Identificarea Dactiloscopică

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

MASTER ȘTIINȚE PENALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator:

Prof. univ. dr. Stancu Emilian

Masterand:

Țale Monica-Alexandra

București

2016

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

la disciplina

CRIMINALISTICĂ

cu titlul

IDENTIFICAREA DACTILOSCOPICĂ

Coordonator:

Prof. univ. dr. Stancu Emilian

Masterand:

Țale Monica-Alexandra

București

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

„Criminalistica este o știință a stărilor de fapt în procesul penal.” Această clasică definiție a criminalisticii avea sa fie un punct de pornire pentru dezvoltarea unei științe indispensabile cercetării penale și nu numai.

Deși conturarea acesteia ca o ramura distinctă a avut loc relativ recent, în a doua jumătate a secolului XIX, evoluția sa a fost foarte rapida, ajungând să cuprindă un ansamblu de procedee terhnice, tactice și metodice absolut necesare pentru aflarea adevarului în cadrul activității judiciare. Cu toate că este considerată o ramura distinctă, criminalistica are un caracter pluridisciplinar, împrumutând diferite metode și procedee din alte domenii, folosindu-le însă în conformitate cu obiectul său.

Astfel, aceasta are legaturi strânse cu științele juridice cum ar fi dreptul penal, dreptul procesual penal si criminologie, cu științele exacte cum ar fi matematica, fizica și chimia, dar și cu psihologia, biologia și informatica. Aceasta relație este surprinsă de profesorul Camil Suciu care afirmă despre criminalistă: „Ea constituie o punte de legătură între științele naturii și științele juridice, prin intermediul metodele celei dintâi găsindu-și aplicare în procesul judiciar.”

Evoluția permanentă a tehnologiei, a cunoașterii umane are drept consecință și modernizarea mijloacelor utilizate în săvârșirea infracțiunilor. Prin urmare, știința criminalisticii se află într-o continuă evoluție, perfecționându-și metodele și procedeele de prevenire și combatere a criminalității. De asemenea, varietatea mijloacelor folosite la săvârșirea infracțiunilor și la acoperirea urmelor, impun expertului criminalist o pregătire temeinică și în domeniul științelor naturii, pe care o va aplica la propriile necesități.

„S-a spus despre arheolog că este detectivul trecutului: el încearcă să facă să vorbească vestigiile și urmele strămoșilor noștri; despre criminalistul contemporan, care în laboratorul său încearcă să facă să vorbească lucrurile, urmele sau substanțele, s-ar putea spune că este arheologul prezentului.”

Fiind considerată o „știință contra crimei”, structura acesteia este formată din trei ramuri distincte : tehnică, tactică și metodologie criminalistică, fiecare dintre acestea având un cadru definit de aplicabilitate, dar în același timp contribuind împreună la atingerea principalului obiectiv și anume aflarea adevărului. Această structură este determinată de împrejurările deosebite în care au loc faptele ilicite și de complexitatea diferitelor fapte penale ce se cer a fi investigate.

“Tehnica criminalistică elaborează mijloacele tehnico-științifice pe care le aplică organele judiciare și experții criminaliști în activitatea de descoperire, fixare, ridicare și cercetare, interpretare și examinare, pe teren și în laborator a urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a armelor, instrumentelor etc., folosite sau produse ale actului ilicit.”

Tactica criminalistică însumează procedeele și regulile specifice acestui domeniu, destinate efectuarării actelor de urmărire penală și în general de anchetă. Printre regulile și procedeele de tactică criminalistică se numără cele referitoare la cercetarea la fața locului, la ascultarea martorilor, a pesoanei vătămate și a suspectului sau inculpatului, la efectuarea diferitelor categorii de percheziții, etc.

„Problema esențială a tacticii criminalistice este organizarea, planificarea și conducerea cercetărilor în fiecare cauză penală. Tactica criminalistică pune la dispoziția organelor de urmărire penală un ansamblu de metode și procedee de planificare, începând cu cele mai generale până la nivelul unei cauze penale concrete, în raport cu particularitățile diferitelor genuri de infracțiuni.”

Metodologia criminalistică reprezintă acea parte a criminalisticii care se ocupă cu studierea, elaborarea și aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de infracțiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale și ținându-se cont de regulile generale ale tehnicii și tacticii criminalistice. Ea presupune urmarea unei anumite conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii și administrării probelor necesare dovedirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii. Metodica criminalistică impune utilizarea tuturor metodelor tehnice și a procedeelor tactice care își aduc aportul pe timpul „anchetei penale”.”

Toate aceste ramuri contribuie la conturarea unei științe al cărei principal scop este să furnizeze mijloacele necesare destinate conturării elementelor constitutive ale unei infracțiuni și identificării făptuitorului.

„Pentru a asigura un nivel științific cât mai ridicat de pregătire tehnică și tactică acestor organe de urmărire penală și cele mai avansate metode de cercetare a urmelor infracțiunii, este necesară elaborarea permanentă a unor metode cât mai perfecționate de cercetare, în vederea descoperirii și prevenirii infracțiunilor și a demascării infractorilor.”

Înglobând toate aceste noțiuni, criminalistica este definită ca fiind ”o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar,care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.”

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPA URMELE FORMATE DE CORPUL UMAN

„Oriunde pășește, orice atinge, orice lasă la fața locului, chiar inconștient, va fi un martor tăcut împotriva lui. Este urma care nu uită. Nu este confuză din cauza emoției momentului. Nu este absentă. Este urma reală. Urma materială nu poate fi greșită, nu poate depune mărturie falsă, nu poate fi în totalitate absentă. Doar eșecul omului în a o găsi, a o studia și a o înțelege poate să-i diminueze valoarea.”

Acest principiu, care îi poartă și numele, a fost formulat de criminalistul francez Edmund Locard, fiind considerat ca o piatră de temelie în domeniul criminalisticii.

Noțiunea de urmă a infracțiunii are diferite accepțiuni în literatura de specialitate, unele însa fiind limitate. Este unanim admis faptul că „prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.”

Domeniul criminalisticii care se ocupă cu cercetarea urmelor poartă denumirea de traseologie.

Urmele găsite la locul unde a fost săvârșită o faptă penală pot fi clasificate în funcție de diferite criterii, dintre care cele mai importante sunt în funcție de factorul creator de urmă, de tipul sau natura urmei și de modul de formare a urmei.

Potrivit primului criteriu, în funcție de factorul ce a determinat crearea urmei, acesta poate fi corpul uman, obiecte sau intrumente, animale, precum și anumite fenomene cum ar fi incendiile sau exploziile.

În ceea ce privește tipul sau natura urmei, principalele subclasificări sunt în funcție de mărimea urmei sau de vizibilitatea acesteia. Astfel urmele se împart în macro sau micro urme având în vedere mărimea acestora, sau în urme vizibile sau latente, având în vedere cel de-al doilea criteriu. De asemenea pot exista urme sonore sau olfactive, urme sub formă de resturi de materii, denumite urme materie.

În funcție de modul de formare al urmei, acestea sunt împărțite în urme statice sau dinamice, urme de suprafață sau de adâncime. Urmele statice sunt create prin atingere în timp ce urmele dinamice sunt rezultatul mișcării unei suprafețe peste alta. Dintre acestea, urmele statice sunt mai importante întucât redau cu fidelitate elementele caracteristice necesare identificării. Urmele de suprafață se deosebesc de cele de adâncime prin faptul că acestea nu se imprimă în suprafața obiectului. Acestea pot fi formate prin stratificare, prin depunerea unui strat de substanță pe o suprafață sau prin destratificare, prin preluarea substanței aflate pe o suprafață. Urmele de stratificare pot fi vizibile în cazul în care substanța depusă este în contrast cu suportul, de exemplu situația în care infractorul atinge diferite obiecte cu mâna îmbibată cu o substanță de culoare diferită cu cea a suportului, precum și invizibile sau latente în cazul în care substanța depusă este incoloră.

Avănd în vedere clasificările de mai sus, după factorul ce a determinat crearea urmei, voi prezenta pe scurt urmele formate de corpul uman.

Acestea cuprind urmele de mâini, urmele de picioare, urmele de dinți și de buze, precum și urme formate de alte părți ale corpului uman.

Toate aceste categorii de urme pot oferi informații prețioase în vederea identificării, însă având în vedere frecvența cu care se găsesc la fața locului precum și valoare informațiilor furnizate, probabil cea mai importantă este cea a urmelor papilare.

Urmele de picioare sunt de asemenea regăsite inevitabil la locul faptei, însă se descoperă relativ rar din cauza substanței din care sunt create și naturii suprafeței primitoare, și prezintă mai puține elemente caracteristice astfel încăt sunt mai puține șanse de individualizare. Acestea se pot găsi fie individual, fie sub forma unei cărări de urme, caz în care sunt furnizate informații importante referitoare la traseul urmat de infractor la locul faptei, inclusiv informații necesare în vederea identificării persoanei care a săvârșit fapta. Spre deosebire de urmele formate de mâini, cercetarea urmelor formate de picioare nu s-a desprins ca o ramură distinctă, fiind integrată în domeniul general al traseologiei.

În ceea ce privește urmele de dinți și de buze, cu toate ca ambele categorii de urme pot stabili o identificare sigură pe baza elementelor unice pe care le dețin, frecvența acestora este mult mai redusă.

Urmele formate de corpul uman pot oferi informații valoroase și despre infractor dar și despre modul în care acesta a săvârșit fapta, la relația acestuia cu victima, la numărul de persoane participante.

Pentru a maximimiza șansele unei identificări reușite este foarte important procesul de interpretare a urmelor. Astfel, cercetarea la fața locului trebuie să se realizeze în condiții de maximă atenție atât pentru activitatea de căutare a eventualelor urme lăsate de infractor cât și pentru a nu contamina locul, îngreunându-și astfel activitatea. Interpretarea corectă a urmelor oferă răspunsuri la multe dintre întrebările ce se ridică referitoare la fapta săvârșită, dintre care amintim: natura faptei, timpul și locul săvârșirii, numărul participanților, precum și stabilirea simulării faptei, unde este cazul.

ÎNCEPUTURILE DACTILOSCOPIEI

„Dactiloscopia (din greacă daktylos "deget" și skopia "examinare") este o metodă de identificare a persoanelor, folosită în antropologie, medicină legală și criminalistică care se bazează pe analizarea caracteristicilor reliefului papilar (amprentelor digitale).”

„Utilizarea amprentelor în scopul identificării persoanelor a fost practicată de W. J. Herschel, în India, din anul 1860, iar ideea descoperirii infractorilor după urmele digitale lăsate la locul faptei a fost enunțată pentru prima oară de H. Faulds, în 1880.”

În acest sens, „Savantul F. Galton a studiat și a elaborat legile științifice ale metodei iar concepțiile unei clasificări practice au fost expuse și realizate pentru prima oară de R. E. Henry, in Anglia 1900, și de Juan Vucetich, în Argentina 1901. Aceste două geniale sisteme de clasificare decadodactilară stau la baza tuturor celorlalte sisteme utilizate până în prezent în Europa, America și Asia.”

Savantul F. Galton a început studierea amprentelor în scopul determinării unei legături între desenele papilare și inteligența unei persoane. Nereușind să identifice o asemenea legatură, a reușit în schimb să demonstreze că amprentele unei persoane nu se schimba în timpul vieții și faptul că nu exista două amprente identice. „Potrivit calculelor sale, șansele ca două amprente să fie identice erau de una la 64 de milioane.” Bazându-se pe cercetările efectuate de Sir Willian Herschel și pe cele efectuate personal a putut stabili faptul că amprentele sunt stabile din tinerețe, mai exact din saptămâna 17 de sarcină când acestea sunt formate definitiv până la vârste avansate, inclusiv dupa moarte. Astfel este posibilă și identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută.

În acest sens, trebuie menționate și cercetările efectuate asupra mumiilor. În urma acestora, s-a descoperit ca amprentele acestora se aflau într-o stare perfectă, în ciuda faptului că aveau o vechime de peste 3000 de ani.

„Juan Vucetich a fost primul care a reușit o identificare pe baza amprentelor papilare, stabilind că Francisca Rojas își ucisese cei doi fii. Acesta a analizat o amprentă de sânge de pe tocul ușii și a comparat-o cu cea a mamei, stabilind identitatea dintre cele două. Fiind pusă în fața acestui fapt, Francisca Rojas și-a recunoscut crima și astfel, în anul 1892 a fost utilizată pentru prima oară cu succes analiza dactiloscopică pentru identificarea unui infractor.”

Fingerprint card, Francisca Rojas (Individual dactiloscópica de Francisca Rojas), 1892

Dirección Museo Policial–Ministerio de Seguridad de la Provincia de Buenos Aires, Argentina

https://www.nlm.nih.gov/visibleproofs/galleries/cases/vucetich.html

În Romania introducerea și promovarea în justiție a dactiloscopiei după metoda lui Juan Vucetich a fost realizata de medicul legist Valentin Sava, care a colaborat în deaproape cu dr. Mina Minovici și cu fratele acestuia, dr. Nicolae Minovici.

„În Romania, Mina Minovici a realizat prima identificare a infractorilor pe baza amprentelor papilare. În urma unui furt săvârșit in anul 1896 la o tipografie, la fața locului a fost găsită o urmă digitală imprimată pe o hârtie dintr-o condică, pe baza căreia autorul a fost identificat.”

„Clasificarea metodica a infractorilor dupa amprentele digitale a inceput, in Romania, in anul 1901. Sarcina intocmirii fiselor dactiloscopice i-a revenit medicului legist Andrei Ionescu, care studiase toate metodele de clasificare dactiloscopica utilizate in lume la vremea respectiva. Medicul lucra sub indrumarea prof. Mina Minovici, care a avut un raport deosebit in perfectionarea acestor metode si care a propus infiintarea primului serviciu de identificare dactiloscopica.” 

IMPORTANȚA DACTILOSCOPIEI

Conform art. 197 al Noului Cod de Procedură Penală, constituie mijloace materiale de probă „obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului.

Urmele lăsate de corpul uman reprezintă una dintre cele mai importante categorii de probe, cu posibilități ridicate de identificare. Dintre acestea, urmele papilare pe lângă faptul că oferă posibilitatea unei identificări certe, se regăsesc frecvent la locul săvârșirii faptei.

Trebuie sa vă amprentăm. Această propoziție este folosită în aproape fiecare film de investigații criminale, față de un suspect aflat în camera de interogatoriu. Dar ce anume face ca o amprentă să fie atât de valoroasă pentru criminaliști în viața reală? Cum își desfășoară activitatea experții în dactiloscopie?

Importanța identificării dactiloscopice rezidă din cunoscutele proprietăți ale desenului papilar – unicitatea, fixitatea și inalterabilitatea. În acest sens, o urmă ridicată de la locul faptei poate oferi o multitudine de informații utile cu privire la diferite aspecte ale cercetării.

De asemenea, dintre toate categoriile de urme lăsate de corpul uman, urmele papilare au cea mai mare incidență la locul faptei.

„Dactiloscopia, ca sistem de înregistrare și de identificare a persoanelor, are o dublă valență prin aceea că, pe de o parte, pot fi înregistrate penal persoanele care fac obiectul acestei evidențe, iar pe de altă parte, prin analiza comparativă efectuată între urmele papilare ridicate cu ocazia investigării tehnico-științifice a locului faptei și impresiunile papilare cuprinse în evidențele dactiloscopice pot fi identificați autorii faptelor penale.”

Identificarea dactiloscopica este realizată printr-un examen comparativ între amprentele papilare în litigiu și amprentele papilare de comparație, care pot proveni de la persoanele suspecte, de la persoanele care urmează să li se stabilească identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscuta sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparțin persoanei dispărute

Astfel, rolul acestei ramuri ale criminalisticii este unul major, fiind determinat și de apariția sistemelor automate de identificare a amprentelor digitale. În acest fel, eficiența identificărilor realizate pe baza amprentelor digitale a crescut considerabil datorită posibilității de a analiza numeroase impresiuni într-o perioadă scurtă de timp și datorită precizei și fiabilității acestor sisteme. Spre deosebire de alte tipuri de expertize, expertiza dactiloscopică poate oferi numai concluzii certe sau se poate afla in imposibiliate de a se pronunța, fiind exclusă posibilitatea formulării unor concluzii de probabilitate.

În concluzie, importanța acestei ramuri a criminalisticii este de necontestat. Unicitatea, longevitatea și inalterabilitatea, proprietăți ale amprentelor papilare maximizează șansele de identificare a persoanelor pe baza amprentelor acestora. În stadiul tehnicii din ziua de azi când operațiunile de identificare a persoanelor dupa urmele papilare se fac prin intermediul unor sisteme automate, singura piedică o reprezintă evoluția infractorilor care devin tot mai meticuloși. Întrucât expertiza dactiloscopică se realizează prin compararea impresiunii papilare a persoanei bănuite cu cea ridicată de la locul faptei, o importanță deosebită în reușita acestei operațiuni o are și cerceratea la fața locului. Celebrul criminalist Dumitru Ceacanica, afirmă faptul că locul trebuie să spună ceva despre criminal.

Astfel, criminaliștii chemați la locul faptei trebuie să fie cu un pas în fața infractorilor și să se pună în locul lor pentru reconstituirea acțiunilor întreprinse și identificarea locurilor unde există posibilitatea să gasească indicii. Găsirea unor urme papilare la locul faptei este utilă nu numai pentru identificarea infractorului, ci și pentru constatarea împrejurărilor în care s-a produs fapta, cum ar fi drumul parcurs, obiectele folosite. Toate acestea sunt folositoare pentru înțelegerea modului în care a acționat și pentru a putea reconstitui modul de desfășurare.

DESENUL PAPILAR

În criminalistică, dar și în antropologie și medicină legală, o metodă specifică de identificare a persoanelor o reprezintă analizarea caracteristicilor desenului papilar, întrucât acestea sunt specifice fiecărui individ astfel încât este posibilă identificarea.

Dactiloscopia este definită sintetic de Constantin Țurai ca fiind știința ce are ca obiect studiul desenelor papilare.

Pielea, învelișul exterior al corpului este formată din trei straturi: epidermul, dermul și hipodermul.

Epiderma reprezintă partea exterioară a pielii. Derma reprezintă cel de-al doilea strat al pielii ce este format din țesut conjunctiv și conține glande sudoripare și glande sebacee, iar hipoderma reprezintă stratul cel mai profund al pielii care face legătura cu organele interioare.

La punctul de contact al dermei cu epiderma, se formează papilele dermice, cărora la exterior le corespund crestele papilare.

„Pe fața palmară și pe cea plantară, pielea ia un aspect particular, fiind formată din creste paralele, curbate sau circulare, și separate între ele prin șențulețe. Crestele nu sunt în realitate decât o succesiune a papilelor dermice, adică a orificiilor glandelor sudoripare, care, prin secrețiile produse, dau pielii elasticitate, iar în ansamblul lor încheagă desenele papilare, numite actualmente dermatoglife.”

Astfel, orificiile de la nivelul pielii prin care este secretată sudoarea, porii, reprezintă un element importat în procesul de formare a urmelor papilare pe o suprafață. Substanțele secretate de glandele sudoripare și sebacee aflate la nivelul dermei, formează la exterior un strat de săruri și grăsimi, astfel că la contactul cu o suprafață sau un obiect va fi tranferat, rămânând imprimată forma crestelor papilare.

Stratul exterior al pielii, epiderma, se află într-un continuu proces de descuamare, însă fără a afecta desenele papilare formate, întucât acestea se regăsesc într-un strat mai profund al pielii.

Prin urmare, valoarea identificării dactiloscopice este data atât de desenele papilare specifice fiecărui individ, cât și de orificiile sudoripare denumite pori.

„Tipurile dermatoglifice și particularitățile lor își au originea în stratul profund al pielii (astfel că orice degradare a epidermului nu afectează structura desenului, care, după vindecare se reface absolut identic).”

Există însă o mutație, care determină o boală foarte rară ce afectează pielea de pe degete, aceasta fiind lipsită de șanțurile papilare. Denumirea tehnică a acesteia este adermatoglifia, și constă în lipsa amprentelor papilare a persoanelor care suferă de această mutație, fiind însoțită și de subțierea pielii și de un număr redus de glande sudoripare. Până în prezent, au fost identificate doar patru familii la nivel mondial care sunt afectate de adermatoglifie.

PROPRIETĂȚILE DESENULUI PAPILAR

Dactiloscopia reprezintă una dintre cele mai importante și valoroase metode de identificare a persoanelor, lucru determinat în mare măsură de proprietățile desenului papilar: unicitatea, fixitatea și inalterabilitatea.

Unicitatea desenului papilar determină imposibilitatea existenței a două persoane cu amprente identice. Acest lucru a fost demonstrat prin mulți ani de cercetări și de calcule matematice, ajungându-se la concluzia că fiecare individ este unic. Întrucăt stabilirea identității dintre două amprente se realizează pe baza comparării detaliilor caracteristice, cu cât numărul acestora este mai mare cu atât posibilitatea găsirii a două amprente identice scade.

Fixitatea desenului papilar presupune menținerea detaliilor caracteristice neschimbate din momentul formării acestora și până la distrugerea acestora prin putrefacție, existând posibilitatea analizării amprentelor chiar și după moartea persoanei. Singura modificare la care este supus desenul papilar în timp o reprezintă faptul că pe măsura ce corpul individului se dezvoltă și desenul papilar se mărește fără însă a suferi schimbări ale elementelor caracteristice.

Inalterabilitatea este o altă proprietate a desenului papilar care semnifică faptul că acesta nu poate fi înlaturat sau modificat. Există însă anumite cazuri în care desenul papilar poate suferi anumite modificări, cum ar fi rănile adânci care ajung până în stratul dermic, însă și acestea pot avea o relevanță destul de mare în identificarea unei persoane datorită semnului rămas după vindecare.

În acest sens, în vederea demonstrarării inalterabilității desenului papilar, au fost efectuate numeroase experimente, de exemplu frecarea acestuia cu un instrument abraziv sau folosirea unei substanțe corosive, toate rămânând fără nici un rezultat, întărind ideea că desenul papilar nu poate fi alterat.

CLASIFICAREA DESENULUI PAPILAR

Varietatea desenelor papilare a impus împărțirea acestora pe categorii. În primul rând este necesar sa se facă dinstincția în funcție de zona din care provin, existând astfel regiunea digitală ce cuprinde zonele falangei, falanginei și falangetei separate de șanțurile flexorale, și regiunea palmară ce cuprinde zonele palmară, tenară și hipotenară.

a – falangetă f) regiunea digito-palmara

b – falangină g) regiunea tenara

c – falangă h) regiunea hipotenara

d – șanțuri flexorale i) șanțul de flexiune digito-palmar

Toate aceste zone prezintă o importanță deosebită în procesul de identificare, însă desenele papilare de pe falangete, datorită zonei în care sunt dipuse, se regăsesc cel mai frecvent la locul faptei.

La rândul lor, aceste desene papilare din zona falangetei sunt grupate în trei zone, și anume zona bazală situată spre șanțul flexoral, zona centrală și zona marginală.

a – zona marginală

b – zona centrală

c – zona bazală

„Prima clasificare a desenelor papilare a fost așadar făcută de Purkinje, care în lucrarea sa „Comentatio de examine phisiologico organi visus et systemati cutanei”, publicată la Bratislava în anul 1823 dă și prima enumerare a tipurilor. Purkinje a definit 9 tipuri, și anume:

1. tipul arc

2. tipul arc piniform

3. tipul buzunar lateral

4. tipul bucleiform

5. tipul buzunar central

6. tipul bideltic în spirale

7. tipul eliptoidal

8. tipul bideltic în cerc

9. tipul în lațuri gemene”

Cercetările efectuate ulterior au modificat numărul tipurilor și al subtipurilor, astfel încât dr. Constantin Țurai a definit un număr de 118 subtipuri ale desenelor papilare.

Locul în care cele trei zone se întâlnesc formează o figură triunghiulară și poartă denumirea de deltă. Există însă desene papilare lipsite de zona centrală care nu prezintă nici o deltă sau desene papilare cu două, trei sau extrem de rar patru delte.

În prezent, desenele papilare se împart în 5 tipuri, fiecare la rândul lui în alte subtipuri, în funcție de numărul deltelor și de poziționarea acestora:

adeltice, fără deltă

monodeltice, ce prezintă o singură deltă, împarțite în dextrodeltice sau sinistrodeltice în funcție de poziționarea acesteia la dreapta sau la stânga desenului papilar

bideltice, ce prezintă două delte

polideltice, ce prezintă trei sau patru delte.

Pe lângă aceste, fiind diferite de desenele papilare obișnuite, pot exista și desene excepționale sau amorfe.

”Clasificările și subclasificările desenelor digitale stau la baza organizării tuturor cazierelor pentru idetificarea științifică a persoanei, precum și a tuturor fișierelor pentru descoperirea autorilor după urmele digitale rămase la locul faptel criminale.”

CARACTERISTICILE DESENULUI PAPILAR

„Amprenta digitală conține o serie de puncte caracteristice sau detalii, de natură să permită identificarea certă a individului, pe lângă particularitățile de formă ale desenelor papilare, a căror contribuție în procesul identificării se reduce la stabilirea genului sau grupului din care face parte degetul unei persoane.”

Aceste detalii caracteristice sunt într-un număr de aproximativ 20, într-un desen papilar putând fi regăsite în jur de 150 de detalii. Pentru identificarea unei persoane, fiecare țară stabilește un număr de puncte coincidente între amprenta de litigiu și amprenta de comparat.

Astfel, în România sunt necesare 12 puncte de coincidență pentru stabilirea identității între cele două amprente, pe cănd în Italia sunt necesare 16-17 puncte, iar la polul opus, în Africa de Sud s-a impus regula a numai 7 puncte de coincidență.

Cu cât numărul detaliilor caracteristice ce se impune să corespundă ca tip și ca poziție se mărește, cu atât scade posibilitatea ca două amprente să coincidă.

Detaliile caracteristice ce se pot găsi îmtr-o amprentă digitală de natură să permita identificarea persoanei sunt următoarele:

Capăt de creastă papilară, respectiv început sau sfârșit de creastă papilara, este locul unde o linie papilară își începe sau își încheie traseul;

Bifurcare sau trifurcare reprezintă punctul unde o creastă papilară se desparte în două, respectiv trei trasee diferite;

Contopire simplă sau contopire triplă reprezintă punctul unde două, respectiv trei creste papilare se unesc;

Întrerupere în traseul crestei reprezintă locul în care o creastă papilară își întrerupe traseul pentru 2-3 mm, apoi reapare;

Fragment de creastă papilară reprezintă o creastă papilară foarte scurtă care este situată între două creste papilare de lungimi mari;

Butoniera reprezintă o creastă papilară care se bifurcă, apoi revine la traseul normal, formănd un oval alungit;

Inelul se formează în același fel ca butoniera, cu deosebirea că acesta are forma circulară;

Deviere

Intersecția este locul în care două creste papilare se intersectează;

Cârlig

anastomoză

În vederea stabilirii identității, nu este suficient să se descopere un număr oarecare de puncte coincidente, ci, în același timp, este necesar să nu existe nici un detaliu ne coincident.

CERCETAREA ȘI INTERPRETAREA URMELOR PAPILARE

Comiterea unei fapte prevăzute de legea penală implică o acticitate desfășurată de făptuitor, activitate care produce anumite modificări în mediul cu care acesta vine în contact. Locul săvârșirii unei fapte oferă indicii valoroase referitoare la actul infracțional și la autorul acesteia.

„Prin loc al faptei se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită, precum și cel în care s-au produs rezultatele acesteia. Având în vedere prevederile legale și practica organelor judiciare se poate concluziona că locul săvârșirii infracțiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârșite, cu multitudinea de metode și mijloace folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite ș.a.”

Prin urmare, activitatea de cercetare și de interpretare a urmelor papilare este una foarte complexă, necesitănd o atenție sporită a organelor de cercetare. „De modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, depinde într-o mare măsură soluționarea cazului și identificarea autorului.”

Astfel, „cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și a împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.”

În acest sens, s-a instituit o regulă generală ce guvernează activitatea de cercerate la fața locului. Potrivit acesteia, specialistul aflat la fața locului trebuie sa reconstituie mental modul în care s-a desfășurat fapta respectivă pentru a descoperi drumul parcurs de infractor, și implicit locurile în care poate găsi urmele infracțiunii. Drumul acestuia va începe de la locul prin care a intrat infractorul, clanța ușii poate păstra urmele acestuia, sau în cazul în care a fost geamul spart și se presupune ca acela a fost locul prin care a pătruns, cioburile de sticlă de asemenea păstrează urmele sale papilare.

Există însă și situații în care infractorul a încercat sa-și ascundă urmele, purtând mânuși sau încercând să-și șteargă desenele papilare, ajungând în unele cazuri, în special recidiviștii, să facă un transplant de piele din alte părți ale corpului pe degete.

În cazul în care a folosit mânuși în timpul săvârșirii faptei, există posibilitatea ca urmele lăsate, chiar dacă nu conțin detalii caracteristice ale desenului papilar, să ofere informații despre eventuale malformații ale mâinii, natura materialului din care au fost confecționate, uneori găsindu-se chiar mânușile ce au fost aruncate la locul faptei după săvârșirea infracțiunii.

Un aspect important îl reprezintă și durata de păstrare a urmelor pe diferite obiecte. Astfel, în ceea ce privește urmele de mâini latente, „sticla le păstrează cel mai bine, apoi urmează obiectele din porțelan și din metale lucioase, lemnul lustruit, obiectele din piele și materii plastice și în ultimul rând hârtia, care este cea mai rea păstrătoare a urmelor latente lăsate de mâini.” Pe lânga natura suportului primitor de urmă, durata de păstrare este influențată și de cantitatea de substanță grasă care a fost depusă și de proprietățile de absorbție ale suportului.

În continuare, în funcție de specificul fiecărui caz se continuă cu analizarea obiectelor pe care se crede că este posibil să le fi atins făptuitorul, specialiștii criminaliști ajutându-se în procesul de descoperire a urmelor de procedee specifice.

În acest sens, luminarea oblică la un unghi de aproximativ 45 de grade a obiectului care se consideră purtător de urmă cu ajutorul unei lanterne facilitează vizibilitatea acesteia. De asemenea o alta metodă menită să le ușureze procesul de căutare o reprezintă pulverizarea cu luminol a obiectului presupus purtător de urmă, urmând ca aceasta să apară într-o luminescență specifică.

Încă din momentul descoperirii urmelor papilare este posibilă și chiar necesară determinarea vechimei acestora, această activitate continuând până în momentul efectuării expertizei. Astfel, este absolut necesară stabilirea vechimei urmei din primele momente ale descoperirii ei, în vederea alegerii unui mijloc potrivit de revelare. În ciuda faptului că aceasta oferă rezultate relative deoarece pot exista numeroase variabile, de asemenea poate oferi informații despre fapta și despre autorul ei.

„Vechimea urmei palmare se stabilește, cu o oarecare aproximație, ținând seama de modificările survenite în substanța obiectului în care s-a format urma sau în substanța depusă pe acest obiect cu ocazia formării urmei.”

În cazul urmelor formate prin destratificare se va urmări cercetarea stratului de praf depus ulterior în urma, iar în cazul urmelor formate prin stratificare se vor analiza modificările ce au survenit în substanța depusă ca urmare a contactului cu aerul, umiditatea, etc. ce determină schimbarea culorii.

O inovație în acest sens a fost prezentată la Congresul Polițiștilor din anul 2008, de către reprezentanții României. Studiile efectuate de Poliția Română s-au întins pe o perioada de 2 ani și au fost efectuate pe elevii Școlii de Poliție, având ca scop cercetarea procesului de îmbătrânire a amprentelor papilare. În acest sens, s-au avut în vedere detaliile caracteristice, numărul de pori și numărul de celule epiteliale.

Rezultatele studiului au arătat faptul că urmele papilare ale persoanelor cu grupa sangvină B sau AB se pierd mult mai repede decât cele ale persoanelor cu grupa sangvină O sau A. Beneficiul acestei descoperiri constă în posibilitatea stabilirii vechimii urmei, în funcție de care se va stabili și grupa sangvină a persoanei în cauza, determinând restrângerea cercului de suspecți.

Utilitatea acestei metode a fost demonstrată făcând referire la un caz practic: ”O persoană a creat o amprentă la o spargere de locuință comisă în urmă cu mulți ani. Amprenta a fost ridicată de pe un obiect de mobilier. La un moment dat autorul a fost prins, dar le-a spus anchetatorilor că el a fost în acea locuința înainte de comiterea faptei, nu în ziua respectivă. Cu noua metodă se stabilește cu precizie că amprenta persoanei respective a fost făcută chiar la data comiterii furtului."

PROCEDEE DE REVELARE

Revelarea urmelor papilare reprezintă activitatea de evidențiere a urmelor latente prin diferite procedee specifice, dintre care se elege în funcție de natura suportului, forma suportului, modul de formare al urmei, vechimea urmei, etc.

Este foarte importantă alegerea unui procedeu de revelare adecvat împrejurărilor existente pentru a se evita contaminarea sau distrugerea urmei. De exemplu, în cazul urmelor proaspete, prăfuirea acestora în vederea revelării poate conduce la îmbâcsirea și alterarea urmelor.

Procedeele de revelare a urmelor papilare se grupează în trei categorii, în funcție de metoda folosită. Astfel urmele papilare se pot revela prin metode fizice, chimice sau optice, în funcție de specificul fiecărei situații întâlnite.

Revelarea prin metode fizice presupune pudrarea suprafeței purtătoare de urme cu o pulbere cu granulație foarte fină. În practică, cele mai utilizate substanțe sunt ceruza, negrul de fum, roșul Sudan II. Aceste sunt răspândite pe obiectul purtător de urmă prin intermediul unei pensule foarte fine, din păr de animal (veveriță, struț), din fibră de sticlă sau chiar pensule magnetice care sunt folosite împreună cu o pulbere de fier.

Pentru a asigura eficiența utilizării acestor pudre, este necesar ca substanțele respective să adere doar la urmă și nu la întregul suport și să fie în contrast de culoare cu obiectul pe care se află urma. Astfel, tipul de pulbere folosit se alege în funcție de culoarea și natura obiectului pe care se găsește urma.

De asemenea, modul în care adera pulberea folosită la urmă reprezintă o modalitate de a stabili vechimea acesteia. Astfel, urmele recente vor reține o cantitate mai mare de praf datorită cantității mari de sudoare, motiv pentru care se evită prăfuirea acestora deoarece se vor acoperii și detaliile caracteristice ale urmei, iar în ceea ce privește urmele vechi, acestea vor reține o cantitate mai mică de pulbere, astfel încât aderarea prafului la urma va fi cu atât mai grea cu cât urma este mai veche.

O nouă metodă fizică de revelare a urmelor papilare latente o reprezintă vaporizarea într-o cameră de vid, sens în care vaporii aderă selectiv la crestele și șanțurile papilare.

„Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc.).”

Principala metodă chimică folosită în practică este revelarea cu vapori de iod, metodă ce se bazează pe faptul că vaporii de iod reacționează cu anumite componente din transpirație și determină pentru un timp scurt o colorație specifică. Alte metode de revelare chimică presupun utilizarea reactivilor chimici propriu-ziși care ajută chiar și la descoperirea urmelor papilare de pe corpul uman, care se regăsesc cel mai des în cazul faptelor săvârșite cu violență.

Una dintre metodele optice de revelare a urmelor papilare presupune iluminarea cu ajutorul unui laser de argon la un unghi oblic a suprafeței purtătoare de urme, lucru ce determină o fluorescență specifică a anumitor substanțe secretate de glandele sebacee.

FIXAREA ȘI RIDICAREA URMELOR

Următoarea etapă, după revelarea urmelor, o reprezintă fixarea acestora într-un proces verbal. Acesta trebuie să cuprindă fotografiile urmelor în calitate de obiecte principale cât și în cadrul locului faptei. Procesul verbal mai poate conține schițe sau desene prin care se fixează locul în care au fost găsite urmele. Fotografierea urmelor papilare găsite se efectuează în moduri diferite în funcție de obiectul purtător.

„Procesul-verbal de cercetare la fața locului are un dublu caracter. În primul rând el se numără printre mijloacele de probă cu semnificație majoră în soluționarea cauzei, în măsura în care prin conținutul său sunt evidențiate elementele de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului. Sub un alt aspect, acesta se constituie într-o dovadă procedurală, de natură a demonstra îndeplinirea dispozițiilor legale cu ocazia efectuării cercetării locului faptei”

După încheierea etapei de fixare a urmelor se poate proceda la ridicarea acestora, prin transferarea pe o peliculă adezivă specială sau prin efectuarea unui mulaj în cazul în care urma este de adâncime.

„Ridicarea urmelor de mâini formate prin destratificare nu se poate face decât prin fotografiere sau cu ajutorul peliculelor adezive. Descoperirea lor este mult mai ușoară dacă substanța pulverulentă este în contrast de culoare cu fondul obiectului pe care s-a format urma; altfel nu se poate descoperi decât sub o lumină incidentă puternică.”

Fotografierea se va face cu aparatul așezat într-o poziție paralelă față de urmă și având în spate o sursă de lumină puternică.

Ridicarea urmei prin transferarea pe o pelicula adezivă specială denumită folio, presupune următoarele etape:

– tăierea unei bucăți de peliculă, culoarea acesteia alegandu-se pentru a fi în contrast cu praful folosit pentru revelarea urmei;

– așezarea peliculei adezive peste urmă, apăsându-se cu degetul dintr-o margine în cealaltă în vederea eliminării bulelor de aer;

– ridicarea peliculei adezive având urma transferată;

– lipirea unei pelicule de protecție peste urmă.

Ridicarea urmei prin folosirea mulajului constă în turnarea unei substanțe plastice în urma de adâncime, aceasta întărindu-se, luând forma negativă a urmei.

În vederea protejării urmelor ridicate de la locul faptei, acestea se ambalează corespunzător în funcție de tipul urmei pentru a evita deteriorarea sau distrugerea pe timpul transportului. Hârtia folio cu urmele papilare se ambalează în plicuri, iar obiectele de dimensiuni mici purtătoare de urme se pot ridica cu totul în măsura în care sunt transportabile.

Ridicarea si ambalarea urmelor papilare poartă anumite particularități:

– “ bucățile sparte de geam care pot conține urme papilare se vor ambala în cutii de carton sprijinite de dopuri de plută, astfel ca cele două fețe purtătoare de urme să nu vină în contact cu pereții cutiei;

– paharele se pot ambala între două scândurele, legate de-a curmezișul cu o sfoară, în partea de jos fixate cu câteva ținte;

– înscrisurile și orice obiect din hârtie, despre care se presupune că poartă urme latente de mâini, se ambalează cu grijă în cutii de carton, așa cum au fost descoperite, fără a se aduce atingere valorii documentului sau a se distruge urmele.”

INTERPRETAREA URMELOR

Probabil cea mai importantă etapă în vederea identificării dactiloscopice o reprezintă modul în care sunt interpretate urmele papilare găsite la fața locului. Astfel, după ce au fost revelate, fixate și ridicate urmele găsite la locul săvârșirii unei infracțiuni, urmează etapa interpretării acestora.

În acest sens, interpretarea urmelor poate fi privită din punct de vedere criminalistic ca fiind activitatea de examinare a urmelor și corelarea acestora cu toate celelalte elemente de la locul faptei, în vederea înțelegerii modului în care a fost concepută fapta, modului în care a fost realizată, precum și obținerea anumitor indicii necesare identificării făptuitorului.

Astfel, printre informațiile pe care ni le poate furniza interpretarea urmelor se numără date privind activitățile desfășurate de faptuitor la fața locului, numărul persoanelor participante la săvârșirea faptei, vechimea urmei, toate acestea având capacitatea de a sta la baza soluționării cauzei.

EXPERTIZA CRIMINALISTICA A URMELOR PAPILARE

Scopul expertizei criminalistice a urmelor papilare este acela de a identifica persoana care a săvârșit o infracțiune și a lăsat urme la locul faptei.

Conform art. 97 din Codul de procedură penală “Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Printre mijloacele de probă enumerate în continuare se numără și “înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă.”

În acest sens, expertiza dactiloscopică reprezintă ultima etapă în acest proces de examinare a urmelor de mâini, și se bazează în principal pe examinarea comparativă a urmei găsite la locul faptei și a impresiunilor digitale ale persoanei suspecte.

Există însă și situații în care expertului i se prezintă numai urma sau urmele ridicate de la locul faptei. În acest caz, acesta are posibilitatea de a stabilii vechimea urmei, degetul și mâna de la care provine, etc.

Posibilitățile de identificare cresc considerabil în cazul în care expertului i se prezintă atât urma ridicată de la locul faptei cât și modele de comparație, respective impresiunile digitale ale persoanelor suspecte.

În vederea efectuării expertizei dactiloscopice prin comparație, este necesar în primul rând să se dispună amprentarea persoanelor suspecte și chiar amprentarea persoanelor care au efectuat cercetarea la fața locului în scopul eliminării eventualelor urme lăsate din neglijență la locul faptei.

În prezent, cea mai utilizată metodă de amprentare este cea cu tuș tipografic. Aceasta constă în aplicarea unui strat subțire de tuș pe o placa metalică sau din sticlă, peste care va fi rulat degetul persoanei în scopul acoperirii cu tuș a desenului papilar, inclusiv a șanțului flexoral, apoi degetul se va rula pe fișa dactiloscopică.

Procedura de amprentare a acestor persoane presupune anumite reguli ce se cer a fi respectate:

În primul rând este necesar ca degetele persoanei ce urmează să fie amprentată să fie curate și relaxate;

Degetul se rulează de la o margine la cealaltă fără a se reveni, operațiunea executându-se dintr-o singură mișcare.

„Examenul comparativ al urmelor și impresiunilor impune folosirea unei aparaturi diverse, de tipul lupei dactiloscopice, al luper binoculare de cap, al aparatelor de proiecție de tip Faurot sau Zeiss.”

Pentru a restrânge numărul impresiunilor cercetate se efectuează înainte de examenul comparativ, o examinare separată a urmelor. Astfel, în primul rând se va analiza impresiunea digital în vederea stabilirii grupei căreia îi aparține. În cazul în care atât urma ridicată de la locul faptei cât și impresiunile digitale ale persoanei suspecte aparțin aceleiași grupe, se va trece la examenul comparativ al detaliilor caracteristice.

Numărul minim al punctelor caracteristice pentru ca două impresiuni să fie socotite ale aceluiași deget este stabilit convențional, de la un sistem de înregistrare la altul.

În ceea ce privește bazele de date cu amprentele persoanelor care au comis infracțiuni, o importanța majoră în acest domeniu o au prevederile tratatului de la Prum care a intrat în vigoare în România începând cu data de 3 martie 2009. Conform acestora, statele membre își asumă obligația de a operaționaliza schimbul automat de date genetice, dactiloscopice și date privind vehiculele.

”Tratatul are ca obiectiv intensificarea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva terorismului, criminalității transfrontaliere și migrației ilegale, prin intermediul schimbului de date privind datele genetice (ADN), amprentele digitale, înmatriculările de vehicule și alte date cu caracter personal.”

Astfel, în vederea respectării prevederilor tratatului referitoare la schimbul de date ”Sistemul de recunoaștere facială Imagetrak a fost implementat în anul 2004 la nivel național, cu stații de lucru la fiecare inspectorat județean de poliție și la Serviciul Criminalistic din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București.”

De asemenea ”Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale (AFIS 2000) a fost implementat de către Poliția Română încă din anul 1996 și a marcat un pas important pe linia modernizării poliției tehnico-științifice.”

Rolul major pe care îl are utilizarea sistemului automat de identificare (AFIS) a putut fi observat încă de la început.

„Astfel în primele 7 luni ale anului 2003 în urma examinărilor dactiloscopice comparative între urmele papilare ridicate cu ocazia cercetării la fața locului și amprentele papilare ale persoanelor din baza de date: au fost identificate 1632 persoane (1430 în 2002) care au comis 1737 fapte (1594 în 2002) al căror prejudiciu însumează peste 22.000.000.000 lei.”

În scopul selectării obiectelor ce urmează a fi examinate comparativ se

procedează, mai întâi, la cercetarea separată a caracteristicilor generale și

individuale oglindite în urmă și apoi la cea a caracteristicilor obiectelor

suspecte. Examinarea se va face în funcție de tipul și de natura urmelor, cum

ar fi, de exemplu urme formă, urme materie, microurme etc.

Examinarea se efectuează, în principal, pe baza unor modele de

comparație (modele tip) create experimental. De exemplu, se compară mulajul

ridicat al „urmei” create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma la

locul infracțiunii.

În plus față de toate acestea, în prezent este posibil ca anumite fragmente de amprente papilare să furnizeze cantitatea de material biologic suficientă pentru obținerea profilului genetic. Astfel, datorită celulelor epiteliale rămase în urma atingerii suportului primitor de urmă, se poate extrage materialul genetic necesar identificării.

„Prin manipularea de mai multe ori a unui obiect vor fi transferate pe suprafața acestuia celule epiteliale care se vor depune stratificat. Acestea sunt probe care pot fi folosite pentru a identifica un individ prin intermediul genotipării celulelor nucleate transferate prin contact sau transpirație (contact tegumentar). La recoltarea acestui gen de microurme biologice, trebuie ținut cont de această dispunere în straturi, deoarece oferă posibilitatea prelevării microurmelor sau urmelor biologice ce provin de la persoane diferite, în funcție de modul de prelevare. Aceste tipuri de probe pot fi găsite pe cele mai variate suporturi, inclusiv în amprente papilare latente.”

Acest lucru este posibil prin metoda PCR (reacția în lanț a polimerazei), metodă care se bazează pe amplificarea unei secvențe mici de ADN

CONCLUZII

Examinarea urmelor produse de corpul uman poate oferi toate infomațiile necesare stabilirii identității infractorului. Astfel, urmele lăsate de infractor la fața locului sau urmele lăsate de victimă, ambele categorii sunt surse valoroase de informații pentru organele judiciare.

Este de neconceput săvârșirea unei fapte penale fără a se produce nici o modificare în mediul respectiv. Astfel, oprațiunile de cercetare la fața locului, revelare, ridicare și interpretare a urmelor reprezintă

Așa cum este unanim admis faptul ca orice acțiune a omului produce anumite transformări în mediul în care se află, la fel și orice infracțiune săvârșită produce anumite urme la locul faptei, denumite urme ale infracțiunii. Astfel, din punct de vedere criminalistic, traseologia, domeniul care se ocupa cu cercetarea urmelor, prezintă cea mai mare importanță în identificarea infractorilor.

Identificarea dactiloscopică presupune două etape principale. În primul rând o importanță deosebită o are cercetarea la fața locului, astfel încât organele de cercetare trebuie să se transpună în pielea făptuitorului pentru a efectua o cercetare eficientă. Această etapă reprezintă punnctul de bază al investigației pentru că se adună toate probele necesare a fi examinate în laborator. Echipa de cercetare la fața locului trebuie să acționeze cu maximă atenție pentru a nu contamina locul faptei, și de asemenea trebuie să reproducă mental fapta pentru a putea aduna toate probele. În continuare, după ce au fost adunate urmele de la fața locului, se trece la cea de-a doua etaptă și anume efectuarea examenului dactiloscopic comparativ. În acest caz, compararea propriu-zisă nu se efectuează direct pe urma ridicată de la fața locului, ci cu fotograme sau dactilograme. Astfel urma ridicată de la fața locului este fotografiată, la fel si impresiunile persoanei suspecte, examenul dactiloscopic comparativ realizându-se pe baza acestor fotografii care sunt intrduse în calculator apoi comparate.

Bibliography

Aionițoaie, C., Bercheșan, V., Butoi, T., Marcu, I., Pălănceanu, E., Pletea, C., și alții. (1992). Tratat de tactică criminalistică. București: Ministerul de Interne, Editura Carpați.

Stancu, E. (2015). Tratat de Criminalistică. București: Editura Universul Juridic.

Suciu, C. (1963). Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică.

There are no sources in the current document.