Identificarea Criminalistica, Element Esential al Procesului de Investigare

CUPRINS

CAPITOLUL 1 METODE DE IDENTIFICARE A UNEI PERSOANE

1.1 Identificarea persoanelor dupa semnalmentele exterioare

1.2 Metode biometrice de identificare

1.2.1 Identificarea pe baza semnalmentelor

1.2.2 Tehnici antropometrice

1.2.3 Recunoasterea retinei

1.2.4 Recunoasterea irisului

1.2.5 Termograma faciala

1.3 Identificarea persoanelor dupa voce si vorbire

CAPITOLUL 2 INVESTIGAREA URMELOR CREATE DE OM

2.1 Clasificarea urmelor

2.2 Descoperirea, ridicarea si conservarea urmelor

2.3 Cercetarea criminalistica a urmelor papilare

2.3.1 Noțiuni Introductive

2.3.2 Caracteristici individuale de identificare in dactiloscopie

2.3.3 Cautarea urmelor la fata locului

2.3.4 Procedee de relevare a urmelor papilare

2.3.5 Tehnica amprentarii

2.4 Cerceratea criminalistică a urmelor lăsate de alte parti ale corpuilui uman

2.5 Cercetarea criminalistica a urmelor biologice

2.5.1 Urmele de sange

2.5.2 Urmele seminale

2.5.3 Urmele de saliva

2.5.4 Urme de natura piloasa

CAPITOLUL 3 IDENTIFICAREA CADAVRELOR

3.1 Expertiza medico-legală pe cadavru

3.2 Obiectivele generale ale expertizei medico-legale pe cadavru

3.3 Metodologia expertizei medico-legale pe cadavru

3.4 Identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută rezultate din catastrofe și accidente colective

CAPITOLUL 4 IDENTIFICAREA PE PRESE SCHELETICE

4.1.- Acțiuni prealabile expertizei de laborator

4.1.1.Principii generale

4.1.2.Metodologia de lucru

4.2. Stabilirea caracterelor de grup

4.2.1. Stabilirea apartenenței la specia umana

4.2.2.Instrumentul necesar în antropometrie

4.2.3. Punctele craniometrice cel mai frecvent utilizate și principalele măsurători craniene

4.2.4.Stabilirea vârstei după schelet

4.2.5. Stabilirea apartenenței la sex

4.2.6.Stabilirea taliei

4.3. Probleme ale patologiei osoase în exhumări

4.4. Determinarea datei morții prin examenul oaselor

CAPITOLUL 5 TEHNICA CRIMINALISTICA AUTOHTONĂ

5.1 Tehnica Românească

5.2 Ultimele dotări autohtone

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL 2. Metode de identificare a unei persoanae

2.1 Identificarea persoanelor dupa semnalmentele exterioare

Principiul fundamental al identificării după semnalmente exterioare îl constituie individualitatea si stabilitatea acestora in ceea ce privește ficare individ adult. Pentru ca o persoana sa poata fi deosebita de alta si identificata este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice sa se realizeze dupa metode stiintifice, utilizându-se o terminologie adecvată si criterii precise de apreciere a dimensiunilor.

Metoda portretului vorbit reprezinta o metoda aplicata frecvent si perfectionata pe parcursul timpului, necesară la identificarea persoanelor pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de catre o alta persoana.

Obiect al identificarii criminalistice poate fi orice persoana, fiinta sau lucru susceptibil de a fi identificat pe baza urmelor create in campul infractional. Obiectul identificarii este un obiect concret atat prin natura sa, cat si prin raportul cauzal cu fapta cercetata.

La baza identificarii persoanelor dupa semnalmentele exterioare sta, pe de o parte, marea varietate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoana de alta, iar pe de alta parte caracterul relativ constant al acestor caracteristici. Descrierea semnalmentelor exterioare ale persoanelor este necesar sa se faca incepand cu caracteristicile generale (anatomice) ale intregului corp, avandu-se in vedere capul, umerii, mainile, trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale fizionomiei umane.

Semnalmentele functionale (dinamice) se refera la caracteristicile exterioare ale persoanelor, care pot fi sesizate in timpul miscarii, respectiv in timpul mersului, vorbirii sau a altor activitati desfasurate de persoana.

Pe lângă semnalmentele anatomice și funcționale este necesar să se evidențieze și semnele particulare, acele variații morfologice dobândite congenital sau că urmare a unor fenomene patologice – accidente, intervenții chirurgicale (culoarea pielii, pete, negi, alunițe, tatuaje)

Semnalmentele anatomice vizează elemente caracteristice cu privire la statură, constituție fizică, aspectul general al persoanei, forma capului si a feței.

În mod conventional, în categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse sexul și vârsta, care au un rol deosebit în recunoasterea și identificarea persoanelor.

Sexul este apreciat prin observare directă, pe baza elementelor diferențiatoare ale acestuia. Când observarea și reținerea semnalmentelor se fac cu persoana de fața, în caz de dubii se poate proceda la determinarea medico-legală a sexului. În același mod se procedează și pentru cadavrele dezmembrate, din care lipsesc părti care pot contribui la determinarea sexului.

Vârsta se apreciază cu o anumită probabilitate, întrucat pot exista o serie de factori care să modifice corelația dintre vârsta biologic si cea aparentă (de exemplu: tipul constituțional, starea generala psiho-medicală a persoanei, condițiile de viața și muncă). De obicei se utilizează termenii de copil, până la 14 ani, tânar la 14-30 ani, matur, 30-60 ani si bătrân peste 60 de ani. Deoarece aprecierea vârstei este relativă, în practică se admit toleranțe destul de largi (3-10 ani).

Statura (înaltimea) poate fi apreciată astfel: scundă – pana la 160 cm, mijlocie – 160-170 cm și înaltă – peste 170 cm. Pentru femei valorile înaltimii scad cu 5 cm, respectiv: scundă – până la 155 cm, mijlocie – 155-165 cm și înalta – peste 165 cm.

La aprecierea înaltimii se va avea în vedere prezența pălariei, căciulii, coafurii, tocul încalțamintei.

Figura umană include atât aspectul feței, cât și al capului, particularizate prin raporturile de amplasare și de mărime dintre diferitele detalii anatomice: fruntea, nasul, bărbia, pomeții obrajilor, ochii, maxilarele. Figura umană cuprinde trei zone: zonă frontala, situată între inserția părului, arcadele sprancenoase și rădăcina nasului; zonă nazală, situată între rădăcină și bază nașului, și zonă bucală, situată în partea inferioară a figurii, între baza nașului și vârful bărbiei. într-o figură umană armonioasă fiecare zonă reprezintă 1/3 din ansamblul ei, situație în care se apreciază că zonele respective sunt de mărime obișnuită (mijlocie). De cele mai multe ori apar diverse variatii, in care una din zone este mai mare sau mai mica, iar celelalte doua zone sufera modificari in compensare. Fiecare zonă poate fi încadrata in trei dimensiuni: lată, mijlocie si îngustă.

În literatura de specialitate elementele principale ale figurii, denumite și detalii caracteristice al figurii umane, sunt următoarele: părul, fruntea cu arcadele, ochii cu sprâncenele, nașul, profilul fronto-nazal și naso-bucal, șanțul sub-nazal, gura, buzele și dinții, bărbia, mustață și bărba, urechile. Fiecare element al feței se descrie separat, cu tot ce are el mai caracteristic.

În viața cotidiană recunoaștem oamenii nu numai după culoarea ochilor, ci după privirea acestora, nu numai după conturul feței, ci după mimică, nu numai după mărimea și forma membrelor, ci după mișcarea lor etc. Astfel, descrierea semnalmentelor anatomice se completează cu cea a semnalmentelor funcționale, care apar și pot fi observate cu prilejul efectuării diferitelor mișcări: ținută corpului, poziția capului, mersul, gesticulația, mimică, vocea și vorbirea, obișnuintele din diverse activități.

Ținuta corpului exprimă, printr-o anumită poziție a corpului, răspunsul, reacția sau atitudinea persoanei într-o situație dată. ținuta corpului este determinată de starea de contractare a mușchilor, de armonia mișcărilor. Se deosebesc atitudini rigide (contractate), relaxate (mobile), servile, agresive etc. în anumite situații, în funcție de interesele persoanei, atitudinea poate fi mascată.

Poziția capului poate fi apreciată în cadrul ținutei generale a corpului, dar și că element independent, atunci când sunt prezentate caracteristici proprii, specifice pentru o anumită persoană. Astfel, capul poate fi aplecat înainte, aplecat înapoi, ținut drept, aplecat spre stânga sau spre dreapta. în măsura în care aceste poziții nu sunt întâmplătoare, ci constante în dinamismul mișcărilor corpului, ele se rețin că elemente caracteristice.

Mersul persoanei constituie un aspect valoros în identificarea acesteia, deoarece dobândește caracteristici proprii, determinate de modul de corelare a elementelor mersului cu mișcările corpului.

În aprecierea acestui semnalment funcțional se au în vedere o serie de elemente ale mersului, cum ar fi: lungimea și lățimea pasului, unghiul de mers (pozitiv / negativ), felul în care talpa piciorului se detașează de sol, dacă mersul antrenează mișcările întregului corp, dacă mersul este armonios sau corpul rămâne rigid. Principalele criterii prin prisma cărora poate fi categorisit mersul sunt viteza, elasticitatea și fermitatea. Pe baza acestora se disting următoarele tipuri de mers: lent și greoi; lent; nehotărât, timid; rapid, energic, suplu și ferm.

Mersul unei persoane mai poate fi caracterizat că: bărbătesc, femeiesc, legănat, rigid, anemic, defectuos etc.

Mimica (expresia feței) reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă părțile mobile ale feței: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Expresia feței este determinată de starea de contracție a mușchilor feței, de particularitățile privirii etc. și poate fi: calmă, severă, iritată, mirată, confuză, distrata, melancolică, plictisită, surprinsă, precaută, obosită etc.

În descrierea expresiei fizionomice un rol important se acordă privirii. Cele mai întâlnite “expresii ale privirii” sunt: privirea tandră, răutăcioasă, furioasă, bănuitoare, neîncrezătoare etc. De asemenea, există priviri pătrunzătoare, mobile, fugitive, fixe, drepte, oblice.

În legătură directă cu mimica se găsește și “expresia buzelor”, apreciată atât când persoană vorbește, cât și când nu vorbește, existând forme obișnuite (normale), de indiferentă, de ironie, de tristețe. Se rețin că elemente de individualizare muscatul buzelor, unele ticuri ca rictusul, strânsul sau suptul dinților etc. Gesticulația este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare, cu funcții de expresie, simbolizare, intervenție activă; fapte de conduită cu o anumită semnificație.

Gesturile reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacției organismului la o modificare survenită în mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi împărțite în trei categorii: instrumentale, retorice și reactive.

Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cărora se îndeplinește o anumită activitate. Rolul instrumental cel mai mare îi revine mâinii, care a ajuns să întrunească particularități anatomo-fiziologice din cele mai diverse (apucare, tragere, împingere, ridicare, coborâre, lovire, rotire, răsucire etc.).

Gesturile retorice-fie însoțind, fie înlocuind vorbirea-au drept scop să convingă pe interlocutor sau să îi provoace o anumită stare emoțională.

Gesturile reactive sunt constituite din acele mișcări ale corpului și membrelor efectuate că răspuns la diferite solicitări sau situații neașteptate cu care este confruntată persoană, având în majoritatea cazurilor un rol de apărare.

Gesturile trebuie reținute că atare, fiind elemente valoroase în identificarea persoanelor, dacă sunt corelate cu alte trăsături exterioare.

Vocea și vorbirea pot contribui în unele cazuri la identificarea infractorilor. în procesul vorbirii se pot întâlni voci ample, clare, suple, dar din cauza unor tulburări sau afecțiuni pot prezenta unele particularități (voci înfundate, nazalizate, guturale).

Vorbirea se poate distinge prin următoarele însușiri: sonoritatea-intensitatea, media sunetelor, fluența, debitul sau viteza, intonația și pronunția. Sub aspectul calității se poate remarca o vorbire scurtă și corectă, scurtă și incorectă, o vorbire în fraze lungi și corecte, în fraze lungi și incorecte.

De asemenea, vârsta și sexul pot fi un criteriu de apreciere al vocii: voce de copil, voce de adult, voce de bătrân sau voce de bărbat și voce de femeie.

În procesul identificării persoanelor este important să fie reținută atât vorbirea cu unele erori gramaticale, folosirea unor dialecte, a cuvintelor străine, a neologismelor, cât și vorbirea cu unele defecte (vorbirea șuierătoare, peltică, graseiată, bâlbâita).

Obișnuințele din diversele activități pot fi considerate și ele semnalmente funcționale, fiind utile în practica identificării persoanelor (de exemplu, modul de aprindere și stingere a țigării, poziția mâinilor sau a corpului în general).

Semnele particulare.

În sens criminalistic, semnele particulare reprezintă anumite defecte anatomice și funcționale care ajută la identificarea persoanelor sau a cadavrelor cu identitate necunoscută. Semnele particulare sunt rezultatul unor malformații congenitale, traumatisme, intervenții chirurgicale etc.

Acestea sunt de o mare diversitate, cele mai frecvente fiind:

Cicatricele-pot avea origine traumatica (accidente, degerături, arsuri, contacte cu substanțe chimice etc.) sau chirurgicală (cicatricea postoperatorie, nodulul chirurgical etc.). Cicatricele trebuie să fie reținute și descrise în cele mai mici detalii, făcându-se referiri la culoare (albă, roz, roșie, neagră), formă (liniară, stelată, circulară, semiovala), mărime (mică, mijlocie, mare) și poziție anatomică;

Culoarea pielii-(tenul)-reprezintă, în afara diferențierii dintre rase, și un semn particular, ea oferind unele indicii despre starea de sănătate a persoanei sau alte aprecieri;

Petele, negii, alunițele sau alte semne din naștere sunt elemente valoroase în identificarea persoanelor; atunci când acestea se descriu se va avea în vedere locul, forma, poziția, mărimea și culoarea lor;

Modificările în sistemul funcțional al organismului sau al unor organe sau părți din acesta-fac de asemenea parte din semnele particulare. Acestea pot fi de natură congenitală, traumatică sau medicală (strabismul, ochi de mărime și/sau culori diferite, pierderea unui ochi, platfusul, pareze, amputarea unor membre, purtarea de proteze etc.);

Ridurile feței-constituie semne particulare și se descriu după forma, adâncime și zona unde se găsesc. Se apreciază că cele mai importante pentru identificarea persoanelor sunt cele frontale și oculare, deoarece prezintă mai multe particularități;

Tatuajul-se aplică pe diferite părți ale corpului, cu predilecție brațele și pieptul, furnizând elemente cu valoare identificatoare. Tematică tatuajului este diversă: pofesionala, sportivă, patriotică, mistică, afectivă, criminală, erotică etc. în descrierea unui tatuaj se va avea în vedere forma, culoarea, tema reprezentată, mărimea, zonă și poziția în care este aplicat, precum și eventualele nume, litere, cifre pe care le cuprinde. Pe lângă o descriere cât mai exactă, atunci când este posibil, tatuajul se va fotografia la scară.

Semnele particulare că urmare a practicării îndelungate a unor profesii. Acestea constau în modificări structurale ale unor părți ale corpului omenesc;

Procedee tehnice de realizare a portretului vorbit

Având în vedere evoluția în timp, principalele mijloace tehnice utilizate în activitatea de investigare a infractorilor după semnalmentele exterioare sunt: schița-portret, fotorobotul, identi-kitul, mimicompozitorul și portretul robot computerizat (Dumitrescu & Gagea, 1993).

Schița-portret

Schița-portret sau portretul schițat este considerat a fi cel mai vechi procedeu utilizat pentru realizarea portretului vorbit.

Pe baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari, victime sau alte persoane, se poate întocmi schița – portret a persoanei urmărite. Această activitate presupune cunoștințe și aptitudini corespunzătoare de desenator pentru a reda cât mai fidel înfățișarea unei persoane.

În activitatea practică, pentru a ușura realizarea portretului vorbit prin acest procedeu, se pot pune la dispoziția martorilor sau victimelor albume cu fotografii ale unor infractori cunoscuți, din care sunt selectați că model pentru schițarea portretului cel/cei care se aseamănă cel mai mult cu presupusul infractor.

Schița-portret este efectuată de specialist în prezența celor care furnizează semnalmentele, pentru a contribui în mod direct-prin observații-la realizarea portretului persoanei în cauza. în final schița-portret se va folosi în activitatea de urmărire și identificare a persoanei suspecte.

FOTOROBOTUL

Fotoroborul este un procedeu care constă în reconstituirea imaginii presupusului infractor, pe bază descrierilor făcute de martor sau victimă. în acest sens, se folosesc fragmente fotografice ale elementelor faciale de la diferite persoane. Martorul sau victima le selectează pe acelea care se aseamănă sau sunt identice cu fizionomia persoanei în cauza, iar specialistul le asamblează până ce rezultă o imagine unitară, denumită “portretul foto-compus” sau “fotorobotul”.

Pentru a se putea ajunge la fotografii compuse, fața persoanei a fost împărțită în trei zone de baza: a) fruntea și părul; b) nașul, ochii și sprâncenele; c) gură și bărbia, obținându-se 50 de combinații din prima zonă, 200 din cea de-a două zonă și 100 din cea de-a treia zonă.

Imaginea astfel compusă poate fi ajustată prin observațiile făcute de martor sau victimă, după care se prelucrează, obținându-se fotografiile ce vor fi folosite în activitatea de urmărire și identificare a infractorului.

Identi-kitul

Identi-kitul reprezintă o trusă de reconstruire a portretului unei persoane pe bază semnalmentelor descrise de martor sau victimă. Trusa cuprinde schițe ale elementelor faciale desenate pe un suport transparent (folie). Elementele faciale ale persoanei sunt incluse în 12 grupe (păr, frunte, sprâncene, ochi, urechi, nas, buze, bărbie, mustață, bărba, ochelari și acoperământ pentru cap: pălărie, căciulă, chipiu etc.), fiecare grupă cuprinzând 50-80 variante ale elementului facial respectiv, totalizându-se în final 600-1000 fișe transparente cu schițe ale elementelor faciale. Trusa cuprinde și un album tiparit al fiecarui element facial care poartă un numar de cod. Persoana care furnizeaza datele, alege din album elementele corespunzatoare semnalmentelor care le-a perceput si memorat, iar în baza numarului de cod din album se scot fișele transparente care, suprapuse, compun portretul robot al celui in cauză. Portretul astfel realizat este fotografiat și utilizat în activitatea de identificare a infractorului.

Mimicompozitorul

Mimicompozitorul (“mimic” = producător multiplu de imagini) este un dispozitiv semiautomat cu ajutorul căruia, printr-o îmbinare a diferitelor elemente faciale, se realizează imaginea fizionomiei unei persoane.

Elementele faciale sunt fixate pe benzi transparente de celuloid. Schimbarea imaginilor se face prin intermediul unui angrenaj acționat electro-mecanic, iar vizualizarea imaginii se realizează pe un ecran. Imaginea compusă poate fi fixată fotografic cu un aparat de tip Polaroid, încorporat dispozitivului.

2.2 Metode biometrice de identificare

2.2.1 Identificarea pe baza semnalmentelor

Fotografia este cea mai utilizată metodă biometrică fiind cunoscută că reprezentare grafică a unei fizionomii sau a unor trăsături caracteristice, realizată în condiții specifice de iluminare. Chiar dacă o serie de detalii se modifică, sistemele biometrice utilizează o serie de date antropometrice pentru identificare, măsurabile pe o imagine bidimensională. Parametrii măsurați trebuie să fie cât mai constanți în timp, astfel măsurându-se distanță dintre orbite, grosimea nașului, formă pomeților, grosimea buzelor, etc.

Unele sisteme de identificare fizionomică construiesc un model tridimensional al feței persoanei respective în vedereaa comparării cu mai multe fotografii făcute din mai multe unghiuri.

Tehnicile biometrice sunt folosite la verificarea și stabilirea operativă a identității unei persoane prin procesarea automată a anumitor caracteristici anatomice și funcionale. Sunt, de altfel și sisteme biometrice care codifica figură umană, geometria mâinii, vocea și semnătura, dar acestea sunt mai puțin răspândite.

2.2.2 Tehnici antropometrice

Antropometria reprezintă măsurarea unor părți ale corpului uman în vederea reconstituirii dimensiunilor acestuia pornind de la câteva fragmente de schelet descoperite.

Identificarea biometrică pe baza amprentei papilare folosește tehnica informatică denumită AFIȘ (Automatic Fingerprint Identification System) care identifică o persoană prin verificarea zonelor de început și de bifurcare a zonelor papilare.

O altă tehnică antropometrică folosește dispozitive electronice care permit măsurarea parametrilor antropologici ai mâinilor, respectiv geometriei mâinii. De asemenea se poate evalua tridimensional geometria indexului.

2.2.3 Recunoasterea retinei si a irisului

Recunoasterea retinei consta in determinarea aspectului si a marimii vaselor de sânge ce provin de la nervul optic și sunt dispersate in retină. Investigația reprezintă o susrsă de informații biometrice datorită celor trei proprietăți importante ale retinei: anatomia, unicitatea si topografia dispunerii vaselor de sange. Scanarea imaginii retinei consta in determinarea aspectului si mărimii vaselor de sange existente inretină. În timp ce ochiul este ținut nemiscat, un fascicul infraroșu de mica intensitate scanează circular zona centrală a retinei. Cantitatea de lumină reflectată in funcție de modul in care sunt amplasate vasele de sange in tesutul ochiului este unica si constituie informația necesara identificării.

Asemeni retinei, si irisul are caracteristici unice si poate fi folosit pentru identificarea unui individ.

Pentru a efectua o identificare, potrivire sau verificare, irisul trebuie fotografiat cu un aparat specializat ce utilizeaza lumina infraroșu și capteaza detaliile unice ale irisului precum unicitate, imuabilitate, diversitatea varietaților.

2.2.4 Termograma facială

Termograma facială reprezintă o fotografie a temperaturii feței ce se obtine prin explorarea feței cu un detector sensibil la radiații infraroșii. Pentru obținerea unei termograme se utilizează camere de termoviziune, fiind posibilă și scanarea persoanelor fară ca acestea sa știe ca sunt verificate.

2.3 Identificarea persoanelor dupa voce si vorbire

Pentru a putea initia un astfel de proces de identificare, este esentiala descoperirea unor urme sonore ale vocii si vorbirii (adica sa existe un mijloc de inregistrare fonetica).

Fiecare voce prezinta particularitati, elemente specifice ce o deosebesc de celelalte voci si permit individualizarea neta e unei persoana fata de o alta.

Aceste particularități sunt date de configuratia gatului, a cavitatii bucale, fosele nazale etc. Toate acestea fac ca o voce sa se situeze pe o anumita banda de frecventa.

Fiziologia actului respirator si modul de comportare al coardelor vocale: timbru, frecventa si intensitate. Timbrul si frecventa scapa controlului persoanei, in sensul ca ea nu ar putea in mod constient sa si le modifice, ca atare ele contribuie cel mai mult la identificarea vocii.

Singurele modificări ale aparatului fonorespiratorpot apărea în urma unor laringite, paralizii, raguseli.

Vorbirea in schimb se caracterizeaza prin particularitati de expresie si stil, ce permit individualizarea vorbitorului precum accentul, intonați, folosirea prescurtarilor, modul de a pronunta cuvinte straine, etc. Particularitațile locale sunt specifice unei regiuni din care provine individul ori specifice unei anumite profesii pe care o areacesta.

Se pot desprinde din vocea unui individ: vârstă, sexul, uneori profesie și zonă din care persoana provine. în momentul în care apare un suspect vocea lui va fi comparată cu mostra pe care anchetatorul o deține și prin analize complexe se va stabili dacă vocea și modul de a vorbi aparțin uneia și acelesiasi persoane.

Anchetatorii se pot confrunta și cu o voce deghizată, în sensul că vocea înregistrată este deghizata (de exemplu s-a vorbit în batistă, în șoaptă ori cu astuparea nasului) ori cea oferită pentru comparație este deghizată, în sensul că persoana poate mima un accent ori o intensitate.

Sistemele informatice de identificare vocală, permit astăzi că înregistrările analogice să fie analizate și filtrate prin computer. Atunci când se solicita o astfel de expertiză, organul judiciar va trebui să culeagă mostră de comparație prin mijloace tehnice de înregistrare similare celor pe care a fost înregistrată vocea ce se urmărește a fi identificată, dar trebuie că această nouă înregistrare să fie de o calitate mai bună. Persoanei i se va cere să folosească același mod de pronunțare, se va încerca plasarea ei pe același fond sonor și i se va cere să repete ceea ce a fost înregistrat inițial, aceleași cuvinte și expresii.

3. INVESTIGAREA URMELOR CREATE DE OM

„Orice individ care se deplasează intr-un mediu lasă urme”

Edmond Locard

3.1 Notiuni introductive

Gh Pășescu definește urma ca „orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre faptuitor, mijloacele folosite de acesta si elementele componente ale mediului unde îsi desfașoara activitatea infracțională, modificări care, examinate individualsau in totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea infractorului, a mijloacelor folosite si la lămurirea împrejurărilor cauzei.”

3.1 Clasificarea urmelor

În ceea ce priveste clasificarea urmelor, se folosesc mai multe criterii de clasificare a urmelor pentru o mai bună sistematizare a acestora. Clasificările au in vedere trasaturile comune ce definesc o categorie sau alta, proveniența sau modul de formare a acestora.

Astfel dupa tipul sau natura lor urmele se clasifică în: urme forma, urme materie si urme mixte. Urmele de formă reflecta conturul si construcția obiectului creator precum urmele de incălțăminte, urmele instrumentelor de spargere, etc. Urmele materie sunt particole macro sau microscopice de materie organică sau anorganică, resturi de obiecte, etc. Urmele mixte sunt cele care au atât caracteristici ale urmelor formă cât si urmelor materie .

După plasticitatea obiectului primitor deosebim urme de suprafață sau urme de adâncime. Cele de suprafață reproduc construcția exterioară a obiectului creator la suprafața obiectului primitor fără ca acesta să-și modifice forma. Urmele de adâncime sunt urme de imprimare care se formează atunci când obiectul primitor este destul de plastic pentru a prelua si conserva construcția exterioara a obiectului creator.

Un alt criteriu este starea de repaus sau relația de mișcare ce există între obiectele care concură la formarea urmelor ce imparte urmele in statice si dinamice. Urmele statice iau naștere când obiectele care interacționează se află intr-o stare de repaos( urme de încălțăminte, urmele care se formeayă prin lovire sau apasare, etc.). Urmele dinamice se formează când intre suprafețele care intră in contact are loc o mișcare de translație sau alunecare. În această categorie intră urmele lăsate de instrumentele de taiere, urmele defrânare ale mijloacelore de transport, etc.

După modul de percepere urmele pot fi vizibile, latente, microurme, urme sonore si urme olfactive. Urmele vizibile sunt urmele materie de dimensiuni mari, cele latente sunt urme formă ce necesită aplicarea unor tehnici speciale pentru evidențierea lor. Urmele sonore sunt utile atunci când au fost captate cu un mijloc de înregistrare in momentul producerii lor. Urmele olfactive sunt urmele lăsate de corpul uman, substanțe toxice sau stupefiante, etc.

3.2 Descoperirea, ridicarea si conservarea urmelor

Activitatea de căutare este una dintre cele mai importante activități criminalistice din locul săvârșirii infracțiunii, de ea depinzând ridicarea urmelor cu valoare probatorie pentru cauză. Aceasta presupune in primă fază reconstituirea itinerariului parcurs de făptuitor si cunoasterea situației existente la locul faptei înainte de producerea acesteia.

Căutarea diferă de la caz la caz, avându-se in vedere natura si urmările faptei, modul de operare folosit, particularitățile locului savârșirii infracțuiunii, natura urmelor si modul e dispunere a acestora. Pentru descoperirea eficientă a urmelor se acorda atenție sporită căilor de acces și de părăsire a locului faptei, obstacolelor din calea infractorului dacă există, obiectelor care atestă in mod incontestabil acțiunile intreprinse de acesta. â

Căutarea poate fi făcută cu ochiul liber, aparatură optică, surse de lumină albă, radiații ultraviolete sau infraroșu ori cu diferite dispozitive de radiații reontgen, gama, etc, in functie de tipul de urmă căutată.

In cazul urmelor materie cu proprietăți feromagnetice, la căutare se utilizează magneți , electromagneti sau detectoare de metale. Acestea sunt frecvent utilizate pentru găsirea armelor, munițiilor, gloanțelor si tuburilor trase ori a altor obiecte metalice.

Urmele de miros pot fi descoperite cu ajutorul cainilor special antrenați, iar cadavrele intrate in descompunere pot fi cautate cu ajutorul sondei de cadavru ce identifică mia exact prezența hidrogenului sulfurat pe care acestea îl emană.

După etapa descoperirii urmelor, acestora le trebuie asigurată integritatea din punct de vedere calitativ si cantitativ din momentul descoperirii pana in momentul in care ajung in laborator pentru a fi analizate.

Pentru ridicarea urmelor, in funcție de natura lor se folosesc anumite procedee precum: fotografierea, ridicarea obiectului purtător sau a unei părți a acestuia, indicarea cu benzi adezive si mulajul.

Fotografierea este un procedeu folosit pentru majoritaeta categoriilor de urme si reprezintă efectuarea unor fotografii ale obiectelor principale si ale urmelor precum și fotografii in detaliu.

Ridicarea obuiectului purtător se dispune in cazul in care obiectul prezintă urme latente ce nu pot fi relevate decât in condiții de laborator precum si in cazul in care obiectul conține urme materie precum sânge, spermă, salivă, vopsea, etc.

Urmele de natură lichidă se ridică cu pipeta sau cu hârtieed filtru sterilizată iar cele sub formă de crustă precum dârele, petele, mânjiturile se ridică prin răzuire.

Un alt procedeu des folosit în ridicarea urmelor este mulajul. Acesta se foloseste pentru ridicarea urmelor in adâncime si in compoziția lui intră plastilin, ipsosul dentar, sulful topit, polimerii si altele.

Ambalajele în care se introduc urmele urmele si probele materiale se sigilează si semnează de către părți, martori asistenți și organul de urmărire penală.

3.3 Cercetarea criminalistică a urmelor papilare

3.3.1 Noțiuni Introductive

Dactiloscopia este o metodă de identificare a persoanelor, folosită în antropologie, medicina legală și criminalistică ce se bazează pe analizarea caracteristicilor reliefului papilar. Folosirea amprentelor la identificarea persoanelor este datorată antropologului englez Francis Galton care a demonstrat că desenele papilare digitale sunt strict individuale.

Relieful papilar se formează în perioada intrauterină a fătului și este alcătuit din creste și șanțuri care formează așa numitele desene papilare. Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și tălpii piciorului, cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare. Sustenabilitatea folosirii metodei este dată de proprietățile desenelor reliefului papilar și anume de unicitatea și stabilitatea acestora. Unicitatea este dată de caracteristicile nivelului 2 și 3 care, prin plasamentul, forma și dimensiunea acestora, exclud repetabilitatea unui anumit tip papilar în ansamblul său. Fixitatea desenelor reliefului papilar face referire la permanența în timp (relieful papilar poate fi analizat după moartea omului, până la distrugerea acestuia prin putrefacție) a celor 3 nivele de caracteristici precum și la imobilitatea acestora.

Dactiloscopia este folosită deasemeni la identificarea persoanelor înregistrate în cazierul judiciar și la stabilirea antecedentelor penale ale acestora. Este un domeniu al criminalisticii alături de traseologie și balistică judiciară.

3.3.2 Caracteristici individuale de identificare in dactiloscopie

Identificarea individuală se bazează pe trei tipuri de particularități si anume: detaliile caracteristice crestelor papilare, elemente de poroscopie si elemente de crestoscopie.

Detaliile caracteristice crestelor papilare se referă la construcția specifică a acestora. Construcția crestelor papilare poate fi analizată sub aspectul formei, dimensiunilor, plasamentului și valorii ei de identificatoare. În câmpul papilar al unui desen se pot întâlni până la 150 de detalii caracteristice care particularizează la cel mai înalt grad degetul care a creat urma.

Caracteristicile individuale ale desenelor papilare sunt urmatoarele:

– început de cresta papilară – punctul din care o creastă papilară îsi începe traseul;

– sfarșit de creastă papilară – punctul terminus al traseului;

– bifurcație de creastă papilare – punctul în care o creastă papilară se desparte in doua trasee distincte (poate fi intalnită si trifurcația);

– ramificație de creste papilare – este atunci cand o creastă se bifurcă, iar dupa cativa milimetri una dintre ele se mai desparte o dată în alte doua creste;

– contopire de creste papilare – locul în care două creste se unesc;

– fragment – o creasă papilară foarte scurtă, a cărei lungime depașește doar de cateva ori grosimea ei;

– butoniera –forma pe care o ia o creastă papilară care se bifurcă, iar după un drum scurt cele doua ramuri se unesc, construcția respectivă avand formă de elipsă;

– creasta papilară fragmentată – element construit din mai multe fragmente papilare dispuse liniar;

– triunghiul capetelor de creste – este format dintr-un inceput si două sfarsituri de creste papilare sau dintr-un sfarsit si două inceputuri, ale caror capete formează colțurile unui triunghi imaginar care poate fi descris între ele;

– anastomoza – un fragment de creastă papilară care leaga alte doua creste, având aspectul unui podeț;

– inelul – este asemanator butonierei, numai ca acesta este circular (poate fi întalnit si inel cu punct);

– depășirea – se considera locul unde sfarșitul unei creste papilare trece cu 2-3 mm de începutul uneia alăturate;

– creasta aderentă – este un fragment lipit cu unul din capete de o creastă mai lunga;

– întreruperea – se consideră locul în care o creastă papilară îsi fragmentează traseul pe o lungime de 2-3 mm;

– punctul papilar – este un fragment de creastă de dimensiuni foarte mici, a cărui lungime nu depaseste o data și jumatate grosimea;

– intersecția – este locul în care două creste papilare paralele se intersecteaza si apoi fiecare își continuă traseul;

– reîntoarcerea – este creasta papilară care după ce a parcurs un drum din traseu se indoaie formând o bucla, intorcându-se spre locul din care a venit;

– cicatricea – zona afectată în profunzime a pielii în care crestele papilare lipsesc total sau partial.

3.3.3 Cautarea urmelor papilare la fata locului

Căutarea și descoperirea urmelor de mîini, cuprinde două etape: prima etapă se desfășoară la față locului, cea de-a două în laborator. în prima etapă deosebim cîteva momente importante,care, în ordinea desfășurării lor, privesc: căutarea și decoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor papilare.

Căutarea și descoperirea reprezintă momentul cel mai important, pentru că cele mai prețioase urme pentru identificarea persoanei sunt urmele latente (invizibile). în această activitate sunt implicați ofițeri de poliție specializați, precum și experți criminaliști. „Este latura cea mai dificilă a cercetării urmelor de mîini, prt.că, dacă au fost descoperite, relevarea, fixarea și ridicarea lor sunt mai lesne de efectuat. Pe lîngă utilizarea mijloacelor tehnice din dotare,căutarea urmelor presupune și cunoașterea metodelo tactice,adecvate specificului locului cercetat. Organul de urmărire penală va trebui să reconstitue mintal drumul parcurs de infractor și fiecare fază a desfășurării infracțiunii. Chiar dacă se ajunge la concluzia că infractorul a folosit mănuși, activitatea de căutare trebuie continuată, deoarece intervin momente în care acesta este nevoit să scoată mănușile, iar acestea, uneori, nu mai acoperă întreagă suprafața și permit să se imprime un fragment de urmă papilara. Urmele sunt căutate pe suprafețe netede și lucioase, apte să păstreze detaliile desenului papilar (sticlă, porțelan, lemn lustruit, ebonită), dar și pe alte obiecte: ambalaje de celofan, perete proaspăt vopsit, cartoane, hîrtie velină. Specialistul trebuie să lucreze cu atenție deosebită, pentru a nu distruge urmele sau a nu imprimă propriile urme de deget pe suprafețele cercetate. Pentru a le observa mai ușor, trebuie să privească suprafața cercetată sub un unghi de 45 de grade, ori să folosească o sursă de lumină naturală sau artificială.

3.3.4 Procedee de relevare a urmelor papilare

Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modul în care s-au format aceste urme. Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare. In funcție de modul de formare, ele se pot clasifica în urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, bineînțeles, urmele de mâini statice, întrucât reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

Urmele de mâini latente, contrar aparențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Explicația constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar al porilor. Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Pe de o parte, acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sânge, grăsime, murdărie). Pe de altă parte, substanța impregnată în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare. O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de neidentitate, în momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte. In practică, s-au întâlnit cazuri de excludere a adevăratului autor din sfera cercetării, din cauza neconcordanței, aparent evidente, dintre urmă și impresiune. Numai inversarea fotografică a imaginii urmei a permis revenirea asupra concluziei inițiale. Cu toată valoarea relativ redusă de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la constatarea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea (obiectele folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acțiunilor ș.a.). De asemenea, este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porțiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică.

Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor. Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia „pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor”. După cum subliniază C. Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă „răbdarea și intuiția unui mare artist”. Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului ș.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare. În aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Însăși suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare. Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței urmelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că însele aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație migăloasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc).

Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a pielii palmei, neprotejată de mănușă. De exemplu, în cazul unui furt săvârșit la un magazin universal, infractorul, intenționând să ajungă la niște radiocasetofoane, a fost nevoit să mute din loc un televizor pe care a rămas o urmă a unei porțiuni din regiunea hipotenară a palmei. în ipoteza folosirii mănușilor necăptușite, sau a mănușilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii amprentelor în interiorul acestora. Specialiștii criminaliști cunosc foarte bine, din practică, că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial. De exemplu, un infractor versat, după ce a operat tot timpul cu mănuși, și-a scos mănușile, a fumat liniștit o țigară, a băut un pahar cu apă, după care a părăsit locul faptei. Pentru ușurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții pe bază de luminol. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminescență specifică pentru un timp scurt, în prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură polylight. Descoperirea urmelor este posibilă și cu ajutorul lămpii portabile de radiații ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia, sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiții de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare.

Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. Menționăm, însă, că și în condițiile unei ploi ușoare sau ale zăpezii, unele urme se păstrează neașteptat de bine. Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. In primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, revelarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbâcsirii). Firește că vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea modului de formare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă și la persoana autorului. Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operație distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porțiuni., care să ofere indicii asupra acestora. In condițiile complexe și dificile de căutare a urmelor papilare, avându-le în vedere îndeosebi pe cele latente, se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime, cum sunt rapiditatea în efectuarea cercetării, precum și perseverență, răbdare, calm în căutarea și revelarea urmelor. O altă regulă care, de data aceasta, privește pe cel care conduce cercetarea la fața locului – dar și pe superiorii săi – este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme, cum se întâmplă din păcate, uneori, în practică.

În legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări. In primul rând, acestea nu-și găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la fața locului, ci și în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. În al doilea rând, metodele mai jos menționate nu sunt destinate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-și aplicabilitatea și în revelarea urmelor formate de alte părți ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi.

Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație foarte fină – de aici și denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafețele purtătoare de urme. Substanțele sau amestecul de substanțe folosite în revelare, pe lângă finețea lor, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma (de exemplu, pentru revelarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se folosește un praf de culoare închisă);

b) să prezinte o aderență selectivă, numai la materia din urmă, și nu la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice. Dintre substanțele întrebuințate frecvent în practică, amintim: ceruza (carbonat de plumb), negrul de fum, roșul Sudan III, argentoratul (pulbere de aluminiu), miniul de plumb, oxidul de cupru, praful de xerox etc. Acești revelatori, considerați tradiționali, se folosesc pentru suprafețele netede. Revelarea urmelor papilare pe suprafețe multicolore se realizează cu substanțe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Revelatorii fluorescenți, sub formă de prafuri sau de soluție (mai ușor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală, datorită calității lor, singurele suprafețe la care nu pot fi folosiți fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei. În prezent, asistăm la o lărgire a gamei produselor destinate revelării urmelor latente, firmele specializate în producerea unor materiale de tehnică criminalistică, cum sunt, de exemplu, laboratoarele americane de cercetare a urmelor "SIRCHIE", "FAUROT" sau firma austriacă „FOLIEN-VOGEL”, punând la dispoziție noi produse, având la bază aceleași substanțe, cărora însă li se adaugă și altele (de exemplu, cianoacrilatul sau microparticulele de disulfat de molibden). Răspândirea, ca și îndepărtarea pudrelor de revelare de pe obiect, se fac prin intermediul unei pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de carbon. Pentru pudrare se mai folosesc și pulverizatoare speciale sau sprayuri, îndeosebi pentru suprafețele mari. Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se poate efectua și prin folosirea așa-numitei pensule magnetice, respectiv un magnet cilindric la care aderă praful revelator amestecat cu pulberea fină de fier. în ipoteza suprafețelor nichelate sau cromate, se practică afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, procedeu care a dat rezultate bune în practică . Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, îndeosebi a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid. Procedeu destul de laborios și relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor și a șanțurilor papilare, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețe cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru.

O metodă ce servește atât la revelarea urmelor de mâini cât și la revelarea urmelor de buze, de mănuși, a urmelor de încălțăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvență medie. Un procedeu de îmbunătățire a calității fragmentelor urmelor digitale, elaborat de specialiști români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalații electronice, denumită „Optimoscop”. În fine, o metodă particulară de revelare a urmelor latente de pe un suport textil se bazează pe marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidențierea detaliilor desenului papilar realizându-se prin autoradiografie.

Revelarea prin metode chimice. Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc).

O metodă folosită curent în practică, pe care unii autori nu o includ în categoria procedeelor chimice (deși se bazează pe o reacție de natură chimică) constă în revelarea cu vapori de iod, pe care unii specialiști o denumesc „aburire”, termen pe care îl considerăm inexact îndeosebi a urmelor aflate pe hârtie și pe pereți. Revelarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. Reacția dintre vaporii de iod și componentele din sudoarea depusă în urmă determină apariția unei colorații specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, revelarea fiind de scurtă durată. El prezintă, însă, avantajul că poate fi reluat. Revelarea cu reactivi chimici propriu-ziși, de genul ninhidrinei, nitratului de argint etc. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică, pentru revelarea urmelor pe hârtie, este cel pe bază de ninhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare, dând rezultate bune chiar și la urmele mai vechi. Se mai întrebuințează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluții folosite și în organizarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanțe grase se aplică vaporizări de diverși acizi (osmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă). Un alt reactiv, intrat în uzul organelor de specialitate, este soluția denumită DEMAC, sensibilă la ureea din sudoare. Un caz particular îl constituie urmele de mâini formate prin depunerea de sânge, în care revelarea se face pe baza metodelor specifice cercetării petelor de sânge, apelându-se fie la soluții care determină o fluorescentă specifică, fie la soluția de leucoverdemalachit, folosită în special la urmele formate prin depuneri de sânge, cum este luminolul.

Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană era de neconceput până acum câțiva ani iar în prezent este posibilă, tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut și cu radiații roentgen sau cu iod. Metoda este aplicată cu rezultate bune și în țara noastră, putând fi indicată fără reținere, în vederea descoperirii urmelor de mâini pe piele, de către organele judiciare. Specialiștii japonezi au reușit revelarea și ridicarea unei amprente digitale de pe gâtul unei persoane sugrumate, după un interval de 9 ore de la instalarea morții.

Revelarea prin metode optice se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Dintre acestea, un loc prioritar îl deține folosirea laserului. Radiația de tip laser (laser de argon) este proiectată lateral oblic, sub un unghi de circa 45°, determinând apariția unei fluorescente specifice anumitor substanțe secretate de glandele sebacee (riboflavina). La nevoie fluorescenta poate fi întărită prin tratare cu ninhidrină. De remarcat că procedeul nu este distructiv (se folosește o radiație laser de joasă putere), putând fi reluat de mai multe ori. Procedeul, pus la punct de specialiștii canadieni, a permis revelări de urme, cu o vechime de 9 ani aflate pe filele unei cărți. În prezent firma americană „CRIMESCOPE” a pus la punct o instalație laser portabilă destinată revelărilor urmelor latente, nu numai papilare și depistării unor falsuri. O altă metodă optică o constituie dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidență, proiectată spre suprafețele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obține prin intermediul unor filtre electronice. Procedeul prezintă un dublu avantaj: nu este distructiv și permite fixarea imediată, prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică, a urmei.

3.3.5 Tehnica amprentării

Amprentarea cu tuș tipografic este putem spune cea mai des intâlnită. Tușul se întinde cu ajutorul unui rulou pe o placă din zinc, sticlă sau material plastic cu suprafata neteda, dupa care fiecare deget se rulează pe placă si apoi pe fișa dactiloscopica destinată obținerii impresiunilor papilare.

Un alt tip de amprentare este amprentarea chimică. Această tehnică are la bază reacția care se produce intre doua substanțe chimice incolore care se colorează atunci când intră in contact direct. Degetele se rulează pe o pâslă îmbibată cu soluția uneia dintre aceste substanțe și apoi pe o hârtie specială impregnată pe uan din suprafețe cu cea de a doua substanță. Impresiunile papilare se colorează instantaneu, intr-o nuanța indigo inchis spre negru.

Amprentarea specială se face atunci când este necesară examinarea poroscopică si crestoscopică a urmelor papilare. Impresiunile pentru comparație se obțin prin aplicarea unor tehnici speciale de amprentare. Pentru acestea se folosește un amestec de ceară galbenă, colofoniu, spermanțet si seu, pe care se rulează mai întâi degetul si apoi pe o bucată de celuloid transparent care permite proiectarea impresiunii pe un ecran si examinarea pe o scară mărită.

În ceea ce privește tehnicile de amprentare a cadavrelor, acestea diferă in funcție de starea in care cadavrele au fost descoperite.

Într-un prim stadiu, inaintea intrarii in putrefactie, stratul celular gras subcutanat se deshidrateaza, producand la pulpele degetelor o serie de cute si depresiuni ce fac imposibila luarea impresiunilor digitale. In aceste de situatii este nevoie ca sub pielea varfului degetelor sa se injecteze cu o seringa unul din urmatoarele lichide: apa calda, vaselina lichida, glicerina cu alcool, ulei de parafina sau un amestec de gelatina si glicerina, pana ce cutele dispar. Amprentarea trebuie realizata imediat dupa introducerea in tesut a lichidului, altfel acesta se poate scurge in afara prin porii sau prin orificiul prin care a fost introdus.

Un fenomen invers deshidratarii, dar cu aceleasi consecinte de zbarcire a pielii, se petrece si cu cadavrele care au stat in apa si inca nu au intrat in putrefactie. In aceasta situatie pielea se imbiba cu apa (imbibitie hidrica), isi mareste suprafata prin dilatarea celulelor si capata o serie de incretituri.

Un procedeu care poate fi folosit fara a invinge starea de rigiditate si nici sa inoculeze parafina in stratul subcutanat este cel cunoscut sub denumirea de metoda Schifferdeckorn.

În cazul în care cadavrul este intrat in putrefacție, pielea de pe fata interioară a degetelor se tumefiază și se detașează, formând o bășicuța. Această porțiune se poate tăia și extrage prin incizii, in jurul unghiei si părților laterale ale falangetei.

Pielea obținută este însa extrem de fragilă, putându-se rupe la cea mai ușoară tracțiune ce s-ar putea exercita asupra ei. Ea poate fi intarită și se conserva bine prin introducerea intr-un vas cu alcool in amestec de glicerină. În astfel de cazuri, evidențierea desenului papilar se realizează cel mai bine folosind tehnica fotografierii prin transparența a epidermului.

3.4 Cerceratea criminalistică a urmelor lăsate de alte parti ale corpuilui uman

3.4.1 Urmele de picioare

Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare este o activitate complexă, alcărei scop principal îl constituie identificarea persoanei. Valoarea de identificare a acestor urme este dată de detaliile desenului papilar al plantei (talpa piciorului) și de profunzimea și morfologia urmei.

Pătrunderea infractorului în câmpul infracțiunii presupune în majoritateacazurilor lăsarea, de către acesta, a unor urme de picioare. Însă, nu întotdeauna aceste urme sunt bine imprimate sau suficient de bine individualizate pentru a putea ajuta organul de cercetare în stabilirea identității făptuitorului.

Urmele de picioare pot fi clasificate în raport cu natura obiectului creator:

Urme de picior descălțat (urmele plantei piciorului). Urmele plantei piciorului sunt cele mai valoroase pentru individualizare, deoarece amprenta plantară poate servi la o identificare certă, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale

Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte:

– regiunea metatarsofa langiană, cea mai importantă pentru identificare, cuprinsă între vârful degetelor și o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulația situatăîntre falanga a doua a degetului mare și metatars;

– regiunea metatarsiană, cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană și o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulația tarsului cu metatarsul;

– regiunea tarsiană, imprimată parțial, cuprinsă între regiunea metatarsiană și călcâi;

– regiunea călcâiului, caracterizată prin alterări ale desenului papilar, din cauza bătăturilor sau cicatricelor.

Urme de picior semi-încălțat (cele create de piciorul încălțat cu șosetă sau ciorap);reproduc forma generală a plantei piciorului,a regiunilor sale și a țesăturii. Pot servi la determinări de grup și chiar la identificare, dacă prezint ă elemente de individualizare (uzuri sau cusături specifice).

Urme de picior încălțat (de exemplu, urmele pantofilor) Ele pot fi urme de suprafață sau de adâncime, urme vizibile sau latente.

Datoritã naturii urmelor de picioare, având în vedere inevitabilitatea lor si locul în care se pot forma, acestea se înscriu în categoria urmelor care se cautã printre primele la fata locului. Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafetelor pe care este posibil sã se calce, cu atât mai mult cu cât pe aceste suprafete pot fi descoperite si alte categorii de urme, cum sunt de exemplu, fire de pãr, urme organice si anorganice, diverse resturi materiale si, bineînteles, microurmele. La cãutarea urmei de picior nu trebuie neglijat faptul cã aceastã activitate poate fi asociatã cu cãutarea si prelucrarea urmelor de miros de cãtre câinele de urmãrire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare. În plus, mirosul oferã indicii suplimentare privitoare la împrejurãrile sãvârsirii faptei.

Fixarea și ridicarea urmelor de picioare. În procesul verbal de cercetare la fața locului se procedeaza la o descriere detaliata a numarului si tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei si particularitatilor acestora, a naturii suportului in care s-au format, precum si a elementelor cararii de urme, daca ele exista.

Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, in scopul redarii elementelor mer­sului persoanei, iar, pe de alta parte, fixarea imaginii urmei care contine cele mai multe si mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.

Ridicarea prin mulaj a urmei formate in adancime este o etapa importanta a cercetarii, care se desfasoara imediat dupa fotografierea si, eventual, dupa desenarea ur­mei pe o coala de calc, asezata pe o bucata de geam, deasupra urmei.

3.4.2 Urmele de dinți

Ca și alte părți ale copului omenesc, si dinții omului, în cadrul aspectului lor în general propriu speciei, au multe caracteristici generale si individuale, care se observă la orice persoană fie in vorbirea sa obisnuită, fie in urmele create prin muscare. Aceste urme se gasesc mai rar la locul comiterii infractiunilor dar pot fi prezente ca fiind create prin muscare pe obiectele primitoare, putând apărea pe alimente, obiecte sau pe corpul victimei.

Urmele de dinți fac parte din acea categorie de urme care oferă o bază sigură de identificare, atat sub raport criminalistic cât si medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii si particularitatilor prezentate de fiecare dinte, indeosebi dupa varsta de 25 de ani, când întreaga dantură este, în general, formată[3]. Astfel, lătimea dinților, poziția și distanța dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecțiuni – carii – tratamente si lucrari stomatologice etc. ofera suficiente elemente de identificare a persoanelor.

Cercetările sistematice intreprinse în ultimii ani, pentru stabilirea de metode și mijloace științifice de identificare a persoanelor, fie in cazul săvârșirii unei infracțiuni, fie în ipoteza stabilirii identitații victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au dus la conturarea unui domeniu distinct, inter-disciplinar, denumit odontologie judiciară. Potrivit opiniei exprimate în literatura de specialitate, odontologia judiciară are rolul de a studia dinții și urmele acestora, astfel încât expertizele stomatologice să servească la stabilirea adevarului in procesul judiciar.

Urmele de dinți, așa cum se descoperă pe corpul persoanelor, pe alimente și pe diferite obiecte, se prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafață sau de adancime. In privința posibilitaților de identificare, a valorii lor probante, urmele statice sunt considerate mai valoroase datorită redarii unui numar mare de caracteristici. Cu toate acestea, și urmele dinamice formate în timpul mușcăturii, care a determinat desprinderea unei porțiuni dintr-un anumit obiect, servesc la identificarea persoanelor, și mai ales a celor tinere. La tineri se au in vedere caracteristici de relief ale dinților. Bineințeles ca este posibilă și identificarea persoanelor adulte, după celelalte caracteristici prezentate de forma si dispunerea fiecarui dinte.

3.4.3 Urmele de buze

De multă vreme s-a constatat că buzele omului prezintă particularități prin ridurile lor coriale. Este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variatecaracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existență în privința formelor și pozițiilor pa care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactulnemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respectiveurme, după care se poate ajunge până la identificarea reliefului labial.

Pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice trebuie ca cele două obiecte, creator și primitor, să aibă anumite proprietăți și procesul de formare aurmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă detaliile reliefului labial. Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafețele netede, fără substanță străinăîn zonele de contact. Pe obiectele cu suprafețe rugoase sau îmbâcsite cu substanțestrăine, ca obiectele de îmbrăcăminte țesute ori tricotate, unele alimente ca, de pildă pâinea, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.Urmele de buze se întâlnesc în crimele pasionale și sexuale și se pot găsi pe pahare, țigări, pipă, tacâmuri, batiste etc.

Urmele de buze se formează prin stratificare de coloranți (rujuri), de substanțe grase (sosuri, grăsimi, sucuri) sau produse de natură biologică (salivă, secreții).Se prezintă sub formă statică sau dinamică, sub formă vizibilă sau latentă și în marea majoritate a cazurilor numai ca urme de suprafață. Urmele de adâncime ale buzelor, cu detalii individuale, se crează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate proprietăți plastice, ca, de pildă: untul, margarina, marmelada și unele sortimente deciocolată. Când urmele de buze sunt dinamice, nu avem posibilități de identificaredupă caracteristicile reliefului labial.

Urmele de buze, în majoritatea situațiilor, se găsesc în stare latentă. Dinaceastă cauză, organul judiciar trebuie să le caute cu multă atenție pe obiectele de lalocul faptei și după ce le-a descoperit, să procedeze la evidențierea lor.

Totdeauna când urmele de buze sunt vizibile se descoperă cu multă ușurință, prin simpla examinare cu ochiul liber a obiectelor suspecte. Însă, foarte rar secreează urme de buze vizibile, doar în situațiile când buzele sunt machiate cu ruj decalitate inferioară. Pentru descoperirea urmelor latente, se aplică procedee cunoscutela urmele latente lăsate de mâini. Pentru început, obiectele suspecte se examineazăsub diferite unghiuri de incidență a luminii naturale sau artificiale. Substanțelestrăine de pe suprafața obiectului examinat reflectălumina sub alt unghi decât fondulobiectului respectiv. Dacă nu se obțin rezultatele dorite, se poate recurge, în continuare, la folosirea lămpii portative de raze ultraviolete, în condiții de întuneric.Ca mijloace optice pentru mărit se folosesc lupele din dotarea trusei criminalistice șimicroscoapele de buzunar, în condiții de iluminare corespunzătoare a obiectului purtător de urmă.

Urmele de buze, descoperite în stare latentă, se evidențiază prin unul din procedeele aplicate la evidențierea urmelor invizibile de mâini.

Alegerea procedeului și a substanței potrivite se face în funcție de natura obiectului primitor, de cantitatea substanței sedimentate și de vechimea urmelor.

Înainte de a proceda la evidențierea urmelor de buze este necesar să vedemdacă ele sunt umede sau uscate. Prafurile potrivite pentru evidențierea urmelor de buze sunt cele de granulație fină și ușor uleioase și de culoare contrastantă cu fondulobiectului purtător. Procedeele de relevare și fixare sunt similare cu cele ale urmelor crestelor papilare.

Urmele de buze pot fi supuse unor examinări fizico-chimice și biologice, inclusiv testuiui ADN, pentnu stabilirea compoziției, a grupei de sânge și a infecțiilor bacteriene. Impresiunile latente vor fi relevate și apoi transferate pe folioadeziv.Examenul de identificare se face prin compararea urmei cu amprentele debuze de la persoanele suspecte, luate în condiții cât mai apropiate de cele aleamprentei incriminate (object similar).

3.5 Cercetarea criminalistica a urmelor biologice

3.5.1 Urmele de sânge

Prezența urmelor de sânge la locul faptei totdeauna presupune vătămarea integrității corporale, prin leziuni deschise, a unor persoane sau animale. Ele se creează pe obiectele de la fața locului, corpul omului, instrumentele utilizate, direct pe sol, pe drumul parcurs de persoana cu leziuni sângerânde. În funcție de cantitatea lichidului sanguin, natura obiectului primitor, precum și a unghiului de incidență, urmele de sânge au forme și aspecte diferite. După modul de creare, se prezintă sub formă de dâre, dacă în timpul scurgerii persoana se afla în mișcare, de picături în grup sau izolate, când era în stare de repaus relativ și ca mânjituri, rezultate din ștergerea mâinilor, a picioarelor ori a obiectelor acoperite cu sânge. După unghiul de incidență, de contact cu obiectul suport, urmele de sânge pot fi rotunde ori alungite.

Forma și poziția urmelor de sânge sunt utile la stabilirea modului de săvârșire a faptei, iar cantitatea lor ajută la determinarea vasului sanguin lezat, gradul în care a fost vătămat.

Căutarea urmelor de sânge la locul faptei se face după anumite procedee și prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcție de natura infracțiunii, particularitățile locului cercetat și de natura obiectelor din perimetrul său. De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge sunt foarte variate ca structură, destinație, mărime, culoare și formă de prezentare. Totuși, putem aminti, în acest sens, corpul și hainele omului, obiectele din perimetrul locului în cauză, instrumentele utilizate, dușumelele, solul, iarba, frunzele arbuștilor etc.

Pe corpul omului participant, într-un fel sau altul, la săvârșirea faptei cercetate, deseori se creează urme de sânge, dacă prin infracțiunea săvârșită s-au creat leziuni deschise. Asemenea urme vor fi, în primul rând, pe corpul și hainele victimelor, după care pe corpul și hainele agresorilor și, în unele situații, chiar și pe martorii oculari.

Ținând seama de natura leziunilor descoperite, zonele corpului pe care se află, organele vătămate, urmele de sânge vor fi căutate începând cu zonele respective ale corpului, continuând apoi cu restul corpului. Afară de atare zone, urmele de sânge se mai caută, mai ales în cazul victimelor, în orificiile naturale ale corpului, în zonele păroase, mai ales pe cap, în urechi și după urechi, în nas, gură, subsuori, pe mâini, în special sub unghii. Hainele și încălțămintea totdeauna constituie obiectul cercetării pentru descoperirea acestor urme. Hainele se cercetează, luându-se fiecare piesă în parte, în exterior și în interior, în special reverele, buzunarele, conținutul lor, mânecile, manșetele, cusăturile, șlițurile pantalonilor, manșetele acestora. Hainele din țesătură mai păroasă, din stofă groasă, cum sunt paltoanele, pardesiele de culoare închisă, se cercetează deosebit de atent, folosindu-se la nevoie și izvoare de lumină artificială, lămpi cu raze ultraviolete, mijloace optice portative de mărit, deoarece în asemenea îmbrăcăminte lichidul sanguin pătrunde adânc în masa țesăturii sau a tricotajului.

Încălțămintea se cercetează cu atenție în exterior pe la cusături, între talpă și față, pe suprafața tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul. Trecând la partea interioară a încălțămintei, se examinează căptușeala, ciorapii, picioarele persoanei în cauză.

Tot la fel de amănunțit trebuie să fie examinate corpul și hainele persoanelor în cazul perchezițiilor domiciliare, cum se întâmplă în cazul persoanelor suspecte de a fi participat la săvârșirea infracțiunii cercetate.

Locul în care s-a comis infracțiunea și, mai ales, zona pe care a fost găsit corpul victimei se cercetează cu deosebită atenție. Întâi, se vede dacă în limitele respective există sau nu urme de sânge, cât sunt de întinse, culoarea și gradul de coagulare, pe ce fel de obiecte se mai găsesc atare urme și starea în care se află. Apoi, se examinează cu atenție, prin folosirea mijloacelor corespunzătoare de iluminat și de mărit contrastele, zonele din locul faptei și obiectele din perimetrul său care, prin natura lor și a faptei, poziția pe care o au, ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge. Astfel, se cercetează, în încăperi, covoarele, hainele de pat, mobila tapițată, suprafețele lustruite ale mobilei de culoare închisă, dușumelele, spațiile dintre scândurile dușumelei, mozaicurile din antreuri și holuri, de pe paliere și scări, mobila din bucătării, chiuvetele, băile, robinetele acestora, prosoapele etc. Când locul faptei este în curți, grădini sau locuri deschise, cum ar fi pădurile, câmpiile, urmele de sânge s-ar putea să nu fie observate cu ușurință. Spre a le descoperi, șe cercetează cu atenție solul, iarba, frunzele arbuștilor, florile etc. În cazurile când la săvârșirea infracțiunii au fost utilizate mijloace de locomoție, cum mai des se întâmplă să fie autovehiculele, pe acestea urmele de sânge, de obicei, se creează, pe portiere, clanțele acestora, volane, scaune, pe barele de protecție, roțile mașinii, osiile acesteia, pe radiatoare, capote etc. Toate aceste părți ale autovehiculelor se cercetează cu deosebită atenție, mai ales când culoarea lor ori corpurile străine îngreunează descoperirea petelor de sânge.

Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sânge la locul faptei se întâlnește când acestea au fost distruse prin spălare, la care se mai adaugă și o perioadă lungă de timp de la săvârșirea infracțiunii până în momentul cercetării locului respectiv.157 Dar și în asemenea situații, resturi din urmele de sânge spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o muncă meticuloasă de examinare a zonelor mai ascunse, cum ar fi: în masa tapițeriilor, sub dușumele sau parchet, părțile de jos ale pereților ori ale mobilelor, crăpăturile mozaicurilor etc. În procesul acestor cercetări nu trebuie de uitat că, prin spălare, cantitatea mare de sânge este înlăturată, resturile rămase sunt puternic diluate și amestecate cu substanțele folosite la spălare, cu alte corpuri străine. Astfel, într-o crimă, sub parchetul din bucătărie au fost descoperite urme de sânge, învechite și amestecate cu substanțe din conținutul săpunului utilizat de infractor la spălarea cantității mari de sânge. Prin examenul de laborator s-a stabilit grupa sanguină a urmelor descoperite, fiind identică cu a victimei infracțiunii.

Fixarea urmelor de sânge descoperite la locul faptei se face prin descriere și fotografiere.

Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze. În prima fază se arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanța față de alte urme ori obiecte importante. După aceea, în faza a doua, se descrie fiecare urmă în parte, începând cu aspectul ei, adică dacă este baltă, dâră ori mânjitură, forma sa, culoarea, starea fluidității, distanța la care se află față de alte urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile, eventualele corpuri străine descoperite în ea. Când asemenea urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menționate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se află, ce fel de urme mai sunt în apropierea lor. În acest sens, nu se uită precizarea dacă, față de poziția leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziție inferioară ori nu. Distanțele la care se află se specifică în centimetri și milimetri.

Fotografierea urmelor de sânge, de asemenea, parcurge două faze. Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere. Iluminarea lor este bine dacă poate fi cea naturală, Pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât lămpile fulger, deoarece acestea din urmă creează umbre puternice, care atenuează multe din detaliile imaginii realizate. Izvorul de lumină artificială poate fi așezat în spatele aparatului de fotografiat sau două izvoare din părțile laterale. Aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu.

Fotografierea în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea obținută, să fie evidențiate formele petei de sânge, marginile și dimensiunile sale, folosindu-se în acest scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie în prealabil astfel mărită distanța focală încât să se poată fotografia de la distanțe între 5 și 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. Ca la toate fotografierile de detaliu, aparatul fotografic trebuie să fie așezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat utilizarea a două izvoare de lumină, aflate în părțile laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub un unghi ascuțit, cam de 45°. În situațiile când avem de fotografiat mai multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, esențialul este să fie redate particularitățile de formă și mărime.

De obicei, urmele de sânge și leziunile de pe corpul victimei, în ultimele decenii, se fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenția și pe această cale nuanțele de culoare a urmelor descoperite. Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sânge și alte urme sau obiecte de la locul faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă apel la serviciile unei persoane de specialitate.

Ridicarea urmelor de sânge are loc după descriere și fotografiere. Această operație se referă atât la obiectele purtătoare de atare urme, care, prin dimensiunile lor, simt ușor de manipulat, cât și la substanța propriu-zisă a acestor urme.

Obiectele purtătoare ale urmelor de sânge, care sunt ușor de ridicat și transportat, se ambalează de așa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere nici un fel de degradare. Obiectele din lemn, metal, materiale plastice, care, în general, nu se pot plia, se ambalează în cutii corespunzătoare ca dimensiuni, astfel ca pereții acestora să nu vină în contact direct cu suprafețele purtătoare de urme. Lenjeria de pat, obiectele de îmbrăcăminte, unele covoare, prosoape, cu sângele îmbibat în țesătură, în prealabil se pliază astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele, datorită umezelii sau altor factori. Indiferent de natura lor, obiectele purtătoare ale acestor urme se ambalează numai după ce sângele este uscat.

Urmele de sânge aflate pe obiecte netransportabile, cum ar fi dulapurile, mesele, dușumelele, asfaltul, se ridică, în funcție de starea în care se află, prin procedee diferite. Când este încă în stare fluidă pe obiectul purtător și în cantitate mare, sângele se ridică din urme cu o pară de cauciuc sau de mai multe ori cu pipeta și se introduce în borcane ori sticluțe curate, care se închid ermetic. Dacă urma conține puțin sânge, cum ar fi câteva picături, se ridică prin tamponare cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.[9] Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat și se introduce în borcane curate. Florile, iarba, frunzele arbuștilor, purtătoare aleAurmelor de sânge, se taie și se ambalează în borcane închise ermetic. În cazul când sângele este infiltrat în masa de zăpadă, se ridică zăpada îmbibată, în cantitate necesară, se așază pe o bucată de pânză albă curată, de preferință tifon, care se pune într-un vas, pentru topirea zăpezii în mod lent, sângele se va îmbiba în țesătura respectivă, care va fi ambalată într-un vas de sticlă închis ermetic.

Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător și, în funcție de cantitate, se introduce în eprubete ori borcane curate. Un alt procedeu, mai ales când sângele este în cantitate mică ori pe obiecte poroase, constă în dizolvarea în prealabil a petei în cauză cu o substanță potrivită, cum ar fi apa distilată, după care se absoarbe cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.

Expertul, examinând urmele de sânge, poate stabili dacă este sânge de om sau de animal, grupa sanguină, ori prezența microbilor unor boli. De asemenea, mai determină regiunea corpului din care provine, după prezența anumitor corpuri străine în compoziția sângelui. Așa, de exemplu, sângele din creier conține în plus fibre sau celule nervoase, cel provenit din abcese mai are în compoziția sa puroi și țesut celular. Sângele menstrual are aciditate și celule epiteliale, în schimb îi lipsește fibrina, din care cauză și slaba coagulare. Sângele provenit din ficat și din splină se caracterizează prin predominarea globulelor albe.

3.5.2 Urmele seminale

Prezența lor este caracteristica săvârșirii de infracțiuni de un grad de periculozitate deosebit sau al caror mod de săvarșire prezintă anumite particularitați. Și anume omorul, infracțiunile privitoare la viața sexuală ( violul, pedofilia, incestul, seducția).

Formarea urmelor de spermă are loc prin depunere pe diverse suporturi a lichidului spermatic ejaculat in momentul unui contact sexual, al masturbării,sau ca o consecinață a unor tulburari nuro-psihice. În stare uscată, daca se formează pe suporturi absorbante de tipul țesaturilor din fibre naturale, prezintă contur neregulat, culoare gri-albicioasă, sunt aspre la pipait. La suporturile mai putin absorbante, cum sunt tesaturile sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă si lucioasă.

Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, a lenjeriei de corp si de pat, a imbrăcămintei. Urmele sunt ușor de descoperit datorita fluorescenței lor specifice, de nuanța albăstruie, determinată de radiațiile ultraviolete.

Ridicarea: intregul obiect sau se taie porțiunea cuprinzând pata fără a se indoi. Urmele dispuse pe suprafață tare (parchet, podea) nu se răzuie ci se decupează. Picăturile aflate pe păr se recolteaza prin taierea firelor iar de pe piele recoltarea se face prin umezire cu apă distilată și transpunere pe hârtie filtru. Se ambalează in stare uscată, ferită de lumină si caldură.

Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului daca urma este de spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală, determinarea caracterului de secretor sau nesecretor a individului, grupei sanguine ( daca individul este secretor), vechimii petei, substanțelor străine prezente în urmă și a eventualelor boli venerice.

Posibilitațile de examinare a urmelor de spermă fața de alte urme biologice sunt amplificate de capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie in viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal circa 48 ore, iar la un cadavru ei se pot conserva un timp mai indelungat, mergand pana la 19 zile, în ipoteza cadavrelor inghețate.

3.5.3 Urmele de saliva

Urmele de salivă se creează la locul faptei prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare pe cele mai variate obiecte. Depunerea se produce fie prin contact nemijlocit al buzelor sau limbii cu obiectele respective, fie prin eliminarea salivei sub formă de spută.

Formele sub care se prezintă urmele de salivă depind de foarte mulți factori. Dintre aceștia pot fi amintiți: natura și forma suprafeței obiectului primitor; cantitatea de salivă și conținutul său; modul în care vine în contact cu obiectul în cauză; condițiile mediului înconjurător; timpul scurs din momentul creării lor și până când sunt descoperite.[12] Pe obiectele cu suprafețe netede, saliva nu pătrunde în masa obiectului suport. Deci, cât timp este proaspătă, urma se prezintă ca o pată umedă, lucioasă, aproape incoloră. Pe măsura învechirii, se transformă într-o peliculă foarte fină, lucioasă. Pe obiectele absorbante, imediat după depunere, saliva pătrunde în masa acestora, umezindu-le ușor.

Aceste urme se pot crea pe orice obiecte și în procesul săvârșirii oricăror infracțiuni. Fiind însă de dimensiuni mici și aproape incolore sunt foarte greu de descoperit — pe unele obiecte aproape imposibil, cum ar fi iarba, nisipul, terenul noroios etc.

Căutarea urmelor de salivă se face pe obiectele care ar fi putut veni în contact nemijlocit cu gura omului, cum sunt resturile de alimente, paharele și sticlele din care s-a băut, mucurile de țigarete, batistele descoperite la locul faptei, instrumentele muzicale de suflat, corpul omului în unele situații etc. Apoi, urmele de salivă mai pot fi, poate chiar în cantitate mai mare, datorită proiectării sputei, pe dușumele, sol, covoare, chiuvete etc.

Fiind aproape incolore, căutarea acestor urme se face cu foarte multă atenție, cercetându-se fiecare obiect suspect în parte, sub diferite unghiuri de incidență a luminii de lanternă și cu ajutorul lupelor de mărit. Aici, încă mai mult decât la urmele de spermă, se recurge la utilizarea lămpii portative de ultraviolete, sub ale cărei raze urma de salivă are o fluorescență albăstruie.

Fixarea și ridicarea urmelor de salivă, odată descoperite, nu prezintă o greutate deosebită. Fixarea se realizează prin descrierea obiectelor pe care se află, forma în care se prezintă, dacă sunt încă umede ori deja sub formă de peliculă, nepierzându-se din vedere precizarea naturii obiectului purtător, aspectul și culoarea sa, locul în care a fost descoperit. Când aceste urme s-au descoperit pe corpul victimelor, împreună cu mușcăturile, bineînțeles, se vor descrie și acestea.

Ridicarea urmelor de salivă, în mod obișnuit, cunoaște două procedee, în funcție de natura obiectelor primitoare. Când obiectele respective sunt ușor de ridicat și de transportat, cum sunt batistele, îmbrăcămintea omului, resturile de alimente, sticlele sau paharele din care s-a băut, se procedează la ridicarea obiectelor în cauză și ambalarea lor astfel ca urmele să nu se distrugă. În timpul ridicării și ambalării obiectelor purtătoare ale urmelor de salivă se va avea grijă ca zonele pe care se află petele respective să nu vină în contact cu ambalajul ori cu alte obiecte, care le-ar putea deteriora. Dacă, însă, urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat, cum sunt dușumelele, mozaicul de bucătărie, pe mobila sau pe corpul omului, ridicarea lor se face cu hârtie de filtru, cât timp sunt încă fluide. Cele deja uscate, sub formă de ușoară peliculă, întâi se umectează cu apă distilată și după aceea se tamponează tot cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete sterilizate.

Expertul, examinând urmele de salivă în condiții de laborator, stabilește dacă substanța cercetată este sau nu salivă, umană ori nu, statusul secretor ori nu al persoanei de la care provine urma de la locul faptei, precum și grupa sanguină

3.5.4 Urme de natura piloasă

Prin interpretarea firelor de păr se poate obține un număr important de date, cum ar fi: regiunea corporală din care provin, dacă culoarea este naturala sau artificială, modalitatea și împrejurările în care s-a produs detașarea ( smulgere, taiere, rupere, căderi normal-fiziologice sau patologice), vârsta, sexul si mediul profesional al presoanei, gradul de igienă personală, unele stări de boală, timpul aproximativ scurs de la crearea urmei, instrumentul taietor folosit, etc. Așa, de exemplu, un fir de păr lung gasit la fața locului se poate aprecia că provine de la o persoană de sex feminin. Un fir de păr scurt care nu prezintă urme de tăiere sau rupere poate fi considerat că provine dintr-o altă regiune decat cea piloasa a capului. Culoarea, care poate fi naturala sau artificiala, creaza posibilitatea formarii unui cerc limitat de suspecti, ceea ce va usura activitatea de identificare. Prezenta unor impuritati pe firele de par descoperite la fata locului ofera posibilitatea determinarii mediului de lucru al persoanei de la care provin.

Întrebarile orientative care se pot pune expertului atunci cand se prezintă numai urma pot fi: dacă firele prezentate sunt fire de par uman; daca firele de păr sunt vopsite și care este culoarea lor naturală; care este zona sau partea din corp de la care provin firele de păr; daca firul de par prezinta distrugeri, alteratii patologice, urme de sange sau de paraziti; care este modul de detasare al firului de par; care este sexul persoanei; care este varsta ( probabilă) a persoanei; ce substanțe sunt atașate pe firele de păr.

Atunci cand se prezintă urma si modelul pentru comparație se poate formula întrebarea urmatoare: „daca firul de păr descoperit la fața locului prezintă aceleași caracteristici generale și individuale cu firul de păr ridicat pentru comparație.

Capitolul 4

IDENTIFICAREA CADAVRELOR

4.1 Expertiza medico-legala pe cadavru

Este deosebită procedural și ca obiective de autopsia realizată în serviciile de anatomie-patologie.

Autopsia medico-legală se efectuează numai pe baza unor ordonanțe, adrese emise de : procuratura, birourile judiciare ale polțtiei sau instanța de judecată.

Ordonanțele pe de o parte aduc informații asupra împrejurărilor în care s-a produs decesul, date care rezultă din procesul verbal întocmit la fața locului și din datele de anchetă, iar pe de alta parte se formulează întrebarile-obiectivele la care trebuie să se raspundă în raportul de expertiză la capitolul concluzii.

Autopsia medico-legală este obligatorie (conform C.P.P. art. 114) ori de câte ori moartea este:

• moarte violentă, orice moarte care are cauze externe organismului fiind urmarea unui agent traumatic (mecanic, fizic, chimic) o omucidere o sinucidere o accidentare;

• moarte suspectă, moartea suspectă nu este o noțiune medico-legală, ci un termen juridic, care antrenează implicit o activitate de anchetă.

Termenul de moarte suspectă include decesele inexplicabile, decesele produse în împrejurari necunoscute și în locuri neobisnuite și decesele survenite cu torul neașteptat la persoane în plină stare de sănătate aparentă. Deci este o moarte care ridică suspiciuni prin condițiile și circumstanțele prin care se produce.

În cadrul mortilor suspecte au fost înglobate și alte aspecte:

• decesele survenite în primele 24h de la internare în unitati spitalicești

• decesele în cursul intervențiilor chirurgicale

• decesele prin complicații ale sarcinii, nașterii și lăuziei

• decesele copiilor 0-1 an ( acum anatomia-patologică infantilă)

• decesele puse în legătură cu deficiențele în acordarea asistenței medicale

• cadavre cu identitate neprecizată

4.2. Metodologia expertizei medico-legale pe cadavru

Totalitatea elementelor tactice și tehnice ce se aplică în vederea soluționării obiectivelor formulate de organele de cercetare penală în ordonanță sau a obiectivelor generale ale expertizei. Nu are reguli fixe, se adaptează specificului fiecarui caz.

Etape:

• se examinează locul găsirii cadavrului (inclusiv urmele biologice) care pot fi diferit de locul faptei, se pot face corelații ulterioare între acesta și ce se descoperă la examenul cadavrului

• medicul legist examinează poziția cadavrului si îmbracamintea.

Hainele pot fi purtătoare ale unor urme materiale menite să lămurească unele aspecte esențiale ale anchetei.

Astfel acestea pot prezenta:

• urme ale solului, modul de dispunere ale acestuia poate da informații asupra mecanismului de producere a leziunilor (cădere, târâre, etc.)

• sfașieri, rupturi- informații despre dinamica agresiunii;

• accidente rutiere : desenul pneurilor, amprenta măștii radiatorului, a farului, urme de vopsea, etc.

• agresiuni cu arme albe : tăieturi ce corespund sediului plăgilor constatate pe corpul victimelor;

• împuscare : urme datorate factorilor suplimentari (urme de pulbere nearsă, arsuri, urme de fum, etc.)

• produse biologice :

– sânge – de la victima și agresor

– spermă – viol

– altele – urină, fecale, fire de păr, etc.

Examenul corpurilor delicte, la fața locului se urmăreste existența unor eventuale urme biologice pe suprafața acestora si corespondența posibilă dintre leziunile cadavrului și corpul delict.

Criminalistul are un rol important în această etapă, acesta realizează o descriere cât mai amanunțită a corpurilor delicte, prelevarea tuturor urmelor (amprente, etc.) în vederea identificării persoanelor care au utilizat acel corp delict.

Corpurile delicte se ridică cu mănuși, se ambalează (cutii, saci de plastic), se etichetează, se trimit la laboratorul de biocriminalistică.

Până la înaintarea acestora la laboratoare acestea sunt în grija organelor de cercetare penală.

Laboratoarele vor examina urmele corpurilor delicte și urmele biologice găsite, stabilind natura, apartenența de specie, grup, persoană.

4.3. Examenul cadavrului – Autopsia

Precedat de o cercetare medicală a împrejurărilor în care a survenit decesul, informații luate din documente medicale, aparținători sau persoane din anturaj.

Autopsia constă într-un examen extern și unul intern, uneori examenul extern este precedat de un examen preliminar care întruneste elementele constatate la fața locului sau la locul efectuării autopsiei dar înainte de îndepartarea hainelor și realizarea toaletei cadavrului.

4.3.1 Examenul extern

Se efectuează sistematic; cap-gat-trunchi-membre superioare-membre inferioare. Datele culese în cadrul examenului extern pot fi împartite în mai multe categorii distincte:

• date de identificare

• semnele morții reale

• semne de violență

• semne de tratament medical

• semne diverse

4.3.2 Examenul intern

Constă în deschiderea cadavrului, examinarea și sectionarea viscerelor

Deschiderea se realizeaza sistematic:

• cutia craniană

• cavitatea toracică

• cavitatea abdominală

• uneori deschiderea coloanei vertebrale – pentru explorarea măduvei

• în cazul fracturilor – se disecă focarul de fractură

Tehnica autopsiei respectă în general regulile clasice dar uneori trebuie adaptată la specificul cazului.

Ex. 1.-în embolia gazoasă- se începe cu deschiderea cutiei toracice, cu deschiderea cordului sub apă, înainte de secționarea vaselor mari ale gâtului.

Ex. 2.-disecția plan cu plan în împușcare, plăgi penetrante. Autopsia se desfășoară fie pe teren fie în locuri special amenajate – săli de autopsie la nivelul instituțiilor medico-legale. Se efectuează de catre medic și laborant.

4.3.3 Examinări complementare în expertizele medico-legale pe cadavru

Examen histopatologic- obligatoriu cănd examenul necroptic macroscopic nu evidentiază leziuni morfopatologice capabile să elucideze cauza medicală a morții.

Se recoltează fragmente din principalele organe :

• creier

• plămân

• ficat

• rinichi

• cord

• din toate leziunile cu caracter patologic sau traumatice.

Examenul toxicologic se face în morțile prin intoxicație sau cele presupuse ca atare.

Se recoltează:

• conținut gastric

• sânge- cutia craniană

• urină

• organe (ficat, rinichi)

4.4 Identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută rezultate din catastrofe și accidente colective

4.4.1 Notiuni generale privind identificarea

Structura Centrului de Identificare: Centrul va fi condus dc o persoană cu experiență profesională în domeniul identificării medico-legale (de obicei procuror), căreia i se subordonează șefii diferitelor secții implicate în procesul de identificare (la nivel național Comisia pentru identificarea victimelor în catastrofe).

Centrul va fi organizat pe două secțiuni: una pentru cercetarea și adunarea datelor antemortem (AM), care va cuprinde datele obținute de la aparținători și una postmortem (PM) care va cuprinde dalele obținute în urma examenului intern al cadavrului. Conducătorul centrului va colabora cu alte instituții pentru a obține mijloace de transport, echipamente necesare și pentru a recruta personal științific. Tot acesta se va asigura că există un flux de informație optim între compartimentele de investigare; în acest sens va organiza întruniri zilnice ale conducerii centrului cu șefii departamentelor.

Echipa centrului de identificare va fi formată din:

– medici legiști care completează fișele de identificare, efectuează examenul extern al cadavrelor (în colaborare cu echipa de criminaliști), efectuează examenul intern în vederea stabilirii cauzei morții și a descoperirii eventualelor leziuni, elemente necesare pentru identificare (fracturi vechi, urme dc tratament anterioare ctc). Asigură prelevarea de probe pentru examenele de laborator, colaborează cu toți membrii echipei, ofițeri de poliție interoghează martorii, examinează probele materiale.

– criminaliști intervin în examenul extern al cadavrului – ampreniează, fotografiază, colaborează pentru efectuarea portretului vorbit etc.

– stomatologii execută radiografii de specialitate, recoltează piese necesare, consemnează datele obținute în formularele existente.

– alți specialiști oftopezi, chirurgi maxilo-faciali, plasticieni, antropologi, laboranți etc.

4.4.2 Metode de identificare

Trebuie precizat faptul că identificarea victimelor rezultate în urma unui dezastru sau accident colectiv nu constituie un capitol separat, că este o parte esențială și integrală în întregul proces de investigare al acestuia.

Pentru o identificare de acuratețe se notează datele AM și PM obținute din studiul unor probe circumstanțiale ex. efecte personale, haine, bijuterii, conținutul buznarelor. respectiv a unor probe fizice obținute prin: examenul extern al cadavrului (caracteristici generale, descriere și caracteristici specifice-amprente) și examenul intern (probe medicale, stomatologice și de laborator).

Identificarea vizuală este o metodă relativă datorită împrejurărilor în care se efectuează aceasta de către un membru al familiei sau de către un prieten apropiat al victimei, dar trebuie precizat faptul că poate fi singurul criteriu acceptat de unele țări pentru identificarea victimelor.

În multe situații totuși rezultatele unei asemenea abordări s-au dovedit a fi lipsite de acuratețe, purtând cauza dificultății de ordin juridic în țările de origine a victimelor. Rezultă de aici necesitatea de a ne asigura că identificarea s – a obținut în urma evaluării unor criterii combinate și nu numai printr-o simplă recunoaștere vizuală.

Medicul legist participă la efectuarea portretului vorbit care reprezintă un sistem științific de descriere și comparare ale semnalmentelor unei persoane sau cadavru.

Un mijloc modern de identificare a persoanelor îl reprezintă portretul robot computerizat, care constă în compararea datelor din memoria calculatorului, date referitoare la infractori sau persoane dispărute, cu datele obținute de la martori sau victime.

Descrierea hainelor, a bijuteriilor și a conținutului buzunarelor sau a poșetelor este necesar să fie menționată, cu precizarea că efectele personale pot constitui probe circumstanțiale ale identității, dar niciodată certamente doveditoare.

Este general acceptat faptul că identificarea unui cadavru cu identitate necunoscută se bazează inițial pe probele fizice obținute în urma examenului extern al cadavrului. Descrierea caracterelor fizice se face de către un ofițer de poliție în colaborare cu medicul legist, echipă care va studia caracteristicile generale și cele specifice ale cadavrului.

În descrierea caracteristicilor generale ale cadavrului dezbrăcat se vor preciza: sexul, vârsta aproximativă, talia, dezvoltarea țesutului musculoadipos, culoarea pielii etc, și se va ține cont de faptul că anumite caracteristici (părul și culoarea ochilor) pot avea o doză de subiectivitate în descriere ducând la un potențial de incuratețe, însă luate împreună cu alte detalii pot duce la un rezultat pozitiv al identificării.

Caracteristicile specifice cum sunt tatuajele, cicatricile și alte anomalii sunt de obicei unice și trebuiesc comparate cu datele AM. Amprentele palmare sunt caracteristici externe specifice și se bazează pe existența de amprente AM pentru comparare sau se pot preleva amprente de pe articolele personale. Informații importante pot aduce persoanele specializate în chiromația picioarelor. Trebuie precizat că Interpolul beneficiază de mijloace de stocare a amprentelor și de transmitere a acestora către țările membre.

În unele țări identificarea cadavrelor și stabilirea cauzei morții se face pe baza examenului extern, autopsia efectuîndu-se doar în situațiile în care identificarea nu este posibilă.

Datorită faptului că dezastrele, accidentele colective reprezintă evenimente cu răspândire generală este necesară o standardizare a metodelor de autopsie a victimelor, nu numai pentru identificare și stabilirea cauzei de deces, cât pentru prevenirea și reducerea efectelor acestora. Examenul intern al cadavrului oferă elemente importante care pot duce la identificare. Pot fi descrise semne medicale: ex. semne ale unor fracturi anterioare, intervenții chirurgicale, organe lipsă, implanturi. Tot cu ocazia autopsiei se vor preleva sânge pentru determinarea grupului sanguin, a CO. droguri, alcool etc., probe de țesut pentru examen microscopic, serologic, hislo-patologic și toxicologic.

Identificarea odontostomatologică reprezintă o metodă importantă în identificare, care se realizează prin expertiza dinților, a maxilarului și mandibulei, părților moi ale feței, cât și a amprentelor lăsate pe corpuri delicte sau cadavre. Totodată trebuie să includă examinarea cavității orale ca parte integrală a autopsiei.

Identificarea se poale efectua pe cadavre, resturi cadaverice, documente odontologice antemortem (în funcție de documentele existente anterior, întâlnim două tipuri de metode: comparative și rcconstructive) de către medicul legist în colaborare cu medici stomatologi în situațiile în care este necesară extracția unor dinți pentru secționări sau stabilirea vârstei, extracția maxilarului (parțial sau complet), efectuarea de radiografii în laboratoarele medicolegale.

Rezultă de aici importanța examinărilor radiologice și implicit necesitatea dotării situațiile în care este necesară extracția unor dinți pentru secționări sau stabilirea vârstei, extracția maxilarului (parțial sau complet), efectuarea de radiografii în laboratoarele medicolegale.

Rezultă de aici importanța examinărilor radiologice și implicit necesitatea dotării prosecturilor cu aparate portabile.

Identificarea genetică: constituie cea mai sigură metodă de identificare, informația genetică este unică pentru fiecare individ în parte și persistă și după moarte.

Pentru identificare pot fi folosite metode clasice, reprezentate de metode serologice (grupe sanguine. Rh, haploglobine) sau tehnici modeme de genotipare: analiza profilului ADN prin metodele: metoda eu enzime de digestie și metoda reacției în lanț a polimerazei.

Și aceasta metodă de identificare necesită date de comparație antemortem sau profilul genetic se poate determina utilizând probe biologice obținute de la rude apropiate. IX' menționat că pot apărea dificultăți de determinare în cazul contaminării masive a cadavrului cu kerosen.

Concluziile identificării pot ti încadrate în una din categoriile: identificare pozitivă (sigură), identificare probabilă; incindentifical (situație în care informațiile adunate în legătură cu acel cadavru vor fi păstrate în eventualitatea identificării la o dată ulterioară).

CAPITOLUL 5

IDENTIFICAREA PE PRESE SCHELETICE

5.1. Generalitați

Piesele osoase care urmează a fi expuse expertizei medico-legale antropologice se pot găsi în cele mai diferite locuri: în cimitire (amenajate, reamenajate, improvizate în perimetrele lagărelor de concentrare), în locuri izolate (păduri, marginea drumurilor etc), ape.

Frecvent ele au fost găsite cu ocazia unor săpături efectuate în vederea reamenajării unor cartiere, la temelia caselor, în curți, grădini, în spații care altădată au fost locuri de îngropare situate lângă biserici. Modul în care se găsesc aceste schelete este extrem de variat: ambalate și abandonate în diverse locuri, dispersate, schelete complet articulate, dezarticulate, sau cu alternanțe între aceste două posibilități, supuse acțiunii factorilor de mediu un timp mai mult sau mai puțin îndelungat.

Data înhumării a permis ca antropologia să fie împărțită în antropologie actual (antropologie medico-legaiă, care studiază oase cu vechime de maximum 50-100 de ani) si antropologie preistorică. Deși tehnicile de laborator ale celor două ramuri diferă sub unele aspecte (dictate de vechimea oaselor), totuși majoritatea metodelor de lucru utilizate sunt comune, ceea ce presupune participarea specialiștilor ambelor discipline.

Principiul de baza este ca, în măsura posibilului, să se utilizeze cât mai mul tehnici, pe parcursul lucrărilor asigurându-se colectarea întregului material și conservarea lui corespunzătoare. Intr-o primă etapă, este necesară culegerea datelor prealabile. Ele se pot obține de la poliție, procuratură, martori, localnici. Cu cât vechimea oaselor este mai mare, se poate apela la datele de arhivă, cercetări anterioare de arheologie istorice, documente bisericești. în această etapă se pot culege date referitoare la fapte petrecute în zona respectivă cu timp în urmă, precum și la obiceiurile din zonă.

În etapa următoare este necesară examinarea generală a terenului. Se pot culege date asupra muncilor agricole, date (data) construcției unor clădiri, eventualele eroziuni alunecări pe care le-a suportat solul șl care pot descoperi cimitire întregi, oasele ajungând la suprafață, felul solului și al vegetației. în aria în care se bănuiește existența unor gropi conținând resturi umane, se pot găsi denivelări în funcție de data înhumării, solul fiind bombat (morminte recente) sau adâncit (morminte vechi, de regulă numai cu schelete).

Depistarea și delimitarea unor zone mai întinse în care ar fi îngropate resturi scheletice au generat metode de lucru multidisciplinare, care implică utilizarea a numeroase tehnici aparținând unor discipline complet diferite, utilizând fiecare din ele posibilități tehnice (dotare), materiale și particularități specifice de exhumare.

5.1.1. Principii generale

Echipa de lucru are intotdeauna un caracter interdisciplinar: procuror, organ de poliție, medic legist, antropolog, arheolog, pedolog, entomolog etc. Între antropolog și arheolog trebuie să existe strânse relații de colaborare, de a căror eficiență depinde bunul rezultat final.

Antropologul trebuie să fie prezent la fața locului, și, mai mult chiar, să efectueze el însuși excavarea. Atunci când volumul de lucru este foarte mare (multiple gropi comune sau individuale, gropi bănuite sau neidentificate pentru care trebuie excavate vaste suprafețe de sol), este necesară constituirea unei echipe de lucru formata din mai mulți antropologi, încărcând eu responsabilitatea acțiunii pe cel cu experiența cea mai mare, în acest caz, echipa de antropologi poate fi ajutată la desfășurarea săpăturilor și de persoane auxiliare (alese sau voluntare), cum sunt: lucrătorii din cimitire, soldații etc. Se va avea permanent grijă ca aceștia să nu lucreze direct asupra resturilor scheletale întrucât pot aduce grave prejudicii materialului osos (prin neavizare, superficialitate), pot pierde informații prețioase (dispunerea oaselor în sol) sau pot crea indicii false (fracturi) Persoanele auxiliare vor fi folosite la excavări până în momentul depistării fragmentelor osoase și mai ales la cernerea pământului rezultat din săpături.

Exhumarea unei gropi ce conține material osos (situs) este o acțiune de durată ce nu trebuie să se efectueze în pripă; eâ necesită profesionalism și multă răbdare, atât din partea antropologului – medic legist, cât și din partea organelor de anchetă, care nu trebuie să forțeze specialiștii, în elaborarea unor concluzii trunchiate. Atunci când se estimează existența unui volum mare de lucru, pentru asigurarea continuității expertizei antropologice la fața locului se va lua în considerație și factorul climă-anotimp: exhumarea în condiții ploioase aduce prejudicii directe atât materialului osos (fragilizare, rupere) și solului intim apropiat, cât și obiectelor însoțitoare ale cadavrului (obiecte de cult, monezi, bijuterii).

Pe parcursul acțiunii de excavare se vor efectua: schițe, notițe, fotografii judiciare, filmări video ce vor reține etapă cu etapă desfășurarea expertizei la fața locului.

După exhumare, materialul osos va fi ambalat, transportat șt expertizat la Laboratorul de Antropologie, unde se vor efectua analize și examene complementare: radiografii, cercetarea reacției vitale, diferite dozări chimice în oase, determinarea stronțiului radioactiv și a altor izotopi cu tropism osos, electroforeză, examinări microscopice în fluorescentă, etc, Obiectele însoțitoare vor fi expertizate de către specialiști din domeniul respectiv (numismați, botaniști, arheologi etc), lărgind caracterul complex al echipei de lucru și limitând extinderea competențelor fiecăruia, în scopul atingerii profesionalismului maxim.

Rezultatul sub formă de concluzii va fi elaborat doar după încheierea acestei complexe expertize (evitându-se a se formula concluzii provizorii), și va conține raporturile semnate ale tuturor specialiștilor implicați.

5.2. Stabilirea caracterelor de grup

5.2.1. Stabilirea apartenenței Ia specia umana

Stabilirea apartenenței la specia umana se bazează pe metodele anatomiei si histologiei comparate si pe metode biologice. De cele mai multe ori, apartenența la specia umana poate fi stabilita cu ușurința macroscopic. Alteori, mai ales când oasele sunt fragmentate, diferențierea este mai complicată, în special în cazul coastelor, oaselor carpiene și tarsiene ale ursului. Drept criterii caracteristice pentru apartenența acestora la scheletul de urs, pot fi luate în considerație: fețele articulare distale ale falangelor care sunt mai reliefate, calcaneul mai îngust și mai mare, scăderea numărului oaselor carpiene prin fuzionarea navicularului cu osul hamat. In multe cazuri este necesar să se apeleze la atlasele de anatomie comparată.

5.2.2. Instrumentarul necesar in antropometrie

Pentru măsurătorile antropometrice se folosesc: panglica milimetrică, scândura osteometrică (pentru măsurarea oaselor lungi), compasul de grosime, șublerul și glisiera. Măsurătorile se efectuează între anumite puncte reale său virtuale, iar rezultatele lor se exprimă în milimetri. Exprimarea procentuală a raportului dintre două dimensiuni (de obicei lățime și lungime) constituie indicele antropometrie.

5.2.3. Stabilirea vârstei după schelet

Metodele utilizate pentru stabilirea vârstei se aleg în funcție de etapa ontogenetică în care se află materialul supus expertizei. Din acest punct de vedere, în antropologia medico-legală sunt luate în considerare 4 etape: etapa vieții intrauterine, etapa apariției punctelor de osifieare. etapa de creștere și sudură diafizo-epifizară și stadiul de involuție al scheletului. Datorită importanței pe care oasele și dinții le au în stabilirea vârstei, se utilizează termenii de vârstă osoasă si vârstă dentară. Aceste vârste se stabilesc între anumite limite și de aceea ele corespund cu oarecare aproximație vârstei legate (reale).

Metodele folosite în antropologie pentru stabilirea vârstei după schelet sunt măsurătorile antropometrice, examenul histologic și examenul radiologie. Pentru a obține date cât mai apropiate de realitate este necesar ca, în măsura posibilului, aceste examene să se completeze, deoarece o dată cu înaintarea în vârstă oasele prezintă diverse variații, datorate atât particularităților individuale cât și diferitelor boli care au repercusiuni asupra sistemului osos.

Stabilirea vârstei intrauterine se poate face fie pe cadavre întregi, fie pe schelet Studiile antropologice au permis diverșilor autori să elaboreze formule care să stabilească vârsta în funcție de talia cadavrului întreg.

Stabilirea pe cale histologică și radiologica a punctelor de osificare. La examenul macroscopic, punctele de osificare se prezintă ca zone roșietice, pe fondul alb-cenușiu caracteristic cartilajului, având diametrul de 4-5 mm. Avantajul evidențierii acestor puncte constă în faptul că ele persistă și în cazurile de putrefacție avansată. în continuare, redăm apariția acestor puncte în viața intrauterină

> sfârșitul lunii I – maxilar, mandibulă, claviculă, humerus, oasele antebrațului;

> sfârșitul lunii a Ii-a – parietale, temporal, sfenoid, occipital, primele 6 coaste,

scapulă, ileon, femur, oasele gambei;

> sfârșitul lunii a IlI-a – nazale, zigomâtice, vertebrele toracice, primele vertebre

sacrale, metacarpiene, metatarsiene, falange;

> sfârșitul lunii a IV-a – vertebrele cervicale și lombare, tuberozitatea ischiatică,

falangele piciorului;

> sfârșitul lunii a VI-a stern;

> sfârșitul lunii a VII-a – alte 2-3 puncte de osificare în stern;

> sfârșitul lunii a IX-a – punctul de osificare Beclard, din epifiza inferioarăba femurului și din epifiza proximală a tibiei, și punctul pentru talus.

c) Stabilirea vârstei extrauterine după apariția punctelor de osificare.

Dentiția de lapte și unele puncte de osificare sunt folosite ca indicatori până la vârsta de 2 ani, aspectul dentiției și punctele de osificare tarsiene, carpiene și epifizare pentru intervalul 2-6 ani, aspectul dentiției permanente este util pentru aprecierea vârstei cuprinse între 6-12 ani, iar sudarea diafîzo-epifizară pentru adolescență; la circa 20 de ani creșterea este completă, cea mai mare parte a epifizelor sunt sudate și practic dentiția permanentă este apărută; după 20 de ani are loc sudura suturilor craniene și modificări ale fețelor simfizare; după 40-50 ani încep progresiv modificările degenerative osoase.

Metodele pentru stabilirea vârstei prin măsurarea oaselor lungi sunt supuse unor mari variații rasiale și constituționale; de aceea se apelează Ia acestea numai în absența altor piese osoase (dinți etc.)- Sub această rezervă Ubelaker prezintă tabele orientative pentru stabilirea vârstei prin măsurarea oaselor lungi. Stabilirea vârstei, în special în perioada adultă, pe schelet se bazează pe concomitenta modificărilor evolutive și involutive ale acestuia. în linii mari, la adult, dimensiunile și sutura oaselor sunt stabilizate, dar intervin mari variații din cauza diferențelor de talie, precum și a diferitelor endocrinopatii, care accelerează sau întârzie închiderea cartilajelor diafizo-epifizare. In schimb, la copii și adolescenți, sudarea diafizo-epifizară se desfășoară după norme care corespund unor etape bine precizate de vârsta.

Determinarea sexului după schelet devine posibilă numai după pubertate, când dimorfismul sexual este bine conturat. In general, oasele provenind de la persoane de sex feminin sunt mâi subțiri, mai lungi, având cavitățile medulare mai lungi, iar epifizele și proeminențele pe care se insera mușchii mai puțin reliefate. Excepție de la aceasta fac oasele bazinului care au reliefuri mai șterse, dar care în ansamblu sunt mai dezvoltate decât cele care provin de la persoanele de sex masculin. Dintre segmentele scheletului uman, dimorfismul sexual este exprimat în ordine descrescătoare la bazin, craniu, oase post-eraniale (în antropologie prin oase post-craniale se înțeleg oasele lungi). De asemenea, pot servi la stabilirea sexului: sternul, scapula, metacarpienele.

5.2.6. Stabilirea taliei

Prin talie se înțelege lungimea totală a corpului. Ea este definitivată între 22-25 ani, când sudarea diafizo-epifizară este încheiată. Se apreciază că între 40-60 ani talia scade cu 2-3 cm. în aprecierea vârstei pe fragmente osoase trebuie efectuate măsurători ale oaselor lungi (având în vedere că există raporturi precise între lungimea oaselor și talie), rezultatele lor fiind comparate cu datele din tabele și raportate la talia reală a corpului (adică incluzând și părțile moi). Schematic, s-a apreciat că lungimea humerusului reprezintă cca, 20 % din talie, lungimea femurului cea, 27 %, iar tibia cca. 22 %, Utilizarea tablei osteometrice Broca este indispensabilă în efectuarea măsurătorilor, existând norme foarte precise pentru poziționarea osului în vederea măsurării.

Aprecierea taliei prin măsurarea oaselor lungi ale membrului inferior este mai utilă decât prin măsurarea oaselor lungi ale membrului superior, în cazul în care pe baza măsurării a diferitelor oase se găsesc lungimi diferite, talia se poate aprecia și prin media aritmetică a lungimilor găsite conform datelor unui singur autor (cu toate aproximațiile care decurg din interpretarea dimensiunilor fiecărui os în parte). În general, se apreciază că între membre există o disimetrie, care apare și se accentuează după naștere. Astfel, între oasele membrelor superioare apare o oarecare diferență (8-22 mm) în favoarea membrului superior drept și (de 3-10 mm) membrului inferior drept.

Influența terenului patologic asupra taliei trebuie luată în considerație încât rezultatele obținute în ceea ce privește talia trebuie interpretate atât prin prisma acestuia cât și prin vârsta scheletului. În aprecierea taliei pe baza materialelor osoase se folosește metoda factorilor de multiplicare și a ecuațiilor de regresie, existând pentru flecare os câte un coeficient propriu. Factorii de multiplicare cel mai frecvent utilizați sunt: pentru humerus (5,31), radius (6,78), ulna (6,00), femur (3,82), tibîe (4,49), fibuîă (4,46).

Studiile antropometrice bazate pe un număr mare de cazuri au permis diverșilor cercetători să deducă formule pe baza cărora se poate calcula talia plecând de la lungimea unui singur os lung. Dacă lungimea osului cercetat nu coincide cu dimensiunile din tabelul Rollet se aplica formula x = LH/B în care: L = lungimea osului găsit; B = valoarea de lungime din tabel cea mai apropiată pentru osul cercetat; H – înălțimea din tabel corespunzătoare Iui B. Apoi se calculează înălțimea reală după formula Hreal = L *100/x

Deoarece cercetările lui Rolîet s-au efectuat pe oase proaspete, pentru a stabili talia reală a persoanei din timpul vieții, la valoarea obținută din tabel se adaugă 2 mm.

5.2.7 Determinarea rasei

Determinarea apartenenței de rasă a fragmentelor osoase în antropologia medicolegală a devenit în special în ultimele decenii o problemă de mare interes din cauza creșterii traficului și al amestecului de populație în aproape toate zonele globului. Dificultățile pentru stabilirea rasei sunt generate de: metode de lucru relativ imprecise, mari variabilități tipologice în cadrul aceleași rase, precum și de faptul că nu există criterii absolut precise pentru a se stabili apartenența la o rasă sau alta. Datele cele mai corecte se obțin din examinarea craniului, a dentiției și în mică măsură a scheletului postcranian. În literatură, se citează unele diferențe rasiale în ceea ce privește proporția membrelor. Astfel, la mongoloizi membrele și în special mâinile sunt late. La negri, membrele superioare sunt lungi cu antebrațele mai late ca brațele, picioarele sunt late în raport cu coapsele, iar calcaneul proemină posterior. De asemenea, la mongoloizi femurul este oarecum curbat având colul torsionat, la negri femurul este drept cu ușoară torsiune a colului și capului, iar la caucazieni prezintă un grad intermediar de curbură și torsiune.

5.3. Determinarea datei morții prin examenul oaselor

Determinarea datei morții este de cele mai multe ori problema cel mai aprig discutată. Descompunerea cadavrului are loc în două stadii: primul constă în putrefacția părților moi (scheletizare) și al doilea constă în modificări care sunt imprimate de trecerea timpului (diageneza). în ultimele decenii pentru determinarea datei morții s-a recurs la metode chimice de mare finețe. Totuși, un fapt rămâne cert, cu cât oasele sunt mai vechi, cu atât determinarea datei morții este mâi dificilă, în sensul că se face în limite de timp mâi largi.

Diageneza constă în următoarele modificări scheletice:

• modificări ale compoziției chimice; scăderea conținutului în substanțe organice și creșterea componentei anorganice, datorată uneori și impregnării oaselor cu substanțe minerale din sol (în funcție de compoziția acestuia oasele se pot încărca cu oxid de fier, sulfat de calciu, carbonat de calciu și magneziu; în aceste condiții oasele devin mai grele, capătă culoare castanie, iar prin metode chimice se pot evidenția substanțele respective)

• creșterea porozității oaselor încât puse într-un vas cu apă plutesc mult timp; distrucția mai rapidă a oaselor spongioase;

• distrugerea rapidă (în câteva luni) a oaselor copilului

Toate aceste modificări sunt puse în relație în special cu mediul în care a fost înhumat cadavrul. De exemplu, oasele vechi de 20 ani, aflate în morminte umede sunt mai alterate decât cele din morminte uscate după 100 ani (B. Knight).

Odată cu scheletizarea, solul însuși imprimă o culoare închisă osului datorită încrustării acestuia cu pământul. Cu trecerea timpului, diafizele păstrate în sol uscat devin uscate, lucioase și sfărâmicioase. Cel mai bine se păstrează mandibula de adult și dinții (dinții sunt cele mai rezistente organe din corp). Dacă scheletizarea este precedată de mumifiere, oasele rămân intacte mii de ani.

Din toate aceste cauze, pentru aprecierea cât mai corectă a timpului scurs de la înhumare, este necesar ca în funcție de dotarea laboratorului de antropologie medico-legală să fie folosite concomitent cât mai multe metode. Numai în acest fel se pot trage concluzii care să fie cât mai apropiate de realitate.

Metodele cele mai folosite în prezent sunt:

a) Metode morfologice ce constau în examenul macroscopic care se realizează prin:

1 ) aprecierea subiectivă a gradului de descompunere folosind pentru aceasta examinarea resturilor textile, a părților moi și ale lichidelor cadaverice de pe suprafața oaselor, prezența lichidelor cadaverice și a fragmentelor de măduvă mumifiată în canalul medular, rupturile compactei, examinarea substanței osoase pe secțiune pentru a evidenția culoarea și impregnarea sa cu grăsimi;

2 ) folosirea fluorescentei în ultraviolet se bazează pe principiul după care, trecerea timpului intensitatea și luminozitatea fluorescentei scad, culoarea variind de la violet la oasele proaspete la galben-cafeniu la cele vechi;

3) examinarea secțiunilor colorate cu indofenol sau albastru de Nil;

– examenul microscopic folosind lumina polarizată,

– contrastul de fază,

-examenul microscopic al oaselor decalcifiate și necolorate incluse în parafină și

colorația Delafield cu hematoxilină pe oase decalcifiate;

b) Metode chimice care constau în:

• dozarea azotului din oase: timp de 5 ani de la înhumare N. total este de circa 3,5 mg%, după 24 ani este de 3,9 mg%, iar între 40-45 ani este de 4,4 mg%;

• dozarea aminoacizilor în pulberea osoasă;

• colorațiile pentru grăsimi arată că odată cu trecerea timpului, colorația cu indofenol scade în intensitate spre deosebire de reacția cu albastru de Nil;

• reacțiile de precipitare sunt pozitive în primii 20-30 ani de la înhumare în funcție de caracteristicile solului;

• reacțiile cu ninhidrină evidențiază proteinele și produșii lor de dezintegrare;

c) Metodele fizice sunt: metoda ecoului (care reflectă creșterea porozității osului cu timpul, fără să ofere rezultate certe), determinarea densității osului, metode Roentgen spectrografice, metoda radiocarbonului (ale cărui rezultate sunt valabile numai pentru oase a căror vechime depășește un mileniu).

Pe lângă aceste metode se mai folosesc:

• reacția cu benzidină pe pulberi osoase care evidențiază activitatea peroxidazelor din resturile de sânge; culoarea albastră indică reacția pozitivă, care poate fi întâlnită în funcție de particularitățile terenului în care s-a găsit scheletul până la 50 ani;

• determinarea conținutului în aminoacizi: osul proaspăt conține 15 aminoacizi, cei mai mulți proveniți din colagen; markerii specifici pentru colagen sunt proiina și hidroxiprolina care dispar după circa 50 ani; ceilalți aminoacizi (glicocolul, alanina, fenilalanina, acidul glutamic) dispar în sute de ani; se apreciază că un os care conține numai 4-5 aminoacizi este relativ recent.

CAPITOLUL 5

5.1 TEHNICA CRIMINALISTICA ROMANEASCA

România la ora actuală nu este străină de dotarea tehnică prezentă în mai toate laboratoarele de criminalistică din statele dezvoltate, însă nici pe departe nu se poate afirma că excelează în acest domeniu. Cercetătorii români au un loc aparte pe plan internațional când vine vorba de știință, fapt pentru care pe plan teoretic se poate spune că nu stăm rău deloc, problema apare atunci când vorbim de achiziționarea echipamentelor necesare investigării tabloului infracțional.

Dotarea tehnică dar nu numai, contribuie cel mai adesea la aflarea adevărului și în cele din urmă la înfăptuirea justiției. Acest lucru este susținut de art. 62 din Codul de procedură penală: ”În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.”

Prin examinarea urmelor se poate stabili modul în care infractorul a pătruns în câmpul infracțiunii, acțiunile pe care le-a desfășurat și succesiunea acestora, instrumentele pe care le-a folosit și deprinderile în mânuirea lor, identificarea instrumentelor și a infractorului. Din acest motiv, statele care țin la democrație și care doresc o justiție cât mai dreaptă și echitabilă, investesc extraordinar de mult în laboratoare de criminalistică și în personal calificat.

Nu există pe lumea aceasta sistem de justiție infailibil, însă România și nu numai ar trebui să acorde o importanță mai mare dotării tehnice pentru a micșora pe cât posibil cazurile în care persoanele nevinovate sunt condamnate.

Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii pe viață.

Dar trebuie adus în discuție faptul că numeroase persoane condamnate la moarte din SUA, au fost declarate nevinovate după efectuare testelor ADN. Experiența ne-a demonstrat că pedeapsa cu moartea nu mai reprezintă o formă de intimidare și costă statul de trei ori mai mult decât o condamnare la închisoare pe viață. În plus, dacă s-a produs o greșeală prin condamnarea la moarte a unui nevinovat, aceasta este ireversibilă.

Există câteva cazuri in istoria recentă a țarii noastre în care au fost folosite metode învechite de investigare și rezultatele obținute, în loc să aducă adevărații vinovați în fața justiției, au condus la victime colaterale.

În cazul fetiței de la Iași dispărută acum 8 ani de zile, Larisa Chelaru, câinii special antrenați pentru găsirea cadavrelor au fost folosiți abia după trei săptămâni de la momentrul dispariției. Însă mai tragic este faptul că lipsa de profesionalism a celor care au gestionat cazul a generat și doua victime colaterale. Este vorba de un tânăr taximetrist care s-a internat de bună voie la Spitalul de Psihiatrie Socola și care a aflat din presă învinuirea nedreaptă ce i se aduce. Numele lui ar fi fost aflat de jurnaliști de la surse din Poliție. Deznodământul este unul tragic, s-a spânzurat. A doua victimă colaterală spre surprinderea tuturor este chiar tatăl fetei ucise. Acesta și-a pus capăt vieții pe data de 14 iulie 2007 fiind convins că sistemul de justiție nu-i face dreptate.

Învinuitul a mărturisit că pe data de 18 octombrie 2005, a invitat-o pe Larisa în locuința sa, unde în timpul unei agresiuni sexuale a sugrumat-o, după care a înfășurat trupul acesteia într-un covor pe care l-a dus în subsolul blocului în care locuia. Două luni mai târziu, trupul neînsuflețit al victimei a fost găsit în containerul de gunoi din fața blocului cu pricina.

Datorită lipsei de strategie, a modului defectuos în care a fost gestionată ancheta, conducerea Poliției Județene Iași a fost destituită.

Cazul ”Anca” merită adus în discuție deoarece și aici avem de-a face cu victime colaterale. În anul 1977 o tânără pe nume Anca Broscățeanu a fost ucisă cu sânge rece. Pentru elucidarea cazului s-au depus eforturi considerabile, însă unele exagerate. Au fost percheziționate aproximativ 12.000 de imobile precum și 1.500 de infractori. Acestora li s-a aplicat „ancheta severă“, expresie academică în comparație cu ceea ce însemna în realitate „lampa-n ochi și pumni în bot“.

Fiindcă era nevoie de un vinovat, s-a și găsit unul: Gheorghe Samoilescu, taximetrist de profesie, a fost arestat pentru tâlhărirea victimei. Acesta a recunoscut că a deposedat-o pe Anca de un lănțișor, însă a negat uciderea acesteia. Datorită presiunii exercitate de cei de la procuratură, părinții învinuitului s-au sinucis. Tatăl lui Samoilescu, fost ofițer superior, nu a mai suportat gândul că fiul lui să fie considerat „cel mai odios criminal de după Rîmaru“ și decide să se sinucidă. Mama vitregă a lui Gheorghe, după o anchetă la care a luat parte se sinucide, lăsând un bilet cu următorul conținut: „N-am mai putut suporta teroarea“.

„Ancheta prin epuizare“ făcea parte din „metoda“ de lucru a vechilor milițieni. Ea presupunea „bătaie de voie“ asezonată cu torturi „rafinate“. După o „anchetă prin epuizare“, Gheorghe Samoilescu, suspectul principal în „cazul Anca“, a „recunoscut“ mai multe variante în care a „comis“ crima.

Fapt pentru care a fost condamnat la 25 de ani de pușcărie, din care a executat doar cinci, asta deoarece în 1981 a fost identificat adevăratul ucigaș al tinerei Anca Broscuțeanu. Era vorba despre Cozmici Romca care mai omorâse o femeie după același tipar: ucidere urmată de ciopârțire și abandonare a resturilor umane.

Aceste situații tragice puteau fi evitate dacă în timpul anchetei se foloseau metodele moderne pe care știința le-a pus la îndemana experților criminaliști. În rândurile care urmează vă voi dezvălui câteva dintre aceste metode.

O tehnică mai puțin cunoscută, însă care dă roade atunci când autorul unei infracțiuni a avut grijă să-și șteargă urmele este odorologia. Acest domeniu al criminalisticii se ocupă cu descoperirea și examinarea urmei de miros lăsată de infractor. Ulterior, această amprentă olfactivă este comparată cu mirosurile corporale ale suspecților sau ale victimelor. Atunci când nu există amprente digitale sau urme ADN, orice este binevenit pentru rezolvarea unei anchete.

Una din tehnicile des folosite la noi in țară este odorologia.

În materie de miros, nicio altă specie nu poate rivaliza cu cel mai bun prieten al omului. Exercițiile de identificare, sunt de regulă efectuate de cel puțin doi câini. În vederea pregătirii câinilor polițiști, se fac antrenamente speciale, în condiții cât mai dificile. Câinii sunt familiarizați cu mai toate mijloacele de transport, chiar și cu elicopterul, asta pentru a se obișnui să acționeze în misiuni atât de salvare, cât și pentru a ajuta în anchetele judiciare. Știința care studiază mirosurile are totuși limitele sale.

Activitățile în care pot fi utilizați câinii: însoțire-patrulare; însoțire-intervenție; urmărire; detectare explozivi și stupefiante; descoperire cadavre umane îngropate; descoperire persoane surprinse sub dărâmături, etc.

Biometria este deasemeni folosită in țara noastră. În anul 2004 a fost implementat la nivel național sistemul de recunoaștere facială Imagetrak. Astfel, fiecare inspectorat județean de poliție precum și Serviciul Criminalistic din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București a fost dotat cu o stație de lucru.

Sistemul de recunoaștere facială Imagetrak este un sistem care stochează și examinează fotografii de semnalmente, date antropometrice, semne particulare și date despre fapta și modul de operare. Scopul acestui sistem este identificarea persoanelor care au săvârșit fapte penale precum și clarificarea unor aspecte de interes operativ în activitatea Poliției și altor unități din cadrul Ministerul Administrației și Internelor.

Această tehnologie de recunoaștere facială înlocuiește cu succes albumele clasice cu fotografii de semnalmente. Identificarea persoanelor aflate în stare de arest sau libertate ce au săvârșit infracțiuni prin diverse moduri de operare nu mai este acum o problemă, asta deoarece acest sistem este capabil să stocheze la nivel național fotografiile și datele de stare civilă ale persoanelor.

Relevarea urmelor papilare in România este deasemeni destul de avansată. Unele laboratoare criminalistice din România sunt dotate și cu incinte de relevare a urmelor papilare. În aceste incinte, probele sunt acoperite cu vapori de cianoacrilat, acest lucru face posibilă relevarea urmelor papilare de pe diverse tipuri de suprafețe (sticlă, plastic, lemn, metal).

Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, deține o cameră specială de relevare ce se deosebește de incintele din dotarea autolaboratoarelor criminalistice prin volumul pe care îl are. Astfel, relevarea urmelor papilare de pe obiectele mari cum ar fi arme de vânătoare, țăruși metalici, cadre de bicicletă nu mai este o problemă.

Poliția Română a implementat în anul 1996 un sistem automat de identificare a amprentelor digitale (AFIS 2000). Acest lucru a cântărit foarte mult în procesul de modernizarea a poliției tehnico-științifice.

După intrarea României în Uniunea Europeană și deschiderea spațiului de călătorie, acest sistem conceput să analizeze amprentele papilare a stat la baza identificării persoanelor ce utilizau o identitate falsă sau care au comis fapte antisociale în afara țării. În prezent, pentru identificarea persoanelor se utilizează sistemul AFIS PRINTRAK BIS.

Facilitățile sistemului sunt următoarele:

-contribuie la identificarea persoanelor, a dispăruților și a cadavrelor cu identitate necunoscută;

-asigură posibilitatea examinărilor comparative ale amprentelor degetelor și palmelor;

-oferă conexiune cu alte baze de date, gen evidența nominală a Sistemului Național de Evidență Informatizată a Cazierului Judiciar, Sistemul Național de Evidență Informatizată a Persoanei, INTERPOL, EURODAC;

Identificarea persoanelor după amprente era un proces foarte laborios și obositor în trecut, asta pentru că totul se făcea manual. Lupa era un instrument indispensabil oricărui criminalist. De asemenea, răbdarea, perseverența, fleru, cunoștințele de medicină legală sau psihologie, așa cum a avut criminalistul Dumitru Ceacanica nu ar trebui să lipsească niciunui justițiar din zilele noastre. Ceacanica a lucrat la cazuri celebre precum Rîmaru (așa numitul Jack Spintecătorul Bucureștiului din anii ‘70), “Omul cu ciocanul” (un criminal în serie care a îngrozit Cluj-Napoca în 1973), “cazul Anca” (prezentat mai sus!)

Trebuie adăugat faptul că Poliția Română are în dotare și aparate poligraf. Acestea înregistrează parametrii fiziologici precum: tensiune arterială, puls distal, reacție galvanică a pielii, inervare neuromusculară toracică, inervare neuromusculară abdominală și micromișcări musculare.

În legislația din România, testul cu poligraf nu este probă în procesul penal, efectuarea acestuia nefiind obligatorie. Rezultatele testului poligraf nu au valoare probantă de sine stătătoare, fapt pentru care se impune coroborarea acestora cu alte mijloace de probă administrate. Poliția apelează la folosirea poligrafului din oficiu sau la cerința uneia dintre părți, asta deoarece există posibilitatea ca prin folosirea acestei metode, ancheta și modul de abordare a celui suspect să fie îmbunătățite. În examinare cu tehnica poligraf nu se abordează subiecte privind apartenența politică, orientarea sexuală, religia sau etnia. Deasemeni,, unele categorii de persoane u sunt supuse testării: femeile însărcinate; minorii sub 18 ani; alcoolicii cronici; persoanele cu afecțiuni psihice, indiferent de diagnosticul formulat în documente medicale; persoanele aflate sub tratament medical care nu poate fi întrerupt.

Aceste metode sunt doar o parte din arsenalul științific al experților criminaliști din întreaga lume, totuși România se dovedește a fi un stat cu o situație paradoxală.

5.2 Ultimele dotări autohtone

În luna mai a anului 2015, orașul Cluj a gazduit Conferinței Internaționale de Criminalistică, intitulată în acest an “Clasic și modern în obținerea și valorificarea științifică a probatoriului”. În cadrul acestei convenții au fost prezentate dispozitive criminalistice de ultimă generație pentru investigarea tehnico-științifică a locului faptei, precum spheron-ul, ,,vârf de tehnologie la ora actuală, care permite realizarea de imagini tridimensionale ale locului faptei”.

Spheronul este o cameră digitală ce poate prelua imagini tridiemensionale de la locul faptelor, în unghi de 360 de grade, indiferent de luminozitate și pe o rază de 13- metri. Tehnologia este folosită atât în investiații criminale cât și în tehnologia construcțiilor ori de proiectare.

Chestorul de poliție dr. Gabriel Țîru a prezentat un laborator mobil de criminalistică, dotat cu unitate frigorifică pentru protejarea probelor biologice, soft 3D, scanner laser 3D. Adusă din București, autospeciala este folosită pentru cercetări la fața locului în cazul evenimentelor deosebite, precum explozii, accidente aviatice, acolo unde condițiile meteorologice sau de teren sunt extrem de dificile.

Evenimentul se bucură de participarea a peste 200 de experți criminaliști, procurori, judecători, avocați, polițiști și alți specialiști în domeniu, din România, Germania, Italia, Polonia, Slovacia și Ungaria care au ocazia să ilustreze propriile soluții la provocările din domeniul criminalisticii.

În cadrul aceluiași eveniment a fost prezentată ultima achiziție a Poliției Române, o mașină nouă, echipată ultra-modern, cu aparatură de ultimă generație, care poate fi folosită pentru anchetarea cazurilor care au loc în zone greu accesibile.

Mașina este una de teren, de culoare roșie cu inscripțiile oficiale ale Poliției Române și a fost cumpărată cu fonduri nerambursabile elvețiene, mașina în sine costând 55.000 de euro, iar aparatura cu care este dotată valorând peste 30.000 de euro.

E vorba despre un soft achiziționat special pentru crearea schițelor tridimensionale, pentru că partea de fixare a probelor la fața locului este foarte utilă. La un număr mare de probe, de câteva sute sau o mie, două mii de probe, unde avem și resturi umane împrăștiate pe o suprafață mare, așa cum se întâmplă în cazul accidentelor aviatice, unde uneori suprafața pe care se întind resturile umane și numărul de probe pe care trebuie înregistrat este mare, atunci fixarea clasică ridică ceva probleme, se consumă foarte mult timp și număr mare de personal.

Poliția Română a fost dotată deasemeni cu un scanner laser tridimensional, care permite scanarea locului faptei și transpunerea lui în format electronic.