerințe ale situației de denunț în lumina principiilor
Convenției, în special articolul 12 (respectarea opiniilor copilului) și articolul 16 (dreptul copilului la intimitate)?
Statul a stabilit oare măsuri eficiente de :
– identificare a violenței, abuzului etc.;
– denunț;
– referire a cazului;
– investigare;
– tratament și monitorizare;
– implicare juridică ?
A luat statul măsuri speciale de identificare și rezolvare a situațiilor de abuz sexual în familie și în instituții ? în
ce măsură s-a asigurat el că în procedurile și practica de protecție a copilului este aplicat articolul 12 privind
respectarea opiniilor copilului? în ce măsură s-au luat măsuri de către stat în vederea implicării mass-media în
denunțarea abuzului ? în ce măsură statul a sprijinit crearea liniilor telefonice confidențiale, a serviciilor de
consiliere pentru copiii victime ale violenței, abuzului și neglijării?
Evaluarea problemelor specifice referitoare la articolul 19 impune considerarea următoarelor articole : Art. 9:
separarea de părinți; Art. 18: responsabilitatea parentală ; Art. 20: îngrijiri alternative; Art. 24(3): protecția
copilului împotriva practicilor tradiționale ; Art. 25 : evaluarea periodică a plasamentului și tratamentului
copiilor; Art. 28(2): disciplina fără violență în scoală; Art. 34 : protecție împotriva exploatării sexuale; Art. 37 :
protecție împotriva torturii, tratamentelor inumane sau degradante ; Art. 38 : conflictul armat; Art. 39 : măsuri
de reabilitare pentru victimele violenței.
O sumară comparare a stării de fapt a lucrurilor în protecția copilului în România cu aceste criterii de evaluare ne
face să apreciem eforturile care se fac pentru ame liorarea situației, dar și să conștientizăm drumul lung pe care îl
mai avem de parcurs.
Noua strategie guvernamentală în protecția copilului, lansată de Agenția Națională de Protecție a Copilului, noua
strucură guvernamentală creată în decembrie 1999 consacră o întreagă secțiune – secțiunea a treia – a acestei
strategii protecției copilului abandonat, abuzat și neglijat.
2) Din punct de vedere cultural, în România, diferitele forme de violență sunt bine tolerate de către societate.
Reamintim în sensul acesta rezultatele studiului întreprins de End Physical Punishment of Children Worldwide
(EPOCH) în 1992 :
– 96% din populația adultă din România nu consideră că a pălmui copilul înseamnă a-l umili;
– 84% dintre părinți utilizează pălmuirea copilului ca metodă de educație.
Reamintim, de asemenea studiul nostru întreprins pe trei generații, ale cărui rezultate, deși el a avut loc în 1997
(Muntean, 1999), nu se îndepărtează prea tare de rezultatele obținute de EPOCH, în 1992.
în cultura tradițională românească, a-ți bate copilul semnifică „a face om din el" și un precept educațional te
învață „să nu ascunzi bâta de copil". Se știe că „unde dă mama crește", iar „bătaia e ruptă din rai". Copilului îi
dai o „mamă de bătaie" ș.a.m.d.
Dacă mentalitatea îți recomandă aceste practici, propria ta experiență de copil ți le confirmă, și nu există nici o
școală pentru cea mai dificilă și importantă meserie, aceea de părinte. Părintele va apela la bătaie și pedepse
fizice fără a se întreba prea mult asupra consecințelor și fără a căuta alternative.
în absența unei pregătiri de specialitate, chiar și persoanele care lucrează cu copiii (sunt deci așa-zișii
„profesioniști") vor fi tributarii aceleiași mentalități, atât în relația cu propriii copii, cât și cu cei cărora le oferă
serviciile. Mentalitatea se instalează în golul lăsat de ignoranță.
3) Sub aspectul psihologic, mecanismul maltratării copilului, precum și con secințele nu diferă fundamental de la
o societate la alta. Ceea ce diferă sunt formele și frecvența de manifestare a maltratării copilului. Aceste
elemente circumstanțiale ale maltratării sunt în relație cu fundalul socioeconomic și cultural, care reprezintă unul
dintre elementele de susținere a fenomenului. Vom găsi însă mereu aceleași raporturi definitorii între agresor și
victimă și aceleași aspecte ale personalităților celor implicați.
Sub aspectul formelor și al frecvenței, vom găsi în România perioadei de tranziție forme de maltratare a copilului
care în alte societăți nu există. Vom încerca o enumerare a lor, fără a pretinde exhaustivitatea ei și fără a descrie
specificul fiecărei forme. în fiecare însă se pot decela aspecte ale maltratării emoționale, fizice, sexuale. Sunt
forme dramatice, frecvente și de care trebuie să se țină seama în intervenții:
– copiii străzii;
– copiii abandonați de părinți;
– copiii fără identitate ;
– copiii analfabeți și cu abandon școlar;
– copilul instituționalizat care dezvoltă un sindrom specific ușor recognoscibil;
– copiii puși să cerșească de către părinți sau cei care îi îngrijesc.
Sub aspectul consecințelor, nu există diferențe de la o cultură la alta. Indiferent de cultură, ceea ce se atinge în
maltratare sunt structurile de bază ale ființei umane. Acestea condiționează capacitatea individului de a se adapta
eficient, de a avea o viață autonomă, ceea ce înseamnă inteligență și creativitate în găsirea soluțiilor la micile și
marile probleme ale adaptării, și de a crește copii sănătoși și normali.
Există fenomenul de reziliența a copilului, care poate da, de la un individ la altul, o capacitate diferită de a depăși
situația, de a face față manifestărilor de agresiune ale adulților. Reziliența este însă o excepție și strategiile de
prevenire a abuzului și neglijării copilului nu trebuie să o ia în considerare.
3.2. Părinți abuzivi
Există două tipuri de părinți abuzivi și, prin combinare, apare și cel de-al treilea tip :
– părinți abuzivi din dorința de a disciplina copilul;
– părinți abuzivi din dorința, conștientizată sau nu, de a distruge copilul;
– părinți abuzivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului, negând intenția distructivă. De obicei, aceștia din
urmă sunt cei mai periculoși, căci ei nu recunosc tratamentul inacceptabil pe care îl aplică propriului copil.
Iată diferența dintre disciplinare și abuz (apud Whitman, 1994):
Nr.crt.DISCIPLINA ABUZ
1.Măsurile luate de adult sunt relaționate în
mod logic cu comportamentul „indiscipli-
nat" al copilului.Măsurile sunt lipsite de logică: legătura
între faptă și pedeapsă este arbitrară.
2.Nu se face un proces copilului; copilul nu
este „judecat".Copilul și comportamentul lui sunt ju decate
și etichetate: „ești un copil rău, prost…" etc.
' 3.Pedeapsa se referă doar la situația prezentă. Se referă la greșelile din trecut și la alte
greșeli care se cumulează.
4.Are drept consecință dezvoltarea moti vației
intrinsece a copilului (copilul face lucrurile
cum trebuie din proprie iniți ativă, și nu
impuse de controlul din afară) și a sensului
autodisciplinei.Dezvoltă motivația extrinsecă a copilului (a
face cum trebuie pentru a scăpa de
pedeapsă).
5.Copilul nu este umilit și supus. Copilul este umilit de adult și supus cu
forța.
6.Există o oarecare libertate (între anumite
limite știute de copil) de alegere a
pedepsei.Nu permite alternative și nici nu implică
gândirea copilului asupra situației.
7.Copilul învață să-și asume responsabili –
tatea pentru faptele sale.Adultul are responsabilitatea reacțiilor și a
comportamentelor copilului.
8.Are la bază conceptele de respect și egali –
tate între copil și adult.Se bazează pe o relație inferior/superior, de
dominanță și control al adultului asupra
copilului.
9.Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva
probleme.Dezvoltă în copil sentimentul că doar adulții
pot rezolva problemele copiilor.
10.Demonstrează copilului dragostea și
afecțiunea adultului.Demonstrează copilului ostilitatea adultu lui
fațade el.
Există indicatori ai riscului de maltratare a copilului care apar adesea încă înainte de nașterea acestuia, în comportamentul
parental, și pe care specialistul trebuie să fie capabil să-l descifreze. Pe de altă parte, acești indicatori nu trebuie luați izolat, ci
doar prin cumularea mai multor semne. Sesizarea lor permite măsuri urgente pentru a preîntâmpina maltratarea copilului
(apud Divet et al., 1999):
I. în perioada sarcinii și prima lună de viață a copilului A. Prenatal
• Negarea sarcinii, sarcină nedorită, neacceptată
• Sarcină nedeclarată, ascunsă
• Sarcină trăită de femeie ca o perioadă dificilă
• Antecedente de moarte subită a unui copil sau a cuiva important din familie
• Antecedente obstetricale (avort spontan sau provocat, spitalizare în perioada sarcinii, nașteri premature)
• Situația actuală a mamei: izolare, ruptură afectivă, conflicte conjugale
• Vârstă prea tânără a mamei sau sarcini apropiate una de cealaltă
• Lipsa unui domiciliu fix, condiții proaste de locuit
• Condiții de viață grele (muncă, navetă etc.)
• Antecedente de plasare provizorie a altor copii în familie
• Lipsa unui proiect de viitor pentru copilul care urmează să se nască și pentru modul în care urmează să fie
îngrijit
• Absența sprijinului social
B. Perioada internării la Maternitate
• Descoperirea în anamneză mamei a semnelor de mai sus, din perioada prenatală
• Naștere dificilă sau prematură
• Separarea mamei de copil imediat după naștere
• Intoleranța mamei la țipetele copilului
• Anxietatea excesivă a mamei privind îngrijirea copilului
• Absența vizitatorilor la mamă și copil
• Copil cu malformații sau handicap de orice fel
• Relaționare proastă în general cu copilul
• Refuz de a vedea copilul și de a se ocupa de el
• Dificultăți de hrănire a copilului
• Conduite inadecvate ale mamei
• Impulsuri periculoase reale sau care se apreciază că ar fi posibile
• Depresii și psihoze post-partum
• Elemente de risc ale vieții de familie (șomaj, locuință nesigură etc.)
• Absența pregătirilor în vederea nașterii copilului (cumpărat hăinuțe etc.)
• Fuga mamei din Maternitate după naștere
• Declararea faptului că vrea să abandoneze copilul
• Prelungirea șederii în Maternitate din motive psihosociale
• Internare prelungită a copilului cauzată de condiția fizică precară
C. După întoarcerea acasă de la Maternitate
• Considerarea indicatorilor de risc anterior amintiți
• Depresia mamei
• Delăsarea mamei după nașterea copilului
• îngrijiri inadecvate ale copilului
• Copil cu tulburări (alimentare, de somn etc.)
• Cererea de plasare a copilului la altcineva (familia lărgită etc.)
• Dezinteres pentru copil
• Neprezentare la control medical cu copilul
• Spitalizări repetate ale copilului
II. Caracteristici specifice ale copilului, părinților și modului de viață A. Caracteristici ale copilului
• Statutul copilului (adulterin, din alte relații etc.)
• Malformații sau handicap
• Prematuritate
• Comportamente dificile (anorexie etc.)
• Spitalizări repetate, prelungite
• Patologie neonatală
• Ședere în afara familiei
B. Caracteristici ale părinților
• Carențe afective în propria lor copilărie
• Antecedente psihiatrice (depresii, boli mintale) sau handicap fizic
• Dependență (alcoolism, toxicomanie)
• Deficiență mintală cu comportamente inadecvate
• Stări depresive ciclice sau cronice
• Indiferență, atitudini reci, distante, față de copil
• Intoleranță, principii educative rigide
• Imaturitate parentală
• Intoleranță la frustrări și lipsă de afectivitate
• Violență în cuplu
• Comportamente perverse, sadice față de copil
C. Caracteristici ale modului de viață (familial, social, economic)
• Antecedente personale sau familiale nefavorabile (crescut în casa de copii, copii abandonați, divorțuri)
• Amestecul generațiilor (socrii care intervin, preluând conducerea îngrijirilor copilului)
• Alți copii ai familiei care se află în servicii de protecție a copilului
• Izolare socială și familială
• Insuficiență a resurselor existențiale, șomaj
• Condiții proaste de locuit, promiscuitate, dezrădăcinare din zona de origine
• Grupuri marginalizate, vulnerabile
• Separare, divorț, mutatul familiei, doliu după o persoană importantă pentru familie
• întoarcerea acasă a unui copil anterior plasat
• O nouă sarcină neașteptată
Identificarea acestor semne de risc permite luarea unor măsuri rapide și eficiente pentru a preveni suferința
copiilor.
3.3. Prezentare de caz
B.D.
Vârstă: 11 ani
A absolvit trei clase și este repetent în clasa a patra.
în momentul investigării, copilul se află la un centru de plasament în regim de urgență.
• Istoria familiei
1) B.D. locuiește, în momentul investigării, la Centrul de Minori din Timișoara. A petrecut aici deja două luni de
la data internării (25 aprilie). A fost adus la Centru de lucrători ai primăriei unei comune din județul Timiș, unde
copilul fugise la începutul lunii aprilie.
De la patru la șapte ani a trăit la Casa de Copii Preșcolari din L. A fost apoi transferat la Casa de Copii Școlari
din R, unde a frecventat clasa I. în cursul ultimului semestru școlar a fost reluat de mamă acasă, în Timișoara, și
înscris la o școală generală din oraș. De la data reluării lui de către mamă și până în prezent a fugit de acasă de
șase sau șapte ori (afirmația mamei; copilul nu menționează acest lucru).
2) Actualmente, familia copilului este monoparentală, mama fiind despărțită de concubinul cu care conviețuise
ultimii șase ani. Aparent, există un alt concubin pe care copilul încă nu îl cunoaște.
Pe perioada celor trei ani petrecuți de B.D. în familie, în Timișoara, după reluarea lui din Casa de Copii,
concubinul anterior al mamei a jucat rolul de tată. Copilul relatează cu furie că fusese obligat de către mamă să-i
spună acestuia „tată".
3) Părinții biologici ai copilului au divorțat când B.D. avea 7 luni. Pe atunci familia locuia la L., în apartamentul
proprietate personală a tatălui. Primul an de viață al copilului s-a pierdut pe fundalul tensiunilor, scandalurilor și
bătăilor, din perioada imediat premergătoare divorțului, și apoi al schimbărilor dramatice consecutive di vorțului.
La acea dată familia avea doi copii, B.D. fiind mezinul. Nici unul dintre copii nu fusese dorit, așteptat. Fratele lui
era cu trei ani mai mare. După divorț, copilul mai mare a rămas cu tata, iar B.D., la mamă. Imediat după
separare, mama a plecat împreună cu B.D. la O., la tatăl ei R, care era recăsătorit. Ea relatează că mergea la sârbi
cu marfă de vânzare, a fost prinsă și a petrecut aproximativ un an în detenție. în acest timp tatăl biologic 1-a luat
pe B.D. de la bunicul din O. în orașul L., unde locuia el, a plasat copilul, care avea atunci aproximativ trei ani și
jumătate, la Casa de Copii Preșcolari. întoarsă acasă, mama nu 1-a vizitat la Casa de Copii, dar susține că avea
mereu informații legate de starea lui B.D., printr-o rudă mai îndepărtată care lucra la acea casă de copii. îl
cunoaște pe cel cu care a trăit ulterior șase ani și căruia B.D. trebuia să-i spună „tată" și se mută în Timișoara, în
apartamentul acestuia. Acesta va întreține întreaga familie atât înainte, cât și după scoaterea lui B.D. din casa de
copii.
a) în vreme ce concubinul mamei era cu un nivel de instrucție superior și provenea dintr-o familie cu un grad de
educație ridicat, mama are 8 clase (afirmativ: 10 clase). Tatăl biologic al lui B.D. are 4 clase și este categorisit de
mamă ca având meseria de „hoț și alcoolic". El a suferit și o condamnare penală cu privare de libertate pe o
perioadă de câteva luni, timp în care copilul lor cel mare a fost la mamă. Conform afirmației mamei, tatăl nu are
nici un loc de muncă.
b) Căsnicia lor a durat aproximativ trei ani. Mama 1-a cunoscut în orașul L., unde ea se afla la mama ei, bunica
naturală din partea mamei a lui B.D. Aceasta era vecină de bloc cu viitorul soț al fiicei ei. Motivul căsătoriei
rapide a fost că mama lui B.D. își dorea cu orice preț o familie și o casă a ei. Dorea să scape de provizoratul
incomod în care trăia : o vreme, la tatăl recăsătorit și cu a cărui soție nu se înțelegea și o vreme la mamă, care nu
manifesta nici un interes pentru ea. Mama lui B.D. le reproșează părinților ei mai ales faptul că nu au sprijinit-o
pentru a putea continua școala. Aceasta este marea ei neîmplinire pe care o proiectează acum în relația cu copiii,
și mai ales cu B.D. pe care dorește să-l vadă cu orice preț că urmează școala și că are rezultate bune.
Este însă foarte critică la adresa învățătoarei lui B.D., care îl bătea pe copil și care i-ar fi adresat și ei cuvinte
jignitoare, atât direct, cât și prin B.D., în fața celorlalți copii din clasă. în această situație ea a reclamat purtarea
învățătoarei la directoarea școlii. Abandonul școlii de către copil și în general situația lui școlară precară au fost
determinate, în parte, și de aceste neînțelegeri dintre mamă și învățătoare.
c) Mama consideră că banii sunt elementul esențial pentru reușita unei căsnicii.
d) Crede că în viața unui cuplu copiii au rolul de liant. Separarea ei de concubin o pune parțial pe seama faptului
că ea nu mai poate avea copii. Este foarte puțin conștientă de responsabilitatea pe care o implică rolul de părinte.
De aici rezultă optimismul ei privind viitorul lui B.D. Cu școala se va aranja, ea va vorbi cu învățătoarea, cineva
de la Centrul de Minori o va însoți la întâlnirea cu aceasta, copilul va învăța, ea știe cum să îl ia de acum înainte,
deși nu prea îi este la îndemână, copilul solicitând multă tandrețe de care ea nu se simte în stare. Dar recunoaște
că este posibil ca B.D. să mai fugă. Crede acum că ar necesita și un consult psihiatric, deși până acum a refuzat
ideea că B.D. poate avea tulburări de comportament. îl descrie pe copilul mai mare ca fiind mai puțin inteligent
decât B.D. și cu probleme psihiatrice care au determinat internarea lui la Spitalul de Neuropsihiatrie din L.
Perspectiva ei asupra viitorului copiilor se oprește la dorința de a-i vedea că fac școală. Școala e un mit. Total
confuză privind viitorul copiilor, unicul ei vis este ca B.D. să absolve școala.
e) Mama afirmă că i-ar fi plăcut să aibă mai mulți copii și o viață de familie așezată. Etalează însă o mare
imaturitate privind responsabilitățile pe care le incumbă rolul de părinte. Din copilăria ei sfâșiată între cei doi
părinți despărțiți i-a rămas o singură idee privind rolul părinților în creșterea copiilor: să-și sprijine copiii, prin
orice mijloace, să facă școala.
f) B.D. a trăit cu ambii părinți și cu fratele său, până la vârsta de 7 luni. Apoi a fost cu mama în casa tatălui
acesteia până în jurul vârstei de trei ani. Atunci a rămas câteva luni doar cu bunicul și soția acestuia. A venit tatăl
să îl ia și a fost plasat în Casa de Copii. La aproape 8 ani revine la mamă și la concubinul acesteia.
g) Niciodată copilul nu a avut sentimentul de securitate pe care ți-l dă părintele. Niciodată nu s-a putut simți
protejat de părinți. Nicăieri nu are rădăcini, îi lipsește sentimentul de apartenență. Dacă inițial s-a construit un
atașament între el și mamă (ceea ce este îndoielnic, ținând seama de evenimentele care s-au succedat în prima
parte a vieții lui), nu a urmat decât un doliu lung și fără sprijin. Mama afirma că în momentele ei de slăbiciune,
când copilul o vedea plângând, tristă, el devenea puternic și o asigura de protecția lui. Această anormală
inversare a rolurilor, mama o consideră o dovadă a forței copilului, când este, de fapt, un alt mod de a abuza un
copil. Ea afirmă că, spre deosebire de celălalt copil, B.D. nu a avut niciodată „tulburări de comportament" (în
formularea mamei) și că, drept urmare, ea a refuzat întotdeauna ideea unui consult de specialitate.
h) Casa de Copii Școlari i-a lăsat lui B.D. amintirea bătăilor primite de la cei mai mari, a umilințelor de tot felul
la care erau supuși cei mici de către cei mari, în vreme ce educatorii asistau neutri la tot. Cu fața întoarsă și fără
amănunte, povestește despre abuzurile sexuale la care îi supuneau copiii mai mari. Nu, pe el nu l-au atins cei
mari. în ciuda acestei situații, B.D. vorbește despre cât de bine era la Casa de Copii, de prietenii mulți pe care îi
avea și despre mâncarea, în general suficientă, spre deosebire de viața lui în familie. Ar prefera, afirmă el, să se
întoarcă la Casa de Copii, mai ales că acolo și școala e mai ușoară. Nu mai vrea să meargă la școală și afirmă că
mama îl terorizează cu lecțiile, că îl ținea până la ora 2 noaptea și îl bătea pentru teme. Visului nutrit de mamă îi
opune un refuz la fel de puternic. Ziua, spune el, mama dormea și îl punea pe el să facă în toată casa curățenie și
să spele vasele sau dușumeaua. Nici asta nu-i plăcea lui B.D., pentru că mama nu era mulțumită niciodată și îl
bătea.
Mama afirmă că, atunci când 1-a luat de la Casa de Copii, „B.D. era un copil distrus".
Situația materială este aparent suficientă pentru o viață decentă. Modul în care este obținută ea este însă nesigur,
precar. La venirea în Timișoara a mamei, și mai târziu a lui B.D., au locuit în apartamentul de două camere al
concubinului mamei. Acesta câștiga suficient de bine pentru a-i întreține pe toți. Acum, după despărțirea de
concubinul vechi, mama a închiriat un apartament de două camere, mobilat, plătind lunar o sumă uriașă. Aici ar
urma să revină și B.D. Mama afirmă că are un câștig sigur de aproximativ 600.000 de lei pe lună, la care se
adaugă câștigurile ocazionale, care sunt duble.
• „Disciplina"
Mama consideră că, pentru a ajunge om, copilul trebuie bătut. Doar părinții naturali au însă acest drept și chiar
datorie. De asemenea, B.D. trebuie să facă școală. Mama nu era de acord cu bătaia aplicată copilului de către
învățătoare. B.D., afirmă ea, este un copil care pretinde multă tandrețe ; dorește să fie luat în brațe și mângâiat,
dorește să stea fizic aproape de mamă. Mama știe că prin aceste metode ar putea obține de la el orice, dar nu este
dispusă. Crede că este un copil rău care îi fură din casă obiecte, bani. „îmi era frică că într-o zi va dispărea și el,
și portmoneul meu." Cochetează cu ideea de a găsi pentru copiii ei (mai ales pentru cel mai mare, rămas cu tatăl)
o instituție bună care să îi crească și unde să facă școală. Totuși, pe B.D. îl va lua acasă și este sigură că se va
descurca cu el. Planul ei are însă în vedere doar aspectul material. Este conștientă de faptul că el ar putea fugi din
nou. De cele șase-șapte ori când a mai fugit de acasă, copilul s-a refugiat la bunici, fie la L., fie la O. Acum însă
nu a fost nicăieri unde știa ea că poate fi găsit și 1-a căutat apelând la ajutorul poliției. O cunoștință i-a semnalat
că-l văzuse pe copil în oraș și că acesta era la Centrul de Minori. Ea 1-a căutat și 1-a găsit acolo. Acum pare
mulțumită de perspectiva copilului de a merge cu copiii din Centru în Franța. Obișnuiește să îl ia acasă în
weekend, dar de această dată nu 1-a luat, drept pedeapsă pentru că nu a învățat.
• Copilul neglijat
Copilul era în primul rând neglijat de mamă. în viața lipsită de satisfacții a mamei, cu o copilărie lipsită de un
model parental, B.D. nu avea un loc precis. Mama nu avea nici o înțelegere pentru posibilele probleme ale
copilului. La aceasta se adăugau și bătăile pe care i le aplicau atât ea, cât și concubinul. Exprimări de tipul: „nu
se alege nimic de capul tău", „ești un hoț ca și tatăl tău" alcătuiesc mesaje cotidiene. Principalul motiv îl
constituiau aparent rezultatele școlare proaste și faptul că nu era un copil supus, ci crea probleme (minciuni, furt,
fugă). Copilul afirma că îl bătea cu cablul de la televizor, lăsându-i pielea vărgată și însângerată. De asemenea,
că nu avea hrană suficientă. Din relatările lui reiese și încercarea mamei de a-l plasa pe anumite perioade la
bunici. Explica fuga lui de acasă prin aceste rele tratamente aplicate de mamă.
Asistenta socială a Centrului afirma că B.D. o iubește pe mama sa și că este gelos pe concubinul acesteia. De
asemenea, că aparent este o familie fără probleme de ordin
material și că, prin urmare, copilul ar putea și ar trebui să locuiască acasă. Totuși, este deja de două luni în
Centru într-un provizorat care se perpetuează.
• Nivelul cognitiv al copilului
întreaga dezvoltare a copilului este marcată de relația cu mama, care este puternic ambivalență. B.D. trăiește
sfâșiat între dragostea pe care i-o poartă mamei și dorința de a se răzbuna, de a o pedepsi pentru lipsa ei de
afecțiune. De aici relatările lui urâte și pe care le face oricui, despre comportamentul mamei. Se simte singur,
izolat.
Din punct de vedere cognitiv, are o dezvoltare medie inferioară, marcată de carențele socioeducative și afective
din casele de copii și din viața în familia lui. Cu toate acestea, performanțele lui școlare slabe nu pot fi explicate
doar prin capacitatea mintală. Se adaugă aici inadaptarea lui școlară facilitată probabil de o învățătoare fără
multă experiență pedagogică și cu o doză mai mare de duritate în comportamentul cu copiii și părinții acestora.
Aspectul fizic plăcut 1-a ajutat pe B.D. să acapareze și să exploateze mila adulților din jur. Este preocupat de
aspectul său și această componentă narcisică este evidentă și în desenul arborelui. O componentă histrionică
structurată probabil lângă mamă îl face să-și marcheze momentele mai dramatice ale povestirii cu lacrimi. Pare
mereu gata să-și spună povestea într-un mod stereotip. De altfel, per formanțele sale cognitive par marcate de o
oarecare rigiditate, de stereotipii. întrerupt la începutul relatării, reia cu exact aceleași cuvinte, ca pe o lecție
învățată pe dinafară. Pentru a-și atrage atenția și simpatia celor din jur, confabulează pe tema abuzurilor pe care
le-a suportat. Mama afirmă că B.D. are și alte povești pregătite pentru a se face mai interesant în ochii celorlalți.
El manifestă o dezorientare temporală tipică acelor copii crescuți în afara unui cămin cu un ritm și o ordine de
viață. Toleranța la frustrare este foarte scăzută. Nu suportă îngrădirile, constrângerile și reacționează fie prin
fugă, fie printr-o agresivitate îndreptată împotriva celor care nu i se pot opune. Echilibrul emoțional fragil îl face
să treacă de la momente de intensă preocupare la totala demisie din sarcină.
Caută securizarea afectivă și materială cu orice preț. Ceea ce i-a lipsit mereu îl ține într-o permanentă stare de
căutare, de neliniște. Absența tiparelor sociale și a normelor morale pe care copilul le deprinde atunci când crește
în mediul normal al familiei îl face să nu aibă limite în căutările lui și să nu vadă pericolele, în ciuda gradului de
inteligență și a unei relative abilități sociale (sub aspect emoțional reușește să îi manipuleze pe cei din jur: copii
și adulți). Din punctul de vedere al dezvoltării limbajului, acesta este corect structurat sub aspect semantic, abil
în plan pragmatic, dar cu o sărăcie de vocabular. Face față situațiilor de frustrare prin evadarea din situație, fără a
raționa asupra comportamentului și a consecințelor. Eul său profund rănit de la început, strivit de nepăsarea celor
din jur, nu caută acum rațiuni și adevăruri; caută doar confort. Aflat la vârsta când copiii își structurează diverse
interese cognitive, el nu are nici un interes clar. La insistențele examinatorului, susține că îi plac poveștile. De
fapt, singura lui preocupare este să evite suferința. încrederea lui primară în ceilalți nu s-a construit; ceilalți pot fi
doar surse de confort în măsura în care reușești să le stârnești atenția. Autonomia copilului și inițiativele lui s-au
constituit mai mult direcțio-nate împotriva celorlalți decât din dorința de a fi pe plac celorlalți.
Ceea ce s-a construit este de suprafață, este pentru aparență și protecție, dar fundamentul, baza care se constituie
în relația de comunicare adevărată cu ceilalți, în
care capeți încredere, lipsește. în interiorul copilului se află un sine ruinat, destrămat, incapabil de a gira un
comportament unitar.
• Profilul mamei
Cu o doză de egoism și preocupare pentru propriul confort, mama are o imaturitate care o face incapabilă de a-și
asuma responsabilități parentale. Narcisică, preocupată de aspectul fizic, dar și de imaginea pe care o lasă
celuilalt, ea mistifică adesea adevărul. Cu o componentă agresivă mai crescută, dublată de un sentiment de nerea-
lizare pe care îl pune pe seama celorlalți, mama prezintă ușoare tendințe paranoide. Afirmă despre sine că este
„mai rece" și că nu poate avea comportamente calde, de gratificare pentru copil. Copilului îi spune adesea că ea
este nebună. Are încredere însă în capacitățile sale de a face față situației. Lipsa maturității morale o face
disponibilă pentru orice metode de a-și câștiga existența. De aici și intențiile ei vagi de a găsi un loc bun unde să
plaseze copiii. De asemenea, lipsa de scrupule în a-și exploata copilul pentru treburile casnice. Copiii există
pentru că așa s-a întâmplat, dar sunt doar surse de probleme. Părinții sunt la fel, și în general toți cei din jur. Ceea
ce ea nu a primit și nu a văzut în copilărie nu poate imagina și da copilului său.
• Intervenții
Absența unor servicii de psihoterapie, consiliere și sprijin pentru mame aflate în situații de derută au făcut ca
relația dintre copil și această mamă să fie de la început compromisă, să se înscrie pe linia eșecurilor din copilăria
mamei. Relația aceasta constituie cheia de boltă a întregii situații. Nici o intervenție însă nu s-a făcut din această
perspectivă. Copilul a fost plasat în mai multe case de copii și precara relație dintre el și mamă s-a deteriorat și
mai mult încă. Această relație ar fi putut fi salvatoare și pentru mamă, dacă ar fi existat servicii de sprijin. Casele
de copii, cu un mediu abuziv și de neglijare prin definiție a copiilor, au fost singurele servicii disponibile. în timp
ce legătura dintre ei s-a rupt complet, așa cum s-a întâmplat și cu legătura cu tatăl sau cu fratele, mama decide să
îl ia acasă, preocupată fiind de calitatea școlii pe care o frecventa copilul aflat în Casa de Copii. Nici în acest
moment nu a existat nici un serviciu care să fructifice buna intenție a mamei și să-i sprijine reușita. O integrare
treptată, cu timp de cunoaștere reciprocă între cei doi, care își erau deja complet străini, cu o supervizare discretă
și promptă în momentele de nesiguranță ale mamei, ar fi salvat situația. O psihoterapie a mamei ar fi ameliorat
încă situația. Fuga copilului de acasă în familia lărgită nu a constituit un semnal de alarmă pentru aceștia pentru
a-i face să sprijine mama și copilul. Acuzele reciproce, violențele verbale și nu numai au jucat rolul monedei de
schimb în aceste relații. Acum copilul se află în Centrul de Minori. Personalul insuficient cantitativ și sub
aspectul calificării face ca în continuare situația celor doi să pară fără ieșire. Centrul este preocupat de copil,
acuză în bună măsură mama, „dă dreptate" copilului care nu vrea să se întoarcă acasă, fără a înțelege că tot ceea
ce este copilul, ceea ce se întâmplă cu el are drept cauză relația cu mama. Mama nu a fost anunțată de către
Centru de sosirea copilului ei aici. Ea a aflat absolut întâmplător. Centrul de Minori nu a luat legătură cu școala,
deși copilul era acolo din 25 aprilie, și deci ar fi putut frecventa încă o lună și trei săptămâni din ultimul semestru
de școală, ceea ce cu siguranță ar fi condus la evitarea repetenției.
Serviciile care li s-au oferit până în acest moment celor doi aflați într-o derută existențială de proporții au fost
soluții costisitoare, ineficiente și ale căror intervenții s-au dovedit maligne.
• încadrarea juridică
Cazul se încadrează în prevederile art. 15 din Legea nr. 108/2 iunie 1998 privind aprobarea Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 26/1997, privind protecția copilului aflat în dificultate, care arată următoarele : „în
situații excepționale, dacă părinții sau unul dintre aceștia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea
morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijență gravă în îndeplinirea
obligațiilor de părinte, serviciul public specializat pentru protecția copilului poate decide plasarea copilului în
regim de urgență într-un centru de primire care este organizat și funcționează în subordinea sa sau a unuia
organizat privat autorizat ori la o persoană sau o familie atestate în acest scop".
încadrarea juridică amintită se motivează prin următoarele :
– mama, căreia la divorț îi fusese încredințat copilul, nu 1-a vizitat pe acesta în timpul internării lui la Casa de
Copii din orașul L., arătând deci dezinteres față de el;
– are antecedente penale;
– nu a dus copilul la un consult psihiatric;
– manifestă imaturitate privind rolul de părinte;
– copilul nu a avut alături de mamă sentimentul de securitate;
– a fost neglijat și abuzat fizic cu duritate;
– mama prezintă ușoare tendințe paranoide și este lipsită de căldură afectivă pentru copil;
– își proiectează neîmplinirile în relația cu fiul ei.
Neexistând alte persoane disponibile să protejeze copilul, plasamentul în serviciul public specializat este singura
posibilitate de intervenție în acest caz. Această măsură se impune până la integrarea mamei și a copilului într-un
serviciu de psihoterapie și consiliere care să creeze un mediu securizam pentru copil și o bună relaționare cu
mama. în acest caz, serviciul căruia ar putea fi referit cazul pentru consiliere și psihoterapie este Serviciul de
consiliere mamă-copil, condus de dr. Aurelia Anciu.
Pentru ieșirea din criză a mamei, i se recomandă să se adreseze pentru obținerea unei locuințe Confederației
întreprinzătorilor Particulari, ea lucrând la o firmă particulară.
Pentru a beneficia de alte posibilități de protecție socială, mama se poate adresa Serviciului Social din cadrul
Primăriei Timișoara.
3.4. Intervenții
Whitman (1988), psihoterapeut american specializat în intervenții cu victime și agresori, ne invită la
considerarea unor principii de bază în intervenție:
1) Să nu provocăm durere în plus persoanei care ne solicită sprijinul. Femeile victime care ajung în serviciile
medicale sau de protecție socială întâmpină adesea, la cei chemați să le vină în sprijin, o atitudine critică, de
judecare și blamare, de refuz de a vedea situația reală în care se află; această atitudine, indiferent de acțiunea care
se realizează și care poate fi benefică, este dureroasă pentru femeia victimă.
2) Să găsim strategii de intervenție care să fortifice victima și să determine schimbări sociale pozitive în viața
acesteia, văzute pe termen lung, dar în acord cu satisfacerea nevoilor ei imediate. Dacă intervențiile noastre se
limitează la a fi un răspuns la nevoile ei imediate înseamnă că vom oferi doar protecție, și nu reabilitarea ei.
Protecția este o intervenție care menține persoana într-o stare de dependență față de cel care o protejează, o stare
de imaturitate care nu creează premisele găsirii unei soluții și ale unei vieți autonome și cu satisfacții.
3) în orice fel intervii, intervenția ta ca profesionist trebuie să se realizeze împreună cu victima, și nu pentru ea.
Ea, victima, este cea care trebuie să-și recâștige puterea de a-și gira viața, de a decide pentru sine. Prin
concertarea eforturilor specialistului cu ale victimei, aceasta își va reconstrui respectul de sine având dovezi ale
propriei capacități. Nu decide deci pentru ea, ci respectă-i deciziile și, dacă este necesar, oferă-ți sprijinul pentru
ca ea să poată decide.
4) Pentru evaluarea succesului intervenției tale este necesar să știi în ce măsură intervenția ta a scos-o din
izolare, a făcut-o să fie mai sigură de ea și mai în siguranță, în acest punct al evaluării, ai și datoria de a lucra
pentru o mai bună înțelegere a fenomenului de violență domestică în comunitate, căci scopul ultim nu sunt
refugiile pentru femei și închisorile pentru bărbați, ci dezvoltarea unei comunități libere și care să dea siguranță
membrilor ei.
Comunicarea cu victima maltratării, indiferent că este vorba despre copil sau femeie, nu se poate face decât pe
baza empatiei intervenientului. Poate că empatia ar putea fi un criteriu de evaluare a eficienței profesionale a
intervenientului. Numai comunicarea sinceră poate să vindece. Capacitatea empatica intră în profilul psiho-
terapeutului ca o trăsătură de bază. Aceasta te face să înțelegi lucrurile fără a mai avea nevoie de cuvinte.
Victimele, copii și femei, sunt adesea incapabile să transpună în cuvinte ceea ce s-a petrecut. Dacă este vorba
despre o femeie matură, incapacitatea de a povesti vine din faptul că lucrurile pe care ea le trăiește sunt
iraționale, de neacceptat. Or, cuvintele sunt instrumente ale rațiunii, ale lucrurilor care se lasă numite. Căci „nu
poți cunoaște decât cu inima", spunea Micul Prinț. Când este vorba despre un copil, s-ar putea ca limbajul său să
nu fie suficient de dezvoltat pentru a-i permite expunerea evenimentului traumatizant. Din punct de vedere
fiziologic, trauma afectează structurile profunde ale creierului, și deci nu există o legătură directă între structurile
limbajului și cele atinse în sindromul de stres posttraumatic. Așadar, un bun terapeut va fi acela care prin
capacitatea empatica va cunoaște și va înțelege în propria lui ființă ceea ce s-a petrecut, fără a avea nevoie prea
mult de puntea cuvintelor între el și pacient. Capacitatea empatica este însă condiționată de propria experiență a
terapeutului, încă din copilărie, cu ceilalți, cei care l-au iubit și îngrijit. Dacă nu a avut parte de empatie, de
rezonanță afectivă din partea celorlalți, ca adult nu va fi capabil de empatie. Ceea ce nu ai primit nu cunoști și nu
ai cum să dai. Există anumite elemente care pot fi considerate indicatori ai capacității empatice a individului. O
autoevaluare poate fi făcută răspunzând la următoarele întrebări:
1. în general, vă simțiți bine acasă și, de asemenea, vă simțiți în siguranță când sunteți înconjurat de oameni ?
2. Vă plac animalele de casă? Dacă nu aveți, v-ar plăcea să aveți?
3. Simțiți că renașteți, vă reconfortează o plimbare în natură: în pădure, pe o plajă etc. ?
4. Ați receptat vreodată sentimente care sunt în contradicție cu modul cuiva de a se comporta și de a vorbi (furia
din spatele unei expresii placide, tristețea ascunsă într-o voce bine modulată, bucuria mascată de cuvinte
cumpătate, de compasiune) ?
5. Vă dați seama imediat dacă ceva ce ați spus fără rea intenție a afectat interlocutorul ?
6. Sunteți dispus să acceptați sentimentele unei persoane pe care ați jignit-o intenționat și pe care s-ar putea să o
mai jigniți o dată?
7. Continuați să fiți un bun ascultător, chiar și atunci când cineva vă cere mai mult decât sunteți dispus să dați ?
8. Vă justificați atunci când o persoană la care țineți vă reproșează că ați jignit-o sau că ați dezamăgit-o ?
9. Puteți asculta ce spun ceilalți fără a vă simți obligat să aprobați sau să respingeți afirmațiile lor ?
10. încercați să-i mai ascultați pe oameni atunci când sunteți în panică?
11. Vă amintiți ce v-a reproșat cel cu care ați avut ultima dispută ?
12. Atunci când copilul dumneavoastră suferă o dezamăgire, simțiți nevoia să-i alinați suferința?
13. Simțiți nevoia să ignorați nevoile persoanei cu care veniți în contact, pentru a-i putea spune „Nu" ?
Răspunsurile afirmative la întrebările 1-7, 9, 11 și răspunsurile negative la între bările: 8, 10, 12, 13 denotă o
mare capacitate empatică.
Calitatea intervenției este condiționată de cunoștințele celui care intervine și de afectivitatea lui, în special de
capacitatea empatică. Cunoștințele și empatia generează o atitudine față de client, victimă sau agresor, și față de
situație. Aceasta va condiționa eficiența intervenției.
Trebuie evitată psihiatrizarea situațiilor de violență domestică sau de maltratare a copilului. Despre femeia care
este bătută se spune de regulă că este „nebună", și deci că merită să fie astfel pedepsită de partener. Foarte rar, în
cazurile în care femeia este sever maltratată sau chiar ucisă de către partener, se spune și despre acesta că este
nebun. în ceea ce privește abuzul copilului, sunt frecvente afirmațiile de tipul: „părintele care a putut să facă asta
copilului său este nebun, nu este normal! ", mai ales când este vorba de abuzul sexual. Realitatea arată că în
majoritatea situațiilor cei care sunt actorii violenței domestice sau ai maltratării copilului sunt în limitele
normalității.
Margareth Lynch (1985) generaliza și abstractiza situația maltratării copilului, spunând că avem întotdeauna:
– copil special;
– părinte special;
– eveniment care precipită criza;
– fundalul socioeconomic favorizant.
Felson (1994, apud Mannon, 1987) spune că în situații de violență domestică avem:
– un agresor motivat;
– o victimă accesibilă;
– absența unor „gardieni" capabili.
Ambele paradigme arată că există un concurs de împrejurări care converg spre producerea evenimentului și că
nu poate fi incriminată sănătatea mentală ca factor principal și omnideterminant.
în anumite momente ale evoluției lui normale, copilul poate prezenta un grad mai mare de dificultate în
relaționarea cu ceilalți. El devine „special" în virtutea caracteristicilor
generale ale stadiului de dezvoltare prin care trece. Pe de altă parte, cu toții trecem prin momente de oboseală
când intoleranța la frustrări crește și gradul de cenzurare și inhibare a comportamentelor impulsive scade. Există
câteva sfaturi care vin în ajutorul construirii unei reacții mature, de coping cu situațiile de frustrare. Prin aceste
sfaturi se urmărește de fapt amânarea acțiunii.
Când este însă vorba despre o traumă produsă, abordările terapeutice trebuie să ia în considerare frica, anxietatea
permanentă a victimei și trebuie să se adreseze acelor zone ale creierului care mediază reacțiile crescătoare de
alarmă/frică/teroare. Inter venția va trebui să țină seama de următoarele principii (Speckhard, 1999):
1. Intervențiile cognitive și verbale nu au efect asupra zonelor creierului care girează reacțiile de
alarmă/frică/teroare.
2. Modalitatea principală de a acționa asupra structurilor profunde ale creierului este aceea de a asigura un
mediu previzibil, empatic, în care victima să se simtă în siguranță, confort, dragoste și compasiune.
3. Să se încerce dezvoltarea unui atașament real (cu consonanța fiziologică și comportamentală aferentă); dacă
este copil, șansele sunt mai mari; dacă este o victimă adultă, ea are nevoie să i se ofere „mama bună" de care nu
a avut parte în copilărie; așadar, intervenția este de durată și specialistul poate lucra și cu voluntari cărora să le
ofere permanenta supervizare.
4. în general, zonele creierului afectate de traumă au o plasticitate mai mică decât cortexul și asta înseamnă că
intervențiile vor fi de mai lungă durată pentru a avea eficiență.
5. Cu cât victima este mai puțin anxioasă, cu atât succesul terapeutic este mai sigur:
a) persoanele traumatizate au o reacție de „încremenire" când sunt speriate. Această reacție este adesea
considerată „sfidare", negativism;
b) când o victimă are o criză de afect, adesea ea se află într-o stare de teroare, iar agresivitatea ei semnifică
răspunsul de „luptă". Victima are nevoie de ajutor pentru a se calma; trebuie ținută în brațe (dacă e copil),
liniștită;
c) victimele traumatizate sunt mai vulnerabile și anxioase când nu pot controla situația în care se află. Când cei
din jurul victimei preiau controlul, aceasta devine mai anxioasă, mai temătoare și neîncrezătoare și va opune o
rezistență mai mare la ceilalți, inclusiv la intervențiile care se fac în favoarea ei. Aceasta poate conduce la
regresiuni ale victimei într-un stadiu mai primitiv ;
d) starea de disociere este echivalentă cu transa; victima nu este conștientă de propriul comportament în
intervalul de disociere. Ea nu se poate servi de interacțiunile cu ceilalți sau de informațiile din mediu, indiferent
de importanța acestora pentru situația ei.
6. Deoarece amintirile traumatice persistă în memoria vizuală, în contrast cu cea verbală, adesea victima își
poate exprima mai bine trauma prin desen decât prin cuvinte.
7. Amintirile foarte timpurii se codifică la nivel senzorio-motor. Traumele care survin la această vârstă
afectează comportamentul de autoreglare și identitatea proprie. De aceea pot fi folositoare :
a) terapiile de integrare senzorial-motrice ;
b) terapiile bazate pe acțiune-mișcare, dramatizare etc. ;
c) terapiile de atingere care pot declanșa amintiri stocate în sistemul limbic;
d) un anumit ritm muzical poate deschide calea exprimării anumitor trăiri;
e) mirosul și culorile pot stimula amintirile.
8. Oamenii trebuie să-și amintească pentru a se vindeca. Dacă refuză să-și amin tească, nu vor ști de ce corpul și
mintea le joacă feste. Ei vor continua să simtă și să vadă peste tot lucruri pe care alții nu le-au cunoscut, prin care
nu au trecut. Numai comunicarea sinceră vindecă.
Există un singur mod adecvat de intervenție în cazul femeii victimă: intervenția cu scopul de a o sprijini să iasă
din relația violentă în care este înlănțuită, captivă. A nu-i da acest ajutor, cu acest scop precis, înseamnă a neglija
esența relației violente în care ea este bătută, victimizată.
Cel mai adesea, când femeia bătută caută ajutor, este etichetată, i se prescrie o medicație pentru a o liniști, iar
personalul care se ocupă de ea în serviciile la care face apel o consideră ca fiind autoarea și responsabilă pentru
ceea ce i se întâmplă. Când personalul nu are competențele necesare pentru a interveni în situațiile de extremă
dificultate constituite de violența domestică și sindromul femeii bătute, acești profesio niști își găsesc o scuză a
incompetenței lor, blamând femeia pentru problemele care apar.
Semnul reabilitării ei este considerat a fi reapariția cochetăriei, a tendințelor de a se îngriji, a preocupărilor
pentru cum arată și cum se comportă cu ceilalți. Aceasta înseamnă reiterarea limitării accesului ei la putere și
redefinirea poziției ei de „persoană care are obligația de a plăcea" celor din jur.
Apare în acest tip de intervenție un ciclu al inconștienței care se menține, conducând victima și personalul
specializat din servicii de la un incident la altul. Căci pentru a întrerupe cercul vicios femeia ar trebui ajutată să
conștientizeze cauzele profunde ale dramei prin care trece, capacitățile, nevoile și drepturile ei. Câtă vreme
solicitarea și oferta de sprijin se rezumă la depășirea momentului, rezultatul nu este decât o mică pauză între
două episoade de violență.
Orice intervenție necesită obiective precise, conștiente, fixate într-un plan de intervenție care să atingă toate
laturile vieții femeii victimă, așa cum efectele violenței domestice atinge toate fațetele existenței femeii. O
comunitate înțeleaptă nu-și poate permite pierderea unui individ, care reprezintă o resursă. Dar, pentru a
reprezenta o resursă, individul respectiv trebuie să atingă cele două mari ținte ale oricărei comunități cu oricare
individ al ei:
– să fie capabil de o viață autonomă;
– să fie capabil să crească noile generații.
Aceste scopuri generale ale comunității cu oricare individ al ei se răsfrâng în reabilitarea femeii victimă prin cele
două obiective pe termen lung care trebuie să vizeze autonomia femeii și stimularea capacităților de a face față
problemelor și de a se adapta realist (Stark, Flitcraft, 1996).
Construirea autonomiei este un proces ale cărui durată și grad de dificultate depind de severitatea și cronicitatea
simptomelor care alcătuiesc sindromul femeii bătute, prezentat de femeie.
în structurarea capacității vieții autonome se va pleca de la acceptarea realistă a separării. Dependența ei de
partenerul violent este cu atât mai accentuată cu cât relația
a durat mai mult timp și cu cât ea s-a instalat pe un teren fragil, sensibil, construit de experiențele anterioare.
Acceptarea realistă a separării se poate realiza în momentul în care, investigându-se nevoile vieții autonome,
femeia este capabilă să vadă resursele de care ar dispune.
în locul limitării și rigidității de care avea nevoie pentru a se adapta relației submisive cu partenerul, acum ea
trebuie să devină flexibilă în viziunea asupra lumii și a problemelor, în căutarea soluțiilor. Ea este obligată – și
serviciile de sprijin trebuie să intervină în acest sens – să-și găsească propria capacitate de a imagina soluții
realiste. Comportamentului reactiv, necontrolat trebuie să i se suprapună un autocontrol matur și femeia să-și
redobândească puterea de a se autostăpâni și capacitatea de a-și defini interesele personale în public și în cadrul
relațiilor mterpersonale. Ea trebuie să-și reconstruiască o imagine de sine pozitivă, imaginea unui om capabil să-
și revendice drepturile.
Există un moment important în procesul de reabilitare a femeii victimă, un moment care de obicei scapă
intervenției, deși el ar putea forja capacitatea femeii de a trăi autonom și a-și rezolva problemele, conștientă fiind
de resursele de care dispune : este vorba despre trezirea dorinței de a pune capăt inegalității dintre sexe. Mai mult
încă, aceste resurse pot crește pe baza sentimentului solidarității și al identificării problemelor ei cu problemele
celorlalte femei victime ale violenței, pe conștiința că nu este singură, izolată în nefericirea ei, ci că împărtășește
o dramă trăită de multe alte femei și că toate au posibilitatea, dreptul, obligația de a se smulge din situație, de a-și
construi o imagine de persoană stăpână pe viața și puterile ei. în momentul de nevoie în care, în serviciile de
sprijin, în refugiile pentru femei victime, ea întâlnește alte femei victime, femeia trăiește comuniunea cu
celelalte, o efuziune care se constituie în factori de sprijin emoțional, moral, înlăturându-i sentimentul de rușine,
izolare, stigmă. Din nefericire, în momentul ieșirii, pozitive sau negative2, din aceste refugii, ea ignoră în general
existența celorlalte femei, aflate în aceeași situație. Dar clipele ei de solidaritate cu celelalte femei aflate în
aceeași situație ar trebui permanentizate într-o conduită civică având ca scop eliberarea femeii în general din
situația de dominare de către elementul masculin. Căci această formă de sclavagism modern general, această
desconsiderare a drepturilor omului îngăduie apariția violenței domestice în care sunt prinse nenumărate femei.
Nu este o întâmplare faptul că majoritatea refugiilor pentru femei victime au fost deschise și organizate de către
femei care au trecut prin această experiență, reușind să se salveze, dar păstrând conștiința dramei de neîngăduit
(Stark, Flitcraft, 1996).
Deoarece ființa umană este construită pe patru dimensiuni mari: bio-psiho-so-cio-culturală, orice problemă de
adaptare, de la boală la delincventă, atinge toate aceste dimensiuni, în proporție variabilă. Violența domestică
este o problemă de sănătate a persoanei, dar este în același timp și o problemă de sănătate socială (Stark,
Flitcraft, 1996). Intervenția va necesita așadar o conjugare a serviciilor puse în slujba rezolvării, a vindecării.
Toate tipurile de servicii: caritate, prevenție, reabilitare, sprijin (Hartman, Laird, 1983) funcționează, trecând pe
rând în prim-planul intervenției, în funcție de momentul procesului reparatoriu, dar în același timp și în funcție
de resursele comunității.
2. Considerăm ieșire pozitivă regăsirea capacității de a opta pentru o viață autonomă, în vreme ce ieșirea
negativă este, în viziunea noastră, reîntoarcerea în relația abuzivă.
într-o comunitate lipsită de servicii de prevenție și sprijin adaptate situației ca urmare a cunoașterii importanței,
gravității fenomenului, vor funcționa serviciile de caritate și cele nespecifice de reabilitare, cum ar fi serviciile
medicale generale.
Serviciile de caritate au la bază compasiunea umană, empatia și dorința de a veni în ajutor. Femeia poate
beneficia de ele la propria solicitare sau aceste servicii îi pot fi oferite în cadrul comunității, unde se cunoaște
situația în care trăiește. Aceste servicii de caritate pot fi oferite de către o persoană sau de către o organizație ori
agenție. Intervenția de acest tip poate fi salvatoare în situații-limită, dar nu poate conduce Ja rezolvarea
problemei femeii victimă și a partenerului de viață. Caritatea poate lua chipul unei vecine, a unei colege de
serviciu care, impresionată de suferința femeii victimă, intervine cu un sfat, un gest, o rugăciune, un adăpost
pentru o noapte sau cu bunuri materiale, acolo unde se consideră că sărăcia este cauza violenței. Caritatea în
general se caracterizează însă prin discreție și neintervenție de profunzime, fiind un serviciu circumstanțial3. Iată
un exemplu al unei intervenții de caritate în cazul unei femei victimă a violenței domestice4 :
„Acum nu știu dacă mai are probleme, dar îmi amintesc că, în perioada când s-a angajat la noi, într-o după-
amiază în care eram amândouă de serviciu și era vară, A. avea pe mână o vânătaie lungă ca o bandă. Am
întrebat-o: «A., unde te-ai nenorocit așa?» ; nu știu ce mi-a răspuns, dar a început să plângă… și mi-a arătat tot
spatele… și era plină de răni și am uns-o cu ulei călduț și cu cremă din aia care amorțește… și atunci mi-a povestit
că a bătut-o cu cureaua… și i-am spus să mai stea la noi până s-o mai liniști și el…".
în general, despre aceste intervenții femeia victimă are amintiri foarte șterse. Acest aspect se datorează probabil
faptului că, deși binevenite, intervențiile de caritate, nu ating specificul și profunzimea problemei victimei și nu
se constituie cu obiective precise de a ajuta femeia să iasă din situație. Acest lucru are o cauză reală: lipsa de
profesionalim a celor care intervin. Dar practicile de intervenție prinse uneori în reglementări legale pot valoriza
și stimula intervențiile de caritate. Astfel, în Suedia, o simplă semnalare făcută de către o terță persoană conduce
la implicarea serviciilor de specialitate (Body-Gendrot, Orfali, 1997).
Serviciile de reabilitare vizează în special sănătatea fizică și mentală, capacitățile scăzute ale femeii. De la
serviciile medicale la cele de consiliere, trecând prin cele sociale de adăpost temporar și prin cele juridice, atunci
când situația cere o considerare din punctul de vedere al legii, serviciile de reabilitare acționează pentru
restabilirea femeii victimă prin intervenții specifice, realizate de profesioniști, în general. Când serviciile sunt
oferite de către voluntari, aceștia sunt supervizați de către specialiști. Voluntarii suplinesc în aceste cazuri lipsa
de timp sau disponibilitate pentru implicare mai profundă a specialiștilor.
Serviciile de suport sunt rețele de sprijin care se constituie în jurul femeii victimă pentru a o asista în procesul de
reabilitare. Intervenția acestora este continuă, de durată, cu o conștiință clară a datoriei și disponibilității de a
sprijini victima. De aceea, serviciile de sprijin sunt oferite de persoane disponibile pentru nevoile victimei.
Aceste
3. în funcție de condițiile de moment ale victimei.
4. Din Raportul pregătit de către Gender Theme Group al UNDAF, 1999 (în curs de apariție).
rețele pot fi foarte variate în alcătuirea și funcționarea lor, implicând de la grupuri de sprijin5, la vecini, prieteni,
familia lărgită. Deosebirea dintre intervenția de suport realizată prin aceste rețele sociale și serviciile de caritate o
constituie continuitatea intervenției în cazul rețelelor și o mai mare individualizare a atenției acordate persoanei.
Serviciile de prevenție sunt la dispoziția publicului larg, a comunității și constau în proiecte și programe
educative pe tema violenței domestice, vizând totodată dezvoltarea unor deprinderi generale de cooperare în
situații dificile, pentru rezolvarea sarcinilor vieții de zi cu zi. Au ca scop schimbarea mentalităților, educația
civică și creează de fapt terenul implementării serviciilor de specialitate. O statistică din 1998 arată că 85%
dintre femeile victime ale violenței domestice din România nu apelează la servicii din rușinea de a-și expune
situația6. Programe educative, care să schimbe percepția femeilor victime asupra situației lor față de restul
comunității și a membrilor comunității față de astfel de situații, ar fi stimulul creării unor servicii de sprijin,
precum și garantul apelurilor la servicii în momentul în care ele ar exista. Schimbarea reprezentării sociale
asupra fenomenului afectează și categoria profesioniștilor, care vor deveni interesați în a-și specializa capacitatea
de intervenție și a crea servicii adecvate. Deși aceste programe necesită în derularea lor specialiști care să creeze
mesaje corecte către comunitate, intervenția de acest tip se realizează în principal prin intermediul mass-media.
în absența unor informații corecte, mass-media pot avea o influență nedorită asupra perceperii subiectului la
nivelul comunității.
Toate aceste tipuri de servicii, prezentate pe categorii distincte, se îmbină în procesul complex al intervenției,
fără să apară o diferențiere clară între tipul lor de acțiune și, cel mai adesea, intervenind sincron.
Ele creionează echipa multiprofesională de intervenție. Iată de ce planul de intervenție care să stabilească
obiective precise, pentru o durată mai scurtă și pe durată mai îndelungată de timp, este strict necesar.
Avantajele lucrului bazat pe un plan de intervenție sunt următoarele :
– armonizează intervențiile venite din diferite servicii cu diferiți profesioniști;
– dă posibilitatea evaluării eficienței intervențiilor;
– ajută la stabilirea unui echilibru în fiecare moment între nevoi și resurse;
– păstrează clare obiectivele în cadrul fiecărei acțiuni cu victima;
– menține permanent filosofia intervenției în atenția echipei de intervenție.
Atingerea obiectivelor mari se poate realiza plecând de la:
– corecta radiografiere a situației;
– cunoașterea tuturor factorilor implicați;
– identificarea nevoilor și resurselor existente.
Intervenția este un proces care începe în momentul semnalării unui caz de violență domestică sau de maltratare a
copilului și ia sfârșit în momentul reabilitării și reinserării sociale a victimei, ca individ cu drepturi depline al
comunității ei, trecând prin procesul de puniție și reabilitare a agresorului, precum și prin protejarea intereselor
copilului.
5. Grupurile de sprijin sunt alcătuite în general din persoane cu același tip de nevoi și pot beneficia uneori de prezența unui
specialist.
6. Pumnul și bocancul iubirii, un program video despre violența în familie, producător Fundația Mașter Media, 1999.
3.5. Intervenția din perspectiva medicală
„Dacă personalul din serviciile de sănătate ar fi mai vigilent în detectarea incidentelor de violență împotriva
femeii, am putea să facem oamenii să fie mai conștienți de faptul că violența domestică reprezintă o problemă
crucială pentru sănătatea și viața femeii" (Datinguinoo, 1991, apud Heise, Pitanguy, Germain, 1994, p. 43).
Așa cum am mai spus, identificarea violenței domestice și a maltratării copilului ca o problemă ce ține de
sănătatea publică s-a petrecut recent. Aceasta a schimbat însă modul de acțiune al personalului medical și
interesul pentru identificarea cazurilor.
Din perspectiva intervenției medicale, în domeniul violenței domestice și al maltra tării copilului, asemănător cu
fenomenul altor boli, putem vorbi despre prevenție:
– primară;
– secundară;
– terțiară.
Prevenția primară urmărește scăderea numărului de cazuri de femei și copii victime ale violenței domestice sau
ale maltratării, prin schimbarea unor comportamente ce țin de mediul în care apar cazurile, de regulă. In cazul
medicilor și al serviciilor de sănătate este necesară stoparea aspectelor de intervenție medicală care accentuează
victimizarea femeii bătute. în lumea cu preocupări pentru stoparea violenței domestice și a abuzului și neglijării
copilului, intervenția primară a dat naștere și se realizează prin numeroase corpuri profesionale care își propun
promovarea și respectarea unor norme în intervenție. De asemenea, aceste corpuri profesionale facilitează
formarea medicilor și a personalului medical și modificarea formării de bază, chiar în sensul studierii
fenomenului în cadrul pregătirii inițiale pentru profesie. Prevenția primară se conjugă cu eforturile politice de a
crea legi și servicii de specialitate în cadrul comunităților. Prevenția primară înseamnă recunoașterea de către
specialist a importanței fenomenului, a apartenenței lui, atât prin consecințele imediate, cât și prin cele de durată,
și la domeniul medical. Ca acțiuni imediate ale specialiștilor la acest nivel se impun:
– educarea comunității pentru a face o recunoaștere de rutină a fenomenului;
– evaluarea gradului de siguranță a victimei care a fost salvată din relația abuzivă;
– a atrage atenția adulților și părinților care nu au ajuns în situația de a cunoaște violența domestică și
maltratarea copilului asupra posibilelor riscuri și consecințe.
Prevenția secundară se instituie în cazurile identificate și are ca obiectiv intervenția cât mai rapidă și mai
adecvată. Elementele specifice ale intervenției la acest nivel sunt:
– identificarea;
– validarea cazurilor;
– tratamente medicale pentru a răspunde unor aspecte de sănătate compromisă a victimei;
– evaluarea aspectelor de sănătate mentală;
– documentarea cazului printr-o atentă și discretă colectare de informații despre victimă, partener, copii, familie
în general;
– evaluarea gradului de risc/siguranță în care se află victima;
– referirea cazului pentru aplicarea legii dacă se dovedește necesar;
– referirea către serviciile comunitare specializate (dacă evaluarea gradului de risc evidențiază că este necesar)
(Stark, Flitcraft, 1996)
Clinicile unde se prezintă, însoțite adesea de agresori, victimele, solicitând îngrijiri medicale, au evidențe precise
care sunt păstrate și actualizate. Toate demersurile de mai sus trebuie să fie urmărite de clinici. Intervențiile la
acest nivel reclamă personal cu o bună pregătire și experiență profesională în cele mai provocatoare situații din
medicină și cu bune abilități de colaborare în echipa de lucru. O strategie de intervenție adecvată cere abilități
formate în variate discipline medicale, dar și paramedicale de îngrijire și asistență socială. La acest nivel, sunt
necesare atât procedee de evaluare, de radiografiere a situației, cât și de cercetare, pentru o mai bună cunoaștere
a fenomenului în general.
Prevenția terțiară se realizează prin intervenția organizațiilor și a organismelor abilitate să dezvolte servicii de
specialitate care să acționeze la confluența cu alte servicii tangente situațiilor de violență domestică și maltratare
a copilului. Serviciile specializate trebuie să dispună de un personal antrenat în abordarea fenomenelor și de
protocoale de lucru, de formalizare și înregistrare a datelor privind cazurile. Aceste secții spitalicești trebuie să
colaboreze cu poliția, serviciile sociale și cele de tratament ambulatoriu de sănătate mentală. în toate aceste
colaborări care au ca obiectiv reabili tarea victimei și a agresorului, protocoalele de înregistrare a datelor sunt
mementoul care obligă la referirea cazului și la colaborare interprofesională și interservicii. Această abordare a
victimei violenței domestice sau a copilului maltratat va implica intervenții în situație de criză, spitalizare de
urgență a victimei pentru a o proteja, consiliere, grupuri de sprijin, promovarea unei atitudini corecte în
comunitate, și nu doar identi ficare și referire la alte servicii. în acest punct, prevenția terțiară a închis cercul
intervenției, apropiindu-se de prevenția primară.
Rezumând cele trei tipuri de intervenție, putem spune că, în primul pas, structurezi cunoștințe, norme de
intervenție, standarde profesionale, cu care antrenezi specialiștii care, în pasul al doilea, vor interveni, pentru ca,
în timpul trei, să creeze servicii speciale conectate la toate resursele comunității și să promoveze legi care să
faciliteze intervențiile în favoarea victimei.
Deși în procesul de dezvoltare pe plan politic, legislativ și profesional vom găsi aceste trei mecanisme, ele nu
funcționează într-o înșiruire cronologică, ci într-o sincronie care este menită să ajute rapid și eficient victima.
Eforturile au debutat doar recent, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, dar dramatismul și amploarea
fenomenelor ne obligă la atitudini și acțiuni în favoarea victimelor.
în ciuda faptului că cel mai frecvent loc unde ajung victimele sunt serviciile medicale, se pare că interesul
personalului medical pentru violența domestică și maltratarea copilului este de dată recentă și că acest personal
necesită o formare specială.
Bibliografie selectivă
Anastasiow, N., Development and disability. A psychological Analysis for special Infant and Young Child, The Dorsey Press,
1982.
Benninger-Budel, C.; Lacroix, A.-L., Violence contre lesfemmes, Rapport OMCT, Eric Sottas, Directeur, Geneva, 1999.
Catheline, N.; Marcelii, D., „De l'enfant â l'adolescent: de l'agressivite â la violence", Le Journal des Professionnels de
l'Enfance, nr. 2, Martin Media, 1999.
Chalon, R, „Le suicide", Enfance Majuscule, nr. 38, decembrie 1997 – ianuarie 1998, Paris.
Divet, Y.; Heleine. J.; Morellec, J. (sub redacția), Enfants en danger, elaborat de Direction
des Affaires Sociales, Conseil General d'Ille et Vilaine, 1999.
EPOCH Worldwide, Hitting people is wrong – and children are people too, Londra, 1992. Fitzgerald, H.; Strommen, E.;
McKinney, J.P., Developmental Psychology. The Educators,
Brooks Publishing, Baltimore, Londra, 1986.
Hartman, A.; Laird, J., Family-centered social work practice, The Free Press, New York, Londra, 1983.
Hayes, E., Tips to beat stress, NSPCC, Londra, 1998.
Hodgkin, R.; Newell, P., Implementation Handbook for the Convention on the rights. of the
child, UNICEF, 1998.
Killen, K., Copilul maltratat, Eurobit, Timișoara, 1998. Lee, C.M., Child Abuse, The Open University Press, Londra, 1994.
Lynch, M., „Child Abuse before Kempe: a Historical Literature Review", Child Abuse and Neglect, voi. 9, pp. 7-l5, 1985.
Mayhew, J., Psychological change, a practicai introduction, MacMillan, Londra, 1997. McCarthy, G., The Ones Who Got
Away, Women Who Left Abusive Partners, Seal Press, 1987.
Muntean, A., „Violent child rearing practices. Dynamics and effects", Family – Europe, 21st Century Vision and Institutions,
Livanis Publishing Organization, Atena, 1999.
Roth-Szamoskozi, M., Protecția copilului: dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujana, Cluj-Napoca,
1999.
Schechter, S.; Hart, B.; Richie, B., Building women's leadership, Reading Papers, 1987. Stark, E.; Flitcraft, A., Women at
Risk, Sage Publications, 1996.
Whitman, M., Challenging the Darkness: Child sexual abuse & the church, Discovery Counseling Resources Bellingham,
Washington, 1994.
Woods, M.E.; Hollis, F., Casework. A Psychosocial Therapy, McGraw-Hill, Inc., New York, Tokyo, Toronto, ed. a IV-a,
1990.
Zamfir, E.; Zamfir C. (coord.), Politici sociale, Editura Alternative, București, 1995. ***, Convenția cu privire la drepturile
copilului, adoptată de ONU la 20 noiembrie 1989.
***, Conveying Concerns: Women Report on Gender Based Violence, Population Reference Bureau, Measure
Communication, Washington, DC, 2000.
***, Legea nr. 108/1998.
***, Violence in the Family, editată de International Council of Women, Proceeding International Conference, Amsterdam,
1994.
— I
Gabriela Lupșan
Instituții juridice în domeniul protecției și promovării
drepturilor copilului
1. Adopția
2. Ocrotirea minorului
1. Adopția
1.1. Noțiuni generale despre adopție. Precizări prealabile
1.1.1. Terminologie
Noțiunea de adopție este folosită în legislație, doctrină1 și practica judecătorească în patru accepțiuni.
în primul rând, ca act juridic, noțiunea de adopție desemnează manifestarea consimțământului persoanelor
expres prevăzute de lege și prin care ia naștere, în principal, raportul de filiație dintre adoptat și adoptator (de
exemplu, art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției2). în
al doilea rând, ca raport juridic, adopția are în vedere efectele pe care le produce actul juridic de adopție
încuviințat de instanța de judecată (de exemplu, art. 22, alin. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
25/1997). Ca instituție juridică, ea reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează încheierea și
încuviințarea adopției, efectele ei, desfacerea și desființarea adopției. în fine, adopția este și o măsură specială
de protecție a drepturilor copilului (art. 1, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997),
adăugându-se la celelalte măsuri de protecție a copilului aflat în dificultate, reglementate de Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate3.
De asemenea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 face distincție între adopția națională și adopția
internațională, consacrând, implicit, prin dispozițiile art. 12, alin. 3-5, caracterul subsidiar al acesteia din urmă.
Adopția este națională dacă se încuviințează de către instanța judecătorească română, în condițiile în care
adoptatorul și adoptatul, chiar cu cetățenii diferite, au domiciliul sau reședința pe teritoriul României (de
exemplu, un cetățean român cu domiciliul în România adoptă un copil român cu domiciliul în România sau o
familie de cetățeni francezi cu domiciliul în România adoptă un copil român cu domiciliul în România). Adopția
este internațională* atunci când intervin unul sau mai multe elemente de extraneitate, precum cetățenia,
domiciliul ori reședința
1. A se vedea I. Albu, „Noțiunea, felurile și scopul înfierii", in I. Albu, I. Reghini, S.A. Szabo, înfierea, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1977, pp. 21-22; P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL Beck, București, 2001, p. 369;
E. Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 268; Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul
familiei, Editura ALL Beck, București, 2001, p. 172 ; G. Lupșan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iași, 2001, pp. 191-l92.
2. Publicată înMonitorul Oficial al României, partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997, și republicată, în baza Legii nr. 87/1998 de
aprobare a acesteia, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 168 din 29 aprilie 1998.
3. Publicată înMonitorul Oficial al României, partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997, și republicată, în baza Legii nr. 108/1998,
în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 276 din 24 iulie 1998.
4. în literatura juridică recentă se consideră că noțiunea de adopție internațională are un sens larg, ca adopție cu orice
element de extraneitate, și un sens special, prevăzut de Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993, potrivit căruia adoptatul și adoptatorul au reședința obișnuită în state
adoptatorului sau a adoptatului, locul încuviințării adopției (de exemplu, o familie de cetățeni francezi cu
domiciliul în Franța adoptă un copil român cu domiciliul în România, un cetățean român cu domiciliul în
străinătate adoptă un copil român cu domiciliul în România).
în mod tradițional, legislația românească a cunoscut două forme de adopție : adopția cu efecte depline și adopția
cu efecte restrânse. Adopția cu efecte depline dă naștere raporturilor de rudenie între adoptat și descendenții săi,
pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte, încetând, în același timp, rudenia firească a
adoptatului și descendenților săi față de părinții săi firești și toate rudele acestora. Adopția cu efecte restrânse
determină stabilirea raporturilor de rudenie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator, pe de altă
parte, cu menținerea legăturilor de rudenie între adoptat și descendenții săi cu părinții săi firești și rudele
acestora.
Noul act normativ în materie, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, a eliminat forma adopției cu
efecte restrânse5, astfel încât, în accepțiunea legislației în vigoare, prin adopție se înțelege numai forma adopției
cu efecte depline. Bineînțeles, adopțiile cu efecte restrânse, încuviințate sub imperiul vechii reglementări, cea a
Codului Familiei, rămân mai departe să-și producă efectele juridice. Art. 10 din Convenția europeană în materia
adopției de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, prevede că prin adopție adoptatorul dobândește, cu
privire la copilul adoptat, drepturile și îndatoririle de orice natură ale unui părinte firesc față de copilul său
legitim, încetând să mai existe drepturile și îndatoririle de aceeași natură între adoptat și părinții săi firești sau
orice altă persoană. Art. 26 și 27 din Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993, fac referire la ambele forme ale adopției.
1.1.2. Reglementarea actuală6
Nici o altă instituție de dreptul familiei nu a suferit în ultimii zece ani atâtea modificări legislative ca instituția
adopției. Impuse de tradiția juridică românească, pe de o parte, și de ralierea la convențiile internaționale în
materie, pe de altă parte, aceste modificări de drept material și de drept procesual reprezintă tot atâtea garanții ale
realizării scopului adopției, și anume interesul superior al copilului.
Principalele modificări ale reglementării adopției, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997, sunt
următoarele :
– capitolul Adopția din Codul Familiei și Legea nr. 11/1990, așa cum a fost republicată cu toate modificările în
baza Legii nr. 65/1995, au fost abrogate expres prin dispozițiile art. 27, alin. 1;
diferite, ceea ce presupune deplasarea copilului adoptat din statul de origine în statul de primire. A se vedea M. Avram,
Filiația. Adopția națională și internațională, Editura ALL Beck, București, 2001, pp. 104-l07.
5. în funcție de consacrarea felurilor adopției, țările europene se clasifică în două grupe : țări ca Franța, Belgia, Italia,
Spania, Portugalia, Germania, care consacră un sistem dualist, și țări ca Marea Britanie, Olanda, Elveția, Austria, unde nu se
cunoaște decât adopția cu efecte depline. De asemenea, în unele sisteme de drept se face distincție între adopția unui minor și
adopția unui major. Astfel, în Germania, Spania, Italia, minorul poate fi adoptat numai cu efecte depline, iar majorul numai
cu efecte restrânse.
6. Prezentul studiu are în vedere actele normative în vigoare până la data de 1 decembrie 2001.
adopția este considerată o măsură specială de protecție a drepturilor copilului (art. 1, alin. 1);
Codul Familiei prevedea două feluri de adopție, adopția cu efecte depline și cea cu efecte restrânse. în actuala
reglementare este consacrată un singur fel de adopție, și anume adopția cu efecte depline sau cu efectele unei
filiații firești. Astfel, din dispozițiilor alin. 2 și 4 ale art. 1 rezultă că adopția stabilește legătura de filiație dintre
adoptator și cel adoptat, precum și rudenia dintre acesta din urmă și toate rudele adoptatorului, în același timp
încetând filiația dintre copil și părinții lui naturali;
scopul adopției este acela de a se proteja interesele superioare ale copilului, rămânând ca, la finalul procedurii,
judecătorul să aprecieze dacă cererea adoptato rului oferă garanții materiale și morale suficiente pentru realizarea
acestui scop ; condițiile de fond cu privire la adoptat, așa cum au fost consacrate în dispozițiile Codului Familiei
și ale Legii nr. 11/1990, au fost menținute de legiuitor și în actuala reglementare (art. 2, 4, 5, alin. 1);
condițiile de fond cu privire la adoptator au fost și ele, în principal, menținute (art. 5, art. 6, alin. 1), însă
dovedirea faptului că persoana sau cuplul ce dorește să adopte prezintă condiții materiale și garanții morale
necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului se realizează prin eliberarea, de către Comisia pentru
protecția copilului, a atestatului corespunzător. Pe baza rapoartelor și a propunerilor serviciului public specializat
pentru protecția copilului sau ale unui organism privat autorizat la care s-a adresat adoptatorul, în termen de 90
de zile de la data depunerii cererii, Comisia pentru protecția copilului decide asupra eliberării atestatului de
persoană sau familie adoptivă (art. 6); consimțământul la adopție se exprimă de toate persoanele prevăzute de
lege în formă autentică, cu excepția adoptatului ce a împlinit vârsta de 10 ani, pentru care art. 18, alin. 4 impune
exprimarea consimțământului în fața judecătorului. De asemenea, părinții firești precizează în declarația dată la
notarul public că sunt de acord cu adopția minorului lor de către o persoană sau familie propusă de Comisia
pentru protecția copilului (art. 7, alin. 1, lit. a). Această situație a fost descrisă de Legea nr. 11/1990 sub
denumirea de declarație în alb. în art. 8 se precizează în ce condiții consimțământul părintelui la adopția
copilului său minor devine irevocabil; același articol face referire și la situația copilului declarat abandonat,
pentru a cărui adopție legiuitorul prevede că nu mai este necesar consimțământul părinților firești. La dosarul de
adopție se anexează hotărârea de abandon rămasă irevocabilă, prin care exercițiul drepturilor părintești este
delegat, în condițiile Legii nr. 47/1993, instituției de ocrotire unde se află minorul sau, mai corect, având în
vedere și dispozițiile art. 8, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 cu privire la protecția
copilului aflat în dificultate, Comisiei pentru protecția copilului; în categoria impedimentelor exprese cunoscute
s-a inclus impedimentul care rezultă din calitatea de soți a adoptaților, considerat de doctrină, multă vreme, ca
fiind virtual (art. 3, alin. 2);
procedura adopției parcurge două etape, o etapă administrativă și una de jude cată, scopul acestora fiind acela de
a se verifica, de către Comisia pentru protecția copilului, Comitetul Român pentru Adopții și, în ultimă instanță,
de către judecător, dacă minorul și adoptatorul îndeplinesc condițiile de fond prevăzute de lege și dacă există
vreun impediment la adopția solicitată;
– pentru ca adopția să poată fi încuviințată este necesară încredințarea copilului adoptatorului sau adoptatorilor,
după caz. încredințarea copilului în vederea adopției este dispusă de Comisia pentru protecția copilului din
județul în care minorul își are domiciliul sau reședința, pe o perioadă de minimum 3 luni. în această perioadă,
serviciul public specializat sau organismul privat autorizat efectuează rapoarte bilunare, referitoare la evoluția
copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator sau adoptatori (art. 9, alin. 1-5);
– Comisia pentru protecția copilului eliberează adoptatorului sau cuplului adoptiv avizul favorabil adopției
minorului încredințat (art. 9, alin. 6);
– cererea adoptatorului sau a familiei adoptive se transmite Comitetului Român pentru Adopții prin intermediul
serviciului public specializat sau al organismului privat autorizat în vederea obținerii confirmării. Cererea este
însoțită de înscrisurile enumerate la art. 6, alin. 3, art. 7, art. 11, alin. 3, art. 12, alin. 5, precum și de o copie
certificată conform cu originalul de pe hotărârea de încredințare;
– toate aceste înscrisuri, precum și cererea persoanei sau cuplului care dorește să adopte un minor se transmit
de serviciul public specializat sau organismul privat autorizat, după obținerea confirmării Comitetului Român
pentru Adopții, către instanța de judecată competentă (art. 14);
– competența materială a instanței judecătorești a fost menținută; în schimb, competența teritorială aparține
tribunalului în raza căruia se găsește domiciliul copilului (art. 16, alin. 1). Dacă nu se poate determina
competența teritorială, Tribunalul Municipiului București încuviințează adopția solicitată;
– cererea de încuviințare a adopției se judecă în camera de consiliu, iar judecătorii care alcătuiesc completul în
vederea soluționării cererii sunt desemnați special de ministrul Justiției (art. 18, alin. 1);
– judecarea cererii se face cu citarea Comisiei pentru protecția copilului care îl reprezintă pe adoptat, a
adoptatorului sau a adoptatorilor și a Comitetului Român pentru Adopții. Participarea procurorului este
obligatorie ;
– ancheta psihosocială a copilului o prezintă, la cererea instanței judecătorești, Comisia pentru protecția
copilului care a avizat favorabil adopția (art. 18, alin. 5);
– în cazul adopției internaționale, Comitetul Român pentru Adopții eliberează, pe baza hotărârii judecătorești
irevocabile, un certificat care atestă că respectiva adopție este conformă cu normele impuse de Convenția de la
Haga, din 29 mai 1993 (art. 20);
– desfacerea adopției poate fi solicitată numai de copilul care a împlinit vârsta de 10 ani și de Comisia pentru
protecția copilului de la domiciliul adoptatului;
– adopția internațională este reglementată și de acest act normativ, dispozițiile Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 25/1997 corelându-se cu cele ale Legii nr. 105/1993 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internațional privat. De remarcat este faptul că, și de data aceasta, legiuitorul român a acordat prioritate
adopției naționale, în ipoteza în care același minor este solicitat pentru adopție, în același timp, de o familie de
cetățeni români și de o familie de cetățeni străini.
De asemenea, România este parte semnatară la două convenții internaționale în materia adopției, și anume :
Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată
la Strasbourg, la 24 aprilie 19677, și Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga, la 29 mai 19938.
1.1.3. Noțiunea de adopție
în lipsa unei definiții legale a adopției, elaborarea unei definiții complete a acesteia prezintă o anumită
dificultate, deoarece instituția adopției are o complexă natură juridică, în literatura de specialitate se întâlnesc
mai multe definiții ale adopției. Am reținut în continuare câteva dintre acestea :
– adopția este instituția juridică în virtutea căreia între o persoană, numită adoptator, și o altă persoană, numită
adoptat, se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinți și copii9;
– adopția reprezintă o unitate indisolubilă între actul juridic al adopției și efectele sale10;
– adopția este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care
adoptă și copil, precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului11;
– adopția este definită ca fiind operațiunea juridică realizată prin juxtapunerea unor acte juridice unilaterale,
care dau naștere raporturilor de rudenie civilă în condițiile legii și între persoanele prevăzute de lege12;
– adopția poate fi definită ca operațiunea juridică prin care se creează raporturi de filiație și de rudenie civilă, în
condițiile legii, între persoanele prevăzute de lege13.
în ceea ce ne privește, considerăm că adopția este acel act juridic complex de dreptul familiei, prin care se
stabilesc relații de rudenie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de
altă parte14.
1.1.4. Natura juridică a adopției
Natura juridică a adopției a ridicat probleme, indiferent de perioada legislativă. Anterior intrării în vigoare a
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997, s-au exprimat următoarele opinii în legătură cu natura juridică a
adopției:
– adopția este un act juridic de drept administrativ, întrucât ceea ce conferă valoare juridică consimțământului
exprimat la adopție este numai decizia de încuviințare a adopției emisă de autoritatea tutelară15;
7. România a aderat la această convenție, prin Legea nr. 15/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 67
din 31 martie 1993.
8. România a ratificat această convenție prin Legea nr. 84/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 298
din 21 octombrie 1994.
9. T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, voi. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 125.
10. M. Mureșan, „Filiația din înfiere", in A. Ionașcu, M. Mureșan, M.N. Costin, V. Ursa,
Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 99. 11.1.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 369; Al.
Bacaci et al., op.cit., p. 172.
12. V. Stoica, M. Ronea, „Natura juridică și procedura specifică a adopției", Dreptul, nr. 2/1993, p. 31.
13. A se vedea M. Avram, op.cit., p. 90.
14. G. Lupșan, op.cit., p. 195.
15. A se vedea E. Pușcariu, notă la dec. civ. nr. 6648/1957 a fostului Trib. Reg. Craiova, înL.P. nr. 11/1958, p. 105.
– adopția este un act juridic complex, deoarece decizia autorității tutelare desăvârșește actul de dreptul familiei
realizat prin exprimarea consimțământului persoanelor indicate de lege16;
– adopția este un act de dreptul familiei al cărui conținut este determinat de consimțământul exprimat de
anumite persoane prevăzute de lege și față de care decizia de încuviințare a adopției apare doar ca o condiție de
eficacitate17.
Din ansamblul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997, care reglementează condițiile de
fond și de formă necesare încheierii și încuviințării adopției, rezultă complexitatea structurii juridice a adopției.
Astfel, în primul rând, adopția implică încheierea unor acte juridice de drept civil prin care persoanele prevăzute
expres de lege își exprimă, în formă solemnă, consimță mântul la adopție. în al doilea rând, procedura adopției
presupune obținerea unor acte administrative, care sunt emise de organele administrației publice locale și
centrale cu atribuții în domeniul protecției copilului (atestatul de persoană sau familie adoptivă, hotărârea de
încredințare a minorului în vederea adopției, avizul favorabil încuviințării adopției, confirmarea adopției). în al
treilea rând, pentru a se produce efectele juridice în vederea cărora s-a încheiat adopția, este necesară intervenția
unei hotărâri judecătorești, adică a unui act de drept procesual civil.
Pornind de la această realitate, în literatura juridică recentă au fost susținute următoarele opinii în legătură cu
natura juridică a adopției:
– adopția este un act juridic complex, deoarece ea nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor trei categorii
de acte juridice, de dreptul familiei, de drept administrativ și de drept procesual civil, fiecare reprezentând un
element esențial al adopției18;
– adopția este un act de dreptul familiei, întrucât ceea ce este determinant pentru conținutul ei este
consimțământul persoanelor indicate de lege și faptul că acesta stă la baza constituirii familiei adoptive, după
cum familia firească este rezultatul consimțământului viitorilor soți, cuprins în actul juridic al căsătoriei19.
Autorul arată în justificarea opiniei sale că încuviințarea sau autorizarea unor acte juridice de drept civil, de drept
comercial sau de dreptul familiei, prin decizii ale unor autorități administrative sau prin hotărâri judecătorești, nu
este de natură a schimba caracterul acestor acte20;
16.I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., pp. 400-402; T.R. Popescu, op.cit., p. 133; T.S.,
dec. de îndrumare nr. 2/1967, în CD., 1967, p. 31. 17.1. Rucăreanu, „înfierea", înE.A. Barasch, A. Ionașcu, P. Anca, V.
Economu, I. Nestor,
I. Rucăreanu, S. Zilberstein, Rudenia în dreptul RSR, Editura Academiei, București, 1966,
pp. 200-201; I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975,
pp. 267-268; Al. Bacaci et al., op.cit., p. 175. 18.1.P. Filipescu, Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura
ALL, București, 1998,
p. 43.
19. Al. Bacaci etal., op.cit., p. 175.
20. în cadrul procedurii necontencioase, instanța judecătorească este uneori chemată să participe la elaborarea sau perfectarea
unor acte sau operațiuni juridice cu caracter privat, cum ar fi, de exemplu, încuviințarea adopției, deschiderea unui testament
olograf sau mistic, art. 892 din Codul Civil. A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. II, Editura
Servo-Sat, Arad, 2000, p. 520.
– adopția este o operațiune juridică bazată pe juxtapunerea unor acte unilaterale de voință21. Astfel, în structura
adopției intră întotdeauna două elemente esențiale diferite și invariabile, și anume consimțământul adoptatorului
și hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției, și elemente variabile, cum ar fi consimțământul celorlalte
persoane prevăzute de lege, actele administrative unilaterale. Unitatea operațiunii juridice a adopției este
asigurată de scopul comun al manifestărilor de voință, respectiv de protecția copilului prin crearea raporturilor de
rudenie civilă22.
în ceea ce ne privește23, considerăm că adopția este un act de dreptul familiei, deoarece adopția nu este posibilă
decât cu îndeplinirea unor condiții de fond și de formă specifice, deseori riguroase. De asemenea, adopția se
pronunță de o instanță judecăto rească, după ce aceasta își exercită atribuțiile de control al legalității și de
apreciere a oportunității adopției, prin prisma interesului superior al copilului. Intervenția în procedura adopției a
autorității publice – administrative și judiciare – este cerută de lege.
1.2. Condițiile de fond la adopție24
1.2.1. Condițiile de fond cu privire la adoptator
1) Capacitatea deplină de exercițiu. Art. 5, alin. 1 din Ordonanța de urgență nr. 25/1997, prevăzând că „nu pot
adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exercițiu…", reia condiția pe care o regăseam în art. 68,
alin. 1 din Codul Familiei, astăzi abrogat. Rațiunile pentru care legiuitorul a impus această condiție sunt
următoarele:
– prin adopție, adoptatorul dobândește drepturile și îndatoririle părintești care, în mod firesc, aparțin numai
persoanei cu capacitate deplină de exercițiu;
– adoptatorul, urmând să consimtă personal și valabil la adopție, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu;
– numai o persoană cu capacitate deplină de exercițiu poate să asigure adoptatului condiții materiale și
spirituale corespunzătoare creșterii și educării.
Pornind de la textul analizat, se poate afirma că vârsta minimă pentru adoptator este de 18 ani, când, în regulă
generală, se dobândește capacitate deplină de exercițiu. Există și o excepție de la această regulă, atunci când
minora căsătorită dorește să adopte, împreună cu soțul ei sau nu, un copil. Instanța judecătorească poate să
încuviințeze o astfel de adopție, având în vedere dispozițiile art. 5, alin. 1 și art. 6, alin. 2 din Ordonanța de
urgență nr. 25/1997.
Toate legislațiile europene impun condiții de vârstă pentru adoptator, iar în plus, dacă adopția este solicitată de
un cuplu, se cere și o durată minimă a căsătoriei solicitanților. Iată câteva exemple :
– în Marea Britanie, țara cea mai liberală din acest punct de vedere, este suficient ca, în momentul promovării
cererii de adopție, cel puțin unul dintre soții
21. V. Stoica, M. Ronea, art.cit., pp. 31-36.
22. M. Avram, op.cit., p. 124.
23. G. Lupșan, op.cit., p. 196.
24. Pentru încheierea și încuviințarea adopției este necesară îndeplinirea următoarelor categorii de condiții: condiții de fond,
care privesc adoptatorul, adoptatul și consimțământul; lipsa impedimentelor; condiții de formă.
adoptatori să aibă împlinită vârsta de 21 de ani. Adopția solicitată de către o persoană necăsătorită este interzisă;
– în Franța, adopția poate fi solicitată de către soții nedespărțiți în fapt, căsătoriți de cel puțin doi ani, iar unul
dintre ei trebuind să aibă vârsta de 28 de ani (art. 343 Codul Civil);
– în Germania, Spania, Belgia, vârsta minimă pentru soții care doresc să adopte este de minimum 25 de ani;
– în Italia, adopția se încuviințează numai dacă soții au împlinit cel puțin trei ani de căsătorie și dovedesc că în
această perioadă nu au fost separați în fapt sau în drept.
Prin Legea nr. 15/1993, România a aderat la Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la
Strasbourg, la 24 aprilie 1967. Potrivit art. 2 din această lege, aderarea s-a realizat cu următoarea rezervă: „în
temeiul posibilităților conferite de art. 25, paragraful I din Convenție, de a formula cel mult două rezerve cu
privire la dispozițiile părții a II-a, România declară că nu va aplica dispozițiile art. 7, potrivit cărora vârsta
minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 de ani și nici mai mare de 35 de ani, în legislația română
vârsta minimă fiind de 18 ani, fără limită maximă".
In concluzie, potrivit legislației române, vârsta minimă a adoptatorului este aceea de 18 ani.
Deși nu există o vârstă maximă prevăzută de legiuitor pentru adoptator25, instanța judecătorească este cea care
apreciază, de la caz la caz, dacă vârsta prea înaintată a adoptatorului împiedică realizarea scopului adopției.
Intenția legiuitorului român este de a da unui copil părinți, și nu bunici, în ipoteza în care, de exemplu, cei care
solicită adopția unui minor de 3-5 ani au o vârstă de peste 60 de ani.
2) Numărul adoptatorilor. Potrivit art. 4, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, adopția de
către mai multe persoane este interzisă, cu excepția cazului în care ea se face de către soț și soție, simultan sau
succesiv. Prin urmare, în regulă generală, adopția este solicitată de o singură persoană, indiferent dacă este
bărbat sau femeie, dacă este o persoană căsătorită sau celibatară ori dacă mai are copii sau nu.
Singura excepție admisă în privința numărului adoptatorilor este aceea a soților. Deși legiuitorul folosește în
numeroase texte ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997 termenul „familie", considerăm că s-a avut
în vedere adopția de către doi soți, adică de un cuplu căsătorit, și nu înțelesul de drept comun, acela de soți și
copiii lor minori.
Am fi dorit ca noul act normativ să răstoarne consacrarea legislativă în această materie, în sensul ca excepția
adopției unui copil de către două persoane, care au calitatea de soți, să devină regulă, iar regula adopției unui
copil de către o singură persoană să devină excepție. Putem să aducem cel puțin patru argumente la această
propunere de lege ferenda, și anume :
– din punct de vedere statistic, cele mai multe cereri de încuviințare a adopției sunt formulate de soți, iar
puținele cazuri în care se întâlnește un singur adoptator privesc, în principal, adopția copilului celuilalt soț;
– actuala consacrare legislativă din materia adopției intră în contradicție cu dispozițiile art. 97 din Codul
Familiei, care prevăd că ocrotirea părintească se exercită în mod egal de ambii părinți asupra copiilor lor minori,
fără a deosebi
25. A se vedea C.S.J., s.civ., dec. nr. 578/1992, în Dreptul, nr. 2/1993, p. 68.
dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Așa fiind, prin dispozițiile Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 25/1997 se creează în drept o situație care nu este în interesul copilului adoptat, de
vreme ce regula este adopția de către o singură persoană;
– dreptul intern al altor state consacră regula adopției de către doi soți, adopția de către un singur adoptator
fiind excepția;
– art. 6 din Convenția europeană în materia adopției de copii prevede că adopția unui copil este permisă numai
dacă se solicită de către două persoane unite prin căsătorie, adopția realizându-se simultan sau succesiv sau de
către un singur adoptator.
3) Diferenja de vârstă. Condiția diferenței de vârstă între adoptat și adoptator, cerută expres de dispozițiile art.
5, alin. 1, din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, este necesară, pentru ca între adoptator și adoptat
să se poată stabili relații firești de familie, realizându-se astfel scopul adopției.
Art. 5, alin. 2, prevede excepția de la regula diferenței de vârstă de cel puțin 18 ani dintre adoptat și adoptator :
„Pentru motive temeinice, instanța judecătorească va putea încuviința adopția, chiar dacă diferența de vârstă
dintre adoptat și adoptatori este mai mică". împrejurările de fapt care pot constitui „motive temeinice" sunt lăsate
de legiuitor la aprecierea instanței competente, ce se pronunță asupra cererii de adopție. Un astfel de motiv poate
fi, de exemplu, cazul în care o minoră căsătorită dorește să adopte un copil împreună cu soțul său.
Aceeași diferență de 18 ani între adoptatori și adoptat este prevăzută în majoritatea legislațiilor europene. în
Franța, de exemplu, art. 343, alin. 3 din Codul Civil impune o diferență de cel puțin 15 ani, iar în situația în care
se adoptă copilul celuilalt soț, diferența de vârstă poate fi de cel puțin 10 ani.
4) Asigurarea unei dezvoltări armonioase a copilului. Art. 6, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 25/1997 prevede: „Nu pot adopta decât persoanele sau familiile care prezintă condiții materiale și garanții
morale necesare asigurării dez voltării armonioase a copilului".
Această condiție este, pe de o parte, consecința îndatoririlor părinților firești prevăzute în art. 101, alin. 2 din
Codul Familiei. Or, în urma adopției, adoptatorul este asimilat părintelui firesc, și deci supus aplicării textului
citat. Astfel, părintele este obligat „să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea,
învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui…". Pe de altă parte, condiția este
rezultatul scopului adopției. Or, adopția se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului, care
presupun ca acesta să crească, în noul cămin, într-un mediu familial, într-un climat de fericire, de iubire și de
înțelegere.
Verificarea îndeplinirii de către adoptator sau adoptatori, după caz, a condiției prevăzute de art. 6, alin. 1, din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 se concretizează, în faza administrativă a procedurii de adopție,
prin obținerea atestatului de persoană sau de familie aptă să adopte. Reglementarea atestatului a fost necesară și
pentru a se asigura conformitatea legislației române cu dispozițiile art. 5 din Convenția asupra protecției copiilor
și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993, care prevăd că adopția nu
poate avea loc decât dacă autoritățile competente ale statului primitor au constatat că viitorii'părinți adoptivi sunt
corespunzători și apți să adopte.
Sub imperiul Legii nr. 11/1990, astăzi abrogată, verificarea îndeplinirii condiției de fond privitoare la capacitatea
adoptatorilor de a asigura copilului o dezvoltare fizică și morală corespunzătoare era în sarcina exclusivă a
instanței de judecată.
Astăzi, această verificare se face, în prealabil, de către Comisia pentru protecția copilului în raza căreia
domiciliază, după caz, adoptatorul sau adoptatorii. Neobținerea atestatului de familie adoptivă face imposibil
demersul în vederea adopției.
în literatura juridică26 s-a arătat că verificarea condițiilor materiale și a garanțiilor morale nu este necesară, dacă
cel ce urmează a fi adoptat a dobândit capacitate deplină de exercițiu, deoarece dispozițiile în legătură cu
atestatul se referă, în mod expres, la adopția unui „copil". Afară de argumentul de text furnizat de art. 6, alin. 1,
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, raționamentul autoarei poate fi susținut prin aceea că, într-o
asemenea ipoteză, constatarea aptitudinii de a adopta nu își are rostul, de vreme ce părintele adoptiv nu are de
preluat drepturile și îndatoririle părintești, pentru că acestea s-au stins o dată cu dobândirea capacității depline de
exercițiu de către adoptat și, oricum, ținând seama de condiția ca adoptatul să fi fost crescut în timpul minorității
de persoana sau familia care dorește adopția, ocrotirea minorului s-a realizat cu anticipație, încuviințarea adopției
de către instanța de judecată venind doar să confirme, din punct de vedere juridic, o stare de fapt preexistentă.
în ceea ce ne privește27, considerăm că obținerea atestatului de persoană sau de familie adoptivă este necesară și
în cazul adopției unei persoane majore, deoarece aptitudinea de a adopta este o condiție de fond a oricărui
adoptator. în caz contrar, o persoană sau o familie, pentru a eluda dispozițiile legii care i-ar interzice adopția unui
minor, ar formula cererea de adopție atunci când adoptatul dobândește capacitate de exercițiu, făcând dovada că
1-a crescut în timpul minorității.
1.2.2. Condițiile de fond cu privire la adoptat
1) Adoptatul este o persoană lipsită de capacitatea deplină de exercițiu. Art. 2, alin. 1 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede : „Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de
exercițiu". Din analiza acestei prime condiții de fond a adoptatului rezultă că poate fi adoptată orice persoană
fizică până la dobândirea capacității depline de exercițiu, respectiv până la împlinirea vârstei de 18 ani sau, în
cazul minorei28, până la data încheierii căsătoriei.
în mod excepțional, în condițiile art. 2, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, este posibilă
și adopția persoanei cu capacitate deplină de exercițiu, dar numai de către persoana sau familia care a crescut-o.
Așadar, urmează a se dovedi, în fața instanței judecătorești, cu orice mijloc de probă, că, în fapt, între adoptator
sau adoptatori, pe de o parte, și adoptat, pe de altă parte, s-au statornicit relații firești, ce caracterizează legătura
părinte – copil, iar adopția încuviințată de instanța de judecată nu face decât să transforme într-o situație de drept
o situație de fapt, care durează de ani. De asemenea, scopul adopției, acela de a se proteja interesele superioare
ale copilului, a fost atins cu anticipație în timpul
26. E. Florian, „Unele considerații asupra noului regim al adopției", Dreptul, nr. 11/1998, p. 10.
27. A se vedea G. Lupșan, op.cit., p. 200.
28. Minora căsătorită poate fi adoptată numai în condițiile prevăzute de art. 2, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 25/1997.
minorității adoptatului. în concluzie, judecătorul nu face altceva decât să dea valoare juridică unei situații de fapt.
2) Condiția de adoptabilitate. Din analiza art. 3, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 și a
art. 20 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului29, rezultă că devine adoptabil orice copil lipsit,
temporar sau definitiv, de mediul său familial, precum și cel care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în
acest mediu30. De asemenea, art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede: „Este interzisă
adopția copiilor care nu se află în evidența Comitetului Român pentru Adopții, cu excepția cazului în care soțul
adoptă copilul celuilalt soț, a cazului în care adoptatorii sunt rude până la gradul al IV-lea inclusiv cu unul dintre
părinții copilului, sau a adopției în condițiile prevăzute la art. 2, alin. 2".
Așadar, în regulă generală, nu pot fi adoptați decât copiii aflați în evidența Comitetului Român pentru Adopții.
Pot fi înscriși pe listele Comitetului Român pentru Adopții acei copii al căror interes reclamă protecția
drepturilor lor prin intermediul instituției adopției și care se află în una dintre următoarele situații:
– părinții copilului sunt decedați sau au fost declarați judecătorește morți, sunt necunoscuți, decăzuți din
drepturile părintești sau sunt puși sub interdicție;
– unul dintre părinții copilului se află într-una din situațiile enumerate mai sus, iar celălalt părinte este de acord
cu adopția, fiind în imposibilitate de a se îngriji de acesta;
– ambii părinți ai copilului și-au exprimat consimțământul la adopție, consim țământ ce a devenit irevocabil;
– copilul a fost declarat abandonat pe cale judecătorească, în condițiile Legii nr. 47/1993;
– copilul este născut din părinți necunoscuți.
în literatura juridică recentă31 s-a susținut că, ținând seama de specificul atribuțiilor recunoscute Comisiei pentru
protecția copilului și prevăzute de art. 5, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 cu privire la
protecția copilului aflat în dificultate, precum și de cazurile indicate limitativ de lege, în care este posibilă
adopția copilului din familie, la adopție sunt vizați numai copiii aflați în dificultate.
în ceea ce ne privește, considerăm că noțiunea de „copil aflat în dificultate" este mult mai vastă decât cea de
„copil adoptabil". în plus, nu orice copil aflat în dificultate poate fi adoptat. Pentru ca un copil să devină
adoptabil, trebuie să fie îndeplinită condiția legată de clarificarea situației lui juridice (de exemplu, dacă a fost
declarat abandonat printr-o hotărâre judecătorească, ori dacă este un copil născut din părinți necunoscuți, ori
dacă părinții lui firești și-au exprimat consimțământul irevocabil pentru adopție)32.
Din definiția dată de art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 rezultă că în categoria copiilor
aflați în dificultate intră acei copii a căror dezvoltare, securitate ori integritate fizică sau morală este periclitată,
fie pentru că sunt lipsiți de
29. România a ratificat această convenție prin Legea nr. 18/1990, publicată mMonitorul Oficial al României,
partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990, și republicată în nr. 314 din 13 iunie 2001.
30. Pentru o analiză în amănunt a acestor situații, a se vedea M. Avram, op.cit., pp. 135-l42.
31. E. Florian, art.cit., p. 6.
32. A se vedea G. Lupșan, op.cit., pp. 201-202.
ocrotire părintească, fie că ocrotirea părintească de care beneficiază este precară din cauza părinților care, din
motive imputabile acestora ori din alte motive neimputabile, nu-și îndeplinesc în mod corespunzător drepturile și
îndatoririle privitoare la persoana copilului. Așa fiind, într-o astfel de situație, minorul, în mod temporar sau
permanent, este încredințat sau dat în plasament, după caz, unei persoane, familii ori unui asistent maternal,
desemnat de către Comisia pentru protecția copilului, serviciul public specializat sau un organism privat
autorizat. Or, măsura luată pentru protejarea inte resului minorului în cauză nu exclude posibilitatea revenirii
minorului în familia biologică. De asemenea, există posibilitatea ca părinții firești să viziteze minorul1 cu privire
la care s-a luat una dintre măsurile de protecție prevăzute de lege.
în concluzie, atâta vreme cât acest copil aflat în dificultate nu a devenit adoptabil prin voința părinților săi firești,
prin hotărâre judecătorească sau prin dispoziția legii, el nu poate să fie adoptat.
3) Diferența de vârstă. Cum diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator este o condiție bilaterală, ea a fost
studiată în secțiunea anterioară.
1.2.3. Consimțământul la adopție
1) Persoanele prevăzute de lege pentru a-și exprima consimțământul la adopție.
Din analiza dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 rezultă că persoanele care
urmează să-și exprime consimțământul pentru încuviințarea unei adopții sunt următoarele :
a) părinții firești ai minorului, indiferent dacă aceștia sunt căsătoriți între ei, divorțați sau despărțiți în fapt. Dacă
din actul de naștere rezultă că este stabilită filiația față de ambii părinți, aceștia își exprimă consimțământul la
adopția copilului lor minor. Nu prezintă importanță locul în care se află minorul – serviciu public specializat,
organism privat autorizat, asistent maternal etc. -, la data exprimării de către părinții firești a consimțământului la
adopție. Astfel, chiar dacă minorul este, în baza unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri a Comisiei pentru
protecția copilului, încredințat unei terțe persoane sau instituționalizat într-o instituție de ocrotire de stat sau
particulară, consimțământul la adopție este exprimat tot de către părinții firești ai celui ce urmează a fi adoptat
(art. 7, alin. 1, lit. a);
b) unul dintre părinții firești ai minorului, dacă celălalt părinte este decăzut din drepturile părintești, este
decedat, pus sub interdicție, declarat pe cale judecăto rească mort sau dispărut ori se află într-o situație în care nu-
și poate exprima voința (art. 7, alin. 1);
c) dacă ambii părinți firești ai minorului se află într-una din situațiile enumerate mai sus, consimțământul lor nu
mai este necesar (art. 7, alin. 2). Dacă minorul se află sub tutelă, considerăm că tutorele trebuie să-și exprime
consimțământul, chiar dacă nu există un text legal în acest sens;
d) minorul ce urmează a fi adoptat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani33 (art. 7, alin. 1, lit. c);
33. Această vârstă este diferită: 14 ani în Germania, Spania și Portugalia, 15 ani în Belgia și Franța (pentru
adopția cu efecte restrânse), 13 ani în Franța. în Marea Britanie și Olanda nu se cere un asemenea consimțământ.
e) adoptatorul sau adoptatorii, după caz (art. 7, alin. 1, lit. d și art. 12, alin. 5, lit. d);
f) soțul adoptatorului, dacă adopția este solicitată doar de unul dintre soți. în literatura de specialitate34 se
afirmă că, în acest caz, suntem în prezența unui „consimțământ de neîmpotrivire" la adopție din partea acestui
soț, prin care se garantează in abstracta că adopția și prezența copilului în noua familie nu creează o legătură de
natură să destabilizeze viața de cuplu a soților. în urma încuviințării adopției, filiația se stabilește doar între soțul
adoptator și adoptat. Art. 4, alin. 2 prevede că, dacă soțul adoptatorului se află în imposibilitatea de a-și exprima
consimțământul (de exemplu, este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești, dispărut), acest
consimțământ nu mai este necesar pentru realizarea adopției.
2) Forma în care se exprimă consimțământul la adopție. Din analiza dispozițiilor art. 7, alin. 1, lit. a și art. 12,
alin. 5, lit. d din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 rezultă că legiuitorul a impus necesitatea
exprimării consimțământului în formă autentică.
în cazul părinților sau, după caz, al părintelui firesc al minorului, declarația exprimată la notarul public trebuie să
cuprindă prevederea că declarantul este de acord cu adopția copilului de către o persoană sau familie propusă de
Comisia pentru protecția copilului.
Adoptatorul sau adoptatorii trebuie ca în conținutul declarației de consimțământ la adopție să precizeze faptul că
au luat cunoștință de starea de sănătate a adoptatului, potrivit certificatului medical, și că au convenit asupra
numelui de familie al adopta tului, dacă adoptatorii poartă nume de familie diferite.
Dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, consimțământul la adopție este cerut de către instanța judecătorească.
în încheierea de ședință se consemnează atitudinea adoptatului în legătură cu adopția solicitată.
1.3. Lipsa impedimentelor la adopție
1.3.1. Definiția, clasificarea și analiza impedimentelor
Impedimentele reprezintă aceie împrejurări de fapt sau de drept a căror existență împiedică încuviințarea adopției
de către instanța de judecată.
în funcție de modul în care sunt consacrate legislativ, impedimentele la adopție se clasifică în impedimente
exprese (impedimentul care rezultă din rudenia colaterală de gradul II, dintr-o adopție anterioară sau din calitatea
de soți a adoptaților) și impedimente virtuale (impedimentele care rezultă din filiația firească și din calitatea de
soți a adoptatorului și a adoptatului).
1) Impedimentul rezultat din rudenia colaterală de gradul II. Potrivit art. 3, alin. 1 din Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 25/1997, adopția între frați este interzisă.
Impedimentul fiind de strictă interpretare, rezultă că, pe de o parte, este oprită adopția între frați, indiferent dacă
aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopție, indiferent dacă sunt frați uterini sau consangvini,
iar pe de altă parte, este permisă adopția între toate celelalte rude. De exemplu, poate fi adoptat nepotul de fiu de
către bunic sau nepotul de frate de către unchi etc. Mai mult decât atât, legiuitorul
34. A se vedea M. Avram, op.cit., p. 149.
acordă prioritate adopției între rude dacă adoptatorii sunt rude până la gradul IV inclusiv cu unul dintre părinții
copilului ce urmează a fi adoptat.
2) Impedimentul rezultat dintr-o adopție anterioară. Potrivit art. 4, alin. 1 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997 este interzisă adopția unui copil de către mai multe persoane, cu excepția cazului în care
ea se face de către soț și soție, simultan sau succesiv.
Așa cum am arătat într-o secțiune anterioară, un copil poate fi adoptat, în regulă generală, de o singură persoană.
Dacă s-ar permite ca același copil să fie adoptat de mai multe persoane, s-ar crea, prin suprapunerea mai multor
raporturi de rudenie, o situație în care relațiile dintre adoptat și adoptatori nu sunt asemănătoare cu cele care
există, în mod firesc, între părinți și copil.
Dacă un copil a fost deja adoptat, o a doua adopție a aceluiași copil nu mai este posibilă decât dacă solicitantul
este soțul primului adoptator ori dacă adopția anterioară a fost desfăcută sau desființată. în ultima ipoteză,
considerăm că nu mai este necesară luarea din nou a consimțământului părinților firești ai copilului. Astfel,
ținând cont că părinții și-au exprimat un consimțământ irevocabil, acesta nu mai trebuie din nou exprimat35, dacă
minorul urmează a fi adoptat de o altă persoană, după desfacerea sau desființarea adopției. Consimțământul
pentru adopție este impersonal, el nu conține declarația părinților că aceștia sunt de acord ca minorul să fie
adoptat de către soții „X", ci că sunt de acord cu familia propusă de Comisia pentru protecția copilului.
3) Impedimentul rezultat din calitatea de soți a celor care urmează a fi adoptați.
Potrivit art. 3, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 este interzisă adopția a doi soți de către
aceeași persoană sau familie. în cazul în care o asemenea adopție s-ar fi încuviințat, persoanele adoptate ar
cumula, în același timp, calitatea de soț cu aceea de frate. Or, după cum se știe, din dispozițiile art. 6 din Codul
Familiei rezultă că este incompatibilă calitatea de soț cu aceea de frate.
Anterior apariției Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997, acest impediment era inclus, în lipsa unei
reglementări exprese, în categoria impedimentelor virtuale.
4) Impedimentul rezultat din filiația firească. în literatura de specialitate36, majoritatea autorilor acceptă
existența impedimentului rezultând din filiația firească37. Altfel spus, deși legea nu prevede expres, adopția este
inadmisibilă între părintele firesc și copilul său. Acest impediment rezultă din interpretarea art. 7 din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 25/1997, care prevede cerința ca, la încheierea adopției, să-și exprime
consimțământul, pe de o parte, părinții firești ai copilului și, pe de altă parte, adoptatorul. Așa fiind, cele două
calități nu pot fi întrunite în una și aceeași persoană.
In concluzie, părintele nu poate adopta propriul său copil atâta vreme cât filiația din căsătorie sau din afara
căsătoriei este deja stabilită, potrivit dispozițiilor Codului Familiei.
Răspunsul este diferit dacă filiația copilului din afara căsătoriei nu a fost stabilită (de exemplu, tatăl dorește să
adopte copilul din afara căsătoriei fără paternitatea
35. Excepție face situația în care desființarea adopției a fost cauzată de vicierea consimțământului părinților
firești.
36. A se vedea I. Albu, op.cit., p. 269; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 385 ; Al. Bacaci etal., op.cit., p.
183; M. Avram, op.cit., p. 172.
37. Acest impediment privește o situație de drept, filiația fiind stabilită conform dispozițiilor Codului Familiei.
stabilită). Fiind în interesul copilului, o astfel de adopție este posibilă atâta vreme cât filiația firească nu a fost
stabilită. Se înțelege că, dacă ulterior rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de încuviințare a adopției (de
exemplu, copilul născut din părinți necunoscuți a fost adoptat) se stabilește filiația dintre adoptat și adoptator fie
prin recunoaștere, fie prin hotărâre judecătorească, adopția urmează a fi desființată.
Un alt argument în sprijinul opiniei potrivit căreia adopția este admisibilă între copilul fără filiație stabilită și
părintele său firesc îl reprezintă textele din Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la
Strasbourg, la 24 aprilie 1967. Astfel, art. 7, alin. 2 din această convenție permite ca adoptatorul să fie tatăl sau
mama copilului ce urmează a fi adoptat, iar art. 12, pct. 3 prevede că, dacă adopția îmbunătățește situația juridică
a copilului, nu se va putea interzice prin legislație unei persoane să adopte copilul său nelegitim. în articolele la
care am făcut referire mai sus, prin „tată" și „mamă" se înțeleg persoanele care sunt în mod natural părinții
copilului, fără ca filiația să fi fost stabilită.
5) Impedimentul rezultat din calitatea de soți a adoptatului și adoptatorului.
Legea nu interzice în mod expres adopția între soți, deși, de lege ferenda, o asemenea menționare ar fi
binevenită, însă impedimentul care rezultă din calitatea de soți a adoptatului și a adoptatorului trebuie considerat
ca fiind implicit. Prin efectul încu viințării unei astfel de adopții, posibilă din prisma condițiilor de fond, deoarece
un soț ar fi putut, anterior încheierii căsătoriei, să-l fi crescut pe celălalt soț pe timpul minorității sale, s-ar ajunge
la un cumul de calități incompatibile între ele, cele de soți, pe de o parte, cu cele de părinte și copil, pe de altă
parte. Cu alte cuvinte, o persoană nu poate fi în același timp și soțul, și descendentul adoptat al aceleiași
persoane38.
în literatura de specialitate39 se susține că este admisibilă adopția unuia dintre soți de către persoana care 1-a
crescut în timpul minorității, calitatea de soț neconstituind un impediment. Legiuitorul român permite adopția
unei persoane, indiferent dacă aceasta este minoră sau majoră (cu condiția creșterii acesteia în timpul minorității
de către viitorul adoptator), dacă este căsătorită sau necăsătorită. Ne alăturăm opiniei40 care susține că la adopția
unuia dintre soți ar trebui să consimtă și soțul neadoptat, pentru a nu afecta, eventual, relațiile dintre soți.
1.4. Condițiile de formă la adopție41
1.4.1. Declarația de adopție
1) Precizări prealabile. Din dispozițiile art. 7, alin. 1, art. 8 și art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
25/1997 rezultă că, la adopție, consimțământul se exprimă în formă autentică. Aceasta reprezintă o condiție ad
solemnitatem, și nu adprobationem, ce se concretizează fie într-o declarație unică, fie în declarații separate –
concomitente sau succesive – ale persoanelor chemate expres de lege să-și manifeste astfel voința.
38. A se vedea T.R. Popescu, op.cit., p. 124. 39.1. Albu, op.cit., p. 46.
40. Ibidem.
41. Scopul pentru care legiuitorul a prevăzut condițiile de formă la adopție este acela ca autoritățile competente în materie,
organele administrației publice și instanța de judecată, să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de fond, precum și lipsa
impedimentelor la adopție. Aceste condiții de formă privesc forma actelor juridice ale părților și procedura adopției.
în cele ce urmează vom prezenta persoanele care sunt menționate expres de lege să-și exprime consimțământul la
adopție.
2) Consimțământul părinților firești ai minorului. Potrivit art. 7, alin. 1, lit. a din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997, pentru încuviințarea adopției este necesar consimțământul, exprimat în formă autentică,
al părinților firești sau, după caz, al părintelui firesc, la adopția copilului de către o persoană sau o familie
propusă de Comisia pentru protecția copilului.
Dacă în legislația anterioară consimțământul la adopție putea fi exprimat fie prin înscris autentic, fie direct în
fața instanței de judecată, în actualul act normativ în materie se stabilește regula înscrisului autentic realizat de
notarul public.
De asemenea, dacă în anterioara reglementare era posibilă întâlnirea, pe parcursul procedurii adopției, a
părinților adoptivi cu părinții firești ai adoptatului, actualmente, o asemenea întâlnire nu mai este posibilă. Astfel,
în primul rând, părinții firești ai minorului își exprimă consimțământul la adopție chiar la începutul fazei
administrative. Cu alte cuvinte, minorul devine adoptabil prin voința părinților lui firești, care sunt de acord ca
acesta să fie adoptat de o persoană sau o familie propusă de Comisia pentru protecția copilului. în al doilea rând,
părinții firești ai adoptatului nu sunt citați cu ocazia judecării cererii de încuviințare a adopției. Art. 18, alin. 2
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede că judecarea cererii de adopție se face cu citarea
Comisiei pentru protecția copilului, care a avizat favorabil încuviințarea adopției și care îl reprezintă pe copil, a
persoanei sau a familiei care dorește să adopte și a Comitetului Român pentru Adopții. Așa fiind, părinții firești
nu au posibilitatea legală de a participa la proces42. în al treilea rând, legiuitorul a dorit ca, prin procedura
specială instituită în materia adopției, să garanteze caracterul secret al adopției.
Art. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 reprezintă o noutate legislativă în materia adopției și
apariția lui este o consecință a discuțiilor din literatura noastră de specialitate. în continuare, vom analiza
conținutul acestui text:
„ 1. Consimțământul părinților poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 45 de zile de la nașterea
copilului.
2. Părintele poate revoca consimțământul în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care acesta
a fost exprimat.
3. După expirarea termenului prevăzut de alin. 2, consimțământul părintelui devine irevocabil".
în cazul adopției, consimțământul are accepțiunea de act juridic unilateral, prin care o anumită persoană
prevăzută de lege își exprimă voința pentru a adopta un anumit copil, și nu accepțiunea de acord de voință. în
cazul nou-născutului, acest act juridic unilateral devine posibil nunașși după trecerea unui termen de 45 de zile
de la producerea
42. Deoarece soluționarea cererii pentru încuviințarea adopției urmează regulile procedurii „grațioase", hotărârea
instanței poate fi atacată de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii (art. 336
C.p.civ.). Așa fiind, în temeiul art. 15 alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, părinții firești
ai minorului sunt îndreptățiți să exercite recursul împotriva soluției instanței de fond. A se vedea V. Stoica, M.
Ronea, art.cit., p. 37 ; I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Editura Servo-Sat, Arad, 1998, p. 244;
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, voi. I, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 288.
faptului material al nașterii. Credem că rațiunile pentru care legiuitorul a instituit acest termen sunt de ordin
medical, pentru ca efectele nașterii să dispară pentru mamă, aceasta putând să-și exprime un consimțământ la
adopție în deplină cunoștință de cauză, și de ordin legislativ, pentru că numai astfel situația juridică a copilului
este clarificată într-o perioadă foarte scurtă.
Totuși, considerăm că acest termen de 45 de zile ar trebui să fie mai lung, de cel puțin 3 luni, deoarece ar trebui
lăsată o perioada pentru a se verifica dacă nu se creează și se consolidează un atașament al mamei față de nou-
născut. Să nu uităm că un număr mare de copii adoptați sunt copii din afara căsătoriei, mamele fiind persoane
foarte tinere, care nu realizează efectele definitive pe care le produce consimțământul lor la adopție.
Consimțământul părinților firești la adopție poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui. în
literatura juridică recentă43 au fost reținute posibilele implicații ale cerinței caracterului irevocabil al
consimțământului exprimat de părinții firești.
Astfel, retractarea unuia sau a ambilor părinți în termenul de 30 de zile de la data înscrisului autentic44,
necenzurabilă de către autoritățile administrative publice care își dau concursul la încheierea adopției, împiedică
continuarea procesului de încuviințare a adopției, pentru că manifestarea de voință, inițial favorabilă, a fost
retrasă înainte de a se fi consolidat.
în principiu, suntem de acord cu această opinie, dar nici în lege și nici în literatura de specialitate nu se
precizează care este efectul consimțământului părinților asupra declanșării procedurii adopției. în ceea ce ne
privește45, considerăm că un copil nu poate fi înscris pe listele Comitetului Român pentru Adopții, atâta vreme
cât nu a fost clarificată situația lui juridică, de „adoptabil" sau nu. Or, minorul devine adoptabil numai după ce
consimțământul părinților lui firești a rămas irevocabil.
Se pune întrebarea ce efect produce revenirea unuia sau a ambilor părinți asupra deciziei lor, după ce
consimțământul la adopție a devenit irevocabil. Din analiza art. 8, alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 25/1997 rezultă că răspunsul nu poate fi decât negativ. Cu alte cuvinte, acest text are ca efect încuviințarea
adopției, în pofida eventualei opuneri tardive, a unuia sau a ambilor părinți firești ai minorului, într-o astfel de
situație, nu este exagerat să afirmăm că, la adopție, consimțământul irevocabil are o natură sancționatoare,
apropiată de cea a decăderii din drepturile părintești, pentru că, deși legătura de filiație încetează abia pe data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției, așa cum prevede art. 1, alin. 3 și 4 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, atitudinea subiectivă a părinților firești față de măsura
preconizată este ignorată.
în situația în care Comisia pentru protecția copilului hotărăște încredințarea copilului în vederea adopției,
persoana sau familia căreia i-a fost încredințat minorul dobândește, potrivit art. 10 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 26/1997 la care face
43. E. Florian, art.cit., p. 13.
44. în Franța, art. 348-3, alin. 2 din Codul Civil prevede că revocarea consimțământului părinților firești la adopție poate să
intervină în termen de 3 luni de la data exprimării lui. Acest termen a fost redus, prin Legea nr. 96-604 din 5 iulie 1996 cu
privire la adopție (Legea Mattei), la 2 luni.
45. A se vedea G. Lupșan, op.cit., p. 209.
trimitere art. 9, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, drepturile și îndatoririle părintești
privitoare la persoana copilului46. Aceasta reprezintă doar un transfer provizoriu al ocrotirii părintești, pe durata
încredințării prealabile a minorului în vederea adopției.
Conform art. 15, alin. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, suspendarea exercițiului drepturilor
părintești intervine doar în acele situații excepționale enumerate în alin. 1 și 2, care impun plasamentul în regim
de urgență al copilului47. Această măsură nu înseamnă că, în toate cazurile în care s-a dispus încredințarea
prealabilă în vederea adopției, exercițiul drepturilor părintești se suspendă de drept.
Pe de altă parte, deși, în principiu, este obligatorie încredințarea minorului în vederea adopției, există și excepții
de la această regulă, atunci când măsura încredințării copilului nu este necesară. Așa fiind, în perioada dintre
rămânerea irevocabilă a consimțământului autentic la adopție al părinților firești și încuviințarea adopției prin
hotărâre judecătorească irevocabilă, exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești este asigurat de către părinții
firești. Cu aceste argumente ne raliem opiniei exprimate în literatura de specialitate48, conform căreia instanța
chemată să se pronunțe asupra cererii de încuviințare a adopției este îndreptățită să aprecieze motivele și
oportunitatea revocării consimțământului survenit irevocabil în funcție de cele constatate, fiind posibilă
respingerea cererii de adopție.
Cu alte cuvinte, noțiunea consimțământului „irevocabil" are un conținut mai flexibil decât cel sugerat semantic,
însemnând ineficacitatea retractării, care nu a fost cenzurată și validată de instanța judecătorească. O dată în plus,
posibilitatea oferită părinților firești de a participa la cea de-a doua etapă a procedurii de încuviințare a adopției,
desfășurată în fața instanței de judecată, și-ar dovedi utilitatea.
Lipsa consimțământului autentic și irevocabil al părinților firești, ori de câte ori acesta este necesar, este
sancționată cu nulitatea absolută a adopției, așa cum reiese din art. 22, alin. 1 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997, conform căruia „adopția este supusă, potrivit legii, nulității sau desfacerii". Se revine, în
acest fel, la regulile de drept comun în materie de nulitate a actelor juridice civile, pentru că, sub imperiul art. 80
din Codul Familiei, lipsa consimțământului părinților firești constituia o cauză specială de desfacere a adopției,
aflată la îndemâna acestora.
Dacă unul dintre părinți a decedat, a fost declarat judecătorește mort sau dispărut, a fost decăzut din drepturile
părintești, pus sub interdicție sau este necunoscut, consimțământul celuilalt părinte este suficient, potrivit art. 7,
alin. 3 din Ordonanța de
46. Cel în cauză nu are dreptul să consimtă la adopția subsecventă a aceluiași copil. De asemenea, părinții firești au
posibilitatea legală de a păstra legături personale cu minorul (art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997),
fiindcă exercițiul drepturilor părintești nu este în mod necesar suspendat în perioada încredințării minorului.
47. Art. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 prevede că serviciul public poate decide plasamentul în regim
de urgență al copilului într-un centru de primire din subordinea sa ori la un organism privat autorizat sau la o persoană ori o
familie atestată în acest scop, dacă părinții, sau numai unul dintre aceștia, pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau
integritatea morală a copilului, prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijență gravă în îndeplinirea
obligațiilor de părinte (alin. 1), precum și în cazul în care minorul este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinți
(alin. 2).
48.I.P. Filipescu, Adopția…, op.cit., p. 12; E. Florian, art.cit., p. 14.
urgență a Guvernului nr. 25/1997', iar când ambii părinți se află în vreuna dintre situațiile de mai sus, sau se află
în imposibilitatea de a-și manifesta voința, ori copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească
irevocabilă, consimțământul părinților firești nu mai este necesar, potrivit art. 7, alin. 2 din Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 25/1997.
în situația în care minorul este pus sub tutelă, legiuitorul nu prevede faptul ca tutorele să-și exprime
consimțământul la adopție. Așa fiind, în actuala reglementare, dreptul părinților firești de a consimți la adopția
copilului este un drept exclusiv, nefiind recunoscut și tutorelui49. în consecință, este posibil ca adopția minorului
lipsit de ocrotire părintească, dar aflat sub tutelă, care nu a împlinit vârsta de 10 ani, să fie încuviințată în
prezența unui singur consimțământ, acela al adoptatorului sau al adoptatorilor. Totuși, în fața instanței
judecătorești, interesele minorului sunt promovate, în toate cazurile, de Comisia pentru protecția copilului, care a
avizat favorabil adopția și care îl reprezintă pe copil, potrivit art. 18, alin. 2 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997.
în cazul copilului declarat abandonat, pentru care exercițiul drepturilor părintești revine, după caz, serviciului
public specializat, organismului privat ori persoanei căreia i s-a încredințat minorul, în lipsa unui text expres al
legii, nu se impune exprimarea consimțământului acestora. în ceea ce ne privește, considerăm că este necesar
acest consimțământ, persoana juridică sau persoana fizică la care se află încredințat minorul subrogându-se
drepturilor și îndatoririlor părintești, care includ și dreptul de a-și exprima consimțământul la adopție.
3) Consimțământul soțului adoptatorului. Potrivit art. 4, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
25/1997, dacă persoana care dorește să adopte este căsătorită, este necesar și consimțământul celuilalt soț, cu
excepția cazurilor în care acesta din urmă se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința. Scopul exprimării
consimțământului nu este de a crea o filiație între copil și soțul adoptatorului, ci de a oferi o garanție că prezența
copilului în familia adoptatorului nu duce la destabilizarea relațiilor de căsătorie.
Legea nu conține nici o prevedere expresă în legătură cu forma în care se exprimă acest consimțământ. Ar putea
fi exprimat în scris, fără a fi act autentic, sau ar putea fi exprimat direct în fața instanței de judecată. în ceea ce ne
privește, considerăm că, pentru rațiuni de identitate, soțul adoptatorului trebuie să-și exprime consimțământul la
adopție tot în formă autentică.
Este posibil ca, în practică, soțul adoptatorului să refuze să-și exprime consimțământul la adopție, ceea ce
conduce la imposibilitatea realizării adopției. în legislația noastră nu există nici o pârghie juridică prin care lipsa
acestui consimțământ să poată fi înlocuită cu o hotărâre a instanței de judecată, care să aprecieze, pe baza
mijloacelor de probă administrate, ca șicanatoare această atitudine a soțului adoptatorului.
4) Consimțământul adoptatului. Dacă minorul care urmează a fi adoptat a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie să
consimtă la adopție. Art. 18, alin. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede :
„Consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut de instanță". Așadar, judecătorul ascultă
minorul în camera de consiliu în legătură cu dorința lui de a fi adoptat de persoana sau de familia care a formulat
cererea.
49. Pentru opinia potrivit căreia tutorele este chemat să-și dea consimțământul la adopție, fără ca manifestarea sa de voință să
condiționeze valabilitatea actului juridic al adopției, a se vedea I.P. Filipescu, Adopția…, op.cit., p. 12.
în ceea ce-l privește pe adoptatul cu capacitate deplină de exercițiu, considerăm că, în lipsa unui text de lege, el
își exprimă consimțământul în formă autentică la notarul public.
5) Consimțământul adoptatorului. în legătură cu forma în care adoptatorul își exprimă consimțământul la
adopție, art. 12, alin. 5, pct. d din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 menționează că la cererea de
adopție se anexează „declarație autentificată de consimțământ la adopție a persoanei sau familiei care dorește să
adopte, în care aceasta să precizeze că a luat la cunoștință de starea de sănătate a copilului, potrivit certificatului
medical".
Așadar, adoptatorul sau soții adoptatori își exprimă consimțământul la adopție tot în formă autentică. în
conținutul declarației exprimate în fața notarului public și concretizate în înscris autentic, adoptatorul sau
adoptatorii vor indica numele și prenumele copilului ce urmează a fi adoptat, statutul lui de copil adoptabil,
numele de familie ce-l va purta copilul adoptat, precum și faptul că aceștia au luat la cunoștință de starea de
sănătate a copilului.
1.4.2. Procedura administrativă a adopției50
Din analiza dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997 rezultă că încheierea și încuviințarea
adopției implică parcurgerea de către adoptator sau adopta tori, după caz, a unei proceduri complexe și
îndelungate, care poate fi divizată în două etape : procedura administrativă și procedura judiciară.
Faza administrativă51 a procedurii de adopție presupune parcurgerea de către adoptator sau adoptatori a mai
multor etape, care se derulează în fața organelor administrației publice cu atribuții în domeniul protecției
copilului. Scopul parcurgerii acestei proceduri este acela de a pregăti dosarul de adopție în vederea încuviințării
adopției de instanța de judecată52, verificându-se dacă adoptatul sau adoptatorii înde plinesc condițiile de fond la
adopție și dacă există vreun impediment la adopție.
Aceste etape sunt următoarele:
– obținerea atestatului de familie sau de persoană aptă să adopte;
– transmiterea cererii de adopție Comitetului Român pentru Adopții;
– identificarea copilului care urmează a fi propus pentru adopție;
– încredințarea copilului în vederea adopției;
– obținerea avizului favorabil încuviințării adopției;
– eliberarea confirmării Comitetului Român pentru Adopții.
Indiferent dacă adopția este națională sau internațională, se impune cu necesitate parcurgerea de către adoptatori
a fazei administrative prealabile judecării cererii de încuviințare a adopției, cu anumite particularități în cazul
adoptatorilor cetățeni străini.
1) Obținerea atestatului de persoană sau de familie aptă să adopte. Obținerea atestatului de persoană sau de
familie aptă să adopte reprezintă prima etapă a unei înde lungate proceduri administrative și individuale. Atestatul
obținut dovedește împrejurarea
50. G. Lupșan, „Procedura adopției", Dreptul, nr. 4/1999, pp. 54-72.
51. în literatura de specialitate se consideră că există o procedură administrativă anterioară încuviințării adopției. A se vedea,
în acest sens C. Moroșanu, N. Iftimie, C. Chelaru, V. Eparu, I. Serbina, Adopția națională și internațională, Editura
Moldogrup, Iași, 1997, pp. 43-50.
52. M. Avram, op.cit., p. 193.
că persoana care dorește să adopte prezintă condiții materiale și garanții morale necesare asigurării dezvoltării
armonioase a copilului, realizându-se, astfel, o condiție de fond la adopție.
Din analiza dispozițiilor art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 rezultă că persoana sau familia
adoptivă trebuie să parcurgă patru etape:
a) informarea prealabilă: adoptatorul sau adoptatorii, după caz, se adresează cu o cerere de intenție fie
serviciului public specializat din județul unde domiciliază, fie unui organism privat autorizat. în acest moment,
adoptatorii obțin informații cu privire la procedura adopției și la reglementarea acesteia;
b) cererea de adopție: adoptatorii redactează o cerere în care precizează dorința lor de a adopta unul sau mai
mulți copii propuși de autoritatea competentă, indicând, eventual, sexul și vârsta acestora. Ei anexează la cerere
copii legalizate ale certificatelor de naștere și ale certificatului de căsătorie, certificate privind starea sănătății și
cele privind antecedentele penale, adeverințe cu veniturile pe care aceștia le realizează, dovada că dețin o
locuință. După înregistrare, cererea, împreună cu actele sus-menționate, se înaintează de către serviciul public
specializat sau organismul privat autorizat Comisiei pentru protecția copilului din județul în raza căruia
domiciliază adoptatorii. în termen de 90 de zile de la data primirii dosarului adoptatorilor, această comisie este
obligată, în baza art. 6, alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, să ofere, pe baza
investigațiilor efectuate, un răspuns în legătură cu condițiile materiale și ga ranțiile morale corespunzătoare
dezvoltării armonioase a copilului pe care le au adoptatorii;
c) investigațiile: deși legiuitorul nu prevede expres câte rapoarte urmează a fi efectuate, considerăm că, pe
parcursul perioadei de 90 de zile, asistentul social căruia i s-a repartizat cazul de către serviciul public specializat
sau de către organismul privat autorizat întocmește rapoarte bilunare în legătură cu condițiile materiale și
garanțiile morale pe care le asigură adoptatorii, necesare dezvoltării armonioase a copilului. Aceste rapoarte se
întocmesc în urma vizitelor și a discuțiilor avute de asistentul social la domiciliul adoptatorilor și se finalizează
cu propuneri în legătură cu calitatea familiei în cauză de a adopta. în redactarea rapoartelor de evaluare a
persoanei sau a familiei care dorește să adopte, asistentul social urmează să analizeze următoarele aspecte :
profilul individual al adoptatorului sau al adoptatorilor, situația materială și relațiile actuale dintre aceștia, lipsa
copiilor sau atitudinea față de copiii proprii, capacitatea parentală, schița fiecărui copil din cadrul familiei,
familia lărgită, stilul de viață al familiei, motivația și înțelegerea actuală a sarcinilor adoptatorilor, așteptări față
de mediul de proveniență al copilului, locuința, veniturile și vecinătatea. Asistența socială în adopție trebuie să se
bazeze pe acceptarea a două idei esențiale. în primul rând, intervenția asistentului social se concentrează asupra
ajutării viitorilor adoptatori de a decide dacă sunt în stare și vor să facă față sarcinilor suplimentare impuse de
parentatea adoptivă. Informarea specifică, pregătirea și suportul profesional depind, în egală măsură, și de
copilul ce urmează a fi adoptat. în al doilea rând, recunoașterea faptului că adopția implică sarcini părintești nu
trebuie să fie confundată cu mesajul că parentatea adoptivă ar fi mai puțjn
valoroasă sau mai puțin „adevărată" decât parentatea biologică ori că ea, fiind bazată pe „aranjamente" sociale,
este lipsită de responsabilitate53; d) decizia: potrivit art. 6, alin. 3 și art. 9, alin. 7 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997, Comisia județeană pentru protecția copilului hotărăște, pe baza celor șase rapoarte
întocmite de către asistentul social și depuse la secretariat, în legătură cu eliberarea atestatului de persoană sau de
familie adoptivă.
Atestatul nu presupune o selecție a persoanelor care doresc să adopte, ci doar o evaluare a acestora, privitoare la
capacitatea lor educativă, psihologică și materială de a primi în familia lor un copil și de a deveni părinți. De
asemenea, obținerea acestui atestat nu creează pentru organismul competent în materie obligația de a oferi
adoptatorilor în cauză un copil, ci acordă doar dreptul celor în cauză de a continua procedura administrativă,
probând că este îndeplinită o primă condiție de fond la adopție.
Considerăm că actuala reglementare a atestatului de persoană sau de familie adoptivă este lacunară în privința
conținutului ei. Astfel, legiuitorul, pe de o parte, nu precizează până la ce dată este valabil acest document, pe ce
perioadă de timp el poate fi folosit de adoptator sau adoptatori, iar pe de altă parte, nu dă dreptul organului care îl
emite de a stabili o astfel de dată sau perioadă. Nu trebuie neglijată nici posibilitatea ca, până la data soluționării
cererii de adopție de către instanța judecătorească, să se producă modificări în structura familiei, în condițiile
materiale sau garanțiile morale ale persoanei sau familiei adoptive etc.
De asemenea, din dispozițiile legii nu rezultă dacă atestatul trebuie să aducă mențiuni în legătură cu vârsta,
sexul, numărul copiilor ce pot fi adoptați de titularul sau titularii atestatului. Or, evaluarea persoanei sau familiei
care dorește să adopte se face și în funcție de vârsta și sexul copilului, de diferența de vârstă dintre adoptat și
adoptator, de starea de sănătate a copilului. Având în vedere aceste elemente, se pune întrebarea care sunt
criteriile legale ce stau la baza identificării și repartizării persoanei sau familiei potrivite pentru a adopta un
copil.
în fine, atestatul de familie adoptivă eliberat de Comisia județeană pentru protecția copilului este obligatoriu atât
pentru cetățenii români, cât și pentru cetățenii străini cu domiciliul sau reședința pe teritoriul României de cel
puțin 6 luni. Cetățenii străini cu domiciliul în străinătate vor prezenta un act eliberat de autoritățile străine
competente în materie, din care să rezulte că persoana sau familia în cauză este aptă să adopte în conformitate cu
prevederile legii lor naționale (art. 11, alin. 3, pct. a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997)54. în
același sens, art. 5 din Convenția de la Haga prevede că adopția nu poate avea loc decât dacă autoritățile
competente ale statului primitor au constatat faptul că viitorii părinți adoptivi sunt corespunzători și apți să
adopte, precum și faptul că ei s-au bucurat de toate sfaturile necesare legate de adopție.
2) Transmiterea cererii de adopție Comitetului Român pentru Adopții. Art. 11, alin. 1 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede că, în termen de 5 zile
53. A se vedea C.R. Smith, Adopția și plasamentul familial, Editura Alternative, București, 1993, p. 150.
54. Pentru Franța, acest act se numește agrement și se eliberează de Comitetul General al departamentului în raza
căruia domiciliază adoptatorii (art. 63 și 100, alin. 3 din Code de la familie et de l'Aide Social), iar în Italia, el
este o hotărâre a tribunalului pentru minori.
de la eliberarea atestatului, serviciul public specializat sau organismul privat autorizat, după caz, va
transmite Comitetului Român pentru Adopții cererea de adopție, formulată de persoana sau de familia
cu domiciliul sau reședința pe teritoriul României. La cerere se anexează atestatul și înscrisurile în
baza cărora acesta a fost eliberat.
în cazul persoanelor sau al familiilor care au domiciliul sau reședința în străinătate, indiferent că sunt
cetățeni români sau cetățeni străini, art. 11, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997
prevede că cererile lor de a adopta vor fi transmise Comitetului Român pentru Adopții numai prin
intermediul autorității centrale care acționează în acel stat în domeniul protecției copiilor și cooperării
în materia adopției internaționale sau al organismelor private autorizate de către acesta și de către
Comitetul Român pentru Adopții. Dacă în statul respectiv nu există o asemenea autoritate centrală,
cererile se transmit fie prin intermediul autorității publice cu atribuții în domeniul adopției din acel stat
și cu care Comitetul Român pentru Adopții a încheiat acorduri de colaborare, fie prin intermediul unui
organism privat autorizat de către autoritatea publică străină și de către Comitetul Român pentru
Adopții.
Cererea persoanei sau a familiei care are domiciliul sau reședința în străinătate este însoțită de
următoarele acte expres prevăzute de art. 11, alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
25/199755:
– un act eliberat de autoritățile străine din care să rezulte că există garanții ca minorul repartizat de
Comitetul Român pentru Adopții să intre și să locuiască în statul străin, precum și pentru urmărirea
evoluției lui după adopție;
– un act eliberat de autoritățile străine din care să rezulte că persoana sau familia în cauză este aptă să
adopte în conformitate cu prevederile legii lor naționale;
– raportul asupra anchetei psihosociale efectuate de autoritățile străine competente sau de organismele
private autorizate de către acestea la domiciliul persoanei sau al familiei în cauză, în care să se arate
opinia acestora cu privire la adopție;
– certificatele de naștere și de căsătorie ale persoanei sau ale familiei în cauză, în copie legalizată;
– certificatele privind starea de sănătate și antecedentele penale ale persoanei sau ale familiei
respective.
Atât cererea, cât și actele sus-menționate trebuie să fie însoțite de traducerea autentificată în limba
română. Comitetul Român pentru Adopții înregistrează dosarul adoptatorilor și îl transmite
organismului privat prin intermediul căruia dosarul a fost înregistrat.
3) Identificarea copilului propus spre adopție. în baza art. 12, alin. 1 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997, Comisiile pentru protecția copilului din fiecare județ, respectiv din sectoarele
municipiului București, sunt obligate să transmită Comitetului Român pentru Adopții datele de
identitate și toate informațiile pertinente referitoare la copiii a căror adopție sunt competente să o
avizeze. Este vorba
55. în această materie sunt incidente dispozițiile art. 162 din Legea nr. 105/1992 cu privire Ia reglementarea raporturilor de
drept internațional privat, potrivit cărora actele oficiale, întocmite sau legalizate de către autoritățile străine, pot fi folosite în
fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică și apoi de misiunile diplomatice sau
consulare ale României, pentru a se garanta autenticitatea semnăturilor în temeiul Convenției cu privire la suprimarea cerinței
supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, la care România este parte, sau pe cale de
reciprocitate.
despre copiii instituționalizați, aflați în centrele de plasament, ai căror părinți și-au exprimat consimțământul la
adopție sau au fost decăzuți din drepturile părintești ori cărora li s-a retras exercițiul drepturilor părintești prin
hotărâre judecătorească de declarare a abandonului. De asemenea, figurează pe listele Comitetului Român pentru
Adopții56 și copiii născuți din părinți necunoscuți sau ai căror părinți au decedat, neexistând nici o rudă sau o
persoană care să dorească să devină tutore.
în termen de 5 zile de la primirea datelor referitoare la copiii adoptabili, Comitetul Român pentru Adopții este
obligat șă le comunice tuturor Comisiilor județene pentru protecția copilului. De asemenea, într-o perioadă de 60
de zile de la comunicarea acestor date, Comisiile județene transmit cererile persoanelor sau familiilor care doresc
să le fie încredințați acei copii în vederea adopției. în cazul în care nu există cereri privind încredințarea copilului
în vederea adopției, Comitetul Român pentru Adopții repartizează unui serviciu public specializat sau unui
organism privat român autorizat sarcina identificării unei persoane sau unei familii potrivite pentru copil.
La nivelul serviciului public specializat sau al organismului privat, în acest moment, se realizează identificarea
copilului potrivit profilului psihologic al familiei adoptive, în acest scop, se întocmește un raport asupra
copilului, cuprinzând informații asupra identității, a adoptabilității, a mediului social al acestuia, a evoluției
personale și familiale, a trecutului său medical și al familiei sale, a necesităților sale speciale, a originii sale
etnice, religioase și culturale. Acest raport împreună cu dovada adopta-bilității copilului (de exemplu, declarația
de consimțământ la adopție dată de părinții firești ai copilului, hotărârea judecătorească de declarare a
abandonului) se transmit familiei propuse pentru adopție.
Următoarea etapă, legală, dar nu obligatorie, deși recomandată, o reprezintă întâlnirea dintre copil și adoptatori.
întâlnirea este necesară pentru a permite, în primul rând, atât familiei, cât și copilului să aibă o reacție inițială
„instinctivă" unul față de celălalt. în al doilea rând, întîlnirea oferă ocazia copilului de a se familiariza suficient
cu viitorii părinți și, în al treilea rând, de a ajuta copilul să se despartă de îngrijitorii anteriori și să anticipeze
viitorul în noua familie.
Dacă adoptatorii doresc să adopte copilul propus de serviciul public sau de organismul privat autorizat, urmează
să-și exprime consimțământul în formă autentică, menționând că au luat cunoștință de starea de sănătate a
copilului.
4) încredințarea copilului în vederea adopției. Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat
depune o cerere la Comisia pentru protecția copilului în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința
copilului în cauză, solicitându-se încredințarea în vederea adopției către persoana sau familia adoptivă. Comisia
pentru protecția copilului poate încredința copilul în vederea adopției numai dacă sunt înde plinite condițiile
prevăzute de art. 6, 7, alin. 1, lit. a, d și art. 8 din Ordonanța de urgență nr. 25/1999, și anume :
– familia sau persoana a obținut atestatul că poate adopta;
– părintele sau părinții firești ai minorului și-au exprimat consimțământul la adopție. în cazul în care minorul a
fost declarat abandonat printr-o hotărâre
56. Nu se pot adopta decât copii aflați în evidența Comitetului Român pentru Adopții, cu excepția soțului care adoptă copilul
celuilalt soț, a adopției unei rude până în gradul IV sau când se adoptă o persoană majoră.
judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, consimțământul părinților firești nu mai este necesar;
– adoptatorul sau adoptatorii și-au exprimat, în forma autentică prevăzută de lege, voința de a-l adopta pe
minorul „X".
Prin hotărârea favorabilă care se emite, Comisia pentru protecția copilului stabilește și perioada pentru care
minorul este încredințat spre adopție. Legiuitorul nu prevede perioada maximă a încredințării, stabilind doar
limita minimă de 3 luni pentru cetățenii români și pentru cetățenii străini, care au reședință pe teritoriul României
de cel puțin 6 luni.
în această perioadă, persoana sau familia adoptivă, căreia i s-a încredințat copilul, se află sub supravegherea
serviciului public specializat sau a organismului privat autorizat, care are obligația, în baza art. 9, alin. 5 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, să efectueze rapoarte bilunare, referitoare la evoluția copilului și
a relațiilor dintre el și adoptatori.
Indiferent de vârsta copilului care se alătură noii familii, adoptatorii se află în fața unor dileme și a necesităților
de a face multe adaptări. Asistentul social trebuie să asigure vizite frecvente și regulate, destinate să ajute noua
familie, și nu să critice noii părinți. Adoptatorii vor câștiga încredere în cunoașterea și înțelegerea copilului și vor
dori să-și asume respon sabilitatea pentru luarea deciziilor și în rezolvarea problemelor în calitatea lor de părinți.
La expirarea perioadei de încredințare în vederea adopției, în urma analizei rapoartelor efectuate, Comisia
județeană pentru protecția copilului din raza căreia minorul domiciliază hotărăște asupra eliberării avizului
favorabil încuviințării adopției.
O situație aparte o reprezintă cea în care o rudă în gradul IV inclusiv cu părinții firești ai copilului solicită ca
acesta să-i fie încredințat în vederea adopției. Dacă o astfel de cerere este făcută înăuntrul termenului de 30 de
zile în care părintele firesc își poate revoca consimțământul la adopție, Comisia pentru protecția copilului poate
lua în considerare, cu prioritate, posibilitatea încredințării minorului acelei rude. Termenul minim de 3 luni în
care minorul poate fi încredințat a fost redus la 30 de zile, potrivit art. 9, alin. 7, așa cum a fost modificat de
Legea nr. 87/1998 de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997.
De asemenea, legiuitorul acordă prioritate încredințării copilului persoanei sau familiei cu cetățenie română, dacă
același copil este solicitat în vederea adopției și de o persoană sau familie străină.
5) Obținerea avizului favorabil încuviințării adopției. Deși nu există un text expres care să prevadă procedura
eliberării avizului favorabil încuviințării adopției, din art. 7, alin. 1 pct. b și art. 9, alin. 6 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 25/1997 și din dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997 cu privire la
protecția copilului aflat în dificultate rezultă că acest aviz este în competența Comisiei pentru protecția copilului
din județul în raza căruia domiciliază cel care urmează a fi adoptat. Comisia – care se întrunește lunar sau ori de
câte ori este nevoie – analizează în ședință secretă cererea adoptatorilor, prin care aceștia solicită, la expirarea
perioadei de încredințare a minorului în vederea adopției, eliberarea avizului favorabil adopției.
Avizul favorabil încuviințării adopției este eliberat pe baza studierii următoarelor înscrisuri anexate cererii,
ținând seama de interesul superior al copilului :
a) înscrisuri privind minorul (art. 12, alin. 5, pct. a, b, d): – certificatul de naștere al copilului (în copie
legalizată);
– certificatul medical privind starea de sănătate a minorului, eliberat de policlinica în raza căreia minorul
domiciliază;
– declarația de consimțământ exprimat în formă autentică al părinților sau al părintelui firesc al minorului, prin
care acesta este de acord cu adopția copilului de către o persoană sau o familie propusă de Comisia pentru
protecția copilului, sau, după caz, hotărârea judecătorească de declarare a abandonului minorului sau cea de
decădere din drepturile părintești;
– raportul privind situația socio-psiho-medicală a copilului, întocmit de servi ciul public specializat sau de
organismul privat autorizat;
– decizia Comitetului Român pentru Adopții, în baza căreia minorul a fost repartizat serviciului public
specializat sau organismului privat autorizat;
– hotărârea Comisiei pentru protecția copilului, prin care minorul a fost încredințat adoptatorilor în vederea
adopției;
b) înscrisuri privind adoptatorii sunt cele prevăzute de art. 11, alin. 3 din Ordonanța de urgență nr. 25/1997, la
care se adaugă declarația autentificată de consimță mânt la adopție dată de adoptatori, în care se precizează
identitatea minorului ce urmează a fi adoptat, împrejurarea că s-a luat la cunoștință de starea de sănătate a
minorului, conform certificatului medical, și mențiunea în legătură cu numele de familie pe care urmează să-l
poarte minorul după adopție;
c) rapoartele bilunare efectuate de către asistenții sociali ai serviciului public specializat sau organismului
privat autorizat.
în cazul în care minorul are împlinită vârsta de 10 ani, prezența lui este necesară, el urmând să-și exprime
consimțământul la adopție în fața Comisiei.
Eliberarea avizului de către Comisia pentru protecția copilului prelungește de drept perioada pentru care minorul
a fost încredințat în vederea adopției, până la încuviințarea sau respingerea cererii de adopție de către instanță.
în literatura juridică recentă57 s-a propus, de lege ferenda, armonizarea prevederilor Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 25/1997 cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997 și ale Hotărârii Guvernului
nr. UI 11999, astfel încât să se prevadă expres posibilitatea încredințării copilului în vederea adopției unei
persoane sau familii care nu are domiciliul sau reședința în raza teritorială a Comisiei care ia această măsură.
Din analiza dispozițiilor art. 7, alin. 1, lit. b, art. 9, alin. 1 din Ordonanța de urgență nr. 25/1997 și art. 32, alin. 1
din Ordonanța de urgență nr. 26/1997, rezultă că atât încredințarea copilului în vederea adopției, cât și avizul
favorabil încuviințării adopției sunt de competența Comisiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau
reședința copilului. Or, în prima etapă – cea a încredințării copilului în vederea adopției -, competența rationae
personae aparține Comisiei în a cărei rază teritorială se află sediul serviciului public specializat sau al
organismului privat autorizat ori domiciliul persoanei sau al familiei căreia i s-a încredințat sau dat în plasament
acel minor, în condițiile art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, indiferent dacă domiciliul
adoptatorilor este în raza teritorială a Comisiei sau nu.
Pentru a fi mai expliciți, oferim un exemplu. Dacă minorul se află instituționalizat într-un centru de plasament
din județul Iași și familia adoptivă are domiciliul în Bacău,
57. M. Avram, op.cit., p. 198.
Comisia competentă să elibereze hotărârea de încredințare în vederea adopției este cea din cadrul Consiliului
Județean Iași.
în ceea ce privește eliberarea avizului favorabil încuviințării adopției, Comisia competentă este cea din cadrul
Consiliului Județean Bacău, deoarece domiciliul copilului este, potrivit art. 10, alin. 2 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 26/1997, pe durata încredințării, la persoanele cărora minorul le-a fost încredințat. Așa fiind,
domiciliul legal al copilului, după încredințarea în vederea adopției, s-a schimbat, acesta devenind același cu cel
al persoanei sau al familiei adoptive.
6) Eliberarea confirmării Comitetului Român pentru Adopții. După obținerea avizului favorabil încredințării
adopției, serviciul public specializat sau organismul privat autorizat prezintă Comitetului Român pentru Adopții
dosarul cu înscrisurile originale ale adoptatorului și ale copilului propus spre adopție (art. 12, alin. 5 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997). în cazul în care același copil este solicitat și de o familie de
cetățeni străini, persoana sau familia română are prioritate.
în cazul adopției internaționale, Comitetul Român pentru Adopții eliberează decizia de confirmare necesară
încuviințării adopției, numai dacă se prezintă și un act prin care autoritatea centrală sau organismul privat din
statul ai cărui cetățeni sunt adoptatorii și-a dat acordul nominal la adopția copilului respectiv, potrivit art. 17, lit.
c din Convenția de la Haga.
După eliberarea confirmării, Comitetul Român pentru Adopții transmite instanței judecătorești competente, prin
intermediul serviciului public specializat sau al organismului privat autorizat, cererea persoanei sau a familiei
care dorește să adopte un copil. în acest moment se încheie faza administrativă a procedurii adopției și începe
faza de judecată.
înainte de a proceda la analiza fazei de judecată, menționăm că în literatura de specialitate58 s-a pus, pe bună
dreptate, întrebarea unde se depune cererea de adopție, deoarece actualul act normativ din materia adopției omite
această chestiune elementară.
în ceea ce ne privește, considerăm că, alături de această întrebare, trebuie să fie formulată și cea privitoare la
momentul în care se redactează cererea de adopție și de către cine. Astfel, pe parcursul procedurii adopției,
adoptatorii formulează o serie de cereri cu conținuturi diferite, scopul lor final fiind acela de a se ajunge la
încuviințarea adopției de către instanța de judecată. Fiecare dintre aceste cereri produce efecte diferite.
Astfel, prima cerere, adresată serviciului public sau organismului privat, prin care persoana sau familia își
exprimă dorința de a adopta, determină începerea procedurii administrative a adopției. Cea de-a doua cerere se
adresează Comisiei pentru protecția copilului din raza domiciliului celor care doresc să adopte, pentru a se
elibera atestatul prevăzut de art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997. Următoarea cerere este
cea depusă la Comitetul Român pentru Adopții, prin care se solicită adopția unui copil, fără a se menționa
numele și alte date de identificare ale acestuia. Cea de-a patra și a cincea cerere se depun la Comisia pentru
protecția copilului din raza județului în care minorul domiciliază sau își are reședința, pentru a obține
încredințarea în vederea adopției, respectiv avizul favorabil încuviințării adopției. Așadar, dacă primele două
cereri sunt formulate personal de către adoptatori, următoarele intră în competența serviciului public sau a
organismului privat autorizat.
58. E. Florian, op.cit., pp. 11-l2.
Pentru a se obține avizul favorabil adopției„art. 12, alin. 5, pct. d din Ordonanța de urgență nr. 25/1997 prevede
expres necesitatea declarației de consimțământ date de adoptatori, în care trebuie să fie precizată identitatea
minorului ce urmează a fi adoptat. Or, în acest moment se realizează, din punct de vedere juridic, identificarea
adoptatului.
Cererea pentru eliberarea confirmării, depusă la Comitetul Român pentru Adopții, se formulează de către
serviciul public specializat sau de către organismul privat autorizat care instrumentează cazul respectiv.
în fine, ultima cerere este cea adresată instanței prin care aceasta este învestită cu judecarea cererii de
încuviințare a adopției. Noi considerăm că cererea de încuviințare a adopției se formulează de către adoptatori fie
personal, fie printr-un mandatar cu procură specială și autentică, după obținerea confirmării de la Comitetul
Român pentru Adopții.
Cererea de încuviințare a adopției59 nu trebuie suprapusă și nici confundată cu oricare altă cerere prealabilă fazei
de judecată. Prin cererea adresată instanței, adoptatorii solicită încuviințarea adopției unui anumit copil
identificat (se specifică data nașterii, numele părinților firești, calitatea de copil adoptabil, devenit astfel prin
decesul părinților, prin declararea judecătorească de abandon, prin consimțământul irevocabil al părinților etc),
încuviințarea ca pe viitor copilul să dobândească numele de familie comun al adoptatorilor (sau alte variante
legale), iar serviciul de stare civilă competent să întocmească un nou act de naștere pentru cel adoptat, act în care
adoptatorii să fie trecuți ca părinți firești ai acestuia. Or, o astfel de cerere nu poate fi formulată pe parcursul
fazei administrative, deoarece legiuitorul i-a consacrat acesteia alte obiective.
în acest sens, în practica judiciară60 s-a reținut ca fiind inadmisibilă cererea de încuviințare a adopției adresată
direct instanței de judecată, fără parcurgerea etapelor prealabile, prevăzute de lege.
Sesizarea instanței judecătorești nu are loc la inițiativa directă a adoptatorilor, cererea lor fiind transmisă de
Comitetul Român pentru Adopții prin mijlocirea serviciului public specializat sau al organismului privat
autorizat (art. 14, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997).
1.4.3. Procedura judiciară a încuviințării adopției
1) Natura juridică a procedurii judiciare de încuviințare a adopției. în literatura de specialitate61 s-a
consacrat opinia potrivit căreia procedura adopției este o procedură necontencioasă specială, reglementată de
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, care se completează cu dispozițiile art. 331-337 C.p.civ., ce
reprezintă dreptul comun în materie, iar în măsura în care acestea sunt insuficiente, se face apel la procedura
contencioasă, ce reprezintă dreptul comun al întregii proceduri civile.
însăși noțiunea de încuviințare a. adopției presupune că, soluționând cererea, judecătorul nu rezolvă un conflict,
o situație litigioasă, ci doar controlează actele
59. Cererea de încuviințare a adopției, precum și orice altă acțiune sau cerere referitoare la adopție sunt scutite de
taxă de timbru.
60. T.m., s. civ. nr. 727/1997', în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului București pe
anii 1993-l997, p. 179.
61. împărtășim și noi părerea unanimă din literatura de specialitate, conform căreia încuviințarea adopției este
supusă regulilor procedurii „grațioase", necontencioase. A se vedea V. Stoica, M. Ronea, art.cit., p. 37; I.
Deleanu, op.cit., p. 520; V.M. Ciobanu, op.cit., p. 288; M. Avram, op.cit., pp. 203-206 ;G. Lupșan, op.cit., pp.
221-229.
juridice ale persoanelor care și-au exprimat consimțământul, pe de o parte, și verifică dacă sunt îndeplinite
condițiile de fond, de formă și lipsa impedimentelor la adopție, pe de altă parte. Criteriul în funcție de care
judecătorul face verificarea este interesul superior al copilului ce urmează a fi adoptat.
2) Competența jurisdicțională materială pentru încuviințarea adopției. Reforma dreptului adopției interne și
internaționale a modificat în întregime regulile aplicate în materia competenței autorității chemate să
încuviințeze adopția. Astfel, dacă, sub imperiul Codului Familiei, adopția era în competența autorității tutelare,
Legea nr. 11/1990, prin art. 1, alin. 1, a prevăzut că încuviințarea adopției este de competența instanțelor
judecătorești, făcându-se distincție între adoptatorii cetățeni români, a căror cerere de adopție era de competența
judecătoriei, și adoptatorii cetățeni străini, a căror cerere de adopție se judeca la tribunal62.
Potrivit dispozițiilor art. 2, pct. 1, lit. f C.p.civ., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993, cererile de
încuviințare a adopției sunt în competența tribunalului, înlăturându-se astfel deosebirea determinată de cetățenia
adoptatorului, română sau străină, iar în cazul cetățenilor români, de domiciliul acestora, în țară sau în
străinătate.
în practica judiciară63 s-a arătat că aceste prevederi nu lasă loc la nici o interpretare, nici restrictivă, nici
extinctivă, atâta vreme cât, în termeni categorici, s-a referit la cererile pentru încuviințarea adopțiilor, fără nici o
deosebire (ubi lex non distinguit nec nos destinguere debemus). în consecință, toate cererile de adopție au fost
date, în primă instanță, în competența tribunalelor, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. VI din Legea nr. 59/1993,
orice dispoziții contrare acestei legi au fost abrogate.
în actuala reglementare, indiferent de aceste puncte de legătură, cererea pentru încuviințarea adopției este de
competența tribunalului. în acest sens, art. 15, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997
prevede: „Cauzele privitoare la încuviințarea adopției se judecă în primă instanță de către tribunalul…".
De asemenea, art. 151, pct. 2 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional privat prevede că instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind
raporturile de drept internațional privat referitoare la încuviințarea adopției, dacă cel ce urmează a fi adoptat are
domiciliul în România și este cetățean român sau străin fără cetățenie64. Acest text consacră o competență
jurisdicțională imperativă, exclusivă, ceea ce înseamnă că, dacă o instanță străină încuviințează adopția unui
minor român, care are domiciliul în România, o asemenea hotărâre nu are nici un efect pe teritoriul României,
neputând să fie recunoscută prin procedura exequatur-ulm.
în concluzie, din dispozițiile legale citate mai sus rezultă că, pentru încuviințarea adopției, competența
jurisdicțională este determinată de cetățenia română a adoptatului sau a adoptatorilor.
62.C.S.J., dec. civ. nr. 2106/1991, în V. Bogdănescu et al., Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de
Justiție pe anii 1990-l992, Editura Orizonturi, București, 1993, p. 194.
63. C.S.J., dec. civ. nr. 2279/1996, Dreptul, nr. 6/1997, p. 105.
64. în literatura de specialitate s-a arătat că cetățeanul străin, chiar cu domiciliul în România, nu este supus
acestor dispoziții legale. A se vedea I.P. Filipescu, Drept internațional privat, voi. II, Editura Proarcadia,
București, 1993, p. 212.
3) Competența teritorială a instanței de judecată. Art. 1 din Legea nr. 11/1990 cuprindea și dispozițiile care
interesează competența teritorială. Astfel, cererea pentru încuviințarea adopției făcută de un străin sau de un
cetățean român cu domiciliul ori reședința în străinătate se introducea la tribunalul în raza căruia domiciliază cel
ce urmează a fi adoptat (alin. 4). Dacă adopția privea un copil părăsit, născut din părinți necunoscuți, abandonat
sau care, din orice alte cauze, se afla în îngrijirea unei instituții de ocrotire, cererea se depunea la tribunalul în
raza căruia se afla sediul instituției de ocrotire (alin. 3).
în situația în care adoptatul era cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate, cererea adresată
instanței române era de competența Tribunalului Municipiului București (alin. 5).
Textul art. 1 din Legea nr. 11/1990 nu prevedea în mod expres care instanță judecătorească este competentă să se
pronunțe asupra adopției în cazul în care adoptatorul, deși cetățean străin, domiciliază în România. Considerăm
că această situație trebuia asimilată cu cea a adoptatorului român, așa încât competența aparținea tribunalului din
raza domiciliului adoptatului.
Art. 15, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede expres că cererile privitoare la
încuviințarea adopției se judecă în primă instanță de către tribunalul în a cărui rază teritorială se găsește
domiciliul copilului. Așadar, indiferent de cetățenia și domiciliul adoptatorului, cererea de adopție se
soluționează de instanța în a cărei rază se află sediul instituției de ocrotire, întrucât, de cele mai multe ori, copilul
se află în îngrijirea unei astfel de instituții.
Legiuitorul a găsit de cuviință să prevadă într-un text expres situația în care nu se poate determina competența
teritorială a instanței. Astfel, potrivit art. 15, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, cauzele
pentru judecarea cărora nu se poate determina instanța competentă se judecă de către Tribunalul Municipiului
București.
4) Completul de judecată. Art. 18, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede că
instanța judecătorească soluționează cererea pentru încuviințarea adopției în complet constituit din doi
judecători, dintre judecătorii speciali desemnați de ministrul Justiției. Și în anterioara reglementare a adopției
prin Legea nr. U/1990, completul de judecată era alcătuit din doi judecători65.
Reglementarea aplicabilă compunerii completului de judecată competent să soluționeze cauzele de încuviințare a
adopției a fost supusă, în literatura de specialitate, unei analize științifice și pertinente. Autoarea studiului66
analizează concursul de legi apărut între Legea de organizare judecătorească, ce reglementează compunerea
instanțelor prin norme cu caracter general cu aplicare la toate cazurile și în orice materie, și Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 25/1997, care cuprinde o normă specială aplicabilă numai cu privire la încuviințarea
adopției. Soluția la care ajunge autoarea – în materia încuviințării adopției, sunt aplicabile normele speciale de
compunere a instanței din doi judecători desemnați de ministrul Justiției (art. 18, alin. 1 din Ordonanța de
urgență a Guvernului
65. Această compunere corespundea completului de judecată al tribunalului, așa cum era reglementat de art. 17 din Legea de
organizare judecătorească.
66. A. Cotuțiu, „Discuții în legătură cu alcătuirea instanței și căile ordinare de atac în cauzele privind încuviințarea, nulitatea
și desfacerea adopției în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997", Dreptul, nr. 11/1998, pp. 18-22. A se
vedea, în acest sens, M. Avram, op.cit., p. 211.
nr. 25/1997) – se bazează pe două argumente. Primul argument constă în adagiul specialia generalibus derogant,
adică norma specială se aplică cu prioritate, ori de câte ori se găsește în fața unui caz care intră în prevederile
sale, iar al doilea argument pornește de la situația în care nu se poate vorbi despre o abrogare implicită a normei
speciale prin norma generală, rară o dispoziție expresă a acesteia din urmă.
într-o altă opinie67, care ne aparține, se consideră că adevărata voință a legiuitorului în materia alcătuirii
completului de judecată este aceea care rezultă din dispozițiile Legii nr. 142/1997, care a modificat Legea nr.
92/1992 pentru organizare judecătorească, potrivit căreia cauzele date în competența de primă instanță a
judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă de un singur judecător. împrejurarea că Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 25/1997 a fost aprobată prin Legea nr. 87/1998, fără nici o modificare în privința completului
de judecată, reprezintă o simplă inadvertență legislativă, neproducătoare de efecte juridice.
în soluționarea acestei probleme controversate a intervenit Curtea Supremă de Justiție care, printr-o decizie a
secțiilor unite68, a hotărât ca soluționarea cererii de încuviințare a adopției să fie făcută în complet alcătuit din doi
judecători, special desemnați de ministrul Justiției.
5) Ședința de judecată. Soluționarea cererii de încuviințare a adopției se face în camera de consiliu cu citarea
adoptatorilor, a Comisiei pentru protecția copilului care a avizat favorabil încuviințarea adopției, a Comitetului
Român pentru Adopții și cu participarea procurorului69.
în redactarea ei inițială, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 menționa în finalul art. 18, alin. 2 că
familia sau persoana care dorește să adopte poate fi reprezentată numai de serviciul public specializat pentru
protecția copilului sau de organismul privat autorizat prevăzut de art. 12, alin. 4. în urma aprobării Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 25/1997 prin Legea nr. 87/1998, această dispoziție a fost înlăturată.
în timpul procesului, instanța judecătorească poate admite orice probă admisă de lege. Raportul referitor la
ancheta psihosocială a copilului este cerut de instanță și se prezintă de către Comisia pentru protecția copilului,
care a avizat favorabil adopția copilului. Potrivit art. 18, alin. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
25/1997, acest raport trebuie să cuprindă date privind personalitatea, starea fizică și mentală a copilului,
antecedentele acestuia, condițiile în care a crescut și în care a trăit, orice alte date referitoare la creșterea și
educarea copilului, precum și opinia copilului cu privire la adopția propusă.
Dacă înainte de sesizarea instanței judecătorești sau pe parcursul procedurii de judecată minorul ce urmează a fi
adoptat a împlinit vârsta de 10 ani, el urmează a fi ascultat de către judecător (art. 18, alin. 4). Deși legiuitorul nu
prevede expres caracterul acestui consimțământ, noi considerăm că acesta este hotărâtor pentru încuviin țarea
cererii de adopție formulate.
67. A se vedea G. Lupșan, art.cit., pp. 69-70.
68. Decizia nr. V din 27 septembrie 999, Dreptul, nr. 2/2000, p. 161.
69. P.C. Pantea, Ministerul Public. Natura juridică și atribuțiile sale în procesul civil, Editura Lumina Lex, București, 1998,
p. 104; V. Găzdac, „Participarea procurorului în cauzele privind încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopției", Dreptul, nr.
7/1999, pp. 50-53.
Art. 4, pct. d din Convenția de la Haga precizează că autoritatea completă din statul de origine al adoptatorului
trebuie să se asigure, ținând cont de vârsta și de maturitatea copilului, că:
„ 1. Acesta s-a bucurat de sfaturi și a fost bine informat asupra consecințelor adopției și a consimțământului său
la adopție, dacă acesta este cerut;
2. Dorințele și părerile copilului au fost luate în considerare;
3. Consimțământul copilului la adopție, când este cerut, s-a dat în mod liber, în formele legale cerute și acest
consimțământ a fost dat sau constatat în scris ;
4. Acest consimțământ nu a fost obținut prin contraplată sau contraprestație de orice fel".
în România, această autoritate competentă este judecătorul, care trebuie să verifice în cazul minorului ce are
împlinită vârsta de 10 ani dacă sunt îndeplinite condițiile sus-amintite.
Este posibil ca la judecata în fond a cererii de încuviințare a adopției să apară un incident contencios care implică
discuții în contradictoriu cu privire la absența unei condiții de fond (de exemplu, lipsa atestatului de familie
adoptivă sau, după înregistrarea cererii de adopție, intervenția decesului unuia dintre soții adoptatori70), de formă
(de exemplu, neobținerea confirmării Comitetului Român pentru Adopții) sau prezența unui impediment la
adopție (de exemplu, adopția anterioară a minorului nu a fost desfăcută). Instanța de judecată are la îndemână
una dintre următoarele variante, în funcție de situație:
– dacă se invocă pe cale de excepție nulitatea absolută sau relativă a declarației de adopție a adoptatorilor sau a
părinților firești ai minorului, instanța acordă un termen pentru ca persoana interesată să poată să formuleze o
acțiune în nulitatea declarației la judecătorie, urmând ca, după ce s-a făcut dovada înregistrării acestei acțiuni
principale, să se suspende judecata cererii de încuviințare a adopției, potrivit art. 244, alin. 1, pct. 1 C.p.civ.;
– dacă se invocă o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat sau a fost
declarată nulitatea declarației de adopție a adoptatorilor sau a părinților firești ai minorului, instanța sesizată cu
cererea-de încuviințare a adopției pronunță o hotărâre nefavorabilă adopției;
– dacă incidentul este legat de o condiție de fond, de formă sau un impediment, dezbaterile contradictorii au loc
în faza dezbaterilor, conducând instanța la admiterea sau respingerea cererii de încuviințare a adopției.
6) Hotărârea judecătorească. în literatura de specialitate71 se menționează atribuțiile pe care le are instanța
judecătorească pentru a se pronunța asupra cererii de încuviințare a adopției: verificarea îndeplinirii condițiilor
de fond și de formă, precum și a lipsei impedimentelor la adopție și a existenței consimțămintelor necesare
pentru adopție; aprecierea dacă adopția se face în interesul superior al copilului; dacă adoptatorii prezintă
condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului; dacă, în cazul încredințării
prealabile adopției, copilul a evoluat favorabil și dacă s-au statornicit relații corespunzătoare între copil și viitorii
părinți, care să justifice adopția.
70. A se vedea Curtea de Apel București, s.III civ., dec. nr. 1113/1999, Dreptul, nr. 6/2000, cu notă de D.
Gazetovici.
71. A se vedea I.P. Filipescu, Drept internațional privat, ed.cit., pp. 391-392.
Considerăm că, în cazul în care adoptatorii sunt cetățeni străini, judecătorul român trebuie să pronunțe hotărârea
de încuviințare a adopției numai după ce condițiile prevăzute de art. 4 din Convenția de la Haga au fost
îndeplinite. Astfel, judecătorul urmează să verifice, pe baza actelor depuse de părți, a anchetei psihosociale a
copilului și a altor probe administrate, următoarele împrejurări:
– calitatea de copil adoptabil;
– dacă adopția internațională corespunde interesului superior al copilului;
– dacă persoanele (părinții firești ai copilului, tutorele acestuia), instituțiile și autoritățile al căror consimțământ
este cerut pentru adopție și l-au exprimat în forma cerută de lege, în deplină cunoștință de cauză și nu a fost
obținut prin contraplată sau contraprestație;
– dacă mama și-a exprimat consimțământul după nașterea copilului și acesta a devenit irevocabil.
Deși instanța de judecată care soluționează o cerere cu caracter necontencios se pronunță prin încheiere (art. 336-
337 C.p.civ.), în practică, instanțele se pronunță asupra cererii de încuviințare a adopției prin sentință.
Admițând cererea reclamanților, instanța judecătorească încuviințează adopția soli citată și dispune în legătură cu
numele de familie al adoptatului. De asemenea, se dispune ca serviciul de stare civilă competent să întocmească
un nou act de naștere al adoptatului, act în care adoptatorii să fie trecuți ca părinții lui firești.
Plecând de la regimul juridic specific hotărârilor judecătorești în materie necontencioasă, hotărârea de
încuviințare a adopției prezintă următoarele particularități72:
– nu dezînvestește instanța judecătorească și nu are autoritate de lucru judecat, deoarece, nesoluționându-se un
conflict, nerezolvându-se o situație juridică contra dictorie, nu sunt întrunite condițiile art. 1201 din Codul Civil
și art. 166 C.p.civ.;
– are caracter constitutiv, deoarece ea creează o situație juridică nouă pentru adoptatori și adoptat;
– nu este supusă principiului potrivit căruia hotărârile judecătorești pot fi desființate doar pe căile de atac
prevăzute de lege. Hotărârea din materia adopției poate forma obiectul unei cereri în anulare.
Deși cererea de încuviințare a adopției s-a judecat în camera de consiliu, pronunțarea hotărârii judecătorești se
face în ședință publică.
O altă particularitate a hotărârii judecătorești din materia adopției privește căile de atac. Astfel, împotriva
hotărârii se poate promova numai recursul, nu și apelul73, în termenul de drept comun de 15 zile.
în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de recurs împotriva hotărârii de încuviințare a
adopției, prin aplicarea dispozițiilor din materia procedurii necontencioase în ceea ce privește apelul (art. 336,
alin. 3 C.p.civ.), rezultă că termenul de recurs de 15 zile începe să curgă de la pronunțare, pentru cei care au fost
de față, și de la comunicare, pentru cei care au lipsit.
Afiându-ne într-o procedură necontencioasă, recursul poate fi declarat de orice persoană interesată, chiar dacă
nu a fost citată la soluționarea cererii. Astfel, deși
72. A se vedea V. Stoica, M. Ronea, art.cit., pp. 40-41; M. Avram, op.cit., p. 214 ; I. Deleanu,
opxit., voi. II, p. 524. 73.C.S.J., s.civ., dec. nr. 248 1999, Dreptul, nr. 2/2000, p. 172.
părinții firești ai minorului adoptat nu au fost citați la instanța de fond, ei au calitatea procesuală activă pentru a
ataca cu recurs hotărârea de încuviințare a adopției. Pentru ei, termenul de recurs ar urma să curgă de la
pronunțarea hotărârii, deoarece, neparticipând la judecată, nu li se poate comunica hotărârea judecătorească.
1.4.4. înregistrarea adopției
1) Serviciul de stare civilă competent. în ceea ce privește serviciul de stare civilă competent să înregistreze
adopția și să întocmească noul act de naștere al adoptatului, am asistat la o evoluție legislativă interesantă.
Astfel, art. 9, alin. 3 din Legea nr. U/1990 reglementa următoarele ipoteze : dacă s-a adoptat un cetățean român
de către un cetățean străin ori cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate, competența în materie
revine serviciului de stare civilă în raza căruia își are domiciliul sau reședința adoptatul; dacă cel adoptat este
cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate, noul act de naștere al adoptatului va fi întocmit de către
serviciul de stare civilă al Primăriei sectorului 1 București; în fine, dacă s-a adoptat un cetățean străin de către un
cetățean român, competența revine serviciului de stare civilă de la domiciliul adoptatorului.
Așadar, sub anterioara reglementare, competența în înregistrarea adopției aparținea serviciului de stare civilă în
raza căruia se afla, după caz, domiciliul ori reședința adoptatului sau adoptatorului.
Sub imperiul Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, regulile în materia competenței autorității
publice chemate să înregistreze adopția au fost astfel formulate:
– competența revine autorității administrației publice locale de la domiciliul adoptatorilor sau în a cărei rază se
află sediul instituției de ocrotire în îngrijirea căreia se găsește adoptatul (art. 26, alin. 1);
– dacă adoptatorii sunt cetățeni străini ori cetățeni români cu domiciliul sau reședința în străinătate, competența
în întocmirea noului act de naștere al copilului revine serviciului de stare civilă în a cărui rază teritorială are
domiciliul cel adoptat sau își are sediul instituția de ocrotire (art. 26, alin. 2).
Constatându-se că, în practică, majoritatea copiilor adoptați de cetățeni români sau de cetățeni străini provin de
la instituțiile de ocrotire, noua lege a reflectat în dispozițiile ei această realitate, introducând formularea „sediul
instituției de ocrotire", în locul expresiei „reședința adoptatului". în concluzie, indiferent de tipul adopției –
națională sau internațională -, ea se înregistra la serviciul de stare civilă în raza căruia se afla instituția de
ocrotire, dacă cel adoptat se afla în îngrijirea acesteia. în cazul adopției unui copil din familie, competența în
înregistrarea hotărârii judecătorești revenea serviciului de stare civilă în raza căruia minorul își avea domiciliul.
Noul act normativ în materia adopției, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, nu prevede nici o
dispoziție în legătură cu competența serviciului de stare civilă, conținând doar un text lapidar în art. 21, alin. 2, în
următorii termeni: „pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent va
întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca părinții săi
firești. Vechiul act de naștere se va păstra, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act".
Două chestiuni urmează a fi precizate în legătură cu corelarea dispozițiilor Legii actelor de stare civilă cu cele
ale Ordonanței cu privire la regimul juridic al adopției.
în primul rând, reglementându-se numai adopția cu efecte depline, art. 46 din Legea nr. 119/1996, care
se referă la înregistrarea adopției cu efecte restrânse, se abrogă implicit. în al doilea rând, trebuie să
oferim un răspuns clar în legătură cu serviciul de stare civilă competent pentru a întocmi un nou act de
naștere al adoptatului, în condițiile în care, sub imperiul Ordonanței, instanța competentă din punct de
vedere teritorial să încuviințeze adopția este cea de la domiciliul copilului (art. 15, alin. 1), iar Legea
actelor de stare civilă prevede în art. 26, alin. 1 că serviciul de stare civilă competent este cel în a cărui
rază teritorială se găsește domiciliul adoptatorului sau unde își are sediul instituția de ocrotire în cazul
copiilor instituționalizați.
Să analizăm ipotezele. într-o primă ipoteză, dacă adoptatorul este cetățean român sau cetățean străin,
competența serviciului de stare civilă este determinată de domiciliul copilului sau de sediul instituției
de ocrotire pentru copiii aflați în îngrijirea acesteia74. Or, în condițiile Ordonanței Guvernului nr.
26/1997, instituțiile de ocrotire – leagănele și casele de copii – și-au pierdut personalitatea juridică,
fiind reorganizate și preluate de serviciul public specializat pentru protecția copilului. Astfel, ele și-au
păstrat organizarea proprie, iar imobilele unde funcționează sunt identificate în spații (localități, stradă,
număr)75. Așa fiind, domiciliul copiilor instituționalizați este la sediul centrului de plasament, iar
autoritatea competentă să întocmească noul act de naștere al copilului adoptat este cea în a cărei rază
teritorială se află sediul centrului de plasament.
Dacă minorul se află încredințat la familia adoptivă, domiciliul copilului este la domiciliul
adoptatorilor, ceea ce înseamnă că noul act de naștere al adoptatului intră în competența primăriei în a
cărei rază teritorială se află domiciliul adoptatorilor.
în fine, dacă minorul se află în plasament într-o familie asistată, în condițiile Hotărârii nr. 217/199876,
domiciliul acestuia este, potrivit art. 10, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, la
acea familie, ceea ce înseamnă că, dacă este adoptat de o familie de cetățeni străini, serviciul de stare
civilă competent să întoc mească noul act de naștere este cel în a cărui rază teritorială se află domiciliul
asistentului maternal, și nu cel de la sediul instituției de ocrotire, deoarece minorul a fost externat din
aceasta, în momentul în care s-a dispus plasamentul.
în cea de a doua ipoteză, dacă s-a adoptat un cetățean român cu domiciliul sau reședința în
străinătate, serviciul de stare civilă competent să înregistreze adopția este, potrivit art. 81 din
Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nf. 119/1996, cel al Primăriei
sectorului 1 al municipiului București.
Dacă adoptatul este un cetățean străin, iar adoptatorul este român, instanța compe tentă este cea de la
domiciliul adoptatului, potrivit art. 15, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, iar
serviciul de stare civilă competent este cel de la domiciliul adoptatorilor sau de la sediul instituției de
ocrotire, dacă adoptatul este instituționalizat.
74. A se vedea C. Popescu, „Aspecte practice din activitatea serviciilor de stare civilă", Dreptul, nr. 6/1997, p.
80, în sensul că întotdeauna este competentă autoritatea administrației publice locale de la domiciliul
adoptatorului.
75. A se vedea I. Imbrescu, A. Vasile, „înregistrarea adopției în actele de stare civilă", Dreptul, nr. 2/2000, p. 81.
76. Hotărârea cu privire la condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului
maternal profesionist a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 152 din 16 aprilie 1998.
2) Procedura înregistrării adopției. Până la apariția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997,
înregistrarea adopției se realiza diferit, în funcție de felul adopției. Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 119/1996,
adopția cu efecte depline se înregistra, pe baza hotărârii judecătorești rămase irevocabilă, prin întocmirea unui
nou act de naștere al copilului adoptat, act în care adoptatorii erau trecuți ca părinții lui firești. Rubrica rezervată
locului nașterii se completa cu denumirea unității adminis-trativ-teritoriale unde își avea sediul autoritatea
administrației publice locale, care întocmea actul de stare civilă. Vechiul act de naștere se păstra, făcându-se
mențiune pe marginea acestuia despre întocmirea celui nou.
Adopția cu efecte restrânse, mai rar întâlnită în practica instanțelor judecătorești, se înregistra din oficiu sau la
cererea oricărei persoane interesate, prin mențiune pe marginea actului de naștere și, dacă era cazul, pe cel de
căsătorie al celui adoptat (art. 46 din Legea nr. 119/1996).
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 a abrogat expres forma adopției cu efecte restrânse, astfel că,
referindu-se la înregistrarea adopției, art. 21, alin. 2 prevede următoarele: „Pe baza hotărârii irevocabile de
încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se va păstra,
menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act".
Adoptatorii, personal sau printr-un mandatar cu procură specială și autentică, se adresează serviciului de stare
civilă cu o cerere, solicitând ca, pe baza hotărârii judecă torești de încuviințare a adopției și a vechiului certificat
de naștere al copilului pe care îl anexează în original, ofițerul de stare civilă să procedeze la înregistrarea
adopției, prin întocmirea unui act de naștere, care să corespundă noului statut civil al adoptatului.
Noul act de naștere va avea numărul de înregistrare în ordinea cronologică din ziua respectivă. Codul numeric
personal al adoptatului, dobândit la înregistrarea nașterii, va rămâne neschimbat. La rubrica „Date despre copil",
ofițerul de stare civilă va completa conform dispozitivului hotărârii judecătorești:
a) numele de familie este cel dispus de instanța de judecată, pe baza învoielii adoptatorilor. în regulă generală,
adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului sau numele de familie comun al adoptatorilor;
b) prenumele adoptatului rămâne neschimbat, legea nepermițând modificarea lui prin adopție. Nimic nu-i
împiedică pe adoptatori să solicite, ulterior înregistrării hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției,
schimbarea prenumelui adoptatului pe cale administrativă, în condițiile Decretului nr. 975/1968 cu privire la
nume. în literatura de specialitate recentă77 s-a formulat în această privință o propunere de lege ferenda, în sensul
ca legiuitorul să permită posibilitatea schimbării prenumelui copilului, dacă adoptatorii solicită aceasta instanței
de judecată, o dată cu încuviințarea adopției. De vreme ce există similitudini între adopție și naștere, deoarece cel
adoptat devine descendentul firesc al adoptatorilor, pe de o parte, și, la fel ca în cazul nașterii, pentru adopție se
întocmește un nou act de naștere, pe de altă parte, nu înțelegem rațiunile pentru care, de lege lata, Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 25/1997, ca, de altfel, toate celelalte legi
77. A se vedea I. Imbrescu, A. Vasile, „Inadmisibilitatea schimbării prenumelui adoptatului printr-o hotărâre judecătorească
de încuviințare a adopției", Dreptul, nr. 6/2000, pp. 82-85.
speciale anterioare acesteia nu îngăduie schimbarea prenumelui copilului adoptat, o dată cu încuviințarea cererii
de adopție de către instanța de judecată;
c) data nașterii adoptatului rămâne și ea neschimbată;
d) locul nașterii va fi completat cu localitatea în care funcționează serviciul de stare civilă care întocmește noul
act de naștere.
în literatura juridică foarte recentă78 se consideră că dispoziția legală cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 119/1996
cu privire la actele de stare civilă este excesivă în raport cu esența adopției și conduce la o mistificare
nejustificată a realității. Autoarea menționează următoarele argumente pentru abrogarea expresă a acestei
dispoziții și păstrarea în noul act de naștere al adoptatului a locului originar al nașterii:
– locul nașterii este o coordonată de fapt independentă de raportul de filiație, neexistând nici un raport de
cauzalitate între locul nașterii și filiația unei persoane;
– deoarece copilul are dreptul de a cunoaște faptul că este adoptat, de îndată ce vârsta și discernământul îi
permit, cunoașterea locului nașterii îi asigură accesul la actul originar de naștere;
– sub imperiul Codului Civil, prin adopție, nu se modifică locul nașterii adoptatului;
e) sexul, cetățenia și naționalitatea rămân neschimbate, fiind cele indicate de vechiul act de naștere al
adoptatului.
La rubricile privitoare la părinți, ofițerul de stare civilă trece numele de familie, prenumele, data și locul nașterii,
cetățenia, naționalitatea și domiciliul adoptatorilor, așa cum rezultă acestea din dispozitivul hotărârii
judecătorești. Bineînțeles, nefiind vorba de o naștere, rubrica ce face referire la certificatul medical constatator al
nașterii nu se completează.
Actul de naștere se semnează de către adoptatori sau de către mandatarul acestora, precum și de către ofițerul de
stare civilă. în baza actului de naștere întocmit, ofițerul de stare civilă procedează la eliberarea certificatului de
naștere, care dovedește noul statut civil al adoptatului, cel de descendent firesc al adoptatorilor (art. 11 din Legea
nr. 119/1996).
De asemenea, ofițerul de stare civilă trimite comunicarea de menținere primăriei unde a fost înregistrat actul de
naștere al celui adoptat și unde, după operarea mențiunii, la rubrica „Certificate eliberate" se scrie următorul text:
„Nu se va mai elibera nici un certificat".
1.5. Efectele adopției
1.5.1. Data de la care se produc efectele adopției
Potrivit art. 1, alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, adopția își produce efectele de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești. Această dată poate fi diferită, în funcție de situațiile care rezultă
din art. 377 C.p.civ., și anume:
– data expirării termenului de recurs de 15 zile, dacă hotărârea tribunalului prin care s-a încuviințat adopția nu a
fost recuzată;
– data pronunțării deciziei Curții de Apel, prin care fie s-a respins recursul promovat împotriva sentinței civile
de încuviințare a adopției, menținându-se
78. A se vedea M. Avram, op.cit., p. 215.
hotărârea instanței de fond, fie s-a admis recursul promovat împotriva hotărârii de respingere a cererii de
încuviințare a adopției, s-a casat hotărârea tribunalului și s-a admis cererea de încuviințare a adopției.
Hotărârea de încuviințare a adopției este o hotărâre de stare civilă cu caracter constitutiv, producând întotdeauna
efecte numai pentru viitor.
în continuare, vom analiza efectele pe care le produce adopția în ceea ce privește domeniul dreptului civil
(filiația și rudenia civilă, numele de familie și domiciliul adoptatului, dreptul la moștenire, revocarea donației), al
dreptului familiei (drepturile și îndatoririle părintești, obligația legală de întreținere, livretul de familie,
impedimente la căsătorie), al dreptului constituțional (cetățenia adoptatului), al dreptului muncii și solidarității
sociale (indemnizația pentru creșterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav, concediul paternal, impozitul pe
venit, alocația de stat).
1.5.2. Efectele adopției în domeniul dreptului civil
1) Filiația și rudenia civilă. Pornind de la prevederile art. 1, alin. 1 și alin. 4 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997, rezultă că raporturile de filiație și de rudenie care se stabilesc în baza hotărârii
judecătorești de încuviințare a adopției pot fi astfel clasificate:
a) între adoptat, pe de o parte, și adoptatori și rudele acestora, pe de altă parte, se stabilesc raporturi de filiație,
respectiv de rudenie, deoarece adoptatul este considerat copil firesc al adoptatorilor. Rudenia civilă este asimilată
cu rudenia firească, descendenții adoptatului devenind rude cu adoptatorii și cu rudele acestora;
b) între adoptat, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte. Rudenia firească, bazată
pe legătura de sânge, încetează ca efect al încuviințării adopției. Această rudenie se păstrează numai în cazul
adopției cu efecte restrânse, consacrată, așa cum se știe, anterior apariției Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
25/1997 ;
c) soțul adoptă copilul firesc al celuilalt soț. în acest caz suntem în prezența ambelor feluri de filiație și rudenie,
atât cea firească, cât și cea civilă. Astfel, adoptatul și descendenții lui devin rude cu soțul părintelui celui adoptat,
precum și cu rudele adoptatorului. Față de părinții firești ai adoptatului, adopția produce efecte parțiale, și anume
: încetează raporturile de rudenie între copil și descen denții lui, pe de o parte, și părintele firesc, care nu este
soțul adoptatorului, și rudele sale, pe de altă parte ; se mențin raporturile de rudenie între cel adoptat și
descendenții săi, pe de o parte, și părintele firesc, care este soțul adoptatorului, și rudele acestuia, pe de altă
parte;
d) soțul adoptă copilul adoptat al celuilalt soț (adopție succesivă). Raporturile de rudenie civilă se vor crea între
adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și soțul adoptator și rudele sale, pe de altă parte, menținându-se
raporturile de rudenie civilă create în urma primei adopții.
în concluzie79, adopția produce un efect constitutiv de rudenie civilă și un efect extinctiv în ceea ce privește
rudenia firească. Excepțiile de la această regulă privesc efectul extinctiv al adopției și presupun fie un efect
extinctiv parțial numai în raport cu
79. A se vedea M. Avram, op.cit., p. 220.
unul dintre părinții firești ai adoptatului, în cazul în care un soț adoptă copilul firesc al celuilalt soț, fie absența
efectului extinctiv, în cazul în care un soț adoptă copilul adoptat al celuilalt soț.
2) Numele de familie al adoptatului. Potrivit art. 21 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997,
adoptatul dobândește prin adopție numele de familie al adoptatorului. Dacă adopția se face de către soți care nu
au nume comun de familie, aceștia sunt obligați să declare instanței de judecată numele de familie pe care copilul
urmează să-l poarte80. Dacă adoptatorii nu se învoiesc în privința numelui de familie al adoptatului, instanța de
judecată decide, în funcție de interesul adoptatului, fiind aplicabile, prin asemănare, dispozițiile art. 62, alin. 2
din Codul Familiei: numele unuia dintre adoptatori sau numele lor reunite. în orice caz, noul nume de familie al
adoptatului trebuie să fie menționat în hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției.
în literatura și practica judecătorească au existat opinii diferite în legătură cu numele de familie pe care urmează
să-l poarte, după adopție, persoana majoră căsătorită. Bineînțeles, dacă la încheierea căsătoriei soții și-au păstrat
numele de familie avut anterior, nedobândind un nume de familie comun, adopția în timpul căsătoriei a unuia
dintre soți produce modificarea numelui de familie al adoptatului, conform art. 21, alin. 1 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 25/1997.
Alta este situația în care persoana majoră căsătorită poartă un nume de familie comun, convenit la încheierea
căsătoriei. Inexistența unei opinii unanime rezultă din concursul de norme juridice aplicabile acestei situații.
Astfel, pe de o parte, art. 28 din Codul Familiei prevede că soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei
numele comun declarat la încheierea căsătoriei, iar pe de altă parte, art. 21, alin. 1 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 25/1997 menționează că adoptatul dobândește prin adopție numele celui care adoptă. în lipsa unui
text care să prevadă în mod expres soluția aplicabilă, în literatura de specialitate și în practica judiciară s-au
propus mai multe rezolvări, și anume :
– modificarea numelui adoptatului trebuie să urmeze riguros succesiunea modifi cărilor din starea civilă, ceea ce
înseamnă că adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului, deoarece adopția este ulterioară
căsătoriei81;
– încuviințarea adopției nu produce nici un efect asupra numelui adoptatului căsătorit, deoarece numele de
familie comun al soților este rezultatul unei înțelegeri și, prin urmare, el nu poate fi modificat unilateral82. Autorii
susțin că, totuși, efectul adopției asupra numelui de familie al persoanei căsătorite se manifestă numai în
eventualitatea desfacerii căsătoriei celui adoptat, când acesta nu revine la numele purtat anterior căsătoriei (dacă
nu sunt îndeplinite condițiile art. 40, alin. 1 și alin. 2 din Codul Familiei), ci va lua numele de familie al
adoptatorului;
80. înțelegerea adoptatorilor cu privire la numele de familie al adoptatului este inserată în declarația de adopție,
în conținutul cererii de încuviințare a adopției, sau este declarată, cel mai târziu, în fața completului de judecată,
cu ocazia judecării fondului cauzei.
81. A se vedea M.I. Eremia, „Numele persoanei fizice", în Tr. Ionașcu, I. Christian, M. Eliescu, R Anca, E.
Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, V. Georgescu, Persoana fizică în dreptul R.P.R, Editura Academiei,
București, 1963, pp. 124-l26.
82. A se vedea I. Reghini, „Efectele înfierii", în Albu, I. etal, înfierea, ed.cit., p. 155; E. Florian, op.cit., p. 294;
Al. Bacaci et al., op.cit., p. 194; M. Banciu, Dreptul familiei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, p. 265.
– dacă soțul celui adoptat consimte la modificarea numelui de familie al adoptatului ca urmare a adopției,
hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției menționează această împrejurare, și deci adoptatul
dobândește numele de familie al adoptatorului. Prin aplicarea dispozițiilor art. 28, alin. 2 din Codul Familiei,
soțul adoptatului poate solicita schimbarea pe cale administrativă a numelui său de familie, pentru ca, în cazul
aprobării cererii sale, să poarte același nume cu cel al soțului său adoptat în timpul căsătoriei.
în ceea ce ne privește, considerăm că adopția produce modificarea numelui de familie al persoanei majore
adoptate în timpul căsătoriei.
Un argument în acest sens îl reprezintă art. 80, lit. e din Metodologia nr. 1/1997 de aplicare a dispozițiilor Legii
nr. 119/1996, care prevede că: „adopția unei persoane căsătorite nu implică și schimbarea numelui de familie al
soțului (soției) sau al copiilor, în astfel de situații, cei interesați pot cere schimbarea numelui pe cale
administrativă".
3) Domiciliul și locuința adoptatului. în lipsa unei reglementări speciale a domiciliului și locuinței adoptatului
în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997, se vor aplica dispozițiile dreptului comun în
materie. Se face distincție între adoptatul minor și adoptatul major.
Dacă adoptatul este minor, el se bucură de un domiciliu legal. Așa fiind, considerat descendentul firesc al
adoptatorilor, domiciliul adoptatului minor este la părinții săi (art. 14, alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 și art. 25,
alin. 2 din Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și cartea de identitate). Dacă părinții adoptivi nu au un
domiciliu comun, domiciliul minorului adoptat este la acela dintre părinți la care el locuiește statornic, iar în caz
de neînțelegere, decide instanța de judecată sesizată cu o acțiune de stabilire a domiciliului minorului.
în viața cuplului adoptator pot să intervină o serie de incidente, care pun în discuție domiciliul minorului adoptat,
și anume :
– divorțul adoptatorilor : instanța de judecată decide, prin hotărârea de divorț, cui îi este încredințat minorul
spre creștere și educare, conform dispozițiilor art. 42 din Codul Familiei;
– decesul, decăderea din drepturile părintești, punerea sub interdicție a unuia dintre adoptatori: domiciliul
copilului este la celălalt părinte adoptator, care îl reprezintă sau îi încuviințează actele juridice civile (art. 14,
alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
Domiciliul adoptatului major este acela unde se află locuința sa principală sau statornică (art. 13 din Decretul nr.
31/1954). Fiind major, adoptatul are un domiciliu de drept comun, iar adopția nu produce nici o modificare în
privința domiciliului.
4) Dreptul la moștenire. O dată stabilite filiația între adoptator și adoptat și rudenia între acestea din urmă și
rudele adoptatorului, se produc efecte în materia dreptului succesoral. Astfel, adoptatul, asimilat cu descendentul
firesc al adoptatorului, are dreptul de a veni, în condițiile Codului Civil, atât la moștenirea adoptatorului, cât și la
aceea a rudelor adoptatorului.
5) Revocarea donației pentru surveniență de copil. Art. 836 din Codul Civil prevede că donația se revocă de
drept în cazul în care donatorul nu avea nici un copil sau alt descendent în momentul încheierii contractului de
donație și, ulterior, are un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei.
în literatura de specialitate și în practica judiciară s-au conturat două soluții în legătură cu întrebarea dacă
revocarea contractului de donație, în condițiile art. 836 din Codul Civil, are loc și în cazul în care donatorul a
adoptat un copil.
Potrivit primei opinii, deoarece enumerarea din art. 836 din Codul Civil este limitativă și îl exclude pe copilul
adoptat, încuviințarea adopției nu conduce la revocarea donației83. De asemenea, existența unui copil adoptat
anterior încheierii donației nu împiedică revocarea acesteia în cazul nașterii unui copil ulterior încheierii
contractului.
Autorii care au îmbrățișat cea de-a doua opinie susțin că adopția ulterioară donației determină revocarea donației
pentru surveniență de copil84. Argumentele în sprijinul acestei opinii sunt următoarele :
– copilul adoptat are același statut ca acela al copilului firesc;
– la data redactării art. 836 din Codul Civil nu era consacrat principiul asimilării copilului adoptat cu copilul
firesc al adoptatorului;
– adopția se încuviințează de instanța de judecată numai dacă ea este în interesul superior al copilului. Or,
revocarea donației pentru surveniență copilului adoptat s-ar face tot în interesul copilului;
– dacă se admite revocarea donației pentru recunoașterea de către donator a unui copil din afara căsătoriei, nu
înțelegem de ce acest efect nu poate să se producă și în cazul adopției încuviințate ulterior donației.
1.5.3. Efectele adopției în domeniul dreptului familiei
1) Drepturile și îndatoririle părintești. în cazul adopției unui minor, îndatoririle și drepturile părintești trec de
la părinții firești ai minorului asupra părinților adoptivi. Ambii părinți adoptatori au aceleași drepturi și obligații
față de adoptat. în acest sens, art. 97, alin. 1 din Codul Familiei prevede că părinții au aceleași drepturi și
îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptați.
Când un soț adoptă copilul celuilalt soț, în scopul menținerii unității familiei și drept consecință a stabilirii
filiației adoptive, drepturile și îndatoririle părintești cad și asupra adoptatorului, nu numai asupra părintelui
firesc. De altfel, este singura excepție în care drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate împreună de
adoptator și părintele firesc al adoptatului, copilul rămânând în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă,
iar legăturile de rudenie încetează doar față de celălalt părinte (dacă este stabilită filiația) și rudele acestuia.
Daca părinții adoptatori divorțează, ocrotirea părintească este guvernată de prevederile art. 42-44 din Codul
Familiei, deoarece copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie.
2) Obligația legală de întreținere. în conformitate cu prevederile Codului Familiei, obligația de întreținere ia
naștere ca efect al căsătoriei, rudeniei, adopției, precum și al încredințării spre creștere și educare.
Printre persoanele îndreptățite și îndatorate, în mod reciproc, la întreținere se află părinții și copiii, fără a se face
distincție dacă aceștia sunt din afara căsătoriei, din
83. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale , Editura Actami, București, 1997, pp. 136-l37; T.j. Vâlcea,
dec. civ. nr. 1384/1981, în R.R.D., nr. 11/1982, p. 62.
84. A se vedea E. Safta-Romano, Contracte civile, voi. I, Editura Graphix, Iași, 1993, p. 184; M. Avram, op.cit.,
p. 225.
căsătorie sau din adopție, adoptatorul și adoptatul, în cazul adopției cu efecte restrânse, bunici și nepoți,
străbunici și strănepoți, frați și surori, indiferent dacă rudenia este firească sau civilă.
în cazul adopției în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997, încetează obligația de întreținere
între adoptat, pe de o parte, și părinții și rudele sale firești, pe de altă parte, stabilindu-se raportul de obligație cu
adoptatorii și rudele acestora.
3) Livretul de familie. încuviințarea adopției prin hotărâre judecătorească produce efecte și în ceea privește
eliberarea și actualizarea livretului de familie. Astfel, potrivit art. 2, alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr.
495/1997, dacă familia adoptivă s-a constituit anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, la cererea scrisă
a reprezentantului familiei, pe baza datelor din certificatul de căsătorie, a actelor de identitate ale soților, a
certificatelor de naștere ale copiilor ori a documentelor care atestă modificarea relațiilor de autoritate parentală,
încredințarea sau plasamentul familial al copiilor și, după caz, adopția copiilor, serviciul de stare civilă al
consiliului local, în a cărui rază teritorială domiciliază solicitantul, va elibera un livret de familie.
Dacă familia adoptivă deține un livret de familie, unul dintre părinții adoptatori are obligația, potrivit art. 8, alin.
2 din Hotărârea Guvernului nr. 495/1997, să solicite serviciului de stare civilă în a cărui rază teritorială
domiciliază să completeze livretul cu situația apărută ulterior emiterii acestui document, respectiv cu hotărârea
judecătorească de încuviințare a adopției.
4) Rudenia civilă – impediment la căsătorie. Adopția produce efecte și în ceea ce privește impedimentele la
căsătorie. în acest sens, art. 21, alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 prevede că este
interzisă căsătoria între adoptat și rudele sale firești, potrivit legii, ceea ce înseamnă că acest text face trimitere la
dispozițiile art. 6 și 7 din Codul Familiei.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului și ofițerul de stare civilă vor urmări respectarea acestei
prevederi, pentru a se preîntâmpina încheierea unor căsătorii lovite de nulitate absolută.
1.5.4. Efectele adopției în domeniul dreptului constituțional
1) Dobândirea cetățeniei române de către adoptat. în cazul în care adoptatorii și adoptatul sunt cetățeni
români, adopția nu produce nici un efect în ceea ce privește cetățenia adoptatului. Alta este situația adopției
internaționale, încuviințarea acesteia de către instanța judecătorească producând efecte în planul cetățeniei.
Art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română85 prevede că minorul, cetățean străin sau apatrid, adoptat
de un cetățean român sau de doi soți cetățeni români, dobândește cetățenie română.
în cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetățean român, adoptatorii decid de comun acord cetățenia
adoptatului, iar în caz de neînțelegere, decide instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția86.
85. Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 98 din 6 martie 2000.
86. Dacă adoptatul are împlinită vârsta de 14 ani, consimțământul său pentru dobândirea cetățeniei române este
necesar.
2) Pierderea cetățeniei române de către adoptat. Potrivit art. 29, alin. 1 din Legea nr. 21/1991 privind
cetățenia română, minorul cetățean român, adoptat de un cetățean sau de o familie de cetățeni străini, pierde
cetățenia română la cererea expresă a adoptatorului, respectiv a adoptatorilor, cu condiția ca, potrivit legii
străine, adoptatul să dobândească cetățenia străină87.
Trebuie să menționăm faptul că adoptatul părăsește teritoriul României cu statutul de cetățean român cu
domiciliul în străinătate, la familia adoptivă.
1.5.5. Efectele adopției în domeniul dreptului muncii
1) Concediul parental. Potrivit art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii concediului parental nr.
210/1998, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 244/200088, titularul dreptului la concediu parental este tatăl
copilului nou-născut, care participă efectiv la îngrijirea acestuia, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din
afara căsătoriei sau este adoptat. Concediul parental se acordă la cerere în primele opt săptămâni de la nașterea
copilului, justificat cu certificatul de naștere al acestuia, din care rezultă calitatea de tată al petiționarului (art. 2,
alin. 2 din Legea nr. 210/199989).
Din analiza dispozițiilor citate mai sus, prin prisma prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
25/1997, rezultă imposibilitatea aplicării acestora, deoarece nou-născutul devine adoptabil prin consimțământul
părinților firești, producător de efecte juridice la cel puțin 75 de zile de la nașterea acestuia (părinții au dreptul
să-și exprime consimțământul la adopție la expirarea termenului de 45 de zile de la nașterea copilului, iar timp de
30 de zile de la înregistrarea declarației de adopție consimțământul este revocabil), iar concediul paternal se
acordă în primele 56 de zile (8 săptămâni) de la nașterea copilului. în plus, procedura administrativă și cea
judiciară pentru încuviințarea adopției determină ca stabilirea filiației dintre adoptator și copil să se realizeze
mult mai târziu.
în literatura de specialitate90 s-a exprimat opinia potrivit căreia dreptul la concediul parental al tatălui adoptator
să fie consacrat în mod expres, iar termenul de opt săptămâni, reprezentând durata concediului, să curgă de la
data la care hotărârea judecătorească prin care s-a încuviințat adopția a rămas irevocabilă, luându-se în
considerare și o anumită vârstă a copilului adoptat, în raport cu care să se acorde concediul parental.
Ținând cont de procedura îndelungată a adopției, care poate să dureze aproape un an, pe de o parte, și de faptul
că adoptatul nou-născut se află încă în faza administrativă a procedurii adopției la domiciliul adoptatorilor, prin
hotărârea Comisiei pentru protecția copilului de încredințare în vederea adopției, considerăm că ar fi oportun ca
viitorul tată adoptiv să beneficieze de concediul parental de la data la care fie s-a dispus încredințarea în vederea
adopției a nou-născutului, fie s-a eliberat avizul favorabil încuviințării adopției, deoarece numai astfel se poate
atinge scopul pentru care legiuitorul a consacrat concediul parental, acela de a se asigura participarea efectivă a
tatălui la îngrijirea nou-născutului.
2) Indemnizația pentru creșterea sau îngrijirea copilului bolnav. Potrivit art. 122 din Legea nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări
87. A se vedea M.V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România. Străinul – persoană fizică, Editura
ALL Beck, București, 2000, pp. 38-39.
88. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 150 din 11 aprilie 2000.
89. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 654 din 31 decembrie 1999. 90.M. Avram, op.cit., p.
229.
sociale91, unul dintre părinții firești sau părinții adoptivi ai unui minor, tutorele sau persoana căreia i s-a
încredințat un copil spre creștere și educare ori în plasament familial beneficiază, la cerere, de indemnizația
pentru creșterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav92.
Indemnizația pentru creșterea copilului adoptat până la împlinirea vârstei de 2 ani și, în cazul copilului cu
handicap adoptat, până la împlinirea vârstei de 3 ani, se acordă la cerere, pe baza livretului de familie, iar în
cazul copilului cu handicap, și pe baza certificatului de persoană cu handicap.
Indemnizația pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani și a copilului cu handicap până la
împlinirea vârstei de 18 ani, se acordă, la cerere, pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul
care îngrijește copilul, conform lit. d din Ordinului Ministerului Sănătății și Familiei și al Ministerului Muncii și
Solidarității Sociale pentru aprobarea Instrucțiunilor privind eliberarea certificatelor de concediu medical în baza
cărora se acordă indemnizațiile de asigurări sociale93.
3) Impozitul pe venit. Adopția produce efecte și în ceea ce privește calcularea impozitului pe venit. Deducerea
personală suplimentară se modifică în funcție de numărul copiilor, firești și adoptați, pe care îi are contribuabilul.
Astfel, potrivit art. 12, alin. 3, lit. b din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe
venit94, deducerea personală suplimentară se calculează astfel: 0,35 înmulțit cu deducerea personală de bază
pentru fiecare dintre primii doi copii și 0,20 înmulțit cu deducerea personală de bază pentru fiecare dintre
următorii copii aflați în întreținere.
Concediul plătit pentru îngrijirea copilului adoptat în vârstă de până la 2 ani este un venit impozabil și se
impozitează (art. 5, lit. a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit).
4) Alocația de stat pentru copii. Adoptatul, la fel ca și copilul firesc al adoptatorului, beneficiază de alocația
acordată de stat în condițiile Legii nr. 61/199395, până la împlinirea vârstei de 16 ani sau 18 ani, dacă urmează
una dintre formele de învățământ prevăzute de lege, ori până la terminarea cursurilor învățământului liceal sau
profesional organizate în condițiile legii, cu condiția nerepetării anului școlar96.
Ulterior înregistrării hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției, unul dintre părinții adoptatori formulează,
în numele copilului adoptat, o cerere în care solicită acordarea alocației de stat. Dacă cel adoptat are împlinită
vârsta de 14 ani, cererea se poate face, potrivit art. 6, alin. 3 din Legea nr. 61/1993, de copil, cu încuviințarea
reprezentantului său legal. La cerere se anexează, în copie legalizată, noul certificat de naștere al copilului
adoptat.
91. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000.
92. Aceste indemnizații au fost prevăzute în Legea nr. 120/1997 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor
în vârstă de până la 2 ani, abrogată potrivit art. 198 din Legea pensiilor nr. 19/2000.
93. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 732 din 19 noiembrie 2001.
94. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 419 din 31 august 1999.
95. Legea privind alocația de stat pentru copii a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 56
din 8 februarie 1999.
96. Face excepție situația în care repetarea anului școlar are la bază motive de sănătate, dovedite cu certificat
medical.
2. Ocrotirea minorului
2.1. Ocrotirea părintească
2.1.1. Noțiunea de ocrotire părintească
1) Considerații generale. în literatura juridică de specialitate97, ocrotirea părintească este definită ca fiind
totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților, pentru a asigura creșterea și educarea copiilor
minori. Instituția ocrotirii părintești cuprinde nu numai drepturile și obligațiile care revin părinților cu privire la
persoana copilului minor, ci și pe cele referitoare la bunurile acestuia.
Ocrotirea părintească se exercită pe perioada minorității copilului, cu excepția cazului în care minorul
dobândește, prin căsătorie, capacitate deplină de exercițiu (art. 8, alin. 3 din Decretul nr. 31/1954). De asemenea,
ocrotirea părintească aparține, în egală măsură, ambilor părinți, fără a deosebi dacă minorul este din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptat.
Instituția ocrotirii părintești aparține atât dreptului familiei, mai ales în ceea ce privește ocrotirea persoanei
minorului, cât și dreptului civil, în ceea ce privește bunurile minorului, fiind incidente și norme de drept
administrativ, de drept penal, de dreptul muncii și securității sociale.
2) Reglementare. Instituția ocrotirii părintești este reglementată în Titlul III, capitolul I, secțiunea I din Codul
Familiei, sub denumirea „Drepturile și îndatoririle părinților față de copii și minori". Această reglementare se
completează cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în
dificultate, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 108/1998.
3) Principiile ocrotirii părintești. Din ansamblul dispozițiilor legale care regle mentează instituția ocrotirii
părintești rezultă că aceasta este guvernată de următoarele principii98:
a) ocrotirea părintească se exercită numai în interesul copilului minor (art. 97, alin. 2 din Codul Familiei).
Folosit de multe ori de legiuitor în diverse texte (art. 38, alin. 4, art. 42, art. 99 și 100, alin. 3 din Codul Familiei,
art. 1, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției),
conceptul de „interes al copilului" este definit în literatura de specialitate99 și în practica judiciară100 prin două
laturi: un interes social, conform căruia părinții sunt obligați să crească și să educe copilul în conformitate cu
regulile și principiile generale ale societății, și un interes personal al copilului, potrivit căruia părinții au
obligația de a se
97. A se vedea I. Albu, op.cit., p. 319 ; Al. Bacaci et al, op.cit., p. 249.
98. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., pp. 512-513.
99. M.N. Costin, „Ocrotirea părintească", in A. Ionașcu, M. Mureșan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor,
ed.cit., p. 174; Al Bacaci et al., op.cit., p. 276.
100. T.S., s.civ., dec. nr. 331/1970, în I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și
a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-l975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 57.
îngriji de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea și pregătirea lui profesională, potrivit cu
însușirile lui;
b) principiul egalității părinților în exercitarea ocrotirii părintești. Acest principiu, consecință a principiului
constituțional al egalității dintre bărbat și femeie, este consacrat în diferite texte ale Codului Familiei,
de exemplu, art. 1, alin. 4 și art. 97, alin. 1;
c) principiul asimilării condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din
căsătorie. Art. 63 din Codul Familiei prevede : „Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost
stabilită prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească are, față de părintele și rudele acestuia, aceeași
situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie" ;
d) principiul independenței patrimoniale dintre copil și părinte. Art. 106 din Codul Familiei prevede:
„Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în
afară de dreptul la moștenire și la întreținere". Așadar, patrimoniul copilului este distinct cu cel al
părintelui său;
e) ocrotirea părintească se exercită sub supravegherea și controlul autorității tutelare, ale
instanțelor judecătorești și ale Ministerului Public101.
2.1.2. Drepturile și îndatoririle părintești
1) Precizări prealabile. în doctrina juridică nu există unanimitate în ceea ce privește conținutul
ocrotirii părintești, respectiv al drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului.
Astfel, după unii autori102, drepturile părinților cu privire la persoana minorului sunt următoarele :
dreptul de a stabili locuința copilului, dreptul de îndrumare și dreptul de a consimți la adopție, iar
alții103 mai adaugă la acestea și dreptul la înapoierea copilului, dreptul de a avea legături personale cu
copilul, dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională și dreptul de a
reprezenta copilul în actele civile și de a-i încuviința actele civile104.
în ceea ce privește sfera îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului, aceasta este comună și
se referă la obligația de a crește copilul și obligația de a-l întreține, la care unii autori de specialitate
adaugă obligația de supraveghere105 și obligația de educare și de asigurare a învățăturii și pregătirii
profesionale106.
Unii autori107 rezumă drepturile și obligațiile părinților cu privire la persoana copilului la un singur
drept și o singură îndatorire, și anume de a crește copilul. Dreptul și îndatorirea de a crește copilul
minor cuprind următoarele componente: dreptul de a
101. Pentru o prezentare a atribuțiilor autorității tutelare, ale instanțelor judecătorești și ale Ministerului Public
în domeniul supravegherii și controlului exercitării ocrotirii părintești, a se vedea Al. Bacaci et al., op.cit., pp.
276-282.
102. E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura Științifică, București, 1960, pp. 90 și
urm.; M.N. Costin, art.cit., p. 207.
103.1. Albu, op.cit., pp. 317 și urm.; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., pp. 529-540.
104. A se vedea Al. Bacaci et al., op.cit., pp. 258-261; M.N. Costin, art.cit., p. 207.
105. M.N. Costin, art.cit, pp. 213-214.
106. T.R. Popescu, op.cit., voi. II, pp. 281 și urm.
107. E. Florian, op.cit., pp. 366-369.
îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului, de a îngriji de educarea, învățătura și pregătirea lui
profesională, de a-l îndruma, de a-l supraveghea și de a-l întreține.
Drepturile părinților cu privire la bunurile copilului sunt, în accepțiunea tuturor autorilor de specialitate, aceleași,
și anume: dreptul de administrare a bunurilor copilului, dreptul de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile
și dreptul de a-i încuviința actele civile. Aceeași situație există și în ceea ce privește obligațiile părintești cu
privire la bunurile copilului, care se referă la: obligația de administrare a bunurilor, obligația de a cere întocmirea
inventarului, obligația de a cere stabilirea sumei anuale necesare întreținerii copilului și administrării bunurilor
sale, obligația de a prezenta darea de seamă anuală și cea generală.
2) Drepturile și îndatoririle părinților cu privire Ia persoana copilului :
a) Dreptul părinților de a stabili locuința copilului. Potrivit art. 100, alin. 1 din Codul Familiei, copilul minor
locuiește la părinții săi, ceea ce înseamnă că minorul are un domiciliu legal. Dreptul părinților de a stabili
locuința copilului minor și de a ține copilul este garantat prin art. 103, alin. 1 din Codul Familiei, potrivit căruia
aceștia au dreptul de a solicita înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept108. Acțiunea
formulată de părinți poate fi respinsă de instanța judecătorească dacă, din ansamblul mijloacelor de probă
administrate, inclusiv ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, rezultă că înapoierea copilului la
părinți este contrară interesului acestuia. De asemenea, în cazul în care părinții nu locuiesc împreună (de
exemplu, deși căsătoriți, părinții sunt despărțiți în fapt), potrivit art. 100, alin. 2 din Codul Familiei, ei hotărăsc
de comun acord la care dintre ei locuiește copilul, iar în caz de neînțelegere, instanța de judecată decide asupra
domiciliului copilului, având în vedere posibilitățile materiale și garanțiile morale ale părinților, vârsta și sexul
copilului, structura familiei, comportamentul și atașamentul părinților față de copil, opțiunea copilului.
b) Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul. Noțiunea de „creștere a copilului minor" are un conținut
complex și se referă atât la aspectele materiale, cât și la cele de educație și de sănătate. Legiuitorul prevede în art.
101, alin. 2 din Codul Familiei că părinții sunt datori să îngrijească de copil, asigurându-i creșterea, sănătatea și
dezvoltarea fizică, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Așadar, componentele dreptului părinților de a
crește copilul sunt: dreptul de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului; dreptul de a îngriji de
educarea, învățătura și pregătirea profe sională a copilului; dreptul de a îndruma și supraveghea copilul.
3) Drepturile și îndatoririle părinților cu privire la bunurile copilului :
a) Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului. Noțiunea de „administrare a bunurilor copilului" are
un conținut mai complex decât noțiunea de administrare din dreptul civil, deoarece ea cuprinde, alături de actele
de administrare propriu-zisă, și actele de conservare și, în anumite limite, chiar și actele de dispoziție.
108. Lipsirea de libertate sau răpirea unui copil minor este considerată infracțiune (art. 189, alin. 2 din Codul
Familiei).
Administrarea patrimoniului copilului de către părinții lui presupune săvârșirea următoarelor acte:
– acte de conservare, cum ar fi cele pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea pierderii lui și care
presupun cheltuieli reduse în raport cu valoarea dreptului astfel conservat;
– acte de administrare propriu-zisă, cum ar fi cele pentru folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor pe
care le produce bunul sau a sumelor de bani pe care le are minorul;
– acte de dispoziție, cum ar fi înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale
ale acestuia, plata creanțelor pe care le au față de minor părinții, o rudă în linie dreaptă ori unchii și mătușile (art.
129, alin. 2 și art. 126, alin. 2), pentru realizarea cărora este necesară încuviințarea prealabilă a autorității
tutelare, și înstrăinarea bunurilor supuse stricăciunii și a celor nefolositoare, dacă valoarea lor este sub 250 lei
(art. 129, alin. 4 din Codul Familiei), posibile fără încuviințarea autorității tutelare.
în practică și în doctrină au fost considerate acte de administrare pentru a căror valabilitate nu este necesară
încuviințarea autorității tutelare următoarele : reparațiile de întreținere și cele capitale efectuate la imobilul
proprietatea minorului, încasarea sumelor de bani cuvenite minorului, plata datoriilor minorului.
Dimpotrivă, este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare109 pentru următoarele acte juridice,
considerate acte ce depășesc limitele dreptu lui de administrare: acceptarea unei moșteniri, întrebuințarea sumelor
de bani aparținând minorului, încheierea unui contract de împrumut în numele minorului. Unele acte juridice
civile, considerate de legiuitor ca fiind de natură să pericliteze interesele minorului sau să-i aducă pagube, cum ar
fi contractul de donație, garantarea obligației pentru altul, actele juridice dintre părinți, rudele în linie dreaptă,
frații și surorile părinților, pe de o parte, și copilul minor, pe de altă parte, nu pot fi încheiate de părinții
minorului (art. 128-l29 și art. 105, alin. 3 din Codul Familiei).
După dobândirea capacitării restrânse de exercițiu, minorul își exercită singur drepturile și își exercită tot astfel și
obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui. Potrivit practicii judiciare110,
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate săvârși, singur și fără încuviințare prealabilă, acte de conservare și
de administrare a patrimoniului său, cu condiția ca acestea să nu-i producă leziuni.
Minorul are nevoie de încuviințarea autorității tutelare pentru încheierea acelor acte pentru care și părinților
acestuia li s-a impus, de către legiuitor,
109. Lipsa încuviințării prealabile a autorității tutelare atrage sancțiunea nulității relative a actului juridic. Nulitatea relativă a
actului poate fi invocată, pe timpul minorității copilului, de autoritatea tutelară și de procuror, ca și de copil, după împlinirea
vârstei de 18 ani.
110. T.S., s.civ., dec. nr! 1349/1972, în I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem
și a altor instanțe judecătorești pe anii 1976-l980, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 60.
cerința obținerii încuviințării (art. 133, alin. 2 din Codul Familiei și art. 105, alin. 3 din Codul Familiei).
b) Dreptul și îndatorirea părinților de a-l reprezenta pe minor în actele juridice civile și de a-i încuviința actele.
Minorul, lipsit de capacitate de exercițiu din cauza vârstei, este reprezentat în actele juridice civile de părinții săi.
între 14 și 18 ani, minorul își exercită singur atât drepturile, cât și obligațiile, însă cu încuviințarea prealabilă a
părinților.
Dacă se nasc interese contrare între părinți și copil, autoritatea tutelară numește un curator care să-l reprezinte
sau să-l asiste, după caz, pe copil în actele sale juridice.
2.1.3. Exercitarea ocrotirii părintești
1) Exercitarea ocrotirii părintești de către ambii părinți. în principiu, ocrotirea părintească se exercită în mod
egal și de comun acord de către ambii părinți, de la nașterea copilului și până la dobândirea capacității depline de
exercițiu prin împlinirea vârstei de 18 ani sau, în cazul minorei, prin căsătorie. Nu prezintă importanță dacă
minorul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau este adoptat.
Orice neînțelegere ivită între părinți în legătură cu modul de exercitare a ocrotirii părintești se rezolvă pe cale
amiabilă sau, în caz contrar, de către instanța judecătoreacă. Din modul de exercitare a ocrotirii părintești pot
rezulta următoarele situații litigioase:
– părinții (căsătoriți sau necăsătoriți între ei) nu se înțeleg în legătură cu domiciliul copilului minor. Instanța
judecătorească decide, în baza art. 100, alin. 2 și 3 din Codul Familiei, dacă domiciliul minorului va fi la mamă
sau la tată; ulterior, dacă se modifică împrejurările care au stat la baza pronunțării acestei hotărâri judecătorești,
celălalt părinte sau minorul, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, poate formula o acțiune de schimbare a domiciliului
minorului; •
– părinții minorului divorțează. Din oficiu, instanța judecătorească este obligată să dispună, prin hotărârea de
divorț, unde va fi domiciliul minorului. La fel, nici această hotărâre judecătorească nu se bucură de autoritatea de
lucru judecat în ceea ce privește domiciliul copilului, deoarece, oricând, în timpul minorității copilului, instanța
judecătorească, la cererea unuia dintre părinți sau a copilului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, poate schimba
domiciliul copilului;
– acțiunea de înapoiere a copilului de la orice persoană care îl ține fără drept (art. 103 din Codul Familiei). De
exemplu, ipoteza este următoarea: din hotărârea de divorț, minorul a fost încredințat mamei, care, ulterior,
decedează. Deoarece, în fapt, minorul se află la bunicii materni, care refuză să-l predea tatălui, acesta este obligat
să sesizeze instanța de judecată cu o acțiune prin care solicită înapoierea copilului de la bunicii materni, care îl
țin fără drept111;
– nu există înțelegere între părinții copilului, căsătoriți sau nu, în legătură cu întinderea, felul și modalitățile de
executare a obligației de întreținere față de minor. Instanța de judecată este sesizată, după caz, cu o acțiune de
stabilire a unei pensii de întreținere, de majorare sau de micșorare a cuantumului pensiei de întreținere stabilite
anterior printr-o altă hotărâre judecătorească;
111. C.S.J., s.civ., dec. nr. 513/1994, în Curtea Supremă de Justiție, Buletinul jurisprudențeipe anul 1994,
Editura Proema, Baia Mare, 1995, pp. 71-80.
– dreptul unuia dintre părinți de a avea legături personale cu minorul este încălcat
2) Exercitarea ocrotirii părintești de către un singur părinte. Art. 98, alin. 2 din Codul Familiei prevede
situațiile în care exercitarea ocrotirii părintești se facenumai de un singur părinte, și anume112 : moartea unuia dintre părinți ; decăderea din
drepturile părintești a unuia dintre părinți; punerea sub interdicție a unuia dintre părinți; neputința, din orice
împrejurare, a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința (dispariția, condamnarea la o pedeapsă privativă de
libertate, împiedicarea, din cauza bolii, a îndeplinirii unui anumit act în interesul minorului, părăsirea definitivă a
țării, copilul rămânând în România cu celălalt părinte).
3) Scindarea ocrotirii părintești113. Există situații în care, deși părinții sunt în viață, exercitarea ocrotirii
părintești este scindată în mod inegal între aceștia sau între părinți, pe de o parte, și persoana, familia, serviciul
public sau organismul privat căruia îi este încredințat copilul, pe de altă parte.
Unele situații reprezintă o consecință a dispariției căsătoriei, prin desfacere sau desființare, altele, a stabilirii
filiației față de celălalt părinte (de cele mai multe ori, față de tată) sau a aflării copilului în dificultate.
a) Scindarea ocrotirii părintești în cazul desfacerii căsătoriei. Potrivit art. 42 din Codul Familiei, prin hotărârea
judecătorească de desfacere a căsătoriei se dispune și în legătură cu încredințarea copiilor minori, care pot să
revină, după caz, unuia dintre părinți, unei rude sau unei terțe persoane ori unui serviciu public sau organism
privat autorizat în protecția copilului. Dacă minorul a fost încredințat unuia dintre părinți, acesta exercită întreaga
ocrotire părintească, celuilalt părinte revenindu-i dreptul de a avea legături personale cu minorul114 și dreptul de a
veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. în toate celelalte situații, instanța de
judecată este obligată să indice părintele care îl va reprezenta pe copil și îi va încuviința actele juridice civile,
drepturile și obligațiile cu privire la persoana minorului fiind exercitate de persoana fizică sau persoana juridică
căreia i s-a încredințat minorul. Măsura reîncredințării copilului minor de la un părinte la celălalt sau de la terța
persoană ori persoana juridică la unul dintre părinți poate fi dispusă de instanța judecătorească, la cererea celui
interesat, atunci când împrejurările de fapt avute în vedere inițial s-au schimbat și reîncredințarea este în interesul
copilului115. Scindarea ocrotirii părintești ca urmare a divorțului și a încredințării copilului unuia dintre părinți
încetează dacă părintele care exercită ocrotirea părintească decedează, este decăzut din drepturile părintești, este
pus sub interdicție judecă torească sau, din orice motive, se află în neputința de a-și exprima voința (art. 98, alin.
2 din Codul Familiei).
112. A se vedea I.P. Filipescu, Drept internațional privat, ed.cit., pp. 513-517.
113. A se vedea I. Albu, op.cit., p. 326; Al. Bacaci et al., op.cit., pp. 268-272.
114. C.S.J., s.civ., dec. nr. 320/1994, în Curtea Supremă de Justiție, op.cit, pp. 76-78.
115. C.S.J., s.civ., dec. nr. 2448/1993, în V. Bogdănescu et al., op.cit., p. 110.
Se pune întrebarea cine va exercita ocrotirea părintească cu privire la minorul aflat într-o asemenea situație. în
literatura de specialitate există două opinii în legătură cu soluția ce urmează a se aplica.
într-o opinie116 se susține că efectele hotărârii judecătorești se sting și celălalt părinte redobândește, în temeiul
legii, deplinătatea drepturilor și îndatoririlor părintești, cu precizarea că instanța judecătorească poate dispune,
dacă interesele minorului se opun revenirii sale la acest părinte, încredințarea copilului altor persoane sau
serviciului public specializat ori organismului privat autorizat, într-o altă opinie117 se susține ca redobândirea
drepturilor și îndatoririlor părintești nu poate avea loc de drept, ci numai în temeiul unei hotărâri judecătorești, în
ceea ce ne privește, considerăm că celălalt părinte redobândește de drept întreaga ocrotire părintească față de
copilul ce fusese încredințat, prin hotărârea de divorț, fostului său soț, deoarece, soluționând cererea accesorie
acțiunii de divorț privitoare la încredințarea minorului, instanța nu aplică o sancțiune pentru părintele căruia nu îi
încredințează spre creștere și educare minorul. Spre deosebire de autorii care împărtășesc această opinie și care
susțin că, dacă revenirea copilului la acest părinte nu corespunde intereselor sale, autoritatea tutelară poate
solicita instanței de judecată încredințarea minorului unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire, noi
considerăm că aceasta nu intră în atribuțiile autorității tutelare, ci ale Comisiei pentru protecția copilului,
deoarece minorul în cauză se află într-o situație ce poate fi calificată „de dificultate"118. Așa fiind, urmează să se
ia una dintre măsurile specifice aplicate copilului în dificultate și expres prevăzute de art. 7 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 26/1997.
b) Scindarea ocrotirii părintești în cazul desființării căsătoriei. Potrivit art. 24, alin. 2 din Codul Familiei,
dispozițiile legale din materia divorțului referitoare la ocrotirea părintească se aplică prin asemănare și copiilor
rezultați dintr-o căsătorie desființată. Astfel, prin hotărârea judecătorească de constatare sau de declarare a
nulității căsătoriei, instanța dispune cu privire la încredințarea minorilor, după caz, unuia dintre părinți, unei
rude, unei terțe persoane ori unei instituții de ocrotire (serviciu public sau organism privat autorizat).
c) încredințarea copilului din afara căsătoriei. Dacă filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de
ambii părinți, aceștia se înțeleg, de comun acord, în legătură cu modul în care se exercită ocrotirea părintească. în
caz contrar, intervine instanța judecătorească, la cererea unuia dintre ei, pentru a dispune asupra domiciliului
copilului și asupra pensiei de întreținere în favoarea acestuia. De asemenea, instanța judecătorească se pronunță
și asupra cererii formulate de unul dintre părinți de a se stabili un program de vizitare a copilului aflat la celălalt
părinte.
d) încredințarea copilului unei persoane, unei familii, serviciului public specializat
116. M.N. Costin, art.cit., p. 198 ; E. Florian, op.cit., p. 384; Al. Bacaci et al., op.cit., p. 269.
117. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., pp. 521-522; P. Anca, notăînL.P. nr. 3/1961, p. 118.
118. A se vedea C.S.J., s. contencios adm., dec. nr. 1950/1998, Dreptul, nr. 5/1999, p. 143. în speță, reclamanta,
bunica paternă, nu a făcut dovada că minora se află într-o situație de dificultate. După arestarea fiului ei,
reclamanta a reținut-o pe minoră la domiciliul său, refuzând să o încredințeze mamei.
119. Această situație este analizată mai jos în „Protecția copilului aflat în dificultate".
2.2. Sancțiuni de dreptul familiei aplicate părinților
2.2.1. Enumerarea sancțiunilor aplicate părinților
Sancțiunile care pot fi aplicate părinților pentru neindeplinirea sau îndeplinirea necores punzătoare a îndatoririlor
părintești sunt clasificate în literatura de specialitate120 în funcție de două criterii.
Astfel, în funcție de ramura căreia îi aparține sancțiunea aplicată părinților, sanc țiunile se clasifică în:
– sancțiuni de drept penal (interzicerea drepturilor părintești în cazul săvârșirii unor infracțiuni, fie ca pedeapsă
complementară, art. 64, lit. d din Codul Penal, fie ca pedeapsă accesorie, art. 71 din Codul Penal; sancționarea
pentru săvârșirea infracțiunilor de abandon de familie, art. 305 din Codul Penal; relele tratamente aplicate
minorului, art. 306 din Codul Penal, nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, art. 306 din Codul
Penal, punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji, art. 314 din Codul Penal);
– sancțiuni contravenționale, decurgând din săvârșirea uneia dintre faptele de încălcare a unor norme de
conviețuire socială, a ordinii și a liniștii publice, prevăzute de Legea nr. 61/1991, cum ar fi : alungarea din
locuință a soțului sau a soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere, îndemnul, sub
orice formă, al minorilor la săvârșirea de contravenții, neluarea, de către părinți sau de către altă persoană căreia i
s-a încredințat, spre creștere și educare, un minor în vârstă de până la 16 ani, a unor măsuri, pentru a-l împiedica
de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție;
– sancțiuni de drept civil aplicabile părinților pentru faptele ilicite ale copiilor minori (art. 1000, alin. 2 din
Codul Civil);
– sancțiuni de dreptul familiei (încredințarea sau plasamentul copilului unei per soane, familii, serviciului public
specializat sau unui organism privat autorizat, decăderea din drepturile părintești și declararea judecătorească a
abandonului de copii).
în funcție de cel de-al doilea criteriu, sancțiunile aplicate părinților se clasifică în:
– sancțiuni care intervin pentru neindeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la persoana copilului (toate
sancțiunile enunțate mai sus se încadrează în această categorie);
– sancțiuni care intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor privitoare la bunurile copilului. Se încadrează în
această categorie răspunderea solidară a părinților, care, la fel ca tutorele, răspund în calitatea lor de
administratori, dacă au pricinuit minorului o pagubă, și răspunderea pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune
frauduloasă, dacă, neîndeplinind corespunzător îndatoririle de admi nistrare a bunurilor copilului, părinții au
pricinuit o pagubă cu rea-credință (art. 214 din Codul Penal).
120. A se vedea I. Albu, op.cit., p. 331; I.P. Flipescu, op.cit., p. 540; Al. Bacaci et al, op.cit., p. 300.
2.2.2. încredințarea sau plasamentul copilului unei persoane, familii, serviciului public
specializat sau unui organism privat autorizat
Măsura încredințării copilului unei persoane, familii, serviciului public specializat sau unui organism privat
autorizat poate fi dispusă fie de către instanța judecătorească, fie de către Comisia pentru protecția copilului.
Astfel, instanța judecătorească poate, în condițiile art. 42, alin. 2 din Codul Familiei, să dispună, la desfacerea
căsătoriei, încredințarea copilului spre creștere și educare nu părinților, ci unei rude, unei terțe persoane sau unei
instituții de ocrotire (serviciu public specializat sau organism privat autorizat). Pentru a dispune luarea acestei
măsuri, instanța apreciază că, pe baza mijloacelor de probă administrate, interesul copilului este mai protejat
dacă este scos din mediul familial, nici unul dintre părinții aflați în divorț neoferind condiții materiale și garanții
morale corespunzătoare creșterii și educării copilului.
De asemenea, copilul aflat în dificultate, indiferent dacă este din căsătorie sau din afara căsătoriei, poate fi
încredințat sau dat în plasament de către Comisia pentru protecția copilului unei persoane, familii, serviciului
public specializat sau unui orga nism privat autorizat.
în literatura juridică recentă121 s-a pus în discuție problema unui eventual conflict de competență, între instanța
judecătorească și Comisia pentru protecția copilului, în rezolvarea următorului caz: copilul a fost încredințat spre
creștere și educare, prin hotărâre judecătorească, unui părinte sau unei terțe persoane. Ulterior, Comisia pentru
protecția copilului este sesizată cu o cerere de plasament al acestui copil unei alte persoane, familii, serviciului
public specializat sau unui organism privat autorizat.
Soluția 'în rezolvarea acestui conflict constă în evaluarea de către Comisia pentru protecția copilului a situației
minorului, adică dacă acesta se află sau nu în dificultate, fiindu-i periclitată dezvoltarea sau integritatea fizică ori
morală. în funcție de rezultatele evaluării, este posibil ca, inițial, măsura luată de către instanța de judecată să fie
apoi modificată de către Comisia pentru protecția copilului sau, invers, măsura luată de acest organ de
specialitate să fie modificată de către instanța de judecată. Există mai multe ipoteze :
a) Părintele sau persoana căreia i s-a încredințat, prin hotărârea judecătorească de divorț, minorul rezultat din
căsătoria desfăcută pune în pericol securitatea, dezvoltarea ori integritatea morală a copilului, prin exercitarea
abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea drepturilor părintești. Serviciul public specializat poate decide
plasamentul copilului în regim de urgență fie într-un centru de plasament, fie la o persoană, o familie sau la un
organism privat autorizat, urmând ca, în termen de 15 zile, să sesizeze Comisia pentru protecția copilului, pentru
a decide încredințarea acestuia în condițiile legii sau menținerea plasa mentului și sesizarea, dacă este cazul, a
instanței de judecată, pentru decăderea din drepturile părintești.
Celălalt părinte poate solicita instanței de judecată reîncredințarea minorului spre creștere și educare, deoarece
plasamentul sau încredințarea copilului dispusă de către Comisia pentru protecția copilului au un caracter
temporar.
121. A. Vasile, „Soluții privind unele probleme din practica comisiei pentru protecția copilului", Dreptul, nr.
3/2001, pp. 67-71.
b) Comisia pentru protecția copilului este sesizată cu o cerere din partea bunicilor ori a altor persoane pentru a
li se plasa copilul, încredințat prin hotărârea judecătorească unuia dintre părinți, iar, în același timp, instanța de
judecată este învestită de către celălalt părinte cu o cerere pentru reîncredințarea minorului. Dacă, în urma
investigațiilor efectuate, rezultă că minorul nu se află în difi cultate, Comisia respinge cererea formulată cu
privire la acel copil, urmând să-și producă efectele juridice hotărârea judecătorească de admitere sau de
respingere a cererii de reîncredințare a minorului.
Dacă, dimpotrivă, minorul se află în dificultate, Comisia poate lua una dintre măsurile de protecție prevăzute de
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/ 1997, urmând ca, în funcție de hotărârea instanței, fie să revoce
măsura luată, dacă minorul a fost încredințat celuilalt părinte, fie să mențină măsura de încredințare sau de
plasament, dacă instanța respinge cererea de reîncredințare.
c) Minorul a fost încredințat spre creștere și educare, prin sentința de divorț, mamei. Ulterior, mama decedează,
minorul rămânând în îngrijirea de facto a bunicilor materni, care refuză să predea copilul tatălui. Acesta
formulează o acțiune de înapoiere a minorului de la o persoană care îl ține fără drept, iar instanța de judecată
sesizată decide, în funcție de interesul copilului, încredințarea copilului tatălui reclamant sau bunicilor materni
pârâți122.
Precizăm că, într-o astfel de ipoteză, bunicii materni, ca, de altfel, nici o altă persoană care ține minorul fără
drept, chiar dacă este rudă cu acesta, nu au calitate procesuală activă pentru a solicita instanței reîncredințarea
minorului spre creștere și educare123. Cel mult, aceștia pot solicita respingerea acțiunii formulate de tatăl
minorului, făcând dovada că înapoierea este contrară inte reselor copilului. Dacă instanța de judecată a respins
cererea tatălui, stabilind că înapoierea este contrară intereselor copilului, această soluție echivalează cu o
încredințare a minorului spre creștere și educare bunicilor pârâți. De asemenea, bunicii materni pot sesiza
Comisia pentru protecția copilului pentru ca nepotul lor, încredințat de instanța judecătorească tatălui, să le fie
dat lor în plasament, deoarece minorul se află într-o situație de dificultate, tatăl neasigurându-i condițiile
necesare dezvoltării fizice și morale. O astfel de măsură poate fi luată de comisie, dacă, în urma anchetei sociale
efectuate, rezultă că minorul se află în dificultate.
2.2.3. Decăderea din drepturile părintești
Cea mai severă sancțiune de dreptul familiei aplicată părinților pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a ocrotirii părintești, decăderea din drepturile părintești, este reglementată de art. 109-l12 din
Codul Familiei
Acțiunea de decădere din drepturile părintești este de competența tribunalului (art. 2, pct. 1, lit. h C.p.civ.) în a
cărui rază teritorială se află domiciliul pârâtului.
122.A se vedea V.M. Ciobanu, „Aspecte ale raporturilor dintre părinți și copii", R.R.D., nr. 12/1985, pp. 36-39;
T.j. Prahova, dec. civ. nr. 1720/1986, cu note de Al. Țiclea (I), A. Iacovescu, I. Moroianu-Zlătescu (II), R.R.D.,
nr. 5/1986, pp. 41-48; L. Mihai, C. Turianu, „Unele aspecte referitoare la principiul autorității de lucru judecat în
materia dreptului familiei", R.R.D., nr. 9/1981, pp. 20-24.
123.T.S., s.civ., dec. nr. 1424/1974, în CD., 1974, p. 193.
Sesizarea instanței de judecată poate fi făcută de către autoritatea tutelară (Codul Familiei), Comisia pentru
protecția copilului (art. 15, alin. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997) și chiar de către
procuror124, în baza art. 45 C.p.civ.
Calitatea de pârât revine, după caz, unuia dintre părinți sau ambilor părinți, indiferent dacă filiația este firească
sau civilă.
Art. 109 din Codul Familiei prevede limitativ motivele decăderii din drepturile părintești, și anume:
– punerea în primejdie a sănătății sau dezvoltării fizice a copilului prin felul de exercitare a drepturilor
părintești, prin purtare abuzivă ori prin abateri grave în îndeplinirea îndatoririlor de părinte;
– educarea copilului în alt spirit decât acela al devotamentului față de țară.
în practica judiciară au fost reținute ca motive pentru aplicarea sancțiunii decăderii din drepturile părintești
următoarele împrejurări, ce constau în fapte comisive sau omisive: abandonarea copilului, neacordarea
întreținerii, lipsa de supraveghere, conduita imorală, purtarea abuzivă.
în literatura de specialitate125 se consideră că sancțiunea decăderii din drepturile părintești poate fi aplicată
părinților pentru greșeli și abuzuri în exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, dar numai cu privire la
persoana copilului, nu și cu privire la bunurile acestuia. Altfel spus, orice abuzuri și neglijențe ale părinților cu
privire la bunurile copilului minor nu au vocația de a atrage sancțiunea decăderii din drepturile părintești.
Recent, în doctrină126 s-a formulat opinia potrivit căreia sancțiunea decăderii din drepturile părintești trebuie
aplicată și în situația în care ocrotirea părintească este exercitată necorespunzător și față de bunurile minorului,
oferindu-se două argumente :
– neglijența sau administrarea abuzivă, care au drept efect degradarea, pierderea, distrugerea bunurilor
copilului, influențând negativ creșterea și educarea copilului, lipsindu-l de mijloacele materiale necesare.
Această atitudine a părinților față de bunurile copilului este, în fond, expresia aceleiași atitudini reprobabile a
acestora față de persoana copilului;
– art. 112 din Codul Familiei conține o dispoziție expresă în acest sens, deoarece, menționând condițiile în care
instanța judecătorească redă părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi, se referă și la
condiția că „interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt primejduite". Cu alte cuvinte, prin coroborarea art.
109 și 112 din Codul Familiei, rezultă că măsura decăderii din drepturile părintești poate fi dispusă, alături de
acele situații în care părintele pune în pericol creșterea, educarea, pregătirea profesională a copilului minor, și
pentru acea situație în care anumite interese patrimoniale ale minorului au fost primejduite prin comportamentul
părinților firești față de bunurile minorului.
Deoarece probațiunea privește împrejurări de fapt, pot fi administrate orice mijloace de probă: înscrisuri,
certificate medico-legale, evaluări psihologice, ancheta socială, proba cu martori, expertiza medico-legală,
interogatoriul.
124. Ase vedea AI. Bacaci etal, op.cit., p. 273, nota 3 ; P. Pantea, „Participarea procurorului în procesul civil",
Dreptul, nr. 2/1995, pp. 33-34. în sens contrar, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 550, nota 4.
125.S. Șerbănescu, op.cit., p. 298; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 550.
126. Al. Bacaci, „Precizări privind instituția ocrotirii părintești", Dreptul, nr. 10/2000, pp. 58-61.
Hotărârea judecătorească de decădere din drepturile părintești produce pierderea drepturilor și a îndatoririlor
părintești pe care părintele pârât le avea conform legii cu privire la persoana și la bunurile copilului lui minor.
Singurul drept care supraviețuiește sancțiunii decăderii din drepturile părintești este dreptul de a avea legături
personale cu copilul. Astfel, potrivit art. 111 din Codul Familiei, autoritatea tutelară poate să încuviințeze
părintelui decăzut din drepturile părintești de a avea legături personale cu copilul minor, cu condiția ca această
situație să nu pună în pericol creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a minorului.
De asemenea, îndatorirea părintelui de a da întreținere copilului este menținută, hotărârea judecătorească de
decădere din drepturile părintești neproducând efecte cu privire la aceasta, deoarece ea este o obligație legală,
întemeiată pe raportul de filiație127.
în ceea ce privește ocrotirea părintească, aceasta este exercitată de către celălalt părinte al minorului, dacă
sancțiunea decăderii se dispune numai față de unul dintre părinți, ori de către un tutore, dacă ambii părinți sunt
decăzuți din drepturile părintești sau dacă filiația este stabilită numai față de un părinte, iar acesta a fost decăzut
din drepturile părintești.
Sancțiunea decăderii din drepturile părintești este de strictă aplicare, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi extinsă la
alți copii ai pârâtului.
Decăderea din drepturile părintești nu atrage numai pierderea drepturilor și a îndatoririlor părintești, cu excepția
unor componente ale ocrotirii părintești, ci are și unele efecte secundare, și anume :
– incapacitatea de a fi tutore (art. 117, lit. b din Codul Familiei);
– incapacitatea de a adopta, întrucât cel decăzut din drepturile părintești nu oferă garanții morale pentru
creșterea și dezvoltarea armonioasă a unui copil, de vreme ce a fost sancționat pentru neexercitarea
corespunzătoare a ocrotirii părintești față de copilul său firesc;
– incapacitatea de a-și exprima consimțământul la adopția copilului său firesc (art. 7, alin. 2 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției).
Decăderea din drepturile părintești nu reprezintă o stare de drept definitivă. Potrivit art. 112 din Codul Familiei,
instanța judecătorească poate dispune redobândirea drepturilor părintești de către părintele decăzut, dacă, din
probatoriul administrat, rezultă că împrejurările care au stat la baza aplicării sancțiunii decăderii din drepturile
părintești au încetat, iar interesul minorului nu este primejduit prin înlăturarea sancțiunii.
Sesizarea instanței judecătorești poate fi făcută de autoritatea tutelară, de părintele decăzut din drepturile
părintești, însă numai cu avizul autorității tutelare, și de Comisia pentru protecția copilului (art. 18, alin. 1, lit. d
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate).
2.2.4. Declararea judecătorească a abandonului de copii
1) Delimitări terminologice. Prin Legea nr. 47/1993 a fost introdusă o nouă sancțiune specifică dreptului
familiei, care decurge din neexercitarea corespunzătoare a ocrotirii părintești de către părinții firești: declararea
judecătorească a abandonului de copii.
127. C.S.J., s.civ., dec. nr. 3876/1996, în Curtea Supremă de Justiție, Buletinul jurisprudenței pe anul 1996,
Editura Proema, Baia Mare, 1997, pp. 84-87.
Acest act normativ a consacrat în limbajul juridic o nouă noțiune, aceea de copil declarat abandonat, care are un
înțeles diferit de noțiunea de copil abandonat. Dacă prima noțiune apare ca o consecință a unei hotărâri
judecătorești de sancționare a părinților firești ai unui copil, de cele mai multe ori instituționalizat, cea de-a doua
noțiune reflectă o situație de fapt, aceea a unui copil a cărui filiație, față de mamă și față de tată, nu se poate
stabili din cauza faptului că acesta a fost părăsit de părinții lui în împrejurări care nu permit aflarea identității
acestora. Dacă un copil abandonat pe cale judecătorească are cel puțin un părinte firesc, copilul abandonat nu are
părinți, el fiind înregistrat, la primăria în a cărei rază teritorială a fost găsit, ca născut din părinți necunoscuți.
De asemenea, declararea judecătorească a abandonului de copii nu trebuie confundată cu infracțiunea de
abandon de familie, prevăzută de art. 305 din Codul Penal. Deși ambele reprezintă sancțiuni – una de dreptul
familiei, cealaltă de drept penal -, condițiile pentru care fiecare dintre acestea se aplică sunt total diferite, după
cum diferite sunt și consecințele pe care le produc. Astfel, declararea judecătorească a abandonului unui copil
sancționează dezinteresul părinților firești ai acestuia pe o perioadă de cel puțin 6 luni, pe când abandonul de
familie constă în săvârșirea, de către persoana care are obligația legală de întreținere (în cazul nostru, părintele
firesc) față de copil, a uneia dintre următoarele fapte :
– părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;
– neîndeplinirea cu rea-credință a obligației legale de întreținere;
– neplata cu rea-credință, timp de două luni, a pensiei de întreținere stabilite prin hotărâre judecătorească.
în fine, declararea judecătorească a abandonului de copii se deosebește de decăderea din drepturile părintești,
din cel puțin trei puncte de vedere: motivele aplicării sancțiunii, efectele sancțiunii, posibilitatea părinților firești
de a păstra legături personale cu copilul128.
2) Categoriile de copii care pot fi declarați abandonați pe cale judecătorească.
în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 47/1993 sunt enumerați copiii care pot fi declarați abandonați pe cale
judecătorească, și anume :
– copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală, de stat sau privată. Prin dispozițiile
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate, instituțiile de
ocrotire socială sau medicală de stat – orfelinatele, casele de copii preșcolari, casele de copii școlari – au fost
preluate de serviciul public specializat din cadrul Consiliului Județean, devenind centre de plasament și centre de
primire a minorilor. Astfel, în prezent, în urma modificărilor legislative în materia organizării activităților de
protecție a copilului, pot fi declarați abandonați copiii aflați în îngrijirea serviciului public specializat sau a unui
organism privat autorizat;
– copilul încredințat unei persoane fizice, în condițiile legii. De exemplu, o dată cu pronunțarea divorțului,
instanța poate dispune, pentru motive temeinice, încredințarea minorului, rezultat din căsătoria desfăcută, unei
rude sau unei alte
128. Pentru o prezentare în amănunt a deosebirilor dintre cele două sancțiuni, a se vedea E. Florian, op.cit., pp.
393-395.
persoane (art. 42, alin. 2 din Codul Familiei); sau, în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997,
un minor este dat în plasament la o persoană, la o familie sau la un asistent maternal.
3) Titularul dreptului la acțiune. Titularul dreptului la acțiune este fie serviciul public specializat sau
organismul privat autorizat în îngrijirea căruia se află copilul, fie procurorul, dacă minorul se află încredințat sau
în plasament la o persoană ori o familie (art. 2, alin. 2 din Legea nr. 47/1993).
4) Calitatea de pârât. Calitatea de pârât revine, după caz, părintelui sau părinților firești ai minorului. Acțiunea
de declarare a abandonului unui copil născut din părinți necunoscuți este inadmisibilă, deoarece copilul nu are
părinți firești cunoscuți.
5) Competența instanței judecătorești. Acțiunea pentru declararea abandonului este de competența
tribunalului în a cărui rază teritorială se află, după caz, sediul serviciului public specializat, al organismului
privat autorizat sau domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat minorul de către instanța judecătorească
sau de către Comisia pentru protecția copilului (art. 2, alin. 1 din Legea nr. 47/1993).
6) Exercitarea dreptului la acțiune. Dreptul la acțiune, pentru a declara un copil abandonat, urmează a fi
exercitat în termen de 3 luni de la împlinirea termenului de 6 luni de la care părinții firești au încetat legăturile cu
copilul (art. 2, alin. 2 din Legea nr. 47/1993).
Se pune întrebarea care este sancțiunea aplicabilă în cazul în care conducerea instituției sesizează instanța după
împlinirea termenului de 3 luni. Acțiunea este respinsă ca prescrisă ? Din dispozițiile art. 7 al aceleiași legi
rezultă că neîndeplinirea de către conducerea instituției care are în îngrijire copii a obligației prevăzute de art. 2,
alin. 2 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 50.000 la 300.000 lei.
Așadar, termenul de 3 luni nu reprezintă un termen de prescripție extinctivă sau de decădere, ci el are valoare
pentru constituirea contravenției prevăzute de art. 7.
7) Conținutul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită
instanței să se constate că pârâții au manifestat dezinteres în mod vădit față de copilul lor o perioadă mai mare de
6 luni, să declare abandonul și să delege exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire sau persoanei fizice
în îngrijirea căreia se află copilul.
La cererea de declarare a abandonului se anexează o copie legalizată a certificatului de naștere al minorului,
ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară competentă, înscrisuri din care să rezulte numărul vizitelor
efectuate de părinți, hotărârea Comisiei pentru protecția copilului din care să rezulte faptul că minorul se află în
îngrijirea, după caz, a reclamantului sau a unei persoane fizice.
8) Desfășurarea procesului. Procesul se desfășoară cu participarea procurorului (art. 2, alin. final din Legea nr.
47/1993) și cu citarea autorității tutelare, precum și a rudelor minorului până la gradul IV inclusiv. De asemenea,
dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani, este ascultat de instanța judecătorească.
Sarcina probei revine, potrivit regulii generale înscrise în art. 1169 din Codul Civil, reclamantului. Acesta trebuie
să probeze dezinteresul părinților manifestat față de copil în mod vădit pe o perioadă mai mare de 6 luni.
Pentru a nu crea dificultăți în practica judiciară în legătură cu înțelesul noțiunii de dezinteres,
legiuitorul o definește în următorii termeni: „încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și
copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale" (art. 1, alin. 2)129.
în literatura de specialitate130 și în practica judiciară131 s-a arătat că nu orice sistare a legăturilor dintre
părinții având exercițiul drepturilor părintești și copilul încredințat unei instituții de ocrotire sau unei
persoane fizice determină declararea abandonului, ci numai încetarea, din cauze subiective, imputabile
părinților firești, a acestor legături personale.
De asemenea, în practica judiciară132 s-a subliniat că, oricât de mari ar fi fost greutățile sale materiale,
mama pârâtă nu are cum să justifice dezinteresul total manifestat față de minor, pe care nu 1-a vizitat
niciodată în perioada de un an și jumătate cât acesta s-a aflat în spital și la leagănul de copii, iar, în
plus, în aprecierea dezinteresului, instanța judecătorească a reținut explicația dată de mamă cu ocazia
efectuării anchetei sociale, când a arătat că nu și-a vizitat copilul din lipsă de timp.
Deoarece, deocamdată, practica judiciară română publicată în materie nu este prea bogată133,
menționăm că în practica franceză s-a reținut că trimiterea de cadouri aniversare sau de cărți poștale nu
este suficientă pentru a respinge cererea de declarare a abandonului.
Pentru a-și susține pretențiile, reclamantul poate folosi orice mijloc de probă, întrucât proba privește o
simplă împrejurare de fapt, și anume dezinteresul părinților. Din analiza Legii nr. 47/1993 rezultă că
unele mijloace de probă sunt obligatorii, și anume:
– ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară competentă. Dispozițiile art. 2, alin. 3 enumera
mențiunile pe care trebuie să le cuprindă ancheta: condițiile abandonării copilului, situația părinților,
starea psihofizică, de instruire și educare a copilului, condițiile pe care le are și modalitățile de
îmbunătățire a acestora, precum și orice alte date interesând creșterea, instruirea și educarea copilului.
în concluzia anchetei sociale, autoritatea tutelară își exprimă opinia în legătură cu admiterea sau
respingerea acțiunii de declarare judecătorească a abandonului;
– înscrisuri din care să rezulte numărul vizitelor efectuate de părinți, precum și orice alte fapte ale
acestora care să poată caracteriza comportamentul lor față de copil (art. 1, alin. 3);
– proba cu martori.
129. Art. 350 din Codul Civil francez indică înțelesul expresiei „dezinteres manifestat" ca fiind lipsa unor relații
necesare între părinți și copil, pentru a menține legăturile afective, iar art. 8 din Legea italiană cu privire la
abandonul minorilor pe cale judecătorească din anul 1983 definește noțiunea de stare de adoptabilitate ca fiind o
situație de abandon, datorată lipsei de asistență materială și morală din partea părinților, cu condiția ca această
lipsă să nu fie determinată de o forță majoră cu caracter temporar.
130. E. Florian, op.cit., p. 391.
131. C.S.J., s.civ., dec. nr. 3127/1999, Dreptul, nr. 8/2000, p. 164. 132.C.S.J., s.civ., dec. nr. 3385/1998,
Dreptul, nr. 7/1999, p. 147.
133.C.S.J., s.civ., dec. nr. 2859/1996, în Curtea Supremă de Justiție, op.cit., 1997, pp. 87-89; C.S.J., s.civ., dec.
nr. 3127/1999, înibidem, 1999, Editura Juris Argessis, Curtea-de-Argeș, 2000, pp. 96-97.
Dacă, în cursul procesului, o rudă a minorului până în gradul IV inclusiv solicită instanței încredințarea copilului
spre creștere și educare, abandonul nu este declarat. O astfel de cerere este admisă, potrivit art. 3 din Legea nr.
47/1993, numai dacă instanța o consideră conformă cu interesele copilului.
O dispoziție similară există în legislația franceză, în care se prevede că abandonul nu va fi declarat dacă, în
perioada de un an în care părinții și-au manifestat dezinteresul, un membru al familiei solicită să i se încredințeze
copilul, iar această cerere este în interesul acestuia.
9) Efectele hotărârii judecătorești de declarare a abandonului. Potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr.
4771993, instanța judecătorească, declarând abandonul, delegă, după caz, instituția de ocrotire sau persoana în
grija căreia se găsește copilul cu exercițiul drepturilor părintești. Pe cale de consecință, părinții firești ai copilului
declarat abandonat pierd dreptul de a-și exprima consimțământul la adopție.
Având în vedere și dispozițiile art. 7, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la
regimul juridic al adopției, care prevede că, în cazul unui copil declarat abandonat prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă și irevocabilă, consimțământul părinților firești la adopție nu mai este necesar, considerăm că
este necesar consimțământul instituției de ocrotire sau al persoanei căreia i s-a delegat exercițiul drepturilor
părintești.
10) Redarea exercițiului drepturilor părintești. La cererea unuia sau a ambilor părinți, instanța de judecată
competentă – tribunalul – poate decide, oricând, redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă, din ansamblul
mijloacelor de probă administrate, rezultă că, pe de o parte, au încetat împrejurările care au condus la declararea
abandonului și, pe de altă parte, că redarea drepturilor părintești este în interesul copilului, în legătură cu
expresia „oricând", pe care o folosește legiuitorul în art. 6 din Legea nr. 47/1997, este necesar să facem
următoarele precizări:
– acțiunea de redare a exercițiului drepturilor părintești poate fi promovată numai în timpul minorității
copilului, deoarece ocrotirea părintească încetează de drept, atunci când copilul împlinește vârsta de 18 ani;
– dacă la data formulării acțiunii de redare a exercițiului drepturilor părintești copilul este adoptat, acțiunea se
respinge ca inadmisibilă, deoarece copilul se bucură de ocrotirea părintească a părinților adoptivi.
2.3. Protecția copilului aflat în dificultate134
2.3.1. Noțiunea de copil aflat în dificultate
Protecția copilului aflat în dificultate este reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997,
aprobată prin Legea nr. 108/1998. Acest act normativ cuprinde dispozițiile referitoare la organismele competente
în realizarea protecției copiilor aflați în dificultate și la măsurile de protecție a acestei categorii de copii.
Prin „copil aflat în dificultate" se înțelege, potrivit art. 1, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
26/1997, acel copil ale cărui dezvoltare, securitate sau integritate fizică ori morală sunt periclitate.
134. A se vedea I.P. Filipescu, Adopția…, op. cit., pp. 149-l78.
Art. 8 din același act normativ enumera situațiile care determină ca un copil să fie considerat în dificultate, și
anume : părinții firești ai copilului sunt decedați, declarați morți sau dispăruți, necunoscuți, puși sub interdicție
judecătorească, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a retras exercițiul drepturilor părintești prin hotărârea.
judecătorească de declarare a abandonului. Fie copilul aflat într-una din aceste situații este lipsit de ocrotire
părintească, fie părinții nu își îndeplinesc corespunzător drepturile și îndatoririle referitoare la persoana copilului.
2.3.2. Organele prin intermediul cărora
se realizează protecția copilului aflat în dificultate
1) Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție. Prin Ordonanța de urgență nr. 12 din 26
ianuarie 2001 a fost înființată Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, organ de specialitate
al administrației publice centrale, aflat în subordinea Guvernului și sub directa coordonare a ministrului pentru
coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru
Protecția Copilului și Adopție a fost reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 216 din 26 ianuarie 2001.
Potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/2001, Autoritatea îndeplinește următoarele funcții:
a) de strategie, prin care se asigură fundamentarea, elaborarea și aplicarea strategiei și a programelor de
reformă în domeniul protecției drepturilor copilului, inclusiv prin adopție. Art. 3 din Hotărârea nr. 216/2001
dezvoltă atribuțiile pe care le are Autoritatea în exercitarea acestei funcții de strategie, și anume:
– elaborează studii și prognoze pentru evaluarea sistemului național de protecție a copilului și al adopției, în
vederea fundamentării strategiei de reformă în aceste domenii, precum și pentru evaluarea impactului privind
aplicarea obiectivelor strategice;
– fundamentează și elaborează strategia națională de reformă a sistemului de protecție a copilului și al adopției,
cu respectarea convențiilor internaționale la care România este parte, și o supune spre aprobare Guvernului;
– elaborează și fundamentează programe de interes național în domeniul protecției copilului și al adopției și le
supune spre aprobare Guvernului;
– promovează și sprijină formarea inițială și permanentă a specialiștilor care acționează în domeniul protecției
copilului și al adopției;
b) de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor și
programelor. Art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2001 prevede următoarele atribuții principale:
– elaborează proiecte de acte normative în domeniul protecției copilului și al adopției, în vederea realizării
obiectivelor reformei sistemului național de protecție a copilului și al adopției;
– elaborează norme, metodologii și standarde pentru funcționarea serviciilor și a instituțiilor care asigură
promovarea și respectarea drepturilor copilului, îngrijirea și protecția copiilor aflați în dificultate și a celor cu
handicap, precum și a celor care desfășoară activități în domeniul adopției;
– elaborează regulamente, cadre orientative și ghiduri metodologice pentru organizarea și funcționarea tuturor
serviciilor și a instituțiilor care asigură
îngrijirea și protecția drepturilor copilului, precum și a celor care desfășoară activități în domeniul adopției;
– avizează proiecte de acte normative care au ca obiect reglementarea unor aspecte legate de domeniul propriu
de activitate;
– stabilește indicatorii de performanță pentru programele de interes național care se aprobă prin ordin al
secretarului de stat;
c) de administrare, prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le
are în administrare sau în folosință, după caz, precum și a serviciilor publice din domeniul protecției drepturilor
copilului, inclusiv prin adopție. în acest sens, Autoritatea are, potrivit art. 5 din Hotărârea Guvernului nr.
216/2001, următoarele atribuții:
– gestionează bunurile proprietate publică și privată a statului, pe care le are în administrare sau în folosință,
după caz;
– gestionează fondurile alocate pentru finanțarea programelor de interes națio nal din domeniul protecției
copilului și al adopției;
– finanțează sau, după caz, cofinanțează proiecte în cadrul programelor de interes național în domeniul
protecției copilului și al adopției;
– proiectează și aplică sistemul de monitorizare pentru estimarea necesarului de finanțare a serviciilor și a
instituțiilor de protecție a copilului, inclusiv prin adopție, precum și pentru revizuirea aplicării standardelor de
funcționare a acestora;
– fundamentează și propune adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea finanțării adecvate a instituțiilor și
a serviciilor de protecție a copilului, inclusiv prin adopție;
– gestionează baza de date constituită la nivelul sistemului național de protecție a copilului, inclusiv prin
adopție ;
d) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern. în
vederea îndeplinirii acestei funcții, art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2001 enumera următoarele atribuții
ale Autorității:
– desfășoară și dezvoltă relații de colaborare și cooperare internațională în domeniul adopției;
– negociază și încheie colaborări în domeniul propriu de activitate cu organisme interne și internaționale;
– reprezintă statul în raporturile cu instanțele judecătorești și cu persoanele fizice și juridice din țară și
străinătate, în domeniul său de activitate;
– asigură reprezentarea, în fața instanțelor judecătorești, a Comitetului Român pentru Adopții;
e) de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, controlul
respectării aplicării acestora, precum și al activi tăților instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea
în subordinea sau sub autoritatea sa. Art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2001 prevede următoarele
coordonate ale îndeplinirii acestei funcții de către Autoritate:
– monitorizează și asigură respectarea principiilor și a normelor stabilite prin Convenția cu privire la drepturile
copilului, ratificată prin Legea nr. 18/ 1990, precum și prin celelalte convenții internaționale din domeniul său de
activitate la care România este parte ;
– centralizează și sintetizează informațiile referitoare la aspectele menționate mai sus, elaborează și prezintă
rapoarte, conform art. 44, pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului;
– monitorizează și controlează activitățile de aplicare a strategiei naționale de reformă a sistemului de protecție
a copilului, inclusiv prin adopție;
– monitorizează și controlează respectarea standardelor minime pentru organizarea și funcționarea sistemului
de servicii și instituții care asigură promovarea și respectarea drepturilor copilului, îngrijirea copiilor aflați în
dificultate și a celor cu handicap, precum și în ceea ce privește adopția;
– asigură îndrumarea și controlul activităților specifice domeniului său de activitate și propune instituțiilor
competente stabilirea răspunderii disciplinare, materiale, contravenționale sau penale, după caz, a persoanelor
vinovate de săvârșirea abaterilor constatate;
– propune autorităților competente suspendarea sau încetarea activităților care pun în pericol grav și iminent
sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului și retragerea autorizației de funcționare a persoanelor
juridice responsabile;
– acționează pentru prevenirea sau, după caz, înlăturarea efectelor oricăror acte sau fapte care încalcă
principiile și normele convențiilor internaționale la care România este parte, în domeniul drepturilor copilului și
al adopției;
– monitorizează informațiile privind finanțarea instituțiilor și a serviciilor care asigură îngrijirea și protecția
drepturilor copilului și care își desfășoară activitatea în domeniul adopției, indicatorii de eficiență ai acestora,
precum și modul de cheltuire a resurselor financiare alocate acestor servicii și instituții;
f) de asigurare a activității executive și de secretariat a Comitetului Român pentru Adopții, secretarul de stat
fiind și președintele acestui organism.
2) Comisia pentru protecția copilului. Comisia pentru protecția copilului, organizată, inițial, în temeiul
prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997 privind protecția copilului în dificultate și
reorganizată, ulterior, prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 123 din 8 octombrie 2001135, este
un organ de specialitate al Consiliului Județean, respectiv al Consiliilor Locale ale sectoarelor municipiului
București, care desfășoară o activitate decizională, la nivelul administrației publice locale, în domeniul protecției
și promovării drepturilor copilului, inclusiv prin adopție.
Recenta reorganizare a Comisiei pentru protecția copilului se explică prin cel puțin două rațiuni. în primul rând,
legiuitorul a considerat necesară eliminarea paralelismului existent în domeniul protecției copilului aflat în
dificultate, prin activitatea desfășurată de cele trei comisii de specialitate – Comisia medicală a copiilor cu
handicap, organizată în temeiul art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 privind protecția
specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap136, Comisia de expertiză pentru învățământul special,
organizată în baza prevederilor art. 43 din
135. Ordonanța privind reorganizarea Comisiei pentru protecția copilului a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 643 din 15 octombrie 2001.
136. Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 310 din 30 iunie 1999.
Legea învățământului nr. 84/1995137, și Comisia pentru protecția copilului, organizată potrivit art. 31 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, și care, în final, aveau aceleași atribuții. în al doilea rând,
noțiunea de „copil aflat în dificultate" nu are numai o dimensiune socială, ea nu poate să se refere numai la
minorii care, din punct de vedere social, sunt lipsiți de ocrotirea părintească, ci și o dimensiune psihofizică și
educațională, ceea ce explică includerea în categoria copiilor aflați în dificultate și a acelora care, din punct de
vedere fizico-psihic și școlar, au nevoie de o îngrijire specială și calificată.
Astfel, în noua componență a Comisiei pentru protecția copilului, numită prin hotărâre a Consiliului Județean,
respectiv a Consiliilor Locale ale sectoarelor municipiului București, sunt incluși diverși specialiști, care, prin
profesionalismul lor, răspund nevoilor speciale ale copiilor aflați în dificultate. Comisia este alcătuită, potrivit
art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 123/2001, din 11 persoane, și anume: secretarul Consiliului
Județean, respectiv secretarul Consiliului Local al sectorului municipiului București, în calitate de președinte,
trei vicepreședinți (directorul serviciului public specializat, inspectorul școlar general al Inspectoratului Școlar
Județean, respectiv al sectorului municipiului București, un reprezentant al prefectului județului, respectiv al
municipiului București), șapte membri (un medic specialist pediatru, un neuropsihiatru și un psiholog, toți
desemnați de Direcția de Sănătate Publică Județeană, respectiv a municipiului București, un psihopedagog,
desemnat de Inspectoratul Județean Școlar teritorial, un reprezentant al Inspectoratului Județean de Poliție, un
asistent social desemnat de primăria municipiului reședință de județ, la propunerea secretarului Consiliului
Județean, respectiv al sectorului municipiului București, un reprezentant al organismelor private autorizate,
propus de secretarul Consiliului Județean, respectiv al municipiului București.
Principalele atribuții ale Comisiei pentru protecția copilului138 sunt enumerate de art. 18, alin. 1 și art. 38 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 și sunt următoarele:
– verificarea și reevaluarea, cel puțin o dată la 3 luni, a împrejurărilor legate de încredințarea sau plasamentul
copilului, pe baza rapoartelor și a propunerilor prezentate de serviciul public specializat sau, după caz, de
organismul privat autorizat;
– revocarea sau înlocuirea măsurii pentru protecția copilului, stabilită anterior, atunci când s-au schimbat
împrejurările avute în vedere la luarea măsurii;
– încredințarea sau darea în plasament a copilului unei alte familii sau persoane, serviciului public specializat
sau unui organism privat autorizat, dacă interesul superior al copilului o impune ;
– sesizarea instanței de judecată, dacă împrejurările care au determinat decăderea din drepturile părintești au
încetat să existe ;
– evaluarea, pe o perioadă de probă de cel puțin 3 luni, a părinților firești, în cazul revenirii copilului în mediul
său familial;
– exercitarea controlului aupra activității desfășurate de organismele private autorizate pe teritoriul județului, cu
posibilitatea de a solicita instanței judecătorești dizolvarea acelora care desfășoară o activitate ilicită, contrară
bunelor moravuri sau ordinii publice.
137. Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999.
138. Referirile la Comisia pentru protecția copilului vor fi făcute, brevitas causa, prin utilizarea prescurtării
„Comisia".
Competența teritorială a Comisiei pentru protecția copilului este determinată de domiciliul copilului sau, după
caz, de locul în care copilul a fost părăsit sau găsit lipsit de supraveghere.
Ședințele Comisiei, ținute lunar sau extraordinar, ori de câte ori este necesar, nu sunt publice, ele desfașurându-
se în spații special amenajate, care să asigure confi dențialitatea datelor și a informațiilor referitoare la copil.
Art. 12 din Metodologie prevede în mod expres etapele pe care le parcurge procedura de soluționare a unei cauze
aflate în competența Comisiei:
– prezentarea de către secretarul Comisiei a datelor de identitate ale copilului și ale persoanelor în cauză,
precum și a situației privind convocările acestora, pe baza scrisorilor recomandate, a procesului-verbal de
îndeplinire a procedurii de convocare și a registrului special de evidență a convocării;
– prezentarea de către specialistul serviciului public specializat, care a instrumentat cauza, a anchetei
psihosociale139, a propunerii motivate referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție a copilului, precum și a
poziției copilului față de măsura propusă;
– prezentarea de către specialiștii serviciului de evaluare complexă a copilului140 a raportului de evaluare a
minorului care necesită încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap și, după caz, orientare școlară, a
planului de servicii personalizat, a unei propuneri de încadrare și stabilirea, dacă este cazul, a unei măsuri de
protecție;
– audierea persoanelor chemate în fața Comisiei pentru soluționarea cauzei: copilul, dacă a împlinit vârsta de
10 ani, părinții sau reprezentantul legal, familia sau reprezentantul organismului privat care dorește încredințarea
ori plasamentul copilului;
– în cazul copilului care necesită încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap și, după caz, orientare
școlară, prezența și audierea copilului au loc numai la solicitarea expresă a Comisiei;
– dezbaterile membrilor Comisiei;
– supunerea la vot a propunerilor privind soluționarea cauzei și adoptarea hotărârii Comisiei, cu precizarea că
membrii care se abțin sau care votează împotrivă au obligația să-și motiveze votul exprimat.
139. Raportul cuprinde date privind personalitatea, starea fizică și mentală a copilului, antece dentele acestuia,
condițiile în care a fost crescut și a trăit, orice date referitoare la creșterea și educarea copilului, propunerea unei
măsuri de protecție a copilului.
140. Potrivit art. 20 din Metodologie, în structura serviciului public specializat se organizează serviciul de
evaluare complexă a copilului, care exercită următoarele atribuții: identifică, evaluează și monitorizează copiii cu
handicap, cu deficiență și cu dificultăți de învățare și adaptare socioșcolară; verifică îndeplinirea condițiilor
privind încadrarea copilului într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecție specială și, după caz,
orientare școlară; efectuează anchete sociale la domiciliul copilului; întocmește rapoarte de evaluare complexă,
planul de servicii personalizat și face propuneri Comisiei în acest sens; urmărește realizarea planului de servicii
personalizat aprobat de Comisie; efectuează reevaluarea anuală a copiilor care necesită încadrarea într-o
categorie de persoane cu handicap și a celor cu deficiență, la cererea părintelui sau a reprezentantului legal.
Hotărârile Comisiei se iau, potrivit art. 14, alin. 1 din Metodologie , cu majoritatea voturilor membrilor care o
alcătuiesc.
Comisia pentru protecția copilului este obligată să soluționeze cauza în termen de 15 zile de la data sesizării.
Hotărârea luată de Comisie este executorie și se comunică din oficiu, în termen de 5 zile de la data ședinței,
părinților firești ai copilului, persoanei, familiei, serviciului public specializat sau organismului privat autorizat
căruia i s-a încredințat sau dat în plasament copilul, precum și copilului, dacă are împlinită vârsta de 10 ani,
Direcției de Muncă și Solidaritate Socială, organelor financiare, dacă s-a stabilit plata unei contribuții de către
părinții firești ai copilului.
Hotărârea Comisiei pentru protecția copilului poate fi atacată, în condițiile dreptului comun, la instanța
judecătorească.
3) Serviciul public specializat pentru protecția copilului. Serviciul public specializat pentru protecția
copilului, înființat prin hotărâre a Consiliului Județean, respectiv a Consiliului Local al sectorului municipiului
București, funcționează ca o instituție publică de interes local, cu personalitate juridică. Activitatea sa este
coordonată de secretarul Consiliului Județean, respectiv de secretarul Consiliului Local al sectorului
municipiului București.
în cadrul serviciului public specializat funcționează centre de plasament și centre de primire a copiilor, prin
intermediul cărora se asigură dezvoltarea armonioasă a copilului încredințat sau dat în plasament acestora.
Potrivit art. 6, alin. 2, art. 17, alin. 2 și art. 32, alin. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997,
serviciul public specializat, căruia i s-a încredințat sau dat în plasament un minor, are următoarele atribuții:
– propune Comisiei pentru protecția copilului măsuri de protecție a copilului aflat în dificultate și asigură
aplicarea acestora;
– asigură lucrările de secretariat ale Comisiei pentru protecția copilului;
– identifică persoane sau familii apte să primească în încredințare sau în plasament un copil, cu prioritate dintre
rudele copilului până la gradul IV inclusiv;
– determină opinia copilului cu discernământ referitoare la măsura încredințării sau plasamentului acestuia la o
anumită persoană sau familie și o aduce la cunoștința Comisiei pentru protecția copilului;
– asigură asistență și sprijin persoanei sau familiei atât înainte, cât și pe perioada încredințării sau
plasamentului copilului;
– oferă asistență și sprijin părinților firești, pentru a pregăti revenirea copilului în mediul său familial;
– asigură spații speciale în cadrul sau în afara centrelor de plasament, pentru realizarea în bune condiții a
legăturilor personale dintre copil și părinții săi firești;
– supraveghează, pe toată durata măsurii, persoana sau familia căreia i-a fost încredințat sau dat în plasament
un copil, precum și pe părinții firești, în situația în care copilul a revenit în mediul său familial;
– prezintă, trimestrial sau la cerere, rapoarte și propuneri Comisiei pentru protecția copilului cu privire la
atribuțiile care îi revin în baza legii.
141. Hotărârea Guvernului nr. 1205/2001 privind aprobarea Metodologiei de funcționare a Comisiei pentru protecția
copilului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 774 din 4 decembrie 2001.
în îndeplinirea acestor atribuții, serviciul public specializat este sprijinit, potrivit art. 6, alin. 3 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 26/1997, de serviciile de specialitate din subordinea Consiliilor Locale, care desfășoară
activități în domeniul autorității tutelare și al protecției drepturilor copilului.
2.3.3. Măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate
1) Precizări prealabile. Art. 7, alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/ 1997 enumera măsurile de
protecție a copilului aflat în dificultate:
– încredințarea copilului unei persoane, unei familii sau unui organism privat autorizat;
– încredințarea copilului în vederea adopției;
– încredințarea provizorie a copilului către serviciul public specializat;
– plasamentul copilului la o persoană sau la o familie;
– plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat;
– plasamentul copilului în regim de urgență;
– plasamentul copilului într-o familie asistată.
Ori de câte ori se identifică un copil aflat în dificultate, adică un copil ai cărui părinți sunt necunoscuți, decedați,
declarați judecătorește morți sau dispăruți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, fără a fi
instituită tutela, sau un copil declarat abandonat pe cale judecătorească ori un copil pentru care instanța de
judecată nu a dispus încredințarea unei persoane, în condițiile legii, Comisia pentru protecția copilului are
competența de a lua una dintre măsurile de protecție enumerate mai sus.
Prin consacrarea măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate, intenția legiuitorului este aceea ca minorul
să petreacă, în centrul de plasament, o perioadă de timp cât mai scurtă, până la găsirea unei persoane sau unei
familii corespunzătoare, care să-i poată oferi acestuia, dacă nu o familie, prin intermediul instituției adopției,
măcar un mediu cât mai apropiat de cel familial.
De asemenea, în alegerea uneia dintre măsurile de ocrotire, Comisia pentru protecția copilului urmează să țină
seama de necesitatea unei continuități raționale în educarea minorului, precum și de originea sa etnică,
religioasă, culturală sau lingvistică,
în cele ce urmează, vom analiza aceste măsuri, cu excepția încredințării copilului în vederea adopției, prezentată
în titlul rezervat adopției.
2) încredințarea copilului unei persoane, familii, serviciului public sau unui organism privat autorizat.
Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat poate, în baza art. 8, alin. 2 din Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 26/1997, să propună Comisiei pentru protecția copilului o persoană sau o familie, evaluată sub
aspectul oferirii condițiilor materiale și garanțiilor morale necesare creșterii și dezvoltării armonioase a copilului,
căreia să i se încredințeze minorul aflat în dificultate. în vederea luării acestei măsuri, au prioritate rudele
minorului până la gradul IV inclusiv.
Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat întocmește, în acest sens, dosarul privind
încredințarea copilului, care cuprinde înscrisuri privitoare la copil (certificatul de naștere în copie legalizată,
adeverință de elev, dacă este cazul, certificatul medical, ancheta socială efectuată la domiciliul copilului) și
înscrisuri privitoare la familia sau persoana căreia urmează să i se încredințeze copilul (cererea pentru
încredințarea copilului, certificatul de naștere și, dacă este cazul, de căsătorie, în copie legalizată, certificatul
medical, certificatul privind antecedentele penale, acte din care să rezulte starea materială și ancheta socială
efectuată la domiciliul persoanei sau familiei).
Dacă nu a fost identificată o persoană sau o familie, Comisia pentru protecția copilului poate dispune, ca o
măsură cu caracter temporar și subsidiar, încredințarea minorului serviciului public specializat sau unui
organism privat autorizat.
3) Plasamentul copilului la o persoană, o familie, serviciului public specializat sau unui organism privat
autorizat. Măsura plasamentului, prevăzută în art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, se
dispune de Comisia pentru protecția copilului, la cererea părinților firești sau a unei rude a minorului până în
gradul IV inclusiv, atunci când, din motive independente de voința părinților, dezvoltarea, securitatea și
integritatea fizică și morală a copilului sunt periclitate în familie.
Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat identifică, cu prioritate dintre rudele minorului, o
persoană sau o familie aptă a oferi copilului condiții materiale și garanții morale necesare dezvoltării armonioase
a acestuia. Dacă nu s-a identificat o astfel de persoană sau familie, Comisia pentru protecția copilului dispune
plasamentul minorului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat.
4) Plasamentul copilului în regim de urgență. Această măsură de protecție a copilului aflat în dificultate,
impusă de situații excepționale, este singura care se află în competența serviciului public specializat, toate
celelalte măsuri fiind de competența Comisiei pentru protecția copilului.
Potrivit art. 15, alin. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997, plasamentul copilului în regim de
urgență la un centru de plasament sau la o familie sau persoană atestate special în acest scop se dispune în
următoarele cazuri :
– părinții firești sau unul dintre aceștia, prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin
neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești, pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea
morală a copilului;
– copilul a fost găsit lipsit de supraveghere sau a fost părăsit de părinții lui.
Serviciul public specializat sesizează de îndată Comisia pentru protecția copilului, pentru ca, în termen de 15 zile
de la luarea măsurii de plasament în regim de urgență, aceasta să dispună, după caz, încredințarea sau
plasamentul copilului la o persoană, familie sau serviciului public specializat ori unui organism privat autorizat.
De asemenea, Comisia pentru protecția copilului poate să sesizeze instanța judecă torească cu o acțiune de
decădere din drepturile părintești a părinților minorului, care a fost temporar ocrotit, prin măsura plasamentului
în regim de urgență.
2.3.4. Exercitarea ocrotirii părintești în perioada încredințării sau a plasamentului copilului
în cazul încredințării sau al plasamentului copilului unei persoane, unei familii, serviciului public specializat sau
unui organism privat autorizat, asistăm la o scindare a ocrotirii părintești, între părinții firești, pe de o parte, și
persoana fizică sau juridică, pe de altă parte.
Art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 prevede drepturile și obligațiile persoanei fizice sau
persoanei juridice căreia i s-a încredințat copilul:
– familia sau persoana are față de copil numai drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana
copilului;
– drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la bunurile copilului aparțin Comisiei pentru protecția
copilului, care le poate delega, în condițiile legii, persoanei sau familiei căreia i s-a încredințat copilul,
procedându-se la inventa rierea bunurilor copilului;
– exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului sau încuviința rea încheierii acestor acte se
face numai de către Comisie, în condițiile legii.
Domiciliul legal al copilului este, pe toată durata încredințării sau a plasamentului, la domiciliul persoanei fizice
sau la sediul persoanei juridice care îl ocrotește.
De asemenea, educația școlară și credința religioasă a copilului nu pot fi schimbate decât în interesul acestuia și
cu aprobarea Comisiei pentru protecția copilului.
Părinții firești pot păstra legături personale cu copilul, în condițiile stabilite de Comisie și cu respectarea
interesului superior al copilului. Astfel, vizitarea copilului la domiciliul persoanei la care se află în plasament de
către părinții lui firești se poate face numai cu acordul persoanei și numai în prezența unui reprezentant al
serviciului public specializat. în lipsa acordului persoanei care are în plasament un minor, vizitarea minorului se
face numai la sediul centrului de plasament, în locuri special amenajate.
încredințarea sau plasamentul copilului unei familii sau unei persoane poate dura cel mult până la dobândirea de
către acesta a capacității depline de exercițiu. Art. 19, alin. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997
prevede că, la cererea copilului, Comisia pentru protecția copilului poate dispune ca el să rămână la familia sau
persoana în cauză și după dobândirea capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile, fără a depăși
vârsta de 26 de ani.
în ceea ce privește drepturile pecuniare ale persoanei sau ale familiei căreia i s-a încredințat un copil, art. 20 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997 prevede că pentru fiecare copil se acordă o alocație lunară de
întreținere în cuantum de 300.000 lei (indexabilă prin hptărâre a Guvernului). Dacă cel în cauză a obținut
atestatul de asistent maternal profesionist142, pentru fiecare copil i se acordă un salariu la nivelul salariului brut
lunar al asistentului social cu pregătire medie, în funcție de vechimea în muncă. Perioada cât copilul se află
încredințat se consideră vechime în muncă.
De remarcat este faptul că, dacă un copil a fost încredințat unei rude până în gradul IV, aceasta nu beneficiază de
salariu, ea neputând fi asistent maternal profesionist, raportat la acest copil.
De prevederile Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat poate beneficia și persoana sau familia căreia i
s-a încredințat sau dat în plasament un copil. Astfel, art. 9, alin. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1099/2001 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii privind venitul minim garantat143, enumerând
mijloacele de probă cu care se dovedește componența familiei care solicită ajutor social, acordat în completarea
veniturilor nete lunare ale familiei pentru asigu rarea venitului minim garantat lunar, prevede și hotărârea de
încredințare sau de
142.1.T. Ștefanescu, „Statutul legal al asistentului maternal profesionist", Dreptul, nr. 9/1998, p. 11. 143.
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 719 din 12 noiembrie 2001.
plasament familial al minorului. Astfel, persoana sau unul dintre membrii familiei care are în grijă, în baza
hotărârii Comisiei pentru protecția copilului, un minor aflat în dificultate se adresează cu o cerere, însoțită de
actele doveditoare privind componența familiei și de declarația privind veniturile realizate, primarului localității
în a cărei rază teritorială solicitantul își are domiciliul sau reședința.
Soluționarea cererii de acordare a ajutorului social se realizează de persoanele de semnate, din cadrul serviciului
de asistență socială, prin dispoziția primarului. întocmirea anchetei sociale de către serviciul de asistență socială
din cadrul Consiliului Local este obligatorie. Art. 12, alin. 4 din Metodologie prevede faptul că la efectuarea
anchetei sociale pot participa și reprezentanți ai instituțiilor publice sau ai organizațiilor nonguverna-mentale
care își desfășoară activitatea în cadrul unității administrativ-teritoriale respective.
Bibliografie selectivă
Albu, I., „Noțiunea, felurile și scopul înfierii", in I. Albu, I Reghini, S.A. Szabo, înfierea,
Editura.Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Albu, I., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975. Albu, I.; Reghini, I.; Szabo, S.A., înfierea,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Antonescu, M.V., Regimul juridic al străinilor în România. Străinul – persoană fizică, Editura ALL Beck, București, 2000.
Avram, M., Filiația. Adopția națională și internațională, Editura ALL Beck, București, 2001. Bacaci, Al., „Precizări privind
instituția ocrotirii părintești", Dreptul, nr. 10/2000, pp. 58-61. Bacaci, Al.; Dumitrache, V.; Hageanu, C, Dreptul familiei,
Editura ALL Beck, București, 2001. Banciu, M., Dreptul familiei, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998.
Barasch, E.A.; Ionașcu, A.; Anca, P.; Economu, V.; Nestor, I.; Rucăreanu, I.; Zilberstein, S., Rudenia în dreptul RSR, Editura
Academiei, București, 1966.
Barasch, E.A.; Nestor, I.; Zilberstein, S., Ocrotirea părintească, Editura Științifică, București, 1960.
Bogdănescu, V., Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție pe anii 1990-l992, Editura Orizonturi, București,
1993.
Ciobanu, V.M., „Aspecte ale raporturilor dintre părinți și copii", RRD, nr. 12/1985, pp. 36-39.
Ciobanu, V.M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, voi. I, Editura Lumina Lex, București, 1997.
Costin, M.N., „Ocrotirea părintească", in A. Ionașcu et al., Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
Cotuțiu, A., „Discuții în legătură cu alcătuirea instanței și căile ordinare de atac în cauzele privind încuviințarea, nulitatea și
desfacerea adopției în temeiul ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/1997", Dreptul, nr. 11/1998, pp. 18-22.
Curtea Supremă de Justiție, Buletinul jurisprudențeipe anul 1994, Editura Proema, Baia Mare, 1995.
Curtea Supremă de Justiție, Buletinul jurisprudenței pe anul 1996, Editura Proema, Baia Mare, 1997.
Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, București, 1997.
Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, voi. II, Editura Servo-Sat, Arad, 2000.
Deleanu, I.; Deleanu, V., Hotărârea judecătorească, Editura Servo-Sat, Arad, 1998.
Filipescu, I.P., Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura ALL Beck, București, 1998.
Filipescu, I.P., Drept internațional privat, voi. II, Editura Proarcadia, București, 1993.
Filipescu, P.; Filipescu, A.I., Tratat de dreptul familiei, Editura ALL Beck, București, 2001. Florian, E., „Unele considerații
asupra noului regim al adopției", Dreptul, nr. 11/1998. Florian, E., Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997.
Găzdac, V., „Participarea procurorului în cauzele privind încuviințarea, nulitatea sau desfacerea
adopției", Dreptul, nr. 7/1999, pp. 50-53. Imbrescu, I.; Vasile, A., „Inadmisibilitatea schimbării prenumelui adoptatului într-o
hotărâre
judecătorească de încuviințare a adopției", Dreptul, nr. 6/2000, pp. 82-85.
Imbrescu, I.; Vasile, A., „înregistrarea adopției în actele de stare civilă", Dreptul, nr. 2/2000,
p. 81. Ionașcu, A.; Mureșan, M.; Costin, M.N.; Ursa, V., Filiația și ocrotirea minorilor, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
Ionașcu, Tr.; Christian, I.; Eliescu, M.; Anca, P.; Economu, E.; Eminescu, Y.; Eremia, M.I.; Georgescu, V., Persoana fizică
în dreptul RPR, Editura Academiei, București, 1963.
Lupșan, G., „Procedura adopției", Dreptul, nr. 4/1999, pp. 54-72. Lupșan, G., Dreptul familiei, Editura Junimea, Iași, 2001.
Mihai, L.; Turuianu, C, „Unele aspecte referitoare la principiul autorității de lucru judecat în materia dreptului familial",
RRD, nr. 9/1981, pp. 20-24.
Mihuță, I., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii
1969-l975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
Mihuță, I., Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii
1976-l980, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Moroșanu, C.; Iftimie, N.; Chelaru, C.; Eparu, V.; Serbina, I., Adopția națională și internațională. Editura Moldogrup, Iași,
1997.
Mureșan, M., „Filiația în înfiere", in A. Ionașcu, M. Mureșan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
Pantea, P, „Participarea procurorului în procesul civil", Dreptul, nr. 2/1995, pp. 33-34.
Pantea, P.C., Ministerul Public. Natura juridică și atribuțiile sale în procesul civil, Editura Lumina Lex, București, 1998.
Popescu, C, „Aspecte practice din activitatea serviciilor de stare civilă", Dreptul, nr. 6/1997, p. 80. Popescu, T.R., Dreptul
familiei. Tratat, voi. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965. Reghini, I., „Efectele înfierii", in I. Albu et al,
înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Rucăreanu, I., „înfierea", in E.A. Barasch, A. Ionașcu, P. Anca, V. Economu, I. Nestor, I. Rucăreanu, S. Zilberstein, Rudenia
în dreptul RSR, Editura Academiei, București, 1966.
Safta-Romano, E., Contracte civile, voi. I, Editura Graphix, Iași, 1993.
Smith, C.R., Adopția și plasamentul familial, Editura Alternative, București, 1993.
Stoica, V.; Ronea, M., „Natura jurdică și procedura specifică a adopției", Dreptul, nr. 2/1993, p. 31.
Ștefănescu, I.T., „Statutul legal al asistentului maternal profesionist", Dreptul, nr. 9/1998, p. 11.
Vasile, A., „Soluții privind unele probleme din practica comisiei pentru protecția copilului", Dreptul, nr. 3/2001, pp. 67-71.
***, Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului București pe anii 1993-l997, 1997. ***, Monitorul
Oficial al României, nr. 109, 28 septembrie 1990; nr. 67, 31 martie 1993 ; nr. 298,
21 octombrie 1994; nr. 120, 12 iunie 1997; nr. 152, 16 aprilie 1998; nr. 168, 29 aprilie 1998;
nr. 276, 24 iulie 1998; nr. 56, 8 februarie 1999; nr. 310, 30 iunie 1999; nr. 419, 31 august 1999;
nr. 606, 10 decembrie 1999; nr. 654, 31 decembrie 1999; nr. 98, 6 martie 2000; nr. 140,
1 aprilie 2000; nr. 150, 11 aprilie 2000; nr. 314, 13 iunie 2001; nr. 643, 15 octombrie 2001;
nr. 719, 12 noiembrie 2001; nr. 732, 19 noiembrie 2001; nr. 774, 4 decembrie 2001.
Laurențiu-Conțiu Șoitu
Copilul mstituponalizat -perspective psihosociale
1. Istoric
2. Terminologie și definiții
3. Nevoile copilului
4. Deprivarea maternă
5. Efecte pe termen lung ale experiențelor de viață timpurii
6. Separarea de părinți
7. Deprivarea paternă
8. Impactul instituționalizării asupra copiilor
9. Sistemul de protecție a copilului
i. Istoric
în Europa Evului Mediu, cele mai joase locuri în ierarhia socială erau ocupate de cei cărora le lipseau identitatea
și minimum de siguranță oferită de numele cunoscut și onest al părinților, de o reședință stabilă, de buna
reputație în comunitate. Această categorie era reprezentată în special de cei orfani sau abandonați: copii ai căror
părinți nu erau cunoscuți, cei ai unor mame necăsătorite care au murit la naștere, copii ai căror părinți au părăsit
regiunea pentru a scăpa de sancțiuni sociale sau pedeapsa legii. Chiar dacă adesea erau numiți generic „copii fără
de tată", distincția dintre orfani și abandonați se făcea în defavoarea ultimilor: orfanii fuseseră separați de părinți
cunoscuți și căsătoriți conform legii de moartea unuia dintre ei sau a ambilor.
în Italia, Franța, Anglia și aproape în întreaga Europă Apuseană, se considera că cei abandonați aparțin statului.
Erau, prin excelență, ființe dependente de mila acestuia, în Irlanda secolului al XVIII-lea au fost convertiți pentru
a crește numărul minorității anglicane conducătoare. în Rusia aceluiași secol a circulat ideea de a forma din ei o
a treia clasă socială situată între nobilime și țărănimea iobagă (vezi Pullan, 1989, p. 6).
Numărul lor era în toate perioadele important, dar creștea spectaculos în perioadele marcate de molime, războaie
sau foamete. în 1580, în Brescia, „orfelinatul" primea 12 capre pentru că cele 12 doici angajate nu reușeau să
hrănească toți copiii. La începutul secolului al XVII-lea, în documentele spitalului venețian Pietâ figurau
aproximativ 700 de copii abandonați în fiecare an. în acel timp se păstra anonimatul celui care abandona prin
utilizarea dispozitivului numit scaffetta : o deschizătură în zidul spitalului prin care copilul cobora pe un tobogan
într-un coș de unde era preluat de îndată (vezi ibidem, p. 12).
Primele „instituții de ocrotire" – de tipul celor amintite – au fost organizate de Biserică și de stat, adesea
reprezentat de seniorul local. în paralel apare și „plasamentul familial" (îngrijirea de tip foster). Spitalele pentru
copii angajau doici din împrejurimile orașelor pentru alăptarea și îngrijirea copiilor sau îi trimiteau pe aceștia în
zone rurale unde constituiau „filiale" sau unde erau repartizați unor familii caritabile sau interesate. Interesul
putea fi material (plata serviciului de către stat sau Biserică) ori consta în posibilitatea de a trimite peste ani
copilul în armată în locul propriului fiu (Jeorger, 1987, pp. 384-385). în Franța, seniorii locali – prin droit
d'epave – moșteneau toate bunurile „bastarzilor" născuți sau morți în jurisdicția lor.
în toate aceste țări constituiau o importantă rezervă pentru oștire. în 1670, Ludovic al XlV-lea motivează astfel
donația pe care o face spitalului pentru copii abandonați „La Couche" din Paris: „îngrijirea lor este avantajoasă
pentru că unii vor deveni soldați în armatele noastre, alții vor munci în țesătorii sau ne vor coloniza teritoriile"
(Charpentier, 1967, pp. 230-233).
Apărute și dezvoltate în Europa Evului Mediu1, orfelinatele se răspândesc pe parcursul procesului de colonizare
și misionariatului creștin care îi era asociat.
1. Conform altor autori, primele forme apropiate modelului „modern" perioada împăratului roman Constantin; vezi Boswell,
1988, p. 48.
pot fi întâlnite în
1.1. Instituțiile ca răspuns la problemele sociale ale urbanizării
Urbanizarea reprezintă un factor semnificativ în dezvoltarea instituțiilor. Abandonul copiilor, fenomen relativ rar
în zonele rurale, este mult mai frecvent la orașe. Sărăcia, șomajul, lipsa locuințelor afectează mai puternic familii
din mediul urban și duc la creșterea cererii de îngrijire alternativă. Tendința trecerii de la familia lărgită spre cea
nucleară se manifestă în mod clar în mediul urban, având ca unul dintre efecte dispariția sprijinului acordat de
marea familie și de ansamblul comunității rurale.
în unele orașe suprapopulate, copiii sunt percepuți ca o amenințare pentru ordinea socială. în aceste situații,
creșterea numărului instituțiilor de ocrotire, cu sau fără tentă punitivă sau de „re-educare", constituie un răspuns
la proliferarea numărului copiilor străzii și a bandelor în care aceștia se organizează.
1.2. Instituțiile ca răspuns la războaie și dezastre naturale
Creșterea explozivă a numărului de copii orfani în urma conflictelor armate sau a marilor dezastre naturale
găsește o soluție imediată în apariția a noi instituții de ocrotire și sporirea capacității celor existente. Ele nu
adăpostesc doar orfani, ci și copii separați de părinți din cauza confuziei situației sau din cauza sărăciei.
1.2.1. De ce este important subiectul copiilor instituționalizați ?
Copiii instituționalizați sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii „în circumstanțe
deosebit de dificile". Prin aceasta se înțelege că majoritatea dintre ei au de făcut față unui triplu dezavantaj :
a) experiența care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență
traumatizantă în toate variantele sale (pierderea/decesul pă rinților, separare în contextul unui conflict armat,
abandon, respingere, abuz asupra copilului, decădere din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți);
b) în majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional care adesea nu
numai că eșuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază, dar îi pune în fața unor
experiențe în care li se încalcă drepturile și devin subiectul neglijării, tratamentelor fizice și sexuale abuzive;
c) copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportuni tăților de învățare a rolurilor
și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experiențele emoționale indispensabile adaptării sociale
adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie întunecă prognosticul evoluției lor. Lipsiți de părinți,
lipsiți de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, au puține șanse de a se adapta cu succes în societate, astfel
încât pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind refugiu în alte medii instituționalizate, cum ar fi închisorile sau
spitalele psihiatrice.
Ne vom ocupa de copiii aflați în centrele de plasament pentru copii de vârstă școlară (foste case de copii). Facem
această precizare pentru că există un număr mare de forme de instituționalizare pentru copii și tineri:
– cămine/case/centre pentru orfani, abandonați, alungați/respinși sau ai căror părinți au fost decăzuți din drepturi;
– cămine, școli sau unități spitalicești pentru copii cu diferite forme de handicap;
– centre corecționale sau (re)educative pentru infractori minori;
– minori în instituții penale (închisori) pentru adulți;
– rezidențe pentru mame și copii.
Lista nu este exhaustivă. Există diferite forme de asistență concepute pentru a asigura tânărului accesul la
educație și diverse instituții spitalicești gândite pentru a răspunde nevoilor de sănătate și hrană ale copilului.
Specializarea instituțiilor nu este respectată adesea, în centrele de plasament fiind admiși copii pe care familia nu
va accepta niciodată să fie adoptați sau incluși în sistemul foster, în școlile pentru copii cu handicap există copii
sănătoși, spitalele se confruntă cu numeroși copii abandonați, închisorile „adăpostesc" minori a căror
condamnare nu au fost (încă) decisă ș.a.m.d.
2. Terminologie și definiții
Termenul de instituție tinde să aibă o conotație puternic negativă, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale
psihiatrice, ale orfelinatelor din cărțile lui Dickens sau… ale caselor de copii din România. Din acest motiv se
caută înlocuirea termenului cu cel de îngrijire rezidențială („modalitate de creștere a copiilor în care îngrijirea
este asigurată de personal plătit care nu are alte legături cu minorul" – Tolfree, 2000, p. 6).
Grupul-țintă este numit și el în moduri diferite: „copii instituționalizați", „copii fără părinți", „copii fără casă",
„deprivați", „privați", „separați" etc. Numărul copiilor aflați în îngrijire instituțională în întreaga lume este
extrem, de greu de estimat; un raport al Defence for Children International (1985) sugera cu mulți ani în urmă un
total de 6-8 milioane.
Termenul de orfan poate descrie copilul care a pierdut unul dintre părinți sau pe ambii. Pierderea mamei sau
tatălui este frecvent menționată ca motiv de acces la îngrijire în instituții. Moartea tatălui poate atrage dificultăți
economice care să o determine pe mamă să plaseze copilul într-un centru rezidențial, în timp ce decesul mamei
poate crea situații în care soțul să fie incapabil să îngrijească copilul sau să găsească o alternativă. în numeroase
modele sociale, tatălui nu i se rezervă un rol activ în îngrijirea celor mici. în Vietnam, de exemplu, un proverb
afirmă: „dacă îți pierzi tatăl, mai găsești ceva de mâncare; dacă îți pierzi mama nu mai ai unde dormi" (Tolfree,
2000, p. 38).
Recăsătorirea părintelui văduv creează – de asemenea – probleme care pot avea ca efect instituționalizarea
copiilor. în folclorul tuturor popoarelor, mama sau tatăl vitreg constituie, cu precădere, personaje negative.
Prin abandon înțelegem situația în care un copil, de obicei sugar, este părăsit de părinte sau îngrijitor – cel mai
adesea într-un loc public – cu intenția de a crea o separare permanentă. Același termen este folosit și atunci când
părintele încredințează temporar copilul unei instituții (centru de plasament, spital). în astfel de situații, legea
constată abandonul la scurgerea unei perioade mai mari de șase luni în care copilul nu a mai fost vizitat de
„aparținători".
Sintagmele de copil neînsoțit sau copil pierdut/dispărut sunt folosite, în special, în situații de război sau dezastre
naturale. în aceste cazuri, separarea a fost accidentală.
3. Nevoile copilului
3.1. Nevoia de dragoste și securitate
Nevoia de dragoste este împlinită de relații calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin aceste
relații – inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane – copilul își conturează identitatea și
devine conștient de sine. In dragostea părinților, copilul este acceptat și valorizat necondiționat, indiferent de sex,
aparențe, abilități sau personalitate. Această dragoste este dăruită fără solicitarea unei com pensații, unei
reprocități.
Cel mai puternic impact al acestei relații de afecțiune se produce asupra sinelui (seif). Aprobarea și acceptarea
din partea celorlalți sunt esențiale pentru dezvoltarea autoacceptării și autoaprobării.
Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea relațiilor familiale, prin atitudini și comportamente constante
și predictibile din partea părinților. Securitatea este oferită de un spațiu și figuri familiare, precum și de o rutină
bine cunoscută. Imediat după naștere, ceea ce este nou, necunoscut, neașteptat (și aproape totul intră în această
categorie) poate fi considerat înspăimântător sau periculos.
Dezaprobarea este interpretată de copil ca o retragere temporară a afecțiunii și este simțită înainte de formarea
limbajului, datorită comunicării nonverbale. Dezaprobarea -pentru început din partea mamei, apoi și cea venind
de la alte persoane care contează emoțional pentru copil – creează o stare de anxietate. Se formează astfel – încă
din pruncie – cea mai eficientă și simplă motivație a copilului de a răspunde la așteptările celorlalți.
3.2. Nevoia de noi experiențe
Copilul își găsește răspunsul în capacitatea de a explora, de a descoperi. O dată apărut interesul pentru ceea ce
este nou, el devine sursa de motivare a altor explorări și -astfel – a învățării. Jocul și limbajul sunt principalele
modalități prin care copilul poate să-și satisfacă această nevoie. Folosindu-le, el descoperă lumea și învață să se
adapteze la ea. Demersul este aplicabil atât pentru lumea obiectivă (exterioară), cât și pentru lumea subiectivă,
pentru autodescoperirea interioară.
3.3. Nevoia de încurajare și apreciere
Trecerea de la copilul neajutorat la adultul autodeterminant se realizează și prin cunoașterea bucuriei și apoi
trăirea nevoii de succes. Se realizează un proces de auto-modelare pornind de la exemplele pe care copilul le
identifică/alege din rândul persoanelor importante pentru el. Educatorii (profesorii) joacă un rol deosebit de
important.
3.4. Nevoia de responsabilitate
Copilul are nevoie de câștigarea și recunoașterea treptată de către ceilalți a independenței sale. Școala are – și de
această dată – un rol important.
Care trebuință este cea mai importantă ? Aproape fiecare teorie majoră a personalității a propus o unică
nevoie/trebuință, privită ca fiind mai importantă decât celelalte (vezi Epstein, 1993, pp. 399-438). Pentru Freud –
ca și pentru majoritatea teoreticienilor învățării – a fost principiul plăcerii sau nevoia de maximizare a plăcerii și
reducere la minim a durerii. Pentru Bowlby și teoriile relaționării față de obiect (object-relations) nevoia de
relaționare a fost fundamentală. Pentru Rogers și psihologia fenomenologică, menținerea coerenței și a
sistemului conceptual a reprezentat nevoia determinantă. Pentru Allport și Kohut a existat nevoia dezvoltării
stimei (respectului) de sine. Toate aceste teorii fac referire la nevoi fundamentale, dar păcătuiesc prin
nerecunoașterea importanței altora.
Teoria cognitiv-experiențială a sinelui (seif) le plasează pe toate la același nivel și afirmă că menținerea unui
echilibru între ele este importantă și că imaginea despre lume a unei persoane se formează pe baza unui sistem de
credințe cu patru dimensiuni rezultând din cele patru tipuri de trebuințe.
Cum modelează cele patru tipuri de trebuințe sistemul de credințe ? Nevoile sunt văzute ca fiind constructe
motivaționale care au o componentă afectivă și care determină ce este important pentru o persoană și ce va
încerca să obțină/realizeze aceasta. Atunci când o nevoie este împlinită, produce afecte pozitive ; când ea nu își
găsește răspunsul, se instalează frustrarea și o stare emoțională negativă. Similar, nevoile de bază influențează
achiziția de scheme descriptive despre sine și lume și scheme motivaționale cu privire la ceea ce trebuie făcut
pentru a obține răspunsul adecvat nevoii sau pentru a evita frustrarea.
Percepția, și nu realitatea, este cea care determină modul în care un eveniment influențează o credință. La fel,
influențele evenimentelor semnificative asupra unei persoane trebuie înțelese în termenii răsunetului pe care l-au
avut asupra ei și nu pot fi judecate dintr-o perspectivă „obiectivă".
Corespunzătoare nevoii de maximizare a plăcerii și reducere a suferinței este imaginea pe care individul și-o
formează despre lume pe o dimensiune ce variază de la necondiționatul ajutor pe care îl poate găsi la oricine
până la imposibilitatea de a avea încredere în cineva. Dacă, în percepția persoanei despre lume, nevoia a găsit
răspunsul adecvat, individul va internaliza această experiență și va vedea viața în termeni de optimism.
Nevoia de a reprezenta realitatea într-un sistem conceptual stabil și coerent se regăsește într-o perspectivă asupra
vieții dezvoltată pe dimensiunea prezenței sau absenței semnificației, logicii evenimentelor. în primul caz se
gândește în termeni precum „predictibilitate,-control, implicare", în cel de-al doilea, precum „alienare,
deșertăciune, haos, incontrolabilitate". în funcție de semnificația emoțională a experi ențelor trecute, schemele
personale se vor situa pe diferite poziții de pe acest continuum. Se poate traduce prin loc intern sau extern al
controlului.
Nevoia de relaționare se transpune pe o dimensiune a credințelor care merge de la încredere, acceptare, sprijin și
confort până la neîncredere, respingere, pericol. Trăsăturile de personalitate asociate sunt încrederea și
sociabilitatea, opuse suspiciunii și ostilității.
Corespunzătoare nevoii de autovalorizare este imaginea sinelui de-a lungul unei dimensiuni care variază de la
„moral, competent, puternic, care merită să fie apreciat", la „imoral, incompetent, nedemn, slab". Poziționarea pe
această scală se regăsește în trăsături de personalitate cum ar fi stima de sine înaltă/scăzută, autoacceptarea/
respingerea de sine, încrederea/neîncrederea, competența/incompetența.
3.5. Consecințe ale neîmpliniții nevoilor copilului
Dacă una dintre nevoile de bază nu își găsește răspunsul adecvat, dezvoltarea este distorsionată. Eșecul în a
răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de „deprivare maternă". Imposibilitatea de a
trăi noi experiențe se regăsește în diferitele forme de substimulare sau privare/deprivare senzorială, socială,
emoțională. Suprastimularea produce și ea efecte negative: hiperexcitare, neliniște, extenuare și tulburări ale
somnului. Apare în situațiile în care evenimentele noi, imprevizibile și nefamiliare se succedă într-un ritm alert.
Nevoia de a se adapta rapid și repetat la situații în continuă schimbare poate duce la dezorientare și
distorsionarea realității, anxietate și iritabilitate extreme, oboseală, apatie și renunțare. „Bombardarea senzo rială"
poate avea efecte la fel de puternice ca și deprivarea.
Nevoia de încurajare și recunoaștere își găsește – din nefericire – împlinirea, aproape invariabil, în urma
rezultatelor, și mai puțin doar a efortului. în consecință, ea este satisfăcută mai frecvent la copiii inteligenți,
sănătoși, bine adaptați și atractivi (cu aparențe plăcute). Copiii instituționalizați, din cauza dezavantajului
emoțional, economic, social, cultural, adesea chiar și educațional și de dezvoltare intelectuală și fizică, vor obține
mult mai greu aprecierile celor din jur. Aceasta în condițiile în care ar avea mai multă nevoie tocmai pentru că –
în absența familiei – nu au decât un acces (cel mult) limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc.
Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate conduce la deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, la
tendința tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacita tea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la
nesocotirea drepturilor celorlalți – pe scurt, la iresponsabilitate.
3.6. Funcțiile relațiilor cu parteneri de aceeași vârstă
1) Securitate emoțională. Chiar și prin simpla prezență, partenerii de aceeași vârstă asigură copilului un
sentiment de securitate emoțională. O dovadă dramatică a atașa mentului timpuriu al copiilor unii față de alții este
oferită de Anna Freud și Sophie Dann (1951, pp. 127-l68). Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, șase
orfani în vârstă de trei ani au fost mutați dintr-un lagăr de concentrare din Germania (unde se aflaseră din primul
an de viață) într-o tabără de triere din Anglia și apoi – pentru un an – într-un centru în mediul rural. Nici unul
dintre copii nu a avut în lagărul de concentrare îngrijitori (părinți sau nu) constanți. Observațiile autoarelor
menționează dezvoltarea unui atașament aproape similar celui „normal" față de mamă, dar dezvoltat în grup,
absența unui singur copil din cei șase afectându-i pe toți.
Același tip de atașament a fost identificat și în alte studii realizate în instituții rezidențiale pentru copii, la vârsta
de patru ani (Schwartz, 1972, pp. 276-284).
2) Stabilirea normelor. Copiii își oferă unii altora informații despre tipul de comportament cel mai eficient în
diferite situații. Normele sau standardele comporta mentale sunt astfel învățate și întărite în grup. Nu întotdeauna
normele grupului se suprapun peste cele cultivate de adulții care îi îngrijesc.
3) Instrucția. Grupul joacă un rol important în învățarea de către copii – unii de la alții – a unui număr mare de
abilități (skills) motorii, cognitive sau sociale. Cea mai
mare parte a acestei învățări este informală și implicită, foarte rar depășind acest nivel. Astfel se formează – de
exemplu – preferințele băieților sau fetelor pentru jocurile și jucăriile specifice sexului.
4) Joaca reprezintă activitatea cel mai frecvent asociată grupurilor de copii. Aceasta le permite dezvoltarea a
numeroase abilități fizice, intelectuale și sociale, abilități în funcție de care se va stabili adesea și poziția în
ierarhia grupului.
5) Adaptarea socială. Participarea la viața grupului de copii este – prin toate influențele menționate – un
exercițiu pentru viața socială a adultului. Mai mulți autori găsesc în această relaționare cu parteneri de aceeași
vârstă o condiție a normalei dezvoltări sociale ulterioare (vezi Roff et al., 1972; Cawenetal., 1973; Asher, 1978).
4. Deprivarea maternă
Puține arii controversate ale cercetării psihologice au ajuns la rezultate atât de contradic torii precum deprivarea
maternă. în 1951, Bowlby ajungea la concluzia că „…dragostea mamei este la fel de importantă pentru sănătatea
mentală cum sunt vitaminele și proteinele pentru sănătatea fizică". în 1968, Casier afirmă – în evident contrast –
că „…organismul uman nu are nevoie de dragostea maternă pentru a funcționa normal". Ulterior, Bowlby (1969)
merge mai departe sugerând că toți indivizii care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă alterări ale
capacității de a stabili relații afective strânse și apropiate, alterări care își au originea în contactul timpuriu
deficitar cu mama. El propunea folosirea acestei idei ca bază de pornire pentru o nouă abordare a pacienților
psihiatrici. Aceasta în condițiile în care, în 1960, O'Connor și Franks considerau că ipoteza deprivării materne nu
a primit confirmarea experimentală necesară acceptării ei ca reper al studiilor și demersurilor terapeutice
ulterioare.
în ciuda opiniilor contrare menționate, dar și ale altor autori (Orlansky, 1949; Wootoon, 1959; Yarrow, 1961;
O'Connor, 1968), conceptul de „deprivare maternă" a câștigat o largă recunoaștere și a fost acceptat drept cauză
a unor manifestări diverse precum: întârzierea dezvoltării mentale, delincventă, depresie, forme acute de distres,
psihopatia lipsei de afecțiune (affectionless psychopathy). în condițiile în care se recunoștea complexitatea
experiențelor numite generic „deprivare mentală", a existat tendința de a aborda atât cauzele, cât și manifestările
ca un întreg. O explicație o găsim în faptul că diferitele tipuri de deprivare (perceptuală, socială, biologică sau
psihologică) sunt rareori prezente separat unele de altele.
4.1. Calitățile îngrijirii materne necesare unei dezvoltări normale
Majoritatea lucrărilor cu acest subiect pornesc de la menționatul raport realizat în 1951 de Bowlby pentru
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și continuă cu trilogia aceluiași autor Atașament și pierdere. în lucrarea
din 1951 se arată că esențială pentru sănătatea mentală a copilului este posibilitatea acestuia de a avea o relație
caldă, intimă și continuă cu mama. El a accentuat în mod special pe continuitate și a afirmat că mama nu poate fi
substituită nici temporar de altcineva. în 1958 el reafirmă importanța relației mamă – copil și privește
atașamentul față de o singură „figură maternă" ca fiind
crucial, dar scrie și că este bine să se încerce obișnuirea treptată a copilului cu îngrijirea și contactul acordate de
persoane noi.
în urma studiilor continuate în direcția deschisă de Bowlby s-a ajuns la un număr de șase caracteristici
considerate în mod curent ca fiind indispensabile unei bune îngrijiri materne (vezi și Rutter, 1991, p. 18).
1) O relație de iubire
„Iubirea" este greu de definit și mulți autori au respins acest aspect, considerându-l un element nemăsurabil și
mistic. De multe ori s-a apelat la termeni precum „căldură" sau (opus) „ostilitate". Atât cercetările longitudinale,
cât și cele transversale au demonstrat că există o legătură strânsă între calitatea relațiilor familiale și dezvoltarea
psihologică ulterioară a copilului (Rutter, 1971; West, 1969). în absența acestei apropieri calde, copilul este mai
predispus să dezvolte comportamente deviante, în special de tip antisocial.
2) Atașament
Constituie o evidență faptul că majoritatea copiilor dezvoltă un puternic atașament față de părinți. Acesta
prezintă însă o multitudine de forme individuale de manifestare a intensității și distribuției. El nu se dezvoltă
exclusiv față de mamă. Schaffer și Emerson (1964, p. 94) au arătat că doar jumătate dintre copiii care au
constituit grupul lor de studiu s-au atașat cu precădere de mamă, o treime realizând această reacție față de tată. în
ciuda predominanței situațiilor în care sugarul se atașează de o singură persoană, atașamentele multiple (de
intensități diferite) nu constituie un fapt neobișnuit.
Bowlby descria o caracteristică a atașamentului numită monopolizare, care determina copilul să se fixeze la o
singură persoană. Acest atașament principal diferă cantitativ de celelalte relații care se pot stabili.
Monopolizarea presupune ca aceeași persoană să fie în contact prelungit cu sugarul în perioada dezvoltării
atașamentului. Schaffer și Emerson au arătat că nu totalul timpului petrecut în compania copilului este important,
ci intensitatea interacționării părintelui (mamei) cu acesta. Mamele care se joacă cu copilul, care îi acordă o mare
atenție vor stabili o relație de atașament mai puternică decât cele care au permanent copilul în apropiere, dar intră
în contact cu el doar prin acordarea unei îngrijiri de rutină.
Aceiași autori sugerează că promptitudinea răspunsurilor din partea mamei este asociată direct cu atașamentul,
acesta fiind mai puternic când reacția mamei apare de fiecare dată rapid la plânsul copilului.
Numărul persoanelor care îngrijesc copilul nu este considerat a fi o variabilă majoră, dar există observații
conform cărora atașamentul este mai puternic când acest număr este mai mic (vezi Schaffer, Emerson, 1964;
Caldwell, 1962; Baers, 1954, care afirmau că sănătatea copilului este în grav pericol dacă acesta este încredințat
unei creșe pentru ca mama să poată munci).
Atașamentul se poate dezvolta și față de frați sau surori și prezența acestora la vârste fragede în apropierea
copilului poate reduce anxietatea provocată de situații stresante (Heinicke, Westheimer, 1965). Poate apărea și
față de persoane care se joacă cu el, dar nu-l hrănesc.
3) O relafie continuă
Separările episodice nu sunt neapărat un lucru rău pendru dezvoltarea individului. Studiul realizat în 1968 pe un
eșantion de 5.000 de copii britanici (Douglas et al., 1968) a arătat că problema nu este separarea în sine, ci
momentul în care ea se produce și
contextul. Separările „fericite" îl pot chiar proteja pe copil de efectele negative ale unor ulterioare separări
stresante.
4) O interacțiune stimulativă
Pentru argumentarea acestei nevoi s-au folosit – cu precădere – studii comparative realizate cu subiecți din
familie și instituționalizați. Diferențele în evaluările psihologice erau motivate prin cantitatea și calitatea
contactelor stimulative prezente în cele două situații (Rutter, 1991, p. 26).
5) O relație cu o singură persoană
Reprezintă o problemă controversată. Studiile menționate cu privire la atașament furnizează argumente
contradictorii. Răspunsul ar putea fi unul sugerat deja : nu doar apropierea fizică în sine este importantă, ci și
calitatea relațiilor prilejuite de aceasta.
6) Menținerea copilului în propria casă
în sprijinul acestei idei vin cercetările care demonstrează efectele negative ale instituțiilor care preiau sarcina de
„surogat matern". Ne arătăm prudenți în a accepta toate rezultatele care arată periclitarea gravă și – adesea –
iremediabilă a dezvoltării mentale a copilului crescut în instituții foarte diverse : de la casele de copii cu cele mai
inadecvate condiții până la creșe și kibbutz.
Modelul israelian a beneficiat de numeroase studii care îl prezintă mai curând ca o excepție. Copilul este separat
foarte devreme de părinții care își vor relua munca și va crește în „casa copiilor" sub îngrijirea unui personal
specializat. Contactele frecvente și intense ale copilului cu părinții fac să se dezvolte relații de atașament
puternice și să se producă o dezvoltare normală, chiar dacă nici unul dintre părinți nu este persoana cel mai mult
prezentă în apropierea copilului.
Studiile realizate în domeniu menționează o mulțime de alți factori considerați „determinanți", „importanți" sau
doar „cu efect" în dezvoltarea normală a copilului. Dintre aceștia amintim : protecția, alimentația, joaca/jocul cu
alți copii sau cu părinții (cf. Miliar, 1968), apartenența părinților la o anumită clasă socială (prin posibilitatea de a
oferi accesul copiilor la jocuri și jucării – vezi Bernstein, Young, 1967), disciplina, comunicarea părinte – copil
(cf. Bernstein, ed., 1972 ; Hess, Shipman, 1967 ; Lawton, 1968). Prin toate aceste aspecte (dar și prin altele),
părinții sunt importanți.
4.2. Efecte pe termen scurt ale separării de mamă
Au fost studiate prin evaluările de laborator efectuate de Ainsworth (1978) și de cei care au reluat ulterior
cercetările ei. Experimentele – numite și „situația stranie" -constau în proceduri care, pe o durată totală de 20 de
minute, implicau o serie de episoade în care copilul și îngrijitorul său obișnuit (mama) erau pentru început
introduși singuri într-o cameră de joacă. Ulterior, intra o persoană necunoscută copilului care, după un timp,
iniția o scurtă interacțiune cu acesta, urmată de două scurte separări ale copilului de părinte/îngrijitor, în cea de-a
doua copilul fiind lăsat complet singur.
Autoarea a descris trei tipuri de comportament.
Atașamentul sigur s-a manifestat prin două forme. Ambele variante aveau în comun utilizarea de către copil a
celui care îl îngrijea ca bază a unor explorări lipsite de pericole. în unele cazuri, aceasta se manifesta prin
împărtășirea activă a afectivității, existența interacțiunii pozitive după perioadele de separare, în altele doar prin
depășirea rapidă a stresului separării la reîntâlnire. în ambele situații, copilul a avut inițiativa contactului sau
interacțiunii cu îngrijitorul, imediat după reîntâlnire. Toți acești copii au manifestat încredere în accesibilitatea
persoanelor față de care dezvoltaseră relația de atașament și în faptul că acestea le vor răspunde în același fel.
Trebuință
Liniștire
Atașament sigur
Neplăcere
Nevoie satisfăcută
Atașamentul anxios-rezistent s-a manifestat în 10% dintre cazuri. Copiii au avut dificultăți în explorarea spațiului
chiar și în primele etape ale experimentului – în care se aflau într-un loc necunoscut lor doar în prezența
celui/celei care avea grijă de ei în mod obișnuit. O parte dintre ei s-au arătat îngrijorați de prezența străinului și
cu toții au fost marcați de ambele separări. Spre deosebire de prima situație, copiii și-au revenit cu greu după
despărțire, chiar și în prezența contactului fizic cu cei cărora le aparțineau. De multe ori exprimau o ambivalență
„rezistență" prin căutare și respingere a contactului fizic, ieșind din îmbrățișări, plângând să fie lăsați din brațe
doar pentru a plânge din nou pentru a fi luați înapoi, aruncând jucăriile oferite. Ei nu s-au întors la joacă și
explorare pe parcursul perioadelor ulterioare separărilor.
____w. Trebuință
Liniștire
Atașament anxios-rezistent
Neplăcere
–––- Nevoie 4–––
satisfăcută
Atașamentul anxios-evitant s-a manifestat în 20% dintre cazuri. Acești copii se dovedeau preocupați de jucării în
episoadele inițiale și acceptau prezența străinului, dezvoltând puține manifestări ale stresului separării, în special
când rămâneau cu persoana necunoscută. După separare însă, acești copii îi ignorau, fugeau de sau îi respingeau
neechivoc pe cei cu care veniseră. Această evitare se manifesta mai puternic la a doua reîntâlnire, când stresul
era, probabil, mai mare și pe parcursul căreia adesea plângeau. Comportamentul este exact opusul celui
manifestat de copiii cu atașament de tip sigur, care, la a doua reunire, căutau și mai mult atenția și contactul cu
adultul. Ca și în cazul atașamentului anxios-rezistent, stresul le afecta capacitatea de a reveni la joacă.
Trebuință
LiniștireT
Atașament anxios-evitant
Neplăcere
*"–––– Nevoie 4–––""
satisfăcută
Studiile lui Ainsworth sugerează că toți copiii cu atașament anxios și-au format expectanțe cu privire la
părinte/îngrijitor pe baza experiențelor de interacțiune. Obser varea copiilor în mediul cotidian (familie naturală,
adoptivă, foster sau instituție) i-a confirmat autoarei faptul că mamele sau persoanele care suplineau acest rol
manifestau mai puțină grijă, atenție și răspundeau cu întârziere solicitărilor copiilor. Modelul atașamentului
„rezistent" pare să fie asociat – în opinia cercetătoarei – cu îngrijirea de tip haotic, inconstantă calitativ.
Studii ulterioare (Ward, Vaughn și Robb, 1988) au arătat că rezultatul evaluării atașamentului prezice atât
probleme de adaptare socială și de comportament la copil, cât și un comportament apropiat al mamei față de un
alt urmaș.
5. Efecte pe termen lung ale experiențelor de viață timpurii
Cele mai numeroase și importante studii experimentale s-au făcut pe animale, date fiind constrângerile impuse
de deontologia cercetării.
Puii de pasăre au o perioadă inițială în care urmează diferite obiecte în mișcare. După această etapă se atașează
de un singur obiect, realizând fenomenul de imprinting (vezi Hinde, 1970). Atașamentul se poate realiza față de
om, cutii de chibrituri sau orice alt obiect. Este posibil ca puiul să urmeze un astfel de obiect, dar nu propria
mamă dacă aceasta a lipsit de lângă el pe parcursul fazei de imprinting.
Studii pe maimuțe au demonstrat apariția unor efecte severe în cazul izolării totale (vezi Harlow, 1958 ; Harlow,
Griffin, 1965 ; Harlow, Harlow, 1969, 1970; confirmate de Mason, 1968). Maimuțele izolate pentru șase luni la
începutul copilăriei au dezvoltat ulterior grave și persistente tulburări de comportament social și sexual.
în urma experimentelor făcute pe șobolani, Denenberg (1969) a rezumat efectele experiențelor de viață timpurii
în cinci principii:
– caracteristicile cu determinare genetică pot fi puternic modificate de experiențele timpurii;
– trăirile din prima copilărie au efecte de lungă durată;
– experiențele timpurii sunt una dintre cauzele majore ale diferențelor inter-individuale;
– experiențele timpurii au multiple efecte;
– vârsta la care se produce stimularea are o importanță critică.
Aceste afirmații apar ca fiind bine întemeiate și aplicabile nu doar la șobolani. Există și o altă perspectivă asupra
subiectului. Se poate în egală măsură afirma că modul în care individul răspunde la mediu este puternic
influențat de moștenirea genetică. Copiii răspund selectiv și activ la stimuli conform caracteristicilor lor
individuale și în acord cu etapa de dezvoltare în care se află. în numeroase situații, părinții „învață" să se
comporte cu propriii copii în funcție de particularitățile lor, iar în aceeași familie un copil poate fi considerat
deprivat, pe când altul nu, din cauza diferențelor dintre ei și modului în care membrii familiei au reușit să-și
„armonizeze registrele comportamentale" (vezi Bell, 1968, 1971; Yarrow, 1963, 1968).
Vom încerca să inventariem unii dintre factorii pentru care există studii ce arată că pot influența reacția pe
termen lung a copilului la deprivarea timpurie.
6. Separarea de părinți
în literatura de specialitate există diferite tipuri de experiențe de separare a copilului de părinți care pot fi grupate
în trei categorii:
1. separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe „figuri materne"
(bunică/bunici, soră/frate, baby-siter etc.);
2. separări temporare cu durată de cel puțin câteva săptămâni;
3. separări permanente (definitive).
1) Separarea foarte scurtă asociată cu îngrijirea din partea mai multor persoane.
în ciuda numeroaselor voci care afirmau în prima jumătate a secolului XX că ocuparea unui loc de muncă de
către mamă poate fi considerată o formă gravă de neglijare care va avea ca efect asupra copilului delincventă și
tulburări psihice (vezi Bell, 1968, 1971; Yarrow, 1963, 1968), studiile ulterioare au infirmat aceste concluzii (cf.
Comitetul de Experți în Sănătate Mentală al OMS ; Baers, 1954). Nu s-au realizat însă studii care să identifice
variația acestor posibile efecte în funcție de vârsta copilului în momentul în care mama reia lucrul și în funcție de
numărul mamelor-substitut și de calitatea îngrijirii pe care acestea o acordă.
Aceeași infirmare ulterioară au primit-o și studiile care afirmaseră pericolul repre zentat de creșe și alte forme de
centre de zi pentru copii antepreșcolari și preșcolari. Principalul risc care rămâne asociat acestor instituții este
acela al epidemiilor ce se pot răspândi mai ușor în colectivul de copii.
2) Separarea temporară. Majoritatea studiilor au demonstrat că o separare de cel puțin o lună în primul an de
viață poate produce o ușoară creștere a riscului apariției tulburărilor psihologice ulterioare (Ainsworth, 1962;
Rutter, 1991). Rezultatele sunt însă interpretabile datorită numeroaselor diferențe de context și în special faptului
că multe dintre cazurile de separare studiate implicau și alte tipuri de deprivare, precum și un nivel crescut de
stres. De asemenea, existau variații mari în experiențele ulterioare ale copiilor. Astfel, corelația cea mai puternică
între separarea timpurie și tulburările psihice ulterioare (în special comportament antisocial și forme de depresie
și anxietate) s-a înregistrat în cazul copiilor incluși pentru scurte perioade în instituțiile publice de îngrijire (de
tipul caselor de copii, centrelor pentru copii cu handicap) (vezi Rutter, 1971; Mapstone, 1969). Pentru
majoritatea acestor copii se poate însă cu ușurință identifica
un mediu familial nefavorabil atât înainte, cât și după internare sau existența altor probleme. Pentru separările
determinate de plecări în vacanță sau internări în spital nu s-au menționat efecte negative măsurabile. Nici unul
dintre studii nu a înregistrat întârzieri în dezvoltarea intelectuală sau a limbajului.
Experimentele cu maimuțe realizate de Hide au arăta că puii separați timp de o săptămână în prima parte a vieții
se manifestă la doi ani mai neîncrezători și susceptibili față de tot ce este necunoscut. în mediul familiar,
comportamentul celor două grupuri de maimuțe (experimental și de control) nu a prezentat modificări.
3) Separarea prelungită sau permanentă. Majoritatea studiilor au arătat existența unei legături clare între
familiile destrămate și delincventa copiilor. Nu aceeași certi tudine există cu privire la rezultatele care sugerează
conexiunea dintre nevroză și separarea definitivă de părinte/părinți (Rutter, 1991). S-a realizat distincția dintre
moartea părinților și celelalte cauze ale separării. Decesul parental este asociat cu o rată foarte redusă (adesea
nesemnificativă statistic) a delincventei ulterioare a copilului. Chiar și aceste mult mai rare manifestări pot să nu
își aibă originea în deces, ci în boala cronică ce se poate să-l fi precedat sau în manifestările de doliu prelungite
ale părintelui supraviețuitor. Moartea tatălui este urmată de cele mai multe ori de greutăți economice majore care
pot marca dezvoltarea copilului. Douglas, Ross și Simpson (1968) au identificat influențarea dezvoltării
intelectuale doar la copiii ai căror părinți au murit după perioade lungi de boală.
Doar două studii au remarcat efecte mai puternice în cazul decesului părintelui de același sex, rezultate care nu
au mai fost obținute de cercetări ulterioare (vezi Gregory, 1965; Rutter, 1966).
6.1. Tipul îngrijirii de care a beneficiat copilul
Tipul și calitatea ocrotirii asigurate copilului s-au dovedit în toate studiile anterioare a fi factori determinanți
pentru dezvoltarea ulterioară.
în cercetările realizate cu subiecți crescuți în mediul familial, variabila cea mai importantă cu privire la evoluția
comportamentului a fost identificată în calitatea relațiilor familiale. Dizarmonia și violența domestică au fost
asociate invariabil cu delincventa și comportamentul antisocial al copilului. Efecte benefice au fost înregistrate în
cazul copiilor care s-au bucurat de relații afectuoase completate de o supraveghere constantă. Modalitățile
extreme (în ambele sensuri) de impunere a disciplinei sunt asociate – și ele – de o frecvență crescută a
manifestărilor antisociale (Craig, Click, 1975).
în cazul copiilor crescuți în instituții rezidențiale, rezultatele sunt contradictorii. Unii autori – precum Bowlby,
Ainsworth sau Yarrow – obțin din partea copiilor rezultate inferioare la probele de inteligență și dovezi ale
tulburărilor de comportament, în timp ce alții (Garvin, Sacks, 1963 ; Skeels, 1966) demonstrează un neașteptat
nivel intelectual crescut la copiii instituționalizați pentru o perioadă scurtă (câteva luni, până în jumătate de an)
sau o creștere a nivelului intelectual în urma trecerii dintr-o casă de copii supraaglomerată într-o instituție pentru
copii cu ușoare deficiențe de intelect, dar cu un personal mult mai numeros.
Rezultatele sugerează că nu instituționalizarea în sine (sau deprivarea de contactul cu părintele/părinții) este
responsabilă de efectele negative înregistrate, ci alți factori în mai mică sau mai mare măsură asociați acestui tip
de îngrijire. Unele indicii ne sunt,
oferite de studiile experimentale asupra efectelor pe termen scurt ale diferitelor tipuri de stimulări. Comparând
instituțiile care produc retardare cu cele fără efecte negative, Dennis (1960) sugerează că – cel puțin în primii ani
de viață – lipsa prelungită a contactului fizic al copilului cu alte persoane, absența jucăriilor, a oportunităților de a
se juca și manipula obiecte atrag întârzierea în dezvoltarea motorie.
Clarificări pot oferi experiențele cu animale. Mediul restrictiv creat în studiile asupra șobolanilor (de exemplu,
Nyman, 1967 ; Woods, Ruckelshaus, Bowling, 1960), câinilor (Thompson, Heron, 1954) sau cimpanzeilor
(Rogers, Davenport, 1971) a produs asupra acestora retardare intelectuală. Nu s-a obținut același rezultat la mai –
muțele rhesus (macaci) (cf. Harlow et al, 1969).
Rezultatele experimentale cu subiecți umani sunt mai puține. White (1971) a demonstrat că oferind sugarilor
ocazii mai frecvente de a atinge, manipula și privi obiecte li se dezvoltă mai rapid abilități motrice și vizuale.
Posibilitatea de a se antrena în joc/joacă are un rol semnificativ în dezvoltarea normală a individului. Numeroase
studii (Goldstein, ed., 1994; Scales et al, eds., 1991 ; Slade, 1995) au arătat că determinante sunt oferirea
oportunității prin accesul copilului la obiecte/jucării stimula tive și constanța partenerilor de joacă – adulți sau
copii de aceeași vârstă. Starr (1971) arată că oferirea câte unui părinte-surogat copiilor dintr-o instituție ajută
adaptarea socială a acestora, dar nu influențează dezvoltarea lor intelectuală. Wolkind (1974) a identificat mai
puține tulburări de comportament la copiii instituționalizați care au stat cel puțin doi ani în același centru.
6.2. Durata privațiunii
Aproape toate studiile (vezi, de exemplu, Rutter, 1991) au arătat că în funcție de durata șederii în instituție crește
riscul apariției unor deficite intelectuale și a unor tulburări emoționale și comportamentale. O excepție a
constituit-o studiul lui McCandless (1964), care arată că, în cazul părinților cu handicap intelectual, scoaterea
copiilor din mediul familial poate favoriza dezvoltarea intelectuală, dar nu și pe cea relațională.
6.3. Existența unor bune relații
și posibilitatea de a se atașa de adulți
Am menționat deja că relația stabilă cu un adult contribuie la o mai bună adaptare a copilului instituționalizat.
Rutter (1971) identifică rezultate similare și pentru copiii din familiile în care există tensiuni și neînțelegeri.
Buna relaționare cu unul dintre părinți reduce riscul dezvoltării comportamentelor antisociale în comparație cu
acei copii care nu reușesc să se apropie de nici unul dintre părinți.
Copiii instituționalizați imediat după naștere și care au rămas în acest mediu cel puțin până la vârsta de trei ani se
consideră că au șanse mai reduse – comparativ cu cei crescuți în familii – de a forma o relație de atașament.
Cercetările (Goldfarb, 1955; Wolkind, 1974; Rutter, 1991; Trasler, 1960) prezintă această categorie ca fiind cea
mai vulnerabilă. Trasler, studiind copiii aflați în mediu familial, a arătat că principala cauză a eșecului îngrijirii
acordate de părinții foster este durata prelungită a institu-ționalizării anterioare a copilului. Acești copii sunt
predispuși la o detașare lipsită de emoții în relațiile cu adulții.
Pe de altă parte, Tizard (1971) arată că îngrijirea în instituții de tipul caselor de copii este perfect compatibilă cu
dezvoltarea normală a limbajului și inteligenței.
6.4. Vârsta
Deficitul în dezvoltarea comportamentală, emoțională, intelectuală și a limbajului poate să apară în urma unor
circumstanțe nefavorabile prezente la oricare dintre etapele devenirii copilului. Acceptarea ideii dezvoltării mai
accelerate a creierului uman în primii doi ani de viață (Marshall, 1968) poate face plauzibilă concluzia că
privațiunile influențează mai puternic în această etapă. Nu am găsit însă dovezi clare în acest sens, cu excepția
„psihopatiei lipsei de afecțiune" care se dezvoltă ca urmare a absenței oportunităților de a forma relații de
atașament pe parcursul primilor trei ani de viață.
6.5. Sexul
Studiile lui Rutter (1970) indică băieții ca fiind mai vulnerabili la efectele negative ale deprivării materne.
Aceleași concluzii au apărut și în urma experimentelor cu maimuțe (Sackett, 1968; Spencer-Both, Hinde, 1971).
6.6. Temperamentul copilului
Legat de acest subiect apar două întrebări:
– Sunt aceste trăsături un rezultat al interacțiunii cu mediul, sau se transmit pe cale genetică?
– Un anumit, tip de temperament conduce în mod direct la devianță comporta mentală și/sau emoțională, sau
indirect, prin influențarea interacțiunii cu mediul ?
Este greu de distins între cele două modalități prin care familia influențează temperamentul: moștenire genetică
și mediul fizic și social pe care îl asigură copilului. Două direcții majore de cercetare (studiul gemenilor și cel al
copiilor adoptați) asigură dovezi pentru importanța considerabilă a ambelor surse (cf. McGuffin, 1998).
Cu privire la a doua problemă, mai multe cercetări (Rutter, 1971; Thomas et al., 1968) confirmă ultima variantă
de răspuns.
6.7. Reversibilitatea efectelor deprivării materne
Măsura în care efectele negative ale deprivării materne sunt ireversibile nu a constituit de-a lungul deceniilor un
subiect controversat. Studiile de pionerat – în primul rând cele desfășurate de Bowlby (1951) – stabileau că
îngrijirea maternă adecvată este absolut inutilă dacă întârzie dincolo de vârsta de doi ani și jumătate și că, pentru
majoritatea copiilor, nu mai ajută încă de la un an. Aceste concluzii au fost ulterior infirmate.
S-au înregistrat ameliorări ale coeficientului de inteligență în toate studiile mențio nate, dar decalajul față de
normalitate s-a păstrat în cazul subiecților care au suferit privațiuni de lungă durată. Studiul desfășurat de Skeels
(1966) în Iowa, pe copii din familii extrem de sărace, demonstrează că se poate obține o considerabilă
reversibilitate a efectelor cognitive negative printr-o schimbare completă și permanentă de mediu.
Dezvoltarea fizică întârziată și fenomenul de dorfism (dwarfism) pot fi parțial recuperate (cf. Rutter, 1991). După
corectarea malnutriției se înregistrează un ritm de creștere susținut și o compensare a deficitului acumulat. Cu
toate acestea, compensarea nu este completă în cea mai mare parte a cazurilor. Și în această situație intervine
relativitatea determinată de durata și gravitatea deprivării la care a fost supus copilul și etapa de dezvoltare în
timpul căreia aceasta a intervenit.
Mult mai puțin se știe despre reversibilitatea sindromului „psihopatiei lipsei de afec țiune". Studiile făcute
ulterior adopției au arătat că acesta este complet reversibil în cazul scoaterii foarte timpurii din mediul ostil
(Campbell, Muncer, 1998; Chakrabarti, Hill, 2000; Chilsholm, 2000; Lebner, 2000; March, Miall, 2000;
Ouellette, Măthot, 2000).
Concluzia – previzibilă – este că gradul de reversibilitate depinde de durata și severitatea deprivării, de vârsta la
care încetează privațiunile și de cât de completă este schimbarea de mediu.
6.8. Posibile mecanisme ale consecințelor pe termen lung
încercările de a explica efectele pe termen lung ale deprivării materne au declanșat numeroase controverse între
cercetători. Rutter (1991) a grupat modelele explicative într-o înșiruire de elemente considerate prevalente de
autorii lor. Ele sunt împerecheate, conform celor mai aprinse discuții declanșate de încercarea de argumentare a
valabilității unei dintre teorii :
– dispariția legăturilor de atașament sau modificarea mediului ?
– distrugerea (pierderea) legăturilor de atașament sau deprivarea de stimuli ?
– privare senzorială sau privare socială ?
– privare emoțională sau privare nutrițională ?
– privare socială sau privare nutrițională ?
– eșecul/incapacitatea de a dezvolta legături de atașament sau dispariția/stingerea celor existente ?
– eșecul/incapacitatea de a dezvolta legături de atașament sau incapacitatea de a forma atașamentul față de
mamă?
– privare (lipsă) sau deprivare (pierdere) ?
– stingerea legăturilor de atașament sau tulburarea relațiilor ?
– tulburarea relațiilor sau tulburarea relațiilor cu mama ?
– tulburarea relațiilor sau model deviant?
– tulburarea relațiilor sau disciplină ineficientă?
– nature or nurture (ereditate sau mediu/comportament învățat) ?
– privare sau stigmă?
O concluzie cu privire la mecanismele de apariție și transmitere pe termen lung ale efectelor deprivării materne
este dificil de emis în acest moment. Studiile realizate cu precădere între deceniile cinci și opt ale secolului XX
nu au reușit să o contureze. Ultimii zece ani au readus în actualitate subiectul prin studiile efectuate în țări din
Africa, Asia, America Latină și Europa de Est. Combinarea rezultatelor și sinteza realizată de Michael Rutter ne
ajută să sugerăm câteva „concluzii intermediare".
Deficitul alimentar constituie – probabil – principalul factor responsabil de sindromul „dorfismului de deprivare".
în cazuri extreme, malnutriția poate afecta și normalitatea dezvoltării mentale, dar subiecții cu care am lucrat nu
se încadrează în această categorie.
Deficiența de intelect își poate găsi cauza în lipsa de stimulare senzorială, emoțională și socială a copiilor
instituționalizați. Acestea apar ca urmare a numărului redus și inferior calitativ al contactelor cu adulții, mediului
instituțional care nu oferă o varietate normală de experiențe de viață și întârzierii dezvoltării limbajului,
caracteristice copiilor instituționalizați imediat după naștere.
Comportamentele antisociale și delincventa pot fi asociate eventualelor distorsiuni ale relațiilor intrafamiliale pe
care copilul le-a putut avea ca model anterior instituțio-nalizării. Lipsa de supraveghere sau – dimpotrivă –
regimul de viață cazon, ambele situații întâlnite în centrele de îngrijire rezidențială, pot contribui la tulburările de
comportament ale minorului.
Puținele dovezi experimentale existente cu privire la sindromul psihopatiei lipsei de afecțiune par să susțină
ipoteza conform căreia principalul factor ar fi reprezentat de eșecul stabilirii relației de atașament în prima
copilărie. Nu este foarte clar dacă este important ca această relație să fie cu mama sau cu un alt adult ori chiar un
prieten de aceeași vârstă.
Enurezisul prezent în multe rapoarte cu privire la acești copii este explicat în special prin stresul cu care se
confruntă copilul pe parcursul primilor șase ani de viață. El poate fi declanșat atât în relațiile (sau lipsa relațiilor)
cu părinții, cât și de caracteristici ale vieții din casele de copii. Pierderii persoanei față de care s-a realizat
atașamentul anterior instituționalizării, considerată la început principala cauză a incontinenței urinare, nu i se mai
recunoaște decât un rol indirect. Această pierdere poate juca un rol pe termen scurt în apariția enurezisului, iar
ulterior se transformă doar într-unui dintre factorii stresanți.
7. Deprivarea paternă
Conceptul de deprivare paternă poate fi utilizat pentru a desemna diferite experiențe neadecvate de relaționare a
copilului cu tatăl sau cu un tată-substitut. Ea poate apărea în contextul absenței sau separării totale de tată sau
chiar și atunci când acesta este disponibil, dar diferite cauze fac să nu se realizeze un atașament normal al
copilului față de el.
Subiectul a fost tratat de literatura de specialitate din perspectiva dezavantajelor psihologice, sociale și
economice la care este expus copilul. Copiii fără tată nu constituie un grup omogen în ceea ce privește modul în
care s-a ajuns în situația respectivă:
– decesul tatălui sau separarea părinților; copilul rămâne cu mama, care caută (găsește) sau nu un substitut
pentru „figura paternă", este crescut de alt membru al familiei, este abandonat sau plasat într-o instituție de
ocrotire (eventual încredințat ulterior plasamentului familial sau adoptat);
– decesul mamei sau separarea părinților; tatăl încredințează copilul spre creștere unui alt membru al familiei
sau unei instituții;
– decesul ambilor părinți: copilul este îngrijit de alt membru al familiei, crește într-o instituție, se află în
plasament familial temporar, este adoptat;
– decăderea tatălui (ambilor părinți) din drepturile părintești: copilul crește în familia marcată de neînțelegeri și
violență; profesia tatălui nu-i permite să fie în permanență aproape de copil; tatăl se află în detenție.
O foarte mare varietate de situații se poate identifica și numeroși factori trebuie luați în considerare în evaluarea
acestora: tipul absenței (constant, intermitent, temporar etc), durata, cauza; vârsta și sexul copilului;
caracteristicile copilului; reacția mamei la absența soțului; calitatea relației mamă – copil; statusul socioeconomic
al familiei; existența unor substituenți. Copilul fără tată poate să nu fie deprivat patern pentru că are un foarte
bun tată-surogat sau poate fi mai puțin deprivat decât mulți alți copii din familii în care acesta este prezent.
7.1. Strategii de procesare a informațiilor sociale la copiii agresivi
Dodge (1986) a stabilit cinci pași (etape) distincți în procesarea informației sociale :
a) când codează informația despre un eveniment social, copilul agresiv o reține doar parțial;
b) când interpretează elementele-cheie ale unei situații sociale noi, copilul agresiv este tentat să atribuie intenții
ostile evenimentelor ambigue și să aștepte mani festări ostile din partea celorlalți;
c) când se află în căutarea unor posibile moduri de a răspunde la o situație, copilul agresiv este tentat să
genereze reacții agresive și dovedește o cunoaștere semni ficativ redusă cu privire la rezolvarea problemelor
sociale ;
d) când ia în considerare consecințele pe care le pot genera diferitele reacții alternative, persoanele agresive pot
trunchia evaluarea corectă ca rezultat al rapidei dezvoltări a reacțiilor emoționale;
e) în punerea în aplicare a răspunsurilor selectate, copilul agresiv poate suferi o limitare a capacității de
monitorizare a consecințelor acțiunilor sale din cauza deficitului autocontrolului și coordonării verbale care îl
dezavantajează în relațiile interpersonale.
7.2. Cauze ale instituționalizării copiilor
1) Doar o mică majoritate a celor aflați în casele de copii au fost abandonați permanent de părinți sau sunt
complet orfani.
2) Chiar și în culturile cu o puternică tradiție a îngrijirii minorilor fără părinți de către familia lărgită, majoritatea
copiilor din instituții au părinți sau alte rude apropiate care i-ar putea îngriji.
3) Una dintre principalele explicații constă în eșecul personalului instituțiilor sau al agențiilor sociale
responsabile în selecția copiilor instituționalizați.
4) Instituțiile rezidențiale dezvoltă un „efect de atragere" datorită avantajelor imediate pe care le oferă: adăpost,
hrană și educație.
5) Plasarea copilului în îngrijire rezidențială constituie adesea o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca
răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie,
fără a lua în calcul consecințele pe termen lung. în cele mai multe cazuri, părinții nu percep (sau nu vor să se
gândească la) dezavantajele instituționalizării.
6) Instituționalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la nivelul
cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung. Unul dintre
efecte constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului și sărăciei.
7.3. Direcții de evoluție a îngrijirii rezidențiale în Europa
1) Scăderea numărului instituțiilor de îngrijire rezidențială și al copiilor asistați în acestea, în paralel cu sporirea
numărului de copii aflați în plasament familial (foster).
2) Modificarea caracteristicilor populației de copii și adolescenți îngrijite (creșterea numărului celor care provin
dintr-o familie uniparentală, creșterea explozivă a celor aparținând minorităților etnice și rasiale etc).
3) Reducerea dimensiunilor instituțiilor de ocrotire. S-a făcut tot mai mult trecerea de la structuri mari și foarte
mari spre organizări restrânse, cât mai apropiate de contextul familial.
4) Dezvoltarea unei perspective ecologice. Se încearcă maxima implicare a familiei (nucleare .sau extinse) în
îngrijirea copilului, chiar și atunci când acesta se află în instituție. Crește proporția instituționalizării de scurtă
durată, în defavoarea celei pe termen lung. în Marea Britanie se estimează că 10% dintre copiii instituționalizați
sunt externați după maxim o săptămână, 50% în trei luni, 60% în cel mult doi ani și doar 1,5-l7% se află în
centre după mai mult de cinci ani.
5) Diversificarea modalităților de îngrijire rezidențială și de tip foster și apariția de forme alternative de ocrotire.
6) Profesionalizare (vezi și Hellinckx, Colton, 1993).
8. Impactul instituționalizării asupra copiilor
Dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați (vezi Tolfree, 2000) trebuie înțeleasă nu ca o reacție la
separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune
spontană și afectuoasă cu adulții.
Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui
substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi – în casa de copii – experiența unor relații călduroase,
apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și – de multe ori – chiar cu prieteni de aceeași
vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică
și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea
redusă a mediului fizic în care se. dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru
dezvoltarea normală fizică și psihologică.
8.1. îngrijirea fizică
Am menționat faptul că una dintre principalele cauze ale instituționalizării o constituie sărăcia. Mulți părinți
optează pentru această variantă în ideea că vor asigura astfel măcar supraviețuirea fizică a copiilor lor. Nivelul
îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor se află în jurul standardelor minime acceptabile. Probleme se
înregistrează în mai multe direcții:
– asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii corespunzător vârstei și stadiului de dezvoltare, cât ca
alimente calitativ superioare (este importantă în special starea precară de depozitare și preparare). Problemele de
acest tip sunt cauzate atât de echipamentul depășit fizic și moral, cât și de frecventele nerespectări ale
standardelor de igienă și supraveghere sanitară specifice unor colectivități mari;
– insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a „echipamentului" (lenjerie de pat, încălțăminte și
îmbrăcăminte);
– clădiri improprii (construite pentru a servi unui alt scop) sau aflate în stare avansată de degradare. Cel mai
adesea se consemnează absența sau funcționarea defectuoasă a instalațiilor de apă curentă, canalizare și încălzire,
în special în mediul rural;
– absența, insuficiența, deteriorarea sau, dimpotrivă, excesiva grijă a personalului în păstrarea jucăriilor și altor
materiale de stimulare a dezvoltării copilului;
– absența sau neadecvarea instrumentarului medical și a medicamentelor;
– absența sau insuficiența (în special în mediul rural) a personalului calificat, îndeosebi specialiști cu studii
superioare (psihologi, medici, psihopedagogi, asistenți sociali, pedagogi/educatori, sociologi).
8.2. îngrijirea copilului „ca întreg"
Se înregistrează lipsuri în cunoștințele despre dezvoltarea copilului și nevoile sale psihologice. în numeroase
instituții, atenția este îndreptată aproape exclusiv către asigurarea nevoilor fizice ale copilului. David Tolfree
(2000) identifică cinci caracte ristici ale instituțiilor care se află la originea acestei situații nesatisfăcătoare:
– filosofia instituțională;
– calitatea interacțiunii copil – adult;
– nivelul de stimulare oferită copilului;
– regimul instituțional (modelul organizațional, metodele de menținere a disciplinei și rutina);
– rolul grupurilor de copii în asigurarea răspunsului la unele nevoi nonmateriale.
8.2.1. Filosofia instituțională
Cele mai bune rezultate le au instituțiile bine articulate la o filosofie a îngrijirii, la un sistem clar de reguli scrise
sau nu. Ea presupune stabilirea unor obiective exacte care să facă obiectul discuției personalului pentru a stabili
în comun modalitățile de atingere a standardelor respective. Continua modificare a regulilor și practicilor în
încercarea de a împăca atât caracteristicile organizației, cât și nevoile particulare ale grupurilor de copii care se
succedă în instituție este neeficientă.
Exemplu de filosofie instituțională: „un copil deprivat de o familie are nevoie de dragoste și îngrijire în condiții
cât mai apropiate posibil de cele dintr-un cămin . normal… Serviciile instituției vor fi orientate nu numai către
copil, ci și spre familia acestuia. Aceasta implică activități de întărire a familiei pentru a deveni capabilă să-și
preia -fără riscuri – copilul…" (Ponnappa, 1989, p. 40).
8.2.2. Relația copil – adult
Este un aspect-cheie pentru dezvoltarea copilului instituționalizat, dar este foarte dificil de cuantificat. Este
afectată de o serie de caracteristici ale instituțiilor de ocrotire :
– raportul foarte redus adulți/copii și frecventa fluctuație a personalului;
– frecventa perspectivă greșită a personalului care nu se consideră angajat pentru a oferi afecțiune și relații
personalizate, apropiate față de copil;
– rotația copiilor în cadrul sistemului;
– rotația personalului în interiorul sistemului.
8.2.3. Stimularea copilului
Pentru copilul mic, calitatea mediului înconjurător este determinantă în asigurarea unei game largi de
oportunități de joacă exploratorie și de interacțiune cu alți copii sau cu adulți. Foarte importantă este stimularea
senzorială – atingeri, interacțiune verbală, acces la jucării cu forme, culori și texturi diferite etc. Puține instituții
pot asigura acest mediu favorabil dezvoltării.
Nevoia unui mediu stimulativ există și pentru copilul mai mare, fapt consemnat în Convenția ONU cu privire la
Drepturile Copilului (1981, articolul 31): „copilul are dreptul la odihnă și recreere, la participarea la joacă și
jocuri adecvate vârstei sale".
8.2.4. Regimul instituțional
Sunt greu de găsit case de copii care să reușească în întregime să asigure programe individualizate pentru copiii
pe care îi au în îngrijire. în majoritatea instituțiilor, trebuințele copilului sunt subjugate nevoii organizației pentru
rutină, ordine și uniformi zare. Tratamentul „în bloc" este un fenomen comun care include elemente diferite ale
rutinei și rigidității: îmbrăcăminte identică, tunsoare similară, program fix de culcare, deșteptare, mese la ore fixe
și în grupuri mari etc.
8.2.5. Grupurile de copii
Studii comparative interculturale (vezi în acest sens și Tolfree, 2000) au arătat că, în societățile în care sunt
valorizate cooperarea și conformitatea și în care grupurile de copii oferă cadrul acordării sprijinului reciproc mai
curând decât dezvoltă rivalități, relațiile de prietenie astfel stabilite compensează absența afecțiunii din partea
familiei sau a personalului instituției. Pe de altă parte, în centrele puternic structurate ierarhic și care prezintă un
mediu instituțional dur, există riscul sporit al apariției competiției, exploatării și rivalității între grupurile de
copii.
8.2.6. Lipsa pregătirii copiilor pentru plecarea din instituție
Absența unor cunoștințe, deprinderi și experiențe indispensabile vieții independente ca adult reprezintă o
caracteristică a multora dintre „absolvenții" instituțiilor de ocrotire rezidențială. Câteva aspecte ale traiului în
instituții contribuie la această problemă:
– rareori instituțiile reușesc să ofere modelele de rol necesare. Predominanța personalului feminin reprezintă
doar una dintre cauze. Există situații în care, la părăsirea instituției, tinerii – în special tinerele – nu au folosit
niciodată ustensilele dintr-o bucătărie și au tendința să și le reprezinte sub forma cazanelor folosite în centru
pentru pregătirea sutelor de porții;
– îngrijirea în casele de copii duce la detașarea de familie și în cazul copiilor care nu sunt orfani sau nu au fost
abandonați definitiv (sărăcia familiei fiind motivul internării lor);
– instituționalizarea determină o stare de dependență și o marcantă lipsă de automotivare. Atunci când totul este
asigurat de altcineva (alimente, adăpost, obiecte „personale", dar și reguli și rutină), atunci când și cea mai
ușoară deviere de la comportamentul impus este pedepsită, nu este surprinzătoare descoperirea faptului că tinerii
întâmpină mari dificultăți în adaptarea la viața adultă, care solicită independență și autodeterminare. Această
constatare face mai puțin șocantă proporția în care foștii copii instituționalizați se regăsesc în penitenciare sau în
spitalele psihiatrice ;
– o tendință comună instituțiilor rezidențiale este aceea de izolare de comunitatea în care se găsesc amplasate.
Situația este cu atât mai gravă atunci când instituția dis pune de propria grădiniță, școală sau de propria bază
sportivă, limitând și mai mult posibilitatea contactului cu persoane din exterior. Marile instituții dispun de un
serviciu de aprovizionare centralizată (pe bază de „licitație publică") ce nu permite copiilor ieșiri în magazinele
comunității, experiența cumpărăturilor rezumându-se doar la o gamă redusă de produse, accesibile sumelor de
care dispun ca „bani de buzunar". Există situații în care și cheltuirea acestor sume este supravegheată și limi tată.
Pentru instituțiile care se adresează copiilor cu vârste fragede, un motiv în plus al acestei „închideri față de
comunitate" îl constituie frica de epidemii. Un aspect particular al acestei probleme apare atunci când instituția
este localizată departe de comunitatea căreia îi aparține copilul sau într-un mediu diferit (rural pentru copilul din
mediul urban, munte pentru cel de la șes ș.a.m.d.). Această schimbare față de experiența anterioară
instituționalizării poate determina o stare de „alienare" ;
– multe instituții eșuează în a-i învăța pe copii gesturi, deprinderi, abilități cotidiene în societate : vorbitul la
telefon, comunicarea cu persoane de sex opus, pregătirea pentru și prezentarea la un concurs pentru un post și
numeroase altele ;
– majoritatea instituțiilor (există însă și excepții) nu par să fie interesate de soarta tinerilor după „absolvire".
8.3. Abuzul instituțional asupra copilului
Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (1989, articolul 19) stabilește că: „statele semnatare vor lua
toate măsurile necesare protejării copilului de orice formă de violență fizică sau mentală, accident sau abuz,
neglijare sau tratament neglijent,
malpraxis, abuz sexual sau exploatare atât timp cât acesta se află în îngrijirea părintelui/părinților, tutorelui
stabilit de lege sau a oricărei alte persoane care are în grijă copilul".
Cu toate acestea, relatările despre abuzul fizic, emoțional sau sexual asupra copiilor din instituții abundă și nu
prezintă doar cazuri izolate. „Nevoia de stabilitate a instituției" și lipsa de acces la consiliere și asistență juridică
a celor abuzați fac ca de cele mai multe ori aceste abuzuri să rămână nepedepsite sau chiar necunoscute. Ele sunt
săvârșite atât de membri ai personalului de îngrijire, cât și de copii mai mari, copii care au fost la rândul lor
abuzați.
Dincolo de cazurile extreme de abuz fizic sau sexual, tot în categoria abuzului instituțional, emoțional de această
dată, se încadrează deprivarea copilului de afecțiune și/sau confort. Abuzarea copilului de către alți copii
reprezintă o formă de abuz pasiv din partea personalului.
Violența fizică nu apare brusc, ci ca urmare a unei treceri treptate prin alte forme de violență verbală și
agresivitate fizică. Adulții abuzivi manifestă mai puține comporta mente pozitive și mai multe negative (Ciccheti,
Toth, 1998). în plus, atitudinea lor este imprevizibilă și mai puțin dependentă de comportamentul copiilor.
Răspunsul adultului poate să nu facă distincție între o greșeală și o sarcină bine îndeplinită (Hetherington, Parke,
1999).
Foarte des, abuzul verbal însoțește formele fizice de violență, dar și cuvintele singure pot avea puternice efecte
negative. Schaefer (1997) a cerut unui grup de părinți și unuia de psihiatri și psihologi să grupeze și să
ierarhizeze diferite manifestări verbale abuzive frecvente. Tabelul de mai jos prezintă cele 10 categorii de abuz
verbal pe care aceștia le-au considerat „niciodată acceptabile" :
Tabelul 1. Categorii de abuz verbal absolut inacceptabile
Nr.crt.Categoria de abuz verbal Exemplu
1.Respingere sau retragerea dragostei „Nimeni nu ar putea să te iubească."
2.Corecții verbale „Prostule!"
3.Solicitarea perfecțiunii „Cum reușești să fii mereu al doilea ? "
4.Predicții negative „Niciodată nu vei reuși să faci ceva cum
trebuie! "
5.Comparații nefavorabile „De ce nu poți fi și tu ca X ? "
6.„Țap ispășitor" „Tu ești motivul pentru care părinții tăi te-
au părăsit."
7.Oprobriul colegilor „Priviți, cu toții, ce a reușit să facă! "
8.Injurii !"
9.Amenințări „Te bat! " ; „Te omor! "
10.Inducerea vinovăției „Cum ai putut face asta după tot ce am
făcut pentru tine ? "
8.4. Caracteristicile instituției de ocrotire ideale
Caracteristicile instituției de ocrotire ideale se regăsesc prezentate în linii aproape identice de mai mulți autori
(Scarr, 1998 ; Howes, 1997 ; Bell, 2000):
1. Număr redus de copii aflați în îngrijirea unui singur adult:
– până la vârsta de 1 an: 3/1;
– 1-2 ani: 5/1;
– 2-3 ani: 6/1;
– peste 3 ani: 10/1.
2. Grupuri mici de copii:
– până la vârsta de 1 an: 6-8 ;
– 1-2 ani: 6-l2 ;
– peste 2 ani: maxim 15-20.
3. Constanța personalului.
4. Spații curate, sigure (eliminarea pericolului accidentelor prin organizarea și dotarea zonelor accesibile
copiilor, dar și atenta supraveghere a acestora), viu colorate, toate dotările adaptate ergonomie vârstei copiilor,
obiecte și amenajări stimulative.
5. Un program zilnic cu măcar o minimă structurare, dar cu evitarea pericolului „înregimentării".
6. îngrijitori calzi, cu atitudine pozitivă, implicați și responsabili.
7. îngrijitorul/educatorul trebuie să aibă măcar minime cunoștințe de psihologie a vârstei copiilor cu care
lucrează.
9. Sistemul de protecție a copilului
în general, sistemul de protecție a copilului poate fi împărțit în patru mari direcții (cf. Burke, 1995):
1) Ocrotire familială asistată de stat – părinții păstrează tutela propriilor copii, dar beneficiază de sprijinul și
supravegherea organizațiilor/agențiilor statului.
2) Adopția – este o alternativă disponibilă pentru acei copii ai căror părinți au murit, au renunțat la drepturile lor
părintești sau au fost decăzuți din aceste drepturi în urma unei hotărâri judecătorești. Adopția garantează drepturi
custodiale permanente părinților adoptatori. în majoritatea cazurilor, toate legăturile cu părinții biologici se rup;
pot exista și excepții. Adopția este considerată cea mai bună opțiune pentru copilul care nu poate rămâne în
familia de origine din cauza unor probleme insolvabile. Oferă copilului șansa de a dezvolta legături stabile și de
lungă durată. Este recomandată adopția de către părinți din același mediu cultural. Adopția națională este
preferabilă celei transnaționale.
3) Plasamentul familial (fostef) – este o variantă pentru toți copiii care nu înde plinesc criteriile de adopție sau
care așteaptă să fie adoptați. Părintele foster (asistentul
maternal) preia temporal drepturile de custodie a copilului. îngrijirea poate fi de scurtă durată (până la rezolvarea
unei crize în familia de origine, criză care a determinat separarea temporară a copilului de părinți) sau de durată
lungă (uneori asemănătoare adopției). Familia de plasament poate fi găsită în cadrul familiei lărgite a copilului
sau în comunitatea căreia acesta îi aparține ori poate fi una complet necunoscută. Sistemul plasamentului familial
este considerat „a doua cea mai bună opțiune" pentru copil -după adopție. Majoritatea țărilor occidentale și-au
închis instituțiile de ocrotire de mari dimensiuni prin dezvoltarea sistemului de plasament familial individual sau
pentru mici grupuri de copii.
4) Asistența în instituții trebuie considerată a fi alternativa ultimă. Ei i se atribuie marcante efecte negative în
dezvoltarea copilului. în multe țări, această formă este utilizată doar pentru acei copii care nu au reușit să se
adapteze variantelor anterioare (în special plasamentului familial).
9.1. Sistemul de protecție în Europa de Est în perioada socialistă
Sistemul era în esență unul medical. Copilul identificat ca având nevoie de protecție era adesea scos din familie
și internat pentru a fi diagnosticat. După clarificarea diagnosti cului, o decizie clinică putea repartiza copilul către
instituția care răspundea cel mai bine tipului de îngrijire necesară situației sale.
Existau instituții „specializate" precum centrele pentru distrofici, leagănele (case de copii antepreșcolari), casele
de copii preșcolari și școlari, cămine-școală, cămine–spital, pentru cei cu diferite forme de handicap. Cum
sistemul nu admitea existența „problemelor sociale", medicul, și nu psihologul, sociologul, educatorul sau
asistentul social, era persoana-cheie în stabilirea diagnosticului și „tratamentului".
Pentru copiii orfani sau abandonați, principala (adesea singura) formă de îngrijire o reprezenta
instituționalizarea. Adopția, practicată în majoritatea țărilor2, includea un număr redus de copii. Cel mai adesea,
copiii erau adoptați, în urma decesului părinților, de bunici sau alte rude. în rândurile copiilor abandonați, care
reprezentau aproximativ 95% dintre cei instituționalizați, numărul adopțiilor era mult redus. în unele dintre
aceste țări, exista posibilitatea recurgerii la plasament familial, iar în Polonia, Ungaria și – în mai mică măsură –
în Cehoslovacia și Uniunea Sovietică s-au introdus în anii '70 monitorizarea și îngrijirea în familie a unora dintre
copiii anterior instituționalizați.
Numărul copiilor instituționalizați în țările Europei Centrale și de Est este dificil de estimat corect. Datele
provenind din surse diferite sunt contradictorii. Unele se referă la totalul celor îngrijiți într-o perioadă, altele la
„intrările" și/sau „ieșirile" din diferitele forme de îngrijire. Unele țări includ minorii din detenție între cei
instituționalizați, altele nu. Sunt țări care nu fac distincția între copiii aflați în instituții și cei din plasament
familial sau dintre cei aflați în plasament și cei adoptați. Pentru perioada anterioară anului 1990 nu am găsit date
statistice oficiale despre numărul copiilor aflați în diferite forme de îngrijire în instituțiile din România.
2. Excepția o constituia Bulgaria, conform M.A. Burke, „Child Institutionalization and Child
Protection in Central and Eastern Europe", Innocenti Occasional Papers, Florența, 1995, p. 4.
COPILUL INSTITUȚIONALIZAT – PERSPECTIVE PSIHOSOCIALE 821
Tabelul 2. Rata instituționalizării la grupa de vârstă 0-l7 ani* (la 10.000 de copii din
grupa de vârstă)
Țara198919901991199219931994
Bielorusia31,229,327,325,126,127,4
Bulgaria58,456,056,258,862,864,7
Cehia56,259,356,450,3–
Lituania40,436,131,834,240,638,1
Moldova35,131,324,711,511,511,9
Polonia28,627,928,327,626,426,8
România-130,0135,2119,3119,4-
Rusia30,528,225,7r 25,126,329,1
Slovacia30,127,227,828,628,8-
Slovenia28,628,227,426,525,4-
Ucraina20,719,618,418,919,225,5
Ungaria74,667,363,159,257,857,7
Sursa: MONEE Database
* Criteriile diferă de la o țară la alta.
Rapoartele organizațiilor internaționale (OMS, Comitetul Helsinki etc.) menționează în cazul României
predominanța ocrotirii în instituții, de două ori mai frecventă decât în Ungaria și de aproape cinci ori mai mare
comparativ cu Polonia sau Slovenia. în acest interval numărul copiilor aflați în plasament familial a ajuns la
aproximativ 8.000 (cf. Chakrabarti, Hill, 2000).
La data de 30 noiembrie 2000, în îngrijirea statului român se găseau, la nivel național, un număr de 119.041
copii (în diferite forme de protecție). în anul 2000 s-au efectuat 3.163 adopții internaționale și 1.189 adopții
naționale. Față de anul 1997, la nivelul anului 2000, s-a înregistrat o creștere cu 38% a numărului adopțiilor
naționale și cu 29% a numărului adopțiilor internaționale3.
9.2. Probleme ale sistemului de îngrijire instituționalizată
Sistemul era fragmentat, copiii fiind repartizați în instituții după criteriul vârstei, sexului, „diagnosticului" și
ministerului tutelar. Aceasta ducea adesea la separarea fraților, ruptură care se adăuga dureros despărțirii de
părinți. Relațiile stabilite cu personalul de îngrijire se pierdeau o dată cu trecerea la o instituție corespunzătoare
unei alte categorii de vârstă sau ca urmare a modificărilor de încadrare a problemei pentru care a fost
instituționalizat copilul. Aceste schimbări frecvente agravau insecu ritatea copilului și lipsa abilității acestuia de a
forma relații de durată. în condițiile în care dosarul copilului nu cuprindea – la trecerea de la o instituție la alta –
informații
3. Vezi Raportul privind situația Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție prezentat în ședința de Guvern
din 1.02.2001, conform ziarului ZIUA, vineri 2.02.2001 -„Casele de copii de tip mamut vor fi lichidate".
complete despre situația și nevoile lui particulare, mutările presupuneau și riscul de a nu primi – cel puțin pentru
o perioadă – asistența adecvată.
Principalele probleme consemnate în instituțiile de ocrotire din Europa Centrală și de Est au fost:
1) Starea precară a clădirilor, instalațiilor și echipamentului. în Albania se înregistrau în fiecare iarnă decese ca
urmare a absenței oricărui sistem de încălzire. în Bulgaria doar 7 dintre cele 136 de case de copii au fost
construite cu o astfel de dotare, în Rusia 80% dintre clădiri aveau nevoie de reparații. în România situația este
prezentată ca „destul de primitivă" (Helsinki Watch, 1990).
2) Calitatea îngrijirii. Condiții sanitare și igienice nesatisfăcătoare au fost raportate în toate țările din regiune.
Adesea alimentele necesare, în special pentru copiii din leagăne, se asigurau cu greu. Absența posibilității
sterilizării corecte a biberoanelor și instrumentarului medical era aproape generală. Așa se explică în România
cea mai mare parte a contaminărilor cu virusul HIV din rândurile copiilor. în unele cazuri copiii cu probleme
comportamentale primeau sedative.
Jucăriile și alte obiecte necesare stimulării dezvoltării lipseau sau erau într-o stare foarte proastă. în unele
instituții copiii puteau fi scoși la plimbare sau alte activități în afara unității numai în grupuri mici din cauza
absenței încălțămintei și hainelor adecvate.
Nu exista – adesea – o personalizare a obiectelor și evenimentelor fiecărui copil. „Echipamentul" (îmbrăcăminte
și încălțăminte) era identic pentru toți, tunsoarea era foarte scurtă și pentru băieți, și pentru fete, „din motive de
igienă". Evenimentele personale (ziua de naștere, ziua numelui) nu erau marcate.
Nu exista un număr suficient de profesioniști specializați pentru activitatea din instituții. în toate țările socialiste,
pe parcursul anilor '70 s-a suspendat activitatea secțiilor universitare și a unor cursuri postliceale din domeniul
social (psihologie, psihopedagogie specială/defectologie, asistență socială, educatori specializați, fizio-terapeuți
etc). în toate instituțiile se înregistra o lipsă acută a acestor profesioniști. Cel mai adesea erau angajate femei din
comunitatea locală, cu nivel minim de educație. Personalul era slab motivat și plătit.
3) Nerespectarea drepturilor copilului. Toate cele prezentate până acum arată că instituționalizarea însăși
constituia o formă de abuz fizic și emoțional. Alături de aceste aspecte este consemnată pentru majoritatea
statelor din regiune (inclusiv România) detenția minorilor în penitenciare pentru adulți până la pronunțarea
hotărârii judecătorești. Adesea, nu era respectat dreptul la avocat, accesul la propriul dosar, iar familiile nu erau
anunțate de arestarea minorului (International Children's Rights Monitor, 1983).
9.3. Factori de risc în plasamentul în instituții de îngrijire
9.3.1. înainte de 1990
1) Dificultăți financiare. Conform modelului socialist, orice adult trebuia să muncească. Veniturile erau relativ
reduse și variau foarte puțin. Nevoile unei familii puteau fi acoperite adecvat doar prin două salarii. Familiile cu
un singur salariu sau cu mulți copii întâmpinau greutăți. Din aceste familii proveneau numeroși copii
instituționalizați. în România, numărul mediu de copii este mult mai mare în cazul familiilor care au copii în
plasament instituțional (3,4) decât media națională (1,7) (cf. Burke, 1995, p. 17).
2) Locuințele supraaglomerate, în cazul familiilor numeroase sau celor care trebuiau să împartă o locuință,
constituiau un alt „factor de risc". în Cehoslovacia doar 20% dintre tinerele cupluri căsătorite au o locuință
individuală și doar trei sferturi obțin una într-un interval de cinci ani de la căsătorie (cf. Struk, 1990, p. 38).
3) Incapacitatea de muncă a unuia dintre părinți punea în pericol situația financiară a familiei.
4) Poluarea mediului, la care se adaugă, pentru vecinii Ucrainei, efectele catastrofei nucleare de la Cernobîl, a
dus la o incidență crescută a copiilor cu malformații congenitale, cu boli respiratorii, anemii sau alte afecțiuni
legate de calitatea mediului.
5) Alimentația săracă afecta cu precădere copiii și bătrânii.
9.3.2. După 1990
După 1990, s-au înregistrat noi probleme:
1. Deteriorarea statutului economic al copilului.
2. Scăderea disponibilului de locuințe.
3. Deteriorarea alimentației copiilor.
4. Slăbirea infrastructurii sistemului de sănătate și asistență socială.
5. Scăderea influenței valorilor familiale.
6. Droguri, țigări, alcool.
7. Promiscuitate sexuală și prostituție.
8. Creșterea ratei criminalității juvenile.
Comparativ cu Europa Occidentală, în România există un procent ridicat de copii aflați în ocrotire rezidențială,
majoritatea în instituții de mari dimensiuni. într-o societate sfâșiată de greutăți financiare, în care sistemul de
asistență socială prezintă încă atâtea carențe, accentul cade, cum e și normal, pe dezvoltarea alternativelor la
ocrotirea rezidențială. Acesta a fost și scopul noii reforme începute prin Ordonanța de Urgență nr. 26/1997
privind protecția copilului aflat în dificultate, care urmărește transformarea leagănelor și caselor de copii în
centre de plasament de tip familial.
Prima alternativă la ocrotirea rezidențială o reprezintă prevenirea instituționalizării copiilor. Un al doilea
obiectiv ar fi acela de a ajuta familiile naturale să-și ia copiii deja instituționalizați înapoi acasă – prin
reintegrarea în familie. Din cauza problemelor financiare majore cu care se confruntă atât de multe familii din
România, îndeplinirea acestui obiectiv poate fi foarte dificilă. Creșterea șomajului, existența unui sistem de
securitate socială limitat, creșterea continuă a inflației sunt numai câțiva dintre factorii care împiedică
dezvoltarea normală a unei familii. Insuficienta educație sexuală și contraceptivă favorizează natalitatea
necontrolată, prejudecățile și atitudinile tradițio naliste stigmatizează încă nașterea acolo unde are loc în afara
unei familii.
O altă formă de ocrotire a copiilor, în afara instituției, este plasamentul familial -foster-care. Acesta implică
recrutarea și evaluarea potențialelor familii-substitut, identificarea și evaluarea copiilor din centrele de plasament
care pot fi plasați, cursuri pentru asistenții maternali cu atestare, apoi potrivirea și prezentarea copiilor
familiilor–substitut. Sprijinirea familiilor continuă prin intermediul vizitelor. Majoritatea solici tanților o
reprezintă cuplurile fără copii, deși au existat și persoane singure care au fost evaluate și aprobate. De obicei,
sunt plasați nou-născufi și copii mai mici, sănătoși.ș
Solicitările vin în special din mediul rural, unde sprijinul financiar acordat este considerat suficient, pe când în
mediul urban este prea mic.
în privința adopției, în România există încă un număr mare de copii sănătoși cu statut de „adoptabili", în ciuda
legalizării avortului și a accesului la metodele contra ceptive ; potențialii părinți adoptivi sunt în general cupluri
fără copii, cu o situație bună, pentru care adopția este privită ca o soluție la infertilitate; părinții naturali sunt de
obicei săraci și/sau mame singure, fără nici un sprijin. Asistenții sociali se con centrează pe nevoile fiecărui copil
plasat în parte în vederea adopției și pe o evaluare atentă a potențialilor părinți adoptivi.
Bibliografie selectivă
Ainsworth, R.M., „The effects of maternal deprivation: a review of findings and controversy in the context of research
strategy", in Deprivation of Maternal Care: A Reassessment of its Effects, OMS, Geneva, 1962.
Asher, S.R., „Children'sPeerRelations", inLamb, M.E. (ed.), Social and Personality Development, Hoit, Rinehart and
Winston, New York, 1978, pp. 91-l13.
Baers, M., „Women Workers and Home Responsibilities", Internațional Labor Review, voi. 69, 1954, pp. 338-355.
Bee, H., The Developing Child, ed. a IX-a, Allyn & Bacon, Boston, 2000.
Bell, R.Q., „A reinterpretation of the direction of effects in studies of socialization", Psychological Review, voi. 75, 1968, pp.
81-95.
Bell, R.Q., „Stimulus control of parent or caretaker behavior by offsprings", Developmental Psychology, voi. 4, 1971, pp. 63-
72.
Bernstein, B. (ed.), Class, Codes and Control, Routledge, New York, 1972.
Bernstein, B.; Young, D., „Social class differencies in conceptions of the users of toys", Sociology, voi. 1, 1967, pp. 131-l40.
Boswell, J., The Kindness of Strangers, Pantheon Books, New York, 1988. Bowlby, J., Can I leave my Baby ?, National
Association for Mental Health, Londra, 1958. Bowlby, J., Attachment and Loss, voi. I: Attachment, Hogarth Press, Londra,
1969. Bowlby, J., Maternal Care and Mental Health, OMS, Geneva, 1951.
Burke, M.A., „Child Institutionalization and Child Protection in Central and Eastern Europe", Innocenti Occasional Papers,
Florența, 1995.
Campbell, A.; Muncer, S., The Social Child – Studies in Developmental Psychology, Psychology Press, Hove, East Sussex,
1998.
Casier, J., „Perceptual deprivation in instituțional settings", in G. Newton, S. Levine (eds.), Early Experience and Behavior,
CC. Thomas, Springfield, Illinois, 1968.
Chakrabarti, M.; Hill, M., Residential Child Care – International Perspectives on Links with Families and Peers, Jessica
Kingsley Publishers Ltd, Londra, 2000.
Charpentier, J., Le Droit de l 'enfant abandonne. Son evaluation sous l 'influence de la psychologie (1552-l791), Paris, 1967.
Chilsholm, K., „Attachment in Children Adopted from Romanian Orphanages: Two Case Studies", in Crittenden, P.;
Claussen, A. (eds.), The Organization of Attachment Relationships: Maturation, Culture and Context, Cambridge University
Press, New York, 2000.
Comitetul de Experți în Sănătate Mentală al OMS, Raport la a doua sesiune din 1951, Geneva, OMS.
Cowen, E.L. et al., „Long-term follow-up in early detect vulnerable children", Journal of
Consulting and Clinteai Psychology, voi. 41, 1973, pp. 438-446. Craig, M.M.; Glick, S.J., A Manual of Procedures for
Application of the Glueck Prediction
Table, University of London Press, Londra, 1975.
Defence for Children International (DCI), Children in Institutions, Geneva, 1985. Denenberg, V.H., „Animal studies of early
experience: some principles which have implications
for human development", in Hill, J.P. (ed.), Minnesota Symposia on Child Psychology, voi. 3,
University of Minnesota Press, Minneapolis, 1969. Dennis, W., „Causes of retardation among instituțional children: Iran",
Journal of Genetic
Psychology, voi. 96, 1960, pp. 47-59.
Dodge, K.A., „A social information processing model of social competence in children", in Perlmutter, M. (ed.), Minnesota
Symposia on Child Pathology, voi. 18, 1986, pp. 77-l25, Erlbaum, Hillsdale, New Jersey.
Douglas, J. W.; Ross, J.M.; Simpson, H.R., AU ourfuture: A Longitudinal Study ofSecondary Education, Peter Davies,
Londra, 1968.
Epstein, S., „Implications of Cognitive-Experiential Seif Theory for Personality and for Deve-lopmental Psychology", in
Funder, D.C. (ed.), Studying Lives Through Time – Personality and Development, American Psychological Associations
(APA), Washington, DC, 1993, pp. 399-438.
Freud, A.; Dann, S., „An experiment in group upbringing", Psychoanalytic Study of the Child, voi. 6, 1951, pp. 127-l68.
Garvin, J.B.; Sacks, L.S., „Growth potențial of pre-school-aged children in instituțional care: a positive approach to a
negative condition", American Journal of Orthopsychiatry, voi. 33, 1963, pp. 399-408.
Goldfarb, W., „Emoțional and intellectual consequences of psychologic deprivation in infancy : a re-evaluation", in Hoch,
P.H. (ed.), Psychopathology of Childhood, Grune & Stratton, New York, 1955.
Goldstein, J.H. (ed.), Toys, Play and Child Development, Cambridge University Press, 1994.
Gregory, I., „Anterospective data following childhood loss of a parent", Archive of Psychiatry, voi. 13, 1965, pp. 110-l20.
Harlow, H.F., „The Nature of Love", American Psychologist, voi. 13, pp. 673-685, 1958.
Harlow, H.F.; Griffin, G., „Induced mental and social deficits in rhesus monkeys", in Osler, S.F. (ed.), The Biosocial Basis of
Mental Retardation, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1965.
Harlow, H.F.; Harlow, M.K., „Developmental aspects of emoțional behavior", in Black, P., Psychosociological Correlates of
Emotion, Academic Press, New York, 1970.
Harlow, H.F.; Harlow, M.K., „Effects of various mother-infant relationship on rhesus monkey behaviours", in Foss, B.M.
(ed.), Determinants of Infant Behaviour, voi. 4, Methuen, 1969.
Harlow, H.F.; Schiltz, K.A.; Harlow, M.K., „Effects of social isolation on the learning performance of rhesus monkeys",
Second International Congress on Primatology, Atlanta, Georgia, voi. 1, S. Karger, 1969.
Heinicke, CM.; Westheimer, I.J., Brief separations, Longman, Londra, 1965.
Hellinckx, W.; Colton, M.J., „Residential and Foster Care in the EC", in Colton, M.J.; Hellinckx, W. (eds.), Child Care in the
EC: Country-specific Guide to Foster and Residential Care, Ashgate Publishing Ltd, Arena, 1993, pp. 232-243.
Hess, R.D.; Shipman, V.C., „Cognitive elements in maternal behavior", in Hill, J.P. (ed.), Minnesota Symposia on Child
Psychology, voi. 1, Minnesota University Press, 1967, pp. 156-l74.
Hinde, R.A., Animal Behavior, McGraw-Hill, 1970.
Howes, C, „Children's experiences incenter-based child care", Merril-Palmer Quarterly, voi. 43, 1997, pp. 404-425.
Jeorger, M., „Enfant trouve – enfant objet", Histoire, Economie et Societi, voi. 6, 1987,
pp. 384-385.
Lawton, D., Social Class, Language and Education, Routledge, New York, 1968. Lebner, A. „Genetic «Mysteries» and
International Adoption: the Cultural Impact of Biomedical
Technologies on the Adoptive Family", Family Relations, voi. 494, pp. 371-377, 2000. Mapstone, E., „Children in care",
Concern, voi. 3, 1969, pp. 23-28.
March, K.; Miall, C, „Adoption as a Family Form", Family Relations, voi. 49.4, 2000, pp. 359-362.
Marshall, W.A., Development of the Brain, Oliver & Boyd, 1968.
Mason, W. A., „Early social deprivation in the non-human primates: implications for human behavior", in Glass, D.C. (ed.),
Environmental Influences, Russell Sage Foundation, New York, 1968.
McCandless, B.R., „Relation of environmental factors to intellectual functioning", in Stevens, H.A. (ed.), Mental
Retardation: A Review of Research, University of Chicago Press, Chicago, 1964.
McGuffin, P. „Genetics and the development of behavior", in Doxiadis, Spyros (ed.), Early Influences Shaping the
Individual, Plenum Press, New York, 1988, pp. 37-54.
Miliar, S., The Psychology ofPlay, Penguin Books, Londra, 1968.
Nyman, A.J., „Problem solving in rats as a function of experiences at different ages", Journal
of Genetic Psychology, voi. 110, 1967, pp. 31-39. O'Connor, N., „Children in Restricted Environments", in G. Newton, S.
Levine (eds.), Early
Experience and Behavior, CC. Thomas, Springfield, Illinois, 1968.
O'Connor, N.; Franks, C.M., „Childhood up-bringing and other environmental factors", in Eysenck, H.J. (ed.), Handbook of
Abnormal Psychology, Pitman, 1960.
Orlansky, H., „Infant care and personality", Psychological Bulletin, voi. 46, 1949, pp. 1-48.
Ouellette, F.-R.; Methot, C, L'Adoption tardive internaționale: L'integration familiale de l'enfant du point de vue des parents
et des grands-parents, INRS – Culture et societe, Montreal, 2000.
Ponnappa, S., Development Experiences ofGuild, Foster Parents Plan International, New Delhi, 1989.
Pullan, B., Orphans and Foundlings in Early Modern Europe, University of Reading, Berkshire, 1989.
Roff, M.; Sells, S.B.; Golden, M.M., Social adjustment and personality development in children, University of Minnesota
Press, Minneapolis, 1972.
Rogers, CM.; Davenport, R.K., „Intellectual performance of differentially reared chimpanzees", American Journal of Mental
Deflciency, voi. 75, 1971, pp. 526-530.
Rutter, M., „Parent-child separation: psychological effects on the children", Journal of Child Psychology and Psychiatry and
Allied Disciplines, voi. 12, 1971, pp. 233-260.
Rutter, M., „Sex differences in children's response to family stress", in Anthony, F.J. (ed.), The Child in His Family, Wiley,
New York, 1970.
Rutter, M., Children ofSick Parents: An Environmental and Psychiatric Study, Oxford University Press, 1966.
Rutter, M., Maternal Deprivation Reassessed, ed. a H-a, Penguin Books, Londra, 1991. Rutter, M.; Tizard, J.; Whitmore, K.
(eds), Education, Health, and Behavior, Longman, Londra, 1970.
Sackett, G.P., „Abnormal behavior in laborator-reared rhesus monkeys", in Fox, M.W. (ed.), Abnormal behavior in Animals,
Saunders, New York, 1968.COPILUL INSTITUȚIONALIZAT – PERSPECTIVE PSIHOSOCIALE
827
Scales, B. et ăl. (eds), Play and the Social Context of Development in Early Care and Education,
Teachers College Press, New York, 1991. Scarr, S., „American child care today", American Psychologist, voi. 53, 1998, pp.
95-l08.
Schaffer, H.R.; Emerson, P.E., „The development of social attachments in infancy", Monography of Social Research on
Child Development, voi. 29, 1964.
Schaffer, H.R.; Emerson, P.E.; Caldwell, B.M., „Mother-infant interaction", American Journal of Orthopsychiatry, voi. 32,
1962, pp. 340-341.
Schwartz, J.C., „Effects of peer familiarity on the behavior of pre-schoolers in a novei situation", Journal of Personality and
Social Psychology, voi. 24, 1972, pp. 276-284.
Skeels, H.M., „Adult status of children with contrasting early life experiences", Monography of Social Research on Child
Development, voi. 31, 1966, pp. 1-56.
Slade, P., Child Play – Its Importance for Human Development, Jessica Kingsîey Publishers Ltd, Londra, 1995.
Spencer-Both, Y.; Hinde, R.A., „Effects of 6 days separation frommother on 18 to 32-week-old rhesus monkeys", Animal
Behavior, voi. 19, 1971, pp. 174-l91.
Starr, R.H., „Cognitive development in infancy", Merrill-Palmer Quarterly, voi. 17, 1971, pp. 153-l86.
Struk, P., The State of Czechoslovak Children, 1990, Czechoslovak National Committee for UNICEF, 1990.
Thomas, A.; Chess, S.; Birch, H.G., Temperament and Behaviour Disorders in Children, University of London Press,
Londra, 1968.
Thompson, W.R.; Heron, W., „The effects of restricting early experiences on the problem–solving capacity of dogs",
Canadian Journal of Psychology, voi. 8, 1954, pp. 17-31.
Tizard, B., „Environmental effects on language development: a study of residential nurseries", Annual Conference of the
British Psychological Society, University of Exeter Press, 1971.
Tolfree, D., Roofs and Roots – The care of separated children in the developing world, Ashgate Publishing, Arena, 2000.
Trasler, G., In Place ofParents: A Study ofFoster Care, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1960. West, D.J., Present Conduct
and Future Delinquency, Heinemann, 1969.
White, B.L., Human Infants: Experience and Psychological Development, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey,
1971.
Wolkind, S.N., „The components of «affectionless psychopathy» in institutionalized children", Journal of Child Psychology
and Psychiatry and Allied Disciplines, voi. 15, 1974, pp. 215-220.
Woods, P.J.; Ruckelshaus, S.I.; Bowling, D.M., „Some effects of «free» and «restricted» environmental rearing conditions
upon adult behavior in the rat", Psychological Report, voi. 6, 1960, pp. 191-200.
Wootoon, B., Social Science and Social Pathology, Allen & Unwin, 1959.
Yarrow, L.J., „Maternal deprivation: toward an empirical and conceptual re-evaluation", Psychological Bulletin, voi. 58,
1961, pp. 459-490.
Yarrow, L.J., „Research in dimensions of early maternal care", Merrill-Palmer Quarterly, voi. 9, 1963, pp. 101-l14.
Yarrow, L.J., „The crucial nature of early experience", in Glass, D.C. (ed.), Environmental Influences, Russell Sage
Foundation, New York, 1968.
***, „Romania's Orphans: A Legacy of Repression", Helsinki Watch, voi. 2, nr. 15, 1990. ***, Convenția ONU cu privire la
Drepturile Copilului, 1989. ***, International Children 's Rights Monitor, 4* Quarter, 1993.
Cristina Neamțu
Aspecte ale asistenței sociale în școală
1. Rolul școlii în societatea contemporană și necesitatea asistenței sociale școlare
2. Obiectivele și conținutul asistenței sociale din școală
1. Rolul școlii în societatea contemporană și necesitatea asistenței sociale
școlare
Educația este percepută în prezent ca o funcție vitală a societății contemporane deoarece prin educație societatea
își perpetuează existența, transmițând din generație în generație tot ceea ce umanitatea a învățat despre ea însăși
și despre realitate. De la școala contemporană societatea așteaptă astăzi totul: să transmită tinerilor o cunoaștere
acumulată de-a lungul secolelor, să-i ajute să se adapteze la o realitate în continuă transformare și să-i
pregătească pentru un viitor larg imprevizibil. Considerată un factor-cheie în dezvoltarea societății – ea asigură
forța de muncă calificată pentru toate sectoarele de activitate, ea favorizează progresul, stimulând curiozitatea
intelectuală, capacitatea de adaptare, creativitatea și inovația -, educația constituie unul dintre cele mai puternice
instrumente de care dispunem pentru a modela viitorul, sau măcar pentru a ne orienta către un viitor dezirabil
(vezi Delors, 1993). Soluția tuturor problemelor grave și cronice cu care se confruntă societatea contemporană
este căutată în educație și școală.
Urmărind ca scop fundamental pregătirea tinerilor pentru integrarea în societate, pe de o parte, și dezvoltarea
maximă a potențialului lor, pe de altă parte, școala trebuie să-i ajute pe tineri să se cunoască și să se accepte, să-
și proiecteze idealuri și să le interiorizeze în identitatea lor, să-i ajute să conștientizeze și să-și asume responsa –
bilitatea pentru a se implica în dezvoltarea societății. Se observă că, dat fiind statutul ei privilegiat, care provine
din funcția de asigurare a reproducerii societății, educația, școala contemporană în special, suportă presiuni tot
mai mari din partea celorlalte subsisteme ale societății. Aceste presiuni vin dinspre toate sectoarele de activitate,
cărora școala le livrează forța de muncă, dar vin și din partea elevilor și părinților; aceștia așteaptă de la școală
garanția reușitei inserției sociale, ceea ce înseamnă concomitent prosperitate materială, dezinvoltură în relațiile
sociale, dar și contribuția activă la construirea societății (cf. Houssaye, 1992, p. 148).
Toate presiunile exercitate asupra sistemului educativ contribuie la modificarea rolului școlii: dintr-o instituție
autonomă, relativ izolată, specializată exclusiv în transmiterea științei de carte, școala a devenit interfața în
relația individ – societate, spațiul social specific în care se manifestă disfuncțiile și tensiunile societății și, prin
aceasta, nodul central al prevenției/terapiei acestora. Școala este prima instituție care îi confruntă pe elevi cu
exigențele integrării socionormative și toate cercetările demon strează convingător1 că modul în care se adaptează
un copil la școală reprezintă principalul indicator predictiv cu privire la calitatea conduitei sale socioprofesionale
ca adult. Toate marile teorii sociologice subliniază importanța calității experiențelor școlare în integrarea socială
a indivizilor, ceea ce argumentează interpretarea: școala și problemele sociale reprezintă cele două fețe ale
aceleiași monede. Din punctul de
1. T. Bogdan citează asemenea cercetări, centrate pe încercarea de a elabora instrumente de predicție a
comportamentului delincvent, în Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973.
vedere al politicilor sociale, consecința acestei viziuni este una extrem de importantă: la ora actuală, se preferă
investirea resurselor în școală, în scopul creșterii calității actului educativ, decât în sistemele de control social
(cf. Hebberecht, Sack, 1997) sau în sistemele de susținere socială. Această strategie corespunde și principiului
intervenției timpurii – este mai bine să previi, decât să vindeci -, și principiului intervenției eficiente: investiția în
școală se finalizează în calitatea intelectuală, morală, pro fesională și socială a absolvenților; absolvenții care
probează autonomie intelectuală și morală, capacitate de adaptare la schimbări, solidaritate și atitudine deschisă,
pozitivă față de învățare sunt mai apți să-și rezolve singuri și corect problemele existențiale și vor da dovadă de o
conduită dezirabilă social – deci, pe scurt, nu vor contribui la creșterea disfuncționalităților sociale.
Tranziția către un alt tip de finalitate a școlii – dezvoltarea personalității copilului în funcție de exigențele
sociale ale unei comunități, caracterizată de un anumit nivel de dezvoltare economică și culturală -, ca și
accentuarea caracterului socioterapeutic al educației contemporane au determinat schimbarea radicală a
destinului acestei instituții în viața socială; școala contemporană funcționează ca un centru al unei rețele de
servicii – instructive, formative, medicale, psihologice, de consiliere vocațională etc. -care urmăresc să ajute
elevii să se integreze în societate. Obiectivul major al școlii este să ofere un context adecvat pentru învățare și
dezvoltare, în care toți copiii să se pregătească să înțeleagă lumea în care trăiesc și în care vor deveni activi în
viitor.
Asistența socială în școală, ca aplicare a principiilor asistenței sociale în interiorul sistemului educativ,
urmărește să faciliteze realizarea acestui obiectiv (vezi Costin, 1987, p. 538). Scopul fundamental al serviciilor
de asistență socială în școală se subordonează finalităților educației, urmărind să creeze condițiile necesare
pentru ca elevii să-și satisfacă trebuințele educative de bază, să-și dezvolte abilitatea de a lua decizii și de a
rezolva probleme, să-și dezvolte capacitatea de adaptare la schimbare și să fie pregătiți să-și asume
responsabilitatea pentru propria conduită. Elevii care sunt susținuți să găsească satisfacții, practice sau
intelectuale, în procesul învățării și al formării propriilor competențe dezvoltă un sens al autonomiei personale și
sociale definitoriu pentru integrarea eficientă în comunitate. De aceea, obiectivul general al asistenței sociale în
școală urmărește în primul rând identificarea barierelor învățării și îndepărtarea acestora.
Dată fiind coincidența obiectivelor urmărite de educația școlară și de asistența socială școlară, rezultă că toate
schimbările semnificative din interiorul sistemului educativ -ca rezultat al presiunilor exercitate de alte
subsisteme ale sistemului social – influențează conținutul și specificul activității de asistență socială din școală.
Necesitatea asistenței sociale școlare a devenit evidentă, în cursul deceniilor de după cel de-al doilea război
mondial, în strânsă corelație cu o serie de evoluții majore la nivelul societății și educației, și anume :
democratizarea educației, extinderea drepturilor civice și asupra copilului și creșterea rolului educației în viața
socială modernă.
Democratizarea educației a reprezentat un puternic curent de opinie ce a apărut în anii '60, ca urmare a difuzării
rezultatelor cercetărilor de sociologie a educației, ce demonstrau modul în care școala preia și accentuează
inegalitățile sociale, urmărind să asigure perpetuarea dominării claselor sociale privilegiate. Autorii acestor studii
incriminau direct practicile școlare de selecție și evaluare, concentrarea cantitativă și calitativă a resurselor în
școlile de elită din mediul urban, lipsa de neutralitate ideologică a conținuturilor învățământului, codul lingvistic
elaborat folosit în școală și care
dezavantaja elevii proveniți din familiile sărace, care foloseau un cod lingvistic restrâns, accentul prea mare pus
în școală pe aptitudinea verbală, care dezavantajează elevii cu o inteligență practică etc. Reprezentanții
diferitelor curente de sociologie a educației susțineau că sistemul școlar pare special conceput să dea o educație
de calitate inferioară copiilor din mediul rural, celor proveniți din clasa muncitoare sau aparținând unor
minorități etnice, rasiale.
în fața acestor realități, școala s-a dorit un instrument de egalizare a șanselor; dacă inițial factorii de decizie au
luat în considerare egalizarea șanselor de acces în școală, ulterior s-a demonstrat că doar acest demers nu este
suficient; egalizarea șanselor de acces a fost dublată de încercarea de egalizare a șanselor de succes. Idee centrală
în demersul democratizării educației, egalizarea șanselor nu presupune nici nivelare, nici „garantarea unui
tratament identic tuturor, în numele unei egalități formale", ci înseamnă „a oferi fiecărui individ o metodă, o
cadență, forme de învățământ care-i corespund" (Faure, 1974, p. 126).
A fost necesar un efort susținut și de durată pentru a se realiza difuzarea valorilor democratice în educație, și în
acest demers s-au implicat și asistenții sociali din școală; întrucât democratizarea educației nu înseamnă doar mai
multă educație pentru mai mulți oameni, ci și mai mulți oameni care să participe la luarea deciziilor școlare, atât
pe linie administrativă, cât și educativă, asistenții sociali școlari au avut de realizat o nouă misiune – aceea de a
facilita participarea elevilor și părinților la gestiunea fondurilor școlii, la stabilirea calendarului de activități, la
discutarea regulamentelor școlare etc. Intensificarea participării elevilor și părinților la toate momentele vieții
școlare, reașezarea relației profesor – elev pe baze democratice și atenuarea dispa-rităților social-culturale în
educație, determinate de liberalizarea accesului la învățarea școlară, au reprezentat obiective majore în activitatea
asistenței sociale din școală.
Extinderea drepturilor civice asupra copiilor reprezintă un aspect particular al procesului de democratizare a
societăților, care s-a manifestat tot mai puternic în a doua jumătate a secolului XX, ca urmare a progresului
cercetărilor în domeniul psihologiei copilului și a tendințelor de evoluție la nivelul familiei. Extinderea
drepturilor civice asupra copilului reprezintă pătrunderea valorilor democratice în relația copil – adult, ceea ce a
condus la modificarea statutului copilului în familie, dar și la școală, înțelegerea specificului psihologic al
copilului a determinat rediscutarea unor practici educative familiale și școlare; s-a vorbit despre expunerea
copiilor la diverse tipuri de abuz și despre necesitatea de a proteja copiii de comportamentele abuzive ale
adulților, părinți sau profesori. A apărut protecția copilului, ca formă specifică a asistenței sociale, care
urmărește respectarea drepturilor copilului.
La 20 noiembrie 1989, Adunarea generală a ONU a adoptat Convenția Drepturilor Copilului, document
internațional prin care se recunoaște pentru prima dată în istorie că un copil are aceeași valoare umană ca și
adultul și trebuie să fie tratat cu același respect ca și acesta. Convenția Drepturilor Copilului deduce toate
drepturile copilului din următoarele patru principii (apud Moroșanu, 1996, pp. 193-212):
1. principiul interesului superior al copilului afirmă necesitatea ca toate deciziile privitoare la copil să fie luate
ținând cont de interesul acestuia, nu al adultului;
2. principiul nondiscriminării : toate drepturile trebuie aplicate fără nici o discri minare între copii;
3. principiul participării afirmă necesitatea participării copiilor la luarea deciziilor care-i privesc;
4. principiul supraviețuirii și dezvoltării afirmă dreptul inerent la viață și obligația autorităților de a asigura un
cadru pentru dezvoltarea potențialităților copilului.
Aplicarea acestor principii în domeniul educației școlare a generat două efecte specifice, care au impulsionat, de
asemenea, diversificarea activităților de asistență socială în școală; este vorba despre apariția principiului
educației integrate și a Cartei Drepturilor Elevului.
Educația integrată desemnează cuprinderea în învățământul de masă a copiilor educabili cu cerințe educative
speciale, care învață astfel să se dezvolte și să evolueze alături de covârstnicii lor obișnuiți, într-un sistem
educativ unic, care le satisface tuturor (deficienți și nondeficienți) toate cerințele educative (vezi și Ungureanu,
2000, p. 16). Integrarea școlară a copiilor cu deficiențe a generat o creștere a nevoii de servicii de asistență
socială în școală; asistenților sociali le revine misiunea să creeze condițiile optime pentru integrarea socială a
copiilor cu deficiențe, susținând colaborarea părinților cu educatorii, identificând toate resursele necesare unei
evoluții școlare bune, stimulând interacțiunile sociale ale elevului cu deficiențe cu ceilalți membri ai comunității
școlare.
Carta Drepturilor Elevului este un document ce reunește principalele drepturi de care trebuie să beneficieze
elevii într-un sistem de învățământ cu adevărat democratic. Drepturile elevului au apărut ca o specializare a
drepturilor copilului în domeniul educației școlare și se referă la: dreptul de a nu fi tot timpul atent; dreptul la
forul său interior; dreptul de a învăța numai ceea ce are rost și sens; dreptul de a nu fi supus și ascultător 6-8 ore
pe zi; dreptul de a se mișca; dreptul de a nu se ține de toate promisiunile ; dreptul de a alege cu cine dorește să
lucreze; dreptul de a nu iubi școala și de a declara acest lucru; dreptul de a nu coopera la propriul proces de
formare (apud Cucoș, 1997, pp. 63-67).
Fiecare dintre aceste drepturi are o consistentă justificare psihopedagogică și democratică și este evident că
încearcă să introducă egalitatea de tratament între elevi și profesori. Introducerea drepturilor elevilor în școală a
atras după sine obligația asistentului social de a supraveghea respectarea lor și de a preveni orice formă de abuz
din partea profesorilor și a părinților. S-a acordat o atenție mai mare drepturilor elevului în raport cu aspecte
precum : disciplina școlară și utilitatea unor sancțiuni ca pedeapsa corporală, suspendarea și exmatricularea;
implicațiile sociale ale curriculumului; plasarea elevilor în clase speciale; accesul elevilor la documentele
școlare.
Creșterea rolului educației în viața socială a atras atenția asupra unui alt fenomen, și anume inadaptarea
școlară. Inadaptarea școlară și insuccesul școlar au evoluat, de la stadiul de probleme izolate, specifice anumitor
elevi și interpretate ca probleme ce țin de deficiențele subiectului, până la stadiul de adevărate fenomene sociale,
pe măsură ce integrarea socială cerea un nivel al studiilor tot mai înalt. în condițiile în care pretutindeni în
societate se cere o calificare școlară tot mai înaltă și nivelul școlarității obligatorii se prelungește, din insuccesul
școlar al individului i se deduce insuccesul lui social. Inadaptarea școlară este fenomenul pe care trebuie să-l
prevină sau/și să-l rezolve asistenții sociali din școală, ceea ce presupune următoarele direcții de acțiune:
investigarea cauzelor sociale ale inadaptării școlare, ameliorarea relației școală – familie și formarea
competențelor specifice maturității sociale.
în concluzie, din prezentarea evoluțiilor interdependente la nivelul educației școlare și la nivelul asistenței
sociale școlare, rezultă că necesitatea asistenței sociale în școală provine din însăși determinarea socială a
sistemelor educative; elevii ajung în școală marcați de proveniența lor socioculturală, care se manifestă în setul
de valori specific, în nivelul și conținutul „pre-științific" de utilizare a cunoștințelor școlare, în competențele lor
de interacțiune socială. Determinarea socială a sistemelor educative se referă la multitudinea de variabile
socioculturale care caracterizează populația școlară și care influențează desfășurarea procesului de învățământ și
eficiența lui. Acțiunea acestor variabile se manifestă în procesul de socializare din familie și în procesul de
socializare din școală.
Influența socializării în familie asupra calității adaptării școlare și șanselor de succes ale elevilor a fost
analizată de sociologi și psihologi în nenumărate studii. Socializarea în familie este procesul prin care tinerii
dobândesc o capacitate de exercițiu social, exprimată prin:
– abilitatea de a exercita adecvat rolurile sociale, conform unor reguli și norme specifice;
– participarea în cunoștință de cauză la scopurile și idealurile grupului;
– dobândirea capacității de discernământ, care permite tânărului să distingă între scopuri dezirabile și
indezirabile, între mijloace legitime și ilegitime, între conduite permise și prohibite.
Conținutul procesului de socializare în familie include: modalități de comunicare (limbajul oral, coduri de
comunicare simbolice, expresive), modelele sociale de comportament, modalități de cunoaștere și strategii de
acțiune, norma de internalitate (tendința de a apela la explicații/atribuiri interne ca mod de interpretare a
acțiunilor celorlalți, dar și a rezultatelor conduitei personale) și setul de atitudini față de sine/ ceilalți/activitate.
Specificul socializării în familie este dat de cadrul informai în care se realizează, în care climatul de securitate
afectivă joacă rolul primordial, și de caracterul ei constrângător. Caracterul constrângător al socializării în
familie provine din modul în care se produce în copilărie „interiorizarea realității" ; o serie de cercetări (vezi
Ionescu, 1997, pp. 7-8) au arătat că viața socioumană este prezentată copilului de către „alții semnificativi" :
părinți, frați, alți adulți apropiați. Copiii se identifică mult timp cu aceste persoane și pot deveni chiar imaginea
pe care și-o fac acești oameni despre ei. Deoarece la vârsta copilăriei indivizii nu își pot alege „alții
semnificativi" și nu pot reacționa când se confruntă cu situații traumatizante, ei își acceptă părinții așa cum sunt;
de aceea, socializarea în familie este constrângătoare în sensul că marchează individul pe toată durata vieții lui.
Socializarea în școală nu are profunzimea celei din familie, copilul rămânând mult timp prizonierul lumii
definite de părinții săi.
Tot ceea ce caracterizează exercitarea funcției socializatoare în familie influențează pregătirea pentru viitoarea
adaptare școlară a copilului. Talia familiei, seria fraternă, poziția copilului în seria fraternă, coeziunea familiei,
stilul de disciplină parentală, nivelul de instrucție și educație al părinților, abuzurile părinților asupra copilului
sunt variabile care joacă un rol semnificativ în prestația unui anumit elev la școală, atât pe linia achizițiilor
academice, cât și pe linia integrării sociale școlare.
Intrarea copilului în școală este un eveniment care afectează direct și copilul, și familia lui. Copilul pășește într-
un mediu formal, caracterizat de regimul de drepturi și îndatoriri școlare, în care educatorul ia locul părintelui,
iar atmosfera nu mai este una de acceptare/iubire necondiționată; el își pierde statutul privilegiat de ființă unică
ce monopolizează atenția adulților și devine un anonim printre ceilalți. Apare acum și situația incongruenței între
modelele de socializare oferite de familie și cel pe care-l promovează școala; în practica educațională sunt
posibile trei astfel de situații (apud Bunescu et al., 1997, p. 31):
– paralelismul apare când valorile unui model de socializare nu se regăsesc în celălalt;
– divergența apare când ceea ce este evaluat pozitiv într-un model de socializare devine comportament
marginal, discutabil în celălalt model;
– contradicția rezultă când între cele două seturi normativ-valorice, specifice fiecărui model de socializare,
există relații de contradicție; de exemplu, când compor tamentul „pozitiv" recompensat în familie devine obiectul
interdicției explicite la școală (ceea ce se denumește în mod uzual prin sintagma „violență simbolică").
Socializarea în școală are ca scop realizarea adaptării școlare, care se exprimă prin capacitatea elevilor de a
dezvolta atitudini participative în legătură cu scopurile școlii, și anume : performanța școlară, disciplina liber
consimțită, motivația pozitivă pentru respectarea programului de activitate și a normelor de comportament. După
E. Păun (1982), socializarea, în desfășurarea ei de-a lungul ontogenezei, se realizează ca individualizare-
socializare-personalizare, procese aflate într-o strânsă interdependență și având ritmuri diferite de manifestare.
Dacă în cadrul socializării în familie se realizează preponderent un proces de individualizare – copilul învață
unicitatea sa de ființă distinctă de cea a altor ființe umane -, prin socializarea de tip școlar, copilul își construiește
o identitate socială, în urma unui proces extrem de complex, care nu exclude manifestările de individualizare.
Adaptarea școlară presupune atât obținerea performanțelor școlare, cât și acomodarea la grupul școlar, pe baza
asimilării unor valori specifice vârstei. între reușita școlară și adaptarea la colectivul de elevi există o relație
puternică, exprimată în definirea succesului școlar ca indicator al adaptării școlare; astfel, de exemplu, se
apreciază că elevul înregistrează un insucces școlar atunci când e inadaptat la mediul școlar, la colectivul clasei
sale, când trăiește o situație de excludere sau conflict.
O dată cu frecventarea școlii, câmpul relațional al copilului se diversifică și se îmbogățește prin stabilirea
relațiilor de cooperare-competiție cu covârstnicii. Deci procesul de socializare în școală se caracterizează prin
implicare socială, presiunea mai mare a expectanțelor adulților, contextul clasei de elevi și procesul de
comparare socială, care influențează însușirea normelor și valorilor școlare și sociale.
Socializarea în școală funcționează ca un proces de aculturație; școala funcționează ca un spațiu cultural
autonom, ca un spațiu în care au loc o serie de procese și dinamici sociale: se confruntă forțe, valori, credințe, se
creează un sistem de tensiuni, se manifestă opoziții culturale. Noțiunea de „câmp al școlii"2 subliniază tocmai
dinamica vie a modului specific în care școala, transmițând valorile culturii dominante, intră în interacțiune cu
cultura elevilor, ceea ce generează efecte socializatoare majore. învățarea înseamnă interacțiune : interacțiune cu
profesorul, cu ceilalți elevi, cu grupul de elevi, cu ceilalți adulți din școală. Toate aceste tipuri de interacțiuni
reglează mecanismele adaptării școlare și contribuie la cristalizarea identității sociale a elevului.
2. Noțiunea a fost introdusă de psihologul K. Lewin. Vezi A. Neculau, „Relațiile pedagogice și rolul lor în dinamica
procesului de învățământ", în A. Neculau și T. Cozma (coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iași, 1994, p. 231.
Influența covârșitoare a determinării sociale în funcționarea școlii explică de ce în ultimii ani serviciul de
asistență socială din școală a devenit o specializare în plină afirmare în cadrul asistenței sociale generale și o
necesitate pentru realizarea finalităților educației.
Nevoia de asistenți sociali în școli este susținută, alături de realitatea evidentă a înmulțirii problemelor medicale,
psihologice și social-culturale din sistemele educative, și de rezultatele investigațiilor; astfel, un studiu realizat în
SUA (Metropolitan Life Survey of the American Teacher, 1989) a găsit că, atunci când li se cere să alcătuiască o
listă de servicii pentru care ar dori să crească fondurile în școala lor, aproximativ 40% dintre profesorii americani
nominalizează în primul rând „asistența socială și serviciile pentru familii".
2. Obiectivele și conținutul asistenței sociale din școală
Dacă, la începutul afirmării serviciilor de asistență socială școlară, principalii clienți erau elevii și familiile lor, în
prezent conținutul acestor servicii s-a diversificat substan țial, ele adresându-se și personalului didactic și
nondidactic al școlii, unor reprezentanți ai comunității (cf. Nelson, 1990). Această evoluție apare evidentă dacă
examinăm principalele funcții ale asistentului social școlar; astfel, în 1977 (data la care s-a introdus prin lege
serviciul de asistență socială în școlile din SUA – cf. Costin, 1995) asistenții sociali aveau de îndeplinit
următoarele patru funcții:
– să pregătească istoricul social și/sau al dezvoltării elevilor;
– să realizeze activități de consiliere, individuală sau de grup, cu elevii și părinții lor;
– să susțină adaptarea școlară a elevilor cu probleme, atât la școală, cât și acasă sau în comunitate;
– să identifice resursele școlii sau/și ale comunității, necesare în realizarea obiecti velor educației școlare.
La nivelul anilor '90, asistenții sociali școlari caracterizau ca „foarte importante" toate cele cinci dimensiuni ale
profesiei lor (cf. Nelson, 1990, p. 165):
a) furnizarea de servicii pentru elevi și familiile lor;
b) furnizarea de servicii pentru personalul educativ al școlii;
c) furnizarea de servicii pentru personalul noneducativ al școlii;
d) furnizarea de servicii pentru comunitate;
e) realizarea unor sarcini administrative și profesionale specifice.
Vom aborda în continuare fiecare dintre aceste funcții ale asistentului social școlar, argumentând, acolo unde
este cazul, eficiența/necesitatea procedurii respective.
2.1. Servicii oferite de asistența socială școlară elevului și familiei
2.1.1. Identificarea precoce a elevilor
cu risc de inadaptare socială/insucces școlar
Una dintre sarcinile majore ale asistentului social școlar este de a contribui la identi ficarea elevilor sau a
grupurilor de elevi care manifestă dificultăți de adaptare școlară și de a le oferi ajutor. Unii dintre acești copii
atrag atenția asupra riscului de inadaptare școlară prin conduita lor; astfel, se poate observa în recreații sau în
cadrul activităților extracurriculare faptul că unii copii sunt fie agresivi, ostili, excesiv de dominatori, fie izolați,
retrași, fără a interacționa deloc cu ceilalți; în timpul activităților instructive, postura corporală sau reacțiile
comportamentale oferă, de asemenea, indicii importante cu privire la dificultățile lor de adaptare școlară: copilul
pare contractat, amenințat, lipsit de resort, indiferent, ostil, are intervenții inadecvate, refuză realizarea sarcinilor,
nu cooperează cu ceilalți etc. De aceea, identificarea precoce a acestei categorii de elevi se poate baza pe
observațiile cadrelor didactice care lucrează direct cu elevii sau pe relatările altor membri ai personalului școlii.
Alături de conduita socială în colectivul de elevi și de atitudinea lor față de necesitatea respectării regulamentului
școlar, indicii importante pentru identificarea elevilor cu risc de inadaptare școlară – și care sunt cel mai repede
sesizați tot de către cadrele didactice – sunt și performanțele la deprinderile academice de bază : scris-cititul și
calculul. Ori de câte ori un anumit elev manifestă una dintre următoarele conduite pe o durată mai mare de timp
sau mai multe astfel de simptome concomitent, este vorba despre o formă de inadaptare școlară, ce trebuie să
declanșeze un demers de susținere a elevului: elevul citește greu, descifrează, confundă literele, realizează
omisiuni sau inversiuni, scrie ilizibil, cu greșeli de ortografie și gramaticale, cu defecțiuni în construirea frazei,
are dificultăți în rezumarea ideilor, în sesizarea relațiilor logice dintre ele, are dificultăți mari în realizarea
calculelor.
O serie de indicii cu privire la riscul inadaptării școlare pot fi furnizate și de către părinți, în urma observării
conduitei lor acasă : dacă elevul nu-și îndeplinește sistematic obligațiile școlare, dacă își dezinformează părinții
cu privire la rezultatele școlare, activitățile sau sarcinile de realizat, dificultățile sau conflictele pe care le trăiește
la școală, toate aceste conduite servesc unei diagnoze precoce a inadaptării școlare.
în general, prezența acestor indicatori ai inadaptării școlare încă din primele săptămâni, la debutul școlarității,
semnalează asistentului social școlar să caute cauzele în mediul familial (vezi și Coasan, Vasilescu, 1988). Copiii
cu dificultăți de adaptare școlară chiar de la debutul școlarității pot proveni din familii care nu au stimulat
dezvoltarea intelectuală a copilului, care au abuzat de el fizic, emoțional sau/și sexual. Este posibil, de asemenea,
să fie cazul familiilor foarte sărace, cărora le lipsește accesul la resursele educaționale, sau e posibil ca familiile
respective să devalorizeze utilitatea educației școlare pentru copil. Posibilitățile etiologice, relative la
socializarea familială, ale inadaptării școlare fiind nenumărate, asistentul social școlar va explora particularitățile
mediului social de proveniență al copilului ca bază pentru programul său de intervenție.
Pe măsură ce simptomele inadaptării școlare se înregistrează la vârste școlare mai mari, cauzele trebuie căutate,
în ordine, în: schimbările semnificative din mediul familial al elevului, relația elev – profesor, mediul social
școlar, definit de interacțiunile elev – elev. Orice cadru didactic cu experiență sesizează relația dintre scăderea
bruscă a randamentului școlar al unui elev și evenimentele familiale; divorțul părinților, violențele intrafamiliale,
o boală cronică, un accident, alcoolismul parental sunt fenomene care afectează adaptarea elevilor și la vârste
mai mari. Deși semnificativ mai puțin probabilă, nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca inadaptarea școlară să fie
generată de un cadru didactic excesiv de rigid, centrat pe autoritatea și prestigiul personal, care abuzează de
posibilitățile intelectuale ale elevului sau care etichetează, umilește, pedepsește excesiv elevii.
Pe măsură ce elevii se apropie de vârsta adolescenței, cauzele inadaptării școlare trebuie corelate cu specificul
psihologic al vârstei, care aduce cu sine efortul afirmării de sine, dublat de contestarea autorității adultului,
nevoia de ideal, originalitatea – ca ingredient al identității sociale a tânărului -, dar și conformismul față de grup.
în adolescență, sursa prestigiului personal se deplasează de la judecata de valoare a adultului la judecata de
valoare a covârstnicilor. Făcând abstracție de criteriul succesului școlar, pe care-l valorizează mai mult adulții, în
înțelegerea inadaptării școlare intervine procesul de comparare socială. L. Festinger (1950) arată că orice individ
prezintă tendința de a-și evalua opiniile și aptitudinile personale ; în lipsa unor mijloace obiective nonsociale,
individul le va evalua comparându-le cu opiniile și aptitudinile celorlalți. Dacă în urma acestei comparații se
constată o diferență prea mare, care îi este defavorabilă, apare tendința fie de a înceta compararea, fie de a
introduce noi criterii de comparare, care să-i asigure supremația.
în cazul elevilor mari inadaptați școlar, al celor care se regăsesc de obicei etichetați, atât de profesor, cât și de alți
elevi, drept „proști", „ratați", „incapabili", variantele de reacție sunt:
– introduc noi criterii de comparare socială, altele decât cele specifice școlii, pentru a compensa deprivarea de
status și pentru a-și conserva stima de sine; un astfel de criteriu ar putea fi „curajul" de a contesta normele școlii,
autoritatea profesorului, curajul de a fi el însuși; toți cei care se regăsesc categorizați, etichetați într-un mod
similar se afiliază, formează grupuri informale distincte, din dorința de a reduce anxietatea, pentru a găsi
împreună o soluție de reabilitare a identității sociale pozitive;
– etichetează, la rândul lor, grupul elitist; eticheta de „tocilar" trimite la schema : plictisitor, timid, introvertit,
sedentar, neexperimentat;
– abandonează orice strategie și recurg la conduite evazioniste: chiul, abandon școlar, consum de substanțe
psihoactive etc.;
– se mobilizează pentru a-și depăși situația și pentru a micșora diferența dintre ei și cei din grupul cu status
școlar înalt.
Pentru asistentul social din școală, atât etichetele negative ale elevilor, cât și apartenența lor la grupuri sau clici,
care contestă normativitatea școlară, sunt indicatori importanți ai inadaptării școlare. După cum se poate observa
și din variantele de reacție descrise mai sus, susținerea acestor elevi de către asistentul social este absolut
necesară, deoarece probabilitatea unei reacții adecvate, în sensul remedierii inadaptării școlare, este mică, ea
venind din partea celor care au o motivație puternică pentru realizările
școlare; trei din patru posibilități de a reacționa în fața categorizărilor sociale nefavo rabile reprezintă o acutizare
a inadaptării școlare. Dacă nu sunt identificați și asistați la timp, acești elevi se vor implica într-un proces activ
de însușire a rolurilor specifice „inadaptatului", „deviantului" prin imitație, învățare socială, identificare, experi –
mentarea de modele etc.
Referitor la înțelegerea acestor dinamici psihosociale, asistentul social școlar trebuie să sesizeze relația dintre
fenomenul de categorizare și scopurile preponderent competiționale pe care le propune o anumită școală. A
evalua înseamnă a distribui elevul într-o categorie, iar eșecul (în special la disciplinele puternic valorizate social,
cum ar fi matematica, limba română, fizica, chimia, și mai puțin eșecul la educație fizică) va acționa întotdeauna
ca un criteriu pentru constituirea unei categorii reziduale de elevi. Aflat în competiție cu un altul pentru
realizarea unei sarcini, plasat într-un cadru evaluativ, elevul inferiorizat va căuta să devină incomparabil,
realizând acțiuni care nu țin de criteriile stabilite pentru evaluarea sarcinii.
2.1.2. Consilierea elevilor și părinților
O dată identificați elevii cu risc dezadaptiv crescut și pe măsură ce s-au identificat și cauzele inadaptării școlare,
asistentul social școlar trebuie să ofere ajutor. Acesta poate lua forma consilierii individuale sau colective, cu un
anumit număr de elevi (sau în cuplu elev – părinți) care prezintă probleme similare. în acest sens, asistenții
sociali pot oferi elevilor informații, sfaturi, sugestii, îndrumare, pentru a-și propune anumite obiective și a le
realiza, pentru a-și cunoaște mai bine abilitățile și trebuințele, interesele și prioritățile. Unii copii au nevoie să li
se explice politica școlii, să li se argumenteze utilitatea normelor din regulamentele școlare, pentru a înțelege
cum funcționează sistemul și care sunt oportunitățile care derivă din participarea la procesul școlar.
Indiferent de accentul informativ, consilierea elevilor se bazează pe dezvoltarea unei relații de încredere,
prietenie între asistentul social și elev, pe suportul emoțional oferit de adult și care motivează elevul în efortul
său de readaptare școlară. Obținerea încrederii și adeziunii afective a elevului, pe de o parte, și identificarea
trebuințelor sale, pe de altă parte, reprezintă liniile directoare ale alcătuirii unui program de consiliere.
Trebuințele care trebuie satisfăcute pentru a se ameliora adaptarea școlară pot fi extrem de diverse : unii elevi au
nevoie să înțeleagă natura relațiilor cu persoanele apropiate din viața lor, să înțeleagă exigențele și practicile
educative ale părinților, în timp ce alți elevi au nevoie să învețe să-și controleze modul în care își exprimă
sentimentele; anumiți elevi sunt imaturi social și au nevoie să-și dezvolte competențele de relaționare socială, în
timp ce alți elevi au nevoie de sprijin pentru a-și dezvolta stima de sine; unii elevi au nevoie de sprijin pentru a-și
propune obiective realiste în timp, pentru a-și perfecționa deprinderile intelectuale, în vreme ce alți elevi au
nevoie să învețe cum să-și rezolve o serie de conflicte apărute la școală sau în alte zone ale existenței lor.
Consilierea părinților poate fi individuală sau de grup și urmărește obiective precum : susținerea lor în scopul
înțelegerii adecvate a trebuințelor copiilor lor, susținerea în scopul ameliorării practicilor lor educative,
stimularea participării părinților la viața școlară, dezvoltarea abilității de rezolvare a conflictelor (cu copiii, cu
profesorii etc), oferirea de sprijin pentru a dezvolta modalități mai eficiente de a face față stresului fără
a revărsa emoțiile negative asupra relației cu copilul, identificarea de resurse și oportunități pentru părinții cu
posibilități financiare reduse etc.
Menținerea legăturii școală – familie a reprezentat o funcție tradițională a asistentului social școlar. Asistentul
social își poate realiza această funcție, de exemplu, vizitând părinții pentru a le stimula interesul față de viața
școlară a copilului, ajutându-i să dezvolte o percepție mai realistă asupra intereselor, abilităților și
comportamentului copilului, poate conduce întâlnirile cu temă educațională dintre părinți, pentru a le îmbogăți
cunoștințele despre dezvoltarea copilului și rolul lor de părinți în acest proces, pentru a-i ajuta să-și exprime
opiniile în legătură cu diverse aspecte ale vieții școlare.
într-o societate în care nivelul de certificare școlară a competențelor crește constant, iar educația devine
principalul mijloc legitim de a accede la scopurile valorizate cultural, se înțelege de ce interesul părinților pentru
evoluția școlară a copiilor se afirmă tot mai puternic. Acest interes se manifestă prin aceea că părinții se implică
în alegerea traseului școlar al copiilor (preferința părinților pentru școlile centrale, cu o populație școlară
recrutată din mediile sociale favorizate și care oferă o serie de facilități este explicată prin faptul că în acest mod
părinții încearcă să-și diminueze anxietatea cu privire la viitorul copiilor lor), dar și în intensificarea participării
la administrarea școlii, la luarea deciziilor privind organizarea vieții școlare și stabilirea calendarului de activități
extracurriculare. Efectele benefice ale implicării părinților în relația cu școala au fost demonstrate experimental
(cf. Stănciulescu, 1997, p. 174), evidențiindu-se o corelație puternică între reușita școlară și participarea
părinților la viața școlară. Participarea părinților la realizarea scopurilor școlii depinde de moda litatea în care
valorizează aceștia educația școlară, modalitate determinată de estimarea beneficiilor aduse de educația școlară.
Atitudinea părinților față de școală determină gradul de mobilizare a resurselor familiale (timp, energie, resurse
financiare) în scopul întreținerii unei relații continue cu școala.
Rolul tot mai mare acordat de reprezentanții școlii părinților a condus la lansarea conceptului de parteneriat
școală – familie. Integrarea părinților în școală este argu mentată de importanța în realizarea adaptării școlare a
unor variabile precum: timpul mai mare pe care îl petrec elevii în familie, modul în care familia ajută copiii să
stăpânească limbajul, deprinderile intelectuale de bază, să-și organizeze timpul etc. întrucât părinții pot fi
deosebit de eficienți în formarea unor deprinderi la propriii copii, întrucât ei sunt cel mai direct interesați de
progresul copiilor, rezultă de aici necesitatea de a fi cooptați ca parteneri în actul educativ. Parteneriatul părinți –
școală presupune că profesorii și părinții trebuie să învețe unii de la alții să aleagă împreună alternativele
educaționale cele mai potrivite pentru copil, ceea ce echivalează cu împărțirea responsabilității între cei doi
parteneri pentru evoluția copilului.
în relația cu părinții, asistenții sociali școlari vor stimula participarea acestora la parteneriatul cu școala, în una
sau mai multe dintre următoarele variante de roluri (apud Crețu, 1998, p. 131):
– părintele ca learner se informează asupra modelului de conducere și organizare a procesului educativ din
școală;
– părintele ca ajutor se oferă ca resursă de învățare, ajutând voluntar profesorii;
– părintele ca susținător al motivației pozitive pentru învățarea școlară;
– părintele ca sursă complementară de informație pentru școală oferă informații despre comportamentul în
familie al copilului;
– părintele ca resursă educațională susține cu experiența lui de viață și cognitivă învățarea elevilor;
– părintele ca inițiator al schimbării în școală analizează critic procesul educativ și viața școlară, intervenind cu
propuneri de ameliorare, acolo unde este cazul.
Participarea părinților la parteneriatul cu școala se poate realiza într-o diversitate de forme: contactul „unu la
unu" profesor – părinte, atelierul de lucru al părinților, corespondența școlară etc., iar asistentul social va
identifica împreună cu părinții cele mai potrivite contexte și forme de activitate, astfel încât părintele să sesizeze
valoarea contribuției sale la ameliorarea funcționării educației școlare. Dincolo de rolurile efective pe care le
joacă un anumit părinte, însăși relația funcțională familie – școală diminuează inadaptarea școlară deoarece :
– se poate realiza astfel un control continuu al conduitei elevului;
– se atenuează „violența simbolică" și se diminuează discontinuitățile dintre socializarea familială și cea
școlară;
– părinții înțeleg mai adecvat eforturile școlare ale copilului și devin capabili să-l susțină, fixând concomitent
un nivel realist al expectanțelor lor cu privire la performanțele școlare ale copilului;
– interacțiunea socială cu alți părinți, care s-au confruntat cu situații similare, devine un mijloc de învățare și
perfecționare a stilului educativ familial.
Consilierea părinților va respecta aceleași exigențe ca și în cazul consilierii elevilor, adică se va baza pe
stabilirea relației de încredere și pe identificarea trebuințelor părinților. Pentru eficiența consilierii cu părinții,
asistentul social din școală trebuie să înțeleagă mai întâi atitudinea acestora, în funcție de situația particulară în
care se află copilul; părinții pot dezvolta sentimente de vină, culpabilitate față de eșecul copilului (sau conduita
lui inadecvată), pot dezvolta reacții agresive, de blamare a profesorilor și a școlii, sau pot deveni foarte anxioși în
legătură cu viitorul copilului. De aceea, în relația cu părintele, asistentul social școlar trebuie să recurgă la
ascultarea activă, să nu comunice părintelui dezaprobare, ci să accentueze pe ideea cooperării în vederea găsirii
unei soluții. Reușita consilierii părinților depinde de empatia asistentului social, de capacitatea lui de a înțelege
temerile părinților, de climatul destins și care stimulează încrederea părinților că problema se poate rezolva.
Deseori, s-a dovedit deosebit de eficient dacă s-a comunicat părintelui că asistentul social a mai avut cazuri
similare, care s-au rezolvat, sau că problema copilului este una care ține de situație, și nu de personalitatea lui.
Scopul consilierii părinților este de a-i ajuta pe aceștia să conștientizeze modul în care acțiunile și dispozițiile lor
afectează capacitatea de adaptare școlară a copilului, motivația lui pentru studiu, posibilitățile sale de progres. în
cazul în care inadaptarea școlară este rezultatul unor comportamente abuzive grave din partea părinților, care
compromit dezvoltarea armonioasă a personalității copilului, asistentul social trebuie să instrumenteze cazul și să
propună instituirea unei măsuri de protecție a copilului în conformitate cu legea. Copilul abuzat va face obiectul
unui program special de psihoterapie, în vederea dezvoltării unor strategii acționale care să-i permită readaptarea
școlară.
2.1.3. Crearea unor rețele de socialitate
și stimularea participării elevului la ethos-w/ școlii
Asistentul social poate să influențeze în bine adaptarea școlară a elevilor, stimulând prieteniile între elevi și
creând o serie de oportunități pentru dezvoltarea relațiilor sociale informale dintre ei. Toate studiile de psihologie
socială demonstrează că un prieten poate exercita o influență majoră asupra atitudinilor și comportamentelor
individului. Condiția necesară pentru a dezvolta relații de prietenie este proximitatea, iar la școală această
condiție este satisfăcută. Proximitatea din clase nu este însă și o condiție suficientă, dat fiind cadrul evaluativ și
constrângător al activităților instructive; de aceea, varianta cea mai convenabilă este impulsionarea activităților
extracurriculare, care să furnizeze mai multe ocazii de interacțiune cu colegii care desfășoară aceeași activitate.
Stimularea rețelelor de socialitate ar configura un ethos al școlii care ar oferi elevilor mai multe alternative de
exprimare, valorizare și acces la status. Accesul la status doar prin intermediul succesului școlar devine frustrant
pentru mulți elevi, fenomen vizibil în etichetarea celor cu succes școlar ca „tocilari" și în marginalizarea lor. De
exemplu, în SUA (vezi Lawrence, 1996), prestigiul și popularitatea unui elev se pot datora și altor merite decât
exclusiv notelor mari, și anume: apartenenței la echipele sportive ale școlii, la echipele de teatru, la formațiile de
instrumentiști sau de majorete (pentru fete), la echipele de oratori, de redactori ai revistei școlii sau la echipa de
animatori de la radioul școlii etc. j
Ethos-ul școlii generează avantaje multiple atât pentru elevii cât și pentru profesori. Pentru elevi, ethos-xx\ școlii
reprezintă cea mai bună alternativă de a învăța să-și asume responsabilități, de a-și cultiva interesele, talentele, de
a-și dezvolta maturitatea socială și de a accede la status; din punctul de vede're al reprezentaților școlii, ethos-\x\
școlii contribuie la pregătirea pentru viață a elevilor, oferă șanse egale de succes și afirmare, reprezintă o cale de
evidențiere a aptitudinilor și intereselor profesionale și asigură deschiderea școlii către valorile comunității.
Izolarea școlii de modelele culturale ale elevilor și de valorile comunității antrenează sentimentul de
dezrădăcinare și de pierdere a identității. De aceea, organizarea unor activități diverse, cu caracter sportiv,
cultural, social, artistic, umanitar, economic, științific, consacrarea unor ceremonii specifice pentru momentele
semnificative din viața școlii (începutul anului școlar, ceremonii de absolvire, de învestire în funcție a unui nou
director, ceremonii aniversare), stimularea participării elevilor la decorarea școlii, la gestiunea fondurilor școlii
contribuie la crearea sentimentului de apartenență la școală, la edificarea orgoliului de a fi elevi ai unei anumite
școli.
Școala are puterea de a influența acele caracteristici ale elevului care pot deveni o bază pentru recunoașterea
socială și pentru relațiile de prietenie; dacă autoritățile școlare recompensează, în diverse maniere, o anumită
trăsătură de caracter sau un talent particular, judecata de valoare implicită efectuată astfel va consacra
personalitatea elevului respectiv ca pe un model demn de urmat. Conferirea de responsabilități specifice tuturor
elevilor, în funcție de personalitatea și alegerea lor, va stimula interacțiunile dintre elevi. Experiențele realizate
pretutindeni în lume (vezi De Peretti, 1996, pp. 146-l53) demonstrează eficiența acestei strategii, practic toți
elevii având posibilitatea să-și jasume responsabilități precum: expert într-un anumit domeniu (matematică,
istorie, probleme de mediu etc), delegat cu relația cu direcțiunea (cantina, biblioteca,
comitetul de părinți etc), abilitat cu problemele specifice de la începutul și sfârșitul anului școlar, delegat pe
lângă diverse instituții sociale, responsabil cu bolnavii, cu securitatea, negociator al dificultății sarcinilor sau al
severității sancțiunilor, organizator al momentelor festive sau al excursiilor, vizitelor educative, fotograf sau
reporter al clasei, responsabil cu umorul, suporter al exprimării elevilor timizi, responsabil cu buna primire a
noilor serii de elevi, responsabil pentru cooperare și munca în echipă, expert într-o anumită procedură, monitor,
purtător de cuvânt etc.
S-a observat că, pe măsură ce elevii își asumă responsabilitățile și experimentează tot mai multe astfel de
responsabilități, școlile și clasele se transformă dintr-o sumă de anonimi, în mici colectivități solidare, marcate
de progresele tuturor elevilor și de asiduitatea în muncă; fiecare elev conștientizează că succesul tuturor depinde
și de el, conștientizează că ceilalți îl recunosc după propria responsabilitate și nimeni nu este marginalizat.
Școala devine astfel un adevărat centru de activități, în care fiecare elev își poate găsi calea de afirmare.
Rolul asistentului social în acest proces este de a cristaliza noile rețele de socialitate și de a încuraja toți elevii, pe
cei cu inadaptare școlară în special, să-și asume astfel de responsabilități, de a-i sprijini în realizarea sarcinilor
specifice ce decurg din aceste responsa bilități, de a încuraja elevii să experimenteze cât mai multe roluri în
perioada școlarității.
Rețelele de socialitate pot fi create atât în interiorul școlii, cât și în afara ei. Asistentul social din școală trebuie să
ofere informații despre resursele existente în comunitate – cluburi sportive, asociații culturale, civice, umanitare,
de protecție a mediului – și să încurajeze implicarea elevilor în rețele de socialitate mai largi. Variantele de
acțiune sunt multiple: de exemplu, asistentul social poate stimula un program de „înfrățire" între elevii școlii și
copiii cu deficiențe, școlarizați în instituții educative speciale, sau cu copiii mai mici care cresc în centre de
plasament, poate stimula elevii să-și asume rolul „fratelui mai mare" pentru unul dintre copiii cu probleme de
adaptare școlară; poate sugera elevilor cu părinți alcoolici să participe la activitatea unor asociații, unde pot
cunoaște copii cu probleme similare ș.a.m.d.
2.1 A. Servicii oferite elevilor cu cerințe educative speciale și părinților lor
Integrarea copiilor cu cerințe educative speciale într-o școală de masă ridică probleme deosebite pentru asistentul
social din școală. în principal, el trebuie să se asigure că nici un copil cu cerințe educative nu este respins sau
marginalizat de către ceilalți elevi și să ofere un plan de servicii educaționale adaptate unor asemenea trebuințe
speciale.
în realizarea acestui scop asistentul social din școală trebuie să identifice resursele oferite de mediul familial, să
observe conduita copilului în familie și la școală și, împreună cu părinții, să propună obiective realiste în ceea ce
privește nivelul de autonomie personală și socială pe care-l poate atinge copilul.
în relația cu părinții, asistentul social școlar va oferi informații despre facilitățile și oportunitățile existente în
școală pentru realizarea trebuințelor speciale ale copilului și va ajuta părinții să-și dezvolte abilitatea de a
percepe copilul și nevoile sale în mod realist, abilitatea de a se angaja pozitiv în interacțiunile cu copilul (de a
arăta disponibilitate și de a oferi gratificații, de a-l simula în asumarea unor noi responsabilități), abilitatea de a
da prioritate satisfacerii nevoilor copilului. Pe măsură ce părinții și asistentul social vor trece la aplicarea
planului de servicii individualizat, părinții vor fi consiliați
să se implice activ în urmărirea eficienței acestuia: vor înregistra modificările în conduita copilului și vor nota
contextele în care apar tulburări în comportamentul acestuia. De asemenea, asistentul social va oferi informații și
consiliere părinților în legătură cu modul de răspuns adecvat în cazul conduitelor perturbate. Una dintre metodele
de a susține efortul părinților în demersul integrării copilului în școala de masă este facilitarea schimbului de
experiențe între părinții care se confruntă cu seturi de probleme similare, facilitarea observării conduitei copilului
la școală. Deseori, simpla constatare a părinților că la școală copilul lor probează competențe/conduite noi, pe
care acasă nu le manifestă, îi încurajează pe aceștia să se implice mai mult pentru reușita integrării.
în relația cu copilul cu deficiențe, sarcina asistentului social constă în formarea competențelor specifice
maturizării sociale, care îi permite să se integreze social în colectiv, și în formarea deprinderilor de autonomie
personală și socială.
Formarea competențelor specifice maturității sociale pornește de la observarea faptului că majoritatea elevilor
obișnuiți invocă drept argumente pentru respingerea copiilor cu cerințe educative speciale nu deficitul
intelectual, ci faptul că le lipsesc abilitățile de relaționare socială; răspunsurile tipice sunt: „este murdar", „nu știe
să se joace", „nu înțelege de glumă" etc. (apud Zazzo, 1979). Premisa fundamentală a intervenției este afirmarea
capacității copiilor cu cerințe educative speciale de a se controla, de a-și gestiona ei înșiși comportamentul, de a
participa în primul rând ei la rezolvarea problemelor de comportament.
Educarea componentelor specifice maturității sociale presupune un proces de durată, sistematic, în urma căruia
copiii învață despre viața socială, despre nuanțele ei și limbajul ei specific. Psihologii afirmă (cf. Lerner, 1988, p.
484) că educatorii îi pot învăța pe copii cum să trăiască împreună cu ceilalți în același mod în care îi învață
cititul, scrisul, calculul. Pentru a educa competențele de relaționare socială, asistenții sociali trebuie să folosească
următoarele categorii de activități :
– activitățile de formare a imaginii corporale și a autopercepției ; aici se includ activitățile ce urmăresc
învățarea părților corpului, dezvoltarea motricitatii, formarea autopercepției corporale;
– activitățile de dezvoltare a sensibilității față de ceilalți se realizează prin învățarea caracteristicilor expresiilor
faciale ce exprimă emoțiile de bază, analiza semnificației unor gesturi (clătinarea degetului, încrucișarea brațelor,
încovoierea umerilor etc), analiza tonalității vocii, analiza unor imagini sau povești în care se regăsesc implicații
sociale ale spațiului, timpului, gesturilor;
– activitățile de formare a maturității sociale urmăresc dobândirea capacității de a anticipa consecințele actelor
sociale, dezvoltarea capacității de a face judecăți etice (analiza unor dileme specifice vârstei, de exemplu, situația
în care, pentru a proteja un prieten, trebuie să mintă), dezvoltarea abilităților de planificare și realizare a unor
acțiuni;
– activitățile de exersare a deprinderilor sociale includ activități specifice pentru formarea capacității de a
aprecia comportamente, activități de clarificare a semnificației unor situații sociale, activități de clarificare a
reperelor temporale și spațiale, de formare a capacității de a distinge realitatea de imaginație, activități de
formare a abilității de a conversa, de formare a abilității de a iniția și cultiva relații de prietenie și activități de
fixare-consolidare-generalizare a deprinderilor sociale achiziționate.
Formarea deprinderilor de autonomie personală și socială se realizează împreună cu familia; familia asigură, de
obicei, formarea deprinderilor de bază ale autonomiei personale; autonomia socială este obiectivul specific al
asistentului social școlar și presupune încurajarea copilului de a realiza o serie de acțiuni simple în spațiul social
deschis. Asistentul social poate alcătui scheme sau hărți simple, poate clarifica împreună cu copilul direcțiile sau
etapele ce trebuie parcurse pentru a ajunge la obiectiv. Planificarea acestor activități trebuie realizată astfel încât
ele să ofere oportunități copilului pentru a conversa cu diferite persoane, de exemplu, solicitând informații despre
direcții, persoane, orare de funcționare, prețuri etc. Consolidarea deprinderilor specifice autonomiei sociale se
poate realiza atât la școală, cât și în afara ei, în programul de activități de petrecere a timpului liber, pe care
asistentul social școlar îl va recomanda.
Alături de sarcina de a educa deprinderile specifice maturității sociale și autonomiei sociale, asistentul social
școlar se implică și în consilierea vocațională a copilului cu trebuințe educative speciale; el va oferi părinților și
copilului informații despre profesiile accesibile acestuia din urmă, despre procesul de profesionalizare, despre
facilitățile garantate de lege pentru ocuparea unui loc de muncă și vor decide împreună varianta cea mai
convenabilă pentru copil.
2.2. Servicii oferite de asistentul social școlar personalului educativ
2.2.1. Furnizarea de informații despre situația socială a elevului
Cunoașterea de către profesori a caracteristicilor mediului familial al elevului este absolut indispensabilă pentru:
– a ține cont de nivelul de suport academic și material pe care îl pot oferi părinții;
– a înțelege semnificația conduitei elevului în clasă; de exemplu, un elev asupra căruia părinții exercită
sancțiuni corporale pentru note mici va dezvolta reacții de teamă, însoțite de conduite evazioniste, de fraudă sau
minciună, la momentul evaluării, pentru a evita sancțiunile de acasă; un elev presat de părinți să fie eminent la
toate disciplinele poate acționa deliberat în sens negativ, pentru a-și șantaja părinții și a negocia o serie de
avantaje;
– a înțelege interesele și pasiunile elevului, idealul său profesional;
– a folosi părinții ca resursă de învățare, dacă aceștia reprezintă un model uman și profesional deosebit;
– a aprecia corect nivelul responsabilității elevului în cazul eșecului școlar.
Asistentul social este cel care oferă astfel de informații și intervine, exprimând o opinie avizată, în luarea
hotărârilor privitoare la fiecare elev. în adunarea datelor despre situația socială a elevilor, asistentul social va da
prioritate cazurilor de risc dezadaptiv școlar și va folosi toate aceste informații în interesul superior al copilului,
de exemplu, pentru a beneficia de bursă socială, de alte ajutoare sau facilități acordate de școală, și nu pentru a-i
accentua copilului „complexul de proveniență".
între sarcinile cu caracter informativ ale asistentului social sunt incluse : informarea profesorilor în legătură cu
caracteristicile socioculturale ale cartierului din care provine elevul și în legătură cu influențele culturale asupra
vieții acestuia; oferirea de informații relevante despre un anumit elev sau o situație particulară în scopul
ameliorării relației elev – profesor; schimbul de informații cu membrii personalului didactic asupra climatului
psihosocial dintr-o clasă și asupra posibilităților de ameliorare, astfel încât să susțină motivația pentru studiu a
elevilor; evaluarea, la intervale prestabilite, împreună cu alți profesori și cu psihologul școlar, medicul, a
progresului unor elevi (sau a eficienței unor programe educative) și determinarea următoarelor măsuri ce se
impun a fi luate.
2.2.2. Centrul de mediere a conflictelor
Școala este o instituție socială în care se regăsește un spectru diversificat de conflicte : conflicte între profesori și
elevi, conflicte între profesori și părinți, conflicte între profesori, conflicte între elevi etc. întrucât toate aceste
tipuri de conflicte, dacă nu sunt rezolvate adecvat, ajung să acționeze ca bariere ale învățării, una dintre sarcinile
importante ale asistenței sociale din școală este de a media soluționarea lor. Considerând că tipul de conflict elev
– elev intră sub incidența consilierii oferite elevilor, vom analiza specificul intervenției asistentului social școlar
în celelalte trei tipuri de conflicte.
Conflictul profesori – elevi este unul care decurge din însăși funcționarea școlii și a relației pedagogice
(Houssaye, apud Momanu, 1998). Conflictualitatea profesor – elevi a fost caracterizată ca o formă a violenței
instituționale (Defrance, 1988) deoarece prejudiciul și suferința se realizează prin intermediul regulamentelor
școlare, decurg din structurile organizaționale și din raporturile de putere instituite. în acest context, de exemplu,
etichetările, injuriile, atitudinile ironice ale unor profesori, anumite metode sau proceduri de orientare școlară,
caracteristicile unor probe de evaluare reprezintă forme de violență pentru elevi.
Conflictul profesor – elev decurge din conceperea relației pedagogice ca o relație de putere (profesorul domină,
elevii se lasă dominați) și din interesele diferite ale profesorilor și elevilor: profesorul urmărește să parcurgă
integral programa și să obțină succesul școlar, în timp ce elevii doresc să învețe numai ceea ce are rost și sens,
ceea ce corespunde trebuințelor lor educative. Reprezentările subiective diferite ale profesorilor și elevilor asupra
violenței alimentează, de asemenea, conflictualitatea relației pedagogice; astfel, în timp ce profesorii percep
comunicarea și mișcările neautorizate de ei dintre elevi ca pe o formă de violență, elevii percep lipsa de
comunicare a profesorului și imobilismul ca pe o formă de violență din partea acestuia.
Pe lângă conflictualitatea structurală generală a relației pedagogice, apar în viața școlară și conflicte specifice,
determinate fie de nedreptatea profesorului, de practicile lui considerate umilitoare de elevi, fie de sfidarea
autorității profesorului de către elevi. Asistentul social trebuie să intervină în astfel de situații, să cunoască
ambele versiuni, să adune informații despre părțile prinse în conflict (dacă elevul a mai avut conflicte și cu alte
cadre didactice sau cu alți elevi, dacă profesorul este în situații de conflict cu mai mulți elevi) și să medieze
conflictul; medierea conflictului presupune identificarea sursei acestuia, identificarea variantelor de rezolvare,
analiza avantajelor și dezavantajelor fiecărei variante și selectarea-aplicarea variantei celei mai convenabile
pentru ambele părți.
Conflictul profesor – profesor este determinat în școală de lupta pentru putere, în condițiile în care pentru
promovare sau simpla rămânere pe post acționează un puternic
sistem concurențial; o altă sursă de conflict este reprezentată de diferențele de opinie dintre cadrele didactice cu
privire la oportunitatea unor activități, unor schimbări introduse de reforma educației sau de suspiciunea de
incompetență. Unele conflicte din școală pot proveni din situații/zone de existență din afara școlii; nici
profesorii, nici elevii nu-și lasă la porțile școlii problemele, dificultățile, conflictele, ci le aduc cu ei în clasă. De
aceea, este foarte important pentru toți participanții la procesul educativ să-și rezolve conflictele înainte de
implicarea în activitățile educative propriu-zise, pentru a putea profita la maxim de oportunitățile de învățare.
Medierea conflictelor dintre profesori reprezintă o sarcină pe care asistentul social școlar trebuie să o realizeze
împreună cu directorul școlii, creând un context în care părțile aflate în conflict să-și poată exprima deschis
opiniile și argumentele. Rezolvarea conflictului se va realiza printr-un proces de negociere, folosindu-se din
punct de vedere tehnic „mesajele-Eu" și ascultarea activă; schema de mediere/rezolvare a conflictelor include
următoarele etape :
a) ambele părți își exprimă opiniile și trebuințele folosind ascultarea activă și „mesajele-Eu";
b) se definește problema și se identifică posibilele soluții prin ascultarea activă;
c) soluțiile alternative sunt considerate fără criticism;
d) decizia finală e luată printr-un consens în care nimeni nu pierde.
Conflictele profesori – părinți pot proveni din extinderea implicării părinților la luarea deciziilor privind
activitățile educative sau din dificultățile copilului. Dacă în primul caz argumentele psihopedagogiee vor susține
varianta de activitate care convine cel mai bine interesului elevului, conflictul fiind relativ ușor de rezolvat, în
cazul părinților care vin la școală să critice tratamentul la care este supus copilul, rezolvarea conflictului necesită
un alt gen de abordare. Asistentul social va media conflictul părinte – profesor în următoarele etape (apud
Lawrence, 1996, pp. 93-97):
1) Evaluarea și rezolvarea situației părinților agresivi; asistentul social școlar va încerca să empatizeze cu
părintele, să interpreteze situația din punctul lui de vedere; el va înțelege faptul că părintele vine la școală din
cauza dificultăților copilului, pe care se simte incapabil să-l ajute. Modul în care părinții elevilor inadaptați
școlar își protejează stima de sine variază de la agresivitatea deschisă, la comportamentul necooperant, retras, în
funcție de temperament. Dacă asistentul social școlar va înțelege acest mecanism, el nu va reacționa nici prin
iritare, nici într-o manieră defensivă și va fi capabil să stabilească o comunicare productivă cu părintele. Acesta
va înțelege, la rândul său, că întâlnirea cu asistentul social și cu profesorul pe care-l acuză nu-i amenință stima de
sine. Asistentul social și profesorul se vor așeza lângă părinte, și nu în spatele biroului, pentru a nu da părintelui
sentimentul de inferioritate. Dificultățile școlare ale copilului vor fi abordate ca o problemă de situație, și nu ca
probleme localizate la nivelul personalității copilului sau părintelui; se va clarifica astfel că scopul întâlnirii nu
este blamarea copilului, ci cooperarea profesorului cu părintele pentru a se găsi o soluție. în acest sens, este
nevoie de stabilirea unei relații empatice profesor – părinte; cu cât profesorul și părintele sunt mai apropiați ca
nivel socio-economic, cu atât această relație se va stabili mai ușor.
2) Ascultarea activă a părintelui presupune nu numai a auzi vorbele, ci și a înțelege sentimentele ce le
determină. Este eficient dacă profesorul comunică părintelui faptul că
a mai întâlnit astfel de situații și înainte, folosind, de exemplu, replica „înțeleg ce vreți sa spuneți; copilul meu a
fost la fel". Deci ascultarea activă presupune următoarele:
a) realizarea unei primiri bune a părintelui și comunicarea verbală, nonverbală și paraverbală a acceptării
acestuia;
b) părintelui trebuie să i se ofere timp pentru a-și exprima opiniile și sentimentele," fără a le critica;
c) în discuție, accentul va cădea pe „situația-problemă", și nu pe „copilul-pro-blemă";
d) pe toată durata întâlnirii, asistentul social și profesorul vor manifesta o atitudine apropiată, sinceritate și
empatie.
O problemă diferită o reprezintă părinții care sunt nemulțumiți de faptul că rezulta tele copilului nu sunt atât de
bune pe cât și-ar dori, ceea ce echivalează cu acuzația că profesorul respectiv este slab, incompetent. Asemenea
acuzații sunt resimțite de profesori ca o agresiune și generează adesea conflicte. în astfel de situații, asistentul
social școlar va explica profesorului că astfel de acuzații sunt interpretate ca forme de violență pentru că toți
indivizii simt nevoia să fie admirați și aprobați; în momentul în care competența le este pusă la îndoială, reacția
imediată este de a riposta cu ostilitate. Asistentul social școlar trebuie să pregătească profesorii pentru astfel de
situații, explicându-le acest mecanism psihosocial și demonstrându-le că indivizii care știu că asemenea acuzații
sunt nefondate nu reacționează agresiv la aceste suspiciuni. Profesorii cu o reprezentare bună de sine, care au
abilitatea de a comunica ușor și de a fi spontani pot asculta acuzațiile de incompetență ale părinților cu calm, fără
a reacționa exagerat. După ce se exprimă aceste acuzații, conflictul se mediază respectându-se etapele descrise
mai sus.
2.2.3. Dezvoltarea abilităților de relaționare socială
în structura factorială a aptitudinii pedagogice, competența psihosocială deține o pondere importantă; competența
psihosocială se referă la abilitățile necesare în optimiza rea relaționării interumane în cadrul procesului
educațional, dar și în cadrul relaționării cu părinții, cu ceilalți colegi. Deseori, calitatea relației interumane
determină succesul actului educativ într-o măsură mai mare decât conținutul discursului.
Asistentul social școlar poate oferi sprijin profesorilor pentru a-și dezvolta abilitățile de relaționare socială,
furnizând informații despre calitățile unei comunicări eficiente și ajutând efectiv profesorul să-și cristalizeze un
stil de comunicare eficient. în acest scop, el poate urmări comportamentul profesorului în interacțiunile sale cu
elevii sau poate sprijini profesorul să-și supravegheze singur comportamentul, prin liste de control, cum ar fi
(apud Travers, Cooper, 1995, pp. 195-l96):
a) comportamentul nonverbal:
– profesorul are tendința de a adopta o manieră închisă când se adresează comportamentului elevului, de
exemplu, încrucișează brațele;
– folosește contactul ochi în ochi cu elevul;
– zâmbește mult/puțin;
– tonul vocii este ridicat/agresiv sau blând/afectuos;
b) abilitățile de ascultare :
– profesorul își permite să fie distras de la subiectul lecției și să asculte relatările elevilor în legătură cu alte
probleme decât cele specifice situației educative;
– profesorul poate/nu poate ghici sentimentele elevului, când acesta i se adresează.
– profesorul poate încorpora în feedback-ul pe care-l oferă elevului senti mentele pe care le-a ghicit la acesta;
– profesorul poate parafraza cuvintele elevului, exprimând empatie cu el;
c) stabilirea încrederii prin comunicare:
– profesorul poate comunica, verbal și nonverbal, elevilor că are încredere în ei;
– profesorul își poate exprima propriile sentimente în mod liber în fața elevilor;
– elevii știu ce fel de persoană este profesorul, apreciază corect personalitatea sa;
– profesorul comunică frecvent elevilor că este interesat de persoana lor;
d) atitudinea pozitivă față de elevi:
– profesorul poate rezolva dificultățile de comportament ale elevilor fără să le reducă stima de sine, adică fără
să-i umilească sau să le afecteze încrederea în ei înșiși;
– profesorul este capabil să-și reformuleze gândurile negative într-un mod pozitiv;
– profesorul folosește mai mult fraze negative decât pozitive sau invers;
– profesorul folosește o varietate de fraze pozitive sau doar câteva;
e) dezvoltarea expectanțelor pozitive cu privire la elevi:
– profesorul comunică faptul că are încredere în abilitatea elevilor de a învăța;
– profesorul comunică elevilor că se așteaptă ca aceștia să se comporte adecvat;
– profesorul poate comunica expectanțele sale elevilor fără să recurgă la „comenzi" și fără să implore;
– profesorul este capabil să încurajeze gândirea independentă a elevilor.
Urmărind care dintre aceste abilități nu sunt prezente în interacțiunile profesorului cu elevii, asistentul social
școlar va iniția un program de dezvoltare a acestora, încurajând profesorul să extindă folosirea noilor achiziții și
dincolo de cadrul școlii.
2.2.4. Susținere în gestionarea nivelului de stres
Profesia didactică este una dintre cele mai stresante profesii, sursele de stres provenind din relația cu elevii, cu
părinții, cu colegii, din caracterul birocratic și rutinier al predării, din conflictul de roluri, din salariile
nemotivante, din condițiile fizice de desfășurare a activității, din schimbările aduse de reforma sistemelor
educative etc. Meseria de profesor este extrem de solicitantă și satisfacțiile profesionale pot fi reduse de
ambiguitatea rolului, de conflictele cu staff-ul, de încercarea de a rezolva problemele de comportament ale
elevilor, de efortul continuu de a-i motiva pentru a studia și progresa. Stresul prelungit și reducerea satisfacțiilor
profesionale pot determina scăde rea stimei de sine a profesorului, cu efecte directe asupra eficienței sale
educative; creșterea stimei de sine are ca efect creșterea capacității de a rezolva probleme.
Observațiile clinice și cercetările psihologice (cf. Lawrence, 1996, p. 86) au demonstrat că este posibil ca
oamenii să-și controleze comportamentul și emoțiile dacă
sunt suficient de motivați și pregătiți să facă efortul necesar. Dacă profesorului nu-i place un anumit aspect al
activității educative din școala în care lucrează, atunci trebuie să facă efortul să identifice sursele de stres și să le
contracareze; nu trebuie adoptat punctul de vedere potrivit căruia predarea este inevitabil stresantă, stresul se
implică în construirea caracterului etc. Există aspecte neplăcute ale vieții școlare care nu trebuie acceptate ca
inevitabile, ci remediate.
Asistentul social din școală trebuie să creeze un cadru pentru ca profesorii să-și poată exprima nemulțumirile,
nevoile, propunerile într-o atmosferă constructivă și de încredere; în acest scop asistentul social, împreună cu
directorul, poate să realizeze ședințe periodice, într-un context informai, neamenințător, în care profesorii să fie
încurajați să-și exprime opiniile și să discute problemele de la clasă. Punctul de plecare al acestor întâlniri este
acceptarea faptului că toți profesorii au sau vor avea probleme, și nu să se aprecieze prezentarea problemelor ca
fiind o slăbiciune de caracter sau un minus în pregătirea psihopedagogică ori de specialitate. în aceste întâlniri cu
caracter informai se poate realiza un schimb de experiențe util, iar profesorii cu mai multă experiență în
învățământ pot oferi sugestii valoroase în rezolvarea unor probleme specifice. Alături de informațiile
achiziționate astfel, suportul emoțional pe care-l oferă aceste întâlniri poate fi eficient în combaterea stresului.
Scopul acestor ședințe cu caracter informai este de a oferi ocazia profesorilor să-și facă cunoscute nevoile,
problemele. Profesorii care nu au încredere în ei vor fi incapabili să exprime opinii contrare într-o ședință și vor
avea tendința să evite situațiile neplăcute sau conflictele cu ceilalți; profesorii agresivi își vor exprima opiniile
într-un mod neplăcut, încercând să-și impună punctul de vedere și să-i determine pe ceilalți să le satisfacă
nevoile. Profesorii care au încredere în ei înșiși își vor exprima nevoile politicos, dar ferm, vor fi calmi și nu vor
reacționa cu ostilitate dacă sunt contraziși. De aceea, a conduce o echipă de profesori renumiți pentru
individualismul lor poate determina conflicte. Asistentul social va media conflictele apărute și va folosi aceste
contexte pentru a identifica modalitățile de rezolvare a nemulțumirilor existente.
Alături de suportul oferit profesorilor pentru a-și exprima opiniile cu privire la aspectele neplăcute ale profesiei
lor, asistentul social din școală poate oferi, la cerere, consiliere individuală pentru diminuarea nivelului de stres.
în acest sens, el poate ajuta profesorul să devină mai organizat; deseori, insecuritatea și stresul provin din faptul
că profesorul nu și-a planificat bine activitățile pe ziua de muncă respectivă. în acest caz, profesorul va fi
consiliat să-și formeze obiceiul ca, înainte de a ajunge la școală, să-și planifice riguros programul, după cum
urmează:
– să alcătuiască o listă cu ceea ce are de făcut în ziua respectivă, în ordinea importanței;
– să estimeze timpul cerut de fiecare activitate;
– să aibă o evidență strictă a activităților ce trebuie realizate la termen;
– să delege realizarea unor activități, atunci când este posibil;
– să-și asigure intimitatea, de exemplu, încuind ușa biroului și afișând „Nu deranjați";
– să petreacă un anumit interval în fiecare zi gândindu-se doar la rolul său de profesor.
Consilierea în scopul diminuării stresului profesional poate avea o diversitate de obiective : să învețe profesorii
să-și accepte limitele, să nu se grăbească să ia decizii,
să se răzgândească atunci când situația o cere, să-și mențină simțul umorului, să-și cultive hobby-urile, să-și
dezvolte anumite abilități etc.
2.3. Servicii oferite personalului noneducativ al școlii
Personalul noneducativ al școlii include administratorul, psihologul, medicul, logopedul, consilierul de orientare
școlară și profesională, paznicul și personalul de întreținere, laborantul, bibiliotecarul etc. Asistentul social școlar
este membru al unei echipe de specialiști și serviciile oferite colegilor săi fac parte din atribuțiile sale în cadrul
muncii în echipă. Sarcinile profesionale ale asistentului social școlar se centrează pe cola borarea cu
administratorul și echipa de specialiști din școală, după cum urmează:
a) analizează împreună cu administratorul (directorul) școlii și cu ceilalți specialiști cauzele inadaptării școlare
a unui elev sau a unui grup de elevi și formulează împreună strategiile de acțiune care se impun în vederea
ameliorării problemelor de adaptare școlară; la nivelul unității școlare, o serie de investigații realizate în anii '80
(vezi Henggeler, 1989, p. 54) au identificat mai multe caracteristici ale organizării vieții școlare care se asociau
inadaptării școlare : politica școlară incoerentă, lipsită de fermitate și discriminativă; sistemul de recompense
subdimensionat; conducere a școlii incoerentă și ineficientă; dependența de finanțarea publică; lipsa de prestigiu
a școlii; slaba preocupare pentru dezvoltarea relațiilor sociale între elevi; slaba implicare a elevilor în activități
extracurriculare; participarea insuficientă a părinților la organizarea vieții școlare; absența relațiilor dintre școală
și instituțiile educative aparținând nivelului următor de școlarizare. Toate aceste aspecte pot fi avute în vedere de
asistentul social în efortul său de a contribui la ameliorarea politicii școlii în privința optimizării adaptării
școlare;
b) colaborează cu administratorul școlii în scopul dezvoltării unor relații de cooperare cu agenții sau instituții
din comunitate. De exemplu, se pot dezvolta parteneriate școală – agenți economici, care au ca scop fie
sponsorizarea unor proiecte, activități ale elevilor, fie realizarea de activități de profesionalizare pentru un
anumit segment al populației școlare; un agent economic îi poate considera pe cei care abandonează școala ca
fiind o prioritate la angajarea personalului pentru munci necalificate sau poate susține activitatea atelierului
școlii; la rândul ei, școala poate oferi expertiză sau echipamente pentru diverse organizații sau instituții ale
comunității;
c) oferă informații și se consultă cu psihologul, medicul, fizioterapeutul, profesorii pentru a dezvolta o abordare
terapeutică globală și eficientă în cazul unui elev cu trebuințe educative speciale sau în cazul unor grupuri de
astfel de elevi; planul individualizat de servicii destinate recuperării-integrării unui astfel de elev rezultă în urma
coordonării opiniilor tuturor specialiștilor care supraveghează evoluția cazului. în mod frecvent, asistenții sociali
sunt desemnați „manageri de caz" (Costin, 1987, p. 543), având astfel responsabilitatea să coordoneze eforturile
tuturor celorlalți specialiști și ale părinților; ca manager de caz, asistentul social școlar trebuie să se asigure că
toate informațiile relevante sunt luate în considerare în timpul ședințelor asupra fiecărui caz;
d) oferă informații și servicii comitetului școlii pentru a se ameliora eficiența tuturor serviciilor
speciale pe care le oferă unitatea școlară. Serviciile oferite de școală sunt, în funcție de fiecare caz :
pregătirea pentru admitere în următorul nivel de școlarizare; orientarea vocațională; ajutorul financiar
și serviciile alimentare pentru elevii cu posibilități materiale reduse; activitățile educaționale diverse;
evaluarea academică pe discipline ; plasarea profesională; serviciile medicale; serviciile speciale
pentru „boboci", absolvenți, cluburi sau asociații de elevi; programele recreative; serviciile sportive;
programele educaționale speciale pentru minorități, fete etc. (vezi în acest sens și Hussen,
Postlethwaite, 1995, p. 5157); "
e) cooperează sau își oferă serviciile în domeniul protecției copilului, stimulând toți membrii
personalului școlii să observe și să raporteze cazurile de abuz asupra copilului.
2.4. Servicii pentru comunitate oferite de asistența socială din școală
în general, asistenții sociali școlari asistă familiile elevilor în utilizarea resurselor existente în
comunitate; ei oferă informații părinților despre organizațiile specializate în protecția drepturilor,
despre asociațiile caritabile, serviciile medicale, serviciile juridice sau despre facilitățile acordate
segmentelor sociale vulnerabile de către diverse instituții ale comunității. Asistenții sociali din școli
pot recomanda părinții unor asemenea instituții și acționează astfel ca o legătură între familie și
comunitate. Dacă asistenții sociali sunt membri în consiliul de conducere al comunității respective, ei
pot contribui la ameliorarea politicii de folosire a resurselor locale, pot schimba strategiile de
dezvoltare locală, pot coordona activitatea unor grupuri specializate în asistență socială, pot face mai
bine cunoscute nevoile școlii la nivel local.
Alături de aceste sarcini profesionale, asistența socială din școală poate servi direct nevoile comunității
locale și în alte moduri:
a) antrenarea elevilor în activități de voluntariat în favoarea persoanelor aflate în nevoie; asistentul
social din școală poate coordona activitatea unui grup de elevi care doresc să-și folosească timpul liber
punându-se la dispoziția semenilor aflați în nevoie: bătrânii, bolnavii cronici, copiii care nu
frecventează școala din cauza problemelor medicale, copiii orfani etc. Astfel de activități sunt extrem
de eficiente pentru toți cei implicați; elevilor le dezvoltă deprinderile de întrajutorare, cooperare,
atitudinea de solidaritate, emoțiile și sentimentele altruiste, iar din punctul de vedere al orientării
școlare și profesionale, le pot clarifica idealul profesional; beneficiarilor acestor servicii le sunt
satisfăcute o serie de trebuințe, ceea ce contribuie la creșterea calității vieții lor. Asistentul social din
școală, pe baza cooperării cu instituțiile de asistență socială din comunitate, va identifica cele mai
bune variante de acțiune și cele mai bune plasamente pentru elevi, creând astfel o nouă rețea de
socializare pentru elevi;
b) prevenirea delincventei juvenile și a altor fenomene sociale disfuncționale: toxicomania,
alcoolismul, vandalismul. Școala este un subsistem al sistemului social global, având atât un caracter
reactiv, cât și proactiv în raport cu dinamica societății în care se integrează. Școala și comunitatea
formează un ecosistem
caracterizat de o stabilitate relativă și, în consecință, problemele școlii nu pot fi tratate separat de problemele
comunității. între inadaptarea școlară și delincventa juvenilă se instalează o relație de cauzalitate circulară, ce
poate fi rezumată astfel: modelele de conduită deviantă din comunitate sunt reproduse în școală, generează
pedeapsă, etichetare și marginalizare – frustrările trăite de elevi la școală alimentează motivația neconformării la
normele și valorile școlare, mani-festându-se în conduite deviante în spațiul social școlar și extrașcolar.
Legătura dintre școală și comunitate ridică dificultăți suplimentare în calea elaborării unor strategii de prevenire
a inadaptării în școală. Astfel, măsuri cum ar fi supravegherea mai strictă a conduitelor elevilor, norme școlare
cu conținut prescriptiv adecvat, consolidarea instalațiilor și echipamentelor pot avea ca efect o reducere a actelor
de violență și vandalism în școli, însă, concomitent, aceste conduite-problemă vor migra în comunitate. Pe de
altă parte, trebuie observat că exmatriculările sau suspendările pe perioade determinate ale elevilor devianți le
facilitează contactul cu alți delincvenți, stimulând procesul de învățare socială a conduitelor infracționale. De
aceea, o strategie eficientă de prevenire a devianței în școală trebuie să pornească de la relația complexă școală –
comunitate, mai precis de la realizarea unei coordonări între funcțiile școlii și dinamica unor instituții ale
societății; coordonarea școală – piața muncii (exprimată în eficiența pregătirii școlare din perspectiva integrării
active pe piața muncii a absolvenților), coordonarea școală – sistemul juridic (elevii etichetați oficial de
reprezentanții justiției ca „delincvenți" determină la cadrele didactice reacții de teamă, evitare, care compromit
reintegrarea școlară a elevilor respectivi) și coordonarea școală – familie (exprimată în unitatea scopurilor
urmărite de cei doi agenți de socializare) sunt condițiile esențiale pentru diminuarea inadaptării școlare.
în măsura în care asistența socială din școală are rolul de a ameliora relația dintre școală și celelalte instituții ale
comunității, favorizând adaptarea școlară a tuturor elevilor, acest demers se traduce printr-o diminuare a
problemelor de integrare socială la nivelul societății. Caracterul terapeutic al activității asistentului social din
școală servește astfel comunității, întrucât școala devine mai capabilă să furnizeze acesteia absolvenți echilibrați,
competenți, sănătoși, cu capacitate de adaptare la schimbările din lumea în care trăiesc.
Programele educative destinate prevenirii alcoolismului, consumului de droguri, conduitelor violente etc.,
realizate în școală, și-au demonstrat eficiența în timp (vezi Robbins, 1966). Școala are puterea de a influența în
bine conduitele elevilor, chiar dacă aceștia vin în contact cu modele deviante de conduită în afara școlii.
Asistența socială din școală poate acționa decisiv în acest sens, coordonând eforturile întregului personal
educativ și recompensând modelele de conduită dezirabile social.
2.5. Sarcinile administrative și profesionale specifice ale asistentului social din școală
Asistentul social școlar face parte din consiliul de conducere al școlii, calitate din care rezultă sarcinile sale
administrative : contribuie la elaborarea politicii școlare, gestio nează relațiile din interiorul școlii, dar și relațiile
școală – comunitate, mobilizează și gestionează resursele necesare realizării programului educativ, sesizează
oportunitățile de dezvoltare a serviciilor oferite de școală etc.
Sarcinile profesionale specifice pot fi corelate cu necesitatea perfecționării continue a asistentului social din
școală, prin informarea de specialitate, participarea la manifestările științifice de profil și la schimburile de
experiență, oferirea de consultanță colegilor, publicarea rezultatelor activității personale de investigație,
contribuția la creșterea capitalului social al școlii. Această sarcină profesională se impune cu atât mai mult cu cât
din pregătirea de specialitate în domeniul asistenței sociale lipsește o componentă curriculară centrată pe
activitatea asistentului social în școală.
După cum se poate observa din multitudinea de sarcini pe care le îndeplinește asistentul social în școală,
complexitatea conținutului acestei profesii poate apărea copleșitoare. Dincolo de aspectul cantitativ, reține
atenția și ușurința cu care asistentul social din școală poate ajunge să trăiască conflictul de roluri: va servi în
primul rând interesul elevului obișnuit sau pe cel al elevului cu cerințe educative speciale? Va satisface
trebuințele colegilor sau pe cele ale elevilor ?
O altă problemă specială, nerezolvată încă, privind munca asistentului social în școală, care apare cu atât mai
presantă cu cât totul se judecă azi din perspectiva raportului dintre investiții și beneficii, este cea a eficienței
activității sale. Dacă de necesitatea asistenței sociale în școală nu se mai îndoiește nimeni, rămâne de rezolvat
modul în care acest sistem de servicii își poate dovedi eficiența, respectiv modul în care poate să demonstreze
riguros, prin rezultatele sale, că a contribuit la o mai bună folosire de către elevi a oportunităților de învățare
oferite de școală.
Dincolo de acest aspect, asistența socială în școală reprezintă o profesie provocantă, dificilă, dar intrinsec
recompensantă; satisfacția de a modela personalitatea elevilor, de a-i ajuta să-și descopere identitatea socială și
vocația, încrederea acordată de elevi și adulți – încredere care se câștigă în timp – sunt principalele ingrediente
care dau farmec și seducție acestei activități.
Bibliografie selectivă
Bogdan, T., Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973. Bunescu, G.; Alecu, G.; Badea, D.,
Educația părinților. Strategii și programe, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1997.
Coasan, A.; Vasilescu, A., Adaptarea școlară, Editura Didactică și Enciclopedică, București, 1988. Costin, L.B., „School
Social Work", in Minahan, A. (ed. in chief), Encyclopedia of Social
Work, ed. a VlII-a, voi. 2, NASW, Silver Spring, Maryland, 1987. Crețu, C, Curriculum diferențiat și personalizat, Editura
Polirom, Iași, 1998. Cucoș, C, Minciună, contrafacere, simulare, Editura Polirom, Iași, 1997. De Peretti, A., Educația în
schimbare, Editura Spiru Haret, Iași, 1996. Defrance, B., La violence ă l'ecole, Syros-Alternative, Paris, 1988.
Delors, J., „Tezele Comisiei Internaționale a Educației pentru secolul XXI", Sources, UNESCO,
noiembrie, 1993.
Faure, E., A învăța să fii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974. Festinger, L., Social Pressures in Informai
Groups. A Study of Human Factors in Housing,
Harper & Row, New York, 1950.
Hebberecht, P.; Sack, E, La Prevention de la delinquance en Europe, L'Harmattan, Paris, 1997.ASPECTE ALE ASISTENȚEI SOCIALE ÎN ȘCOALĂ
855
Henggeler, S., Delinquency in Adolescence, Sage Publication, Londra, 1989. Houssaye, J., Les Valeurs ă l'ecole, PUF, Paris,
1992.
Hussen, T.; Postlethwaite, T.N. (eds), The International Encyclopedia of Education, ed. all-a, Pergamon, 1995, voi. 9.
Ionescu, I., Sociologia scolii, Editura Polirom, Iași, 1997.
Lawrence, D., Enhancing Self-Esteem in the Clasroom, Routledge, Londra, 1996.
Lerner, J., Learning Disabilities, Houghton Mifflin Company, Boston, 1988.
Metropolitan Life Survey of the American Teacher, Prepanng Schools for the 1990s, Metropolitan Life Insurance Company,
Tâmpa, Florida, 1989.
Minahan, A. (ed. in chief), Encyclopedia of Social Work, ed. a VlII-a, voi. 2, NASW, Silver Spring, Maryland, 1987.
Momanu, M., „Aspecte conflictuale ale situației pedagocice", in Stoica, Constantin A.; Neculau, A. (coord.), Psihologia
rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iași, 1998, pp. 213-223.
Moroșanu, C. et al., Autoritatea tutelară și protecția copilului, Editura Moldogrup, Iași, 1996. Neculau, A.; Cozma, T.
(coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iași, 1994.
Nelson, C.,A JobAnalysis of the School Social Workers, Educațional Testing Service, Princeton, New Jersey, 1990.
Păun, E., Sociopedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982. Robbins, Lee N., Deviant children
grown up, The Wiliams & Wilkins Company, Baltimore, 1966. Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Editura
Polirom, Iași, 1997.
Stoica, Constantin A.; Neculau, A. (coord.), Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iași, 1998.
Travers, CJ.; Cooper, C.L., Teachers under Pressure: Stress in the Teaching Profession, Routledge, Londra, 1995.
Ungureanu, D., Educația integrată și școala inclusivă, Editura de Vest, Timișoara, 2000. Zazzo, R., Debilitățile mintale,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979.
Alois Gherguț
Problematica asistenței persoanelor cu
handicap/cerințe speciale
1. Componentele fundamentale ale asistenței psihopedagogice și sociale
2. Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap
3. Principalele categorii de deficiențe întâlnite la persoane cu cerințe speciale.
Clasificări, etiologie, scurtă prezentare clinică și psihopedagogică
1. Componentele fundamentale
ale asistenței psihopedagogice și sociale
în documentele editate sub egida UNESCO referitoare la terminologia educației speciale și a disciplinelor ei
conexe, cum ar fi psihopedagogia medicală, psihopedagogia medico-socială sau psihologia copilului cu cerințe
speciale, se subliniază faptul că domeniul asistenței persoanelor cu cerințe speciale (în principal, persoane cu
diferite tipuri de deficiență sau handicap, dacă avem în vedere contextul social la care se raportează aceste
persoane) utilizează informații furnizate de medicină (pediatrie, neuropsihiatrie, neuropatologie, neurologie
infantilă, oftalmologie, oto-rino-laringologie, ortopedie, audiologie, igienă etc), psihologie, pedagogie,
sociologie, asistență socială, științe juridice, în studiul personalității persoanelor cu diferite tipuri de deficiență
(mintală, auditivă, vizuală, somatică, de conduită, de limbaj etc.) sau a persoanelor aflate în dificultate privind
integrarea și relaționarea lor cu instituțiile comunității ori cu semenii lor din comunitatea din care fac parte.
Altfel spus, domeniul asistenței persoanelor cu cerințe speciale împrumută termeni, concepte din alte discipline a
căror semnificație este utilizată într-o manieră interdisciplinară distinctă, în funcție de varietatea formelor de
deficiență și de inadaptarea consecutivă tipului de deficiență. De asemenea, câmpul de acțiune al acestui
domeniu se situează între studierea stării de normalitate și a stării patologice, parcurgând un traseu complex care
include prevenirea, depistarea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea, orientarea școlară și profesională,
integrarea socială și monitorizarea evoluției ulterioare a persoanei aflate în dificultate. Toate aceste etape pot fi
incluse într-o formulă specifică acestui domeniu care justifică în mare parte caracterul său pragmatic, acționai –
asistența psihopedagogică și socială.
Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu cerințe speciale (persons with special needs) constituie un
ansamblu de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială în vederea depistării, diagnosticării, recuperării,
educării, instruirii, profesio nalizării, adaptării și integrării sociale a persoanelor care prezintă o serie de deficiențe
de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate
în situații de risc din cauza mediului în care trăiesc, resurselor insuficiente de subzistență sau prezenței unor boli
cronice ori a unor fenomene degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.
Asistența socială a persoanelor cu cerințe speciale reprezintă o componentă fundamentală a asistenței generale
acordate acestor persoane, iar din punctul de vedere al eficienței intervenției ea trebuie corelată cu intervenția
psihologică, pedagogică, medicală etc. la nivelul unei echipe interdisciplinare.
Componentele fundamentale ale asistenței psihopedagogice și sociale sunt:
a) psihologică:
– cunoașterea particularităților specifice dezvoltării psihice a persoanei și a tuturor componentelor
personalității;
– atitudinea și reacțiile persoanei în raport cu deficiența sau cu incapacitatea sa și în relațiile cu cei din jur;
– modul de manifestare a comportamentului în diferite situații;
– identificarea disfuncțiilor la nivel psihic ;
– identificarea căilor de recuperare/compensare a funcțiilor psihice afectate;
– asigurarea unui cadru de securitate și confort afectiv pentru menținerea echilibrului psihic și dezvoltarea
armonioasă a personalității;
b) pedagogică:
– evidențierea problemelor specifice în educarea, instruirea și profesionalizarea persoanelor cu diferite tipuri de
deficiențe;
– adaptarea obiectivelor, metodelor și mijloacelor de învățământ la cerințele impuse de particularitățile
dezvoltării psihofizice a persoanelor cu cerințe educative speciale;
– adaptarea/modificarea conținutului învățământului în funcție de nivelul evo luției și dezvoltării biopsihice a
subiecților supuși educației;
– asigurarea unui cadru optim de pregătire, astfel încât fiecare subiect supus educației și instruirii să asimileze
un minimum de cunoștințe și deprinderi practice necesare integrării sociale;
c) socială:
– inserția bio-psiho-socio-culturală a persoanei în realitatea socială actuală sau în schimbare pe axele:
profesională, familială, socială;
– acțiuni de prevenire și combatere a manifestărilor de inadaptare socială;
– promovarea și susținerea unor politici coerente și flexibile pentru protecția și asistența socială a persoanelor
aflate în dificultate;
– informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civică a membrilor comunității față de persoanele
aflate în dificultate, precum și posibilitățile de valorificare a potențialului aptitudinal și relațional al acestor
persoane în folosul comunității.
1.1. Obiectivele asistenței psihopedagogice și sociale
Obiectivul central este axat pe intervenția în scop instructiv-educativ și de recuperare a persoanelor cu diferite
tipuri de deficiențe sau aflate în incapacitate de acțiune, considerându-se ca notă comună a acestor persoane
instabilitatea, dezechilibrul sau chiar ruperea totală a raporturilor individ – societate. Obiectivele asistenței
psihopedagogice și sociale sunt:
1. Prezentarea analitică, descriptivă, comparativă și etiologică a diferitelor categorii de persoane cu cerințe
speciale.
2. Elaborarea unor criterii de clasificare pe niveluri/grade/trepte a tulburărilor sau deficiențelor întâlnite la
persoanele respective.
3. Prezentarea particularităților specifice activității persoanelor cu cerințe speciale, consecință a modificărilor
biopsihice și/sau socioeducaționale.
4. Prezentarea și analiza sistemului de depistare-recuperare-adaptare-integrare pentru categoriile de persoane
aflate în dificultate.
5. Stabilirea scopurilor, metodelor și mijloacelor de activitate psihopedagogică și socială cu persoanele care
prezintă deficiențe sau care se află în situații dificile de existență.
6. Elaborarea unui program de profesionalizare în concordanță cu cerințele pieței forței de muncă și încadrarea
în unități productive sau ateliere protejate a persoanelor cu cerințe speciale.
7. Elaborarea strategiilor de integrare socială a persoanelor aflate în dificultate prin valorificarea tuturor
resurselor existente la nivelul comunității.
8. Urmărirea evoluției și a gradului de adaptare-integrare a persoanelor cu cerințe speciale în câmpul relațiilor
sociale.
9. Elaborarea unor strategii de intervenție pentru prevenirea și/sau ameliorarea consecințelor diferitelor tipuri de
deficiențe sau a unor disfuncții la nivel familial, comunitar și social.
10. îmbogățirea corpusului de cunoștințe cu noi informații rezultate în urma unui permanent proces de cercetare-
acțiune și modernizare a programelor de inter venție existente în domeniul psihopedagogiei și asistenței sociale.
1.2. Abordări ale problematicii persoanelor cu cerințe speciale
în literatura psihopedagogică se întâlnesc frecvent mai mulți termeni care, în funcție de modul de abordare a
problematicii persoanelor cu cerințe speciale, pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înțelegerea
corectă și nuanțată a fenomenelor avute în vedere:
1) Aspectul medical – deficiența – se referă la deficitul stabilit prin metode și mijloace clinice sau paraclinice,
explorări funcționale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură senzorială,
mintală, motorie, comportamentală sau de limbaj.
Prin deficiență se înțelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri
fiziologice, anatomice sau psihologice și desemnează o stare patologică, funcțională, stabilă sau de lungă durată,
ireversibilă sub acțiunea terapeutică și care afectează capacitatea de muncă, dereglând procesul de adaptare și
integrare la locul de muncă sau în comunitate a persoanei în cauză.
Termenul generic de deficiență include și o serie de alți termeni cu o semnificație și o sferă semantică mai
îngustă, cum ar fi:
a) deficitul desemnează înțelesul cantitativ al deficienței, adică ceea ce lipsește pentru a completa o anumită
cantitate sau întregul;
b) defectuozitatea se referă la ceea ce determină un deficit;
c) infirmitatea desemnează diminuarea notabilă sau absența uneia sau mai multor funcțiuni importante care
necesită o protecție permanentă, fiind incurabilă, dar putând fi reeducată, compensată sau supracompensată.
După datele UNESCO, infirmitatea se limitează numai la deficiența motorie ;
d) invaliditatea implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a capacității de muncă;
e) perturbarea se referă la abaterile de la normă.
2) Aspectul funcțional – incapacitatea – reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parțială a posibilităților
fizice, mintale, senzoriale etc., consecință a unei deficiențe care împiedică efectuarea normală a unor activități.
Indiferent de forma de manifestare (fizică, senzorială, mintală etc), incapacitatea conduce la modificări de
adaptare, la un anumit comportament adaptiv, la performanțe funcționale care determină forme, mai mult sau
mai puțin grave, de autonomie personală, profesională sau socială. Altfel
spus, incapacitatea reprezintă perturbarea capacității de îndeplinire normală a unei activități sau a unui
comportament; această tulburare poate avea un caracter reversibil sau ireversibil, progresiv sau regresiv.
Incapacitatea poate fi evaluată, în funcție de natura deficienței care o determină, prin:
– probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligență, la pierderea auzului, a coeficientului de vedere, a
gradului de dezvoltare motorie etc.;
– investigații de natură medicală care întregesc informațiile cu privire la gravitatea sau prognoza
socioprofesională a incapacității respective;
– investigații sociologice care urmăresc consecințele incapacității asupra relațiilor și vieții sociale a persoanei
deficiente.
3) Aspectul social rezumă consecințele deficienței și ale incapacității, cu manifestări variabile în raport cu
gravitatea deficienței și cu exigențele mediului. Aceste consecințe pe plan social sunt incluse în noțiunile de
handicap, respectiv de inadaptare, și se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă, marginalizare,
inegalitate, segregare, excludere.
Handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficiență sau incapacitate,
care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol într-un context social, cultural, în funcție de vârsta, sexul sau
profesia persoanei respective. Altfel spus, handicapul este o funcție a relației dintre persoanele cu incapacitate și
mediul lor de viață, fiind evidențiat atunci când aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale,
împiedicându-le accesul la diferite activități sau servicii sociale care sunt disponibile în condiții normale
celorlalte persoane din jurul lor. Dificultățile întâlnite de persoanele cu handicap sunt multiple și complexe, ceea
ce face dificilă sistematizarea lor. Totuși, o sistematizare aproximativă a condus la următoarea clasificare a
grupelor de dificultăți:
a) dificultăți de ordin general:
– dificultăți de deplasare și mișcare, pentru cei cu deficiențe fizice;
– dificultăți de exprimare și comunicare, pentru cei cu deficiențe senzoriale;
– dificultăți de adaptare la modul de viață cotidian și la rigorile vieții sociale, pentru cei cu deficiențe mintale și
intelectuale;
– dificultăți de întreținere, pentru persoanele lipsite de resurse și venituri sau care au venituri mici;
b) dificultăți de ordin profesional:
– dificultăți legate de instruirea și pregătirea profesională a persoanelor cu diferite forme și grade de deficiență;
– dificultăți de plasare în locuri de muncă corespunzătoare profesiei sau absența unor locuri de muncă în
condiții protejate (ateliere protejate, secții speciale de producție pentru persoane cu handicap etc.);
c) dificultăți de ordin psihologic și social:
– bariere psihologice care apar între persoanele cu și fără handicap ca urmare a dificultăților întâmpinate în
activitățile cotidiene, profesionale sau sociale, precum și din cauza unor prejudecăți sau a unor reprezentări
deformate cu privire la posibilitățile și activitatea persoanelor cu deficiențe.
Concluzionând, putem spune că deficiența poate determina o incapacitate care, la rândul ei, antrenează o stare de
handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în care trăiește, mediu care poate
asimila, tolera sau respinge persoana deficientă; de aici o serie de consecințe atât asupra echilibrului vieții interne
a persoanei respective, cât și în planul relațiilor cu cei din jur, fapt ce conduce la includerea persoanei cu
deficiențe într-un cerc vicios, cu urmări, uneori destul de complicate, în procesul dezvoltării și structurării
armonioase și echilibrate a personalității acesteia.
2. Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu
handicap
Experiența recentă a arătat că, la scară internațională, există o preocupare sporită a organismelor și a instanțelor
de decizie față de asigurarea unor condiții și a unor șanse egale persoanelor aflate în diferite situații de handicap.
Pentru a delimita un cadru general privind strategiile de acțiune în domeniul asistenței și sprijinirii persoanelor
cu handicap, Organizația Națiunilor Unite a elaborat și promovat un set de reguli care să asigure persoanelor cu
handicap aceleași drepturi și obligații ca și persoanelor normale. Persoanele cu handicap și organizațiile acestora,
precum și alte organizații sau foruri ale societății civile, împreună cu instanțele guvernamentale ale fiecărui stat,
au datoria de a acționa și de a face front comun pentru înlăturarea barierelor care mai există în calea exercitării
drepturilor și libertăților persoanelor cu handicap și pentru instaurarea unui climat de colaborare și parteneriat
favorabil mobilizării tuturor resurselor în scopul sporirii gradului de informare a membrilor societății în legătură
cu nevoile, potențialul și contribuția persoanelor aflate în dificultate la viața comunității din care fac parte.
Principalele reguli care trebuie să susțină egalizarea șanselor pentru per soanele cu handicap sunt:
1) Sporirea gradului de conștientizare – fiecare stat trebuie să inițieze și să sprijine campaniile de informare în
legătură cu politica și problematica persoanelor cu handicap prin programele și serviciile inițiate sau existente în
fiecare comunitate, astfel încât să se încurajeze o reprezentare și o atitudine pozitive față de imaginea
persoanelor cu handicap în mediile de informare.
2) îngrijirea medicală – fiecare stat trebuie să asigure programe și servicii pentru depistarea timpurie, evaluarea
și tratamentul deficiențelor, precum și programe care să asigure prevenirea și înlăturarea unor deficiențe apărute
la populații sau persoane cu grad mare de risc.
3) Reabilitarea – fiecare stat are obligația să dezvolte programe naționale de reabilitare pentru toate categoriile
de persoane cu handicap, bazate pe principiile deplinei participări și ale egalității și care să includă o paletă largă
de activități destinate formării aptitudinilor de bază, îmbunătățirii sau compensării funcțiilor afectate, consilierii
persoanelor cu handicap și a familiilor acestora, dezvoltării încrederii în sine, organizării de servicii ocazionale
pentru evaluare, orientare și inserție socială etc.
4) Serviciile de sprijin – fiecare stat trebuie să asigure dezvoltarea, producerea și furnizarea de echipamente,
instrumente și dispozitive necesare susținerii persoanelor cu handicap (ca o măsură importantă în favoarea
egalizării șanselor), precum și facilitarea achiziției de know-how tehnic, asigurarea service-ului pentru
dispozitivele și echipamentele respective, facilitarea achiziției lor de către persoanele cu handicap (proteze de
toate tipurile, instalații, mașini și echipamente de producție adaptate pentru persoana deficientă, ateliere de
producție protejate, soft adaptat pentru persoane cu anumite tipuri de deficiență etc).
5) Accesibilitatea – fiecare stat trebuie să introducă programe de acțiune pentru a favoriza accesul persoanelor cu
handicap în mediul fizic înconjurător (accesul stradal, accesul în instituțiile publice și la serviciile comunitare,
securitate în spații aglomerate etc), precum și accesul acestor persoane la informare și comunicare (sistemul
Braille, servicii de înregistrare pe suport magnetic, grafică adecvată și limbajul semnelor pe canalele TV de
informare, rețele informatizate adaptate pentru fiecare categorie de deficiență în parte etc).
6) Educația – fiecare stat este responsabil de asigurarea șanselor egale la educație primară, secundară, pregătire
profesională sau educație superioară a copiilor, tinerilor și adulților cu handicap, de facilitarea învățământului
integrat, flexibilizarea, îmbogă țirea și adaptarea curriculumului școlar, de pregătirea continuă a personalului
didactic și de specialitate, încurajarea comunităților să folosească și să dezvolte propriile resurse pentru a asigura
educația la nivel local a persoanelor cu handicap.
7) Ocuparea forței de muncă – fiecare stat trebuie să elaboreze legi și regulamente care să sprijine activ
integrarea persoanelor cu handicap în activități de producție printr-o varietate de măsuri cum ar fi: calificare
profesională de calitate, sisteme de rezervare sau de protejare a locurilor de muncă, împrumuturi și garanții
pentru micii întreprinzători, contracte exclusive sau drepturi prioritare de producție, facilități fiscale etc.
8) Asistența în domeniul veniturilor și protecția socială – fiecare stat este responsabil pentru asigurarea
protecției sociale și pentru garantarea sprijinului financiar adecvat întreținerii unei persoane cu handicap.
Programele de protecție socială trebuie să includă și măsuri de stimulare a persoanelor cu handicap să ocupe
locuri de muncă, pentru a evita dependența totală față de sprijinul financiar al statului și pentru a participa activ
la viața socială și de producție a comunității, premisă a integrării lor în societate.
9) Viața de familie și integritatea personală – fiecare stat trebuie să promoveze participarea deplină a
persoanelor cu handicap la viața de familie și să asigure dreptul acestora la intimitate și integritate personală,
evitarea discriminărilor referitoare la relațiile sexuale, căsătorie și exercitarea rolului de părinte, în special în
cazul fetelor și femeilor cu handicap.
10) Cultura – fiecare stat trebuie să asigure persoanelor cu handicap posibilitatea de a-și utiliza potențialul
creativ, artistic și intelectual, atât în beneficiul propriu, cât și în beneficiul comunității în care trăiesc, accesul în
instituțiile de cultură (teatre, biblioteci, muzee, cinematografe etc).
11) Activitățile recreative și sportive – fiecare stat trebuie să inițieze măsuri pentru accesul persoanelor cu
handicap în locurile de petrecere a timpului liber și practicare a sporturilor (parcuri de distracții, hoteluri, plaje,
arene sportive, săli de gimnastică etc.) și să pregătească personalul din aceste unități pentru relaționarea și
sprijinirea persoanelor deficiente în situațiile mai dificile.
12) Religia – fiecare stat va încuraja măsurile de participare egală a persoanelor cu handicap la viața religioasă a
comunității din care fac parte, inclusiv accesul acestora la literatura religioasă și implicarea autorității religioase
la programele de educație religioasă și de practicare a religiei de către persoanele cu handicap.
13) Informațiile și cercetarea – fiecare stat are responsabilitatea informării opiniei publice cu privire la condițiile
de viață ale persoanelor cu handicap și trebuie să susțină programe de cercetare în domeniul problemelor sociale,
economice și al participării la viața societății care afectează existența persoanelor cu handicap și familiile
acestora.
14) Stabilirea de politici sociale, economice și planificarea programelor de inter venție – fiecare stat trebuie să
inițieze și să planifice, la nivel național, politici adecvate nevoilor persoanelor cu handicap, să aloce fonduri
pentru susținerea organismelor guvernamentale și nonguvernamentale care acționează în favoarea persoanelor cu
handicap, să stimuleze și să sprijine programele de intervenție la nivel regional și local care vin să rezolve
cerințele și problemele persoanelor aflate în dificultate.
15) Legislația – fiecare stat trebuie să asigure prin legislație drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap,
condițiile ca aceste persoane să-și poată exercita toate drepturile pe bază de egalitate cu ceilalți cetățeni,
posibilitatea ca organizațiile persoanelor cu handicap să se implice în dezvoltarea și ameliorarea legislației
naționale referitoare la problematica persoanelor cu cerințe speciale, dând sancțiuni corespunzătoare în cazul
nerespectării principiilor nondiscriminării.
16) Instruirea personalului – fiecare stat trebuie să asigure pregătirea adecvată, la toate nivelurile, a
personalului implicat în planificarea și furnizarea de programe și servicii pentru persoanele cu handicap, să
includă dezvoltarea competențelor și tehnologiilor moderne de acțiune în sprijinul acestora, precum și să
faciliteze colaborarea cu familiile, personalul din școli și unitățile de asistență și ocrotire, cu membrii
comunității, pentru a crește eficiența programelor și serviciilor adresate persoanelor cu cerințe speciale.
17) Organizațiile persoanelor cu handicap – fiecare stat trebuie să recunoască drepturile organizațiilor
persoanelor cu handicap de a reprezenta aceste persoane la nivel național, regional și local, rolul consultativ al
acestor organizații în luarea deciziilor referitoare la problemele celor pe care îi reprezintă, participarea lor la
dezvoltarea politicilor guvernamentale în domeniu.
18) Cooperarea internațională între organizațiile nonguvernamentale care se ocupă de problemele persoanelor
cu handicap, instituțiile de cercetare, reprezentanții programelor de acțiune în acest domeniu și cei ai grupurilor
profesionale interesate de problemele persoanelor aflate în dificultate, organizațiile persoanelor cu handicap,
comitetele naționale de coordonare a instituțiilor și programelor de intervenție pentru persoanele cu handicap.
19) Urmărirea și evaluarea la nivel național a modului de implementare a regulilor în cadrul programelor
pentru persoanele cu handicap și diseminarea informațiilor cu privire la rezultatele și eficiența acestor programe.
în acord cu noile măsuri instituite pe plan mondial privind protecția și educația persoanelor cu handicap și în
conformitate cu prevederile Constituției și ale Legii învățământului, țara noastră a intrat într-o etapă de
transformări radicale ale sistemului de educație, în spiritul egalizării șanselor, pentru copiii, tinerii și adulții cu
deficiențe sau incapacități. Din perspectiva noilor reglementări adoptate de statul român, copiii cu cerințe
educative speciale pot fi integrați fie în unități distincte de învățământ special, fie în grupe și clase speciale din
unități preșcolare și școlare obișnuite, fie, în mod individual, în unități de învățământ obișnuite. Analizând
organizarea și funcționarea procesului de asistență și educație a persoanelor cu handicap, se pot desprinde
următoarele observații:
a) pe timpul școlarizării, copiii cu cerințe educative speciale au acces la toate sursele de reabilitare/recuperare
psihopedagogică, medicală și socială, la serviciile de asistență necesare și disponibile în comunitate sau în
unitățile specializate, inclusiv în cele de învățământ special;
b) evaluarea, expertizarea, orientarea și reorientarea școlară și profesională a copiilor cu cerințe educative
speciale, precum și stabilirea tipului și gradului de handicap revin unor comisii de expertiză complexă;
principiile evaluării, ex-pertizării, orientării și reorientării școlare și profesionale a copiilor cu cerințe educative
speciale vor avea în vedere :
– examinarea globală și individualizată a fiecărui copil în parte cu privire la întregul său potențial de dezvoltare
și învățare;
– expertiza și evaluarea complexă, care include examinarea medicală, psiho logică, pedagogică și socială a
copilului;
– flexibilitatea și reversibilitatea deciziei de expertiză și orientare, cu deosebire între vârsta de 3 și 12 ani;
c) categoriile de copii sau elevi cu cerințe educative speciale (tipuri de handicap și/sau dificultăți de învățare)
care intră în competența comisiilor de expertiză complexă sunt:
– copii/elevi cu deficiențe mintale;
– copii/elevi cu deficiențe senzoriale (vizuale și auditive);
– copii/elevi cu deficiențe fizice;
– copii/elevi cu deficiențe sau tulburări de limbaj ;
– copii/elevi cu dificultăți sau tulburări de învățare;
– copii/elevi cu deficiențe sau tulburări socioafective și de comportament (inclusiv copii cu autism) ;
– copii/elevi cu deficiențe asociate;
– copii și tineri cu handicap, nedeplasabili, în vârstă de până la 30 de ani, care nu se pot integra în structurile
învățământului obișnuit.
3. Principalele categorii de deficiențe întâlnite la persoane cu cerințe
speciale. Clasificări, etiologie, scurtă prezentare clinică și
psihopedagogică
Pentru o analiză corectă a specificului fiecărui tip de deficiență, în cele ce urmează vor fi prezentate unele
informații cu privire la etiologia, modalitățile de clasificare și tabloul clinic al principalelor tipuri de deficiențe.
3.1. Deficiențele mintale
Prin deficiență mintală se înțelege reducerea semnificativă a capacităților intelectuale și psihice care determină o
serie de dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare a individului la condițiile în permanentă schimbare
ale mediului înconjurător și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural, fapt ce plasează
individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți
membri ai comunității din care face parte. Statisticile OMS arată că deficiența mintală este întâlnită la un procent
de 3-4% din populația infantilă, având diferite grade de intensitate și variate forme de manifestare clinică.
în unele cercuri de specialitate se face distincție între handicapul mintal, care indică un mod anormal de
organizare și funcționare mintală, cu implicații directe în organizarea și structurarea personalității individului, și
handicapul intelectual (concept introdus în literatura românească de C. Păunescu), care desemnează
incapacitatea individului de a face față unor sarcini cuprinse în actul învățării, ca o consecință a inadaptării
acestor sarcini, de multe ori supralicitate în școală, la specificul și potențialul real al copilului. Altfel spus,
handicapul mintal, care constituie o patologie de evoluție și dezvoltare ca urmare a patologiei de organizare și
funcționare a unor structuri psihice, se deosebește de handicapul intelectual unde, chiar și în condițiile unei
organizări mintale normale, individul nu poate depăși anumite limite de adaptare și învățare.
Literatura de specialitate utilizează o serie de termeni sinonimi pentru a desemna deficiența mintală, dintre care
cei mai frecvenți sunt: întârziere mintală, înapoiere mintală, oligofrenie, arierare mintală, insuficiență mintală,
subnormalitate mintală, retard intelectual, handicap mintal, debilitate mintală, amenție, alterarea
comportamentului adaptiv etc. Anumiți termeni sunt folosiți din ce în ce mai rar pentru a evita impactul etichetei
nosologice asupra imaginii persoanei deficiente; spre exemplu, termenii de oligofrenie, arierare mintală, amenție
sau debilitate mintală care țin mai mult de domeniul psihiatriei și care induc reprezentări negative asupra
persoanelor respective.
Indicatorul de dezvoltare intelectuală este reprezentat prin coeficientul de inteligență (CI) sau, în varianta
englezească, intelligence quotient (IQ), introdus în literatura psihologică de W. Stern pentru a completa noțiunea
de vârstă mintală (VM) folosită de A. Binet și T. Simon în interpretarea testelor de inteligență. Ca unitate de
măsură psihologică, coeficientul de inteligență reprezintă raportul dintre vârsta mintală (VM) și vârsta
cronologică (VC), exprimate în luni.
Altfel spus, coeficientul de inteligență exprimă raportul dintre două performanțe : performanța reală a subiectului
(VM) și performanța așteptată în funcție de vârsta sa (VC).
în funcție de valoarea coeficientului de inteligență putem opera următoarea clasificare:
– peste 140 – inteligență extrem de ridicată
– 120-l40 – inteligență superioară
– 110-l19 – inteligență deasupra nivelului mediu
– 90-l09 – inteligență de nivel mediu
– 80-89 – inteligență sub medie
– 70-79 – inteligență de limită (intelect liminar)
– 50-69 – deficiență mintală ușoară (debilitate mintală)
– 20-49 – deficiență mintală severă sau mijlocie (imbecilitate)
– 0-l9 – deficiență mintală profundă sau gravă (idioție)
Formele cuprinse în intervalul IQ = 0-80 intră în categoria deficiențelor mintale asupra cărora ne vom
opri în continuare.
Observații:
1) Experiența practică de până acum nu a putut identifica nici un subiect care să aibă coeficientul de
inteligență IQ = 0, ceea ce demonstrează că limitele intervalelor întâlnite în clasificări de tipul celei de
mai sus au, mai cu seamă, un caracter didactic care ajută la înțelegerea nivelului de dezvoltare mintală
prin raportare la o scală numerică.
2) Există o serie de caracteristici atipice ale dezvoltării mintale la copii, fapt care trebuie să intre în
atenția specialiștilor diagnosticieni și a educatorilor, pentru a nu subevalua sau supraevalua un copil,
pornind de la simple cifre sau etichete nosologice. De exemplu, pot fi întâlniți copii care la vârste mai
mici nu reușesc să rezolve o serie de sarcini, aparent normale pentru vârsta lor, riscând să fie catalogați
ca deficienți sau întârziați mintal, dar care, ulterior, să impresioneze prin ineditul și rapiditatea
soluțiilor la sarcinile primite în cadrul programului școlar, la fel cum pot fi întâlniți și copii care să dea
impresia că ar fi inteligenți prin modul lor de a reproduce unele informații, dar care, ulterior, se pot
dovedi veritabili deficienți mintal; tipic pentru aceștia din urmă este cazul idioților savanți care pot
reproduce texte complicate sau pot efectua cu rapiditate calcule aritmetice de o mare dificultate pentru
un om obișnuit, impresionând prin stilul și modul de prezentare, dar care nu pot găsi soluții sau
rezolvări eficiente în situațiile de adaptare la anumite sarcini de tip școlar, profesional sau cu relevanță
socială.
3.1.1. Clasificarea deficiențelor mintale și depistarea lor
Au existat mai multe forme de clasificare a deficiențelor mintale, în funcție de diferite criterii sau
poziții ale specialiștilor cu privire la gradul de recuperare-educare a tipului de deficiență identificat în
rândul subiecților de vârstă școlară. Iată câteva dintre aceste clasificări:
1. O primă clasificare, întâlnită în multe lucrări de psihologie, are în vedere valoarea coeficientului de
inteligență :
– deficiența mintală profundă sau gravă – IQ= 0-20;
– deficiența mintală severă sau mijlocie – IQ = 20-50;
– deficiența mintală moderată – IQ= 50-65;
– deficiența mintală ușoară – IQ= 65-75;
– intelectul de limită sau liminar – IQ= 75-85.
2. în funcție de codificarea medicală a deficiențelor mintale putem opera urmă toarele clasificări :
a) codificarea OMS (Organizația Mondială a Sănătății) :
– IQ= 50-70 – înapoiere mintală ușoară (aproximativ 85% din segmentul populațional care prezintă
retard mintal);
– IQ= 35-49 – întârziere (înapoiere) mintală medie (aproximativ 10% din întreaga populație cu retard
mintal);
– IQ= 20-34 – întârziere (înapoiere) mintală gravă (aproximativ 3-4% din totalul persoanelor
deficiente mintal);
868TRATAT DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ
– IQ sub 20 – întârziere (înapoiere) mintală profundă (aproximativ 1-2% din numărul persoanelor cu retard
mintal);
– înapoiere mintală cu nivel neprecizat (insuficiență mintală FAI) – întâlnită în situațiile când există indicii cu
privire la prezența retardării mintale, însă inteligența persoanei în cauză nu poate fi evaluată prin probe standard
(cum ar fi cazul subiecților puternic destructurați, necooperanți, autiști sau cazul copiilor a căror vârstă, cu cât
este mai mică, cu atât va face mai dificilă aprecierea nivelului lor de inteligență);
b) codificarea Asociației Americane de Psihiatrie :
– IQ= 68-83 – întârziere mintală de graniță;
– IQ= 52-67 – întârziere mintală ușoară;
– IQ= 36-51 – întârziere mintală moderată;
– IQ= 20-35 – întârziere mintală severă;
– IQ sub 20 – întârziere mintală profundă;
c) codificare DMS III (Diagnostic and Statistical Manual, American Psychiatric Association, 1980) :
– IQ = 50-70 – întârziere mintală ușoară;
– IQ= 35-49 – întârziere mintală moderată;
– IQ = 20-34 – întârziere mintală gravă;
– IQ sub 20 – întârziere mintală profundă;
d) codificare UNESCO, 1983 :
– întârziere mintală ușoară (IQ= 51-66 Binet-Stanford și IQ= 55-69 Wechsler);
– întârziere mintală moderată (IQ= 36-50 Binet-Stanford și IQ= 40-54 Wechsler);
– întârziere mintală severă (IQ= 20-35 Binet-Stanford și IQ= 25-39 Wechsler);
– întârziere mintală profundă (IQ sub 19 Binet-Stanford și IQ sub 24 Wechsler).
3. După criteriul mixt medico-educațional-social putem identifica:
a) codificare după OMS și J. Lang :
– deficienți mintal educabili (IQ= 55-70, VM= 10 ani, VC= 14 ani);
– deficienți semieducabili sau parțial recuperabili (IQ= 50-55, VM= 9 ani, VC= 14 ani);
– deficienți mintal irecuperabili (IQ= 35-50, VM= 5 ani, VC= 14 ani);
b) codificare după S.A. Kirk și G.O. Johnson :
– copil lent la învățătură (slow learnef) – IQ= 70/75-90;
– deficient mintal educabil – IQ = 50-75 ;
– deficient mintal antrenabil – IQ = 30-50;
– copil total dependent (totally dependent child, TDQ – IQ= 0-25/30;
c) codificarea clinico-psihometrică după OMS :
– intelect de limită – IQ= 68-85 ;
– deficiență mintală ușoară – IQ= 52-67, nivel mintal 9,5 ani, vârsta socială de aproximativ 19 ani;
– deficiență mintală moderată – IQ= 36-51;
– deficiență mintală severă – IQ= 21-35, nivel mintal 3 ani, vârsta socială 3,5-9,5 ani;
– deficiență mintală profundă – IQ sub 20, nivel mintal 2 ani, vârsta socială 0-3,5 ani.
Depistarea și diagnosticul deficienței mintale cuprinde patru coordonate principale :
– examinarea medicală;
– examinarea psihologică;
– stabilirea nivelului intelectual;
– identificarea componentelor neuropsihice și socioeducaționale apte să susțină procesele recuperatorii și
compensatorii.
Examinarea copilului deficient mintal presupune concentrarea demersului investi-gativ asupra următoarelor
repere :
1. Cadrul și condițiile în care are loc examinarea copilului:
a) organizarea spațiului și asigurarea confortului pentru copilul examinat;
b) condițiile în care se desfășoară convorbirea cu copilul și părinții sau tutorii acestuia;
c) stabilirea obiectivelor, metodelor și mijloacelor necesare pentru examinare.
2. Anamneză:
a) datele personale ale copilului;
b) antecedente ereditare;
c) evoluția simptomelor, succesiunea și fluctuațiile lor în timp;
d) tratamente aplicate;
e) antecedente personale, cu accente pe evoluția sarcinii, momentul nașterii, comportamentul și procesul de
socializare a copilului în primii ani de viață;
f) ancheta socială cu principalele puncte de investigat:
– informații despre membrii familiei;
– condițiile de viață ale familiei;
– resursele materiale și financiare ale familiei;
– relațiile cu membrii colectivității.
3. Examenul somatic:
a) examinare staturo-ponderală;
b) tegumentele;
c) sistemul osteoarticular;
d) examenul clinic al capului;
e) aparatul respirator;
f) aparatul cardiovascular;
g) aparatul digestiv;
h) aparatul renal și procesele hidroelectrolitice.
4. Examinarea neurologică :
a) reflexele și mișcările involuntare;
b) tonusul muscular;
c) ortostatismul;
d) mersul;
e) motilitatea activă;
f) examenul sensibilității (analizatorilor);
g) examenul nervilor cranieni.
5. Investigații paraclinice:
a) examenul L.C.R. (lichidul cefalorahidian);
b) electro-diagnosticul neuromuscular (stimularea electrică, cronaxia, electro-miografia, viteza de conducere în
nervii periferici);
c) electroencefalografia (E.E.G.);
d) echoencefalografia;
e) reoencefalografia;
f) examinarea radiologică;
g) tomografia computerizată;
h) rezonanța magnetică nucleară (R.M.N.); i) investigații umorale; j) investigații genetice.
6. Examinarea psihiatrică adaptată vârstei copilului.
7. Examinarea psihologică :
a) investigarea personalității prin probe analitice, sintetice, proiective, con cretizate în chestionare, teste sau
sarcini practice;
b) teste de eficiență pentru:
– psihomotricitate și abilitate manuală (schemă corporală și lateralitate, stil motor, structurare vizuală,
sincinezii etc.);
– investigarea activității psihice (percepție, imaginație, atenție, memorie, gândire, limbaj, afectivitate etc.).
8. Evaluarea nivelului intelectual prin:
a) teste de dezvoltare individuală;
b) teste analitice și calitative ale inteligenței;
c) teste colective de inteligență;
d) teste individuale verbale și de performanță.
9. Indicatorii de dezvoltare :
a) vârsta biologică;
b) vârsta de dezvoltare:
– mintală;
– motorie;
– a limbajului;
c) comportament ludic;
d) învățare socială și coeficientul de socializare;
e) vârsta școlară.
Pe baza informațiilor desprinse din această examinare complexă efectuată de către o echipă de specialiști
(medici, psihologi, defectologi, pedagogi, asistenți sociali etc), se elaborează un prognostic pe termen scurt
privind evoluția imediată a copilului și un prognostic pe termen lung, însoțit de un program detaliat cu privire la
recuperarea, compensarea, educarea și integrarea socioprofesională a copilului deficient.
Prognosticul și reușita strategiilor terapeutice și educaționale adresate unui copil cu deficiență mintală depind în
mod direct de următoarele aspecte :
– precocitatea și calitatea diagnosticului;
– validitatea diagnosticului (diagnosticul diferențial);
– gradul și tipul de deficiență (forma clinică a bolii);
– condițiile socioeconomice și culturale ale familiei;
– potențialul adaptiv și compensator al copilului.
Etiologia deficiențelor mintale impune o sistematizare a categoriilor de factori care influențează apariția
tulburărilor organice și funcționale ale sistemului nervos central și stabilirea unor corelații între sindroamele
clinice și cauzele care le produc. Astfel, într-o primă clasificare pot fi sintetizate următoarele tipuri de deficiență:
– deficiența mintală de natură ereditară;
– deficiența mintală de natură organică, în urma unor leziuni ale sistemului nervos central;
– deficiența mintală cauzată de carențe educative, afective, socioculturale;
– deficiența mintală polimorfă, cu o mare varietate tipologică.
Pe de altă parte, A.F. Tredgold stabilește, pornind de la factorul etiologic, patru grupe de deficiență mintală:
– deficiență mintală primară – determinată de factori ereditari;
– deficiența mintală secundară – determinată de factori extrinseci, de mediu;
– deficiența mintală mixtă – determinată de combinarea factorilor ereditari cu factorii de mediu;
– deficiența mintală fără o cauză direct decelabilă.
3.1.2. Factori etiologici cu influență asupra sistemului nervos central
Un alt aspect foarte important este reprezentat de momentul în care diverși factori etiologici (genetici sau
exogeni) acționează asupra sistemului nervos central. în această direcție putem identifica:
– etapa de progeneză, când au loc maturizarea celulelor sexuale și fecundația, moment în care pot să apară
tablouri patologice în urma unor gametopatii și care se diferențiază greu de celelalte tulburări genetice sau
exogene;
– etapa de blastogeneză (embriogeneză) – 0-3 luni – în care au loc formarea foițelor germinative și desăvârșirea
formării organelor primitive și care, prin perturbări genetice sau exogene, poate conduce la apariția unor
afecțiuni denumite embriopatii;
– etapa de organogeneză (fetogeneză) – 4-9 luni – în care au loc procesele de morfogeneză și histogeneză,
supuse acelorași factori de risc, responsabili de apariția și varietatea fetopatiilor.
Din rațiuni didactice și pentru o cât mai bună orientare în identificarea etiologiei deficiențelor mintale, vom trece
în revistă principalii factori incriminați în etiopatogenia acestor afecțiuni:
1) Factorii endogeni (genetici) – responsabili, până în acest moment, de apariția a peste 1.800 de eredopatii
metabolice, constituind una dintre problemele majore ale medicinei și bioingineriei genetice. în această categorie
pot fi incluse trei grupe majore :
a) deficiența mintală prin mecanism poligenic – în această categorie sunt incluse cazurile de deficiență mintală
pură fără patologie asociată, determinate de dominanța genelor minore nefavorabile inteligenței;
b) deficiența mintală cu transmitere mendeliană – cauzate de gene majore mutante apărute în urma unor tulburări
ale metabolismului enzimatic sau fără un substrat biochimic;
c) deficiența mintală prin anomalii cromozomiale – anomalii ale numărului și morfologiei cromozomilor care
determină un dezechilibru genic responsabil de variate malformații somatice, encefalopatii, dismorfii etc.
Din această ultimă categorie, din care se cunosc până în prezent câteva sute de tipuri de aberații cromozomiale,
prezentăm pe scurt cele mai cunoscute și mai des întâlnite sindroame:
Tabelul 1. Sindroame ale deficienței mintale prin anomalii cromozomiale
SindromulAnomalia cromozomială Observații
DownTrisomia parțială sau totală pentru
cromo-zomul G 21 (cunoscută și sub
denumirea de Maladia Langdon-
Down)- dismorfie particulară (mongoliană) – aberație
cromozomială (autozomală) nume rică –
întârziere mintală
Lejeune(cri du chat sau cat c'ry)Deleție parțială a brațelor scurte la
nivelul cromozomului B 5- dismorfism particular și întârziere pondero-
staturală – retardare intelectuală profundă –
caracteristic este țipătul emis prin hipo-plazia
supraglotică cu laringo-malacie (asemănător
țipătului pisicii)
EdwardsTrisomia totală sau parțială pentru
cromozomul E 18 (trisomia 18)- distrofîe prenatală și musculatură hipeitonă –
degete suprapuse și prezența a șase sau mai
multe arcuri digitale – anomalii oculare externe
– tulburări la nivel neuromotor și psiho-motor –
deficiență mintală gravă
PătauTrisomia totală sau parțială pentru
cromo-zomul D 13 (trisomia 13)- microcefalie – buză-de-iepure cu sau Iară
palato-schizis – grave afecțiuni oculare –
deficit mintal grav
KlinefelterApariția unui cromozom X pe lângă
o formulă gonosomială masculină
normală XY- hipertrofie staturală, pilozitate redusă,
musculatura slab dezvoltată – liipogenitalism –
debilitate mintală cu grade variabile
TurnerMonosomie totală sau parțială a unui
cromozom- nanism, dismorfie specifică, retardare psi-
homotorie – infantilism genital și multiple
anomalii congenitale – retardare psihică
j
2) Factorii exogeni, al căror efect asupra apariției deficiențelor mintale depinde de tipul agentului agresiv și de
intensitatea agresiunii, au o influență cu atât mai mare cu cât acfionează mai de timpuriu în viața copilului (în
perioada intrauterină sau în primii trei ani de viață). în funcție de etapa în care acționează cauzele exogene asupra
dezvoltării și evoluției biopsihice a copilului, distingem mai multe categorii de factori:
a) factorii prenatali – la rândul lor pot fi clasificați pe trei etape distincte :
a:) factorii progenetici, cu acțiune asupra condițiilor și proceselor de apariție și dezvoltare a gârneților, sunt
răspunzători de apariția gametopatiilor. Cei mai frecvenți sunt:
– iradieri cu radiații alfa, beta, gama, Rontgen, neutroni, protoni etc.;
– procese involutive la nivelul ovarului;
– afecțiuni cronice ale părinților, în special ale mamei (diabet zaharat, inaniții cronice etc.);
– șocuri psihice grave suportate de părinți;
a^ factorii embriopatici acționează în primele trei luni de sarcină și pot produce o serie de modificări ale nidației,
tulburări ale metabolismului mamei și embrionului, nutriției și circulației placentare etc. Aceste efecte pot fi
produse de următoarele cauze:
– fizico-chimice – iradieri cu raze X, substanțe radioactive, intoxicații cu diferiți compuși chimici (oxid de
carbon, săruri de nichel, mercur, cobalt, plumb);
– consumul unor medicamente teratogene care pot acționa încă din primele zile, producând fie distrugerea
oului, fie apariția unor mutații genetice și tulburări metabolice;
– boli infecțioase virotice (rubeolă, rujeolă, gripă etc.);
– boli cașectizante ale mamei (tuberculoză, febră tifoidă, avitaminoze etc.);
– traumatisme ale gravidei;
– tulburări endocrine ale mamei (diabet, tulburări tiroidiene etc.);
– incompatibilitate Rh între mamă și făt;
a3) factorii fetopatici intervin asupra dezvoltării intrauterine a fătului, între luna a 4-a și a 9-a de sarcină,
favorizând unele procese necrotice, inflamatorii, tulburări vasculare, respiratorii, distrofii etc. Cauzele care pot
conduce la apariția fetopatiilor sunt:
– intoxicații cu alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur;
– carențe alimentare, avitaminoze;
– infecții materne (lues, listerioză, toxoplasmoză, boala incluziilor cito-megalice etc.);
– traumatisme fizice;
– placenta praevia cu microhemoragii;
b) factori perinatali – intervin în timpul nașterii. Principalul indicator care oferă informații cu privire la starea
clinică a nou-născutulîii este scorul Apgar care se apreciază la un minut, 5 minute și 10 minute după naștere.
Simptomele urmărite pentru aprecierea acestui scor se referă la culoarea pielii, tonusul muscular, respirația,
frecvența cardiacă, răspunsul la stimuli, iar informațiile culese pentru
stabilirea scorului final au și o semnificație prognostică pentru nou-născut.
Principalele cauze care determină tulburări perinatale sunt:
bj)prematuritatea noului-născut – greutatea la naștere egală sau mai mică de
2.500 g, indiferent de durata sarcinii. Există trei categorii de nou-născuți
prematuri:
– nou-născuți înainte de termen (cu o sarcină mai scurtă de 37 de săptămâni);
– nou-născuți la termen, dar cu o greutate mai mică de 2.500 g (distrofie prenatală);
– nou-născuți proveniți din sarcini gemelare;
b2) postmaturitatea noului-născut – determină hipoxia cronică a fătului, cu efecte asupra structurilor nervoase
superioare concretizate în sechele encefalopatice, care se manifestă prin retard mintal și psihomotor, tulburări
comportamentale, convulsivitate accentuată etc.;
b3) traumatismele obstetricale – pot fi clasificate în două categorii:
– traume mecanice prin aplicare de forceps la extragerea fătului și operația cezariană, care pot produce diferite
leziuni ale scoarței cerebrale sau favorizează apariția unor staze în sistemul circulator cerebral al fătului, însoțite
de perioade de anoxie sau simfize ale meningelui, care pot deveni cauze ale unei hidrocefalii;
– hipoxia din timpul nașterii determinată de prelungirea excesivă a nașterii, compresiunea cordonului
ombilical, ruptură de placentă, contracții uterine foarte slabe, disproporțiile cefalo-pelviene ale fătului, fătul prea
mare etc. Toate acestea favorizează scăderea aportului de oxigen la nivelul țesutu rilor nervoase, urmată de
edeme, hemoragii punctiforme, procese de necroză la nivel cortical, alterarea procesului de mielinizare și emitere
de dendrite care vor conduce mai târziu la tulburări senzoriale și psihomotorii;
b4) encefalopatia bilirubinică, boala hemolitică a nou-născutului, este determi nată de invazia anticorpilor de la
mamă la făt, prin placentă, urmată de creșterea acidozei la nivelul celulei nervoase, datorată excesului de
bilirubină neconjugată cu acțiune citotoxică ce provoacă alterări funcționale și morfo logice în special la nivelul
nucleilor de la baza creierului;
c) factorii postnatali – pot fi de mai multe tipuri:
Cj) boli inflamatorii cerebrale – encefalite (întâlnite în rujeolă, rubeolă, varicelă, tuse convulsivă, gripe etc),
meningoencefalite (streptococică, stafilococică, meningococică, TBC), viroze, abcese cerebrale;
c2) boli infecțioase cu complicații cerebrale (gripă, hepatită epidemică, scarla-tină," variolă, varicelă, tuse
convulsivă etc.);
c3) boli parazitare cerebrale (chist hidatic, cisticercoză);
c4) boli generale cu efecte degenerative la nivel cerebral (acidoze, hipoxii, hipoglicemii, tulburări
hidroelectrolitice);
c.) intoxicații acute și cronice (cu plumb, oxid de carbon, alcool, fungicide etc.);
c6) traumatisme craniocerebrale care pot produce traumatisme sau hemoragii cerebrale soldate cu
manifestări neurologice sistematizate și sechele neuro-psihice de grade diferite;
c7) tulburări cronice de nutriție (mai ales în perioada 0-3 ani) – carențe prelungite de vitamine,
electroliți, alimentație hipoproteică, putând culmina cu stări distrofice, edem cerebral, disfuncții
cerebrale;
cg) tulburări metabolice – în special hipoglicemiile la copil pot determina apariția unor encefalopatii
manifestate prin accese convulsive, pareze, retardare intelectuală;
cg) tulburări circulatorii la nivel cerebral (tromboze venoase sau la nivelul sinusurilor, arterite, care
pot culmina cu embolii sau leziuni cerebrale grave);
d) factorii psihosociali – reprezentați prin natura relațiilor afective intrafamiliale, mediul și condițiile
economice ale familiei, calitatea influențelor culturale și educaționale care acționează asupra copilului,
carențele afective ale copilului etc. Teoria psihanalistă și psihosociologică explică apariția deficienței
mintale ca un efect al lipsei de afectivitate (în special din partea mamei) în primii ani de viață ai
copilului, favorizând instalarea unei inhibiții accentuate la nivel talamic, prin lipsa unor stimuli
afectivi, și care pot produce o nedezvoltare strucrural-funcțio-nală a scoarței din cauza suprimării
aportului de stimuli la acest nivel. Se știe că, prin programul genetic, în primii ani de viață, dezvoltarea
legăturilor nervoase prin creșterea numărului de sinapse are la bază tocmai un aport ridicat de stimuli
la nivel cerebral și apariția concomitentă a structurilor anatomo-fiziologi-ce neuronale
(circumvoluțiuni cerebrale) răspunzătoare de achiziția informațiilor respective; altfel spus, cu cât
aportul de stimuli exogeni în primii ani de viață este mai mare, cu atât creierul copilului va avea un
grad mai ridicat de dezvoltare sau, cu cât stimularea timpurie a copilului este mai intensă, cu atât
șansele de dezvoltare intelectuală optimă a copilului vor fi mai ridicate.
3.1.3. Tabloul clinic și psihopedagogie al deficientului mintal
Tabloul clinic și psihopedagogie al deficientului mintal are următoarele elemente specifice:
• Heterocronia – termen introdus în literatura de specialitate de Rene Zazzo, oferă o nouă dimensiune
în diagnosticul deficienței mintale, contribuind la discri minarea de pseudodebilitate în mod special,
precum și în stabilirea etiologiei diverselor cazuri de debilitate mintală. Heterocronia se caracterizează
prin decalajul fundamental dintre diferitele componente ale dezvoltării generale a copilului: decalajul
dintre dezvoltarea somatică și dezvoltarea psihică, dintre vârsta cronologică și cea mintală, între
acestea existând un decalaj temporal. Zazzo afirmă că „heterocronia nu este o simplă colecție de viteze
disparate; ea este un sistem, o structură" (1979). Esențial, pentru Zazzo, este ca debilul mintal să fie
definit ca o structură de ansamblu: „în defectologie sau în patologie trebuie întotdeauna să presupunem
că deficitul este însoțit de o schimbare calitativă, trebuie să presupunem mereu o nouă structură de
ansamblu, unde elementele au o semnificație nouă" (1979). Prin aceasta se subliniază că
debilitatea mintală este mai puțin un deficit mintal, și mai mult o structură particulară determinată de o integrare
dizarmonică a ritmurilor de dezvoltare asincronă. Un copil de 10 ani cu vârsta mintală de 6 ani nu poate fi
comparat cu un copil normal cu vârsta mintală de 6 ani. Ei nu pot fi identici pentru că normalul dispune de o
experiență mai largă și mai bogată, de automatisme mai complexe, are un status social total diferit de cel al
copilului deficient mintal, ritmul de dezvoltare al acestuia din urmă este mult mai lent și acest element este cel
care îi diferențiază pe cei doi. Copilul normal crește fizic și mintal în același ritm, pe când la un copil deficient
mintal nu apare acest sincronism iar decalajul dintre vârsta mintală și cea cronologică crește progresiv. Teza
heterocroniei are consecințe asupra metodologiei de lucru cu deficientul mintal unde accentul trebuie pus pe
organizarea unei intervenții bazate pe individualizarea și diferențierea acțiunilor educative, utilizarea metodelor
și procedeelor pedagogice care să asigure armonizarea individualității și componentelor personalității copilului
cu deficiență mintală.
• Heterodezvoltarea – teză lansată de C. Păunescu, care distinge în structura psihică a deficientului mintal
dezvoltarea sub limită a unor aspecte ale activității psihice, concomitent cu dezvoltarea peste limita atinsă de
copilul normal, de aceeași vârstă mintală, a altor aspecte ale psihismului copilului deficient.
• Eterogenitatea – teză lansată de A. Pieron, prin care argumentează proporția inversă existentă între
eterogenitatea aptitudinilor și nivelul global mediu al deficienților mintal. Eterogenitatea se poate explica prin
relativa independență a unor aptitudini în raport cu inteligența și trebuie comparată cu noțiunea de heterocronie
pentru înțelegerea mentalității și dinamicii comportamentului care explică deficiența mintală.
• Incompetența socială – teză care definește deficiența după criteriul competenței sociale exprimat în gradul de
adaptare socială, maturitatea socială, calitatea relațiilor sociale. E.A. Doll, principalul susținător al acestei teze,
definește competența socială în termeni de independență personală, responsabilitate socială, adică posibilitatea
de a-și asuma propria responsabilitate și de a se integra în societate, participând conștient la viața comunității din
care face parte.
• Vâscozitatea genetică – concept introdus de B. Inhelder, care se referă la faptul că gândirea deficientului
mintal este „neterminată", adică acesta nu poate ajunge la raționamente abstracte fără sprijinul primului sistem
de semnalizare (senzorio-perceptiv); dacă informațiile și instrucțiunile sunt prezentate numai prin intermediul
limbajului, fără susținerea unor modele, materiale didactice, experiențe și exemple concrete, copilul nu înțelege.
• Inerția accentuată a proceselor nervoase superioare și a limbajului verbal – copilul nu poate asimila un
vocabular nuanțat, se exprimă în cuvinte puține, fraze stereotipe, redundant, vorbește greoi, efectuează cu mare
dificultate operații abstracte, comparații, generalizări.
• Incapacitatea concentrării atenției asupra dimensiunilor relevante ale stimulilor din jur (nu-și poate
concentra atenția asupra a ceea ce i se explică, întreabă de mai multe ori același lucru etc).
• Incapacitatea de a fixa sau de a organiza, într-o manieră eficientă, elementele unei sarcini de lucru,
dificultăți în articularea unor secvențe practice de lucru în scopul
obținerii unei finalități precise sau a unui produs finit, fără o îndrumare permanentă din partea unui mentor.
• Rigiditate la nivelul scoarței cerebrale, fapt ce determină menținerea rigidă a ipotezei inițiale, chiar dacă
aceasta este în discordanță cu stimulii din exterior. Deoarece la deficienții mintal construcția și susținerea datelor
se fac în limitele unor granițe relativ rigide, iar sinteza gândirii se elaborează greoi, aceștia percep cu întârziere
modificările activității în funcție de particularitățile situației și schimbările survenite în modul lor de viață.
• Fragilitatea construcției personalității și infantilismul comportamental, pe fondul dificultăților de stăpânire a
afectelor, care pot conduce fie la impulsivitate, agresivitate, credulitate excesivă, fie la izolare, frică de a
relaționa cu cei din jur, neîncredere. De asemenea, deficientul mintal prezintă și o anumită rigiditate a conduitei,
fapt ce determină o serie de probleme în relația cu cei din jur, în special în mediul școlar, existând riscul
perturbării activităților didactice fără o intervenție atentă și bine gândită din partea educatorului.
3.1.4. Tipologia deficiențelor mintale
Intelectul de limită definește o categorie eterogenă de forme și grade de manifestare, a căror trăsătură comună
constă în fenomenul decompensării școlare la vârsta de 11-l2 ani (adică plafonarea în dezvoltarea
psihointelectuală a elevului la nivelul clasei a V-a sau a Vi-a), urmată de apariția unor reacții nevrotice și
comportamentale consecutive insuccesului școlar. Din punct de vedere psihopedagogie, există câteva elemente
definitorii după care copiii cu intelect liminar pot fi ușor identificați, mai ales în procesul educațional din școală:
– răspunsurile sunt realizate într-o manieră inegală, adesea lacunară, care pot fi asemănate atât cu răspunsurile
unui copil normal, cât și cu cele ale unui copil cu deficiență mintală;
– are nevoie de un anumit interval de timp pentru a-și mobiliza capacitățile sale intelectuale, fapt care explică
realizarea în etape a unui răspuns corect, cu sprijinul unor întrebări suplimentare însoțite de atitudinea deschisă și
încurajatoare din partea educatorului;
– dificultăți în însușirea scris-cititului și calculului aritmetic, datorate prezenței unor disfuncții instrumentale
importante (lipsește coordonarea vizual-motrice mai ales la sarcinile de grafomotricitate), care îl pun pe elev în
incapacitatea de a face față solicitărilor impuse de sarcinile școlare și determină apariția eșecului școlar cu toate
consecințele sale asupra adaptării și integrării școlare a acestuia;
– alterarea structurării perceptiv-motrice a spațiului – copilul nu respectă forma, mărimea, proporția, orientarea,
manifestă imprecizie în înțelegerea sarcinilor școlare, nu conservă cantitățile, îi este afectată reversibilitatea
gândirii;
– unele simptome de anomalie în ceea ce privește fluxul ideatic, baraje ale gândirii sau lapsusuri, încetineală în
gândire – copilul cu intelect liminar rezolvă sarcinile școlare doar până la un anumit nivel de complexitate și
abstractizare, nivel peste care acesta prezintă în mod sistematic insuccese școlare;
– dificultăți în realizarea activităților de analiză și sinteză, comparație, abstractizare, clasificare etc. cu conținut
semantic și simbolic – la nivel verbal-abstract, operațiile mintale devin imprecise, nesigure și inerte;
– dificultăți de colaborare și de stabilire a unor relații interpersonale datorate unei imaturități social-afective,
hiperactivitate motorie, instinctuală și emotivă, tulburări de comportament pe fondul trăirii lipsei de eficiență
școlară, autocontrol redus, incapacitate de stăpânire a impulsurilor primare, teamă de insucces, nivel de aspirație
redus, neîncredere în sine;
– integrarea școlară a copiilor cu intelect liminar este posibilă în condițiile diferențierii și individualizării
curriculumului (conținuturile educației, metodele și procedeele didactice, mijloacele de învățământ, criteriile de
evaluare să fie adecvate potențialului intelectual și aptitudinal al copilului, iar accentul să fie pus pe formarea și
consolidarea competențelor sociale ale acestuia).
Deficiența mintală ușoară (de gradul I) – termen sinonim cu insuficiența mintală, introdus în literatura de
specialitate în 1909 de Dupre; psihometric, se definește prin coeficientul de inteligență cuprins între 50 și 69 IQ,
corespunzător mecanismelor operaționale ale gândirii specifice vârstei mintale de 7-9 ani. Subiecții din această
categorie sunt capabili de achiziții școlare corespunzătoare vârstei lor mintale și pot ajunge la un grad de
autonomie socială, însă fără posibilitatea asumării totale a responsabilității conduitelor lor, fiind incapabili să
anticipeze urmările și implicațiile acestora. Q analiză pe criterii psihopedagogice evidențiază următoarele
caracteristici definitorii pentru această categorie de subiecți:
– dificultăți ale proceselor de analiză și sinteză, fapt ce determină confuzii și imposibilitatea delimitării clare a
unor detalii din câmpul perceptiv sau incapacitatea reconstruirii întregului pornind de la elementele componente;
– îngustimea câmpului perceptiv, adică perceperea clară a unui număr mai mic de elemente pe unitatea de timp,
în comparație cu un individ normal, fapt ce afectează foarte mult orientarea în spațiu și capacitatea intuitivă de a
stabili relații între obiectele din jur;
– constanța percepției formei, mărimii, greutății și naturii materialului din care este confecționat un obiect la
copilul debil mintal se realizează într-un ritm foarte lent și cu mari dificultăți, comparativ cu perceperea
culorilor, care se realizează relativ mai ușor;
– în planul gândirii se observă predominanța funcțiilor de achiziție comparativ cu funcțiile de elaborare, o lipsă
de flexibilitate a activității cognitive, fapt ce justifică existența unei gândiri reproductive și absența elementelor
de creativitate, o gândire concretă și practică, inaptă de abstractizări, generalizări și speculații în plan ideatic
(totuși, procesul de generalizare poate fi realizat între anumite limite, iar deosebirile dintre anumite obiecte sau
fenomene sunt mult mai rapid stabilite, comparativ cu asemănările dintre acestea);
– din cauza inerției gândirii și a dificultăților de înțelegere și integrare a noilor cunoștințe în sistemul anterior
elaborat, rezolvarea de probleme evidențiază apariția unei perseverări (a unei fixații pe un anumit algoritm de
rezolvare) din care copilul cu debilitate mintală poate ieși cu mare greutate și după folosirea' unui suport intuitiv,
concret;
– limbajul se dezvoltă, în general, cu întârziere, sub toate aspectele sale; primul cuvânt apare, în medie, la
vârsta de 2 ani, iar primele propoziții abia la 3 ani. Vorbirea conține multe cuvinte parazite, perseverarea
anumitor expresii, dezacorduri gramaticale, activism redus al vorbirii (se mulțumește cu relatări superficiale, fără
mobilizarea și organizarea amintirilor), vocabular sărac în cuvinte-noțiuni, frecvența tulburărilor de limbaj este
mai mare decât la copiii normali, rezistență specifică la acțiunea de corectare a tulburărilor de limbaj, dificultăți
importante în însușirea limbajului scris (dislexii, disgrafii, disortografii specifice debilului mintal);
– capacitate scăzută de organizare și coordonare a acțiunilor în conformitate cu o comandă verbală din cauza
tulburărilor funcției de reglare a celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea legăturilor din primul
sistem de semnalizare, fapt ce explică un grad scăzut de conștientizare a acțiunilor efectuate;
– eficiența scăzută a memoriei, în special a memoriei voluntare, deoarece copilul nu recurge la procedee de
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Identificarea minorilor aflați în dificultate și a familiilor acestora Axe tematice: [614683] (ID: 614683)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.