Identificarea emoțiilor cu ajutorul desenului la preșcolari [304123]

Identificarea emoțiilor cu ajutorul desenului la preșcolari

CUPRINS

ARGUMENT…………………………………………………………………………………………………………….6

CAPITOLUL I.

1.1. Vârsta preșcolară.Caracteristici generale………………………………………………………………….7

1.2. Particularitățile desenului la vârsta preșcolară…………………………………………………………..8

1.3. Rolul părinților în dezvoltarea copilului…………………………………………………………………..9

1.4. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….11

CAPITOLUL II. Importanța desenului pentru copil și pentru evaluator

2.1. Desenul. Prezentare generală………………………………………………………………………………….12

2.2. Dezvoltarea desenului copilului………………………………………………………………………………13

2.3. Stadiile desenului copilului…………………………………………………………………………………….14

2.4. Poziționarea în desenul copilului a părților corpului…………………………………………………..16

CAPITOLUL III. Evaluarea prin desen

3.1.Desenul ca evaluare a copilului………………………………………………………………………………..18

3.2.Desenele copiilor vorbesc despre cum se simt ”acasă”……………………………………………….18

3.3.Desenul ca instrument de comunicare……………………………………………………………………….19

3.4.Alegerea culorilor a dimensiunii hârtiei…………………………………………………………………….20

3.5.Interpretarea desenului unui copil……………………………………………………………………………..21

3.6. Concluzii………………………………………………………………………………………………………………22

CAPITOLUL IV. Studiu experimental

4.1. Argumentarea cercetării…………………………………………………………………………………………..22

4.2 Obiectivele cercetării……………………………………………………………………………………………….23

4.3. Subiecții………………………………………………………………………………………………………………..24.

4.3. Ipoteza cercetării…………………………………………………………………………………………………….25

4.4. Instrumente……………………………………………………………………………………………………………25

4.5. Rezultate……………………………………………………………………………………………………………….26

4.6. Statistica descriptivă……………………………………………………………………………………………….28

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………….31

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………………..77

ARGUMENT

Am ales această temă deoarece doresc să descopăr emoții noi, trăite atât de copii cât și de mine. Doresc să ajut la un început de drum fără piedici, pe care pașii să meargă îndrăzneți. Fiecare are nevoie de ajutor și sprijin pentru a porni pe un drum de aceea eu voi fi încântată să ajut cu puțin la alegerea drumului corect, călătorind în lumea lor, fără a pătrunde vreodată în ea. Doresc să descopăr secretele lor ascunse care nu pot sau nu vor să iasă la iveală.

Fiecare din noi trăim într-o lume proprie creată de noi singuri sau cu ajutorul involuntar al altor persoane pe care puțini o cunosc sau le-o permitem să o cunoască. Orice om visează să descopere tot, dar fiind limitați, nu vom putea avea niciodată maximum de cunoștințe din orice domeniu, dar măcar putem încerca să excelăm în vreun domeniu, cu convingerea că vom afla dacă ne propunem cât mai multe informații care pot fi necesare sau de ajutor cândva.

Consider că drumul pe care trebuie sa-l parcurgă un om de la naștere până la maturitate trebuie măsurat și cântărit de o persoană specializată în domeniu astfel încât să existe certitudinea că este parcurs corect, prin fazele necesare pe care nu oricine dorește să le ofere copilului său sau nu i le poate oferi, astfel

CAPITOLUL I. Aspecte teoretico-metodice privind desenul la vârsta preșcolară

1.1 Vârsta preșcolară. Caracteristici generale

Vârsta preșcolară este perioada în care copilul se dezvoltă prin joc. Orice activitate în care va fi implicat preșcolarul va ajuta la dezvoltarea acestuia atât psihic cât și fizic. De aceea este recomandat să îi atribuim sarcini de lucru adaptate posibilităților fiecăruia, ținând cont și de vârstă.

Învățarea timpurie este fundamentul pentru învățarea de-a lungul întregii vieți și baza bunăstării individuale, sociale, economice, baza dezvoltării durabile. Deci, învățarea timpurie trebuie să fie și motorul bucuriei de a învăța care, la rândul ei, conduce la construirea comunităților orientate spre a învăța, comunități care dobândesc capacitatea internă de a-și indentifica și rezolva problemele și de a progresa, având ca scop calitatea vieții fiecărui individ, în toată complexitatea sa.

Activitatea educativă din grădiniță este complexă și solicită forme de monitorizare și evaluare variate, multiple, adaptate la particularitățile individuale și de vârstă ale copiilor.

Fiecare copil este unic, de aceea pentru fiecare copil este necesar să se folosescă tehnicile și strategiile de comunicare si de lucru potrivite astfel încât ei să beneficieze de sprijinul corespunzător pentru stimularea lor optimă.

Având în vedere faptul că în învățământul preșcolar principala formă de învățare este jocul, educatoarea nu trebuie să se limiteze la un număr rastrâns de tehnici sau metode de observare, monitorizare și evalaure a progresului copilului. În acest context, propunem utilizarea următoarelor metode: jocul liber, jocul dirijat, observația sistematică a copilului, conversația, analiza produselor activității, analiza procesului de integrare socială. Dintre acestea, un loc aparte îl ocupă jocul, observația și conversația.

Modalitățile alternative de evaluare, care valorizează copilul și evidențiază aspectele formative ale jocului și apreciază progresul înregistrat de copil sunt: discuțiile individuale cu copiii, autoevaluarea, aprecierile verbale, apreciarea rezultatelor prin laude, încurajări, ecusoane, medalii, jocurile evaluative, jocurile de rol, lucrările practice, metoda consemnării pe un grafic a rezultatelor cu simboluri, pe activități și preferințe, afișarea lucrărilor, serbările, activități în aer liber, vizite, excursii, activități în cadrul programului ,,Să știi mai multe , să fii mai bun!”

Totodată, trebuie să fim conștienți de faptul că progresul copilului trebuie în permanență monitorizat, comunicat și discutat cu familia acestuia. Implicarea părinților ca sursă de informații și evaluatori direcți se poate realiza prin activități comune (părinți-copii-educatoare), activități de consiliere, prin discuții informale, individuale, periodice sau zilnice, dacă este necesar, prin analiza portofoliului individual al copilului, prin analiza agendei de comunicare cu parinții, prin scrisori tematice. Acest lucru ajută familia să știe care sunt obiectivele programului educațional corespunzător vârstei copilului lor, precum și ce înseamnă și care sunt domeniile de dezvoltare al propriului copil în raport cu vârsta și cu stadiul anterior de dezvoltare. Aprecierea progresului individual al copilului se bazează pe observarea unor indicatori structurați pe cele cinci domenii de dezvoltare: dezvoltare fizică a sănătății și igienei personale, dezvoltare socio emoțională, capacități și atitudini în învățare, dezvolaterea limbajului, a comunicării și premisele citirii și scrierii, dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii.

În acest context, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că dacă urmărești să contruiești bucuria de a învăța, încă din prima zi a întâlnirii tale cu copilul, poți inția cel mai frumos și mai fructuos joc pentru pentru tine, pentru copil, pentru părinți și pentru societate. Bucuria de a învăța este un joc cu mai mulți câștigători, care poate conduce la schimbări esențiale în educație, la creșterea calității serviciilor de educație, la învățarea de-a lungul întregii vieți și implicit, la bunăstarea individului.

1.2 Particularitățile desenului la vârsta preșcolară

Trebuie să luăm în considerare faptul că până la un an copiii experimentează viața holistic față de oricare alt grup de vârstă. De aceea, este necesar să îi creăm un spațiu adecvat vârstei, permițându-i să interancționeze cu tot ce se află în jurul lui pentru a se dezvolta fizic, cognitiv sau socio-emoțional. În primii doi ani ai copilului apare simțul sinelui și pentru prima dată apare și identitatea acestuia. De aceea, este important cum se observă el însuși pentru întâia oară, cum gândește, cum primește și răspunde la acțiunile din jur și cum reacționează în relațiile cu ceilalți, dar și cum reacționează persoanele în relație cu el.

Achizițiile copilului sunt imense și decisive în primii ani de viață, fiind o luptă decisivă mai ales în perioada copilăriei mici care este de la unu la trei ani, unde copilul învață să vorbească, să meargă, întrebând despre el și despre tot ce se află în jurul lui. Perioada de la trei la șapte ani este vârsta în care socializarea se împletește cu pregătirea pentru școală.

La vârsta preșcolară învățarea timpurie sau dezvoltarea timpurie îmbracă diferite forme influiențate de convingerile părinților și ale educatorilor. Educația este continuă și începe din primele clipe ale fătului, durând cât viața acestuia, respectând principii și valori general valabile de tipul:

,,Fiecare copil este unic, cu nevoile lui specifice și particulare. Nevoile copilului sunt cerințe importante pentru educație, sunt diferite de la un copil la altul și de la o perioadă la alta, deci abordarea lui nu poate fi generală, ci specifică fiecăruia.

Fiecare act de îngrijire este un demers educativ, iar interacțiunea activă cu adultul este definitorie.

Dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care i le oferă rutina zilnică, interacțiunile cu ceilalți, organizarea mediului și activitățile de învățare.

Învățarea copilului mic se realizează prin explorări și experiențe în situații de joc.

Dreptul la șanse egale presupune accesul la servicii de calitate, iar universalitatea accesului la serviciile de educație timpurie trebuie garantată de politicile naționale.” (pag 3, 4, Curriculum pentru învățământul preșcolar, București 2009)

Jean Piaget este un cunoscut psiholog care a avut o influență importantă asupra teoriilor educaționale. Teoria sa care se referă la dezvoltarea cognitivă a copilului și a stadiilor incluse în această dezvoltare, fiind una dintre teoriile constructiviste care se ocupă cu modul în care copilul reacționează și gândește. Aceste stadii de dezvoltare cognitivă sunt: stadiul senzorio-motor care cuprinde copiii de la naștere până la doi ani și care stadiu este bazat pe descoperirea lumii experimentând și interacționând fizic; stadiul preoperațional care cuprinde copiii de la doi la șapte ani, unde inteligența acestora crește împreună cu folosirea simbolurilor, iar imaginația și memoria apar când se dezvoltă limbajul și când începe să fie folosit, iar gândirea este la stagiul de gândire nereversibilă, nelogică și egocentrică; stadiul concret operațional cuprinde vârsta copiilor de la șapte la doisprezece ani, unde inteligența copilului este mai crescută decât în stadiul preoperațional, astfel încât el manipulează sistematic și logic simbolurile păstrând legătura cu obiecte clare și concrete, gândirea fiind operațională, mai puțin egocentrică și reversibilă; și stadiul operațiilor formale care cuprinde copiii cu vârsta de peste doisprezece ani, unde inteligența apare prin utilizarea logică a simbolurilor în interacțiune cu conceptele abstracte, iar gândirea este ipotetică și abstractă.

1.3 Rolul părinților în viața copilului

Totodată implicarea părinților trebuie să fie maximă pentru a determina începerea timpurie a educației copilului, părinții având un rol activ în viața și dezvoltarea copilului, în sprijinul acestuia în realizarea construirii încrederii în sine. Această dezvoltare timpurie se centrează pe copil și are la bază jocul, care le oferă copiilor șansa de a explora activ, de a manipula obiecte și de a interacționa cu obiecte din mediul apropiat. Părinții pot încuraja copiii prin joc să cerceteze, să descopere, să creeeze, să își asume riscuri motivându-i să fie curioși să cunoască lumea din jurul lor, oameni, evenimente, chiar și partea lor emoțională interioară. Oferindu-i copilului timpul necesar pentru a se juca și dându-i atenție, îl ajutăm să devină o persoană cu vastă încredere în sine, îl ajutăm să fie independent, să învețe în mod independent și să reușească singur să își clarifice concepte.

De aceea, trebuie să ținem cont că grădinița este prima experiență a vieții copilului în societate, oferindu-i o gamă variată de relații noi cu copii necunoscuți, de aceeași vârstă, dar și cu adulți. Această instituție îi pune într-un cadru nou prin dimensiunile și conținutul ei de materiale, obiecte care le stimulează interesul pentru acțiune, instrumente care, de asemenea, le stimulează gustul pentru investigație și le propune activități pe care copiii le adaptează după nevoile lor.

Perioada preșcolară este vârsta de aur a copilăriei în care aceștia achiziționează comportamente fundamentale care vor determina calitatea nivelului de adaptare și integrare a copilului în etapele următoare ale dezvoltării și evoluției lui. Vârsta preșcolară este o perioadă a schimbărilor deoarece ei descoperă și învață că există o lume interesantă chiar mai departe de spațiul sălii de grupă și curiozitatea îi îndeamnă să se implice în cunoașterea ei. ,,Procesul devenirii ca persoană unică, independentă și perfect funcțională își are rădăcinile în copilăria timpurie.” (Tomșa, Ghe., 2005, pag.44)

Copilul la intrarea în gradiniță, la vârsta de trei ani, se caracterizează prin fragilitatea lui fizică, care îl menține într-o stare de dependență față de adult. Mersul nesigur, gesturile imprecise arată imperfecțiunea coordonărilor neuromotorice, obosind repede și având foarte des nevoie de odihnă. Limbajul este uneori mai mult, alteori mai puțin dezvoltat, fiind redus doar la monolog sau la exprimarea nevoilor lui esențiale, făcând greu diferența între el și obiectele sau ființele care îl înconjoară. Treptat, oricum copilul va începe să facă diferența între sine, ființe și obiecte, afirmându-se cu energie, opunându-se uneori, cu violență, adulților.

Activitatea dominantă a copilului în această perioadă este jocul, la început solitar, apoi cu trecerea timpului va fi paralel cu jocul altora și caracterizat prin impulsivitate, neapropiindu-se de ceilalți copii, fiindu-i chiar frică de ei, având chiar și momente de panică, nesiguranță în care el plânge sau țipă.

Deosebit de activă este formarea comportamentelor care sunt implicate în dezvoltarea autonomiei, a comportamentelor alimentare, a obișnuințelor, a deprinderilor de a se îmbrăca, de a se alimenta și de starea de igienă.

Copilul de patru chiar cinci ani este mai sensibil la evenimentele din jur și poate să facă aprecieri negative sau pozitive referitoare la comportamentul altora. La această vârstă copilul se poate implica în activități de mai lungă durată și se străduiește să îl ajute pe adult. Mișcările copilului sunt la această vârstă mai precise și mai rapide, iar mersul este mai stapânit, mai sigur. Prin manipularea obiectelor și prin mers are loc o mărire a câmpului perceptiv, ceea ce îndrumă spre dezvoltarea bazei intuitive a gândirii. La această dezvoltare ia parte și evoluția calitativă a limbajului, care ajută la organizarea întregii activități psihice, astfel fiind un important factor de autoreglaj. La vârsta aceasta se conturează o evoluție a personalității copilului în sensul dobândirii unei conștiințe de sine. Copilul își poate valoriza personalitatea proprie prin încercarea de a atrage atenția tuturor celorlalte persoane asupra propriei sale persoane. Acestea sunt tendințe comportamentale care se pot manifesta astfel: negativism, autonomie, spirit de contrazicere, opoziție față de adulți. Toate acestea trebuie cunoscute, observate, interpretate și valorificate în plan pedagogic.

Copilul mare, este mult mai dezvoltat din mai multe puncte de vedere, fiind în ultima grupă de grădiniță, chiar înainte de a merge la școală. Este mult mai dezvoltat fizic, având o mare capacitate de stăpânire corporală. Chiar și limbajul său este mult mai dezvoltat, fiind foarte apropiat de limbajul adultului. Obiceiurile i-au adus indepedență și siguranță, deoarece s-au organizat, s-au juxtapus și s-au legat de stăpânirea lui corporală. Comportamentul copilului prezintă o autoreglare mai eficientă a comportamentelor copilului în raport cu interacțiunile din grădiniță și din mediul familial. De asemenea, observăm și o dezvoltare a inteligenței generale prezentată prin creșterea gradului de înțelegere a raporturilor de determinare, de cauzalitate, de condiționare dintre fenomene, prezentate într-un mod concret. Și aici tot jocul este activitatea esențială prin care, acum își manifestă inițiative, activități voite și gândite, fiind capabil să intervină în situații și să-și recupereze obiecte. A legat deja prietenii, legături cu ceilalți. Este în măsură să depună efort durabil și are capabilitatea să asimileze deprinderi pentru școală.

Drumul parcurs între cele două momente din viața copilului este extrem de lung. Din etapă în etapă, copilul pleacă din partea confuză și se îndreaptă către un început strălucitor al personalității sale, având parte de o perioadă intensă, plină de trăiri și activă, plină de acțiuni. Copilul așteaptă atât înțelegere, cât și afecțiune, protecție de la adult, printr-o autoritate încurajoatoare, chiar dacă acesta este capricios; copilul se poate acum identifica cu el. Pentru a se integra armonios grupului cu care va interacționa o parte din zi, copilul așteaptă de la grădiniță mijloacele necesare desfășurării trebuințelor de acțiune și de exprimare.

Intrarea în grădiniță este întâia experiență a vieții în comun, fiind o desprindere de viața și obiceiurile familiale, indiferent de care ar fi acestea. Totuși, aproape în toate cazurile, copilul de diferite vârste reușește să se integreze în grup, cu ajutorul educatoarelor care știu cu certitudine care e de rolul lor delicat și găsesc mereu mijloacele potrivite adaptării copilului preșcolar la activitatea de grup. Preocuparea permanentă a educatoarelor este de a crea condiții de acțiuni proprii specifice vârstei, a mijloacelor care dezvoltă afectivitatea și de răspândirea forțelor creatoare pentru copiii pe care îi au în grijă.

Curriculumul pentru învățământul preșcolar promovează conceptul de dezvoltare globală a copilului, considerat a fi central în perioada copilăriei timpurii. Viziunea dezvoltării globale a copilului pune accent pe importanța domeniilor variate de dezvoltare a copilului, în contextul în care, în societatea de azi, pregătirea copilului pentru școală și pentru viață necesită atât competențe academice, cât și deprinderi, capacități, atitudini ce țin de: dezvoltarea socio-emoțională care presupune a trăi alături de alții, a accepta diversitatea, a fi tolerant; dezvoltarea cognitivă care presupune o gândire divergentă, abordarea de situații problematice, stabilirea relațiilor cauzale, corelații; dezvoltarea fizică care presupune o alimentație sănatoasă, motricitate, sănătate. Această abordare a curriculumului pentru dezvoltare globală dorește cuprinderea tuturor aspectelor necesare dezvoltării complete a copilului, în raport cu vârsta și particularitățile individuale ale acestuia.

1.4. Concluzii

De aceea, vârsta preșcolară este influențată și susținută de cei doi poli de rezistență, familie și școală, care oferă educație și ajută la buna formare a tineretului prin mijloacele specifice. Familia e prima școală a copilului fiind cea care oferă protecție, având o influență foarte mare asupra acestuia, încât de multe ori, urmele rămân veșnic în profilul moral-spiritual al copilului. Familia ocupă cel mai important loc în sistemul educației, având influență și rol pe tot parcursul dezvoltării și formării personalității. Ea face parte din cele mai complexe medii de socializare și educare, având posibilitatea de a-l introduce pe propriul copil în cele mai variate situații de învățare și educare și de a acționa asupra lui prin cele mai firești, variate și complexe mijloace. Dar când vine toamna și sună clopoțelul, copiii care răsar asemenea florilor, care cresc și se dezvoltă în dragostea părintescă, unde învață primele secrete ale lumii care îi înconjoară, ajung în primul lor colectiv grădinița, în care va fi instruit pentru viață, exercitându-și la rândul lui, influența sa asupra copilului, în scopul creării unei conduite exemplare și a unei personalități unice. De menționat este și faptul că viitorul membru al societății cu valori care vor fi descoperite la vârsta maturității este copilul, reprezentând o valoare socială, care necesită a fi descoperită și prelucrată, pentru a putea răspunde diferențiat la solicitările mediului, fiindu-i respectate caracteristicile individuale reflectate la nivelul grupului social. De aceea, societatea este responsabilă de menținerea acestor particularități, fiind instituție a educației precum grădinița, școala, comunitatea locală și familia. Educația este influențată de toți factorii educaționali, aceștia completându-se și fiind într-o relație continuă, neputând funcționa și acționa de sine stătător.

În concluzie, vârsta preșcolară este perioada în care toate componentele sociale contribuie la dezvoltarea armonioasă a copilului. Acțiunea asupra copilului este mediată de familie, dar este ajutată de toți ceilalți factori, un efort care necesită apreciere la adevărata lui valoare, deoarece în mulți ani, în învățământul preșcolar s-a văzut acest efort, prin implicarea evidentă și conștientă în educația copilului a comunității. De implicarea comunității au beneficiat toți cei implicați în educația copilului, atât copiii cu părinții cât și cadrele didactice prin susținerea unor proiecte demarate de către educatoare care amelioarează și asigură condițiile optime de dezvoltare ale copilului. Doar educația, pe care o oferă atât mediul familial, atât mediul școlar, cât și mediul social, asigură copilului reperele necesare la care acesta se raportează și prin prisma cărora se dezvoltă.

CAPITOLUL II

2.1. Desenul. Prezentare generală

Copilul este universul central la care se raportează întreaga familie din care face parte. El este bucuria, zâmbetul, fericirea, veselia, prezentul, viitorul și de aceea, necesită toată grija și atenția familiei și nu numai. El se exprimă prin tot ce face: mers, privit, plânset, joc, grai, desen, etc. Astfel, putem spune că desenul este un mijloc de exprimare privit ca un al doilea său grai, prin care copilul comunică și își dezvoltă un nou limbaj prin care prezintă, la început ce știe despre lume, iar mai apoi prezintă ceea ce vede în lume. Intrând în lume, copilul utilizează desenul ca mijloc de descriere a experiențelor pe care el le trăiește, ca modalități de observare și experimentare a diferitelor procedee și tehnici, cu scopul de a crea o lume pe care el și-o imaginează, dar cel mai întâlnit motiv este cel al plăcerii date și întreținute de mișcarea ritmică a brațului, dar și de urma lăsată pe hârtie a instrumentului de scris care depind de temperamentul copilului și de dispoziția lui.

De cele mai multe ori copilul ajunge la creație întâmplător, la fel cum nici artistul nu-și imaginează momentul său final de creație clar și în totalitate. În desenele copiilor, mai mereu sunt observate doar personaje și obiecte ce prezintă pentru el importanță absolută, mai mereu ele oglindesc ceea ce copiii știu despre realitate, încercând să prezinte prin desenele proprii cum sunt ele cu adevărat, bineînțeles prin forțele proprii și în maniera în care ei reușesc.

Orice persoană care încearcă să urmărească desenul unui copil de la primele semne lăsate pe hârtie de creion până la desenarea corectă și completă a unei scheme sau a unui obiect, realizează cu certitudine că acesta trece prin mai multe etape asemenea gândirii, mersului sau vorbirii. Nici un copil nu va desena perfect de prima dată când va lua instrumentul de scris în mână, el va parcurge fazele inferioare progresiv și sistematic: începând cu faza mâzgălelilor care apare în jurul vârstei de un an, având un caracter involuntar și fiind stimulate de urma pe care o lasă creionul pe hârtie; continuând cu faza realismului neizbutit care cuprinde vârsta de trei chiar patru ani unde copilul controlează mâzgăliturile, imaginația se suprapune cu etapa de instalare a jocului iar părinții și educatorul trebuie să îi creeze situații adecvate pentru a-l încuraja și susține în această descoperire a lumii reale pe care el acum o identifică în mâzgăleala sa; mai apoi avem de-a face cu realismul simbolic în care copilul prezintă prin desen detalii, bazându-se de cele mai multe ori pe scheme; după care intră în faza realismului intelectual care apare în jurul vârstei de patru ani, perioadă care de obicei ține până la vârsta de 10 ani, constituind un mijloc de comunicare, exprimând prin desenul reprezentativ propriile stări sufletești; și sfârșește la faza realismului vizual în jurul vârstei de zece ani unde copilul redă aspectele vizibile ale obiectelor care dovedesc progresele din sfera motricității, din sfera proceselor senzorial-perceptive și a gândirii. La această vârstă scade interesul pentru desen datorită conștientizării neîndemânării sau datorită criticilor personale sau uneori din cauza influențelor educative neadecvate.

Jean Piaget susține că desenul e o formă a funcției semiotice care apare în jurul vârstei de doi ani și are un rol fundamental în evoluția psihică a acestuia. Conduitele noi ce apar în cel de-al doilea an de viață implică o evocare reprezentativă a unui obiect sau eveniment absent care presupune constituirea și folosirea unor semnificații cu ajutorul cărora copilul le poate raporta atât la elementele prezente, cât și la cele ce nu pot fi percepute. În această direcție Piaget arată că apar mai multe tipuri de conduite: imitația amânată care are loc în absența obiectului, copilul derulând actul în prezența obiectului și continuând în lipsa acestuia. ,,Imitația stă la baza unei serii întregi de conduite intre care jocul simbolic, desenul, imaginea mintală sau evocarea verbală. Imitația constituie și o prefigurare senzorio-motorie a reprezentării, făcând astfel trecerea de la acest nivel la conduite propriu-zis reprezentative.” (pag 99, Psihologia desenului copilului, Editura Universității din Oradea, 2003); jocul simbolic care reprezintă activitatea prin care eul copilului este adaptat la realitatea care îl înconjoară, o activitate care permite libera alegere și care nu constrânge și nu sancționează, astfel că aceste obiective sunt realizate doar în cadrul unui joc care permite copilului mijloace de expresie proprii, de semnificanți construiți de el și chiar doar de el înțeleși. Acest joc simbolic are funcția de asimilare la eul copilului și satisface nevoile de ordin afectiv și cognitiv, satisface interese conștiente, dar și inconștiente ale copilului precum: agresivitate, fobii, interese sexuale; desenul care este considerat de Piaget o formă de conduită aflată undeva la mijlocul drumului dintre imaginea mintală și jocul simbolic, fiind în unele situații premisă, iar în altele rezultatul acesteia din urmă; imaginile mintale considerate rezultatul interiorizării imitației, Piaget consideră că pentrul studiul desenului acestea sunt foarte importante astfel că ambele categorii de imagini au sprijin în operații care ajută la înțelegerea lor astfel că: imaginile reproducătoare dau glas obiectelor, situațiilor întâlnite anterior, pe când imaginile anticipatoare vizează transformările, mișcările fără ca subiectul să fi luat parte la deformarea lor.

2.2 Dezvoltarea desenului copilului

A. Karmiloff propune un altfel de model al dezvoltării cognitive plecând de la teoria ,,redescrierii reprezentaționale” care prezintă desenul copilului prin prisma acestei teorii precizând că prima pictură realizată de copil, care pentru el nu este măzgăleală deoarece nu admite termenul de măzgaleală, e doar o reprezentare mintală lipsită de o gândire clară și restricționată de mediul în care trăiește, crește și se dezvoltă. Mai apoi aceste reprezentări vor fi mai flexibile ajutând copilul la crearea unui desen a ceea ce într-adevăr vede. Karmiloff chiar a demonstrat printr-un experiment că activitățile copilului, inclusiv desenul, sunt în strânsă legătură cu reprezentările interne.

Copilul începe să deseneze la o vârstă fragedă, de un an. El reușește la această vârstă să traseze linii de diferite feluri și în diferite direcții, pe care oamenii le numesc mâzgăleli. Este normal la această vârstă ca ei să mâzgălească, acesta fiind un prim pas către descoperire și cunoaștere. Simțind plăcerea dată și întreținută de mișcarea ritmică a brațului, dar și de urma lăsată pe hârtie a instrumentului de scris, creionul, copilul va fi dispus să experimenteze această mișcare ori de câte ori va avea ocazia, chiar dacă desenul său mâzgălit nu prezintă niciodată vreo formă recognoscibilă, fiind vorba de nelegătura dintre mișcările creionului pe hârtie și semnele trasate în toate direcțiile. Repetând zilnic mișcări cu creionul pe hârtie, considerând o joacă, formele vor începe cu timpul să aibă sens, o semnificație dată de denumirea pe care copilul le-o oferă.

În următorul an, la al doilea an de viață copilul începe să-și exprime personalitatea prin desen, realizând diferite măzgăleli care nu corespund încă niciunui obiect din realitatea încojurătoare, deoarece întâmpină dificultăți în organizarea spațială, dar care capătă contur în desenul lor, având un nume dat de copil fiecărei mâzgălituri. Cu trecerea timpului, în desenul copilului începe să apară prezența capului figurii umane care simbolizează trecerea desenului său într-un nou stadiu de evoluție numit ,,omulețul mormoloc” sau fază schematică. Progresele înregistrate de la o zi la alta și repertoriul de semne ale copilului se identifică într-o colecție largă de desene pe care le-a realizat datorită explorării mediului de către copil.

Studiile realizate de Yamagata arată că interacțiunea socială are un rol foarte imprtant în dezvoltarea desenului la o vârstă fragedă, în special când mama nu doar că desenează împreună cu copilul, ci și verbalizează, explicându-i metodele pe care le poate utiliza și relațiile dintre obiecte, fiidu-i de mare ajutor în dezvoltarea desenului din fazele ulterioare și în dezvoltarea universului copilului.

2.3 Stadiile desenului copilului

Sheridan considera ,,mâzgăleala” drept o matrice în care se pun bazele desenului și ale scrisului. El presupune că activitatea de mâzgălit determină creierul să direcționeze atenția, să realizeze coordonarea oculo-motorie și legătura dintre cele două emisfere. Din punct de vedere neurologic, mâzgăleala stimulează doar anumite celule individuale, iar mișcările pe care copilul le dezvoltă pe hârtie influențează organizarea formelor, dirijând comportamentul. Faptul că propriile mâzgălelile sunt inteligibile pentru copil, acesta putând povesti despre semnele create, demonstrează că acesta este începutul activității de citit. Sheridan susține că activitatea oscilatorie și ritmică a creierului influențează și mișcarea ritmică a brațului copilului pe hârtie, mișcare care prezintă o stare de plăcere. De reținut este faptul că mâzgăleala și desenul din perioada copilăriei constituie baza pentru dezvoltarea celorlalte tipuri de activități printre care și citit-scrisul.

În jurul vârstei de trei ani realizarea liniilor și a formelor închise, pregătesc desenul figurilor reprezentative. Reasamblarea acestor linii are legătură cu manipularea obiectelor, mișcarea lor, copilul căutând mereu legătura dintre realitate și ceea ce a realizat el în desen. Greutățile pe care copilul le poate întâlni țin de repertoriul scăzut de semne, de încadrarea lor în spațiu și de tridimensionalitatea obiectelor pe care dorește să le reprezinte. Pestalozzi afirma că natura îi oferă copilului obiecte și probleme cu care să se confrunte în redarea acestora și nu linii.

Dacă ne gândim la la figura umană putem să ne dăm seama că ea este una dintre cele mai complexe, având părțile corpului tridimensionale, dar care este cel mai des întâlnită și recunoscută în desenele copiilor apărând în jurul vârstei de trei ani ca un cerc sau a unei linii închise la care se vor adăuga linii care vor fi numite de copil mâini și picioare, și care va ține până la vârsta lor de zece ani.

Desenul omulețului este considerat una dintre rarele forme care par inventate pe moment de către majoritatea copiilor. Acest omuleț fără membre și doar cu cap este primul pas în realizarea omului, a figurii umane. Toți copiii ajung să traverseze această etapă mai lungă sau mai scurtă din viața lor. La început, copiii realizează în desenele lor, numai părțile specifice care fac posibilă recunoașterea figurii umane. S-a afirmat de către Arnheim că trunchiul nu ar fi redat de copii în desenele lor deoarece ei ar fi pudici.

Șchiopu afirma că absența unor părți importante ale corpului se poate datora și nivelului dezvoltării senzorial-perceptive, motricității, de limitele capacității analitico-sintetice și nu în cele din urmă de absența unei coordonări oculo-motrice care permit copilului însușirea rapidă a unei tehnici necesare desenului.

Figura este schematică și de cele mai multe ori absentează mâinile sau picioarele, chiar dacă trăsăturile feței sunt incluse. Copilul nu poate desena anumite trăsături particulare, el nu le poate îmbina cu celelalte pentru că a gândi sau a analiza desenul este suficient de dificil dacă ne raportăm la vârsta lui fragedă.

Cox observă pe un număr mare de desene că este posibil ca în faza predesen copilul să reprezinte burta identificându-se cu în interiorul cercului la baza trăsăturilor facialeplasate în partea de sus, iar picioarele de o parte și de alta a acestei forme sau desenarea picioarelor lungi și cu distanță mare între ele, iar burta fiind desenată între acestea. Acest al doilea tip de desen pare să se dezvolte mai târziu, constituind un alt gen de tranziție dintre omulețul mormoloc și figura umană convențională. Cercul sau ovalul cuprinde ochii redați fie sub forma a doua puncte, fie cel mai adesea sub forma a două cercuri mai mici. o linie ce fixează nasul iar dedesubt o altă linie orizontală ce semnifică gura. De cerc copilul va atașa mâinile și picioarele care în desenul său vor fi linii orizontale, respectiv linii verticale. Toate acestea nu sunt deloc întâmplătoare, fiind cele mai importante componente ale corpului copilului în această perioadă, copilul folosindu-se în viața reală de acestea cu intensitate maximă, fiind momentul când apucă orice obiect și-l inspectează cu ajutorul mainilor, pipăindu-l, luându-l în mâini și observându-l. Aceste părți mobile ale corpului copilului fiind diferențiate mai ușor în comparație cu celelalte părți imobile, apar acum, mai des în desenle copiilor.

Această figură umană reprezintă pentru copil un câmp vast și variat care îi atrage curiozitatea și pe care dorește cu ardoare să îl exploateze, întâlnind deseori în desenele copilului un oval care reprezintă capul, o linie nasul, un ochi mai sus altul mai jos sau ambii ochi pe aceeași linie sau chiar ambii prea sus sau prea jos, ambii ochi la dreapta nasului, un ochi lângă nas și altul sub acesta. Uneori la copiii de aceeași vârstă apare o linie care înlocuiește papucii. Pe măsură ce înaintează în vârstă ei vor fi capabili să utilizeze o varietate de forme care redau diferite părți ale corpului omenesc, încât liniile simple și sigure pot fi folosite pentru redarea părului, a sprâncenelor sau a altor trăsături care-l interesează sau îi plac. Toate acestea demonstrează trecerea în faza următoare și anume dezvoltarea cu detalii a figurii umane.

De la vârsta de patru ani, capul figurii umane e desenat mare pentru că acesta reprezintă pentru el o importanță majoră, care concentrează întreaga ființă umană în locul ,,în care se mănâncă, în care se vorbește.” Toate aceste trăsături încep să prindă contrast pe desenul copilului de patru ani, fiind prezentate mai mult, mai ales cele care sunt cunoscute mai bine. După reprezentarea capului sunt realizate și picioarele printr-un model aproape invizibil, prin linii drepte, iar mai târziu copilul indică grosimea prin linii paralele. În redarea picioarelor copiii folosesc linii întretăiate, îndoite, simple prezentând și figuri geometrice precum oval, dreptunghi, cerc, dreptunghi care prezintă laba piciorului în desenul lor. Mâinile sunt prezentate mai târziu în desen fiind prinse de cap sau dacă regăsim și corpul, acestea sunt atașate la jumătatea corpului. La început o singură linie este considerată suficientă de către copil pentru redarea mâinilor.

2.4. Poziționarea în desenul copilului a părților corpului

Freeman susține că plasarea mâinilor depinde foarte mult de lărgirea celorlalte părți ale figurii umane, acest fapt fiind explicat de atașarea mâinilor de cap sau de trunchi. Autorul numește această acțiune ,,body-proportion effect”. La început direcția mâinilor este aproape perpendiculară pe linia corpului, apoi oblică sau în su, cât mai departe de corp și cap, iar cu timpul mâinile vor fi înclinate și apropiate de corp. De obicei palma mâinii este adăugată destul de timpuriu fiind reprezentată de un cerc sau un oval în jurul căruia se fixează degetele asemenea razelor soarelui, iar numărul degetelor variază de multe ori fiind inegale la cele două palme, fiind de multe ori sub forma unor petale de flori sau ca evantai. Ochii omulețului în desenul copiilor sunt indicați prin puncte simple, prin ovale sau cercuri, cu sau fără un punct în interior. Dacă forma e mai alungită sau dacă avem sprâncene sau gene înseamnă că avem un progres. De asemenea, nasul apare în desen, imediat după ochi, locul, poziția sau forma neinteresându-l pe copil la început. Copilul folosește pentru redarea nasului o liniuță pentru început, iar apoi un triunghi, alteori în reprezintă printr-o curbă turtită asemănătoare gurii. Nasul prezintă un indiciu al dezvoltării intelectuale. Gura mai mereu apare plasață corect chiar de la început, sub forma unei linii simple sau a unui cerc sau oval, alteori sub forma unui punct, pătrat sau dreptunghi. Linia orizontală de la început, cu timpul se dublează, reprezentând buzele. De obicei, după desenul gurii apar și dinții care la început sunt mai mari, dar care treptat vor reflecta realitatea. Fruntea de multe ori este prea mică, existând tendința de a reprezenta ochii prea sus sau prea jos. Urechile apar foarte rar și târziu, fiind uneori exagerate așezate de-o parte și de alta a copilului. Corpul apare ca un oval ca și capul, fiecare copil dându-i un contur propriu. Corpul este prezentat prin mai multe forme, printr-un dreptunghi, pătrat triunghi, printre care și umerii care adesea sunt reprezentați printr-o linie ce continuă cu gâtul. Când gâtul nu este prezentat, corpul servește ca suport pentru cap. Redarea conturului figurii întregi este caracteristică copiilor mari, aceșria reușind schițarea mintală a părților corpului și relațiilor dintre acestea. Toate acestea sunt strădaniile și interesul copilului de a reda cât mai realist figura umană, astfel decriind-o.

În jurul vârstei de opt ani, apare gâtul în desenul copiilor, fiind reprezentat la început prin linii simple, apoi linii duble, unind capul cu corpul. Explicația pe care o dau psihologii este lipsa de interes pentru această parte relativ fixă, dar și nivelul de dezvoltare a formelor superioare de percepție, respectiv observația.

Elementele de vestimentație apar treptat, la început fiind gol. Mai întâi apar în desenele fetițelor care se pare că sunt mai atente la aceste detalii ce fac unică figura umană, îmbogățindu-se în funcție de vârstă.

Barba și mustățile indică sexul figurii umane, iar genul este greu de identificat pană la vârsta de nouă ani, dar din descrierea verbală a copiilor sau prin pieptănătură, haine, podoabe, cravată, curea,încălțăminte ne putem da seama dacă a desenat o fată sau un băiat. O altă etapă în desenul figurii umane o prezintă desenul în profil, care la început este doar pe jumătate realizat, având capul și picioarele în aceeași direcție și doar corpul fiind desenat din față. Majoritatea figurilor sunt desenate cu înclinație spre stânga, datorită dominanței de dreapta.

O caracteristică a desenului figurii umane se referă la dimensiunile ciudate ale detaliilor corpului, fiind o diferență majoră între cap, mâini, picioare și restul figurii în pofida faptului că ei își doresc să respecte aceste proporții, dar nu reușesc din cauza percepțiilor lor de mărime, spațiu, adâncime, distanță, care normal se dezvoltă doar după vârsta de opt ani. Astfel că majoritatea copiilor plasează figurile umane perpendicular pe pagină din față sau profil. Chiar dacă ei ar primi o listă cu părțile corpului uman, cei mai mulți nu ar reuși să le integreze în desenul lor pentru a desena o figură umană convențională, în ciuda suportului oferit, iar rezultatele ar fi satisfăcătoare, în sensul că ei chiar nu pot include în desenele lor în timp ce lucrează, noile părți pe care ei nu le-au proiectat în mintea lor la începutul desenului, astfel că vom avea rezultatele deja așteptate.

În psihologia cognitivă desenul este recunoscut ca o simbolizare a diferitelor categorii de obiecte, el devenind astfel un instrument al reprezentării unde relațiile simbolice dintre simbol și obiectul reprezentat pot înainta spre ceea ce numim prototip sau un element convențional. Unii copii, chiar dacă au ajuns la stadiul figurii umane convenționale, ei mai introduc elemente noi în desenele lor. Pe când relația dintre desen și funcțiile psihomotorii este mai evidentă și mai directă la nivel secvențial se poate observa mult mai ușor simbolismul desenului și reprezentarea cognitivă care este mai indirectă, fapt dovedit de diferențele dintre cunoștințele copiilor și conținutul desenului în legătură cu respectivele obiecte. În experimente, psihologii au constatat că flexibilitatea la nivel reprezentațional este influențată puternic de vârstă, încât copiii mai mici au realizat reprezentări grafice simple, chiar elementare, iar copiii mai mari s-au îndreptat spre tendința de a descompune reprezentarea grafică în două părți. De asemenea aceștia au mai constatat că la ambele vârste fragmentarea reprezentării grafice apare la ambele vârste fiind calitativ interpretate ca două cazuri distincte, unul bazat pe producerea de simplisme, cerute de formula ,,element-esență”, iar alta de o analiză reprezentațională de tipul ,,parte-întreg-esență”. Această perioadă o reprezintă copiii cu vârsta de șapte și opt ani.

CAPITOLUL III. EVALUAREA PRIN DESEN

3.1.Desenul ca evaluare a copilului

Desenele copiilor mici au atras și interesat mulți profesioniști în domeniul educației. Cercetătorii, psihologii, profesorii și părinții au făcut diverse cercetări pentru a clarifica semnificația și interpretarea desenelor copiilor. Prin procesul de observare și analiză a desenelor copiilor de vârstă mică, pot fi obținute perspective despre dezvoltarea socială, emoțională, fizică și intelectuală a fiecărui copil.

Copiii explorează de obicei lumea din jurul lor prin metode intelectuale, fizice și emoționale; creionul, pensula și hârtia sunt cele mai bune mijloace de a le exprima speranțele și temerile cele mai profunde. Progresul desenelor pe care le fac copiii într-o perioadă de timp poate să arate creșterea semnificativă și dezvoltarea, precum și determinarea capacităților și a abilităților caracteristice necesare dezvoltării lor. Potrivit lui Lowenfeld, (Brittain & Lowenfeld, 1987) copiii încep procesul de a desena cât mai curând posibil, atunci când au capacitatea de a ține instrumentele în mână.

De la primele încercări de a desena, constând în semne și linii aleatorii, la prima lor încercare de a reprezenta grafic un anumit lucru, copiii fac eforturi pentru a comunica cu cei din jurul lor și pentru a stabili sens lumii prin imaginile pe care le redau prin desen. Prin desenele lor, copiii exprimă punctele de vedere și interpretările experiențelor lor.

Tehnicile de desenare oferă o modalitate relativ simplă de a aduna informații sociale din și despre copii (King, 1995). Utilizarea desenelor în scopul evaluării este un instrument puternic, deoarece majoritatea copiilor tind să se bucure de desen, fără a arăta nici un semn de tensiune. În timp ce mulți dintre copii nu doresc să răspundă oral la întrebări, pot fi făcute teste pe care să le completeze rapid, ușor și într-un mod plăcut.

3.2.Desenele copiilor vorbesc despre cum se simt ”acasă”

Când copiii au vârsta de 6 ani, desenele lor contează. Nu din cauza acelor unicorni purpurii sau a dragonilor, ci din cauza faptului că copiii se schițează pe ei înșiși și pe cei foarte apropiați din viața lor.

Într-un nou studiu, cercetătorii au descoperit că acei copii care au experimentat haos acasă – inclusiv niveluri ridicate de zgomot, aglomerare excesivă, agitțite și lipsă de structură – erau mai predispuși să se distanțeze de părinți i în raport cu ceilalți copii care trăiesc în armonie acasă.

În unele cazuri, acești copii s-au desenat cu brațe îndoite și fețe indiferente sau triste.

Desenele lor au fost o reflectare a acestui fapt simplu: Haosul la domiciliu înseamnă că părinții interacționau mai puțin cu ei și, în multe cazuri, interacțiunile care se întâmplau erau mai scurte și întrerupte.

Ca rezultat, copiii au ajuns cu un sentiment de sine depreciat, spune Roger Mills-Koonce, care a condus studiul. Pentru a fi clar, Mills-Koonce nu a dat vina pe părinți sau îngrijitori, ci a numit acest tip de stres în casă o "funcție a sărăciei".

Cercetătorii au așezat în fața copiilor un creion și hârtie și le-au cerut să-și deseneze familiile. Nimic altceva. Nu au existat alte instrucțiuni. Desenul a durat, aproximativ, 10 minute sau mai puțin.

Șase ani este "locul dulce" pentru un astfel de test, spune Mills-Koonce. Oricine mai tânăr și un copil nu-și poate controla creionul. Oricine mai în vârstă, începe să internalizeze conceptul unei familii ideale, care ar putea influența apoi desenele.

Mulți psihologi folosesc testele de desen ca pe un mod subiectiv de a încerca să înțeleagă viața de familie a copiilor. Ce este nou aici este faptul că Mills-Koonce și echipa lui cred că au creat un sistem de evaluare a desenelor în mod obiectiv – pe scurt, permițând oricărui clinician să se uite la schița familiei copilului și să tragă aproximativ aceleași concluzii.

"Ca un instrument de evaluare acest lucru a fost in jur de ceva timp", spune el despre testul de desen, "dar asta o ia si o transforma intr-un instrument de cercetare".

Pentru a face acest lucru, echipa a studiat prevalența anumitor calități – chipuri triste, distanțe față de părinți etc. – și au arătat că acestea indică haosul acasă, ceva care nu a fost decât suspectat.

3.3.Desenul ca instrument de comunicare

În timp ce desenul este un mod de expresie individuală, poate fi și un instrument de comunicare. Copiii nu dispun încă de capacități suficiente pentru lingvistică abstractă, dar au metode de comunicare simbolică, cum ar fi desenul. Prin imagini, copiii fac comunicarea cu oamenii familiari, dezvoltarea abilităților de a trăi și construirea unui sentiment de încredere (Kitahar & Matsuishi,2002). Desenele pentru copii au un ordin de dezvoltare și însoțesc dezvoltarea abilităților motorii, dezvoltarea emoțională, dezvoltarea psihosocială și dezvoltarea percepției. Copiii desenează "ceea ce ei știu " în stilul lor. Cu alte cuvinte, la funcțiile de percepție, sensibilitate / emoțiile , se adaugă factorul de experiență socială și imaginea este trasată pe hârtie.

3.4.Alegerea culorilor și a dimensiunii hârtiei

Copiii nu își aleg instrumentele din întâmplare. Atunci când au posibilitatea de a alege, se vor apleca spre un anumit tip de hârtie sau creioane. Această alegere dezvăluie starea de spirit și personalitatea. De exemplu, creioane mai groase, sunt favoritele copiilor determinați, în timp ce copiii care au mai multe dificultăți în exprimarea sau afirmarea lor preferă creionul mai subțire.

Dimensiunea foii de hârtie aleasă este un bun indiciu al locului pe care copilul dorește să îl ocupe în viața generală. Cu cât este mai mare foaia, cu atât mai mult copilul vrea să se arate, în timp ce alege o foaie mai mică de hârtie arată că acel copil are o bună concentrare.

Culorile – exprimă starea de moment:

rosu – se impune prin forță, estedinamic, plin de energie, mereu în mișcare, jucăuș, dar poate avea și un comportament agresiv;

albastrul – este o culoare rece dar calmă,exprimă liniște, satisfacție, tandrețe, este ușor adaptabil;

galben – dă stări de înviorare, bucurie, veseliel, copilul este sociabil, dar dependent;

verde – culoare relaxantă , liniștitoare, îndeamnă la meditație, contemplare, echilibru. Este specifică tipului pasiv, reținut, posesiv, care trăiește intens;

maro – regresie, dificultăți de adaptare, apare de obicei ca o dorință puternică de a se simți bine

violet – exprimă nostalgie, tristețe, neliniște; deși e întâlnește mai rar în desenele copiilor, cei care îl folosesc sunt genul copiilor anxioși, care au dificultăți de adaptare;

negrul – exprimă tristețe, singurătate, despărțire, reținere. Copilul care folosește mai mult negru în desenele lui este revoltat, contrariat, rebel, cu dorinșa de confruntare, perioadă de negare;

curcubeu – echilibrați, sociabili, comunicativi.

Pe lângă culori, la fel și poziționarea desenului în pagină, are o semnificație interesantă. Poziționarea în partea de sus a paginii semnifică faptul că acesta este „în aer” și are novoie de mai multă stabilitate. Pe când cei ce desenează în partea de jos a paginii sunt retrași și instabili emoțional.

3.5.Interpretarea desenului unui copil

Desenarea unei persoane foarte mari: de obicei, desenul imens indică agresivitate și hiperactivitate. Copiii care nu se integrează tind să deseneze figuri umane exagerate. Desenarea unei persoane foarte mici: de obicei, copiii care desenează figuri umane mici, arată sentimentele incompetenței, rușinii, fricii și depresiei.

Capul: Dacă copilul exagerează capul, acest lucru indică faptul că eul său se umflă. Copiii de obicei desenează capul corespunzător pentru corp, aceștia însă făcându-l mai mare dau impresia că sunt superiori față de restul.

Gura: copiii care vorbesc mai mult, care sunt foarte agresivi, desenează gura mare cu dinți de dimensiuni mari ca și cum ar fi fost întotdeauna dispuși să taie și să consume.

Ochii: copiii tulburați, care simt că sunt supravegheați sau controlași de alții, desenează adesea ochii mai mari, cu vedere sceptică. Cât despre cei care au tendința de a desena ochii în formă de cercuri mici, aceasta indică dependență și lipsa de emoție, în mod similar, ștergerea ochilor sau omiterea lor este o dovadă despre refuzul de a se amesteca cu ceilalți.

Nasul: Desigur, copii care sunt armonioși așează nasul în partea adecvată corpului, însă accentuarea gaurilor nasului și marirea acestora indică agresiune

Gât: Copilul care pictează un gât prea lung înseamnă că are dificultăți în atingerea dorințelor sale și satisfacerea lor. Copiii care se confruntă cu probleme elimină complet gâtul.

Mâinile: Îndepărtarea mâinilor indică dorința de a se conecta la mediul înconjurător sau alte persoane sau de disponibilitatea de a ajuta și de a interacționa. Mână mare este găsită în desenul copiilor care fură și mâinile mici indică emoțiile asociate cu insecuritatea și neajutorare. De asemenea, copilul cu dizabilități și cel agresiv pot uita întotdeauna să deseneze mâinile.

3.6. Concluzii

Dezvoltarea cognitivă și abilitățile de a desena sunt factori importanți care trebuie luați în considerare atunci când analizăm imaginile copiilor.

Informația copiilor despre mediu va fi crucială pentru reprezentarea sa mentală. Desenele copiilor pot oferi astfel de informații valoroase despre dezvoltarea percepțiilor despre mediu ale copiilor. Strategiile folosite de copii pentru a face desene sunt de interes nu numai pentru că ne permit să facem o analiză amănunțită a artei copiilor, dar și pentru că acestea deschid posibilitatea progresului în înțelegerea dezvoltării competențelor de planificare și organizare în general (Thomas & Silk, 1990).

CAPITOLUL IV. STUDIU EXPERIMENTAL

4.1. Argumentarea cercetării

Pentru acest experiment am optat pentru cercetarea pedagogică de tip combinat: teoretico-fundamentală și practico-aplicativă, având ca punct de plecare testul stele-valuri pe care l-am aplicat individual copiilor din grupa mică, mijlocie și mare. Am dorit să descopăr prin aplicarea acestor teste care pot fi interpretate, emoțiile lor și dezvoltarea (maturitatea) lor psihică

4.2. Obiectivul lucrării:

Testarea inteligenței IQ și tulburariilor emoționale la copiii care fac parte din familii cu ambii părinți împreună, cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani.

4.3. Ipoteze:

4.3.1. Copiii care provin din familii cu părinți cu vârsta mamei de peste 30 de ani nu prezintă tulburări emoționale și au IQ-ul ridicat, fiind foarte inteligenți.

4.3.2. Copiii care provin din familii cu părinți cu studii superioare, nu prezintă tulburări emoționale și au IQ-ul ridicat, fiind foarte inteligenți.

4.3.3. La copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani, IQ-ul ridicat corelează cu lipsa tulburărilor emoționale.

4.3.4. La copiii cu vârsta mamei de peste 30 de ani, IQ-ul ridicat corelează cu lipsa tulburărilor emoționale.

4.4. Instrumente

Am ales aplicarea testului stele-valuri, care se ocupă cu descoperirea copiilor cu tulburări emoționale, copiilor din grădinița în care lucrez. Acești 30 de copii pe care i-am ales au vârste cuprinse între 3 și 6 ani, și provin din familii cu ambii părinți. Le-am aplicat testul așezându-i câte unul la o măsuță, pentru a nu se inspira unul de la celălalt. Le-am dat ca sarcină de lucru să deseneze cu creionul pe foaia A4 pe care au găsit-o pe masă stele și valuri. Ei au desenat așa cum au considerat, desene pe care le puteți observa în anexele de la paginile 34-44. După care le-am oferit câteva minute de relaxare prin joc, iar apoi i-am așezat iar individual, câte unul la măsuță, pentru a le da a doua sarcină de lucru. Cea de-a doua sarcină a fost să se deseneze pe ei înșiși, tot pe o foaie A4 așa cum se văd sau cum ar dori să fie. Au realizat și această sarcină, realizând desene pe care le puteți observa la anexele de la paginile 45-55.

4.5. Statistica descriptivă

In tabelul ,,vârsta copilului” sunt cuprinse date statistice privind vârsta copiilor incluși în eșantion:

23% au 3 ani, 26% au 4 ani, 33% au 5 ani și 16% au 6 ani.

În tabelul vârsta mamei sunt cuprinse date statistice privind vârsta mamelor incluse în eșantion: 3% au vârsta de 22 de ani, 6% au vârsta de 24 de ani, 6% au 25 ani, 10% au 26 ani, 3% au 27 ani, 6% au 28 ani, 3% au 29 ani, 10% au vârsta de 30 ani, 10% au 31 ani, 6% au 32 ani, 13% au 33 ani, 6% au 34 ani, 10% au 35 ani și 3% au 37 ani.

În tabelul studiile mamei sunt cuprinse date statistice privind studiile mamelor incluse în eșantion:

– 46% au absolvit liceul

– 53% au absolvit și o facultate

În tabelul ,,statistici descriptive” sunt cuprinse date statistice privind rezultatele obținute de copii la cele două probe: tulburarea emoțională și depistarea inteligenței. La tulburările emoționale, scorurile sunt cuprinse între 1 și 5, unde 1 reprezită lipsa tulburărilor emoționale și 5 înseamnă că prezintă tulburări emoționale grave, cu o medie m=2,60 (eșantion situat la mijloc) și abatere standard sd=1,38. Acest eșantion prezintă tulburări medii ceea ce semnifică o realitate destul de tristă a copiilor majoritari care prezintă urme destul de accentuate ale tulburării emoționale. Aceștia prezintă emoții negative, au frecvente accese de mânie, au porniri distructive, prezintă temeri neobișnuite și nejustificate.

La inteligența IQ-urile sunt cuprinse între 1 și 5, unde 1 reprezită inteligență ridicată și 5 reprezintă deficiență mintală cu o medie m=3,10 și abatere standard sd=1,39 (eșantion situat peste medie sau superioară). Inteligența superioară reprezintă capacitatea copiilor de a înțelege, de a rezolva corect sarcina dată, prezentând un interes voluntar de participare. Ei comunică ușor cu persoanele străine adulte, este mai receptiv la nou și răspunde prompt la solicitările acestora.

4.6. Testarea ipotezelor

4.6.1. Copiii care provin din familii cu părinți cu vârsta mamei de peste 30 de ani nu prezintă tulburări emoționale și au stimă de sine ridicată.

Pentru a testa această ipoteză, am aplicat testul t, utilizând ca variabile dependente: tulburarea emoțională și inteligența IQ și variabila dependentă: vârsta etalon (sub 30 ani cod 1 și peste 30 ani cod 2).

După aplicarea testelor am constatat că mi-am atins obiectivul, ajungând să testez inteligența IQ și a tulburariilor emoționale la copiii care fac parte din familii cu ambii părinți împreună, cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani. Aceștia au contribuit la realizarea obiectivelor mele prin cooperare și muncind din plăcere.

4.6.2 Copiii care provin din familii cu părinți cu vârsta mamei de peste 30 de ani nu prezintă tulburări emoționale și au IQ-ul ridicat, fiind foarte inteligenți.

Rezultatele obținute sunt cuprinse în tabelul x. Aplicând testul t în cazul tulburării emoționale s-a obținut un coeficient r=2,355, semnificativ la un prag p<0,05, media obținută de copiii cu mame sub 30 ani fiind m=3,23, iar media obținută de copiii cu mame peste 30 ani fiind m=2,12, astfel, copiii cu mame mai tinere prezintă tulburări emoționale mai accentuate.

Rezultatele obținute sunt cuprinse în tabelul x. Aplicând testul t în cazul stimei s-a obținut un coeficient r=2,853, semnificativ la un prag p<0,05, media obținută de copiii cu mame sub 30 ani fiind m=2,53, iar media obținută de copiii cu mame peste 30 ani fiind m=3,85, astfel, copiii cu mame mai tinere prezintă deficiență mintală.

Astfel, ipoteza 1 se validează deoarece cu cât ești mai tânăr cu atât ești mai copil și nu cauți decât să-ți clădești un viitor pentru ca mai târziu să fi împlinit și să fi capabil să le oferi copiilor tăi tot timpul de care ei au nevoie.

4.6.3. Copiii care sunt crescuți de părinți în care mama are studii superioare, nu prezintă tulburări emoționale și inteligența IQ ridicată.

Pentru a testa aceasta ipoteză, am aplicat testul ,,stele-valuri” și ,,omulețul”, utilizând ca variabile dependente: tulburarea emoțională și inteligența IQ și variabila dependentă studii (0 studii liceale și 1 studii superioare).

Rezultatele obținute sunt cuprinse în tabelul de mai sus. Aplicând testul ,,stele-valuri” în cazul tulburării emoționale s-a obținut un coeficient r=6,354, semnificativ la un prag p<0,01, media obținută de copiii cu mame cu studii liceale m=3,71, iar media obținută de copiii cu mame cu studii superioare m=1,63, astfel, copiii cu mame cu studii liceale prezintă tulburări emoționale mai accentuate.

Rezultatele obținute sunt cuprinse în tabelul de mai sus. Aplicând testul ,,omulețul” în cazul inteligenței IQ s-a obținut un coeficient F=5,329, semnificativ la un prag p<0,05, , media obținută de copiii cu mame cu studii medii este m=2,19, iar media obținută de copiii cu mame cu studii superioare m=4,14, astfel, copiii cu mame cu studii liceale prezintă o inteligență IQ mai scăzută.

Astfel, ipoteza 4.3.2 se validează deoarece părinții cu studii liceale abia acum când au copii se ocupă de terminarea unei facultăți, nereușind să se ocupe în permanență de educația copilului.

4.6.4. La copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani, inteligența ridicată corelează cu lipsa tulburărilor emoționale.

Deoarece descoperirea este lucrul care le ocupă la această vârstă majoritatea timpului, aceștia singuri sau ajutați de părinți sau chiar de alte persoaen, reușesc să descopere multe lucruri noi, astfel dezvoltându-și sfera cunoștințelor.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat coeficientul de corelație Pearson

,,Coeficientul de corelatie al lui Pearson( r = [-1,1] )

Rezultatele obținute sunt cuprinse în tabelul ,,Corelations”. Aplicând coeficientul de corelație Pearson, s-a obținut un coeficient r = – 0,790, semnificativ la un prag p<0,01, semnificând faptul că o dată cu accentuarea tulburării emoționale, inteligența scade.

Astfel, ipoteza 4.3.4 se validează, astfel că la copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani, IQ-ul ridicat corelează cu lipsa tulburărilor emoționale.

Concluzii

Reiei pe scurt: obiective, ipoteze, esantion, probe, coeficienti obtinuti si o imagine de ansamblu

Mi-am propus ca obiectiv testarea inteligenței IQ și tulburariilor emoționale la copiii care fac parte din familii cu ambii părinți împreună, cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani. Am ales un eșantion de 30 de copii cu vârstele cuprinse între 3 și 6 anoi, din grădinița în care lucrez. Le-am aplicat testele ,,stele-valuri” și ,,omulețul”. Am obținut coeficientele lui Pearson r = – 0,790, r=2,853, r=6,354 și r=2,355. Cu ajutorul datelor statisticii am reușit să-mi ating obictivul și să demonstrez ipotezele care au fost:

– Copiii care provin din familii cu părinți cu vârsta mamei de peste 30 de ani nu prezintă tulburări emoționale și au IQ-ul ridicat, fiind foarte inteligenți.

– Copiii care provin din familii cu părinți cu studii superioare, nu prezintă tulburări emoționale și au IQ-ul ridicat, fiind foarte inteligenți.

– La copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani, IQ-ul ridicat corelează cu lipsa tulburărilor emoționale.

– La copiii cu vârsta mamei de peste 30 de ani, IQ-ul ridicat corelează cu lipsa tulburărilor emoționale.

Concluzii generale

Se mai pot spune multe despre tema dată, însă această lucrare a avut scopul de a demonstra cu ajutorul celor două teste: ,,testul stele-valuri” și ,,testul omulețul” dacă într-adevăr copilul prezintă tulburări sau deficiențe. Un lucru este cert, în urma citirii acestei lucrări, putem afirma cu certitudine că un copil nu are un rol secundar în viata noastă, dar cel mai important, acești copii pe care Dumnezeu ne permite să îi avem alături sunt de neînlocuit fiind unici.

De asemenea, sper că prin lucrarea mea am reușit să prezint importanța acordării timpului nostru celor mici, pe care dorim să îi formăm ca oameni.

În cadrul primului capitol am prezentat aspectele teoretico-metodice privind desenul la vârsta preșcolară, particularitățile desenului la vârsta preșcolară, rolul părinților în dezvoltarea copilului.

În cadrul celui de-al doilea capitol am prezentat importanța desenului pentru copil și pentru evaluator privind particularitățile desenului de la naștere și până la maturitate, dezvoltarea desenului copilului, stadiile desenului copilului și poziționarea în desenul copilului a părților corpului.

În cadrul celui de-al treilea capitol am prezentat evaluarea prin desen privind desenul ca evaluare a copilului, deesenele copiilor vorbesc despre cum se simt ”acasă”, desenul ca instrument de comunicare, alegerea culorilor a dimensiunii hârtiei și interpretarea desenului unui copil.

În cadrul celui de-al patrulea capitol am prezentat argumentarea cercetării, obiectivele cercetării, subiecții, ipoteza cercetării, instrumentele, rezultatele și statistica descriptivă.

Toate acestea au folosit la dezvoltarea mea profesională fiind un prim pas în cariera pe care doresc să mi-o formez în viitorul apropiat.

ANEXE