Identificarea Criminalistica Concept Si Caracterizare

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ: CONCEPT ȘI CARACTERIZARE

CUPRINS

Introducere

1. Conceptul identificării criminalistice: aspecte generale

1.1. Definirea identificării criminalistice și a conceptului de identitate

1.2. Premisele științifice ale identificării criminalistice

1.3. Sfera obiectelor de identificat și clasificarea lor

1.4. Procesul și etapele identificării criminalistice

2. Aspecte practice ale identificării criminalistice ca mijloc de cunoaștere a împrejurĂrilor în activitatea de cercetare a infacȚiunilor

2.1. Varietățile cercetărilor cu carater identificator în practica criminalistică

2.2. Aspecte metodologice de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare

ÎNCHEIERE

BIBILIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1. Raport de expertiză criminalistică cu caracter identificator privind stabilirea

identității autorului semnăturii de pe testamentul în litigiu

Anexa 2. Raport de constatare tehnico-științifică privind stabilirea unor împrejurări

într-o cauză civilă nr.2ae – 612/04

I N T R O D U C E R E

Actualitatea problemei abordate. Identificarea criminalistică constituie o activitate indisolubil legată de implinirea actului de justiție si de prevenire a fenomenelor antisociale. Descoperirea infractorilor, identificarea recidiviștilor, probarea comiterii unor fapte penale și a vinovației acestora, determinarea imprejurarilor in care acestea s-au produs, precum si a altor situații, inclusiv cele ținînd de soluționarea litigiilor civile, reclamă in mod necesar stabilirea identitații persoanelor și obiectelor. Principala modalitate de a se ajunge la identificarea judiciara o reprezinta identificarea criminalistică, ca mijloc, dar si ca premisă a identificării judiciare.

Identificarea criminalistica a persoanei sau a obiectului creator de urme nu se limiteaza la procedeele tehnice de analiză, ci cuprinde si alte investigatii. Este vorba de cercetari de laborator, dar și de activităti de urmarire penala si de judecata. Indiferent de cine a fost facuta identificarea si de forma procesuala in care s-a concretizat, conexiunea dintre fapta si persoana ori obiectul identificat revine in exclusivitate organului judiciar. Prin coroborarea concluziei de identitate cu datele furnizate de alte mijloace de proba, identificarea criminalistica devine judiciara. Relația dintre ele ar putea fi definită ca un raport de tipul parte-intreg, in care partea este identificarea criminalistică iar intregul identificarea judiciară. Aceasta decurge din succesiunea lor, din poziția pe care o ocupa in cadrul probațiunii si mai ales, din conținutul și amploarea fiecareia.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul lucrării de față este analiza multilaterală a doctrinei criminalistice privind identificarea criminalistică, a rolului acestei metode în activitatea de urmărire penală, a experienței organizării și efectuării identificărilor atât in cadrul realizării acțiunilor de urmărire penală, cât și în activitatea de expertiză judiciară și specială de investigații, formularea unor concluzii orientate spre perfecționarea activităților de identificare a obiectelor și a persoanelor.

Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – definirea identificării criminalistice și a conceptului de identitate; – expunerea premiselor științifice ale identificării criminalistice; – caracteristica obiectelor de identificat și clasificarea lor; – specificarea procesului și a etapelor de identificare criminalistică; – studierea varietăților de cercetare cu carater identificator în practica criminalistică; – prezentarea metodologiei identificării persoanelor după semnalmentele exterioare.

Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică materialistă de cunoaștere a realității obiective. În procesul de efectuare a cercetării au fost utilizate și alte metode – analitice, logico-juridice, istorice, de drept comparat, precum și statistice.

Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1], ale Codului penal și de procedură penală a Republicii Moldova în vigoare [2, 3], Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico – științifice și medico-legale [4], alte acte normative departamentale ce țin de domeniul criminalisticii, expertizei judiciare, activității speciale de investigații, învățământului juridic specializat [5, 6].

Concluziile formulate în lucrare se bazează și pe rezultatele analizei teoretice a literaturii științifice în probleme de drept penal și procedură penală, psihologie judiciară, criminologie, anropologie și etică profesională, alte ramuri științifice. O atenție deosebită a fost acordată și lucrărilor ce țin de problemele metodologice ale științei criminalistica și expertologiei judiciare.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării

Semnificația teoretică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize desfășurate a stării actuale a teoriei criminalistice privind identificarea criminalistică, în baza căreia se formulează concluzii generalizate la nivel teoretic și practic a căror realizare pot optimiza activitatea de identificare a infractorilor, a cadavrelor, a altor obiecte ce cad în orbita infracțiunii, obiectivând în final, procesul de descoperire și cercetare a infracțiunilor cu aplicarea cunoștințelor criminalistice specializate.

Având în vedere modul de abordare folosit în lucrare, valoarea aplicativă a lucrării se întrevede în mai multe direcții: – în procesul de instruire juridică profesională a studenților, masteranzilor, dar și a specialiștilor criminaliști; – ca ghid teoretico-practic la dispoziția practicienilor pentru aprofundarea și optimizarea activităților practice de identificare criminalistică.

Sumarul compartimentelor tezei

În compartimentul 1 întitulat: „Conceptul identificării criminalistice: aspecte generale” este analizată noțiunea filozofică de identificare și identitate, este expus fundamentul teoretic și premisele identificării, caracteristica ei generală ca parte a identificării judiciare. Se argumentează necesitatea clasificării obiectelor identificării criminalistice și caracterizării lor, se expune specificul procesului și a etapelor clasice de identificare criminalistică.

Compartimentul 2 cu titlul: „Aspecte practice ale identificării criminalistice ca mijloc de cunoaștere a împrejurărilor în activitatea de cercetare a infracțiunilor” este consacrat aspectelor utilitare de aplicare a acestei metode general-științifice în activitățile de urmărire penală. Aici se arată varietățile de cercetare cu carater identificator în practica criminalistică și se prezintă, exemplificativ, aspectele metodologice de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare.

1. Conceptul identificării criminalistice: aspecte generale

1.1. Definirea identificării criminalistice și a conceptului de identitate

Criminalistica operează cu noțiuni întîlnite în diverse ramuri ale științelor naturii, tehnicii sau științelor sociale, dar le adaptează la propriul obiect de cercetare. La fel stau lucrurile și cu noțiunile de identificare și identitate [9, p.12].

Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg – proprie multor domenii ale științei – reprezintă elementul definitoriu al investigațiilor criminalistice. Prin rezonanța sa practică, acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate, se spune despre identificare că prezintă „problema centrală a investigațiilor criminalistice”. Deși în lucrările de specialitate se consacră un spațiu foarte redus identificării, ea este dezvoltată în toate celelalte capitole importante ale criminalisticii: cercetarea urmelor, cercetarea falsului în înscrisuri, identificarea persoanei după semnalmente, balistică etc.

Raportîndu-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se evidențiază că acest gen de activitate este „indisolubil legat de actul de justiție” [17, p.5]. Identificarea criminalistică nu trebuie înțeleasă ca reducăndu-se numai la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componența sa tehnică, confuzie făcută chiar și de practicieni ai dreptului.

Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci și pe baza declarațiilor unui martor ocular sau al victimei, în cadrul unor activități procedurale, cum este de pildă, recunoașterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Potrivit teorii generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceptării realității obiective și sesizării proprietăților, a trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte ființe sau lucrurii asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gîndire prin care s-au comparat caracteristicele mai multor obiecte, în vederea stabilirii identității sau neidentității lor [23, p.16]. Dicționarul explicativ al limbii române definește noțiunea de „identificare”- a constata, a stabili identitatea unei persoane, sau a unui lucru, a considera mai multe noțiuni, obiecte, ființe etc. diferite ca fiind identice. Din latină „identificare” înseamnă „același”[41, p.470].

A identifica însemnă a descerne, a izola, a extrage, un obiect dintr-un ansamblu de obiecte asemănătoare sau, în problema care ne interesează, de obiecte prezumtiv creatoare de urme în condițiile săvărșirii faptei penale. Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită individualității, stabilității relative și reflectibilității lucrurilor și ființelor [17, p.62]. Identificarea în criminalistică înseamnă cercetarea obiectelor, fiintelor concrete în vederea stabilirii identității acestora, în măsura în care sunt utile și au legătură cu actul de justiție.

Identificarea criminalistică, ca si în alte științe, poate fi definită ca o activitate prin care se caută atît însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, cît și însușirile ce le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, iar mai apoi în vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu care are anumite asemănări [19, p.12]. Cercetătorul rus Баев О. Я, afirmă că: „identificarea reprezintă cel mai înalt nivel de cunoaștere în domeniu”[26, p.102].

Identificarea este preludiul individualizării. Prin individualizare se demonstreză unicitatea unor probe, avînd la bază principiu conform căruia în natură nu există două lucruri absolut identice. Așa dar, reeșind din cele expuse putem da o definiție mai amplă, astfel, identificarea criminalistică este un proces de constatare a identității unui obiect material concret prin mijloacele tehnico-științifice, probării judiciare ori cercetării speciale, pe calea evidențierii lui dintr-o totalitate concretă de obiecte conform complexului irepetabil de indici și care are legătură cu o faptă incriminată.

Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale găndirii și, în același timp, un mijloc important de cercetare a obictelor lumii materiale, cu o largă aplicare la cele mai diverse domenii ale științei: fizica, chimia, biologia etc., inclusiv criminalistica. Aproape nu există proces al gîndirii care să se situieze în afara principiului identității. Cunoașterea nu se reduce însă la identificare, dar o înglobează ca element constitutiv al unui proces comlex și multilateral.

Identic (de la idem = „același lucru”, „la fel”, „tot așa”) este un concept – după unii, imposibil de difinit – cda o definiție mai amplă, astfel, identificarea criminalistică este un proces de constatare a identității unui obiect material concret prin mijloacele tehnico-științifice, probării judiciare ori cercetării speciale, pe calea evidențierii lui dintr-o totalitate concretă de obiecte conform complexului irepetabil de indici și care are legătură cu o faptă incriminată.

Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale găndirii și, în același timp, un mijloc important de cercetare a obictelor lumii materiale, cu o largă aplicare la cele mai diverse domenii ale științei: fizica, chimia, biologia etc., inclusiv criminalistica. Aproape nu există proces al gîndirii care să se situieze în afara principiului identității. Cunoașterea nu se reduce însă la identificare, dar o înglobează ca element constitutiv al unui proces comlex și multilateral.

Identic (de la idem = „același lucru”, „la fel”, „tot așa”) este un concept – după unii, imposibil de difinit – care se aplică la: ceea ce este unic, chiar dacă este cunoscut sub diferite denumiri: – o persoană sau altă ființă, care este „aceeași” sau „identică cu ea însăși” în diverse momente ale existentei sale, cu toate schimbările considerabile ce pot interveni; – două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică, sînt considerate cu aceleași proprietăți sau cantități [17, p.49].

Deși Criminalista utilizează acest concept cu precădere în domeniul identificării și expertizei, el poate fundamenta și activitatea de interpretare a urmelor, în contextul locului faptei, îmbrăcând forma unui principiu cu următorul conținut: În procesul interpretării se consideră că urmele își păstrează cel puțin un anumit timp, caracteristicile care le definesc, rămînînd unice [22, p.55].

Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau „proprietatea unui obiect de a fi și a rămîne un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-și păstra caracterele fundamrntale [39, p.341].

Sub aspectul său cel mai general, prin identitate se înțelege deci categoria care exprimă concordanța, egalitatea obiectului cu sine însuși. Precizăm că termenul de egalitate nu este folosit aici în sensul de egalitate a unităților (lucrurii ce por fi substituite) care este altceva decît identitatea cilitativă. Natura nu se dublează, nu se repetă, așa că două obiecte și cu atît mai mult două ființe nu sunt niciodată la fel. Fiecare se deosebește de toate celelalte, inclusiv de cele asemănătoare, astfel că „este identic aceea ce pare a fi sau apare sub mai multe aspecte, dar în realitate și fondul său este unul”. Chiar și cele „două picături de apă” din zicerea populară nu sun identice decît dacă le privim superficial, ca simple picături de apă, identitatea lor este aparentă, ele fiind numai asemănătoare.

Identitatea concretizată în sine toate însișirile sau proprietățile unui obiect, fenomen ori ființă și prin aceasta le deosebește orice alt obiect, fenomen ori ființă. Potrivit principiului de bază al filozofiei lui Leibniz, denumit „identitatea indiscernabilelor” două obicte sau ființe reale nu pot fi indiscernabile, adică identice, ele diferă întotdeauna după caracterele intrirseci și nu numai, după poziția lor în timp și spațiu. Identitatea nu se definește doar prin negarea deosebirii și afirmarea identicului, ele sunt două concepte care se implică, adică, „identicul este privilegiat în raport cu diferența, diferența pură este de neînchipuit”. Teoretic și practic trebuie să se facă distincție între identitatea abstractă și identitatea concretă. Cea abstractă există nunai pe planul găndirii, atunci cînd obiectele sunt considerate în nediferențierea lor, cu ignorarea laturilor contradictorii, a deosebirilor din structura fiecăruia dintre aceste obiecte. Din punct de vedere a logicii formale, orice obiect, fenomen sau ființă este identic cu sine însuși pe întregul parcurs al existenței sale. Reeșind din cele expuse, identitatea este înțeleasă ca un concept ideal, ca indiscernabilitate a obictelor, ca neglijare practică a deosebirilor [39, p.144]. O asemenea optică duce la absolutizarea opoziției dintre identitate și deosebire, la considerarea deosebirilor ca ceva exterior și chiar contrar identității. Principiul identității (principium identitatis) după care A=A, deși util identificării criminalistice, așa cum se va vedea în continuare, nu este suficient pentru cunoașterea lumii reale. Logica formală nu ține cont de mișcare, de schimbările care survin și nici de conexiunile dintre lucruri. Identitatea trebuie înțeleasă ca stabilitate, ca moment de pauză în procesul de mișcare continuă a materiei.

Identitatea abstractă se consideră aceea care relevă unitatea dintre identitate și deosebire, la nivel existențial orice obiect fiind prin natura sa o sinteză de laturi contrare.

Filozofia remarcă faptul că principiul logic conform căruia A=A „este fără conținut și nu duce mai departe” și se pronunță împotriva abuzului metafizic al „identității inerte”. Astfel, arătînd că „identitatea abstractă cu șine încă nu înseamnă viață”, se elaborează conceptul de „identitate în unitate cu diversitatea”. Preluînd ideea și transpunînd-o într-o viziune materialistă, cercetătorul F.Engels sublinia în lucrarea sa „Dialectica naturii” necesitatea de a se face distincție între identitatea concretă și cea abstractă. Aceasta din urmă este valabilă doar în matematică, care operează cu construcții raționale. Privitor la concepția A=A, în care orice lucru este identic cu sine însuși, se arată că „totul era considerat ca permanent – sistemul solar, stelele, organismele. Științele naturii au dezmințit această teză în fiecare caz în parte, pas cu pas, dar în domeniu teoriei ea persistă și astăzi și adepții vechiului continuă să-l opună noului: un lucru nu poate fi în același timp el însuși și totodată altul. Și aici venim să amintim cele expuse de F. Engels „că identitatea adevărată, concretă, conține într-însa deosebirea, modificarea”[13, p.196]. Identitatea abstractă nu este posibilă în natura organică. Vegetalele, animalele, orice celulă vie în fiece moment sînt identice cu ele dar în același timp se desebesc datorită modificărilor moleculare neîntrerupte. Orice corp – remarcă Engels – este supus în permanență acțiunilor mecanice, fizice, chimice care produc în el mereu schimbări, îi modifică identitatea”. Folosind cunoscutul exemplu al celor două cristale de sare, el conchide că „identitatea cu sine însuși are dintr-un început ca completare necesară deosebirea de tot restul”.

Tot astfel, în filozofia românescă, se afirmă că „prin însăși faptul că subiectul se dezvoltă, identitatea generează diferența”. Fiind de acord cu Hegel în acestă privință – nu și în altele – se consideră că „principiul identității conține mai mult decăt se crede a exprima”. Se arată că legea identității concrete, ca reflectare logică a afirmației că „unul care se diferențiază de sine”, este „unitatea identității și diferenței”, spre deosebire de identitatea abstractă A=A. Legea identității este fundamentală, dar ea nu se fundamentează dacă nu este dublată de legea identității concrete.

Identitatea și deosebirea dintr-un fenomen concret sunt poli care reprezintă o realitate numai în interacțiunea lor, de unde unitatea dintre identitatea abstractă (absolută) și identitatea concretă (relativă) [17, p.51]. Din faptul că starea de identitate exprimă egalitatea cu sine a totalității însușirilor numai într-un moment dat – static în cadrul mișcării neîntrerupte – rezultă că atunci cînd se analizează starea de identitate a obiectelor trebuie să se ia în considerație o serie de elemente, cum ar fi intensitatea impulsurilor interne ale dezvoltării, acțiunea factorilor externi, efemeritatea modificărilor microsistemelor și a însușirilor obiectelor, timpul scurs între stările din diversile perioade de existență ale aceluiași obiect etc.

O primă particularitate definitorie a identității concrete constă în aceea că este o stare contradictorie a lucrurilor și proceselor în care fiecărei laturi (tendințe) i se opune contrariul. Cu cît este mai complexă organizarea materiei, cu atît va conține mai multe contradicții. O a doua particularitate a stării de identitate se refră la faptul că contrariile sînt inseparabile. Părțile, tendințele direcțiile contrare care se includ în identitate se interpătrund, trec dintr-una în alta, fără să fie vorba de o îmbinare mecanică. În consecință, contopirea contrariilor nu duce la o medie, la ceva „de mijloc”, ci la dispariția stării de identitate și la apariția unei noi forme (calități) materiale. În sfîrșit, o a treia particularitate constă în lupta dintre contrariile aflate în unitate.

Toate contradicțiile identității se exprimă în noțiunea de deosebire. Termenul are două sensuri. Unul desemnează un raport de alteritate între lucruri considerate identice dintr-un anumit punct de vedere, adică proprietatea obiectelor, fenomenelor și ființelor de a se diferenția unele de altele, de a nu fi identice. Celălalt sens semnifică dedublarea unitarului în laturi opuse. Cum orice identitate este un întreg alcătuit din asemănări și deosebiri, acestea din urmă constituie o caracteristică determinantă a lucrurilor iar rolul lor în cunoaștere nu este inferior asemănărilor.

Ignorînd deosebirile în calitatea lor de caracteristici obiective ale stării de identitate, logica formală nu oferă criterii de apreciere a acestora. Or, identificarea presupune determinarea corectă atît a ceea ce este stabil, cît și a ceea ce este schimbător.

În concluzie, just în sfera gîndirii teoretice, conceptul formal al identității devine îngust și unilateral în sfera cunoașterii reale. Conceptul dialectic afirmă caracterul relativ al identității și include deosebirea ca element constitutiv. Egalitatea cu sine însuși pe care o presupune identitatea nu este imuabilă, ci conșine și schimbările care se produc sub acțiunea factorilor interni și externi, astfel că identificarea nu urmărește stabilirea identității obiectului cu sine însuși, separat de acești factori și de alte fenomene ale lumii materiale.

Este adevărat că, afirmînd caracterul relativ al identității, dialectica o înțelege ca pe o determinare calitativă a obiectului, dar cum schimbările lente nu afectează caracteristicile esențiale, înseamnă că din punct de vedere criminalistic noțiunea de identitate se poate considera ca fiind stabilă, mai ales că în majoritatea cazurilor intervalul de timp care a trecut de la săvărșirea infracțiunii și pînă la descoperirea, fixarea și ridicarea obiectelor și urmelor nu este prea mare. Acesta corespunde nu numai principiului identității, dar și al contradicției (contradicționis) potrivit căruia „în același timp și sub același răport este imposibil ca un lucru să fie și să nu fie.”

Chiar dacă evoluția este inerentă tuturor lucrurilor, ființelor și fenomenelor, în problema pe care o discutăm ea nu afecteză de cele mai multe ori procesul de identificare. Să luam drept exemplu impresiunile digitale. Știm că desenele papilare nu numai că sunt unice și, deci, proprii unei singure persoane, dar ele sunt și stabile, practic neschimbate în tot cursul vieții. Faptul că celulele dermei și epidermei se înmulțesc, că se mărește dimensiunea crestelor, nu influiențează negativ identitatea, din moment ce detaliile, forma, structura și poziția lor reciprocă rămîn constante.

Însușirea oricărui obiect de a fi el însuși și de asuferi nîn același timp un proces de dezvoltare, de a fi egal cu sine însuși și de a se deosebi de sine, constituie și pentru toată teoria și practica identificării criminalistice punctul de plecare. Orice obiect este considerat în criminalistică ca un tot întreg alcătuit din asemănări și deosebiri. Reluînd exemplu de mai sus, două urme ale aceluiași deget nu vor fi niciodată strict identice, chiar dacă apareent sunt la fel. Intensitatea diferită a apăsării, unghiul de plecare, suprafața imprimată (în întregime sau parțial), ancrasarea degetului la una dintre urme, suportul diferit pe care apar etc. sunt tot atătea cauze care pot genera deosebiri, fără să împieteze asupra stabilirii originii comune a amprentelor.

Știința criminalisticii nu elaborează un concept de identitate diferit de cel dialectic, dar pentru rațiuni de ordin practic, izvorîte din spacificul examinării probelor materiale, apelează, cel puțin în faza inițială a cercetări, și la accepțiunea pe care o dă identității logica formală. Lucru esta posibil, dat fiind faptului stabilității identității într-un anumit moment, în care caracteristicile și calitățile unui obiect pot fi considerate ca fixe. În consecință, aplicarea legii identității prin care se urmărește stabilirea unui obiect sau ființe, respectiv rezolvarea problemei „este sau nu acesta acel obiect”, corespunde întru totul scopului identificării criminalistice.

Analiza conceptului de identitate ar fi incompletă dacă s-ar omite o a doua latură, și anume identitatea dintre obiecte. Celor două laturi le corespund două aspecte ale identificării: a obiectului cu sine însuși (stabilirea faptului că obiectul examinat este același) și dintre obiecte (stabilira faptului că anumite obiecte sunt identice între ele în ceea ce privește unele proprietăți). Orice obiect al identificăriiesteîn același timp individual sau asemănător cu alte obiecte. Observăm că intervine o nouă noțiune, și anume de „asemănare”, care este același lucru cu „analogia” și „similitudinea”. Ea poate fi definită ca o „relație dintre două sau mai multe obiecte care au anumite proprietăți comune, în așa fel în cît cel puțin dintr-un punct de vedere ele pot fi practic confundate” [38, p.24]. Întradevăr, în lume sunt multe obiecte foarte asemănătoare fără a fi identice, așa după cum sunt multe obiecte aparent deosebite, dar care conțin în structura lor elementele de bază ale identității. Pe de altă parte, asemănarea dintre obiecte poate fi mai mare sau mai mică, pa cănd identitatea nu este susceptibilă de gradare, fiind proprie obiectului de-a lungul întregii sale existențe.

În identificarea criminalistică conținutul principal al examinării îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale similare conducînd la identificarea obiectului creator de urme și implicit la deosebirea totalității acestor caracteristici asemănătoare de cele ale altor obiecte. Dacă două obiecte, urme, fenomene, etc. se aseamănă, trebuie să se caute în ce sunt identice și în ce nu sunt, putîndu-se astfel spune că asemănarea este indiciul unei identități ascunse. Pe de altă parte, și deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanțele dintre obiectele sau urmele comparate contribuind la individualizarea și delimitarea lor. În literatura de specialitate acestă modalitate este chiar denumită identificare prin diferențiere. De pildă, în cazul unei scrisori anonime cu un grafism de evoluție superioară se vor elimena persoanele cu un scris inferior; la o urmă de încălțăminte se vor exclude pantofii și persoanele avănd o măsură net diferită; la proiectile se vor înlătura armele cu o altă lățime înclinare a ghinturilor țevei.

Un exemplu de excludere care limitează cercul suspecților îl oferă urmele de pe mentonul numitei P. E., victima unei agresiuni. Excoriațiile de formă arcuită, cu concavitatea în jos, indicau o mușcătură penetrantă în regiunea mentonieră, datorită suportului tare al maxilarului și a părților radiculare ale dinșilor. Hematomul din regiunea submentoniră indică o mușcătură nepenetrantă, din cauza elasticității pielii. Urmele de pe menton au fost ridicate prin mulaj (imaginea negativă), după care s-a obținut o replică (imagine pozitivă). Din compararea acestora cu urmele experimentale ale bănuitului G. B rezultau importante deosebiri. Arcada superioară avea o edentație frontală co o breșă (lipsea incisivul lateral din hemiarcada dreaptă), în timp ce pe mulajul mentonului locul respectiv prezenta o excoreație, deci acționase marginea triturantă a unui dinte. Apoi, incisivii frontali aveau ungiul format de fața palatinală cu cea vestibulară foarete mare (circa 45% ), motiv pentru care urmele lăsate erau foarte late în sens sagital și ca atare ar fi trebuit să producă excoreații mult mai late decît cele existente în menton. În sfîrșit, incisivul lateral stîng era mai redus și nu crea urme decît în condițiile strîngerii puternice a dinților, caz în care excoriațiile produse de ceilalși dinți s-ar fi amplificat. Arcada inferioară avea dinții încălecați, motiv pentru care marginile incizale nu urmau un arc perfect, ci olinie frîntă. O asemnea poziție nu corespundea urmelor de pe menton. În consecință, numitul G. B. a fost înlăturat ca autor al mușcăturii prezentate de victimă [8, p.167].

Judecata de asemănare de tipul „acesta este la fel ca celălat” are o mare importanță în activitatea de expertiză și, în general în procesul probațiunii, fără să echivaleze însă cu judecata de identitate. De aceea, trebuie combătută tendința de a extinde sfera noțiunii de identitate la asemănare. O eroare de acest gen, frecventă în practica judiciară, este aceea care se face atunci cîn se vorbește de „identitatea a două urme”, cînd în realitate ele sunt doar asemănătoare. Afirmîndu-se, de pildă, că scisul de pe documentul incriminat este „identic” cu scrisul persoanei de la care s-au luat probe grafice se confundă identificarea autorului (a sciptorului) cu identificarea scrisului (a grafismului). Experiența arată că specimenele de scris ale aceleiași persoane se aseamănă între ele, dar nu vor corespunde niciodată în cele mai mici detalii, pînă la suprapunere, așa cum se întîmplă în scrisul de tipar sau dactilografiat. La scrisul de mînă identitatea în sensul de asemănare perfectă poate fi obținută numai prin copiere, deci prin contrafacerea unui unui scris original, ceea ce înseamnă că scrisul realizat în acest mod nu provine de la persoana căreia îi aparține modelul. În acest caz „identitatea” materială devine privită sub aspectul identificării criminalistice, neidentitate.

Nu este mai puțin adevărat că expresia de „urme identice” poate fi întîlnită chiar în literatura de specialitate. Socotim că autorii respectivi au în vedere identitatea formală, materială, făcînd abstracție de micile diferențe nesemnificative dar totuși existente, căci identitatea perfectă nu există decît pe plan subiectiv (numere egale, mărimi egale, raporturi egale, forțe egale) și niciodată în diversitatea infinită a datelor empirice. Chiar dacă în practica de expertiză sau în limbajul comun termenul de „identic” este folosit pentru a se indica un înalt grad de similitudine (spre exemplu, striațiunile de pe cele două proiectile sunt identice), în fapt două obiecte sau reflectări nu pot fi niciodată identice, adică absolut asemănătoare. De aceea, afirmația de genul „impresiunea digitală găsită pe casa de bani și cea de la degetul X al învinuitului sunt identice” trbuie înțelesă ca o judecată de identitate de tipul „acesta este același cu acela” redată prin formula A=B, în care A și B sunt desemnări diferite ale aceluiași lucru. În legătură cu acesta notăm că termenii de „identitate” și „autenticitate” nu sunt sinonimi. Corespondența perfectă a două impresiuni digitale sau a două semnături, deci identitatea formală a acestora, poate fi obținută, după cum am văzut, și printr-un fals, astfel că expertul nu este chemat să stabilească identitatea, ci autenticitatea, proviniența certă.

Identificarea criminalistică poate fi definită ca stabilirea prin mijloace tehnico-științifice a identității unei ființe sau a unui obiect care are legătură cu fapta incriminată. Ea este subordonată scopurilor precise ale cercetării judiciare.

În acest context, specificul ei rezultă, în primul rînd, din necesitatea descoperirii unor fapte și situații cu valoare probantă, de unde obligativitatea ca să fie întreprinsă în limitele stricte ale legislației procesuale. În al doilea rînd, specificul identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea și interpretarea informațiilor conținute în reflectările sale. În al treilea rînd, dacă în criminalistică scopul final îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor și persoanelor, iar determinarea apartenenței generice doar prima etapă a procesului de identificare, în alte științe aceasta se consideră de regulă încheiată cu stabilirea genului, spaciei, tipului cu subdiviziunile respective. În plus, în criminalistică aria de examinare este mult mai largă decît în alte științe, întrucît, pe lîngă analiza caracteristicilor esențiale comune obiectelor de același fel, se pun în valuare și particularitățile de proviniență întîmplătoare: impurități, abateri de la tehnologia de fabricație, uzuri rezultate din exploatare etc. În al patrulea rînd, spre deosebire de alte științe, în criminalistică reprezintă o deosebită importanță nu numai stabilirea identității dar și stabilirea neidentității, prin care se infirmă o ipoteză sau versiune de anchetă.

1.2. Premizele științifice ale identificării criminalistice

Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită individualității, stabilității relative și reflectibilității obiectelor lumii înconjurătoare, acestea manifestându-se ca premise ale identificării.

Individualtatea. Prin individualizarea unui obiect se înțelege, în sens ontologic, că acel obiect este determinat prin proprietățile sale specifice. În sens gnosiologic, termenul de individual desemnează singularitatea unui obiect în raport cu alte obiecte din clasa sa, faptul că este singur în speța sa, adică se bucură de proprietatea unucității și se deosebește de orice alt obiect.

Fiecare obiect reprezintă un număr de însușiri proprii numai lui, sinteza aceasta fiind exprimată de categoria calitate, în virtutea căreia „într-un sistem de relații un lucru este ceea ce este și poate fi determinat și deosebit” [39, p.93], individualitatea unui obiect înseamnă deci o determinare calitativă, specificitatea sa față de alte lucruri. Ea este dată nu numai de însușirile inițiale ale obiectului, depildă cele provenind din procesul de fabricație, dar și de cele dobăndite ulterior, prin folosire și exploatare. Mai mult decăt atît, în cazul asocierii lor cu elementea apărute absolut întîmplător, particularizarea devine mai pronunțată. De aici observația că individualitatea este mai bine exprimată la nivel de detaliu, constatare valabilă nu numai pentru urmele care reclamă examinări trasiologice, dar și pentru alte genuri de urme, cum ar fi scrisul. Astfel, cele mai individuale gesturi grafice sînt cele reduse ca amploare, fiind „ascunse” chiar și pentru titularii scrisului, ca să nu mai vorbim de falsificator. Dintre acestea notăm, pentru exemplificare, sedila minusculelor „ș”, „ț”, căciula minusculelor „ă”, „î”, barele și trăsăturile de legare, trăsăturile slab imprimate sau întrerupte cu toate că mișcarea se continuă (mișcări „în aer” și „firele de păianjen”).

Individualul este de neconceput în afara generalului. Ambele alcătuiesc o unitate în care generalul se manifestă prin individual, iar acesta conține în sine generalul. Trecerea de la general la particular (specie infima) și de la acesta la individual se realizează prin operația de individaulizare. Generalul, conceput ca o sferă largă de noțiuni, dar mai săracă în conținutul informațional, prezintă mai multe grade de generalitate. Prin restrîngerea progresivă în favoarea creșterii conținutului se ajunge la individual, la obiectul sau ființa singulară selectată dintr-o mulțime. Delimitarea individualului parcurge trei etape: a) cunoașterea obiectului, adică ce prezintă el; b) încadrarea într-o clasă sau grupă de obiecte; c) individualizarea obiectului prin stabilirea identității sale;

Temeiul științific al identificării îl constituie tocmai individualitatea, irepetabilitatea obiectelor lumii materiale și posibilitatea de a separa un obiect de cele similare lui. Cu privire la acest ultim aspect notăm că posibilitatea principală nu transformă întotdeauna într-o posibilitate reală, concreră, datorită fie insuficienței manifestări a însușirilor, fie condițiilor de investigație nesatisfăcătoare.

Stabilitatea relativă. Așa cum am văzut, mișcarea are un caracter contradictoriu, fiind concepută ca unitate între stabilitate și schimbare, între mijcare și repaus, în care repausul „se manifestă sub forma unui echilibru dinamic, de stabilitate calitativă temporară a sistemelor orice sistem îșim păstrează, pentru o anumită perioadă, un număr de trăsături care îl fac să rămînă ceea ce este” [40, p.73]. Răspunsul apare astfel pe plan ontologic ca „temeiul concretizării esenței”, iar pe plan gnoseologic ca o „condiție a cunoașterii”.

Obiectele și ființele suferă în timp schimbări sub acțiunea factorilor externi și interni. Doar în mod abstract acestea pet fi omise, considerîndu-se identitatea ca o stare permanentă. Continua mișcare și transformare a lumii materiale nu contravine proprietății unui obiect de a fi individual. Pentru anumite intervale de timp identificarea rămîne posibilă, cîn schimbările nu sunt esențiale. În acest context individualitatea apare ca relativ stabilă.

Trebuie însă precizat că stabilitatea obiectelor variază în funcție de natura însușirilor pe care le au. Unele se modifică mai ușor și mai repede, altele mai greu și într-o perioadă mai îndelungată. De obicei, identificarea criminalistică vizează tocmai această ultimă categorie, prin exploatarea caracteristicilor cu o stabilitate pronunțată, în care modificările sunt neglijabile. Sub acest aspect, obiectele supuse examenelor de identificare pot fi clasificate în:

Practic nemodificabile, de pildă desenul papilar care, după cum am văzut, este unic, neschimbător și nealterabil, decît cu riscul producerii cicatericelor. Creșterea dimensiunilor amprentelor pe măsura înaintării în vîrstă nu atrage și o modificare a configurației desenului.

Relativ modificabile, de pildă scrisul de mînă, caracterizat prin variabilitate. Deși suferă un proces evolutiv, de la formare și pînă la dezorganizare datorită bătrîneții, în majoritatea cazurilor formele grafice rămîn constante. Tulburări ale coordonării mișcărilor (disgrafii) pot aparea ca o consecință a stării psihosomatice deosebite a scriptorului: oboseala, stări nervoase, stres, emoții puternice, stare de ebrietate, slăbirea vederii, cele mai diverse boli (în special mentale). Alte modificări pot fi determinate de cauze de moment, cum ar di suportul neobișnuit sau instabil pe care se scrie, poziția incomodă, instrumentul de scriere nefamiliar.

Modificabile, de pildă obiectele deteriorate prin uzură (încălțămintea prin purtare, țeava armei prin trageri repetate, anvelopa prin rulare, caracterele mașinii de scris prin dactilografiere) sa u prin intervenția unor factori externi (topirea zăpezii î care s-a imprimat o talpă, distrugerea urmelor unui accident de circulație de către vehiculele, corodarea țevei armei).

În afara factorilor naturali, practica expertizei criminalistice cunoaște și cazuri de modificare artificială, intenționată, în scopul derutăriii cercetărilor judiciare: deghizarea propriului scris, știrbirea toporului prin lovirea lamei, rănirea voită a degetelor, ștergerea urmelor, spălarea hainelor, mutilarea cadavrului, înlocuirea pieselor avariate de la autoturism, substituirea paginilor unui document. Pentru justa determinare a acestor modificări și aprecierea lor corectă în procesul identificării, criminalisticii îi revine sarcina de a studia factorii care perturbă identitatea, de a descoperi cauzele care generează deosebirile.

Reflectibilitatea. A treia premiză indisolubilă legată de precedentele, o constituie capacitatea obiectelor de a se reflecta și de fi reflectate. În sens epistemologic, reflectarea exprimă esența relației cognitive dintere subiect și obiect, dintre conștiință și existență. Mișcarea lumii materiale se realizează prin interacțiunea obiectelor și ființelor, într-un proces de influiențare reciprocă. În acest cadru, reflectarea constă în însușirea sistemelor materiale de a reproduce particularitățile obiectelor aflate în conexiune, vizînd pe de o parte urma ca rezultat al acțiunii exterioare, iar pr de ală parte reacția de răspuns la acestă acțiune. De cele mai multe ori reflectarea se identifică cu rezultatul acțiunii unui obiect asupra altuia.

Însușirea materiei de a se reflecta este cu atât mai coplexă cu cât forma de mișcare este mai evoluată, mergînd de la cele mai simple forme de reflectare mecanică din lumea anorganică și pînă la complicatele procese din materia superior organizată, cum ar fi creierul uman care reflectă realitatea prin intermediul percepțiilor, noțiunilor și celorlalte modalități de cunoaștere.

Reflectarea corpurilor aflate în interacțiune reproduce structura lor exterioară (reflectarea fizică). Capacitatea de imprimare reciprocă și totodată de modificare a suprafețelor care vin în contactla complicatele procese din materia superior organizată, cum ar fi ea nu redă însă întreaga structură a obiectelor, totalitatea însușirilor acestora, astfel că imaginile rezultate nu vor reprezenta niciodată o oglindire perfectă și integrală. Cu alte cuvinte, nu toate însușirile obiectelor sunt implicate în interacțiune și nici nu este necesară pentru identificare o echivalență a reflectărilor.

De regulă, reflectarea caracteristicilor obiectului în urmă este departe de a fi ideală. Imperfecțiunile se pot datora fie obiectului primitor, fie celui creator, precum și mecanismul de formare a urmei. De aceea, deosebirile, de fapt carateristici denaturate, pot avea ca origine o reflectare defectuasă sau incomplectă, datorită modului de imprimare (presiune redusă, alunecare de suport), deformărilo (proiectile ricoșate, tamponări în accidente), insufucienței plasticității sau aderențe a obiectului primitor (pămînt cu granulație mare, suprafață rugoasă), îmbîcșirii urmei cu substanțele stratificate (sînge, noroi, tuș etc.) pe lîngă redarea inexactă sau doar parțială a caracteristicilor este posibil ca urma să conțină „caracteristici false”, fără corespondent real la exemplarul original și care astfel apar în mod eronat drept deosebiri; de exemplu, întreruperi, contopiri de creste papilare artificiale, datorată imprimării defectuase a degetului.

După natura lor reflectările îmbracă următoarele forme predominante:

reflectare sub formă de urme care redau particularitățile exterioare ale obiectelor și ființelor;

reflectarea sub forma deprinderilor (de scriere în scris, de mers în cărarea de pași,de vorbire în convorbirile înregistrate pe banda magnetică);

reflectarea sub forma imaginilor mentale (relatate oral sau în scris, desenate, descrise după metoda „portretului vorbit”);

reflectarea sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video).

Din multitudinea de intercțiuni în care intră obiectele, ființele și fenomenele, criminalistic se pot delimita trei genuri principale, în funcție de caracterul schimbărilor rezultate și anume:

modificările izomorfe, de genul „original-copie”, care redau aspecte de ordin structural, inclusiv detaliile (figura unei persoane și imaginea ei fotografică, desenul papilar al degetului și amprenta sa, profilurile anvelopei și urma lăsată pe sol, microrelieful canalului țevei și striațiunile de pe proiectilul tras);

modificări homomarfe, care reflectă numai caracteristicile generale (urmele de contur ale obiectului vulnerat, marginile muchiei patrulatere a ciocanului cu care s-a produs leziunea de înfundare în calota craniană);

modeficările polimorfe, care nu fixează structura generală și nici cea individuală a obiectelor aflate în interacțiune, întrucît cel puțin unul dintre acestea nu posedă o structură stabilă (substanță lichidă, vîscoasă, pulverulentă).

Criminalistic vorbind, noțiunea de reflectare nu cuprinde orice rezultat elementar al interacțiunii corpurilor materiale și nici orice fel de modificare a stării de identitate, oricît de infimă ar fi. Reflectarea care interesează procesul de identificare constă în acea schimbare prin care pe, sau într-un obiect se produce o modificare de substanță, imprimarea imaginii altui obiect sau a unora dintre însușirile acestuia. În acest caz obiectul creator va fi cel reflectat iar obiectul primitor cel care reflectă. De observat că reflectarea primului de către al doilea apare ca o imagine inversată. Este vorba de simetria „reflectată”, așa numita „chiralitate” (de la grecescul „kheir”=mînă), adică de o reflectare transformată a obiectului prin inversiune, conform căreia imaginea în oglindă a mîinii drepte este mîna stîngă. Pentru o mai exactă înțelegere a valorii indentificatoare a reflectării în criminalistică, credem că se impun și alte explicații.

În primul rînd, reflectarea nu este un act pasiv, ci comportă o reacție specifică de răspuns. Astfel, obiectul activ poate fi reflectat în mod divers: – ca imagine a configurației exterioare (amprenta digitală, urma de adîncime a încălțămintei, impresiunea grilajului măștii protectoare a unui autovehicol); – ca o consecință a acțiunii (tăierea cu un clește, despicarea cu toporul, perlarea filamentului unui bec aprins și spart, urmrlr de electrocutare).

În al doilea rînd, în reflectare se produc nu numai caracteristicile obiectului ncare a acționat, dar și cele ale procesului de interacțiune: natura ei (mecanică, chimică, biologică), nivelul energetic, direcția și unghiul de aplicare a forței, modalitățile de contact etc. Astfel, reflectarea nu apare ca unact de receptare impasibil,ci ca o modificare a stării obiectelor însoțită de contracții, schimburi de energie, transmitere reciprocă de substanță. Plenitidinea reflectării obiectului care acționează depinde și de natura obiectuluzi care primește, de codițiile în care au loc interacțiunea etc.

În sfîrșit, un aspect esențial pentru criminalistică îl reprezintă compatibilitatea dintre reflectare și obiectul presupus a fi acționat,și anume dacă reflectarea (urma) reconstituie caracteristicile obiectului creator și modul în care s-a desfășurat acțiunea. Orice reflectare conține în sine informații asupra originii și mecanismului formării sale, care în anumite condiții permit determinarea obiectului care i-a dat naștere. Astfel, reflectarea, ca imagine a obiectului ori a însușirilor acestuia, constituie mijlocul cu ajutorul căruia se realizeară identificarea criminalistică, fie în sens pozitiv, de derminare certă sau cu probabilitate a obiectului, fie negativ, de excludere a acestuia [17, p.62-63].

1.3. Sfera obiectelor de identificat și clasificarea lor

Atît în teoria, dar mai ales în practica criminalistică se pune, nu de puține ori, problema determinării sferei obiectelor ce pot fi identificate și a elementelor de fapt care urmează a fi examinate în scopul identificării. Este oare succeptibil de identificare orice element el cercetării judiciare? De pildă timpul și locul (cănd și unde s-a comis fapta), însușirile lucrurilor și ființelor, forța fizică a unei persoane, modul de comitere a infracțiunii? Se poate vorbi de identificarea acțiunii de lovire, tăiere, împușcare, de identificarea unui proces tehnologic?

Mulți criminaliști nici nu își pun problema, alții o tratează în mod divers, astfel că opiniile divergente sau parțial neconcordante ne obligă la o succintă tratare a acestei dileme.

Fondatorii teoriei identificării criminalistice (spre exemplu, S. Potapov) opereau cu tot felul de obiecte și fenomene, entități calitative și cantitative, valori spațiale și temporare, însușiri fizice ale persoanei, facultățile sale mentale, capacitatea intelectuală. Cunoscutul criminalist rus I. D. Kucerov este, deasemenea adeptul unei noțiuni extensive. Pe lîngă lucruri, luate în sens larg (obiecte, persoane, animale), el include în identificarea criminalistică însușirile acestora, fenomenele, stările, spațiul și timpul. Justificarea o constiuie faptul că toate sunt forme obiective de existență ale materiei, mergînd pînă acolo încît, că s-ar putea vorbi de identificare chiar și atunci cînd trebuiesă se stabilească dacă autorul sau victima a consumat alcool înainte de producere a evenimentului, dacă persoana care a lăsat o cărare de pași suferă de infirmități fizice, dacă un obiect este armă albă, dacă o substanță este otrăvitoare etc. Același autor arată că practica oferă numeroase exemple de identificare a locului după fotografii. Mai complicată i se pare problema identificării timpului, dar cum obiectul de identificat se află într-un anumit loc, într-un anumit interval de timp, ar rezulta că fragmentele de spațiu și de timp ar constitui elemente ale identificării criminalistice [33, p.127].

În fine, un alt susținător al accepțiunii de mai sus este criminalistul N. A. Selivanov care consideră că poate fi indentificat criminalistic orice act de cunoaștere [35, p.60]. Un punct de vedere opus a fost formulat de către un alt criminalist rus de prima mărime – V. I. Koldin, după care conceperea largă a identificării nu este întemeiată, din moment ce stabilirea oricărei împrejurări a cauzei este de competența probațiunii judiciare. În cadrul acesteia, el lansează ideea „autonomiei” identificării, destinată să lămurescă legătura dintre obiect sau persoană și cauza cercetată [32, p.81].

În această problemă socotim că trebuie de pornit de la esența și sarcinile identificării criminalistice. Dat fiind că săvărșirea oricărei infracțiuni este de neconceput fără existența unui infractor, rezultă obiectul principal al identificării criminalistice îl reprezintă persoana. În al doi-lea rînd, legătura dintre acesta și faptă se stabilește mijlocit, prin intermediul obiectelor care aparțin infractorului sau pe care le-a folosit, purtat etc., de unde includerea în sfera identificării criminalistice și a obiectelor. Deși statistic figurează rar, obiect al identificării pot fi și animalele.

În ceea ce privește însușirile lucrurilor și ființelor, nu putem admite cuprinderea lor printre obiectele identificării criminalistice. Așa cum am mai arătat și cum vom mai avea ocazia să vedem, însușirile sunt purtătoare ale calității obiectului, îl definesc, îl particularizeată și totodată, îl deosebesc de alte obiecte. Or, tocmai acestea stau la baza identificării, astfel că nu se poate pune semnul egalității între ce se identifică și prin ce se identifică.

Înălțimea infractorului, lungimea tălpii sale, forța sa fizică sau orice altă însușire nu pot constitui obiecte ale identificării și, considerate separat, nici nu pot conduce la identificarea persoanei. Numai asociate cu alte însușiri reflectate ele contribuie la stabilirea identității.

În mod asemănător trebuie considerate, deprinderile umane și procesele de fabricație. Corect este să vorbim, după cum am arătat, de identificarea după scris și nu de identificarea scrisului, de identificarea persoanei după voce și nu de identificarea vocii, de identificarea autorului după modus operandi și nu de identificarea modului de săvărșire a infracțiunii etc.

La fel și cu fenomenele naturale sau provocate. Chiar dacă în limbajul curent se vorbește de o „identificare a fenomenului”, de fapt este vorba de stabilirea cauzei a ceva ce s-a întîmplat.

Spațiul și timpul, fără a le nega importanța în determinarea anumitor împrejurări în care s-a comis fapta, nu pot forma obiect idependent de identificare, ci doar coordonate spațiale și temporale ale obiectelor și ființelor supuse identificării. Există însă și situații în care s-ar putea concepe o identificare a spațiului, cu precizarea că în acest caz obiect al identificării nu este spațiul ca atare, ci locul concret, așa cum susține și I. D. Kucerov [33, p.128].

Referitor la obiectele care nu au o formă anume, o structură exterioară , cum sunt substanțele pulverulente, lichide și gazoase, în majoritatea cazurilor identificarea lor individuală nu este tehnic posibilă și demonstrarea legăturii lor cu cauza cercetată este mult mai difcilă decît pentru obiectele cu o formă fixă. În asemenea situații substanța trebuie definită cît mai exact prin volum, culoare, miros, consistență, fluiditate etc., prin raportarea condițiilor de existență la împrejurările concrete ale infracțiunii. Conform celor analizate mai sus, în activitatea de descoperire a infracțiunilor se poate stabili identitatea următoarelor obiecte: – persoanei, ce a comis infracțiunea sau a particitpat la ea (bănuitul); – diferitelor obiecte (unelte, mijloace tehnice) sau a completelor care au fost folosite la pregătirea, săvărșirea și mascarea infracțiunii; – diverselor materiale și substanțe utilizate de infractori ori obșinute în rezultatul acțiunilor ilicite.

O sarcină primordială a identificării criminalistice este stabilirea persoanei concrete, care a săvărșit infracțiunea sau a participat la aceasta.

Persoana în criminalistică e concepută ca un individ concret ce posedă o structură interioară și exterioară stabilă și irepetabilă. Persoana reprezintă o unitate a socialului și biologicului, psihicului și fizicului. Ea posedă diferite sisteme de însușiri strîns legate între ele, inseparabile de omul concret și suficiente pentru evidențierea lui veridică din totalitatea altor persoane. În calitate de asemenea sisteme pentru identificarea persoanei și determinarea apartenenței ei la grup pot fi folosite:

însușirile anatomomorfologice: particularitățile antropologice ale structurii exterioare a corpului uman, desenele papilare la mîini și la picioare, particularitățile aparatului dentar, structura anatomică a craniului scheletului;

biochimice: componența țesuturilor osoase, învelișul cutanat, părul, componența sîngelui și a produselor activității vitale (miros, sudoare, salivă și alte secreții ale organismului uman);

psihofiziologice: vocea, lexicul oral și scris, scrisul, deprinderi locomotorii, profesionale, modul de săvărșire a infracțiunilor;

social-psihologice: orientarea socială a persoanei, calitățile emotive, volitive, morale și etice;

social demografice: datele biografice de anchetă, trăsăturile cu valoare socială (starea socială, proviniența, studiile, profesia, locul de muncă, de studiu, anturajul social etc.).

Sistemele enunțate determină tipurile respective de identificare criminalistică și stabilirea apartenenței la grup a persoanei. În criminalistică sunt verificate prin aplicarea practică a unor asemenea tipuri ca dactiloscopia, fotorobotul, traseologia, odorologia, grafologia, fonoscopia ( după înregistrările sonore ale vocii și vorbirii orale), precum și după modul de săvărșire a infracțiunii și după trăsăturile social-demografice ale personei.

Indifernt de categoria însuțirilor de identificare, obiectul identificării este indistructibil, adică persoana concretă posedă o totalitate irepetabilă de trăsături fizice, psihice si sociale.

În calitate de obiecte ale identificării criminalistice în procesul descoperirii infracțiunilor deseori apar obiectele materiale – unelte și mijloace tehnice de comitere a infracțiunilor, obiecte ale atentatului criminal și obiecte ale mediului material al infracțiunii. În dependență de componența materială a obiectelor distingem:

identificarea obiectelor unitare – arme de foc, instalații explozive, mijloace de transport, încălțăminte, dispozitive de dactilografiat și multiplicat (respectiv, identificarea balistică, tehnico-explozivă, traseologică etc.);

identificarea obiectelor – complete de obiecte, obiectul în ansamblu ori a actului în părți;

identificarea sectoarelor de teren ori de încăperi (spre exemplu, locul de aflare a ascunzișului);

identificarea volumului dat de substanță ca element al anturajului material al evenimentului (bunăoară, stratul de vopsea ori lac al autovehicolului concret, soluție explozivă preparată în condiții casnice, substanțe explozive dint-o capacitate concretă etc.).

Posibilitățile identificării unor anumitor obiecte depinde de faptul dacă este indistructibilă structura interioară și exterioară, componența cilitativă și cantitativă a obiectului material (substanței), precum și de posibilitățile tehnice de stabilire a caracteristicilor și dovezilor individuale, de caracterul irepetabil al completului de indici evidențiați. De aceea la cercetarea substanțelor și altor obiecte practic nu întotdeauna e posibilă identificarea. În asemenea cazuri ne limităm la determinarea apartenenței la grupa obiectelor comparabile.

Persoana ori obiectul material concret, determinarea identității căruia ține de sarcinile identificării se numește obiect supus identificării. În majoritatea cazurilor el este necunoscut ofițerului de urmărire penală ori lucrătorului operativ, de aceea se prezintă și ca obiect căutat. La căutarea și descoperirea lui se folosrsc atît datele obținute de la victime, martori și alte persoane, cît și informația ce se conține în urme, documente și alte obiecte.

Convențional identificate sunt obiectele (confruntabile) evidențiate în procesul identificării și care constituie ipotetic persoana ori obiectul căutat, deoarece ele coincid prin indici de grup, iar în unele cazuri și prin indici individuali. Acestea sunt persoanele suspectate de alcătuirea unei scrisori anonime ori de comiterea unor acțiuni ilicite, arma de foc confiscată de la învinuit, mașina de dactilogradiatori alte obiecte care, ipotetic, pot fi unelte de săvărșire a crimei. Categoria dată de obiecte se numesc obiecte de control. Dacă indicii obiectului controlat coincid cu indicii obiectului căutat tragem concluzia că el este obiectul identificat. Dacă ipoteza despre identitate a fost greșită, obiectul controlat se exclude din procesul identificării. Obiecte supuse identificării sunt, deasemenea, persoanele reținute care ascund date despre ele, victimele cu identitate necunoscută.

A doua categorie de obiecte în procesul identificării criminalistice o alcătuiesc așa-zisele obiecte de identificat. La ele se refră obiectele ce sevesc drept mijloc de determinare a prezenței sau lopsei identității: cele purtătoare de informație despre persoana ori obiectul căutat (probele materiale) și mostrele pentru cercetare comparativă. De exemplu, la identificarea armei se utilizeză atît gloanțele și tuburile de cartuș descoperite la fața locului, cît și gloanțele și tuburile de cartuș obținute în rezultatul tragerilor experimentale din arma supusă controlului. Primele sunt obiectele purtătoare de informație despre arma căutată, celelalta – mostre pentru cercetarea comparativă. Același rol îl joacă manuscrisele anonime sau discutabile și modelele de scris ale persoanei suspectate (controlate). Divizarea în obiecte supuse identificării și obiecte de identificare contribuie la precizarea sarcinii și condițiilor identificării: ce (cine) anume trebuie supus identificării.

În funție de scopul identificării unul și același obiect poate fi prezentat în calitate de obiect final ori intermediar de identificare. Identificarea unui obiect unitar poate fi precedată de stabilirea sursei lui de proviniență (de exemplu a fabricii de fabricare ori a lotului de producție livrată). Ultima se prezintă în calitate de obiect intermediar, dacă sarcina identificării rezidă în stabilirea întregului concret la care a fost prelucrat detaliul dispozitivului exploziv. Stabilirea fabricii și a lotului de producție reprezintă doar determinarea apartenenței la grup a strungului. La rîndul său stabilirea srungului poate însemna determinarea obiectuluiintermediar, dacă în urma cercetărilor ulterioare, conform indicilor profesionali și celor individuali, urmează să se identifice persoana concretă care a confecționat detaliul sistemului exploziv la strungul dat.

Rolul obiectului intermediar la identificarea persoanei, îl joacă de obicei, individul depistat în urma cercetărilor de expertiză (o singură persoană, dar deocamdată nedefinită). De exemplu, prin cercetarea grafoscopică se poate constata că foile volante difuzate la intervale diferite de timp au fost executate de una și aceiași persoană care încă nu a fost stabilită. Procesul identificării nu poate fi considerat definitiv pînă cînd nu va fi descoperit executorul foilor volante [14, p.52-53].

Cu privire la clasificarea obiectelor, în obiecte de identificat și obiecte identificatoare, în literatura de specialitate se observă că „de identificat „ este obiectul a cărui identificare constiuie scopul cercetării, astfel obiectul identificator, în literatura de specialitate mai este denumit și obiect scop, iar cel „identificator” obiectul – mijloc, adică cel ce servește ca obiect-mijloc [23, p.17].

Într-un proces de identificare avem un singur obiect-scop și unul sau mai multe obiecte- mijloc. Obiectele-scop sunt acele care au fost percepute de către unele persoane în anumite împrejurări sau, prin acțiunea nemijlocită, au creat urme la locul faptei, urme care pot duce pînă la identificarea lor. Obiectele-mijloc sunt urmele de la locul faptei, precum și impresiunile obținute experimental cu obiectele bănuite de a le fi creat în timpul săvărșirii faptei cercetate. Aceste impresiuni poartă denumirea și denumirea de „modele-tip”. Așa, de exemplu, gloanțele descoperite la locul faptei și cele trase experimental de către expert, în vederea identificării armei cu care s-a tras, sunt obiecte-mijloc, iar arma corp-delict este obiect scop. La sfîrșitul acestui proces de identificare expertul nu va constata identitatea gloanțelor supuse examinării, ele fiind entități diferite, ci identitatea armei cu care a fost trase gloanțele respective. Uneori, examenul comparativ se face nemijlocit între obiectele-mijloc și obiectul-scop, cum ar fi, de exemplu, în procesul identificării autovehicolului bănuit în comiterea unui accident de circulație. În asemenea situație, uneori se compară anvelopa, cu partea integrantă a obiectului-scop, cu mulajele și fotografiile urmelor de la locul faptei sau chiar direct cu urmele respective.

Obiectele-scop și obiectele-mijloc, pentru a putea fi utilizate în procesul identificării, trebuie să aibă caracteristici relativ stabile, care să se mențină – în trăsăturile lor generale – pe o durată de timp care să permită folosirea lor în cercetarea criminalistică. Această stabilitate relativă trebuie înțeleasă în sensul că atît obiectele creatoare de urme, cît și urmele acestora pot fi examinate, în procesul examinării, cu șanse de izbîndă, numai dacă ele își mențin trăsăturile lor esențiale pe odurată de mai multe ore sau zile. De obicei, obiectele creatoare (adică obiectele-scop) își păstrează caracteristicile esențiale pe odurată utilă de timp, în chimb urmele suferă, uneori, datorită acțiunii agenților exteriori, schimbări atît de substacțiale încît devin inutilizabile la identificarea obiectului-scop, cum adesea se întîmplă cu urmele lăsate de picioare, care, prin acțiunea ploii, a vîntului, a căldurii solare, pierd detaliile obiectului creator de urmă, forma generală.

Pornind de la situația că nu se știe dinainte dacă obiectul de identificat este cel care a lăsat realmente urma incriminată, autorii teoriei identificării propun o altă clasificare, și anume în obiecte de căutat și obiecte de verificat [17, p.91]. Obiectul de verificat se presupune a fi cel căutat, dar este posibil ca investigațiile întreprinse să dovedească că nu este adevărat și că urmele provin de la un alt obiect. Aceasta înseamnă că obiectele de verificat pot fi multiple, iar cel căutat este unul singur.

Noțiunea de obiect de căutat evidențiază sarcina probațiunii, aceea de a stabili obiectul individual legat de evenimentul anchetat. Obiectul de căutat se află într-un raport de direct cu infracțiunea, fie că este vorba de infractor sau victimă, fie de arma sau instrumentul folosit.

Noțiunea de „obiect de căutat” (învinuitul, corpul delict, lucrul confiscat etc.) relevă posibilitatea realizării probațiunii cu ajutorul identificării, prin emiterea și verificarea de versiuni cu privire la obiectul căutat. Eliminîndu-se succesiv diversele obiecte de verificat luate în considerație, se pote ajunge la cel căutat. În această situație obiectului i se atribuie ambele calități sau, mai exact, o dobîndește și pe a doua (învinuitul este identificat ca autor al urmelor, arma ridicată este cea cu care a fost împușcată victima etc.) Corelînd cele două clasificări, observăm că „obiectul de căutat” poate fi atît „obiectul de identificat”, cît și „obiectul identificator”. De obicei se caută obiectul de identificat (vehiculul care a lăsat urmele de anvelopă, persoana de la care provin impresiunile digitale), dar există și cazuri în care căutat este obiectul identificator ca purtător al reflectărilor altui obiect (persoana pe corpul sau îmbrăcămintea căreia s-a imprimat imaginea unui obiect cu care a venit în contact). În sfârșit, obiectul de căutat poate fi concomitent de identificat și identificator, cînd obiectul creator de urme a primit la rîndul său urmele altui obiect (în cadrul accidentului, vehiculul a produs vătămări victimei și, concomitent, a prelevat de la acesta sînge, păr, fibre textile).

O altă clasificare a obiectelor identificării criminalistice are drept criteriu fenomenul reflectării generat de acțiunea unor obiecte asupra altora și le împarte în obiecte reflectate și obiecte care reflectă. Primele acționează și se imprimă asupra secundelor, care receptează acțiunea și le reflectă.

Alți adepți a acestui sistem, consideră criteriul reflectării mai sigur, întrucît este obiectiv, în timp ce criteriul corelării scopului și mijlocului ar fi în mare măsură mobil, depinzînd de ce s-a găsit mai întîi: obiectul care a acționat sau cel care a suportat acțiunea primului [17, p.92].

Și alți susținători ai clasificării după reflectare contestă utilitatea celei bazate pe noțiunile de „scop” și „mijloc”, respectiv „de identificat” și „identificator”, obiectînd că ar aduce la confundarea lor. De pildă, un obiect fașă de urmă poate fi privit ca obiect identificator, întrucît este folosit ca mijloc de identificare a posesorului, dar, pe de altă parte, identificarea pantofului reprezintă sarcina sau scopul identificării după urmă, astfel că el apare și ca obiect de identificat.

În opinia nostră, toate sistemele de clasificare sunt deopotrivă valabile, chiar dacă rețin aspecte parțial diferite și nu sunt aplicabile tuturor situațiilor, cu observația că totuși ultimul pare mai limitat. Pe de o parte, nu include cazurile de interacțiune a obiectelor, iar pe de altă parte criteriul acțiunii nu își găsește aplicabilitatea în cazul identificării prin reconstituirea întregului dezmembrat, cînd lipsește acțiunea unor părți asupra celorlalte. „de identificat” (scop) este obiectul pînă în momentul fragmentării, iar „identificatoare” (mijloc) sunt fragmentele rezultate. Or, dacă obiectul identificator îl constituie cioburile descoperite la locul accidentului rutier, iar obiectele de identificat resturile geamului aotovehicolului (de parbriz sau far), înseamnă că de identificat nu mai este întregul – care nu mai există, nu poate fi restabilit – ci acea parte în legătură cu care se efectuează cercetarea.

Cît privește identificarea obiectelor complexe, obiectul identificator poate fi constituit dintr-un andamblu de reflectări. De pildă, urmele de pe un tub de cartuș reproduc caracteristicile mai multor piese ale armei: lama ridicătoare a magaziei cartușelor, partea frontală a închizătorului, cuiul percutor, marginea ferestrei de ejectare. În asemenea cazuri componentele obiectului complex apar ca obiecte de identificat independente, cu condiția să conțină suficiente elemente individualizatoare.

În literatura de specialitate se întîlnesc și alte clasificări, cum ar fi cea propusă de N. Terziev. care împarte obiectele după rolul lor în procesul identificării, și anume: – obiecte de determinat; – obiecte prin care se determină cel dintîi; – obiecte de verificat; – modele de comparație [36, p.19].

Dacă primele categorii își găsesc corespodent în clasificările precedente, modele de comparație nu reprezintă obiecte materiale în sens procesual, chiar dacă reflectă caracteristicile obiectelor de verificat oținute pe cale experimentală. Ele constituie doar un termen al examenului comparativ de identificare, cu condiția să aibă o proveniență certă și să fie apte de comparație.

În concluzie, la clasificarea obiectelor identificării criminalistice, trebuie să recunoaștem că, la prima vedere, ea pare mai mult teoretică, complexă. În practica curentă, pentru majoritatea juriștilor și chiar pentru unii experți, lucrurile sunt mult mai simple: pe de o parte, avem obiectul sau urma în litigiu și, pe de altă parte, obiectul sau urma de comparație. Este adevărat că această împărțire este satisfăcătoare pentru foarte multe cazuri, dar opiniile de autori au meritul de a sesiza aspecte reale, a căror ignorare sau necunoaștere poate genera erori de interpretare.

1.4. Procesul și etapele identificării criminalistice

Procesul identificării parcurge mai multe trepte de la general la spre particular, selectînd prin metoda comparației trăsăturile caracteristice ale obiectelor, ființelor, ori fenomenelor, descoperite cu ocazia perceperii lor nemijlocite sau a urmelor lăsate de ele, pe care organele judiciare și experții le supun examenului criminalistic. Pe baza caracteristicilor stabilite, obiectele, ființele sau fenomenele sunt delimitate în tipuri, grupe, subgrupe, ajungîndu-se în cele din urmă la individualizarea lor. Această individualizare, reprezintă în sine identificarea, care constituie scopul cercetării criminalistice. Pentru înțelegerea procesului de identificare, care se desfășoară de la general spre particular, pănă la identitate, luăm urmele lăsate la locul faptei de roțile unui autovehicul. Aspectul general, al urmelor respective demonstrează că ele au fost create de un autovehicul – tipul mijlocului de transport, numărul roților, lățimea lor și distanța dintre ele, redate în urme, indică un autoturism – grupa autovehicolului; iar caracteristicile desenului antiderapant al anvelopelor, circumferința roții și lățimea ei conduc apre un autoturism „Dacia- – subgrupa autovehicului; și, în fine, urmele de uzură de pe anvelope, imprimate în sol, arată că au fost create de autoturismul „Dacia- cu numărul de circulație CJ 03 MIS – identitatea autovehicolului în cauză [19, p.12].

Așa dar, trăsăturile caracteristice ale obiectelor, ființelor, sunt selectate prin determinarea genului, speciei grupei, subgrupei, tipului, modelului etc., pînă se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespuntător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: – determinarea apartenenței generice; – identificarea individuală (individualizarea). Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premiza logică a celei de-a doua.

Trăsătura esențială a acestui proces constă tocmai în unitatea și integritatea sa. Diferitele etate și rezultate intermediare obținute prin cercetare nu pot fi considerate separat în scopul final al identificării. Cum orice obiect este individual, și indentificarea este numai individuală. De aceea, în diferite etape se poate vorbi doar de conținutul diferit al identificării, în care determinarea apartenenței de gen apare ca o identificare incompletă, cu valoare mai redusă decît cea a identificării propriu-zisr. De altfel, în numeroase cazuri, imposibilitatea identificării individuale include o concluzie categorică de identificare generică. Cu alte cuvinte, problema este parțial rezolvată prin afirmarea corespodenței caracteristicilor generale.

În altă orfine de idei, unii autori consideră că, despărțirea celor două etepe este greșită; în primul rînd, pentru că ignoră conținutul logic al procesului de identificare, în cadrul căruia important apare aspectul dacă este su nu vorba de identitate. În al doilea rînd, susține el, ar fi și o gereșeală de ordin metodologic, căci s-ar rupe legătura obiectivă dintre caracteristicile generale și cele individuale proprii oricărui obiect. Pe cale de consecință, s-ar acredita ideea falsă că pe lîngă obiecte „individuale” ar exista și obiecte „neindividuale”[27, p.81]. În sens contrar, s-au exprimat păreri potrivit cărora determinarea apartenenței generice și identificarea individuală ar reprezenta două procese independente, cu sarcini și scopuri proprii, cu metode și concluzii diferite, și deci ar constitui mijloace independente de probă. Incontestabil că ponderea lor în probațiune diferă, dar aceasta nu împietează unicitatea procesului în întregul său.

În practica de expertiză există cazuri în care nu sunt parcurse cele două etape ale identificării. Astfel, atunci cînd examenul comparativ rezultă deseori categoric în ceea ce privește genul, concluzia va fi de excludere a identității și, ca atare, cercetarea se oprește la prima etapă. În același stadiu se rămîne și atunci cînd caracteristicile individualizatoare sunt insuficiente, urma este prost imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde absența particularităților necesare.

Se cunosc însă și situații în care stabilirea identității nu este precedeată în mod obligatoriu de o determinare generică. De pildă, un text scurt, dactilografiat, dar care conține caracteristici specifice (semne grafice deformate sau tocate, vădite dezalinieri etc.) oferă suficiente elemente pentru a conchide că o fost scrisă la o anumită mașină. Prin urmare, apartenența generică nu apare în toate cazurile ca o etapă distinctă de lucru, fiind evidentă sau neridicănd probleme speciale. De fapt, ea nu lipsește, ci absorbită în faza a doua (identificarea mașinii include și corespondența mărcii acesteia).

Determinarea apartenenței generice constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, subspecie etc., îi apatține. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, astfel că determinarea apartenenței generice depinde în mare măsură de amploarea și profunzimea acestor clasificări.

Clasificarea reprezintă o operație logică de includere a unui obiect într-o anumită clasă. Din punct de vedere criminalistic și al probațiunii judiciare clasificarea apare ca o sarcină independentă (de exemplu, dacă o substanță necunoscută este narcotic), dar ca etapă intermediară (tipul narcoticului, urmănd să stabilească apoi proveniența). Atunci cînd identificarea reprezintă o etapă a identificării, expertul trebuie să continue pînă la încadrarea obiectului într-o unitate de clasificare cît mai îngustă, în tentativa de a se apropia cît mai mult de individual.

Pentru determinarea apartenenței generice se apeleză în primul rînd la clasificările și sistematizările științelor naturii și tehnice. Drept criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcția obiectelor, structura sau compoziția chimică a substanțelor, iar pentru ființe însuțirile anatomice, psihice, fiziologice etc. [10, p.60].

Clasificarea reprezintă particularitatea de a avea drept sarcină prioritară determinarea unei grupe minimale de obiecte care să faciliteze identificarea celui căutat. În criminalistică valoarea criteriilor de clasificare diferă de cea din alte domenii. Astfel, o caracteristică poate fi extrem de importantă în primul caz și lipsită de orice informație în al doilea. Atunci cînd clasificările diverselor domenii nu asigură o suficientă individualizare a obiectelor, criminalistica elaboreză clasificări proprii, în funcție de sarcinile sale, cum ar fi clasificarea obiectlor identificării pe care am analizat-o anterior, clasificarea dactiloscopică, clasificarea urmelor după modul de formare, clasificarea armelor etc.

Totalitatea caracteristicilor obiectelor și ființelor permit includerea lor în grupe tot mai restrînse de clasificare. De pildă, armele de vînătoare se clasifică în arme lise, cu ghinturi și combinate. La rîndul lor, cele lise se împart în arme cu o țeavă și cu două țevi. Considerînd caregoria armelor de vînătoare drept gen, cele lise vor reprezenta specia, iar cele cu o țeavă sau două subspecia. La fel, clasificarea în arme cu țeavă lungă și scurtă (genul), iar acestea din urmă în revolvere și pistoale (specia), care la rîndul lor se subdivid în funcție de alte elemente constructive (subspecia). Stabilirea genului sau grupei îmbracă un caracter general sau apecial. De exemplu, pistolul „Browing model apare ca o noțiune specială față de noțiunea generală de pistol „Browing”, iar acesta ca o noțiune specială față de cea de „armă de foc de mînă”.

În literatura de specialitate se poartă discuții în legătură cu denumirea celor două etape ale procesului de identificare criminalistică. Cum controversele nu au caracter pur terminologic, ci vizează înseși noțiunile de identitate și identificare, să facem o incursiune în această problemă.

Unii autori sunt pentru termenii de „identificare generică” și „identificare individuală”. Alții îi consideră nepotriviți și propun folosirea expresiilor „determinarea apartenenței grupale” sau „stabilirea apartenenței generice” și „stabilirea identității”.

Referitor la aceste discuții se pune mai întîi problema raportului dintre noțiunea de gen și cea de grupă. Pentru cei mai mulți, între „apartenența generică” și „apartenența grupală” nu există nici o diferență sau nu o caută. În realitate fiecare dintre ele reunește și delimiteză obiectele pe baza altor criterii, și anume genul după caracteristicele materiale, ale substanței, iar grupa după caracteristicile specifice ale cazului concret, cum ar fi condițiile de formare sau existență (exploatare, depozitare, transport etc.). atunci cînd se stabilește apartenența la un gen, spacie sau o altă împărțire de clasificare vorbim de „apartenența generică”, de exemplu, natura chimică a cenelei. Dacă însă se stabilește apartenența la o grupă specială delimitată, alcătuită prin luarea în considerație a împrejurărilor concrete ale cauzei și ale scopului probațiunii, vom întrbuința expresia de „apartenență grupală”, de pildă, proveniența a două mostre de cerneală din același lot de fabricație. Presupunînd că se poate stabili că au făcut parte din aceiași călimară sau rezervor de stilou, ne vom afla însituația unei identificări individuale. În consecință, determinarea apartenenței grupale ne apare ca un al doilea stadiu sau ca un „substadiu” al primei atape a procesului de identificare.

Există autori care contestă apartenenței generice calitatea de identificarea criminalistică, socotind că ar reprezenta un gen independent de examinare [29, p.7]. În legătură cu această opinie, s-a avansat ideea unei „expertize de identificare”, specific criminalisticii, și a unei “expertise de clasificare”, echivalentă determinării apartenenței generice, care nu ar fi de competența criminalisticii [37, p.5]. Astfel, se susține că examinările întreprinse în vederea determinăriinaturii și provinienței obiectelor nu s-ar deosebi cu nimic de obișnuitele cercetări de clasificare din fizică, chimie, biologie etc., care se efectuiază de cpecialiștii în științele tehnice și naturale, fără să necesite o progătire criminalistică. Aceste puncte de vedere restrictive nu s-au bucurat de prea mare ecou pe plan teoretic și, cu atît mai mult, practic. Expertul criminalist nu poate fi exclus de la așa-zisa „expertiză de clasificare” întrucît aceasta constituie prima etapă a cercetărilor în rezolvarea problemei identității. Pe de altă parte, termenul „expertiză de identificare” nu este adecvat și nici nu acoperă întreaga arie de preocupări a axpertizei criminalistice. După cum se știe, ea nu se reduce la problema identificării, cuprinzînd și fapte ce nu implică raportul de identitate, cu ar fi, spre exemplu, stabilirea ștergerii unui scris, reconstituirea scrisului inițial, depistarea adăugirilor etc.

Privitor la termenii de „identificare generică” și „identificare individuală”, unii autori obiecteză că, întrucît, filosofic vorbind, un obiect poate fi identic numai cu sine însuși, termenul de identificare generică ar fi incorect. Contra acestei opinii se pronunță M. I Segai, care pleacă de la faptul că în filosifie nu se are în vedere numai obiectul individual determinat, ci și substanța sa ca noțiune generală. În consecință, este justificat ca nu numai în chimie, fizică etc., să se vorbească de identificarea colorantului a hîrtiei, a sticlei etc.: obiectul de identificat nu va fi numai unul singular, ci un anume material, substanță, astfel că s-ar impune menținerea în criminalistică a terminilor de „identificare generică” și „identificare individuală” [34, p.17].

Mulți autori optează pentru termenul de „apartenență generică”, motivănd că cel de „identificare generică” ar putea fi confundat cu „identificarea individuală”. Noi nu credem că termenul de „identificare generică” și de „identificare individuală” ar fi gerșit. Cu privire la primul, cînd se determină un obiect, o substanță, etc. Se stabilește natura sa, prin diferențierea sa de toate celelalte obiecte sau substanțe avînd alte caracteristici, deci alt gen. Cît privește termenul de „identificare individuală”, s-ar putea obiecta că „individualul” se include în „identitate” și, ca atare, precizarea apare inutilă, constituind o tautologie. Într-un fel așa și este, dar numai atunci cînd se adoptă pentru prima etapă denumirea de „apartenență generică”. Cînd se folosește însă cel de „identificare generică”, pentru delimitarea celor două etape se impune adăugarea adjectivului „individual”.

Independent de discuțiile purtate, se poate considera deci că termeneul de „determinare a apartenenței generice” este echivalent din punct de vedere al fondului problemei cu cel de „identificare generică”. Tot așa termenii de „identificare” (propriu-zisă) și „stabilire a identității” sunt echivalenți cu cel de „identificare individuală”.

Practica judiciară și de expertiză conturează diverse aspecte ele problemei determinării apartenenței generice. Pe de o parte, este vorba de apartenența obiectului la un anume gen, pe de altă parte, de apartenența mai multor obiecte la acelați gen. În primul caz, expertul trebuie să nominalizeze genul (eventual cu subclasificările sale), spare exemplu, „leziunea de înfundare a foet creată de un obiect contodent, avînd o muchie patrulateră de….cm, gen topor. În al doilea caz, expertul poate să nu precizeze genul, constatînd doar că obiectele sunt de același fel, de pildă, tăieturile de pe ambele căciuli au fost executate cu același tip de obiect ascuțit.

Cînd se dispune de urmă, genul se stabilește după reflectarea structurii exterioare a suprafeței de contact imprimată, de pildă, conturul pantofului, profulurile benzii de rulare etc. Concluzia de apartenență generică este formulată de expert fie prin compararea urmei cu unul sau mai multe obiecte suspecte, fie – în lipsa acestora – prin aprecieri bazate pe experiență, colecții respective.

Nu este exclus ca însuși organul de urmărire să ceară să se verifice mai multe ipoteze.

Trebuie observat că noțiunea de gen este convențională, ea desemnînd de obicei orice unitate și sub unitate taxonomică. De aceea, se impune folosirea unor noțiuni cît mai determinate, în funcție de natura obiectului și de posibilitățile de examinare. De pildă, pentru mașini și mecanisme se folosesc noțiunile de sistem și model: la arme proprietățile intriseci (construcție, calibru, mod de încărcare, percuție și ejectare) deosebesc un anumit sistem de armă de alte sisteme și deci constituie un prim criteriu de stabilire a apartenenței generice.

Întrucît noțiunile largi (sistemele) înglobează mai multe caregorii restrînse (modele) determinarea apartenenței generice se restrînge și ea, căci dacă toate modele prezintă caracteristicile sistemului, în schimb fiecare model are caracteristici proprii care îl particularizează în raport cu celelalte modele din cadrul aceluiași sistem. Este vorba deci de o metodă secvențială, aglomerativă, ierarhică și fără suprapuneri, prin care „plecînd de la n obiecte considerate a fi n mulțimi disdincte, în fiecare etapă se realizează o grupare a lor în mulțimi care sunt în număr din ce în ce mai mic ajungîndu-se în cele din urmă la o singură mulțime, avînd n elemente” [20, p.181].

Caracteristicile de gen reținute ca bază de definire trebuie să fie specifice pentru clasa respectivă și totodată constante, în așa fel încît să reprezinte un ansamblu irepetabil la un alt gen de obiecte. În acest sens, am semnalat deja preocuparea criminalisticii pentru determinarea volorii identificatoare a caracteristicilor, ceea ce ne dă măsura în care ar fi posibilă repetarea acelorași caracteristici la obiecte de gen diferit. Legat de acest aspect calitativ apare și cel cantitativ, respectiv al suficienței caracteristicilor pentru definirea genului.

Cu cît este mai îngustă grupa din care face parte obiectul, cu atît este mai mare probabilitatea identității. Pe de altă parte, cu cît numărul elementelor comune este mai mare și cu cît acestea sau o parte dintre ele sunt mai rare, cu atît se aproprie mai mult identificarea generică de cea individuală. Așa cum am mai arătat, această apropiere depinde și de nivelul de dezvotare a științei și tehnicii, precum și de stadiul metodelor de examinarespecific criminalistice la un moment dat. De exemplu, în domeniul urmelor formate în prafuri, particule metalice, coiburi de sticlă, vopsea, pămînt etc., prin metodele așa-zis „clasice” (examinarea în lumină de zi și artificială, fluorescența în ultraviolet, reflexia și luminiscența în infraroșu, gradientul densității etc.) se determină forma, culoarea și alte cîteva proprietăți. Or, prin aplicarea metodelor moderne de analiză instrumentală (spactrofotometria de emisie, de difracție a razelor X în infraroșu, microanaliza spectrală cu laser etc.), cercetările au fost extinse la noi aspecte, imposibil de investigat prin vechile metode, astfel că se poate ajunge la evidențierea unui anumit element – anomalie sau impuritate – care „personalizează” substanța.

Prezența unor deosebiri esențiale înseamnă înseși negarea apartenențai generice, respectiv a identității. Cînd între două probe de vopsea auto, dintre care una găsită la locul accidentului și alta recoltată de pe automobilul suspect, se constată deosebiri în ceea ce privește natura grundului, numărul straturilor sau culoarea acestora, conclutia va fi certă – negativă, adică de excludere a automobilului cercetat. Cum rețetele de fabricație pot să varieze de la un fabricant la altul, nu trebuie să surprindă că două vopsele, deși de același tip, totuși se deosebesc. Mai mult decît atît, chiar între diversele șarje ale aceluiași produs se pot înregistra diferențe datorate variației cantitative a fiecărui constituient, care în producție nu este riguros dozat. Pentru a fi reținute drept criterii de diferențiere, deosebirile trebuie să fie reale și nu create artificial prin jocul anumitor împrejurări.

Etapa finală a identificării criminalistice o constituie identificarea exemplarului concret a obiectului sau ființei căutate. În ciuda obiecților ce s-ar putea aduce ne determină să adoptăm denumirea de „identificare individuală”. Pe lîngă meritul de a fi definit exact scopul și sarcina identificării criminalistice, termenul include noțiunea de „individual”, esență și calitate a identificării. Așa cum am arătat, lucrurilor și ființelor le sunt proprii caracteristici care există în mod obiectiv și care, în procesul interacțiunii lor ocazionate de săvărșire a faptei penale, se reflectă ca imagini materiale. Deci, identificarea individuală apare ca raport între obiect și oglindirea sa.

Identificarea obiectului individual se întemeiază în complexul tuturor caracteristicilor care, luate separat, pot fi întîlnite și la alte obiecte. Pe cale de consecință, potrivit teoriei identificării criminalistice, nu este suficientă acceptarea postulatului universalității individului, ci se cere a fi demonstrată în fiecare caz. A individualiza un obiect concret – cel care a produs urmele incriminate – înseamnă a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelalte asemănătoare.

Necesitatea individualizării prealabile a urmelor și obiectelor este impusă de necesitatea obținerii datelor, informațiilor ce urmează a fi comparate, realizîndu-se în acest fel sarcina cercetării de identificare: trecerea de la grupe mai largi de obiecte la grupe tot mai înguste, pînă la descoperirea obiectului concret creator de urme. Astfel, la o urmă de mănușă, caracteristicile generale sunt date de aspectul materialului (modelul împletiturii, textura tricotului, cusăturile de îmbinare ale bucăților de piele etc.), ceea ce contribuie la identificarea generică, în timp ce individualitatea se bazează pe caracteristicile rezultate din uzură sau din deteriorări accidentale (rosături, tăieturi, arsuri) precum și din operațiile de remediere ale acestora (cîrpituri, peticire etc.).

Individualizarea după reflectările succesive permite mărirea volumului de infomație datorită multiplicării numărului de reflectări prodise de obiectul căutat. De pildă, o anvelopă își imprimă profilul la fiecare rotire, o cărare de pași reproduce de mai multe ori aceiași talpă, o ștampilă este aplicată pe mai multe acte, același deget lasă multiple urme.

Individualizarea după reflectări paralele are loc cînd pe un singur obiect primitor (suport) s-au imprimat mai multe componente ale aceluiași obiect creator: degetele aceleiași mîini, diverse părți ale corpului omenesc, diferite obiecte de îmbrăcăminte ale aceleiași persoane. Tot astfel, identificarea apratului de fotografiat se face după urmele lăsate pe film de sistemul de transportare, șasiul de ghidare, marginile ferstrei de expunere și alte piese componente [31, p.28].

Fundamentul metodologic al individualizării îl constituie categoriile de necesitate și întîmplare. Dacă necesitatea desemnează însușirile și raporturile care au un temei intern, decurgînd din esența lucrurilor, întîmplarea desemnează însușiri și raporturi care au un temei extern, fiind neesențiale. Și totuși, pentru identificarea criminalistică sunt esențiale. Mai mult decît atît, în unele cazuri identificarea obiectului concret nici nu ar fi posibilă fără elemente întîmplătoare.

O altă clasificare a etapelor de identificare în calitate de etape principale, sunt considerate următoarele momente: – Stabilirea sarcinilor și condițiilor identificării; – Analiza informației în scopul determinării apartenenței la grup a obiectului supus identificării; – Evidențierea caracteristicilor comparabile (etapă separată); – Studierea comparativă a obiectelor supuse verificării cu reflectările obiectului căutat; – Aprecierea rezultatelor identificării.

Identificarea criminalistică începe după descoperirea obiectului purtător de informație despre persoana sau obiectul ce urmează e fi identificat. Asemenea purtători pot fi obiectele cu urmele mîinilor, textele printate, cartușele, tuburile împușcate etc. Prin studierea cestor obiecte se stabilește atribuția lor la cazul cercetat, condițiile de formare a urmelor și altor reflectări, se determină, de asemenea, sarcinile și condițiile identificării. Bunăoară, dacă la locul de comitere a unei acțiuni teroriste s-a găsit un tub de cartuș împușcat, apoi sarcina identificării va consta în găsirea exemplarului concret al armei de foc utilizate de terorist. După examinarea tubului de cartuș, ofițerul de urmărire penală (lucrătorul operativ) poate stabili condițiile identificării:

identificarea se va face după particularitățile microreliefului unei părți a armei pe tub-cartuș;

totalitatea dată de obiecte este arma de foc căutată, asupra cărui fapt pot indica particularitățile construcției tubului de cartuș.

Pentru activizarea căutării armei respective e necesară o informație suplimentară despre caracteristicile ei de grup ce permit a restrînge totalitatea dată de obiecte, din care urmează să se evidențieze cel căutat. De aceea la etapa a doua a identificării criminalistice, consultînd specialiștii și efectuînd cercetări criminalistice, se stabilește apartenența la grup a obiectului. Prin cercetarea tubului de cartuș, spre exemplu, se poate stabili că el a fost înpușcat din pistolul sistem „TT” (calibrul ), cu uzură mare a canalului țevei. Acestă informație permite a reduce considerabil volumul totalității date de obiecte și activiza munca de investigare operativă.

La etapa a treia informația colectată se utilizează la restrîngerea în continuare a totalității date de obiecte și evidențierea din numărul lor a obiectelor comparabile care posedă caracteristici similare de grup. La evidențierea obiectelor comparabile se folosesc datele operative și circumstanțele cazului cercetat. Acestă etapă se încheie cu evidențierea unui sau cîtorva obiecte supuse verificării, printre care, ipotetic, se poate afla cel căutat. Ca obiect supus verificării se poate afla, de exemplu, pistolul „TT” confiscat de la persoana suspectată în comiterea unui act terorist.

La cea de-a patra etapă a procesului de identificare se face cercetarea comparativă a reflectărilor obiectului căutat și celui supus verificării. Astfel, tubul de cartuș descoperit la locul se compară cu tubul de cartuș primit în urma tragerilor experimentale din arma supusă verificării. Pe parcursul cercetării comparative se confruntă mai întîi caracteristicile generale (tipologice). În cazul divergenței lor se constată lipsa identității (diferențiertea). Prin urmare, căutarea armei de foc va continua. În caz de coincidență a caracteristicilor de grup se stabileșta apartenența generală de grup.

O sarcină a cercetării comparative este individualizarea, adică găsirea complexului irepetabil de indici coincidennți ai armei căutate, indici care sau reflectat în tuburile de cartuș comparate. Dacă în obiectele comparate lipsesc deosebirile esențiale, iar complexul de indici coincidenți este individual, spacialistul ajunge la concluzia că tuburile comparate au fost împușcate în aceiași armă de foc.

Etapa a cincea, finală, rezidă în estimarea rezultatelor identificătii, a veridicității întregii informații de identificare, în confruntarea rezulztatelor cercetării comparative cu alte date faptice referitoare la caz în fundamentarea și, în ultimă instanță, în formularea de către ofițerul de urmărire penală și judecător a concluziei despre prezența sau lipsa identității obiectului concret [14, p.48-49].

Metodica generală a procesului de identificare presupune examinarea plenară și multilaterală a obiectelor prezentate, metode de lucru fundamentate științific și perfecte din punct de vedere tehnic. Ea presupune, de asemenea, îfăptuirea cercetării după anumite etape, cu respectarea strictă a consecutivității lor. Așa dar, o altă clasificare a etapelor procesului de identificare presupune: – Cercetarea prealabilă a obiectelor ce prezintă interes; – Examinarea separată; – Examinarea comparativă; – Evaluarea ansamblului de indici și formularea concluziei de identificare [28, p.62].

Cercetarea prealabilă a obiectelor care ne interesează prezintă o etapă inițială indispensabilă oricărui proces de identificare. La această etapă se rezolvă probleme foarte importante, fără de care munca ulterioară asupra cazului poate fi inutilă sau fără rezultat. În timpul controlului obiectelor se clarifică mai întîi dacă sunt prezentate toate materialele și dacă nu există îndoieli referitoar la autenticitatea lor. Tot odată, controlul stabilește, dacă aceste obiecte sunt potrivite pentru identificare și dacă ele sunt suficiente pentru o concluzie categorică. În cazul cînd materialele acumulate sunt insuficiente sau inutilizabile pentru identificare, expertul informează ofițerul de urmărire penală (judecata) și indică de ce materiale suplimentare mai are nevoie expertiza.

La etapa controlului de expertiză se întocmește planul viitoarei examinmări și se stabilește care din metodele de lucru vor fi utilizate. O importanță deosebită în acest sens revine timpului efectuării unor expertize de identificare complexe; o consecutivitate nechibzuită a studierii obiectelor de către diferiți spacialiști, neconcordanța în munca lor, absența unui plan exact de efectuare a expertizei pot să complice examinarea propriu-zisă sau să o zădărnicească.

Examinarea separată a obiectelor ce identifică și a celor verificate, precum și a metodelor de comparație este una din legitățile importante ale expertizei de identificare. Ignorarea acestui stadiu și trecerea înainte de vreme la examinarea comparativă, fapt semnalat în practica de expertiză, pot conduce la concluzii greșite. În cazul dat expertul, începîmd imediat să compare între ele obiectele prezentate, își concentrează toată atenția asupra unor indici bătătoare la ochi, uneori întîmplătoare, și nu observă indiciile deosebitoare mai mici, mai puțin evidente, dar considerabile. În virtutea acestei legități psihologice el comite inevitabil unele greșeli în concluziile de expertiză. Prin urmare, pentru a compara și confrunta indiciile de identificare ale obiectului, precum și a evita greșelile în aprecierea lor este necesară studierea riguroasă în timpul examinării separate a fiecărui obiect.

Sarcina principală a examinării separate constă în a releva numărul maxim de caracteristici identificatoare, proprii fiecărui obiect. La examinarea obiectelor ce identifică urmele-reflectări ale obiectelor supuse identificării este necesar a stabili mecanismul formării lor (bunăoară cel al formării urmelor digitale ș.a) pentru a aprecia just caracteristicile identificatoare.

După examinarea separată a obiectelor și relevarea caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia dintre ele, expertul va trece la examinarea comparativă. El va confrunta caracteristicile identificatoare cu aceleași nume ale obiectelor, soluționând totodată principala problemă a examinării comparative – scoaterea în evidență a indicilor ce coincid și a celor ce se deosebesc. Trebuie să avem în vedere că în fiecare caz, cînd există și cînd lipsește identitatea, se descoperă atît indici ce coincid cît și indiciile ce se deosebesc, deoarece identitatea dialectică include deosebiri, iar obiectele ce diferă sunt todeauna asemănătoare prin ceva.

Examinarea comparativă trebuie să fie completă și detaliată. Astfel, se confruntă în detalii nu numai indiciile evidente și cele mai specifice, ci și toate caracteristicile identificatoare scoase în evidență la etapa cercetării separate, independent de număr și grad de reliefiere. Deseori anume compararea particularităților neînsemnate, banale îi permite expertului să facă o concluzie justă.

Aprecierea ansamblului de caracteristici relevate și formularea concluziei de identificare constituie etapa finală a expertizei de identificare [7, p.83]. Ansamblurile de indicii concordante și de indicii distinctive scoase în relief de către expert trebuie apreciate, în primul rînd, din punct de vedere al corelației dintre aceste ansambluri, evidențiindu-se care dintre el este important, legic și care întîmplător, neesențial. Dacă totalitatea indicilor concordante se va dovedi a fi legică, importantă, concluzia expertului despre identitate va fi pozitivă; o totalitate întîmplătoare de indici concordante generează o concluzie eronată despre identitate. În al doilea rînd, ansamblu de indici relevat se apreciază din punct de vedere al individualității, unicității ei și al cantității sufuciente pentru argumentarea concluziei de identificare categorică (pozitivă sau negativă).

Dacă expertul ajunge la o concluzie pozitivă de identificare și stabilește că indiciile distinctive descoperite sunt întîmplătoare și nu au o semnificație esențială, el trebuie să argumenteze acest lucru, explicînd, sub influiența căror factori au apărut indiciile distinctive la unul și același obiect.

Pe baza aprecierii individuale a caracteristicilor identificatoare se apreciază și întregul lor ansamblu propriu unui obiect sau altului al identificării criminalistice. Chestiunea privind totalitatea minimă de caracteristici, sufucientă în fiecare caz pentru argumentarea unei concluzii categorice este una din problemele principale ale teoriei identificării criminalistice. Soluția corectă a acestei probleme depinde nu numai de calitatea obiectelor prezentate, ci și de o serie de alți factori (pregătirea profesională, calificarea expertului, atenția, chibzuința ș.a.).

În concluzie trebuie spus că criteriile de apreciere a caracteristicilor identificatoare ocupă și astăzi un loc important în cercetările științifice ale criminaliștilor.

2. Aspecte practice ale identificării criminalistice ca mijloc de cunoaștere a împrejurărilor în urmĂrirea penalĂ

2.1. Varietățile cercetărilor cu caracter identificator în practica criminalistică

Cercetările de identificare criminalistică se împart în cîteva tipuri. După rezulzatul final al examinării identificarea poate fi divizată în: – Individuală – menită după cum s-a menționat deja, să soluționeze problema identității unui obiect individual determinat; – De grup – a cărei menire este de a identifica grupul la care se referă obiectul cercetat și de a stabili apartenența lui la grup.

După caracterul obiectelor de identificare distingem: – Identificarea după imaginea păstrată în memoria omului (recunoaștere); – Identificarea după imaginile material fixate ale obiectului; – Identificarea unui obiect pe baza fragmentelor acestuia.

La identificarea după imagine trebuie luate în considerație legitățile și condițiile perceperii obiectului, însușirile memoriei persoanei care recunoaște (identifică). E necesar, deasemenea, a crea condițiile cele mai favorabile de prezentare a obiectului pentru recunoaștere și a ține cont de particularitățile reproducerii imaginii, de alte legități psihologice.

Prin alte particularități se caracterizează identificarea după imaginile materiale fixate și identificarea unui obiect după fragmentele acestuia. Aici se folosesc mai cu seamă metodele de cercetare prin expertiză, o mare atenție acordîndu-se analizei mecanismului formării imaginilor materiale fixate. Totodată apare necesitatea aplicării unor metode comparabile, care intermediază procesul confruntării indicilor de identificare, o importanță deosebită avînd-o analiza comparativă și separată a obiectului ce se identifică și a celui ce identifică. Identificarea unui obiect pe baza fragmentelor lui presupune nu numai stedierea urmelor divizării întregului în părți (urmele rupturii, ale tăieturii etc.), ci și analiza calitativă a structurii și compoziției substanței (materialului) părților examinate a întregului. Unii autori, deopotrivă cu identificarea după imagine, evidențiază în calitate de tip de sine stătător identificarea după descrierea indicilor. Nu putem fi deacord cu aceasta. În fond, identificarea conform descrierii indicilor prezintă identificarea după imagine, întipărită în memoria omului. Descrierea unui obiect sau a unei persoane se efectuează de obicei în timpul audierii, conform imaginii păstrată în memoria persoanei interogate. Chiar și în cazurile cînd, în scopuri de urmărire penală, identificarea obiectului se efectuiază prin confruntarea cîtorva descrieri ale obiectului (fără recunoaștere), izvorul prim al caracteristicilor identificatoare este imaginea. Descrierea obiectului poate fi făcută și de către expert pe baza cercetării caracteristicilor identificatoare, dar în cazul acesta identificarea indiciilor va constitui tipul de identificare după imaginile material fixate. Prin urmare, identificarea după descriere nu este un tip independent al ei.

În literatura de spacialitate și în practca juduciară se vorbește și de o identificare pe baza înregistrărilor (fișe, cartoteci, colecții). Din cele mai vechi timpuri s-a pus problema individualizării persoanelor anchetate și condamnate, bazată pe ținerea unei evidențe unitare. Așa au apărut primele înregistrări avînd ca scop identificarea recidiviștilor după trăsăturile feței, formei și dimensiunii corporale. Alte înregistrări privesc cadavrele necunoscute și persoanele dispărute, urme și obiecte găsite cu ocazia cercetărilor, înregistrările de voce, schemele dentare, specimenele scrisului de mînă, probele dactilografice ale mașinelor de scris, descrierea obiectelor furate (de pildă operele de artă).

Conform subiectului identificării se poate evidenția [30, p.42]: Identificarea de urmărire penală; Identificarea de expertiză; Identificarea operativă.

În cazurile, cînd soluționarea unei sau alte probleme de identificare nu necesită cunoștințe speciale, identificarea este efectuată de către ofițerul de urmărire penală pa calea prezentării obiectului sau a persoanei pentru identificare (recunoaștere), fie pe calea analizării nemijlocite și a confruntătii obiectelor în timpul controlului de urmărire penală, al percheziției, fie în timpul audierii și al confruntării, cînd ofițerul de urmărire penală se convinge de identitatea persoanei interogate consultînd pașaportul sau un alt document ori comparînd obiectele după descrierea făcută.

Identificarea criminalistică de expertiză se efectuiază de către un specialist în domeniul expertizei criminalistice prin decizia ofițerului de urmărire penală sau prin hotărîrea judecății.

Forma operativă de identificare criminalistică, de asemenea, are scopul stabilirii concrete a evenimentului, asigurării eficienții acțiunilor operative întreprinse, realizîndu-se însă prin intermediul activității neprocesuale. Lucrătorul operativ utilizează cele mai diverse surse de obținere a informației despre indicii obiectelor care-l interesează: comunicările agenților și ale persoanelor de încredere, concluziile specialiștilor, datele cercetării exterioare și alte surse operative.

Conform obiectului cercetării, identificarea se divizează în: – identificarea persoanei; – identificarea instrumentelor și obiectelor; – și identificarea animalelor.

Identificarea persoanei constă în stabilirea identității infractorului, a victimei în viață, a cadavrului, a persoanei dispărute, necunoscute sau care ăși ascunde identitatea încercînd să se sustragă urmăririi penală, judecății ori executării pedepsei. Din cadrul acestui tip de identificare fac parte un șir de alte subtipuri pe care doar le vom enumera doar cîteva dintre ele, astfel avem: Identificarea după semnalmentele exterioare; Identificarea persoanei după scris; Identificarea după fotografie; Identificarea după urmele papilare; Identificarea genetică; Identificarea după urmele de miros; Identificarea după urmele de dinți, buze, urechi, unghii, după urmele biologice etc.

În criminalistică au relevanță următoarele genuri de urme după care se realizează identificarea:

Identificarea după urmele de picioare imprimate pe corpul și îmbrăcămintea victimei, pe sol sau alt suport. Examinarea traseologică a urmelor de picioare urmărește structura exterioară, în primul rînd conturul copitelor, degetelor, nimărul și forma ghiarelor etc. Un caz aparte îl constituie calul, care poate fi identificat după potcoave.

Identificarea după urmele de dinți produse prin mușcare reflectă dentiția spedifică fiecărui gen de anumal. În practică urmele de acest gen sunt incomplete și neclare, dar configurația, poziția și profunzimea leziunilor, permit diferențierea mușcăturii de om de cea de animal.

Identificarea după urmele biologice ridică aproape întotdeauna problema determinării provenienței umane sau anumale: petele de sînge, firele de păr, materiile fecale și, mai rar saliva și alte secreții. Identificarea instrumentelor și obiectelor se realizează, în principal, după urmele de contur. Varietatea lor este atît de mare încît o prezentare exhaustivă este imposibilă.

2.2. Aspecte metodologice de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare

În activitatea de soluționare a cauzelor penale sau civile, de multe ori, organele judiciare sunt puse în situația de a face toate demersurile pentru desciperirea și identificarea autorilor unor infracțiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre neidentificate, pornind de la alte date decît cele oferite de examinarea criminalistică a urmelor descoperite în cîmpul infracțional. Așa cum se susține în literatura de spacialitate, nu puține sunt cazurile, cînd cei investiți cu soluționarea unei cauze nu dețin decît datele rezultate din depozuția unui martor ocular, care a reușit să rețină fozionomia făptuitorului, corpolența acestuia, malformații [12, p.55].

Deosebirile dintre aspectul exterior al unei persoane în raport cu altele au format obiectul unor preocupări constante din partea organelor judiciare, punîndu-se, pe de o parte, problema identificării persoanelor pe baza trăsăturilor exterioare spacifice fiecărui individ, iar pe de altă parte, crearea unui sistem de înregistrare și evidență a persoanelor care au comis fapte de natură penală. În acest context au apărut și a fost consacrată în terminologia de specialitate noțiunea de „semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de găsire a unor modalități adecvate de identificare a celor urmăriți.

Prin urmare, semnalmentele sunt definite ca fiind „trăsăturile exterioare, generale și particulare, ale unei persoane pe baza cărora aceasta poare fi identificată [21, p.3].

Pentru a se putea ajunge la recunoașterea și identificarea unei persoane a fost necesară și elaborarea unei termonologii speciale, unitară și precisă, menită să înlăture apariția unor greșeli sau confuzii. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar și sintetic, în cadrul unui sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau a unui cadavru. Acest sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor poartă numele de metoda porteretului vorbit [37, p.170]. Această metodă are în vedere carateristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularitățile anatomice ale feței, descrierea vizînd volumul, forma, poziția culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris. Aspectul exterior al omului este individual și irevocabil. Cu toate că pe parcursul vieții trăsăturile lui se modifică, acestea însă prezintă o multitudine de elemente relativ stabile pentru o perioadă de timp.

Aspectul exterior al omului este totalitatea de date despre semnalmentele acestuia exterioare, vizual apreciabile. Aceste date se folosesc în procesul de descoperire și cercetare a infracțiunilor și în special pentru soluționarea următoarelor sarcini: – căutarea persoanelor necunoscute, care au abandonat locul faptei; – căutarea persoanei cunoscute, care se ascund de organele ocrotirii normelor de drept, precum și a celor care au părăsit locurile de detenție; – căutarea pesoanelor dispărute fără veste; – identificarea persoanelor vii sau a cetățenilor decedați.

Problema deosebirii unui om de altul, pe baza trăsăturilor de individualizare s-a pus din cele mai vechi tipuri, atît în cadrul relațiilor interumane, căt și activitatea organelor statale. Pe măsura evoluției societății, stabilirea deosebirilor dintre aspectele exterioare ale persoanelor, inclusiv și a cadavrelor, a devenit o practică curentă a organelor judiciare, acestea la rîndul lor formînd diferite sisteme de înregistrare și evidență a infracțiunilor.

Prima descriere de acest gen a fost semnalată în Egiptul antic unde pe două papirusuri a fost descoperită atît o metoda amplă, cît și o metodă prescurtată de descriere a persoanei.

Datând aproximativ din aceeași perioadă, primul mandat de arestare cunoscut în istorie a fost emis în în anul 145 î.H. care conținea o descriere a semnalmentelor persoanelor care era dată în urmărire, care ar stîrni invidia multora dintre contemporanii noștri. În perioada Evului mediu, singurii care au dat atenția cuvenită înfățișării omului au fost artiștii, dintre care se distingea strălucitul reprezentant al Renașterii Italene Leonardo da Vinci. Epoca modernă este marcată de descoperirea fotografiei de către Daguerre în anul 1839 și, odată cu aceasta încep să fie introduse în activitatea organelor judiciare albume fotografice ale infractorilor, continuitoare evident, la nivel superior a buletinului de urmărire, care erau folosite în secolul al XVII-lea.

Identificarea persoanelor după semnalmente a intrat însă definitiv în practica organelor judiciare datorită lui A. Bertillion (1853-1914). Considerat, pe bună dreptate, întemeitorul poliției științifice moderne, A.Bertillion a elaborat, pe lîngă înregistrarea antropometrică și cîteva metode de identificare pe baza semnalmentelor, valabile și azi. Este vorba de metoda portretului vorbit, precum și albumul fotografic, ultimul marcînd un salt calitativ în fotografia semnalmentelor [15, p.22].

Sistemul elaborat de A. Bertillion a fost întrodus oficial în Franța în anul 1888. În scurt timp, respectiv în anul 1882, metoda portretului vorbit a fost întrodusă și în Romînia, datorită eminentului profesor M. Minovici. Ea a cunosut o contunuă perfecționare prin operele unor oameni de știință cum ar fi M. Minovici, N. Minovici, D. Călinescu ș.a., ea aplicîndu-se și astăzi în urmărire și identificare prin mijloace crminalistice a persoanelor și cadavrelor [42].

Metoda portretului vorbit este valabilă și în zilele de astăzi, doarece perceperea de către martor a imaginii infractorului într-o accepție mai largă poate fi asimilată cu o urmă de memorie, repectiv cu ceea ce s-ar putea denumi „urma ideală”, aceasta avînd un evident caracter material, specific proceselor psihofiziologice de la nivelul scoarței cerebrale [43].

În ceea ce privește utilizarea portretului vorbit în parctica de descoprerire a infracțiunilor, putem menționa că utilizarea datelor privind semnalmentele exterioare ale omului presupun analiza și aprecierea informației colectate și fixate. În urma a astfel de analize și aprecieri a informației despre semnalmentele exteriare a persoanei se determină și direcțiile în care se vor folosi, care cuprind, de regulă, 3 situații tipice: – prima situație, privește stabilirea martorului sau a făptuitorului necunoscut sau care este lipsă ; – a două situație, vizează stabilirea persoanei infractorului care se află sub supravegerea însă nu este cunoscut : – a treia situație – cînd este necesar de a determina identitatea unui cadavru necunoscut.

Identificarea persoanelor după descrierea semnalmentelor exterioare este necesar sa fie efectuată după criterii riguros știincifice, recurgîndu-se la o terminologie adecvată și precisă.

În teoria practică criminalistică, sunt unanim apreciate următoarele principii:

descrierea trăsăturilor exterioare ale persoanei care a comis o infracțiune este necesar să se facă începînd cu caracteristicile generale adică anatomice ale intregului corp, avînd în vedere capul, umerii, mîinele, trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale figurii umane.

Aspectul exterior al persoanei se descrie pa baza semnalmentelor anatomice și funcționale.

Semnalmentele anatomice reprezintă varietățile morfologice ale corpului (spre exemplu: înălțimea, constituția, trăsături faciale), capul și elementele lui componente. Semnalmentele funcționale se referă la caracteristicile exterioare ale persoanei care pot fi sesizate în timpul mișcării, respeciv în timpul mersului, gesticulația, vorbirea ori al altor activități desfașurate de individ.

În strinsă legătură cu semnalmentele anatomice și funcționale este necesar să se individualizeze acele caracteristici referitoare la varietățile morfologice dobîndite pe cale ereditară sau ca urmare a unor fenomene patologice, intervenții chirurgicale, care dețin o importanță identificatoare considerabilă și au o mare însemnătate în activitatea de căutare.Este vorba de “semnele particulare” dobîndite de persoane ca urmare a rănirii și deformării unor organe sau a altor părți ale corpului uman, de cicatrice, alunite sau alte semne legate de naștere spre exemplu: scalioză, gheobășia sau a celor aparute în urma unor accidente etc. O grupă aparte o constituie așa carateristicile frapante, rare, bătătoare la ochi care se întipăresc ușor și joacă un rol important în căutare [19, p.217].

Un grup auxiliar de caracteristici exterioare îl formează semnalmentele obiectelor vestimentare și altor lucruri portabile de către persoana în cauză.

După cum am menționat deja mai sus portretul vorbit se intocmește în baza unnor descrieri. În această descriere sunt avute în vedere trăsăturile statice (anatomice), cît și cele dinamice.

Trăsăturile statice – pentru descrierea trăsăturilor statice facem trimitere la cunoștințele din anatomie generală și anatomie topografică. Între aceste trăsături avem în vedere sexul, vîrsta, constituția corpului, în special a capului șe detaliile feței [21, p.83-84].

a. Sexul – aceasta, deobicei poate fi făcută de oricine, prin observarea directă a persoanei.

b. Vîrsta – determinarea vîrstei unei persoane, atunci cînd nu posedă acte de identitate ori se folosește acte de identitate false, trebuie să fie facută după date anatomice, pentru a căror corectă interpretare vom cere ajutorul medicului legist și al altor specialiști. Sunt avute în vedere numeroase repere, care poate servi la stabilirea vîrstei care se indică cu aproximație, spre exemplu: 40 – 45 ani.

c. Înălțimea – se determină, de regulă, după o gradare de 7 elemente: foarte înalt – peste , înalt – 176-, mediu – pronunțat – 171-, mediu – 166-170cm, mediu-slab pronunțat – 161-, statură joasă – 151- și de statură foarte joasă – pînă la . Pentru femei aceste limite sunt micșorate cu .

d. Constituția corpului – se stabilește prin confruntarea înălțimii, lățimii în spete, lungimea corpului, a picioarelor. Există persoane cu constituție medie , atletică, slabă și uscățivă.

e. Trasăturile generale ale corpului – Corpul poate fi drept, încovoiat, cocoșat etc. Membrele pot fi lungi, mijlocii sau scurte. Atît pentru mîini cît și pentru picioare se pot observa anumite infirmități parvenite de la naștere sau dobîndite. Mîinile – se descriu după lungime și grosime.

Umerii – se caraceterizează după poziție, lățime și proeminență. Capul se descrie mai întîi de toate după trăsăturile generale, apoi după cele speciale, de detaliu.

f. Trăsaturile generale ale capului – Capul poate fi mic, mijlociu și mare. Potrivit din față, forma capului poate fi descrisă după una din figurile geometrice de care se apropie cel mai mult: patrată, dreptunghiulară, ovală, triunghiulară, rotundă, rombică. Din profil, capul poate fi încadrat în una din următoarele forme: rotund, alungit, țugiat, plat, iar zona occipitală – turtită sau plată [16, p.231].

Părul- se indică forma, culoarea, dimensiunea, prezența și gradul de calviție, lungimea firelor de păr, modul de frezare și pieptenare, grosimea. Culoarea se apreciază în negru, castaniu, blond, roșcat, cărunt platinat, alb. La bărbați se arată și tipul de chelie, care poate fi parientală, frontală, tonsorală și totală. Dacă există mustață, barbă, bachenbarde – forma, culoarea [11, p.12-13].

g. Trăsăturile de detaliu ale capului – Aceste trăsături se descriu după cum privim capul din față sau din profil, ținînd cont de următoarele repere: fruntea, sprincenele, ochii, genele, pleoapele, pomeții, obrajii, nasul, gura, buzele, dinții, bărbia, urechile, barba și mustața.

Fruntea – în profil se caracterizează sub aspectele dimensiunilor verticale: frunte joasă, medie, înaltă. După înclinare – retrasă, verticală și proeminentă. După contur – rectiliniu, șerpuit, convexe.

Sprîncenele – Se caraceterizează după lungime – scurte, medii, lungi. După lățime – înguste, lățime medie, înaltă. După desime – rare, desime medie, dese. După poziție – înclinate interior, înclinate în exterior, orizontale. După formă – rectilinii, arcuite, frînte, șerpuite. După poziția reciprocă – îndepărtate, medii, concrescute.

Ochii – reprezintă un reper deosebit de util pentru identificarea și, de aceea se descriu foarte multe detalii. În cadrul stabilirii semnalmentelor se caracterizează lăcașul ochiului după contur, întinderea, gradul de deschidere și poziție, proeminența globului ocular, culoarea irisului. În ceea ce privește culoarea ochiului poate fi: negri, albaștri, căprui, verzi, galbeni. Particularități , în privința ochilor, se întîlnesc foarte rar persoane cu un ochi de o culoare și celălalt de altă culoare – se numesc ceacîr. Ca paricularități, unul mai mare decît celălalt. Proeminența indică cît de mult sunt adînciți dau ieșiți din orbite. Ca particularități ale privirii pot fi diverse forme de strabism. Strabismul poate fi convergent sau divergent, poate afecta ambii ochi, cu detalii de privire spre dreapta sau spre stînga [16, p.231].

Nasul – reprezintă interes pentru identificare și, de aceea se descriu foarte multe detalii. Nasul se descrie după rădacină, mărime, contur, proeminănță și poziția bazei sale. După mărimea generală a feței, nasul poate fi mare, mijlociu ori mic. Rădăcina lui, adică adîncitura situată sub frunte în regiunea interoculară se fixează după adîncime și lățime, care poate fi mare, mijlociu sau mic. Conturul sau muchia nasului este dreaptă, convexă, concavă, frîntă ori foarte rar ondulată. Baza nasului poate fi coborîtă, orizontală și ridicată. Proemineța nasului se apreciază după lungimea bazei sale, raportată la mărimea generală a feței, în mică, mijlocie și mare.

Gura – se descrie după mărime, contur, poziție colțurilor, ținută, particularități oblice, dimensiuni exagerate, buze proeminente. În ceea ce privește dimensiunile, în raport cu mărimea generală a feței, gura poate fi mică, mijlocie și mare. După contur, avem gură sub formă de inimă, cu colțurile orizontale, coborîte sau ridicate (gură de pește). Poziția colțurilor gurii poate fi orizontală, înclinată, iar ținuta închisă sau întredeschisă. Ca particularitate gura intredeschisă în partea dreaptă sau stîngă.

Buzele – la fel prezintă un interes important ce servesc la indetificare și care pot fi recunoscute dupa unele detalii. Se caracterizează după proeminență înălțime, lățime și conturul buzei de sus, poziția buzei de jos.buzele după grosime buzele se apreciază în groase, mijlocii, subțiri.

Dinții – care prezintă o importanță la portretul vorbit, incisivii și caninii, deoarece numai aceștea se observă în timpul vorbirii. Ei se descriu după mărime, distanță, poziție, culoare, gradul de uzură. Ca particularitate, dinții pot fi: rupți, cu plombe vizibile în procesul vorbirii, proteza sau lipsa unora de pe maxilarul superior sau inferior.

Bărbia – se descrie după înclinație, înălțime, lățime și particularități. Se examinează din față și din profil. Privită din profil adică înclinație, bărbia poate fi oblică adică retrasă, verticală, proeminentă. Înălțimea bărbiei se apreciază în mică mijlocie și înaltă, iar inălțimea ascuțită, mijlocie și lată. Ca particularități, se descriu bărbii bilobată, alungită, dublă, cu gropită sau proeminentă.

Tenul – se descrie după culoare, dilatația porilor și diferite semne particluare. Culoarea tenului se apreciază albă, roză, brună, neagră, galben-palidă, roșcată.

Ridurile – de pe față se descriu după formă, poziție și adîncime. Ridurile frontale, după contur, sunt drepte, arcuite și sinusoidale. În ceea ce privește locul de răspîndire, ridurile sunt totale – cînd străbat fruntea, mediane – cînd se află numai în regiunea centrală a frunții, și riduri la rădacina nasului. Ca particularitate, amintim ridurile sub formă de accent circumflex la rădăcina [19, p.217].

Pavilionul urechii – are cele mai multe detalii dintre toate părțile feței ș descrierea lor amănunțită constituie o garanție pentru indentificarea persoanei. În primul rînd, se descriu aspectul general al pavilionului urechii după mărime, formă și poziție față de cap, după care se descriu toate detaliile de structură anatomice. Mărimea se apreciază în raport cu volumul general al capului, ca: mare, mijlocie, mică. Însă forma poate fi rotundă, ovală, dreptunghiulară sau triunghiulară. Poziția față de cap, la majoritatea persoanelor, este paralelă cu osul cranian. La unele persoane pavilionul urechii este mai îndepărtat sau mai apropiat de cap în partea posterioară ori superioară.

Barba – poate fi mare, atunci cînd cuprinde toată fața și părul este lung. Barbișon – atunci cînd cuprinde toată fața, dar părul este scurt; În formă de guler – atunci cînd este o continuare a perciunilor pînă sub bărbie. Muscă – atunci cînd este un mănunchi de fire sub buza inferioară. Cioc – atunci cînd este de dimensiuni mici și cuprinde întreaga bărbie [21, p.104-105].

Mustața – poate fi descrisă după mărime și formă, astfel, se descrie mustața mare cu colțuri ridicate, mare cu colțuri coborîte, mare cu colțuri drepte, tăiată mărunt pe buză, numai pe porțiunea foselor nazale, etc. [18, p.1031-1032]. După descrierea trăsaturilor amintite se trece la prezentarea semnelor particulareale a persoanei sau cadavrului.

Descrierea trăsăturilor dinamice ale peroanei. Trăsăturile dinamice (funcționale), care nemijlocit constau în precizarea anumitor deprinderi ale omului, stabilizate pe parcursul mai multor ani de activitate. Trăsăturile dinamice se folosesc la identificarea persoanei ce execută anumite mișcări, cum ar fi mersul, gesticulația, vocea și vorbirea, mimica etc.

Mersul – este caracteristică care nu trebuie nici într-un caz neglijată la descrierea pesoanei după metoda portretul vorbit. În raport de vîrstă, sex, ocupație, o persoană aflată în mișcare, adică în mers poate fi recunoscută și descrisă din mai multe repere. După mai mulți ani mersul devine ca o mișcare stereotip, pe care omul o execută în mod instinctiv. Persoana de statură mică si de un temperament coleric ori sangvinic au mersul grăbit, avîntat, cu aruncarea piciorului înainte, secondat uneori de mișcarea ritmică a brațelor și a corpului. Persoanele de statură înaltă, masive au, în general, un mers lent, pasul întins. Se mai are în vedere atitudinea corpului adică, drept, aplecat, mobilitatea, ascilațiile corpului, ondulațiile bazinului, mișcări ale brațului etc.

Ținuta corpului – este determinată de contractarea mușchilor în mers, activitatea profeșională, precum și de anumite suferițe fizice sau psihice. Militarii, de pildă, datorită cerințelor profesionale de a avea o ținută dreaptă, mersul întins, capul sus, continuă sa-și păstreze asemenea ținuta în toate împrejurările, chiar la o vîrstă înaintată. Persoanele care desfășoară o activitate de birou, la masa de scris, în biblioteci, cum sunt profesorii și cercetătorii științifici, au ținuta corpului aplecată, cu umerii aduși înainte, unii cu un număr mai jos decît celălalt.

Ținuta capului – poate fi dreapta, aplecat spre stînga sau spre dreapta, înainte ori pe spate. De obicei, modul de a ține capul se conjuga cu ținuta generală a corpului. Ținuta capului, însă, poate să fie determinată și de anumite boli sau ca rezultat al unor accidente. În acest, sens, amintim că se întîlnesc, ca particularități, tremurul capului, mișcarea capului într-un anumit mod și la anumite intervale de timp mișcarea devenită un tic nervos.

Ținuta mîinilor – de asemenea, este un bun indiciu pentru identificarea persoanei după portretul vorbit. Unele persoane sun obișnuite să țină mîinele la spate ori pe reverul hainei, altele în timpul vorbirii gesticulează, își freacă mîinele sau le țin în buzunarele pantalonilor – obișnuință mai ales la persoanele cu funcții de conducere sau mai puțin educate.

Gesticulația – între gesturile care prezintă interes deosebit pentru indentificare sunt descrise: clipirea pleoapelor, ridicarea din umeri, încruntarea frunții etc. Unele gesturi sunt specifice bătbaților, cum este ticul de cravată, iar altele sunt specifice femeilor, între care: controlul coafurii, îndepărtarea undei șuvițe de păr (reale sau imaginare), uitatul în oglindă etc.

Vocea – ca însușire a omului, constă într-un ansamblu de sunete emise de organul fonator, care se deosebesc între ele în funcție de înălțime, intensitatea și timbrul lor. Vocea este diferită în raport de vîrstă și sex. Ea poate fi influențată de starea sănătății, în special de unele afecțiuni nazale (polipii), după cum poate fi educat, controlată , ca în cazul oamenilor de artă, al pedagogilor etc. Este caracteristică pentru fiecare persoană și poate fi recunoscută de către rude, prieteni, colegi.

Vorbirea – legat de voce se descrie și vorbirea. Pentru vorbire se cunosc mai multe elemente de care se poate ține seama la descrierea făcută în cadrul portretului vorbit. Vorbirea poate fi descrisă după mai multe repere, specifice vorbirii normale și a celei afectate de anumite stări patologice. Astfel, vorbirea poate fi clară, neclară, grăbită, lentă, răgușită, întreruptă din cauza unor boli. De asemenea se mai arată și anumite defecte în vorbire. Așa, de pildă, la unele persoane, tulburări de ritm și fluență a vorbirii, ca bîlbîiala, ce constă în dezordinea pronunției, în repetări convulsive și blocaje a unor foneme. Se disting două feluri de bîlbîială: clonică – exprimată în repetarea primei silabe și tonică – ce constă în dificultatea de a articula prima silabă. Un alt defect al vorbirii este tahilalia, ce se manifetsă în ritmul accelerat al vorbirii. Opusă tahilaliei, este bradilalia, caracterizată printr-o vorbire incetinită, greu de urmărit. La alte persoane, însă, se întilnesc tulburări de pronunțit, cum ar fi dislalia, care constă în alterarea aspectului fonetic al vorbirii, pronunțindu-se defectuos anumite sunete (rotacismul, pelticia, etc.). Mai poate fi socotită o defecțiune a vorbirii și rinolalia, ce se concretizează prin nazalizarea suplimentară ori însuficiență a sunetelor ori cuvintelor.

Se mai arată, la descrierea vorbirii, accentele dialectale sau străine, precum și tusa devenită tic.

Mimica – este importantă deoarece prin ele se exteriorizează un anumit obicei al persoanei, un anumit mod de manifestare al interiorului. Mimica feței poate reda starea psihică obișnuită în care se află o persoană sau o preocupare deosebită, teamă etc. La unele persoane trăsăturile feței traduc îndoială, revoltă, disprețul, ironia, neîncrederea în cei din jur sau o autoîncrederea exagerată. Aceste stări psihicese traduc prin încrețirea funtei, rictusul, gurii, zimbet disprețuitor etc.

Alte trăsături dinamice – Sunt descrise și alte trăsături de importanțe secundare, dar care, în lipsa altora, sunt utile pentru identificare. Astfel, în cazul fumătorilor, se descrie modul cum aprind țigara sau pipa și cum le țin în timp ce fumează. De asemenea, poziția mîinilor, în timpul repausului sau al mersului, este caracteristică unor persoane. Bărbații au tendința de a duce o mînă sau ambele și a sprijini de reverul hainei, de a ține o mînă în buzunar sau de a împreună mîinile la spate și, mai rar, în față. Femeile au tendința de a controla mereu poșeta prinsă de umăr, fac aceste mișcări și în lipsa poșetei [24, p.268].

Metodele tehnice de indetificarea a persoanelor

După descrierea făcută unei persoane potrivit trăsăturilor statice și dinamice, organul de urmărire penală vor valorifica aceste date prin folosirea unor tehnici foarte variate, precum: portretul schiță, fotorobotul, tehnicile Identi-kit-lui și photo-kits-urile ect.

Schița de portret sau portretul schițat. – metoda constă în schițarea nemijlocită a unui desen de către un desenator calificat, folosind descrierea făcută de către martori sau victimă.

Fotorobotul. În Republica , în cadrul MAI există Laboratorul Poligraf și Fotorobot, activitatea cărora este necesară la cercetarea infracțiunilor cu martori oculari ai faptei, pentru stabilirea persoanei bănuite. Această activitate constă în crearea portretului infractorului sau al unei persoane în baza descrierilor și semnalmentelor obținute de la martori sau victime. Pentru întocmirea portretului sunt un set de fotografii secționate în funcție de cele trei zone ale feței cu este cea frontală, nazală și bucală, pînă ce, din combinarea lor, rezultă fotografia care seamănă bine cu imaginea celui bănuit.

Identi-kit-ul și Photo-identi-kits-urile. Organul judiciar pune la dispoziția martorului sau a victimei un album cu zeci de variante a elemntelor faciale. Fiecare element facial este reprodus separat pe o peliculă transparentă, folosind acelaș număr de cod. Cel ascultat alege din album o anumită variantă, caracteristică fiecărui element facial, apoi scoate peliculele care corespund acesteia și le așază, prin suprapunere, pe un support special, cu geam mat, luminat de jos. Se obține o compoziție grafică avînd o formulă alcătuită din cifrele de cod ale fiecărui element facial, necesară pentru trasmiterea către alte unități de umărire penală.

Mimicopozitorul (MIMIC) este un aparat folosit la alcătuirea portretelor – desene ale elementelor figure, transpuse pe 6 benzi transparente, fiecare cu o lungime de și cuprinzînd câte 300 de elemente. Schimbarea imaginilor se realziează cu ajutorul unor reglaje electromecanice, iar obsrvarea lor se face pe un ecran.

Portretul robot compiuterizat – pentru compunerea lui se recurge la tehnica de calcul electronic. Pe lîngă datele furnizate de martori, această tehnică folosește și alte date stocate în fișierele criminalistice. Imaginea electronică se obține atît din elemente faciele grafice, cît și din elementele preluate din fotograme diferite, retușate la calculator în timpi foarte scurți [25, p.222].

În România este implementat «ImageTrack-ul» – un program achiziționat din SUA care ajută la întocmirea portretelor-robot. Programul are o bază de date și poate da relații despre suspect în funcție de semnalmentele furnizate de victime și de martori. Este important ca victima să-și amintească semnalmentele agresorului. Portretul-robot nu constituie proba în justiție. El este doar un indiciu pentru depistarea autorului, în cazul în care este foarte bine realizat (a se vedea foto de mai jos). Chiar daca este descoperit peste ani, cînd colbul s-a așternut peste dosarul îngălbenit de timp, asasinul ajunge să răspundă în fața legii pentru că pe urmele lui se pornește o echipă de oameni care răscolesc pămîntul în căutarea dovezilor și a adevărului. De cele mai multe ori, de cel mai mare ajutor le este atît lor, cît și ofițerilor de urmărire penală, portretul-robot al suspectului.

Fotorobotul și imaginea fotografică a persoanei căutate [44]

.

.

.

ÎncheIere

Analizând literatura de specialitate și doctrina respectivă, am ajuns la următoarele concluzii:

1. La elaborarea teoriei identificării criminalistice s-a ținut cont de concepțiile filozofiei materialiste a identității obiectelor din lumea materială, cît și de legitățile logicii formale și logicii dialectice.

2. Identificarea criminalistică este un proces de constatare a identității unui obiect material concret prin mijloacele tehnico-științifice. Ea poate fi definită ca stabilirea prin mijloace tehnico-științifice a identității unei ființe sau a unui obiect care are legătură cu fapta incriminată.

3. Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită individualității, stabilității relative și reflectibilității obiectelor lumii înconjurătoare, acestea manifestându-se ca premise ale identificării. Identificarea este folosită nu numai în criminalistică, ci și în chimie, fizică, matematică, botanică ș.a. Însă în criminalistică identificarea își are specificul ei, în primul rînd prin faptul că aplicarea acestei metode de cercetare rezidă în recunoașterea unui obiect concret

4. Într-un proces de identificare avem un singur obiect-scop și unul/mai multe obiecte- mijloc. Obiectele-scop și obiectele-mijloc, pentru a putea fi utilizate în procesul identificării, trebuie să aibă caracteristici relativ stabile, care să le mențină în trăsăturile lor generale pe o durată de timp ce ar permite folosirea lor în cercetarea criminalistică.

5. Procesul de identificare parcurge două mari etape: – determinarea apartenenței generice; – identificarea individuală (individualizarea). Ambele trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premiza logică a celei de-a doua.

6. Cercetările de identificare criminalistică se împart în cîteva tipuri. După rezulzatul final al examinării identificarea poate fi divizată în: – Individuală – menită să soluționeze problema identității unui obiect individual determinat; – De grup – a cărei menire este de a identifica grupul la care se referă obiectul cercetat și de a stabili apartenența lui la grup.

7. Apărută ca rezultat firesc al generalizării cazurilor tipice de stabilire a identității, teoria identificării criminalistice s-a dovedit a fi indispensabilă practicii de expertiză, de urmărire penală și de judecată, ceea ce se observă și din exemplele practice aduse la finele lucrării.

8. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare este posibilă folosindu-se caracteristicile anantomice, funcționale, particulare și augziliare ale omului. În aceste scopuri se folosesc diverse tehnici, inclusiv un sistem performant de identificare facială automatizată – Imagetrak (România).

Pornind de la aceste concluzii, formulăm propunerea de a implementa în activitatea de urmărire penală a Republicii Moldova sisteme automatizate de identificare, inclusiv sistemul „Imagetrak”.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea Republicii Moldova nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Legea Republicii Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale nr. 1086 – XIV, adoptată la 23 iunie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii , nr. 144-145 din 16.11.2000, p.3-5.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Legea Republicii Moldova Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat nr. 1549-XV din 29.12.2003. În: Monitirul Oficial al Republicii nr. 14-17 din 07.02.2003, p.3-5.

Hotărîrea Guvernului Republicii nr. 1310 din 31 octombrie 2003 Cu privire la

aprobarea Regulamentului privind obținerea, evidența, păstrarea, sistematizarea și utilizarea informației dactiloscopice și a listei funcțiilor deținute de persoanele supuse înregistrării dactilocscopice obligatorii. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.132-133/746 din 25.11.2003, p.12.

Monografii, articole de specialitate

Bercheșan V. Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii.Volumul III. București: Little Star, 2003. 283 p.

Boboș L. Identificarea persoanei după urmele de dinți. 20 de ani de expertiză criminalistică. București: Ministerul Justiției, 1978. 198 p.

Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Editura Junimea, 2001. 462 p.

Doras S. Criminalistica. V.I. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 632 p.

Dumitrescu C. Elemente de antropologie judiciară. București: ProVenus 1973. 231 p.

Dumitrescu C. Curs de tehnică criminalistică. Vol. II.București: Academia de poliție „Al. I. Cuza”, 1975. 427 p.

Engels F. Dialectica naturii.București: Editura Politică, 1959. 357 p.

Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Muzeum, 1995. 115 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: F.E.-P.”Tipogr. Centrală”, 2008. 215 p.

Golunski S. A. Criminalistică. București: Academia de Științe, 1961. 531p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Editura științifică,1990. 248 p.

Minovici M. Tratat complet de medicină legală, vol II. București:Medicina, 1930.1164 p.

Mircea I. Criminalistica. București: Editura Lumina Lex, 1999. 430 p.

Nicolau E. Ingineria cunoașterii. București: Albatros, 1985. 247 p.

Panghe C., Dumutrescu C. Potretul vorbit. București: Ministerul de Interne, 1974. 169 p.

Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor. București: Național, 2002. 526 p.

Suciu C. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 582 p.

Stancu E. Tratat de criminalistică. Ediția a II –a, revăzuă și adăugită. București: Universul juridic, 2002, p.768 p.

Stancu E. Criminalistica. Vol. II. București: Editura tehnică, 1995. 634 p.

Баев О. Я. Основы криминалистики. Москва: ЭКЗАМЕН, 2001. 257 с.

Белкин Р. С., Винберг А. И. Криминалистика и доказывание. Москва: Юридическая литература, 1969. 319 c.

Васильев А. Н. Криминалистика: учебник. Москва: МГУ, 1980. 592 c.

Винберг А. И. Основные принципы криминaлистической экcпeртизы. Москва: Советское законодательство,1949. 165 с.

Девиков К.И. и др. Криминалистическая регистрация. Москва: Юридическая литература,1987. 142 c.

Драпкин Л.Я., Карагодин В.Н. Криминалистика. 2-е изд., перераб. и доп. Москва: Проспект, 2014. 768 с.

Колдин И. В. Некоторые вопросы индивидуализации идентификационых объектов в процессе судебной экспертизы. В: Проблемы судебной экспертизы. Москва: Юридическая литература,1961, c.270-277.

Кучеров И. Д., Соотношение тождества и различия. Минск: Издателъство Наука и Техника,1968. 213 c.

Сегай М. Я. Криминалистическая идентифиация. В: Криминалистика и судебная экспертиза. Киев, 1956, с.15-22.

Селиванов Н. А. Советская криминалистика – теоретические проблемы. Москва: Юридическая литература, 1978. 178 c.

Терзиев Н. В. Идентификация и определение родовой (групповой) принадлежности. Москва: Госюрздат, 1961.173 с.

Эйсман А. А. Некоторые вопросы теории исследования вещественных доказателъств. В: Вопросы криминалистики. Москва: Госюрздат,1962, с.5 -12.

Culegeri de documente, practica judiciară

Enescu G. Dicționar de logică.București:Editura Științifică și Enciclopedică, 1985. 623 p.

Colectiv. Dicționar de filozofie.București:Editura Politică, 1978. 527 p.

Colectv. Filosofie. Materialismul dialectic și istoric.București:Editura Didactică și Pedagogică, 1975. 373 p.

Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.

Pagini Web

Identificarea criminalistică [online] http://facultate.regielive.ro/referate/drept/reguli_generale_ale_metodei_portretului_vorbit-44591.html (citat la 25.02.2015).

Identificarea criminalistică [online] http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1740/Portretul_vorbit (citat la 2.02.2015).

Identificarea criminalistică [online] http://www.cotidianul.ro/portretul_robot__varianta_instant-37681.html (citat la 2.02.2015).

ANEXE

Anexa 1

Raport de expertiză criminalistică cu caracter identificator privind stabilirea

identității autorului semnăturii de pe testamentul în litigiu

Materiale puse la dispoziție:

În litigiu: 1. Originalul exemplarului doi al testamentului din numele Lungu Irina

Emanuil de la 25.08.1994;

2. Originalul exemplarului doi al contractului de donație a casei de locuit

din numele Lungu Irina Emanuil din17.02.1997.

Pentru comparație:

Modele libere de scris și semnătură preluate de la numita Lungu Irina Emanoil de pe primul și al doilea exemplar al testamentului din numele Lungu Irina Emanoil din 20.04.1989, precum și de pe două exemplare ale testamentului din numele Lungu Irina Emanoil din 30 iunie 1993.

Obiectul expertizei rezidă în stabilirea:

Dacă semnătura din numele Lungu Irina Emanoil de la rubrica “Semnătura testatorului” de pe testamentul din 25.08.1994 este sau nu executată de către titularul ei ?

Dacă semnătura din numele Lungu Irina Emanoil de pe contractul de donație a casei de locuit din17.02.1997 este sau nu executată de către titularul ei ?

Constatări:

Originalul exemplarului doi al testamentului din numele Lungu Irina Emanuil din 25.08.1994 este întocmit la mașina de dactilografiat, iar rubricele respective sunt completate cu stilou cu bilă și pastă de culoare albastră pe o filă de hîrtie albă, neliniată, format A4, starea căreia este defectuoasă. În partea de jos-dreapta și sus-stînga se observă două impresiuni de ștampilă de culoare violetă ce certifică semnăturile persoanelor responsabile. În partea de mijloc a documentului, la rubrica “Semnătura testatorului” este executată cu colorant albastru semnătura din numele Lungu Irina, ce se cere a fi expertizată (a se vedea anexa nr.1)

Originalul exemplarului doi al contractului de donație a casei de locuit din numele Lungu Irina Emanuil din17.02.1997 este întocmit pe un formular tipizat după forma nr.160, adoptată de Ministerul Justiției SSSR la 29.12.1973 și conține 4 pagini, rubricele respective a trei din ele, fiind completate prin indigo de culoare neagră la mașina de dactilografiat. Pe pagina trei, la mijloc-stînga se observă o impresiune de ștampilă de culoare violetă, iar jos – două semnături din numele părților ce au încheiat contractul: Lungu Irina Emanoil și Lungu Iurie Gheorghe, îndeplinite cu colorant violet-albastru (a se vedea anexa nr.2)

Cercetării criminalistice în aceste documente litijioase sunt supuse semnăturile din numele Lungu Irina, ambele avînd legătură și transcripție cu semne chirilice similară: “И” – “Л” + “у” – “н” – “г” + “у”.

Semnăturile în cauză sunt executate într-un ritm și evoluție medie, presiune moderată, avînd înclinație dreapta și semne de dimensiuni pronunțate(a se vedea foto nr.1) Comparația dntre aceste semnături dezvăluie coincidența caracteristicilor generale, dar și celor particulare, care, în totalitate, mărturisesc îndeplinirea semnăturilor litigioase de una și aceeași persoană, ceea ce permite a utiliza ansamblul acestor caracteristici în investigațiile ulterioare.

În scopul verificării dacă semnăturile au fost sau nu aplicate cu ajutorul mijloacelor tehnice de falsificare, ele au fost examinate în radiații ultraviolete și infraroșii sub diferite unghiuri a sursei de lumină, la diferite grosismente, utilizându-se microscopul MBS-10. În cursul acestor investigații nu au fost detectate careva indici de falsificare (urme de indigou, mină de creion, urme de apăsare, de copiere, de corodare, de executare la imprimantă, tremurături sau opriri nejustificate etc.).

Modelele libere de scris și semnătură preluate de la numita Lungu Irina Emanoil de pe primul și al doilea exemplar al testamentului din numele Lungu Irina Emanoil din 20.04.1989 ( foto nr.2), precum și de pe două exemplare ale testamentului din numele Lungu Irina Emanoil din 30 iunie 1993 sub aspect cantitativ și calitativ sunt suficiente pentru comparațiile ulterioare.

În cadrul cercetărilor comparative a semnăturilor în litigiu cu diversele variante de semnături și de înscrisuri ale numitei Lungu Irina Emanoil prezentate pentru comparație au fost stabilite coincidențe atât după caracteristicile generale (structură compozițională literală, evoluție, presiune și ritm de execuție, înclinație și dimensiuni ale grafismelor ș.a.), cât și după cele particulare, după cum urmează (a se vedea foto nr. 3 – 4, în care sunt indicate caracteristicile coincidente ):

formă unghiulară a trăsăturii inferioare a semnului de legătură (remarca 1);

punctul de bifurcare a trăsăturilor semnului “Л” – (remarca 2);

formă șerpuită a elementului oblic-vertical al semnului ”у” (remarca 3);

punctul de început al primului element al semnului grafic“И” (remarca 4);

lipsa trăsăturii de finalizare a semnului “И ” (remarca 5);

spațierea în trepte al primului și al doilea semioval în litera“Л” (remarca 6);

înălțarea progresivă a trăsăturilor în semnul “у” (remarca 7);

formă rectilinie a trăsăturii de legătură în semnul “г” (remarca 8);

Evaluând coincidențele susmenționate apreciem că acestea sunt semnificative, se bucură de stabilitate și în ansamblul lor formează o totalitate identificatoare suficientă pentru a conchide categoric că semnăturile din numele Lungu Irina Emanoil de pe originalul exemplarului doi al testamentului din 25.08.1994 și de pe originalul exemplarului doi al contractului de donație a casei de locuit din 17.02.1997 sunt executate de către titularul acestor semnături Lungu Irina Emanoil.

CONCLUZII:

Semnătura din numele Lungu Irina Emanoil de la rubrica “Semnătura testatorului” de pe testamentul din 25.08.1994 este executată de către titularul ei – Lungu Irina Emanoil.

Semnătura din numele Lungu Irina Emanoil de pe contractul de donație a

casei de locuit din 17.02.1997 este executată de către titularul ei – Lungu Irina Emanoil.

Expert

Anexa 2

Raport de constatare tehnico-științifică privind stabilira identității

autorului semnăturii pe cauza civilă nr.2ae – 612/04.

La 23 august 2005 procurorul în secția exercitare a urmăririi penale a Procuraturii mun.Chișinău, juristul de rangul II Vitalie POPA prin demersul nr.13 – 316ac/05 a solicitat efectuarea unei constatări tehnico – științifice a semnăturilor și scrisului de mână.

Materiale puse la dispoziție:

În litigiu:

1. Originalul scrisorii din 19.08.2000 pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 106);

2. Xerocopia scrisorii din 04. 04. 2000 pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 102);

3. Xerocopia scrisorii din 05. 05. 2000 pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 105);

4. Xerocopia contractului nr.1 din 05.06.2000 (f.d.103);

5. Xerocopia anexei la contractul nr.1 din 05.06.2000 (f.d.104);

6. Originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 (f.d.23, 24, 25, 26);

7. Originalul facturii nr.1 din 20.04.2000 (f.d.nr.36);

8. Originalul procurii nr.081934 din 10.05.2000;

9. Xerocopia procurii nr.211454 din 09.10.2000 (f.d.126)

Pentru comparație: Modele convențional-libere și experimentale de scris și semnătură

ale numiților Nagorneak Galina Ion și Dobrea Anatol Andrei pe paginile dos.civil în 2

volume nr.2ae – 612/04.

Obiectul expertizei rezidă în stabilirea:

1. Dacă semnătura din numele Nagorneac G.I. de pe originalul scrisorii din 19.08.2000 trimisă pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 106) este sau nu efectuată de către titularul acestei semnături – Nagorneac G.I?

2. Dacă semnăturile din numele Nagorneac G.I. de pe xerocopiile scrisorilor din 04. 04. 2000 și din 05.05.2000 trimise pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 102; 105) prerzintă sau nu copia semnăturii din numele Nagorneac G.I. de pe originalul scrisorii din 19.08.2000?

3. Dacă semnăturile din numele Nagorneac G.I.de pe xerocopia contractului nr.1 din 05.06.2000 (f.d.103) și de pe xerocopia anexei la contractul nr.1 din 05.06.2000 (f.d.104) sunt identice? Dacă da, atunci sunt ele efectuate de către titularul semnăturii Nagorneac G.I., sau de altă persoană?

4. Dacă semnătura de la rubrica “Permis eliberarea” de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 (f.d.23, 24, 25, 26) sunt sau nu executate de către numitul Dobrea A.A.?

5. Dacă înscrisurile de maînă de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 sunt sau nu efectuate de către numitul Dobrea A.A.?

6. Dacă concluziile expertului formulate în raportul de expertiză nr. 0016941538 din 26 aprilie 2005, efectuată în cadrul Institutului Republican de Expertiză Judiciară și Criminalistică sunt sau nu întemeiate și veridice?

Constatări:

1. Originalul scrisorii din 19.08.2000 trimisă pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 106) este realizată la calculator cu semne chirilice în limba rusă, la finele căreia se află semnătura din numele Nagorneac G.I. peste care este aplicată impresiunea de ștampilă de culoare albastră a firmei “МТ тов” (Anexa nr.1).

Cercetării grafoscopice în acest act litigios este supusă semnătura din numele Nagorneac G.I. îndeplinită cu pix cu bilă de culoare neagră, avănd coeziune și transcripție: “Г”+ trăsături subțiri, semiovale ilizibile, înclinate descendent stănga + parafă ce constituie traseu arcuit de forma semnului “V”. Semnătura prezintă evoluție medie cu mișcări frănte – ungiulare, ritm mediu, neuniform (a se vedea foto 2,4).

În scopul verificării dacă semnătura a fost sau nu aplicată cu ajutorul mijloacelor tehnice de falsificare, ea a fost examinată în radiații ultraviolete sub diferite unghiuri ale sursei de lumină, la diferite grosismente cu ajutorul microscopului. În cursul acestor investigații nu au fost detectate careva urme de indigou, mină de creion, de copiere, de corodare, de executare la imprimantă.

În cadrul cercetărilor comparative a semnăturii în litigiu cu modelele de semnătură ale numitei Nagorneac G., prezentate în materialele dosarului au fost stabilite deosebiri de ordin general (transcripție, înclinație, spațiere pe orizontală etc.), dar și de detaliu (a se vedea planșa demonstrativă – foto 1-4, în care sunt indicate caracteristicele particulare divergente), și anume:

▪ spațierea punctului de atac al semnului “Г” în partea de sus a semnăturii litigioase și, respectiv, în stănga lor în cele de comparație (remarca1);

▪ amplasarea elementelor ilizibile oblic vertical în semnătura litigioasă și respectiv – oblic orizontal în modelele de comparație (rem2);

▪ formă ungiulară a sfărșitului parafei în semnătura litigioasă și respectiv – ovală în mostrele de comparație (rem.3);

▪ spațierea parafei sub semnătura litigioasă și respectiv în stănga celor de comparație (rem.4)

Evaluând divergențele susmenționate, apreciem că acestea sunt semnificative, stabile și în ansamblul lor suficiente pentru a conchide categoric că semnătura din numele Nagorneac G.. de pe originalul scrisorii din 19.08.2000 trimisă pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 106) nu este efectuată de către titularul acestei semnături – Nagorneac G. I., dar de către o altă persoană.

2. Cercetării expertuale sunt supuse semnăturile din numele Nagorneac G.I. de pe xerocopiile scrisorilor din 04. 04. 2000 și din 05.05.2000 trimise pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 102; 105) pentru a stabili dacă acestea prerzintă sau nu copia semnăturii din numele Nagorneac G.I. de pe originalul scrisorii din 19.08.2000.

În acest scop au fost confruntate vizual toate trei semnături stabilindu-se coincidență absolută după spațierea semnăturii relativ la impresiunea de ștampilă, suprapunere totală la obsevarea în transparență a tuturor elementelor semnăturii și ștampilei, precum și a dimensiunilor semnăturii și impresiunii de ștampilă, fapt ce permite a conchide categoric că două semnături de pe xerocopiile scrisorilor din 04. 04. 2000 și din 05.05.2000 trimise pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 102; 105) sunt xerocopiate de pe originalul scrisorii din 19.08.2000 (a se vedea foto 5-7, din care se observă că figurile geometrice obținute după unirea punctelor extreme ale semnăturilor sunt identice). Întrucăt mai sus s-a demonstrat că semnătura de pe pe originalul scrisorii din 19.08.2000 (f.d. 106) nu este efectuată de către titularul acestei semnături – Nagorneac G. I., dar de către o altă persoană, decurge că și xerocopiile acestora de pe scrisorile din 04. 04. 2000 și din 05.05.2000 nu sunt efectuate de către titularul lor Nagorneac G.I., dar de către o altă persoană

3. Expertizării sunt supuse semnăturile din numele Nagorneac G.I.de pe xerocopia contractului nr.1 din 05.06.2000 (versou f.d.103) și de pe xerocopia anexei la contractul nr.1 din 05.06.2000 (f.d.104) pentru a stabili dacă acestea sunt identice ca rezultat al xerocopierii și dacă sunt ele efectuate de către titularul lor – Nagorneac G.I.

Xerocopiile semnăturilor în cauză prezintă transcripție identică: “G”+ 6 trăsături ascendente ilizibile + parafă + traseu liniar stănga descendent (foto 8-11). Semnăturile prezintă evoluție medie, ritm neuniform cu stopuri nejustificate, înclinație dreapta.

Confruntarea vizuală a semnăturilor între ele, a poziției lor față de impresiunea de ștampilă în cadrul căreia aceasta este așezată, permite a stabili coincidență exactă după spațierea ei relativ la ștampilă, la obsevarea lor în transparență, se atestă o suprapunere totală a punctelor nodale, precum și a dimensiunilor semnăturilor, fapt ce permite a conchide categoric că două semnături de pe xerocopia contractului nr.1 din 05.06.2000 (versou f.d.103) și de pe xerocopia anexei la contractul nr.1 din 05.06.2000 (f.d.104) prezintă una și aceeași semnătură ca urmare a xerocopierii (a se vedea foto 8-11).

Examinarea comparativă a semnăturii incriminate cu cele autentice executate de Nagorneac G.I. de rînd cu unele coincidențe ale direcției mișcărilor instrumentului scriptural, structura compozițională a semnăturii, relevă deosebiri de ordin general și de detaliu (vezi planșa demonstrativă – foto nr.10,11,12).

Deosebiri de ordin general: ▪ transcripția semnăturii în litigiu prezintă mai multe elemente ilizibile decăt în mostrele de comparație; ▪ ritmul efectuării semnăturilor litijioase comparativ cu cele de comparație este mai mic, întrucăt se observă opriri nejustificate, reluări de trasee.

Deosebiri de ordin individual: ▪ frăntură de traseu în segmentul incipient al semnăturii litigioase și lipsa acestuia în cele de comparație (rem.1); ▪ diferență semnificativă ale ungiului dintre bara verticală a semnului “G” și linia de scriere a semnăturii litigioase comparativ cu cele autentice (rem.2); ▪ direcție descendent stănga a parafei în semnătura litigioasă și orizontal dreapta în cele de comparație (rem.3); ▪ formă triunghiulară a buclei inferioare a literei “G” și respectiv, în formă de laț în semnăturile de comparație (rem.4);

Evaluând divergențele susmenționate, apreciem că acestea sunt suficiente doar pentru a trage o concluzie de eventualitate, precum că semnăturile litigioase probabil nu sunt efectuate de către titularul lor Nagorneac G.I., dar de către o altă persoană. În cazul în care se vor prezenta documentele litigioase în original va fi posibil și rezolvarea acestei probleme în mod categoric.

4. Expertizării sunt supuse semnăturile de la rubrica “Permis eliberarea” de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 (f.d.23, 24, 25, 26) pentru a decide dacă acestea sunt sau nu executate de către numitul Dobrea A.A.

Analiza semnăturilor în cauză arată că transcripția lor este identică: “A” + “D” + 2-4 elemente ilizibile + parafă oblic stănga + traseu suplimentar. Toate semnăturile prezintă aceeași evoluție înaltă, ritm și coezune sporită, presiune consistentă, înclinație ușor spre stănga pe o linie de scriere orizontală.

În scopul verificării dacă semnăturile au fost sau nu aplicate cu ajutorul mijloacelor tehnice de falsificare, ele au fost examinate în radiații ultraviolete, sub diferite unghiuri ale sursei de lumină, la diferite grosismente, utilizându-se microscopul. În cursul acestor investigații nu au fost detectate careva urme de indigou, mină de creion, de copiere, de corodare, de executare la imprimantă.

Compararea semnăturilor între ele denotă coencidența pe lăngă caracteristicele generale indicate mai sus și a celor particulare ( a se vedea foto 13-16, în care sunt arătate cele mai semnificative coincidențe):

▪ lipsă de coeziune între barele din centrul ovalului literei “D” (remarca1);

▪ formă văluroasă a elementelor ilizibile ale semnăturii (rem.2);

▪ formă arcuită în stănga a parafei semnăturii (rem.3);

▪ formă ungiulară de coeziune a I element al semnului “D” cu ovalul acestuia.(rem.4).

Evaluând coincidențele susmenționate apreciem că acestea sunt semnificative, se bucură de stabilitate și în ansamblul lor formează o totalitate identificatoare suficientă pentru a conchide categoric că semnăturile din numele Dobrea A. de la rubrica “Permis eliberarea” de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 (f.d.23, 24, 25, 26) sunt executate de către una și aceeași persoană.

Piesele de comparație convențional – libere și cele experimentale de scris și semnătură executate de numitul Dobrea A. pe paginile dos.civil nr.2ae – 612/04.sub aspect cantitativ și calitativ sunt suficiente pentru investigațiile ulterioare.

Analiza comparativă a semnăturilor litigioase cu cele de comparație denotă coincidența lor atăt după caracteristicile generale (structură compozițională, evoluție, presiune și ritm de execuție, înclinație și dimensiuni ale grafismelor ș.a.), cât și după cele particulare, o parte din care, prin săgeți sunt marcate pe planșa demonstrativă (foto nr.17-23), în care, exemplificativ, sunt indicate caracteristicile coincidente a unea din semnăturile litigioase cu cele autentice ale lui Dobrea A. și anume:

▪ lipsă de coeziune între barele din centrul ovalului literei “D” (remarca1);

▪ formă văluroasă a elementelor ilizibile ale semnăturilor (rem.2);

▪ derecție de stănga orizontal a traseului suplimentar al semnăturilor………..

▪ formă arcuită în stănga a parafei semnăturilor (rem.3);

▪ formă ungiulară de coeziune a primului element al semnului “D” cu ovalul acestuia (rem.4);

▪ trăsătură ilizibilă de formă ovală din centrul semnăturilor (rem.5)

▪ formă ungiulară a legăturii dintre bara verticală a literei “D” și ovalul ei (rem.6);

▪ formă proeminentă a ovalului semnului “D” (rem.7).

Evaluând coincidențele susmenționate apreciem că acestea sunt semnificative, se bucură de stabilitate și în ansamblul lor formează o totalitate identificatoare suficientă pentru a conchide categoric că semnăturile de la rubrica “Permis eliberarea” de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 (f.d.23, 24, 25, 26) sunt executate de către numitul Dobrea A.A.

5. Examinării sunt supuse înscrisurile de maînă de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 pentru a stabili dacă acestea sunt sau nu efectuate de către numitul Dobrea A.A. Înscrisurile de pe facturile în cauză se caracterizează printr-un grad de evoluție înaltă, ritm sporit, dimensiuni mari ale semnelor, înclinație dreapta, presiune moderată.

Compararea înscrisurilor între ele de pe facturile în cauză denotă coincidența tuturor caracteristicilor generale și particulare ceea ce mărturisește că acestea sunt executate de una și aceeași persoană. Confruntarea ulterioară a acestor înscrisuri cu mostrele de scris ale lui Dobrea A. de pe paginile 28,29 a dosarului în cauză, denotă divergențe totale după caracteristicele generale ( ritm, coeziune, înclinație, presiune, evoluție înaltă a înscrisurilor litigioase și medie a celor de comparație), căt și celor particulare. Întrucăt caracteristicile generale ale înscrisurilor litigioase sunt toal diferite comparativ cu cele de comparație (mai cu seamă evoluția scrisului, adică ritmul, coeziunea și coordonarea mișcărilor, nivelul cărora nu poate fi ridicat de plastograf) ne permite să conchidem categoric că înscrisurile de pe facturile de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 sunt efectuate de către numitul Dobrea A.A.

6. Analizei este supus raportul de expertiză nr. _______din ______, efectuată în cadrul __________pentru a determina dacă concluziile formulate de către expert sunt sau nu întemeiate și demne de încredere.

Raportul este întocmit pe 11 pagini, în final sunt formulate 7 concluzii.

Întrucat pentru a răspunde la această întrbare s-a efectuat, în fond, expertizarea repetată a actelor litigioase, aceasta ne permite să ne exprimăm dezacordul total cu următoarele concluzii:

nr.3 precum că semnătura de la rubrica “Permis eliberarea” din factura nr.5092087 nu este efectuată de către numitul Dobrea A.

Absoluta majoritate a argumentelor aduse de expert sunt declarative, uneori controversate și chiar neadevărate. Spre exemplu:

afirmația că evoluția semnăturii este înaltă și totodată că ritmul ei – mediocru (pag.5) nu-și găsește reflectare și nici nu poate exista în realitate, întrucăt ritmul este o componentă a evoluției. Ritm, coeziune înaltă presupune și evoluție înaltă, după cum și este în semnătura dată;

nu-și găsește afirmare în semnătură și teza precum că colorantul instrumentului scriptural este repartizat neobișnuit, că mișcările sunt stingherite, că presiunea scrisului este nenaturală, că există diferență de trascripție, înclinație etc;

absoluta majoritate a altor trăsături generale dar șia celor particulare puse la temelia concluziei negative sunt nesemnificative, nestabile, frecvent întîlnite, de unde și ponderea lor extrem de joasă care, în ansamblu, nu formează o totalitate de caracteristici individualizatoare irepetabilă;

b) nr.4, precum că nu este posibil de rezolvat problema din insuficiență de caracteristici în semnăturile litigioase din facturile de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509288; – nr.509289. În opinia noastră, motivele aduse de autor sunt, la fel în mare parte declarative. Sumar, se întrevede destul de clar opțiunea expertului ce înclină spre o anumită concluzie, enunțând în acest sens o sumedenie de argumente și caracteristici nesemnificative (uneori lipsite de sens), frecvent întâlnite, lăsându-se în umbră altele, extrem de importante pentru formularea justă a concluziilor, dându-i raportului în cele din urmă un aspect “științific” de proporții.

Prin urmare, în opinia noastră concluziile nr.3-4 a raportului în cauză le credem neîntemeiate și nedemne de încredere. Celelalte concluzii coincid cu cele formulate în prezentul raport.

CONCLUZII:

Semnătura din numele Nagorneac G.I. de pe originalul scrisorii din 19.08.2000 trimisă pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product ” (f.d. 106) nu este efectuată de titularul acestei semnături – Nagorneac G.I, dar de către o altă persoană;

Semnăturile din numele Nagorneac G.I. de pe xerocopiile scrisorilor din 04. 04. 2000 și din 05.05.2000 trimise pe adresa întreprinderii mixte “Natur Product Moldova” S.A. (f.d. 102; 105) prerzintă copia semnăturii din numele Nagorneac G.I. de pe originalul scrisorii din 19.08.2000 (f.d.106);

Semnăturile din numele Nagorneac G.I.de pe xerocopia contractului nr.1 din 05.06.2000 (f.d.103) și de pe xerocopia anexei la contractul nr.1 din 05.06.2000 (f.d.104) sunt identice, ca urmare a xerocopierii. Ele nu sunt efectuate de către titularul semnăturii Nagorneac G.I., dar de o altă persoană;

Semnătura de la rubrica “Permis eliberarea” de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 (f.d.23, 24, 25, 26) sunt executate de către numitul Dobrea A.A.;

Înscrisurile de maînă de pe originalele facturilor de expediție din 10.05.2000 seria BC: – nr.509286; – nr.509287; – nr.509288; – nr.509289 nu sunt efectuate de către numitul Dobrea A.;

Concluziile nr.3 și nr. expertului formulate în raportul de expertiză nr. 0016941538 din 26 aprilie 2005, efectuată în cadrul Institutului Republican de Expertiză Judiciară și Criminalistică le credem neîntemeiate și nedemne de încredere. Celelalte concluzii ale raportului vizat coincid cu cele formulate în prezentul raport.

Expert