Identificarea Armelor de Foc Dupa Urmele Tragerii

CUPRINS

CAPITOLUL I Noțiuni introductive

Expertiza judiciară

CAPITOLUL II Cadrul juridic

Principalele prevederi ale legii nr, 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor

Infracțiuni care pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc

CAPITOLUL III Noțiuni tehnice despre armele de foc și muniția acestora

Definiția, clasificarea, construcția și funcționarea armelor de foc

Date despre muniția folosită la armele de foc

Elementele tragerii

Examinarea tehnică a urmelor de foc

Examinarea muniției

CAPITOLUL IV Identificarea armelor de foc după urmele tragerii

Noțiune de urmă a infracțiunii

Urmele create prin folosirea armelor de foc

Identificarea armei după urmele formate pe glonț

CAPITOLUL V Descoperirea, fixarea și ridicarea armelor de foc, munițiilor și a urmelor acestora

CAPITOLUL VI Sistemul integrat de identificare balistică

CAPITOLUL VII Concluzii

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Capitolul 1 – Noțiuni introductive

1.1.Expertiza judiciară – Noțiune și importanță

Dezvoltarea științei și tehnicii și lărgirea sferei lor de aplicare în toate sectoarele vieții economice și sociale au permis justiției să găsească un puternic sprijin în rezultatele oferite de cercetările științifice și tehnice. Organul judiciar are în primul rând sarcina de a stabili exact situația de fapt supusă judecății. Numai stabilind exact împrejurările de fapt ale cauzei, organul judiciar poate soluționa cauza respectivă, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept corespunzătoare unei atare situații de fapt.

Din cele menționate rezultă în mod cert că probațiunea este cea mai însemnată fază în activitatea desfășurată de către organele judiciare, constituind calea de stabilire a realității forțelor deduse spre soluționare.

Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrarile audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatarile tehnico-științifice, constatările medico-legale si expertizele.

Expertiza este mijlocul de probă folosit de organele judiciare în acele cazuri în care, pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii de cauzalitate dintre ele, sunt necesare cunoștințe speciale din domeniul științei, tehnicii sau artei. Trebuie adăugat că în anumite situații se impune o activitate de cercetare deosebită, care nu se poate efectua, de regulă, decât în afara instanței, sau numai cu ajutorul unor mijloace tehnice speciale (tehnică de calcul, imagini fotografice, fișe dactiloscopice sau antropometrice, etc).

Într-o altă definiție dată expertizei se arată că este acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activități de cercetare ce folosește date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate. Acele fapte sau împrejurări care duc la stabilirea adevărului și la corecta soluționare a unei cauze constituie proba, în timp ce căile admise de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot constitui probe sunt mijloace de probă.

Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă care se aduce la cunoștința organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activități de cercetare concretă a cazului și a aplicării unor date specializate, de către persoanele competente desemnate de organele judiciare.

Trebuie subliniat faptul că expertiza reflectă o teză științifică ce este confirmată în mod practic, și nu aduce organului judiciar o părere interpretată pe calea simțurilor, fiind un raționament fundamentat științific. Rezultatul expertizei constituie o concluzie la care se ajunge prin aplicarea regulilor și legilor științei la un caz particular.

Investigarea criminalistică a armelor de foc întrebuințate în săvârșirea de infracțiuni, identificarea lor, sau clarificarea modului sau circumstanțelor în care autorul s-a folosit de acestea, se particularizează față de alte genuri de cercetări traseologice. Apariția acestui domeniu distinct al tehnicii criminalisticii, denumit, mai mult sau mai puțin convențional ,, balistică judiciară’’, a fost impusă, pe de o parte, de frecvența folosirii armelor de foc în săvârșirea infracțiunii, iar pe de altă parte de particularitățile referitoare la cercetarea la fața locului, cât și la examinările specifice de laborator.

Balistica judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată examinării armelor de foc și urmelor acestora, prin metode și mijloace tehnico- științifice specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracțiuni și al identificării sale.

Deși a preluat o serie de date din balistica generală, cum sunt datele referitoare la capacitatea de bătaie, poziția de tragere etc., balistica judiciară se distanțează de aceasta prin obiectivele urmărite, respectiv studiul fenomenelor împușcăturii, urmele create prin împușcare, urmele create în legătură cu armele de foc și munițiile acestora. Spre deosebire de balistica generală, balistica judiciară își propune , printre altele, să identifice o armă după urmele lăsate pe tub, să determine distanța de la care s-a tras după urmele secundare, să stabilească vechimea aproximativă a împușcăturii.

Domeniu distinct al tehnicii criminalistice, balistica judiciară s-a conturat ca ramura de sine stătătoare în ultimii 60 de ani “prin elaborarea și perfecționarea unor metode proprii de examinare, îndeosebi de identificare a armelor după urmele formate pe tub și proiectil”

Balistica judiciară este destinată examinarii armelor de foc și a urmelor acestora, prin metode și mijloace tehnico-științifice specializate, în scopul determinării circumstanțelor în care a fost folosită o armă de foc la comiterea unei infracțiuni și al identificării sale.

Deși folosește o serie de date din balistica generală (cunoscută și sub denumirea de balistica militară), cum ar fi cele referitoare la traiectorii (balistica exterioară) sau la impactul asupra țintei (balistica țintei), se detașeaza de aceasta prin obiectivele urmărite și prin metodele la care apeleaza, propunându-și de exemplu identificarea armei după urmele lăsate de aceasta pe elementele de muniție (tuburi, proiectile), distanța de la care s-a tras și direcția de tragere sau timpul aproximativ al producerii împușcăturii (pe baza urmelor secundare ale tragerii), etc.

In cercetarile de balistică judiciară se folosesc cunoștințe din balistica militară, legate de:

construcția și funcționarea armelor de foc și muniției;

fenomenele care au loc în canalul țevii armei;

traiectoria proiectilului și altele.

Sarcinile balisticii judiciare sunt:

descoperirea și studierea urmelor create prin întrebuințarea armelor de foc;

descoperirea armelor de foc și munițiilor

stabilirea orificiilor de intrare și de ieșire a gloanțelor ce au pătruns prin diferite obiectesau prin corpul uman și stabilirea ordinii împușcăturilor;

stabilirea distanței și direcției de tragere în scopul lămuririi unor împrejurări precum și pentru descoperirea locului de unde s-a tras și a altor urme lăsate de infractor;

examinarea gloanțelor, tuburilor, alicelor și burelor, a compoziției lor chimice și a modului de fabricare a acestora, în scopul stabilirii tipului de muniție precum și a faptului dacă tubul și glonțul au format același cartuș.

stabilirea vechimii relative a împușcăturii;

stabilirea timpului relativ scurs de la ultima folosire a armei;

verificarea tehnică a armei, stabilirea stării de funcționare, a posibilităților de tragere cu o armă defectă și a posibilității declanșării accidentale a armei;

stabilirea faptului dacă arma are în componență pise străine de forma de fabricație inițială;

restabirea seriei de pe unele din părțile componente ale armei;

identificarea generală și individuală a armelor cu țeavă ghintuită și a celor cu țeavă lisă. Precum și identificarea unor piese sau părți componente ale armelor de foc.

Balistica poate fi împărțită în următoarele ramuri, fiecare având specificul ei, respectiv balistica armei, balistica de lungime, balistica rachetelor etc.

Balistica judiciară are ca subdiviziuni:

Balistica interioară reprezintă acea ramură a balisticii judiciare care studiază comportamentul proiectilului din momentul în care pulberea explozivă este inițiată și până în momentul ieșirii acestuia prin gura tevii.

Balistica de tranziție (sau balistica intermediară) este acea ramură a balisticii judiciare ce studiază proiectilul din momentul ieșirii acestuia de la gura armei până când presiunea din spatele priectilului ramane constantă, face trecerea intre balistica interioară și balistica exterioara.

Balistica exterioară este acea parte a balisticii judiciare care se ocupă cu studiul proiectilului în aer după ce acesta a părăsit gura țevii ți până își atinge ținta.

Balistica la țintă (terminală) este o ramură a balisticii judiciare care studiază comportamentul proiectilului (glonțului) în momentul în care acesta a atins ținta. Este adesea confundată cu forța de stopare a proiecilului în momentul când acesta atinge corpul omenesc sau alte organisme vii.

Cea mai importantă și frecvent întâlnită dintre sarcinile balisticii judiciare este identificarea generală și individuală a armelor cu țeavă ghintuită, cu ajutorul gloanțelor și tuburilor trase.

Capitolul 2 – Cadrul juridic

2.1.Principalele prevederi ale legii nr. 295 / 2004 privind regimul armelor și munițiilor

Primul capitol cuprinde reglementări generale cu privire la categorii de arme, deținerea și folosirea armelor de foc precum și la operațiunile cu acestea.

Noțiunea de armă de foc este explicată de prezenta lege astfel: orice dispozitiv cărei funcționare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, al cărei principiu de funcționare are la bază principiul forței de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori din explozia unei încărcături.

Categoriile de arme și muniții sunt : arme și muniții interzise, arme și muniții letale, arme și muniții neletale.

În prezenta lege armele sunt clasificate din punct de vedere al destinației și din punct de vedere constructiv.

Din punct de vedere al destinației, armele se clasifică astfel :

♦ arme militare – arme destinate uzului militar,

♦ arme de aparare si paza – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege, destinate sa asigure apararea vietii, integritatii si libertatii persoanelor fizice, precum si bunurilor apartinand persoanelor fizice sau juridice,

♦ arme de autoaparare – arme neletale scurte, special confectionate pentru a imprastia gaze nocive, iritante, de neutralizare si proiectile din cauciuc, in scop de autoaparare,

♦ arme de tir – arme destinate practicarii tirului sportiv, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege,

♦ arme de vanatoare – arme destinate practicarii vanatorii, cu una sau mai multe tevi, care folosesc munitie cu glont sau/si cu alice, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege,

♦ arme utilitare – arme destinate sa asigure desfasurarea corespunzatoare a unor activitati din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protectiei mediului si protectiei impotriva daunatorilor, precum si desfasurarea de catre societatile specializate de paza a activitatilor de paza a obiectivelor, bunurilor si valorilor sau a transporturilor unor valori importante,

♦ arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un soc mecanic, e pentru a imprastia gaze nocive, iritante, de neutralizare si proiectile din cauciuc, in scop de autoaparare,

♦ arme de tir – arme destinate practicarii tirului sportiv, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege,

♦ arme de vanatoare – arme destinate practicarii vanatorii, cu una sau mai multe tevi, care folosesc munitie cu glont sau/si cu alice, omologate sau recunoscute in conditiile prevazute de lege,

♦ arme utilitare – arme destinate sa asigure desfasurarea corespunzatoare a unor activitati din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protectiei mediului si protectiei impotriva daunatorilor, precum si desfasurarea de catre societatile specializate de paza a activitatilor de paza a obiectivelor, bunurilor si valorilor sau a transporturilor unor valori importante,

♦ arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un soc mecanic, in scopul sacrificarii ulterioare,

♦ arme cu destinatie industriala – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil si care au aparenta unei arme de foc automate,

♦ arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizarii animalelor prin injectarea de substante tranchilizante,

♦ arme de panoplie – arme de foc devenite nefunctionale ca urmare a transformarii lor de catre un armurier autorizat,

♦ arme de colectie – armele destinate a fi piese de muzeu, precum si armele aflate sau nu in stare de functionare, care constituie raritati sau care au valoare istorica, artistica, stiintifica, documentara sau sentimentala deosebita,

♦ arme vechi – arme letale produse inainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate sa fie pastrate in colectii,

♦ arme de recuzita – arme special confectionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificarii lor de catre un armurier autorizat, necesare activitatii institutiilor specializate in domeniul artistic.

Din punct de vedere constructiv, armele se clasifică astfel :

♦ arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forta de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate intr-o butelie recipient,

♦ arme de foc scurte – arme de foc a caror teava nu depaseste 30 cm sau a caror lungime totala nu depaseste 60 cm,

♦ arme de foc lungi – arme de foc a caror lungime a tevii sau lungime totala depasesc dimensiunile armelor de foc scurte,

♦ arme de foc automate – arme de foc care, dupa fiecare cartus tras, se reincarca automat si trag o serie de mai multe cartuse prin apasarea continua pe tragaci,

♦ arme de foc semiautomate – arme de foc care, dupa fiecare cartus tras, se reincarca automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartuse prin apasarea continua pe tragaci,

♦ arme de foc cu repetitie – arme de foc care, dupa fiecare foc tras, se reincarca manual, prin introducerea pe teava a unui cartus preluat din incarcator prin intermediul unui mecanism,

♦ arme de foc cu o singura lovitura – arma de foc fara incarcator, care este incarcata dupa fiecare tragere prin introducerea manuala a cartusului in camera de incarcare sau intr-un lacas special prevazut la intrarea in teava.

Prin muniție se înțelege orice fel de cartușe, proiectile și încărcături ce pot fi întrebuințate pe armele de foc.

În ceea ce-i privește pe străini pot fi autorizați să dețină, să poarte și să folosească arme de foc numai cei cu domiciliul sau reședința în România. Pentru persoanele fizice străine, deținerea, portul și folosirea armelor letale sunt interzise. Excepție fac străinii veniți în România pentru a participa la concursuri oficiale de tir sau pentru a practica legal vânătoarea. De asemenea, pe bază de reciprocitate, membrii personalului misiunilor diplomatice, ai oficiilor consulare și ai reprezentanțelor organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în România sunt scutiți de a obține autorizarea pentru a deține arme de foc și muniție.

Următoarele categorii de persoane nu pot fi autorizate să dețină, să poarte și să folosească arme de foc și muniție:

minorii;

bolnavii psihic, precum și cei care, datorită altor afecțiuni de care suferă, ar putea pune în primejdie propria lor viață ori a celorlalți atunci când ar deține arme de foc și muniții;

persoanele care, datorită antecedentelor penale ori conform dovezilor existente la organele competente, prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranța statului sau pentru viața și integritatea corporală a persoanelor,

au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească ramasă definitivă, la o pedeapsa privativă de libertate mai mare de 1 an, pentru infracțiuni comise cu intenție.

Procedura eliberării permisului de armă pentru persoane fizice, precum și anularea autorizării și retragerea permisului ori suspendarea acestuia sunt reglementate de articolele 21-27 din lege.

Persoanele juridice române pot fi autorizate să dețină arme de foc și muniții pentru înarmare a paznicilor proprii și a altor angajați care mânuiesc bunuri sau alte valori, dacă acestea se justifică pentru asigurarea pazei sediilor, imobilelor sau obiectivelor ce le aparțin sau cărora le asigură protecție, precum și a transportului de valori importante .

În ceea ce privește militarii, aceștia pot deține, purta și folosi armele și munițiile cu care sunt dotați de către unitățile din care fac parte. Cadrele militare active au dreptul să poarte pistolul din dotare și ca armament destinat pentru pază și autoapărare, fără a fi necesară eliberarea unui permis de armă. În afara armelor din dotare, cadrele militare active pot deține, purta și folosi arme militare primite ca recompensă sau în dar.

„Uzul de armă” este definit ca fiind executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor.

Uzul de armă este permis, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în următoarele cazuri :

împotriva celor care atacă militari aflați în serviciul de gardă, pază, escortă, protecție, menținerea și restabilirea ordinii de drept, sau care pun în pericol respectivul obiectiv;

împotriva celor catre atacă persoane investite cu exercițiul autorității publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură o protecție;

împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din unitățile militare ori din perimetrele sau zonele păzite (vizibil delimitate) stabilite prin consemn;

pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârșirea unei infracțiuni încearcă să fugă;

împotriva mijloacelor de transport folosite de persoanele menționate mai sus, precum și împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate;

pentru imobilizarea sau reținera persoanelor cu privire la care sunt probe sau indicii temeinice că au săvârșit o infracțiune și care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte ce pot pune în pericol viațaori integritatea corporală a persoanelor;

pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflați în starea legală de deținere;

împotriva celor care atacă sau împiedică militarii să execute misiuni de luptă;

în executarea intervenției antiteroriste.

Uzul de armă se va face numai după ce s-a executat somația legală. Somația se face prin cuvâtul „Stai!”, după care, în caz de nesupunere, prin cuvintele „Stai că trag!”. Dacă cel în cauză nu se supune, se somează prin tragerea focului de armă în sus, în plan vertical. Uzul de armă se va face în așa fel încât să ducă la imobilizarea celor împotriva cărora se folosește arma trăgându-se pe cât posibil la picioare.

Se interzice uzul de armă:

împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide, cu excepția cazurilor în care înfăptuiesc un atac armat sau în grup care pune în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor;

în situațiile în care s-ar primejdui viața altor persoane

În Capitolul 8 sunt menționate contravențiile și infracțiunile,precum și sancțiunile iar în Capitolul 9 sunt cuprinse dispoziții finale și tranzitorii.

2.2.Infracțiuni care pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc.

Făcând o analiză atentă a infracțiunilor ce pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc, putem constata numărul mare al acestora, precum și rolul și locul diferit al armei în cadrul infracțiunilor. Din această cauză se poate observa că tratarea amănunțită a fiecărui caz în care este prezentă o armă de foc necesită un spațiu vast, personal propunându-mi să tratez doar locul și rolul armei în săvârșirea anumitor infracțiuni ce prezintă mai mare interes din punct de vedere criminalistic.

Astfel în cadrul infracțiunii arma de foc poate constitui:

obiectul material al infracțiunii;

instrumentul sau mijlocul material de săvârșire a infracțiunii;

circumstanța agravantă;

cerința esențială;

parte a elementului material al laturii obiective.

2.2.1.Arma de foc și muniția – obiect material al infracțiunii.

Este cazul infracțiunii prevăzute de art.279 C.pen. – nerespectarea regimului armelor și munițiilor, în care obiectul material îl constituie armele și munițiile asupra cărora se răsfrânge activitatea infracțională, cu excepția armelor asimilate prevăzute în alin.2 art.151 C.pen. deoarece acestea nu sunt arme propriu-zise. Nu constituie obiect material al infracțiunii nici piesele sau părțile dintr-o armă sau armele care nu sunt în stare de funcționare, precum și muniția ce nu poate fi folosită.

Această infracțiune este incriminată în trei variante: varianta tip, una asimilată și alta agravantă.

Varianta tip constă în deținerea, portul, confecționarea, transportul și orice operații privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme, toate acestea fiind făcute “fără drept” (art.279 C.pen. alin.1).

Varianta asimilată constă în nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de legea la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului.

Varianta agravată presupune:

deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme ascunse ori arme militare, precum și amunițiilor pentru astfel de arme;

deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor arme, cu excepția celor prevăzute la lit.a, precum și armelor de panoplie ori munițiile respective în cantități mari.

S-a constatat că acest gen de infracțiuni deține ponderea cea mai mare din rândul infracțiunilor săvârșite cu ajutorul armelor de foc. Sunt frecvente cazurile în care persoane neautorizate au fost descoperite că dețineau sau purtau arme și muniții ori și-au confecționat artizanal arme și muniții. De aici rezultă că subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană care întrunește condițiile răspunderii penală, subiect pasiv general fiind în toate cazurile statul, ca titular al valorilor sociale puse în pericol prin săvârșirea infracțiunii. Trebuie remarcat faptul că cerința esențială pentru existența variantei tip și a celei agravate este aceea de a înfăptui acțiunile enumerate în alin.1 și 3, art.279 C.pen. “fără drept”. Aceste acțiuni sunt efectuate “fără drept” atunci când nu s-au respectat prevederile Legii nr.17/1996 cu privire la regimul armelor și al munițiilor.

2.2.2.Arma de foc – instrument sau mijloc material de săvârșire al infracțiunii.

Acest rol este deținut de arma de foc în cazul unora dintre infracțiunile:

contra statului: Atentatul care pune în pericol siguranța statului (art.160 C.pen.); Subminarea puterii de stat (art.162 C.pen.);

contra persoanei: Omorul (art.174); Uciderea din culpă (art.178); Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179)etc.

contra libertății persoanei: Amenințarea (art.193)

contra proprietății: Tâlhăria (art.211); Pirateria (art.212);

contra păcii și omenirii: Genocidul (art.357) s.a.

Dintre aceste infracțiuni consider că infracțiunile contra vieții persoanei, respectiv omorul (simplu, calificat și deosebit de grav) interesează în principal munca criminalistului.

Acțiunea de ucidere a unei persoane stă la baza tuturor celorlalte infracțiuni contra vieții persoanei, acțiune prin care este definit în art.174 C.pen.- omorul.

Deoarece legiuitorul nu precizează modalitatea de înfăptuire a infracțiunii de omor, putem concluziona că aceasta poate fi săvârșită inclusiv cu ajutorul armelor de foc, modalitate care a luat proporții odată cu creșterea posibilităților de procurare a armelor de foc. Putem spune că arma de foc este instrumentul “preferat” pentru comiterea omorului pentru că reprezintă mai multă siguranță în mânuire, are precizie mai mare și efecte mai puternice.

Subiectul activ al omorului prin împușcare poate fi orice persoană care se folosește de o armă pentru aceasta, la unele infracțiuni existând condiții expres prevăzute, ca de exemplu condiția ca autorul să fie soț sau rudă apropiată cu persoana pe care a ucis-o (art.175 lit.c C.pen.) sau să mai fi săvârșit un alt omor (art.176 lit.c C.pen.).

Subiectul pasiv poate fi, de asemenea orice persoană, cu condiția să fie în viață în momentul în care acțiunea de ucidere se îndreaptă asupra sa. La fel ca și în cazul subiectului activ, și aici se face o calificare, subiect pasiv putând să fie o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra (art.175 lit.d C.p.) sau femeie gravidă (art.176 lit.e C.p.). Sub aspect criminalistic, în cazul omorului prin împușcare, se pune problema identificării armei, când aceasta nu este descoperită la fața locului, a autorului infracțiunii și a modului de săvârșire a infracțiunii, precum și stabilirea exactă a faptului dacă fapta comisă este omor sau sinucidere.

2.2.3.Prezența armei ca circumstanță agravantă apare în cadrul infracțiunilor:

contra libertății persoanei: Lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 C.p.) Violarea de domiciliu (art.192 C.p.);

care împiedică înfăptuirea justiției: Evadarea (art.269 C.p.).

În aceste cazuri este suficient ca asupra autorilor infracțiunilor menționate să se găsească o armă, acest lucru constituind circumstanță agravantă.

Astfel, în cazul violării la domiciliu, fapta este mai gravă dacă se săvârșește de o persoană înarmată. Această modalitate este posibilă numai dacă autorul poartă arma în mod vizibil – căci numai așa poate influența victima – indiferent dacă a făcut sau nu uz de armă. Dacă persoana înarmată săvârșește și acte de amenințare sau de violență, va exista concurs de infracțiuni.

Evadarea (art.169 C.p.) impune încă de la început ca subiect activ (autorul) să fie calificat, adică să fie o persoană aflată în stare legală de reținere sau de deținere. Agravanta acționează și în acest caz dacă autorul se folosește de arme pentru a evada, fapt ce mărește gradul de pericol social al infracțiunii cu specificația că armele trebuie folosite efectiv ori să fi avut atitudinea obiectivă de a facilita evadarea.

2.2.4.Arma – cerință esențială pentru existența infracțiunii.

La unele infracțiuni acțiunea sau infracțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii, este întregită, prin prevederile normei de incriminare, cu unele condiții denumite în literatura juridică cerințe esențiale, a căror neîndeplinire face ca fapta respectivă să nu constituie infracțiune.

Cerința esențială sub forma existenței armei de foc asupra infractorului, apare și în cazul furtului calificat (art.209 C.p.), cerință ce conferă tocmai caracterul calificat al furtului.

Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă de foc este reținută ca o agravantă deoarece făptuitorul săvârșește fapta cu mai multă sigurannță știind că are la dispoziție mijlocul cu care să anuleze o eventuală rezistență din partea victimei sau a unei terțe persoane. Art.209 C.p. lit.b cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul sustragerii, neavând relevanță scopul în care el a deținut arma.

Prin urmare, dacă înfăptuitorul nu are asupra sa o armă și dacă nu se încadrează la literele a, c, d, e, f, g alin.2 al art.209 C.p., atunci fapta comisă nu constituie furt calificat ci furt, incriminat de art.208 C.p. În cazul în care infractorul folosește arma aflată asupra sa în timpul comiterii furtului, din nou avem de-a face cu schimbarea încadrării juridice a faptei, aceasta devenind tâlhărie (art.211 C.p.). Iar dacă arma era deținută în mod ilegal, furtul calificat sau, după caz, tâlhăria intră în concurs real cu infracțiunea prevăzută de art.279 C.p.- nerespectarea regimului armelor și muniției.

2.2.5.Arma de foc, parte a elementului material.

Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică – manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă prin textul incriminator al acelei infracțiuni.

Situația în care armele de foc sunt parte a elementului material este ilustrată de art.162 ali.1 C.p. – subminarea puterii de stat la care elementul material constă dintr-o “acțiune armată”, cu alte cuvinte acțiunea unor persoane înarmate (“de natură să slăbească puterea de stat”). Prin “arme” se înțelege instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale (art.151 ali.1 C.p.), deci armele de foc definițe de art.3 din Legea 17/1996.

În doctrina dreptului penal se apreciează că nu are relevanță faptul că înarmarea s-a făcut în mod special pentru a participa la acțiunea armată sau că cei în cauză aveau armele asupra lor din alte motive. De asemenea, nu interesează dacă armele au fost sau nu folosite de către cei care le purtau ori dacă armele au fost ascunse sau purtate la vedere, pericolul social al faptei fiind determinat, în cea mai mare măsură de imboldul și încrederea pe care o resimt făptuitorii știindu-se protejați de respectivele arme pe care sunt gata oricând să le folosească.

Aria infracțiunilor ce pot fi săvârșite cu ajutorul armelor de foc este mult mai vastă, existând posibilitatea, cel puțin teoretică, de a se comite și alte infracțiuni pentru care prezența armelor de foc nu este necesară.

Explicația acestui fapt este aceea că la ora actuală armamentul de foc este mijlocul de atac și apărare cel mai sigur și eficient, fiind preferat – în limita posibilităților de procurare – de majoritatea infractorilor, în special a celor recidiviști.

Prin exemplificările de mai sus am dorit să atrag atenția asupra importanței armei de foc în sfera infracționalității și implicit a importanței balisticii judiciare în cadrul criminalisticii.

Capitolul 3 – Noțiuni tehnice despre armele de foc și

muniția acestora.

3.1.Definiția, clasificarea, construcția și funcționarea armelor de foc.

3.1.1.Definiția. Noțiunea de armă de foc a fost definită de-a lungul timpului din mai multe puncte de vedere: legal, etimologic, militar și criminalistic.Deoarece din punct de vedere legal am tratat această problemă în secțiunea 2.1., încep prin a evidenția sensul etimologic al cuvântului “armă”.

După dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul “armă” vine de la latinescul “arma” și semnifică un obiect, o unealtă, un aparat sau dispozitiv care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive.

Din punct de vedere militar, prin “armament de foc” se înțelege armamentul care folosește pentru aruncarea glonțului din țeavă energia gazelor rezultate din arderea pulberii și este destinat nimicirii forței vii dispusă în teren deschis sau înapoia unei adăpostiri ușoare, cât și a tehnicii de luptă a adversarului.

În criminalistică se acceptă, de regulă definiția legală, cu mici diferențe. Astfel, arma de foc este considerată ca fiind “un mecanism, un instrument care servește la atac sau la apărare și folosește pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se crează, datorită gazelor, o presiune care aruncă glonțul sau alicele din țeava armei”

3.1.2.Clasificarea. În literatura de specialitate cât și din punct de vedere al criminalsticii există mai multe păreri privind criteriile de calsificare a armelor de foc. Pentru criminalistică prezintă importanță (de regulă) armamentul ușor portabil (portativ) cu care se săvârșește unele infracțiuni, dar nu excludem nici utilizarea armamentului greu de infanterie (mitraliere, aruncătoare, etc.) deoarece practica a dovedit că au existat numerose cazuri în care au fost folosite arme dina această categorie.

În urma studierii literaturii de specialitate sunt de părere că armele de foc se clasifică după anumite criterii mai importante:

După destinație armele de foc se împart în:

arme de luptă (militare);

arme de vânătoare;

arme sportive;

arme de apărare apropiată (revolvere, pistoale);

arme cu destinație specială (pistoale de semnalizare, de start, cu gaze lacrimogene, etc.).

arme deghizate: pistol stilou; pistol baston; etc.

3.1

Pistol semiautomatic RUGER, calibru 9mm, model P89.

3.2

Pistol Browning, calibru 9mm.

3.3

Pistol mitralieră H&K MP5.

3.4

Pușcă mitralieră, model M16.

3.6.Revolver RG INDUSTRIES, calibru 38 Special, model 31.

3.5.Revolver GERSTENBERGER,  calibru 32 mm. Long caliber .

3.7.Revolver Magnum, SMITH & WESSON, calibru 357 model 13-4.

3.8

Pistoale TIR

3.9

Le protecteur – armă ascunsă

3.10

Pistol Beretta, calibru 7.65mm.

După construcția canalului țevii, armele pot fi:

arme cu țeavă lisă, ce au pereții interiori ai țevii netezi (arme de vânătoare, arme de tir, pistoale rachetă)

arme ce țeavă ghintuită, care au pe canalul țevii plinuri și goluri dispuse longitudinal.

arme cu țevi combinate.

După modul de funcționare armele de foc pot fi:

cu repetiție (se încarcă manual pentru fiecare tragere);

semiautomate (încărcarea și aruncarea tubului se fac automat dar este necesară apăsarea trăgaciului pentru fiecare tragere);

automate (reîncărcarea se face automat, la o singură apăsare pe trăgaci executându-se foc în serii, cu o cadență de tragere de câteva zeci sau sute de cartușe pe minut).

După lungimea țevii se întâlnesc:

arme cu țeava scurtă (revolvere, pistoale);

arme cu țeava mijlocie (pistoale mitralieră);

arme cu țeava lungă (puști, carabine mitraliere).

După calibru armele de foc sunt:

de calibru mic (până la 6,35 mm.);

de calibru mijlociu (între 6,35 mm. și 9 mm.);

de calibru mare (peste 9 mm.).

Calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul de alice având diametrul egal cu cel al țevii armei, ce pot fi confecționate dintr-un material având greutatea de pfunf (aprox. 0,5 kg.).

6. După modul de fabricație, armele de foc sunt:

de fabricație industrială;

de fabricație artizanală sau improvizate.

modificate prin retezarea țevii sau a patului

3.11

Armă artizanală

3.12

Armă artizanală

7.După muniția folosită, armele de foc se împart în:

arme cu muniție cu glonț;

arme cu muniție cu alice;

arme mixte (arme de vânătoare cu glonț și alice).

3.13

Puști de vânătoare

Clasificarea armelor de foc este necesară criminalistului pentru stabilirea datelor tehnice ale unei arme de foc, pentru identificarea armei folosită de infractor.

3.1.3.Construcția și funcționarea armelor de foc.

Pentru identificarea armelor de foc după urmele lăsate, trebuie să posedăm cunoștințe temeinice despre construcția și modul de funcționare al acestora.

Orice armă de foc portativă, indiferent de forma și destinația ei, se compune din următoarele părți:

țeava;

corpul armei (la unele lipsește);

mecanismul de dare a focului (sau de percuție);

magazia (încărcătorul);

aparatele de ochire;

patul (crosa armei);

accesorii.

În sensul Directivelor 91/477/CEE și 2008/51/CE a Parlamentului European, prin piesă a armei de foc se înțelege orice element sau element de înlocuire special conceput pentru o armă de foc, care este esențial pentru funcționarea acesteia, inclusiv o țeavă, un cadru sau un recuperator, manșonul mobil sau cilindrul, cuiul percutor sau închizătorul și orice dispozitiv conceput sau adaptat pentru a reduce zgomotul provocat de tragerea unui foc de armă. În plus, același document impune și diferențierea între componentele esențiale și cele neesențiale pentru funcționarea unei arme de foc. Astfel, reprezintă componentă esențială mecanismul de închidere, camera cartușului și/sau țeava armelor de foc care, în calitate de obiecte separate, sunt incluse în categoria armelor de foc pe care sunt montate sau sunt concepute să se monteze.

Pentru cercetarea criminalistică a armelor de foc și a urmelor lăsate de acestea, interesează în mod deosebit țeava, mecanismelor de percuție, închidere și extracție a tubului tras, deoarece acestea formează urme pe elementele cartușului ce se folosesc în procesul de identificare.

Țeava – este o piesă de bază a unei arme de foc confecționată dintr-un tub de oțel străbătut de un canal, având la extremități gura țevii și culata. În interior, între culată și gura țevii, există următoarele părți:

camera cartușului sau camera de detonare;

conul de forțare care asigură pătrunderea glonțului în ultima parte a țevii;

partea ghintuită care are rolul de a imprima glonțului o mișcare de rotație necesară stabilității pe traiectorie. La armele automate, în partea ghintuită există un orificiu pentru recuperarea gazelor în vederea reîncărcării armei.

Țevile armelor de foc prezintă o serie de caracteristici de construcție, ce fac să se deosebească una de cealaltă, contribuind la identificarea (de grup sau individuală) armei.

Unele dintre cele mai importante elemente ale unei țevi sunt ghinturile. Acestea sunt canale elicoidale practicate în peretele interior al țevii. Pragurile dintre golurile ghinturilor se numesc câmpurile ghinturilor sau plinuri. Destinația dintre două plinuri diametral opuse reprezintă calibrul canalului țevii. Fața inferioară a ghintului se numește fundul ghintului sau plinuri. Distanța dintre două plinuri diametral opuse reprezintă calibrul canalului țevii. Fața inferioară a ghintului se numește fundul ghintului, iar pereții laterali – limitele sau flancurile ghintului. Flancul care suporta frecarea cea mai puternică a proiectilului, imprimând acestuia mișcarea de rotație în jurul axului său, se numește flanc de atac, iar flancul opus acestuia care suportă un șoc mai mic, se numește flanc liber. Numărul de ghinturi diferă de la o categorie de arme la alte, la armele portative (de mărime redusă) fiind de 6,4, sau, mai rar, 3 sau 5.În majoritatea cazurilor sensul de rotație al ghinturilor este spre dreapta și mai rar spre stânga. Pasul sau lungimea cursei ghinturilor este distanța pe care ghintul face o rotație completă (spirală).Pentru caracterizarea generală a țevii și pentru formarea urmelor pe gloanțele trase, sunt foarte importante dimensiunile transversale ale canalului țevii și ale părților sale.

Nu prezintă ghinturi anumite categorii de arme, în special cele destinate tragerii exclusiv cu alice, întrucât prezența lor ar duce la împrăștierea prea rapidă a alicelor.

Ghinturile se caracterizează prin două trăsături fundamentale, respectiv direcția de răsucire a ghinturilor (răsucite spre stânga – sinistrogire sau spre dreapta – dextrogire) și numărul de goluri, de șanțuri existente în interiorul țevii (și implicit de plinuri). Golurile au, de regulă, adâncimi cuprinse între 0.010 cm și 0.015 cm, iar armele de foc au, în cele mai multe cazuri, între 2 și 24 de goluri. De asemenea, o altă caracteristică legată de ghinturi este aceea a numărului de rotații complete pe care le face spirala ghinturilor în interiorul țevii.

3.14

Procesul de ghintuire cunoaște următoarele proceduri:

ghintuirea progresivă (metoda "cut rifling"), un procedeu ceva mai vechi, folosit cu predilecție în timpul celui de-al doilea război mondial, care presupune folosirea unui mic dispozitiv ascuțit care efectiv "taie" din metal, în formă circulară, viitorul șanț al ghintului. Este o procedură relativ greoaie, întrucât se vor înlătura doar mici cantități de metal din viitorul ghint, fiind necesare mai multe treceri ale dispozitivului prin făgașul format. În plus, ghinturile vor fi realizate unul câte unul.

3.15

alezarea (metoda "broaching"), respectiv utilizarea unei tije din oțel dur (alezor) prevăzut cu ponsoane inelare, ale căror diametre cresc progresiv. Inelele de pe suprafața alezorului au mici crestături care, la răsucirea în canalul țevii, lasă în urma lor plinurile ghinturilor. Tija este răsucită pe măsură ce înaintează, ceea ce determină forma de spirală și sensul de răsucire a ghinturilor. Alezarea este asemănătoare, ca principiu, cu metoda enunțată anterior, în sensul că taie din metalul de pe canal, diferind rapiditatea de execuție.

3.16

metode de forjare la rece. Acestea aplică proceduri ce au ca rezultat imprimarea unei texturi pe interiorul țevii fără înlăturarea efectivă de metal, precum cele enunțate anterior. Există două astfel de metode: ghintuirea cu un corp dur (button rifling) și forjarea liberă (hammer forging).

metoda button rifling presupune introducerea unui capăt de ghintuire din carbid dur pe țeavă, prevăzut cu imaginea negativă a ghinturilor. Acesta va fi forțat pe țeavă, presând metalul și imprimând astfel ghinturile. De departe, este una dintre cele mai economice și rapide metode.

3.17

forjarea liberă presupune introducerea pe țeavă a unui tipar din oțel laminat ce are imprimată pe suprafața sa forma exterioară a ghinturilor. În etapa următoare, un ciocan hidraulic va acționa asupra exteriorului țevii, presând metalul contra interiorului, care va lua astfel forma tiparului deja introdus. Cele mai comune forme poligonale sunt 6/dreapta și 8/dreapta, printre fabricanții de armament numărându-se Glock, Steyr și IMI.

3.18

metoda electrochimică. În cazul acestei metode, destul de recentă dar de asemenea constisitoare, se vor folosi un electrod de carbon inscripționat cu tiparul negativ al ghinturilor, alături de un fluid electrolitic ce vor înlătura metalul de pe traseul ghinturilor.

3.19

Prezintă importanță următoarelor dimensiuni principale ale profilului canalului țevii:

calibrul armei (distanța dintre două plinuri diametral opuse);

diametrul canalului țevii între două funduri de ghint diametral opuse;

adâncimea ghinturilor;

lățimea ghinturilor (distanța dintre flancul de atac și flancul liber);

lățimea plinurilor.

Țeava se caracterizează prin următoarele elemente:

3.20

partea interioară (canalul țevii);

limitele țevii (dinainte, numită retezătura dinainte, și dinapoi, numită retezătura culatei);

camera cartușului, numită și camera de ardere, care, de regulă, are pereții ceva mai groși, din cauza presiunii crescute la care este supusă în procesul de explozie al pulberii;

conul de racordare (orificiul de intrare al glonțului); -orificiul de trecere al gazelor rezultate din arderea pulberii (doar pentru armele automate ce folosesc această energie pentru reîncărcare);

partea ghintuită a țevii (pentru armele prevăzute cu ghinturi).

La majoritatea armelor de vânătoare, țeava lisă poate avea formă cilindrică, conică sau șoc. Țeava de șoc are formă cilindrică până aproape de gura țevii (aprox. 50mm.), apoi urmează o formă conică până la 15 mm. de gura țevii și din nou cilindrică, dar cu un diametru mai mic, fapt ce are ca efect concentrarea snopului de alice și plinuri opuse, făcându-se apoi media.

Armele de foc cel mai frecvent întâlnite, au următoarele calibre:

pentru revolvere: 7,62 mm.; 9mm.; 11,18mm.; 11,43 mm.

pentru pistoale: 4,5 mm.; 6,35 mm.; 7 mm.; 7,62 mm.; 7,65 mm.; 9 mm.; 11,5 mm.;

pentru armele cu țeava lungă: 7,92 mm.; 8 mm.;

O serie de urme lăsate pe canalul țevii pe cartuș se datorează particularităților de construcție sau apar ca urmare a modificărilor survenite pe parcursul întrebuințării armelor de foc. Astfel, în timpul confecționării, pot rămâne unele defecte, ca urmare a strunjirii sau dornuirii țevii, la prelucrarea camerei cartușului, a retezăturii dinaintea țevii, la finisarea și crearea canalului țevii, a ghinturilor, etc.

Deci, chiar o armă nouă, prezintă o serie de caracteristici proprii, strict individuale, ce ajută la identificarea ei.

Modificările intervenite în timpul folosirii armei de foc sunt: arderea și metalizarea canalului țevii, corodarea canalului din cauza umidității atmosferice sau schimbărilor rapide de temperatură, uzura în urma folosirii îndelungate. Canalul țevii armei poate fi modificat și în urma acțiunilor conștiente ale posesorului acesteia cum ar fi: încercări de reparație, folosirea de cartușe de calibre necorespunzătoare (mai mari sau mai mici), deteriorări accidentale încercării de a modifica suprafața canalului pentru a îngreuna identificarea.

Ca urmare a diferitelor modificări ale armelor de foc, în canalul țevii au loc transformări sau schimbări ale aspectului următoarelor elemente:

calibrul armei se micșorează în cazul metalizării sau se mărește ca urmare a uzurii pronunțate;

pot să apară sau să dispară unele forme ale microreliefului;

pot să apară umflături ale canalului țevii, ce fac să apară pe glonț urmele plinurilor duble;

defecte ale orificiului de ieșire – acestea pot deforma gloanțele trase;

rotunjirea marginii ghinturilor ca urmare a uzurii, fapt ce face ca urmele acestora să nu mai apară pe glonț.

Mecanismul de închidere și de dare a focului (de percuție)- diferă de la armă la armă, în funcție de tipul și modelul acesteia. Aceste mecanisme prezintă o importanță deosebită deoarece, prin modul de acționare asupra cartușului, formează pe acesta diferite urme necesare identificării.

În urma închiderii cartușului în camera de detonare, peretele frontal al închizătorului, presând asupra fundului cartușului, în timpul exploziei, suportă șocul de recul al acestuia, imprimându-se forma lighenașului.

În urma percuției, principala urmă care apare pe capsa cartușului este forma percutorului acționat de către arcul său sau de către cocoș. Prin urma percutorului pe capsă se pot stabili poziția și forma vârfului acestuia.

Mecanismul de scoatere și aruncare (extracție) – a tuburilor trase este format dintr-o gheară extractoare și un prag aruncător. Aceaste componente, în urma funcționării, imprimă o serie de urme specifice particularităților de construcție, pe tubul tras.

Pentru explicarea modului de funcționare a armelor de foc și, în subsidiar, pentru înțelegerea modului de formare a urmelor de cartuș, exemplific prin descrierea funcționării armelor automate.

În timpul tragerii automate, ca urmare a presiunii gazelor provenite din arderea pulberii, are loc azvârlirea glonțului din canalul țevii; în același timp, o parte din gaze împing pistonul și portînchizătorul înapoi, deschizându-se astfel canalul țevii; închizătorul extrage tubul cu gheara extractoare, din camera cartușului și-l aruncă afară, iar închizătorul comprimă arcul recuperator și armează cocoșul. Sub acțiunea recuperatorului, portînchizătorul cu închizătorul revin în poziția inițială, împingând cartușul următor din încărcător (banda) în camera cartușului și se închide canalul țevii; portînchizătorul acționează asupra – autodeclanșatorului și se produce percuția.

Dacă piedica de siguranță este la poziția “foc lovitură cu lovitură” tragerea continuă atâta timp căt se apasă pe trăgaci și sunt cartușe în încărcător (magazie).

3.1.4.Date despre muniția folosită de armele de foc.

Cunoașterea unor date referitoare la cartușele folosite de armele de foc are o mare importanță în practica organelor judiciare, deoarece, alături de urmele formate, în majoritatea cazurilor, singurele elemente rămase la fața locului după folosirea unei arme de foc sunt tuburile sau gloanțele trase ori carușele pierdutede posesorul armei.

Pentru cunoșterea lor se folosesc atlase cu imaginea fotografică a cartușelor folosite, prezentând caracteristicile mai importante ale acestora, clasificându-le după diferite criterii.

O primă clasificare a munițiilor armelor de foc este:

cartușe pentru arme cu țeavă ghintuită;

cartușe pentru arme cu țeavă lisă.

3.21

Cartușe pentru arme cu țeava ghintuită

3.22

Cartușe calibru 7.65mm

Din punct de vedere al destinației, muniția se poate clasifica astfel:

muniție de război (cu glonț obișnuit sau special);

muniție de vânătoare (cu glonț, alice sau mitralii);

muniție pentru arme sportive (cu glonț de plumb).

3.23

Cartușe pentru arme de vânătoare

3.24

Cartuș pentru arme de vânătoare

După modul de fabricație cartușele pot fi:

de producție industrială;

de producție proprie (artizanală).

3.25

Cartușe de producție industrială și calibre diferite

3.26

Cartușe artizanale

Cartușele mai pot fi clasificate și după calibrul acestora, corespunzător clasificării armelor după calibru. Indiferent de forma, natura, destinația și modul de fabricație, cartușele au aceleași componente de bază și anume:

glonțul;

tubul;

încărcătura de azvârlire (pulberea);

capsa de aprindere.

Glonțul. După forma exterioară, glonțul are:

partea ogivală;

partea cilindrică;

partea posterioară sub formă troconică;

șanțul inelar.

Forma și lungimea părții ogivale au rolul să realizeze o rezistență minimă a aerului, să asigure stabilitatea glonțului pe o traiectorie și să-i mărească capacitatea de pătrundere.

Partea cilindrică este destinată să imprime glonțului mișcarea de rotație și de a asigura obturarea gazelor provenite din arderea pulberii, pe timpul deplasării glonțului pe canalul țevii. Gloanțele obișnuite și cele speciale, cu excepția celor trasoare și de pistol, au pe partea cilindrică un șanț inelar, în care se păstrează gura tubului pentru realizarea sertizării glonțului cu tubul.

Gloanțele obișnuite pot fi:

cu miez de plumb;

cu miez de oțel.

Ele se compun din:

un înveliș bimetalic;

un miez de oțel sau de plumb;

cămașa de plumb (la glonțul cu miez de oțel).

Învelișul servește pentru realizarea formei exterioare a glonțului, asamblării cămășii și miezului și pentru asigurarea angajării sigure în ghinturile țevii. Se fabrică prin presare la rece, din oțel cu un conținut redus de carbon, cu un strat subțire de tombac.

Cămașa se fabrică din plumb sau aliaj cu antimoniu și asigură asamblarea compactă a miezului și înveliș și dispunerea corectă a masei glonțului, contribuind la atenuarea uzurii țevii.

Miezul poate fi din aliaj de plumb cu antimoniu sau din oțel. Miezul de oțel înlocuiește o parte din plumbul deficitar, mărind și capacitatea de perforare a glonțului.

Gloanțele speciale, după destinația lor pot fi:

perforante – pentru neutralizarea blindajelor ușoare;

trasoare – pentru corectarea tragerii și semnalizare;

incendiare – pentru incendierea carburanților și materialelor;

de reglaj-incendiere – pentru reglarea tragerii și incendiere;

perforant-incendiere – pentru incendiere după blindajele ușoare;

perforant-incendiere-trasoare;

explozive (interzise în convențiile internaționale).

Gloanțele folosite la armele cu țeava ghintuită au o importanță deosebită pentru identificare deoarece reflectă caracteristicile reliefului țevii. Diametrul lor este de regulă mai mare decât calibrul țevii (aprox. Cu 0.30 mm.) pentru a folosi efectul complet al gazelor ezultate din arderea pulberii, reducând pierderile de gaze în favoarea forței cinetice (de azvârlire). Datorită acestei diferențe de diametru, glonțul intră mai bine în ghinturi, aderând perfect la pereții interiori ai țevii după care își adaptează forma. “Forma și compoziția gloanțelor este foarte diferită, în funcție de destinație sau de tipul de armă folosit”. Nu toate gloanțele sunt cămășuite unele au cămășuit numai vârful, ceea ce le face să se deformeze ușor la impactul cu un obiect dur.

Armele de vânătoare cu țeavă lisă folosesc cartușe care au proiectile alice sau mitralii.

Alicele sunt de formă sferică, confecționate de regulă din plumb sau alte aliaje, cu o greutate de până la 0.8 g. și cu un diametru de 2-5 mm.

Mitraliile sunt alice cu dimensiuni mari, cu diametru de peste 5.5 mm.

Pentru încărcarea cartușelor armelor de vânătoare se utilizează și gloanțe aferice sau cilindrice, acestea din urmă având o construcție specială: un corp masiv de plumb prevăzut cu striații pentru înșurubare în țintă și un stabilizator de care se fixează bura de plasă sau bura lemnoasă (proiectil de tip “Brennek”).

Cartușele pentru armele cu țeavă ghintuită au, de regulă, încărcătura de azvârlire formată din pulbere fără fum sau coloidală, iar cele pentru armele de vânătoare cu țeavă lisă au pulbere albă fără fum sau neagră cu fum.

Tubul cartușului servește pentru asamblarea tuturor elementelor cartușului, obturarea gazelor pulberii pe timpul tragerii și pentru protejarea încărcăturii de azvârlire și a capsei de aprindere împotriva agenților atmosferici. El poate avea formă cilindrică sau cilindrică cu o parte conică. Este confecționat din metal (fier sau alamă) pentru armele cu țeavă ghintuită sau din metal, carton, material plastic pentru armele cu țeavă lisă.

Părțile componente ale tubului sunt următoarele:

corpul – pentru încărcătura de azvârlire

partea cilindrică pentru fixarea glonțului

partea conică

fundul (rozeta)

șanțul (gulerul) sau rebordul

Șanțul și rebordul folosesc la extragerea de către gheara extractoare a tubului din camera cartușului.

Fundul are un locaș pentru capsă, nicovală și două orificii pentru transmiterea flăcării la încărcătură, practicate în despărțitorul (montecula), care separă orificiul pentru capsă de volumul interior al tubului, în care se găsește pulberea.

Glonțul se fixează în tub prin îmbinarea stânsă și presarea părții cilindrice sau prin îmbinarea strânsă și punctată în 2-3 locuri.

Pentru protejarea împotriva coroziunii, suprafețele tuburilor se acoperă cu lac (în special cele de oțel).

La tuburile de carton sau plastic alicele sunt separate de praful de pușcă printr-o bură, iar spre exterior sunt protejate printr-o bucată de carton circulară numită rondelă. Aceasta se fixează între marginile tubului prin răsucire sau lipire.

Capsa este destinată aprinderii încărcăturii, conține un exploziv puternic și sensibil la acțiunile mecanice (fulminat de mercur, stibilat de plumb). Aprinderea are loc în momentul lovirii capsei de către percutor, urmată de spargerea acestuia pe nicovală. Capsa se compune din:

căpăcelul (alveola) din alamă;

rondela de staniol;

compoziția pirotehnică sensibilă la lovire.

Încărcătura de pulbere (de azvârlire) este destinată pentru a imprima glonțului viteza inițială, prin gazele rezultate în urma arderii.

Ca încărcătură de azvârlire se folosesc substanțe explozivă a căror combustie foarte rapidă este însoțită de degajarea unei mai cantități de gaze. Ea poate fi pulbere neagră, cu fum, sau pulbere coloidală, fără fum. Pulberea diferă în funcție de lungimea țevii, de destinația acesteia, uneori chiar după modul de funcționare a armei.

Pulberea cu fum se prezintă sub formă de garnule de formă neregulată, arde cu flacără mare, mult fum (ardere incompletă) și procude zgomot mare la împușcătură. În urma arderii formează un strat gros de reziduuri, iar arme se îmbâcsește ușor. Se folosește la armele de vânătoare și la cele de construcție proprie sau pentru încărcătura focoaselor de la grenadele de mână, a amorselor, pentru fabricarea fitilului detonat etc.

Pulberile coloidale, după cum am amintit mai sus, reprezintă nitrații de celuloză plastifiați cu diferiți solvenți și sunt: pulberea piroxilinică, balistică, cordita pulbere cu solvent nevolatil.

3.2.Elementele tragerii.

Un rol important în examinarea urmelor împușcăturii și în stabilirea distanței de tragere îl au cunoașterea unor elemente ale tragerii, a unor noțiuni de balistică interioară și exterioară.

Principalele elemente ale tragerii, cu semnificație în soluționarea cauzelor penale sunt:

3.2.1.Viteza proiectilului sau viteza inițială a glonțului este în funcție de tipul și de cantitatea de pulbere, de greutatea glonțului și de lungimea țevii.

Viteza inițială se măsoară în momentul ieșirii glonțului din canalul țevii.

După cum este cunoscut, fenomenul tragerii cu o armă de foc constă în azvârlirea glonțului din canalul țevii datorită presiunii gazelor rezultate din arderea pulberii explozive. Presiunea de forțare este foarte mare, fiind necesară pătrunderii glonțului între plinurile țevii. În continuare, presiunea crește rapid, ajungând la 2.850-3.000 Kgf/cm, pe primii centimetri parcurși de glonț pe țeavă glonțul având o viteză de 350-450 m/s. Viteza maximă a glonțului se înregis-trează la gura țevii, iar presiunea scade până la 420-380 Kgf/cm2 în momentul ieșirii glonțului din țeavă.

Viteza glonțului influențează :

durata de traiect a glonțului până la obiectiv;

curbura traiectoriei;

puterea de pătrundere a glonțului.

3.2.2.Traiectoria proiectilului este linia curbă descrisă de centrul de greutate al proiectilului în drumul parcurs de la ieșirea din țeava armei și până la țintă.

În terminologia militară traiectoria desemnează drumul parcurs de centrul de greutate al glonțului în aer, de la ieșirea din țeavă până la punctul de cădere. Dintre principalele elemente ale traiectoriei menționăm:

originea traiectoriei, respectiv centrul retezăturii dinainte a țevii; aceasta reprezintă punctul de plecare al glonțului din gura țevii;

orizontala armei, adică linia orizontală care trece prin originea traiectoriei;

linia de tragere, definită ca prelungirea imaginară a axului canalului țevii, după ce ochirea a fost terminată, adică înainte de plecarea glonțului din gura țevii;

unghiul de tragere, desemnând unghiul format între linia de tragere și orizontala armei;

unghiul de aruncare, adică unghiul format între linia de aruncare și orizontala armei;

unghiul de zvâcnire – unghiul format între linia de tragere și linia de aruncare;

punctul de cădere, reprezentând punctul de intersecție a traiectoriei cu orizontala armei;

unghiul de cădere, respectiv unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere și orizontala armei;

distanța de tragere – bătaia armei -, adică distanța de la originea traiectoriei până la punctul de cădere, măsurată în plan orizontal;

punctul de incidență, desemnând punctul în care traiectoria intersectează suprafața țintei;

unghiul de incidență, respectiv unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de incidență și tangenta la suprafața țintei ș.a.3 Sub aspect criminalistic, dintre elementele traiectoriei interesează, în special, linia și unghiul de tragere, linia de aruncare, punctul și unghiul de incidență și distanța de tragere. De altfel, acest ultim element al traiectoriei se constituie într-un punct distinct al raportului de expertiză. Pe de altă parte, în raport cu urmele descoperite în câmpul infracțiunii și interpretarea lor corectă se poate determina bătaia maximă a armei, putându-se ajunge la identificarea tipului de armă.

3.2.3.Bătaia armei reprezintă distanța maximă la care poate să ajungă un proiectil. În cadrul bătăii unei arme interesează în mod special distanța până la care glonțul își păstrează efectul distructiv (omorâtor). Aceasta depinde în mare măsură de viteze inițială a glonțului.

De exemplu, distanța până la care glonțul își păstrează efectul omorâtor asupra omului, la unele categorii de armament este:

pistol (revolver) – până 500m.;

pistol mitralieră md. 1963 – până la 1500 m.;

pușcă mitralieră md.1964 – până la 1500 m.;

carabina md. 1944 – până la 3000 m.;

mitraliera md. 1966 – până la 3800 m.

3.2.4.Puterea de pătrundere – este capacitatea glonțului de a străbate diferite obstacole.

Fenomenul de pătrundere depinde de:

proprietățile obstacolelor (consistență, duritate, etc.);

energia cinetică a glonțului în momentul impactului;

calibrul glonțului, greutatea și forma acestuia.

Pentru a ilustra puterea de pătrundere a glonțului, în funcție de materialul din care este confecționat obstacolul, exemplific cu ajutorul caracteristicilor pistolului mitralieră md.1963 cal. 7,62 mm. Pentru tragere se folosesc cartușe cu miez de oțel, obiectivele fiind dispuse la 100 m.

3.2.5.Reculul armei îl constituie mișcarea bruscă a armei spre înapoi, în sens opus mișcării glonțului, ca urmare a presiunii exercitate de o parte din gazele rezultate din arderea pulberii de azvârlire, în momentul dării focului.

Datorită reculului, urmele de mână de pe crosa pistolului pot căpăta un aspect dinamic, ceea ce demonstrează că arma a fost acționată de victimă, în mâna căreia a fost găsită și nu pusă de o altă persoană în scopul de a simula sinuciderea.

Tot ca urmare a reculului se pot vedea urme în umărul sau brațul trăgătorului, ceea ce demonstrează clar că acesta a tras.

Reculul armei reprezintă mișcarea bruscă a armei spre înapoi, în sens opus mișcării glonțului, ca urmare a presiunii exercitate de o parte din gazele ce rezultă din arderea pulberii de azvârlire în momentul efectuării tragerii. Acțiunea reculului se caracterizează prin viteză și energie și se manifestă în două faze:

faza I, atunci când glonțul – datorită presiunii gazelor – începe mișcarea înainte, această fază este aproape imperceptibilă și se petrece într-un timp extrem de scurt, de ordinul fracțiunilor de secundă;

faza a II-a, atunci când glonțul părăsește țeava, în această fază forța de recul atingând valoarea maximă.

Viteza reculului unei arme este de atâtea ori mai mică decât viteza inițială a glonțului, de câte ori glonțul este mai ușor decât arma respectivă.

În cazul armamentului automat (semiautomat), a cărui construcție se bazează pe principiul folosirii energiei de recul, o parte din puterea acestuia se consumă pentru punerea în mișcare a părților mobile pentru reîncărcare. Din această cauză, forța reculului este mai mică decât la armamentul neautomat.

3.3.Examinarea tehnică a armelor de foc.

Eficiența constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice depinde, în bună măsură, de modul în care organele de urmărire și instanțele de judecată dispun efectuarea acestora.

În funcție de probele, datele sau materialele existente în cauză este necesar să se aprecieze dacă, și în ce măsură, o expertiză este utilă, astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cazului, dar nici să se dispună efectuarea de expertize fără importanță, ceea ce ar duce la întârzierea nejustificată a procesului judiciar.

Oportunitatea expertizei se raportează și la momentul dispunerii acesteia, întrucât consecințe negative pot avea atât întârzierea cât și ordonarea ei prematură.

Deoarece întrebările circumstanțiază direct obiectul expertizei, acestea vor trebui formulate cu claritate, concis și precis, evitându-se exprimările generale, echivoce, greșite. De asemenea, asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză reprezintă premisa de bază a obținerii rezultatelor scontate prin administrarea acelui mijloc de probă.

Pentru clarificarea unor aspecte pot fi puse expertului următoarele întrebări:

care este modelul, seria și calibrul armei;

care este starea tehnică a armei și dacă poate declanșa tragerea fără acționarea trăgaciului;

care este tipul de muniție folosită;

dacă arma prezintă urmele specifice unor trageri recente;

dacă tuburile și proiectilele ridicate de la fața locului au fost trase cu arma supusă examinării. În cazul săvârșirii de infracțiuni cu arme de foc, prin care se aduce atingere vieții și sănătății persoanei, expertul criminalist va colabora strâns cu medicul legist.

3.3.1.Verificarea stării de funcționare a armei.

Stabilirea stării de funcționare a unei arme se impune mai ales atunci când se cercetează împușcătura din lipsă de prevedere, invocându-se defecte ale armei. Asemenea cazuri sunt rare, dar presupun și cele mai dificile expertize sau constatări tehnico-științifice.

Operațiile de examinare se fac într-o anumită ordine. Pentru cercetarea armelor se recomandă folosirea instrucțiunilor fiecăreia în parte.

Examinarea armei se face în stare montată și apoi în stare demontată.

Examinarea armei montate.

Se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a pieselor și modul lor de funcționare. Se recomandă ca înainte de a demonta arma să se facă roentgenografia sau gammagrafia acesteia pentru evitarea unor accidente, în cazul când este blocată sau încărcată. Fotografia obținută indică starea și modul în care se îmbină piesele armei. este necesar să se stabilească gradul de efort ce trebuie aplicat pe trăgaci pentru a determina declanșarea închizătorului. Acesta se stabilește cu ajutorul unui dinamometru sau unei greutăți atârnate pe trăgaciul armei. gradul de efort cel mai mic obținut de la o armă în stare de funcționare trebuie să nu fie sub valoarea minimală arătată în tabele sau indicată de constructor.

La verificarea armei montată se poate observa dacă:

pe suprafața pistolului există rugină, zgârieturi și dacă piesele componente au crăpături;

șplintul extractorului și capul percutorului sunt deplasate;

arcul dispozitivului de oprire al închizătorului se menține pe poziția “montat”;

dispozitivul de oprire reține închizătorul în stare deschisă la introducerea închizătorului fără cartușe (pentru verificare se introduce în mâner încărcătorul fără cartușe, se trage închizătorul înapoi și imediat i se dă drumul);

clama de susținere a încărcătorului ține în mânerul pistolului și dacă sub presiunea arcului depresantului (servantului) și prin greutatea sa de apăsare pe butonul clamei de susținere a încărcătorului, acesta iese ușor din mâner;

cartușul este împins din încărcător în camera cartușului.

Pentru aceasta încărcătorul se încarcă cu cartușe de exercițiu și se introduce în mânerul pistolului, se trage închizătorul înapoi și i se dă drumul. Se verifică dacă închizătorul a revenit în poziția anterioară și dacă a fost împins cartușul în camera sa.

Când cocoșul este blocat cu piedica de siguranță și se apasă pe trăgaci, trebuie ca trăgaciul să nu se miște înapoi și nici închizătorul să nu se deplaseze.

Se verifică dacă cocoșul pus în poziția “armat” este ținut bine în această poziție. La pistolul în bună stare de funcționare cocoșul pus în poziția “armat” nu se va declanșa la o ușoară apăsare din spate.

Ultima verificare urmărește să stabilească dacă mecanismele de tragere funcționează bine. În acest scop se verifică dacă, la apăsarea pe trăgaci, cocoșul scapă ușor de pe poziția “armat”. La încetarea apăsării pe trăgaci mecanismul de tragere revine în poziția anterioară.

Examinarea armei demontate.

Se va examina fiecare piesă în parte (închizător, țeavă, partea stângă a cadrului, cutia mecanismului de tragere și capul încărcătorului) pentru a se stabili dacă poartă aceeași serie.

După ce se va șterge țeava cu câlți sau cârpe curate, vor fi constatate defectele canalului țevii, printre care se pot enumera:

pete mici, formate de oxizi ferici, care au aspectul unor puncte mici situate pe canalul țevii;

urme de oxizi ferici – pete de culoare închisă – superficiale, rămase după scoaterea ruginii;

zgârieturi cu aspect de liniuțe, având, uneori, metalul atacat pe margini;

știrbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziuni ale metalului;

rotunjiri ale colțurilor câmpurilor ghinturilor, vizibile în special pe muchiile acestora;

dilatări transversale de culoare închisă, observate sub forma unui inel continuu sau cu întreruperi.

La verificarea închizătorului se va constata: dacă șplinturile închizătorului și ale capacului percutorului sunt sau nu mișcate din loc; uzura dispozitivului de blocare a închizătorului; ușurința cu care percutorul se mișcă în canalul închizătorului, uzura vârfului percutorului și proeminența lui în canalul de ghidaj (vârful percutorului va ieși din canal cu 1,3 – 1,7 mm.), dacă vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi și intră după peretele anterior al închizătorului; dacă capătul exterior al extractorului este împins de către arc spre centru.

La examinarea blocului armei și a mecanismului de percuție se verifică: starea arcurilor, dacă proeminența ejectorului nu este uzată, uzura orificiilor pentru axul cocoșului și pintenul opritor, precum și cea a șplintului de sprijin al arcului pragului de armare. La cocoș se caută uzura orificiului pentru axul său, eventuala turtire a metalului și rotunjirea crestăturilor piedicii de siguranță.

La cercetarea dintelui opritor se va constata uzura muchiilor proeminenței sale, a vârfului și arcului său, dacă acesta se menține strâns în locașul său.

Stabilirea posibilităților de tragere cu o armă defectă.

La efectuarea oricărei expertize, atunci când este necesară tragerea unuia sau mai multor focuri de arma, se stabilește starea de funcționare a armei. Este necesar să subliniem că nu orice defecțiune a armei împiedică tragerea unui foc din acea armă. De asemenea, funcționarea bună a armei în momentul examinării ei de către expert nu exclude existența defectelor în momentul săvârșirii faptei, deși acest lucru se întâmplă extrem de rar.

Împușcăturile fără apăsare pe trăgaci au loc, de obicei, datorită uzurii unei piese, și anume:

uzura generală a suprafeței exterioare a închizătorului și cea concomitentă a suprafeței interioare a lăcașului său;

uzura arcului susținător al trăgaciului;

curbarea arcului trăgaciului;

slăbirea arcului trăgaciului;

uzura pieselor care mențin percutorul în poziția “armat”;

slăbirea arcului percutorului;

o oarecare lărgire a lăcașului închizătorului față de detunător, știut faptul că dimensiunile cutiei țevii trebuie să fie aceleași pe toată întinderea ei.

Posibilitatea degradării armei se mărește odată cu uzura suprafețelor închizătorului și a lăcașului său, care duce la mărirea jocului dintre ele, ceea ce creează posibilitatea închizătorului, sub presiunea pintenului opritor, să se ridice puțin în sus.

Slăbirea arcului de armare a percutorului ca și existența unsorii, micșorează forța de frecare între pragul de armare și pintenul opritor și prin aceasta, ușurează declanșarea lui.

Împușcăturile accidentale se produc în majoritatea cazurilor în care există mai multe defecte, apărute după o îndelungată și neglijentă folosire a armei.

În cazul defectării armei, fapt ce se poate constata când închizătorul cu cocoșul lăsat în jos are posibilitatea de a se deplasa cu cutia țevii 1,6 – 2 mm., împușcătura este posibilă în urma unor lovituri puternice în patul sau mânerul armei.

În cazul loviturilor în capul patului armei, cartușul, în baza inerției, se deplasează din detunător spre vârful percutorului. Sistemul percutor – cocoș tinde, de asemenea, să se deplaseze prin acțiunea forței de inerție, la care se opune arcul de armare, care deplasează percutorul în poziția inițială, ajunge la capsă și, dacă forța de lovire este suficientă, produce împușcătura.

La declanșarea împușcăturii fără apăsare pe trăgaci poate să se producă și o montare greșită a închizătorului armei (cocoșul nu este suficient înșurubat pe percutor).

Stabilirea producerii unei împușcături din întâmplare, cu o armă în stare de bună funcționare.

Împușcăturile din întâmplare, cu o armă în bună stare de funcționare, se produc, în general, ca urmare a folosirii imprudente sau neglijente a acesteia.

Expertiza balistică trebuie să evidențieze particularitățile de construcție ale armei, care permit posibilitatea unei împușcări din întâmplare. De exemplu, atunci când automatul încărcat nu are siguranța pusă și este lovit cu capul de pământ, închizătorul alunecă înapoi, în virtutea greutății sale, până la peretele din spate al lăcașului și introduce cartușul în detunător, revine și lovește capsa, producând împușcătura.

O împușcătură accidentală se poate produce fără a apăsa degetul mâinii pe trăgaci, prin agățarea trăgaciului de proeminența unui obiect oarecare, de exemplu, la vânătoare, prin agățarea trăgaciului de o crenguță din pădure.

Unele pistoale, dacă nu au siguranța pusă, iar cartușul se găsește în detunător, se pot declanșa prin lovirea cocoșului. La alte pistoale, printr-o lovitură puternică, poate sări siguranța, din care cauză se eliberează percutorul, iar dacă sunt încărcate, se produce împușcătura.

O altă situație o constituie aceea în care apăsarea asupra trăgaciului se face în mod intenționat, dar există convingerea că împușcătura nu se va produce întrucât trăgătorul este convins că arma nu este încărcată, acest lucru impunând controlul armamentului după fiecare tragere. Rolul expertului în asemenea cazuri se reduce la stabilirea împrejurărilor în care a fost introdus cartușul în detunător și dacă acest lucru se poate produce în condițiile relatate de persoana care a efectuat împușcătura.

Stabilirea posibilității unei împușcături din întâmplare, cu o armă în stare de bună funcționare, se face prin efectuarea de trageri experimentale.

3.4..Examinarea muniției.

Investigarea criminalistică a muniției are rolul de a stabili tipul, modelul și anul de fabricație al cartușelor pe baza caracteristicilor, a inscripțiilor fabricilor producătoare, existente pe rozeta tubului.

Examenul tehnic de laborator al muniției.

Prin examinarea de laborator a tuburilor și gloanțelor trase se pot stabili următoarele:

starea cartușelor și dacă pot fi utilizate pentru tragere;

modelul cartușului căruia îi aparține glonțul;

dacă cartușele fac parte din aceeași serie de fabricație;

dacă bucata de metal este un glonț deformat sau o parte din el; dacă metalul prezentat este un glonț se va preciza felul și modelul glonțului;

care este cauza deformării glonțului;

felul și modelul glonțului;

dacă anumite cartușe sau alice se aseamănă cu cele prezentate pentru comparație;

dacă materialele folosite pentru încărcarea anumitor cartușe de vânătoare (tuburi, capse, alice, bure, pulberi), se aseamănă cu cele prezentate pentru comparație;

dacă pentru fixarea capsei într-un anumit tub a fost folosit un aparat special;

dacă bucățile de plumb sunt confecționate manual;

dacă alicele artizanale au fost confecționate de un anumit instrument;

dacă anumite alice, modelul de fabricație și compoziția chimică a celor pentru comparație sunt asemănătoare;

caracteristicile burelor extrase dintr-o plagă, în timpul operației chirurgicale sau la autopsia medico-legală a cadavrului, ori găsite la locul săvârșirii infracțiunii;

rondelele (discurile de carton) destinate să țină alicele în cartușe până la producerea împușcăturii (de regulă, în timpul împușcăturii sunt fărâmițate de alice și, rareori, constituie obiectul unei expertize);

mecanismul folosirii urmelor pieselor armei pe tuburile arse, caracteristicile și semnificația lor;

modelul și tipul armei din care s-a tras;

dacă cartușul în litigiu a fost tras din arma examinată;

mecanismul formării pe glonț a urmelor canalului țevii;

dacă un glonț tras și un tub ars au format același cartuș, necesitatea acestui gen de expertiză se ivește îndeosebi atunci când glonțul găsit nu are pe el urmele canalului țevii pentru a se putea identifica arma cu care s-a tras;

care din tuburi sau gloanțe a fost tras primul;

dacă tuburile sau gloanțele sunt standardizate sau înlocuitoare pentru arma respectivă.

Examinarea fizico-chimică.

Una din sarcinile expertizei balistice judiciare este și aceea de a rezolva, împreună cu expertiza chimică judiciară și problemele referitoare la pulbere, produsele de ardere ale împușcăturii și produsele de descompunere explozivă ale compoziției de percuție din capsă. Astfel trebuie cercetate și rezolvate următoarele probleme:

cărui fel de pulbere îi aparține cea prezentată pentru expertiză (pulberi negre – cu fum – și pulberi coloidale – fără fum);

dacă din țeava armei respective s-a tras vreun foc;

felul și compoziția pulberii cu care s-a efectuat tragerea cu arma respectivă; acest lucru se poate stabili după resturile pulberii nearse din canalul țevii, după resturile de ardere ale pulberii explozive depuse pe canalul țevii, pe gloanțe, pe bure și obstacole aflate în apropierea armei;

dacă încărcătura de pulbere din cartușele de alicele respective nu este excesivă, dacă acestea sunt încărcate regulamentar și dacă se poate trage cu ele, fără teama că țeava armei va fi deteriorată. Pentru rezolvarea acestei probleme este necesar a se stabili marca pulberii și cantitatea ce o conține fiecare cartuș, de asemenea, corelația dintre greutatea pulberii și a alicelor, iar dacă încărcătura este făcută cu pulbere fără fum, se va stabili și gradul de apăsare a pulberii de către bură;

cât timp a trecut de la efectuarea împușcăturii prin țeava armei respective.

Capitolul 4 – Identificarea armelor de foc după urmele principale ale tragerii.

4.1.Noțiunea de urmă a infracțiunii.

Majoritatea infracțiunilor la a căror comitere s-au utilizat arme de foc presupun prezența subiectului la locul comiterii faptei și săvârșirea de către acesta, în totul sau în parte, a unor acțiuni ce produc modificări în ambianța existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generica de urme.

În literatura criminalistică, notiunea de urma este prezentata în două acceptiuni, una în sens larg, și cealalta în sens restrans.

În sens larg, unii autori definesc urmele ca fiind cele mai variate schimbari care pot interveni în mediul înconjurator ca rezultat al acțiunii infractorului, iar alții ca totalitatea modificărilor materiale produse ca urmare a interacțiunii dintre faptuitor, mijloacele folosite și elementele componente ale mediului în care s-a desfasurat activitatea infracțională.

Sub aspect criminalistic, urmele infracțiunii prezintă următoarele trăsături generale:

apar obligatoriu în timpul savarșirii unei fapte penale;

crearea lor este rezultanta interacțiunii dintre factorii care se manifesta pe parcursul comiterii faptei;

în timp, urmele sufera o serie de modificări (transformări) care pot duce la diminuarea valorii lor în cursul procesului de identificare.

4.2.Urmele create prin folosirea armelor de foc

Urmele formate prin folosirea armelor de foc pot fi definite ca acele elemente materiale care apar consecutiv tragerii cu o arma de foc, compuse atât din elementele de muniție și urmele pe care acestea le poartă, cât și din efectele produse de tragere asupra țintei și a mediului înconjurător.

În cazul săvârșirii unei fapte de natură penală prin folosirea armelor de foc, una din sarcinile principale ce revine organelor de urmărire penală este aceea de a descoperi urmele lăsate în câmpul infracțional. Din punctul de vedere al balisticii judiciare, prin urme formate prin folosirea armelor de foc se înțeleg atât urmele create de armă pe cartușul tras, cât și urmele împușcăturii, existente fie pe corpul victimei, fie pe obiectele asupra cărora s-a exercitat acțiunea glonțului. Este necesar a se specifica faptul că folosirea unei arme de foc nu implică neapărat și executarea tragerii, în cazul unei infracțiuni infractorul putându-se limita, spre exemplu, la a încărca cartuș pe țeava armei.

Expertiza balistică judiciară, respectiv expertiza criminalistică a armelor de foc, este una dintre cele mai complexe examinări la care sunt supuse atât armele, cât și muniția, urmele folosirii lor și împrejurările legate de folosirea lor.

Examinarea tehnică propriu-zisă a armelor de foc reprezintă prima etapă a cercetărilor criminalistice de laborator la care este supusă o armă de foc, acesteia adăugându-i-se și cercetarea muniției găsite în armă, a tuburilor și proiectilelor descoperite la fața locului. Problemele principale de la care se așteaptă răspuns de la specialistul balistician, se referă la : determinarea tipului, modelului și calibrului armei; stabilirea stării de funcționare a unei arme; examinare muniției.

4.2.1.Urmele împușcăturii

Potrivit literaturii de specialitate prin urme ale împușcăturii sau urme de împușcare se înțeleg atât urmele specifice create de glonț-proiectil, cât și urmele generate de factorii suplimentari ai tragerii, formate mai ales în tragerile de la o anumită distanță. Prin urmare, urmele în discuție sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, ca urmare a folosirii armelor de foc, precum și a fenomenelor de natură dinamică, termică și chimică ce însoțesc împușcătura.

Urme pricipale, care pot fi relevate întotdeauna și fac referire la acele urme apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc și acțiunii fenomenelor dinamice. În această categorie sunt incluse:

arma folosită;

cartușele;

gloanțele;

tuburile;

orificiile de perforare (intrare-ieșire);

orificiile de pătrundere (canalele oarbe);

urme ale ricoșeurilor;

urme sonore.

Urme secundare, care nu întotdeauna pot fi puse în evidență, apărute ca rezultat al acțiunii fenomenelor termice, mecanice și chimice implicate de folosirea armei. Sunt incluse în prezenta categorie:

urme rezultate din acțiunea flăcării;

urme rezultate din acțiunea gazelor;

urme de funingine;

particule de pulbere;

inelul de ștergere;

inelul de metalizare;

urme de unsoare;

urme formate de gura țevii;

factorii suplimentari ai împușcăturii prezenți pe mâna trăgătorului

Urmele secundare ale împușcării au valoare pentru determinarea distanței de la care s-a tras precum și la raportul de poziție dintre făptuitor și victima sub raport tehnico-criminalistic, examinarea acestor urme se face în condiții de laborator.

Dispozitive ce pot influența acțiunea urmelor secundare ale împușcăturii

În această categorie se includ:

ascunzătorul de flacără (dispozitiv cilindric ce se montează în partea din față a țevii, cu rolul de a dispersa gazele și implicit flacăra, vizând asigurarea conspirativității locației în care se găsește trăgătorul). Are ca efect diminuarea urmelor de funingine, a rezultatelor acțiunii flăcării și a gazelor, precum și a celor formate de gura țevii. Construcția sa, însă, este de natură a realiza urme specifice, cu un real potențial identificator;

4.1

recuperatorul de recul (are rolul de a diminua efectul de împingere către înapoi a armei la momentul ieșirii gazelor din canalul țevii). Urmele secundare vor fi diminuate, unele chiar eliminate, dar și în acest caz canalele necesare eliminării gazelor vor furniza date suficiente pentru stabilirea utilizării unui astfel de dispozitiv;

4.2

amortizorul de sunet (cu rol în diminuarea sunetului împușcăturii pentru asigurarea acțiunilor conspirate). Gazele, funinginea și alți factori suplimentari sunt reținute în compartimentele amortizorului, prezența lor pe țintă fiind greu de evidențiat.

4.3

Cercetarea criminalistică a acestor categorii de urme este destinată descoperirii și examinării urmelor create în urma tragerii cu o armă de foc, existente în jurul și în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, precum și a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă. Aceste urme pot fi : rupturile provocate de gaze (care au loc în cazul trageriilor foarte apropiate) ; arsurile ; urmele de afumare ( se formează prin depunerile de funingine a pulberii cu fum) ; tatuajul ( este o urmă secundară formată de pulberea nearsă sau în stare incandescentă, în jurul orificiului de pătrundere) ; particule de unsoare ( se formează ca stropi în jurul orificiului de intrare) ; inelul de frecare ( se formează la orificiul de intrare a proiectilului) ; inelul de metalizare ( se întâlnește atât la gura orificiului de intrare a proiectilului,făcând corp comun cu inelul de frecare, cât și independent de acesta).

În categoria urmelor create de arma de foc pe părțile componente ale cartușului intră:

urmele lăsate pe tubul cartușului;

urmele lăsate pe glonț.

4.2.2.Urmele lăsate pe tubul cartușului.

Astfel de urme se formează în trei etape succesive, respectiv:

faza încărcării;

faza tragerii;

faza extragerii tubului tras.

Printre piesele componente ale armei ce concură la formarea unor astfel de urme se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător și pereții camerei de detonare. La urmele menționate se adaugă și altele, specifice, create de încărcător, atât cu ocazia introducerii cartușului în încărcător, cât și cu prilejul scoaterii acestuia și deplasării sale spre camera de detonare.

În faza încărcării, pe pereții laterali ai tubului se crează:

urme ale marginilor încărcătorului;

urme realizate în cursul procesului de transfer al cartușului din încărcător către camera cartușului;

urme ale eventualelor neregularități ale reliefului camerei de detonare.

urma ghearei extractoare, aceasta prinzând rozeta sau gulerul tubului pentru a-l extrage.

Urmele create în această fază sunt dinamice, longitudinale;

4.4

În faza tragerii, încă din momentul declanșării focului, pe fundul cartușului se crează urmele percutorului, ale pereților camerei cartușului pe tub și cele ale peretelui frontal al închizătorului. De asemenea, pe pereții tubului se imprimă microrelieful pereților camerei de detonare. Secțiunile transversale ale diferitelor percutoare pot fi: rotunde, ovale, pătrate, rombice, dreptunghiulare. Secțiunile longitudinale spre vârful percutorului pot fi: plate, ascuțite, bombate, trapezoidale. Neregularitățile microscopice de pe vârful percutorului produc urme corespunzătoare în percuție, care se pretează foarte bine la identificarea acestuia. Alte caracteristici individuale pentru identificare sunt formate în capsă de unele modificări, deteriorări sau chiar rupturi ale percutorului, ca urmare a uzurii acestuia.

4.5

În faza extragerii tubului se întâlnesc urmele ghearei extractoare, imprimate pe marginea anterioară – rigola – rozetei, iar pragul aruncător lasă urme pe fundul tubului. În același timp, pe pereții tubului se pot forma urme ale marginilor ferestruicii închizătorului.

Urmele lăsate pe glonț reflectă caracteristicile construcției interioare a țevii ghintuite, având, de cele mai multe ori, caracter dinamic și se prezintă sub forma unor striații, fiind create de plinurile țevii, de flancurile ghinturilor și de striațiile dintre ghinturi. Având în vedere că la armele cu țeavă ghintuită urmele de pe glonț reflectă caracteristicile generale ale țevii și microrelieful acesteia devine posibilă identificarea armei cu care s-a tras.

Din punctul de vedere al balisticii judiciare, prin urme formate în cazul folosirii armelor de foc se înțeleg pe de o parte urmele lăsate de arma pe cartușul tras, iar pe de altă parte urmele împușcăturii formate pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora și-a exercitat acțiunea proiectilul, ceilalți factori suplimentari ai tragerii. Expertiza balistico – judiciară trebuie să clarifice următoarele aspecte :

de la ce distanță s-a tras focul în obstacolul cercetat,

direcția canalului glonțului în obstacol,

felul și modelul armei din care s-a tras,

ordinea deteriorărilor produse, care dintre orificii s-a creat primul,

poziția armei și a obstacolului în momentul producerii focului,

dacă deteriorările produse în obstacol sunt cauzate de arma de foc în litigiu,

capacitatea de perforație a glonțului tras din arma incriminată, ca model de comparație.

Arma găsită la locul faptei. În cazul infracțiunilor comise cu o armă de foc, căutarea armei la locul faptei este o problemă prioritară a anchetei, întrucât aceasta constituie unul dintre principalele mijloace de probă. Ne va interesa dacă arma este încărcată, distanța și poziția armei față de cadavru și obiectele aflate înapropiere, direcția în care este orientată țeava, poziția cocoșului și închizătorului, dacă este asigurată. Este foarte important să se stabilească dacă arma are piedica pusă, întrucât în acest mod se poate exclude sinuciderea.

Tuburile arse. Acestea vor fi examinate pentru a descoperi urme ale împușcăturii recente. La armele de vânătoare interesează bura care demonstrează cu s-a tras cu o armă de vânătoare , precum și distanța de la care s-a tras. Bura este importantă căci dacă este de fabricație proprie, prin expertiză grafică se poate identifica persoana care a confecționat-o.

Gloanțele. Vor fi căutate pe podea sau înfipte în podea, în tavan, în pereți , în tocul ușii sau în mobilă, în cadavru sau în îmbrăcămintea acestuia.

Expertiza urmelor principale ale tragerii stabilește :

dacă orificiile sunt produse de o armă de foc sau de altă natură ;

dacă sunt formate de același tip de gloanțe ;

dacă au fost trase de una sau mai multe arme ;

direcția sau direcțiile din care s-a tras ;

mărimea unghiului de incidență.

4.3.Identificarea armei după urmele formate pe glonț.

Identificarea armei cu care s-a săvârșit o infracțiune reprezintă scopul final al oricărei expertize balistice judiciare. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanțelor, a tuburilor descoperite, în corpul victimei sau la fața locului, cu gloanțele sau tuburile trase experimental cu arma găsită în câmpul infracțional ori ridicate de la persoana suspectă.

Procesul de identificare a unei arme de foc percurge două faze:

În prima fază se determină grupul sau categoria căreia îi aparține arma, în baza caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil și pe tub, referitoare la modelul, tipul, calibrul armei etc.

În a doua fază are loc identificarea propriu-zisă prin examenul comparativ al caracteristicilor individuale, specifice fiecărei țevi ghintuite și fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere.

4.6

Striații

4.7

Striații

4.3.1.Identificarea generală a armei de foc cu țeavă ghintuită.

Necesitatea de a stabili tipul și sistemul unei arme de foc pe baza unui glonț tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracțiuni la care infractorul a folosit o armă de foc, acestea constituind un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuiți. Dacă infracțiunea a fost comisă cu o armă cu țeavă ghintuităntele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor arse.

Studierea glonțului indică tipul și sistemul armei din care a fost tras, ținând cont de forma, dimensiunea și greutatea glonțului care pot indica felul armei: pușcă, pistol sau revolver.

Forma alungită, ascuțită la capăt a glonțului în greutate de cca. 30 g. și și lungimea 28 mm. indică o armă cu țeava lungă. Glonțul de revolver este cilindric și are vârful bont, iar cel de pistol are vârful rotunjit.

Diametrul (calibrul) glonțului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă indică, în general, calibrul armei. glonțul destinat pentru o anumită armă nu poate fi însă introdus nici înainte, nici după tragere, într-o armă prin gura țevii, deoarece, în primul caz, calibrul propriu-zis al glonțului este cu 0,2 – 0,5 mm. mai mare decât calibrul țevii, iar după tragere părăsind țeava, revine la dimensiunile inițiale sau capătă unele deformări longitudinale.

Urmele ghinturilor și ale plinurilor pe glonțul tras indică cu precizie construcția interioară a țevii armei cu care a fost tras. Glonțul trecând prin țeavă este supus acțiunii acesteia și reprezintă negativul suprafeței interioare a țevii. Suprafețele proeminente dintre ghinturile țevii apar pe lângă cămașa glonțului sub formă de șanțuri, iar ghinturile sub formă de proeminențe.

Sensul ghinturilor este de obicei dextrogir, iar unele arme au ghinturile sinistrogire.

Lățimea urmelor câmpurilor de pe glonț este egală cu lățimea câmpurilor din țeava armei cu care s-a tras. Lățimea câmpului se măsoară, de obicei, între marginile de jos ale acestuia.

Lungimea pasului care este unghiul de răsucire a ghinturilor în raport cu axa longitudinală, indică tipul armei.

Când nu se găsesc pe glonț striațiunile oblice produse de plinurile dintre ghinturi, toată cămașa fiind acoperită cu striații longitudinale, criminalistul trebuie să se gândească la două posibilități:

Glonțul a fost tras dintr-o armă a cărei țeavă a fost puternic atacată de oxizi, iar datorită acestui fapt glonțul nu are imprimată mișcarea helicoidală, caracteristică armelor cu țeavă ghintuită, glonțul trecând prin țeavă fără a mai fi înșurubat între ghinturi;

La comiterea infracțiunii autorul s-a folosit de cartușe care nu au fost destinate pentru sistemul sau chiar tipul de armă respectiv.

Un alt element care poate ajuta la identificarea generală a armei de foc este semnul fabricii din care se poate deduce proveniența muniției. Acest semn se află pe partea posterioară a glonțului.

Tubul ars găsit la cercetarea locului infracțiunii va fi studiat din următoarele puncte de vedere:

Mărimea, forma și greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras: pușcă, pistol sau revolver. Forma tubului și particularitățile formei lui limitează mult posibilitățile de a se folosi un cartuș de un anumit calibru la diferite alte sisteme de arme, care au același calibru și aceasta datorită construcției camerei de explozie a armelor;

Modul de sertizare: glonțul este fixat în partea de sus, îngustată a tubului, numită gâtul tubului. Modul de sertizare poate indica locul de fabricație a muniției.

Inscripțiile de pe fundul tubului indică proveniența și locul fabricației muniției.

Dacă la cercetarea la fața locului infracțiunii, pe baza direcției tragerii s-a stabilit locul de unde s-a tras și dacă în acel loc s-au descoperit tuburi arse, se poate deduce sistemul armei. de exemplu: T.T. cal.7,62 mm. BROWNING cal.7,65 mm. aruncă tubul la dreapta; PARABELLUM mod. 1908 cal. 9 mm. și BERETTA mod. 1941 cal. 9 mm. aruncă tubul în spate pe direcția tragerii; WALTHER mod. 1938 cal. 9 mm. aruncă tubul la stânga.

Când se cunoaște sistemul de armă cu care s-a comis infracțiunea, în cazul unei sinucideri cu aspect de omor, sau omor cu aspect de sinucidere, locul unde se află tubul ars, face posibilă stabilirea locului de unde s-a tras, fapt ce permite tragerea unor concluzii juste în ceea ce privește calificarea faptei.

Când la locul infracțiunii nu se găsesc tuburi arse, acest lucru indică următoarele aspecte:

infracțiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburile arse (revolverul);

infractorul, foarte precaut, după comiterea infracțiunii a adunat corpurile delicte, cunoscând importanța acestora în identificarea armelor de foc.

4.3.2.Identificarea individuală a armelor de foc cu țeava ghintuită.

Identificarea pe baza gloanțelor.

Canalul țevii armei de foc cu țeava ghintuită, poartă întodeauna urmele uneltei cu care a fost lucrată, urma ce apar sub formă de striații fine, microscopice, caracteristice pentru fiecare lot de fabriacție și care se reproduc cu fidelitate pe cămașa glonțului tras. Aceste striații, la început sunt asemănătoare la lotul de arme fabricate într-un anumit timp, dar cu cât arma este folosită mai mult, fiind supusă și agenților atmosferici și acțiunii gloanțelor, canalul țevii se individualizează, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor caracteristice ce nu se găsesc la altă armă. Identificarea individuală a armei după glonț se face pe baza acestor striații create de canalul țevii și reproduse perfect pe cămașa glonțului.

Examinarea la microscopul comparator.

Microscopul comparator dispune de două obiective și de un singur ocular, în câmpul căruia vor fi reunite, în perfectă continuitate cele două imagini ale obiectivelor. Compararea gloanțelor se face pe porțiuni, de aceea suporturile de susținere pe care sunt așezate proiectilele vor fi mișcate sincronizat, pentru ca acestea să prezinte, în succesiune, aceleași fațete.

Deosebită însemnătate o are iluminarea incidentă, cu aceeași intensitate și din același unghi. Iluminarea difuză, obținută natural sau artificial este indicată la examinarea câmpului de striații mai mari și clare. Iluminarea laerală, sub un unghi de 30-45 față de planul obiectului examinat reliefează în mod satisfăcător detaliile urmelor, fără a le denatura. Această metodă permite observarea directă a continuității sau discontinuității liniare a striațiilor formate pe glonț de particularitățile microreliefului țevii.

4.9

4.8

Striații create de ghinturi pe cămașa glonțului observate și fotografiate cu ajutorul microscopului comparator

Metoda comparării mulajelor.

Mulajul se poate obține prin desfășurarea unui strat gelatinos sau metalic, care, desprin de pe glonț și îndreptat în plan, reflectă urmele caracteristice interiorului țevii armei. Sunt cunoscute două metode de redare a suprafețe glonțului prin contact static:

Mulaje transparente, pelicule formându-se prin introducerea gloanțelor în diferite soluții gelatinoase;

Mulaje opace, pelicula obținându-se prin galvanoplastie.

La prima metodă pelicula (mulajul) obținută se taie pe axa longitudinală, între urmele formate de câmpurile dintre ghinturi, după ce a fost tăiată la bază și la vârful glonțului. Apoi se desprinde de pe glonț și se lipește între două plăci de sticlă cu balsam de Canada.

Pentru colorarea peliculei se poate folosi fucsină, roșu de Sudan sau un alt colorant care se dizolvă ușor în acetonă și acetat de amil, dar nu și în dicloretan. Acest mulaj redă exact detaliile și poate fi folosit direct la scoaterea pozitivelor fotografice.

La a doua metodă copia reliefului glonțului se obține prin depunerea unui strat metalic pe suprafața cilindrică a acestuia, cu ajutorul curentului continuu, într-o baie electrolitică.

După nichelare glonțul se spală bine, apoi stratul de nichel – cupru se taie pe axa longitudinală, se îndreaptă și se fotografiază (se compară). Fotografierea este necesar să se facă concomitent la glonțul de la fața locului și la cel de comparat pentru a asigura o iluminare constantă. Această metodă prezintă dezavantajul de a nu reda întodeauna detaliile mici ale urmelor.

Tehnica de rulare a proiectilului.

Această metodă constă în rularea proiectilelor pe mase ceroase, aliaje metalice moi, celuloid sau alte materiale plastice care pot reduce microrelieful de pe ele.

În unele cazuri copiile se obțin prin acțiunea mecanică (apăsarea proiectilului pe suportul folosit pentru rulare), iar în altele, prin acțiunea termică, glonțul încălzindu-se până la o anumită temperatură spre a se putea imprima pe suport.

Rularea se poate efectua normal, cu ajutorul unei rigle sau a unui dispozitiv, în care glonțul se fixează la capete, pe axa sa longitudinală. Înainte de rulare, glonțul se curăță, pentru ca microrelieful să nu conțină impurități care să denatureze urma.

Rezultatele rulării se fixează fotografic. Examinarea comparativă se face atât pe fotografii cât și direct, pe copiile obținute la microscop.

Prezintă avantajul păstrării intacte a proiectilelor corpuri delicte, pentru reluarea ulterioară a examinărilor, a transpunerii în suprafața plană, dar în același timp, prezintă în numeroase cazuri dezavantajul unei reproduceri incomplete a detaliilor mici.

Tehnica fotografică.

Procedeele fotografice se folosesc nu numai ca mijloc de fixare a ceea ce s-a obținut printr-una din metodele de comparare, dar și ca metodă independentă de comparare, fotocopiile constituind obiecte de comparare.

Se cunosc două metode fotografice: fotografia panoramică și așa numita “desfășurare optică a proiectilului”.

Prima metodă de comparare constă în fotografierea pe secțiuni longitudinale a suprafeței glonțului, care apoi se asamblează tăindu-se părțile care se repetă.

Pentru a doua metodă se folosește conversograful, care permite reproducerea pe peliculă a întregii suprafețe a proiectilului, datorită mișcării sincronizate a platanului care susține proiectilul și peliculei din aparatul fotografic (mișcarea platanului și a peliculei se face în sens invers). Compararea fotografiilor reprezentând suprafața cilindrică a două gloanțe se face prin metoda continuității liniare (îmbucșare) sau prin cea a suprapunerii. În acest din urmă caz fotografiile se execută pe materiale transparente, colorându-se în culori diferite (folosindu-se metoda virării) pentru a se putea urmări mai ușor detaliile respective.

Tehnica profilografică.

Unul din aparatele cele mai utilizate la analizarea suprafețelor și care corespunde cel mai bine problemelor criminalisticii, respectiv, traseologiei și implicit balisticii este profilograful (striagraful).

Adaptat nevoilor criminalisticii, în scopul examinării profunzimii unor striații materializate pe diagrame, striagraful este indicat pentru analizarea suprafețelor plane sau la trasarea longitudinală a obiectivelor cilindrice.

În cazul identificării armei după urmele create pe glonț, se folosesc următoarele categorii de tehnici de examinare :

examinarea la microscopul comparator a continuității liniare între microrelieful creat de componentele armei pe glonțul în litigiu și cel tras experimental;

compararea mulajelor realizate prin galvanoplastie sau materiale plastice transparente, de pe proiectilul în litigiu, cu cel tras experimental;

examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe , care descriu grafic relieful proiectilelor;

rularea proiectilelor pe suporturi plastice.

În cazul identificării armei după urmele create pe tubul cartușului, se folosesc următoarele categorii de tehnici de examinare:

discurile lui Metzger (măsurarea unghiului format de urma percutorului cu urma ghearei extractoare);

dispozitivul de fotografiere ,, Dolegal’’ (permite fotografierea simultană a 12 tuburi);

microscopul comparator : compararea de microfotograme executate separat pentru cele două tuburi (în litigiu și cel experimental);

pe baza mulajelor obținute după interiorul camerei de detonare ( se compară tubul în litigiu și mulajul experimental).

Identificarea pe baza tuburilor arse.

Tubul cartușului prezintă mai multe variațiuni ale urmelor cauzate de piesele armei cu care s-a tras, determinate de tipul și sistemul acesteia.

Elementele individuale de identificare ce se disting pe tubul ars sunt cauzate de:

Urmele percutorului.

În momentul declanșării focului, percutorul lovește capsa tubului, imprimând o adâncitură mai mult sau mai puțin pronunțată și caracteristică ca profunzime, formă și plasament. Secțiunile transversale ale diferitelor percutoare pot fi: rotunde, ovale, pătrate, rombice, dreptunghiulare. Secțiunile longitudinale spre vârful percutorului pot fi: plate, ascuțite, bombate, trapezoidale. Neregularitățile microscopice de pe vârful percutorului produc urme corespunzătoare în percuție, care se pretează foarte bine la identificarea acestuia. Alte caracteristici individuale pentru identificare sunt formate în capsă de unele modificări, deteriorări sau chiar rupturi ale percutorului, ca urmare a uzurii acestuia.

Urmă creată pe fundul capsei de cuiul percutor

4.10

Urmă creată pe fundul capsei de cuiul percutor

4.11

Urmele peretelui frontal al închizătorului.

Peretele frontal al închizătorului care în mod normal poartă urme de freză și unele urme produse de uzură apasă cu forță tubul, iar cu ocazia reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii, aceste neregularități se imprimă mai mult pe capsă și pe fundul tubului.

Urmele camerei de explozie.

Camera de explozie prezintă pe perete neregularități sau proeminențe care se imprimă pe latura tubului cartușului la introducerea acestuia, cât și datorită dilatării lui în momentul exploziei și a extragerii tubului din camera de explozie.

Urmele ghearei extractoare.

Gheara extractoare produce o serie de striații pe gulerul tubului în momentul când tubul se lovește de pragul aruncătorului și este aruncat afară. Urmele redau conturul muchiei ghearei extractoare.

4.12

Urmă creată de gheara extractoare pe fundul tubului de cartuș

4.13

Urme create de gheara extractoare și cuiul percutor pe fundul tubului de cartuș

Urmele pragului aruncător (dintele opritor).

La extragerea tubului ars, în momentul când închizătorul ajunge la capătul camerei de explozie, bara cartușului se lovește de dintele opritor care face ca tubul să fie aruncat în afară. Datorită acestei lovituri pe gulerul tubului se crează urma dintelui, care apare pe partea opusă striațiilor produse de gheara extractoare.

În prezent sunt testate sau utilizate sisteme complexe optico-mecanice computerizate, printre care se evidentiaza: sistemul “Drugfire” – consta dintr-un microscop optic prevazut cu sursa de iluminare prin obiectiv (episcopică) și camera video care preia și transmite imaginea tubului sau a proiectilului unui computer; sistemul “IBIS” – bazat și compus în principal pe aceleași principii ca cel anterior, executa comparațiile bazate pe imagini preluate separat ale percuției în sine cat și a capsei de initiere în ansamblu, ca și ale urmelor lasate de ghinturile țevii

Capitolul 5 – Descoperirea, fixarea și ridicarea armelor de foc, munițiilor și a urmelor acestora

Prin cercetarea la fața locului în cauzele în care sunt implicate armele de foc, se va urmări lămurirea următoarelor probleme:

descoperirea armelor de foc folosite (fie că au fost abandonate ori lăsate la vedere, fie că sunt ascunse);

descoperirea tuburilor și proiectilelor trase;

descoperirea urmelor principale și secundare ale tragerii;

stabilirea distanței și direcției de tragere;

stabilirea existenței unor împrejurări care au înlesnit folosirea armelor de foc etc.

Se recomandă ca, după caz, în echipa de cercetare să fie incluși un specialist armurier, un pirotehnist și un medic legist, dacă există și victime.

De asemenea, alături de trusa criminalistică universală, în astfel de cazuri se vor mai folosi următoarele mijloace tehnice:

detectoare de metale;

electromagneți;

surse IR și Roentgen;

reactivi chimici;

camera sferică;

dispozitiv pentru stabilirea direcției ori unghiului de tragere ș.a.

În vederea descoperirii armei de foc, se vor avea în vedere următoarele:

în cazul sinuciderilor, arma se va afla în mâna sinucigașului ori în imediata apropiere, dacă acesta nu a decedat imediat și a mai facut mișcări);

pentru descoperirea armelor de foc, trebuie urmărit drumul infractorului, atât către locul faptei, cât și la plecare, cu utilizarea detectorului de metale;

vor fi vizate locuri precum fântâni, latrine, ape curgătoare, căpițe cu fân, lanuri de grâu etc.;

arma va fi fixată prin fotografiere, videofilmare, schiță și specificată în procesul verbal;

la descrierea din procesul verbal, se vor avea în vedere: tipul, modelul, seria, calibrul, locul în care a fost găsită, direcția țevii armei față de cadavru; urmele găsite pe arma de foc, dacă avea pusă piedica, poziția cocoșului, mirosul degajat etc.

ridicarea armei se va face cu protejarea eventualelor urme de pe aceasta, în nici un caz cu introducerea vreunui obiect pe țeavă;

arma se va descărca, scoțându-se cartușele de pe țeavă și din încărcător, dar se interzice categoric percutarea armei;

se va acoperi gura țevii cu o bucată de plastic sau bandă adezivă, pentru a se preveni pătrunderea corpurilor străine pe canalul țevii;

arma va fi împachetată separat de încărcător;

gloanțele, tuburile, muniția netrasă se împachetează individual, în vată;

tuburile se vor căuta în locurile în care se presupune că a stat trăgătorul;

la ridicarea tuburilor se vor folosi mănuși ori pensete cu brațe din cauciuc;

se va acorda atenție cautării burelor, în cazul infracțiunilor în care se bănuiește că s-au folosit arme de vânătoare;

cercetarea proiectilelor se va face începând cu corpul victimei, sub cadavru, în dușumea, tavan, pereți, mobilă, iarbă, pământ, etc. cu folosirea detectorului de metale;

pentru descoperirea proiectilelor se vor examina succesiv sectoarele aflate pe traiectoria de zbor a glonțului;

gloanțele găsite în obiecte nu vor fi extrase forțat, ci se vor lua măsuri pentru protejarea suprafeței proiectilului. Eventual se va roceda la decuparea ori dizlocarea suprafețelor, dacă este posibil, și dacă efectele distructive (asupra mobilei, spre exemplu) nu sunt mari;

orificiile gloanțelor se fixează prin fotografie, măsurare și descriere în procesul verbal;

nu se recomandă a se tăia îmbrăcămintea în apropierea orificiului de glonț ori curățarea sau scuturarea hainelor respective;

urmele secundare se evidențiază pe mâna trăgătorului, în diverse regiuni ale corpului sau pe diverse materiale din care este compusă ținuta.

Capitolul 6 – Sistemul integrat de identificare balistică

I.B.I.S. (Integrated Ballistics Identification System) este un sistem complex destinat identificării armelor de foc după urmele create de acestea pe tuburile de cartuș trase. Informațiile și imaginile urmelor existente pe elementele de muniție sunt stocate în cadrul unei baze de date sub forma unor cazuri și comparate cu alte cazuri similare preexistente, rezultatele fiind apoi afișate în cadrul unei liste și examinate de utilizator, în scopul identificării criminalistice a armelor de foc.

Sistemul aflat în dotarea Poliției Române este funcțional încă din ianuarie 2006 și conține 3 tipuri de baze de date:

bază de date cu elemente de muniție provenite de la infracțiuni comise cu arme de foc necunoscute (neidentificate);

bază de date cu elemente de muniție rezultate în urma tragerilor experimentale cu arme de foc deținute ilegal, descoperite sau abandonate pe teritoriul țării noastre;

bază de date cu elemente de muniție rezultate în urma tragerilor experimentale cu arme de foc letale deținute legal.

6.1

Sistemul I.B.I.S. are în componența sa următoarele:

stația „BrassTRAX” – achiziționează imaginilor urmelor create de armelor de foc pe rozeta tuburilor de cartuș (imaginile urmelor create de peretele frontal al închizătorului, cuiul percutor și ejector). Imaginile sunt stocate alături de datele tehnice în cazuri, acestea fiind trimise ulterior la concentratorul de date al sistemului;

concentratorul de date și serverul de corelare – primesc, stochează, gestionează și compară semnăturile digitale unice, atribuite imaginilor preluate. Aceste semnături digitale sunt comparate pe criterii matematice și sortate în funcție de asemănare. Această capabilitate puternică de comparare permite operatorilor să verifice rapid sute de mii de cazuri, concentrându-se numai pe un număr redus de candidați;

stația „Matchpoint+” – analizează rezultatele corelărilor, permite consultarea bazelor de date, efectuarea examinărilor comparative a imaginilor urmelor create de armele de foc și realizarea identificărilor.

În momentul de față a fost inaugurată și noua versiune a sistemului IBIS, respectiv IBIS 3D, care aduce ca element de noutate achiziționarea imaginilor tridimensionale a urmelor create de armele de foc pe proiectile și pe tuburile de cartuș. Componentele sistemului care permit achiziționarea imaginilor 3D sunt stațiile de lucru BulletTRAX-3D (permite scanarea suprafeței proiectilului, în urma unei rotații la 360° obținându-se o imagine tridimensională completă a urmelor de ghinturi și plinuri existente) și BrassTRAX-3D (permite scanarea suprafeței capsei detonante a tuburilor trase și obținerea imaginilor tridimensionale ale urmelor create de peretele frontal al închizătorului și cuiul percutor).

6.2

Capitolul 7 – Concluzii.

Balistica este o ramură a mecanicii teoretice care studiează fenomenele ce se produc în urma folosirii armelor de foc. Datorită importanței sale, balistica a ajuns să fie ridicată la rangul de știință, având un obiect de cercetare bine definit, metode proprii de cercetare științifică, principii și legități proprii.

În același timp cu dezvoltarea și perfecționarea armamentului de foc a crescut din nefericire, și numărul infracțiunilor săvârșite cu ajutorul acestui tip de armament.

Din această cauză, în cadrul tehnicii criminalistice și-a făcut loc o nouă ramură – Balistica judiciară.

Balistica judiciară a devenit un domeniu de sine stătător încă de la începutul secolului XX-lea, continuând în permanență să-și perfecționeze metodele de examinare și, în special, a celor de identificare a armelor după urmele lăsate de acestea.

Dacă studiem diferitele lucrări de specialitate apărute de-a lungul timpului, vom constata că, în afara elementelor de noutate și a diferitelor interpretări ale fiecărui autor, în toate aceste lucrări descoperim aceleași principii de bază ale balisticii și aceleași reguli generale cu privire la identificarea criminalistică. Acest fapt se datorează neschimbării caracterelor generale ale fenomenelor balistice, care au rămas la fel, chiar dacă s-au produs unele modificări produse de procesul științei și tehnicii.

Lucrarea de față abordează doar o mică parte a balisticii judiciare, aceea a examinării și identificării armelor de foc, privită prin prisma necesității acestor cunoștințe în cadrul probațiunii din procesul penal.

În situația actuală, a ascensiunii fenomenului infracțional și implicit a creșterii numărului infracțiunilor comise cu arme de foc, este de necontestat rolul deosebit de important deținut de expertiza criminalistică în general și expertiza balistico-judiciară în particular, pentru soluționarea cauzelor penale și săvârșirea actelor de justiție.

La baza acestei lucrări se află în primul rând literatura de specialitate apărută în țara noastră printre care menționez: Emilian Stancu – “Criminalistica”; Camil Suciu – “Criminalistica”; Vasile Măcelaru – “Balistica judiciară”. Deși, după cum am menționat anterior, balistica nu a înregistrat progrese deosebite în ultimii 20 de ani, totuși se poate remarca creșterea profesionalismului experților din domeniu, apariția de metode de cercetare noi și ceea ce cred că este foarte important, dobândirea de către expertiza balistico- judiciară a unui loc bine determinat în cadrul procesului penal.

Bineînțeles că pe această temă, a balisticii judiciare, se pot scrie multe pagini fără a epuiza în întregime subiectul, prezenta lucrare fiind doar o timidă încercare de a trata în linii generale problemele la care sunt chemați să răsupundă atât experții balisticieni cât și organele de urmărire penală. Cele cinci capitole pe care este structurată lucrarea fac referire la principalele aspecte ale cunoașterii armelor de foc și a cercetării infracțiunilor săvârșite cu ajutorul acestora, accentuând problema expertizei și a identificării armelor de foc după urmele lăsate de acestea.

Totodată menționez ca am anexat prezentei lucrări o expertiză tehnico – științifică efectuat la nivelul I.P.J. Sibiu.

Bibliografie.

*** Codul de procedură penală al României.

*** Codul Penal al României.

*** Legea 295/ 2004 – privind regimul armelor și al munițiilor;

*** Manual de bune practici – ,, Procedura cercetării la fața locului în Poliția Română”.

*** Ordonanța de Guvern nr. 26 / 2008.

Camil Suciu – ,,Criminalistică’’ , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;

Ciopraga, Ioan Iacobuță – „Criminalistica”, Ed. Fundației "Chemarea", Iași, 1997;

Colectiv – ,, Dicționar de criminalistică’’ , Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Colectiv – ,, Tratat practic de criminalistică’’ , vol I, Ministerul de Interne, București ;

Emil Mihuleac – „ Expertiza judiciară ”, Ed. Științifică, București, 1971;

Emilian Stancu – ,, Tratat de criminalistică’’ , Ediția a II-a , Editura Universul Juridic, București 2002;

Ion Mircea – „Criminalistică”, Editura Lumina Lex, București 1998;

Kustanovici S.D. – „Balistica Judiciară” Moscova, 1956;

L. Ionescu, D. Sandu – „Identificarea criminalistică”, Ed. Științifică, București, 1990;

Lazăr Cârjan, Mihai Chiper – ,,Criminalistică. Tradiție și modernism’’, Editura Curtea Veche, ; București, 2009;

Mircea Bădilă, Vasile Vidrighin – ,, Criminalistică’’, Editura ALTIP, Alba Iulia,2008;

Panfil Georgică, Cioacă Cezar, Talpău Florin, Toader Cătălin, Coroiu Viorel-„Tehnică criminalistică”, București, Editura Estfalia, 2010;

Panfil Georgică – “Fundamentele tehnicii criminalistice”, Editura Estfalia, 2010;

Ștefan Lungan – „Tratat practic de criminalistică”, Serviciul Editorial și Cinematografic, vol III, București, 1980;

Vasile Măcelaru – ,, Balistica Judiciară’’ , Ministerul de Interne, București;

Vasile Măcelaru, Ilie Vasilinice, Ioan Dadag , „Tratat practic de criminașistică” , Serviciul Editorial și Cinematografic, vol III, București, 1980;

Victoria Levinschi – „Tratat practic de criminalistică”, Serviciul Editorial și Cinematografic, vol III, București, 1980;

Bibliografie.

*** Codul de procedură penală al României.

*** Codul Penal al României.

*** Legea 295/ 2004 – privind regimul armelor și al munițiilor;

*** Manual de bune practici – ,, Procedura cercetării la fața locului în Poliția Română”.

*** Ordonanța de Guvern nr. 26 / 2008.

Camil Suciu – ,,Criminalistică’’ , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;

Ciopraga, Ioan Iacobuță – „Criminalistica”, Ed. Fundației "Chemarea", Iași, 1997;

Colectiv – ,, Dicționar de criminalistică’’ , Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Colectiv – ,, Tratat practic de criminalistică’’ , vol I, Ministerul de Interne, București ;

Emil Mihuleac – „ Expertiza judiciară ”, Ed. Științifică, București, 1971;

Emilian Stancu – ,, Tratat de criminalistică’’ , Ediția a II-a , Editura Universul Juridic, București 2002;

Ion Mircea – „Criminalistică”, Editura Lumina Lex, București 1998;

Kustanovici S.D. – „Balistica Judiciară” Moscova, 1956;

L. Ionescu, D. Sandu – „Identificarea criminalistică”, Ed. Științifică, București, 1990;

Lazăr Cârjan, Mihai Chiper – ,,Criminalistică. Tradiție și modernism’’, Editura Curtea Veche, ; București, 2009;

Mircea Bădilă, Vasile Vidrighin – ,, Criminalistică’’, Editura ALTIP, Alba Iulia,2008;

Panfil Georgică, Cioacă Cezar, Talpău Florin, Toader Cătălin, Coroiu Viorel-„Tehnică criminalistică”, București, Editura Estfalia, 2010;

Panfil Georgică – “Fundamentele tehnicii criminalistice”, Editura Estfalia, 2010;

Ștefan Lungan – „Tratat practic de criminalistică”, Serviciul Editorial și Cinematografic, vol III, București, 1980;

Vasile Măcelaru – ,, Balistica Judiciară’’ , Ministerul de Interne, București;

Vasile Măcelaru, Ilie Vasilinice, Ioan Dadag , „Tratat practic de criminașistică” , Serviciul Editorial și Cinematografic, vol III, București, 1980;

Victoria Levinschi – „Tratat practic de criminalistică”, Serviciul Editorial și Cinematografic, vol III, București, 1980;