Ideile Si Sursa Lor Descartes Vs. Locke

CUPRINS

I. Locul ideilor în ontologie ……………………………………………………………………………………………….. 2

II. Sursa ideilor ………………………………………………………………………………………………………………… 3

III. Ideile înnascute …………………………………………………………………………………………………………… 3

IV. Ideile dobândite din afară, prin simțuri ……………………………………………………………………….. 5

V. Rolul ideilor în cunoaștere ……………………………………………………………………………………………. 6

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………………….. 7

Ideile și sursa lor – Descartes vs. Locke

Auzim atât de des cuvântul ”idei” dar ne-am întrebat vreodată ce sunt aceste idei, de unde vin ele, cum se formează și ce legătură au cu ce știm noi despre lume? Acestor întrebări au încercat să le găsească răspunsul numeroși filosofi de-a lungul timpului, pe baza răspunsurilor lor au fost clădite numeroase teorii, teorii ce au culminat în perioada modernă cu disputa Descartes – Locke. Cei doi filosofi nu au ajuns la răspunsuri similare fapt ce a determinat apariția unei teorii raționaliste asupra ideilor, inițiată de Descartes și a uneia empiriste, a lui Locke. Lucrarea de față își propune să analizeze problema naturii ideilor, a originii și a rolului lor în cunoaștere, din aceste două perspective.

I. Locul ideilor în ontologie

Pornind într-o ordine cronologică, voi analiza prima dată locul ideilor în ontologia lui Descartes. Pe scurt, lucrurile create se împart, la Descartes, în lucruri intelectuale, substanțe inteligente și proprietățile lor și lucruri corporale și propritățile lor. Fiecare lucru, fie corporal, fie inteligent (suflet, spirit), are un atribut principal ce reprezintă esența sau natura sa, de care depind toate celălalte proprietăți. În baza acestei premise Descartes identifică gândirea ca natură a substanței care gândește și întinderea ca natură a substanței corporale. Luând în considerare substanțele inteligente, toate proprietățile pe care le găsim în acestea sunt moduri diferite de a gândi. În acest punct vedem că și gândurile se împart în mai multe moduri sau genuri, dintre care ”unele sunt ca niște imagini ale lucrurilor și doar lor le este potrivit în mod deplin numele de idee”. Prin imagini nu trebuie înțeles aici doar o reprezentare vizuală ci orice poate fi reprezentat de minte, gândit, iar prin lucruri nu sunt presupuse doar obiectele specifice, exterioare, ci și noțiunile generale, căci îmi pot reprezenta ”un om, sau o himeră, sau cerul, sau un înger, sau pe însuși Dumnezeu”. Alte gânduri ”au alte câteva forme: precum când vreau, că îmi este teamă, că afirm sau că neg […] din acest gen de gânduri, unele sunt voințe sau afecte, iar celelalte judecâți”. Am văzut, prin urmare, că, pentru Descartes, ideile fac parte din modurile gândirii, gândirea fiind natura sufletului, a substanței inteligente.

Când vine vorba de Locke, el nu încearcă să creeze o ontologie în care să integreze ideile. Pentru el ideile sunt obiectul gândirii. Locke contestă teoria lui Descartes conform căreia gândirea este esența sufletului, pentru că, susține el, nu se poate dovedi că sufletul gândește mereu: ”Nici nu pot concepe că este mai necesar pentru spirit să gândească mereu decât este pentru corp să se miște mereu”. În viziunea lui Locke gândirea este un proces al sufletului, la fel sunt și ”percepția, […], îndoiala, credința, raționamentul, actul de cunoaștere, actul de voință și toate acțiunile felurite ale propriei noastre minți”.

II. Sursa ideilor

Văzând, în prima parte, locul ideilor în teoriile celor doi, să cercetăm mai departe sursa acestor idei. Pornind, din nou, de la Descartes, ideile se împart, pentru el, în trei categorii, în funcție de sursa lor: ”unele îmi par a se fi născut o dată cu mine, altele fiind străine și venite din afară, iar altele fiind făcute și inventate de mine însumi”. Voi analiza mai în detaliu, în părțile următoare, aceste clase de idei, momentan mă opresc la acestă clasificare.

Pentru Locke ideile au două izvoare: senzația și reflecția. Toate ideile se trag din experiență, fie din experiența cu obiectele exterioare, sensibile, fie prin reflecția asupra proceselor minții. De la ”lucrurile materiale exterioare ca obiecte ale senzației” provin majoritatea ideilor, iar aceste idei sunt și primele care apar, abia apoi formându-se și celălalte pe măsură ce mintea ajunge să reflecteze la propriile procesele efectuate în legătură cu ideile obținute prin senzații. Acestor idei simple, obținute din experiență, Locke le adaugă ideile complexe ce sunt construite de minte prin combinarea, alăturarea sau abstractizarea ideilor simple.

După cum remarcă și Rober Adams, până în acest punct, se poate face o analogie între clasele de idei ale celor doi filosofi. Ideile ”inventate de mine” ale lui Descartes pot fi asociate celor complexe ale lui Locke, iar ideilor venite dinafară cele obținute prin senzații. Dar analogia se oprește aici, căci ideilor înnăscute ale lui Descartes nu li se pot asocia cele obținute prin reflecție, ele nu au echivalent în teoria lui Locke. În acest punct se poate observa diferența majoră dintre cele două teorii: una include ideile înnăscute pe când cealaltă le va neaga vehement. În continuare voi trata această problemă, a ideilor înnascute.

III. Ideile înnascute

Ideile înnascute, la Descartes, sunt lucruri luate ”în general” ”al căror adevăr îmi apare cu atâta evidență și se acordă așa de bine cu natura mea, de parcă atunci când încep să le descopăr, nu mi se mai pare că aș afla ceva nou, ci mai degrabă că doar îmi reamintesc ceea ce știam deja de mai înainte, adică mi se pare că observ lucruri care erau deja în mintea mea, chiar dacă încă nu mi-am întors gândirea spre ele”.

Din rândul acestor idei fac parte, în primul rând, ideea de Dumnezeu și ideea de sine: ”nu am primit-o prin intermediul simțurilor, […] Ea nu este nici o pură producție sau o ficțiune a spiritului meu; căci nu stă în puterea mea să diminuez sau să adaug vreun lucru în acest caz. Iar în consecință nu mai rămâne alt lucru de spus, decât că, precum ideea pe care o am despre mine însumi, și ea este născută și produsă o dată cu mine din clipa în care am fost creat”. Tot idei înnăscute sunt ideile generale ca cele de extensie, mărime, formă, mișcare, durată, numere; precum și adevărurile matematice și logice. Gândirea noastră conține adevăruri eterne, precum conceptele menționate mai sus, ce nu sunt nimic înafara gândirii noastre, denumite noțiuni comune sau maxime. Aceste adevăruri ne apar evidente, prin prisma luminii naturale, le putem cunoaște clar și distinct, de îndată ce ne gândim la ele și cât timp nu ne lăsăm orbiți de prejudecăți.

Descartes menționează de mai multe ori în lucrările sale ”lumina naturală”, ce poate fi văzută ca o lumină a rațiunii, ”lumină ce se află în mod firesc în sufletele noastre” și prin intermediul căreia ne sunt dezvăluite lucrurile evidente, prin intermediul ei ni se relevă, putem spune, acele idei înnăscute sau adevăruri. Un alt identificator al acestor adevăruri, menționat mai sus, ar fi cunoașterea lor clară și distinctă. Descartes înțelege prin clar ”ceea ce este prezent și evident unui spirit atent”, iar prin distinct ”ceea ce este atât de precis și diferit de toate celelalte”.

Știm deja că Locke neagă existența ideilor înnăscute, interesant de văzut ar fi unde încadrează el ideile mai sus menționate în teoria sa. Cu siguranță aceste idei vor avea ca bază experiența căci pentru el ”intelectul nu-mi pare a avea nici cea mai slabă licărire a vreunei idei pe care să n-o primească de la unul dintre aceste două izvoare”, senzația și reflecția. Astfel ideile de formă, întindere, mișcare sunt, la Locke, idei simple dobândite prin mai multe simțuri deoarece pot fi percepute atât prin văz cât și prin simțul tactil, pe când ideea de durată este dată ”prin reflecția asupra șirului ideilor”. Cât despre adevărurile evidente ale lui Descartes, ele sunt oferite, la Locke, de discernământ, facultate a minții. Am putea să-l asemănăm cu lumina rațiunii, doar că discernământul operează asupra ideilor primite prin experiență, lor le oferă claritate și distincție, nu relevă adevăruri cuprinse deja în mintea noastră. Vorbind de discernămând Locke menționează: ”De această facultate de a deosebi un lucru de altul depinde evidența și certitudinea mai multor propoziții chiar dintre cele foarte generale, care au trecut drept adevăruri înnăscute”.

Luând în vedere noțiunile generale, vedem cum ele stau o dată la baza tuturor ideilor, la Descartes, pe când la Locke sunt obținute plecând de la alte idei, mai simple. Astfel, pentru Descartes, ”există lucruri încă și mai simple și mai universale care sunt adevărate și existente; din combinația cărora […] se formează toate imagini de lucruri care sălășluiesc în gândirea noastră”. O astfel de idee generală, abstractă, pe care o găsim în minte, va fi cea de triunghi, spre exemplu. Descartes susține că triunghiul își va păstra proprietățile evidente indiferent dacă se află în natură sau nu, prin urmare nu depinde decât de existența în mintea noastră, la fel, putem concepe, clar și distinct, și la alte forme, inexistente în realitate care-și vor păstra la fel de constante proprietățile. În ceea ce-l privește pe Locke, ideile generale sunt idei complexe ce se formează prin abstractizare, pornind de la ideile simple primite de la simțuri sau prin reflecție, abstractizare ce constă în ”separarea unor idei de toate celălalte care le însoțesc”.

Ajungând la ideea de Dumnezeu, am văzut deja că Descartes o consideră înnăscută. Dumnezeu este, pentru ambii filosofi, ființa înzestrată cu calități infinite de putere, cunoaștere, existență etc. În timp ce Descartes consideră ideea de infinit ca anterioară celei de finit, fiind înnăscută, Locke o înscrie în rândul ideilor complexe, alcătuind-o din ideea de repetiție combinată cu negarea ideii de oprire. Astfel și ideea de Dumnezeu este, pentru Locke, una complexă formată din unirea ideii de infinit cu ideile noastre de putere, cunoaștere, existență etc., obținute din experiență.

IV. Ideile dobândite din afară, prin simțuri

În cazul ideilor simple, dobândite prin senzații, voi începe cu Locke deoarece ele ocupă locul central în teoria sa, a ideilor. Ele stau la baza tuturor ideilor noastre, fie că sunt procesate apoi de minte, care, reflectând asupra propriilor ei procese, va forma ideile simple obținute prin reflecție, fie sunt combinate cu alte idei simple printr-un proces activ al minții de formare a ideilor complexe. Aceste idei simple, din afară, sunt primite în mod pasiv de mintea noastră, prin senzații. Ele nu pot fi distruse, modificate, nu putem să refuzăm să le primim și nici nu putem să ne creăm, voit, propriile idei simple.

După Descartes, lucrurile exterioare sunt prezente în intelect, în mod obiectiv sau prin reprezentare, prin ideile lor. Iar ideile înfățișate gândirii sunt cele ale calităților lucrurilor ”singurele pe care le simt propriu-zis și imediat”. La fel ca la Locke ”ideile acestea sunt adesea reprezentate fără ca eu să contribui la aceasta în vreun fel, ba adesea chiar împotriva voinței mele”.

Este necesară aici o clarificare a termenului de calitate. Calitățile obiectelor sunt, pentru Locke, ”puterea acestora de a produce în mintea noastră o idee”. Există o diferență clară între calități și idei, calitățile aparțin obiectelor, pe când ideile sunt percepții ale minții noastre. Aceste calități se împart în calități primare sau reale, calități inseparabile de obiect precum: soliditatea, întinderea, forma, mișcarea, numărul și calități secundare ce ”nu sunt nimic în obiectele înseși decât puterile pe care le au obiectele de a produce în noi diferite senzații cu ajutorul calităților lor primare”, precum: culorile, sunetele, gusturile. Am văzut, mai sus, și la Descartes ideea de calitate a obiectului exterior, singura pe care o percepem în mod direct, sensul fiind asemănător cu acela al calității utilizat de Locke, ca putere a obiectului de a produce în mintea noastră o idee. Distincția dintre calități primare și secundare ale lucrurilor exterioare apare și la Descartes, fără să le numească explicit așa. Și pentru el calitățile primare sunt cele pe care le putem percepe clar și distinct, precum: mărimea, întinderea, lungimea, forma, poziția, mișcarea, durata, numărul, iar calitățile secundare ca: lumina, culorile, gusturile, mirosurile, sunetele și calitățile ce țin de pipăit pot fi percepute doar confuz, neexistând propriu-zis în corpuri.

V. Rolul ideilor în cunoaștere

Văzând ce reprezintă ideile pentru fiecare dintre cei doi filosofi, care este sursa lor, cum se formează ele, în continuare voi încerca să arăt cum contribuie acestea la cunoașterea noastră, urmărind teoriile celor doi.

La Locke lucrurile sunt clare, întreaga noastră cunoaștere este clădită cu ajutorul ideilor simple pe baza cărora se formează idei din ce în ce mai complexe. Pentru el mintea umană se aseamănă, la început, cu o coală albă pe care se vor înscrie toate ideile obținute din experiență, ele vor fundamenta și vor constitui cărămizile construcției cunoașterii fiecăruia dintre noi, care poate să îmbrace o diversitate de forme în funcție de ideile simple pe care le obținem și a modurilor în care le combinăm. Prin urmare ideile din experiență sunt singurele care ne sunt disponibile dar avem nelimitate variante în care putem să le îmbinăm.

Pentru Descartes cunoașterea noastră nu se poate sprijini doar pe simțuri pentru că ele s-au dovedit în numeroase rânduri înșelătoare. Însă, pe lângă simțuri, mai avem și o facultate de cunoaștere pe care ne-a dat-o Dumnezeu, pe care o numim lumină naturală, iar ceea ce intuim prin intermediul ei nu poate fi decât adevărat, căci intuiția se bazează pe ceea ce cunoaștem clar și distinct. Prin urmare, cunoaștem tot ceea ce știm clar și distinct prin intermediul intelectului nostru.

”Noi nu concepem corpurile decât prin facultatea de a înțelege care este în noi, și deloc prin imaginație și nici prin simțuri”. Percepția lucrurilor devine astfel, la Descartes, o inspecție a spiritului, ce poate fi clară și distincă prin puterea noastră de judecată. Iar ceea ce percepem cu precădere clar și distinct sunt ideile generale, adevărurile înnăscute ce vor constitui baza întregii noastre cunoașteri. Este evidentă răsturnarea tezei lui Locke, căci el punea la bază ideile dobândite prin simțuri în timp ce Descartes adevărurile generale.

Descartes acceptă că anumite idei sunt cauzate de obiectele exterioare dar noi avem cunoștința directă doar a acestor idei, asupra lucrurilor nu avem nicio certitudine, nimic nu ne garantează că aceste imagini ale lucrurilor formate în mintea noastră corespund întru totul obiectelor ce le generează. Un exemplu concludent ar fi ideea de soare, ceea ce percepem noi diferă mult de obiectul perceput. Prin urmare Descartes nu poate să plaseze aceste idei la baza cunoasterii. Astfel, pentru a cunoaște, consideră el, trebuie să ne eliberăm de preconcepțiile formate pe baza ideilor primite prin simțuri și să ne folosim rațiunea, intuiția. Dar asemănătoare este și teza lui Locke care susține că ideile despre obiectele exterioare nu sunt identice acestora, ideile sunt în minte și sunt produse de calități ale lucrurilor dar diferite de acestea.

Concluzii. Oprindu-ne asupra ultimei părți – cea mai relevantă poate, căci ce ne-ar interesa mai mult decât ceea ce cunoaștem sau ceea ce putem să cunoaștem și cele doua teorii asupra ideilor ne-au dat niște coordonate în acest sens – am văzut cum ambii filosofi susțin că ideile prezente în mintea noastră, obținute prin simțuri, nu sunt o oglindire exactă a obiectelor exterioare. Pe când Descartes susține că putem avea o cunoaștere clară cu ajutorul intuiției, a adevărurilor înnăscute, a luminii rațiunii ce ne vor da evidența unor lucruri pe care ne putem baza, Locke pare să nege această posibilitate. Pentru el cunoașterea se poate doar prin experiență, chiar dacă această experiență nu ne relevă exteriorul întocmai. În schimb, urmându-l pe Descartes, debarasându-ne de prejudecăți și înaintând metodic pe calea cunoașterii, considerând adevărat doar ce percepem clar și înaintând din acest punct spre clarificarea restului ne păstrăm un orizon deschis pe care, treptat, putem să-l umplem cu certitudini. Consider că această variantă este cea de urmat, doar punând totul sub semnul întrebării și recladind treptat, pe măsură ce ne asigurăm de fundamentul credințelor noastre, putem să punem bazele unei adevărate cunoașteri

BIBLIOGRAFIE:

1. Adams, Rober, M., Where do our ideas come from?Descartes vs Locke, în Stitch

S., Innate Ideas, University of California Press, Berkeley, 1975.

2. Descartes, René, Meditații metafizice, Editura Crater, București, 1997.

3. Descartes, René, Principiile filosofiei, Editura IRI, București, 2000.

4. Locke, John, Eseu asupra intelectului omenesc, Editura Științifică, București, 1961.