Idei Si Principii Pastorale In Gandirea Sfintilor Trei Ierarhi

TEZĂ DE DISERTAȚIE

IDEI ȘI PRINCIPII PASTORALE ÎN GÂNDIREA SFINȚILOR TREI IERARHI

PRELIMINARII

Prin vocația, cultura și slujirea lor, Sfinții Trei Ierarhi au rămas în conștiința Bisericii, îndeosebi ca teologi și preoți. Deschizându-se luminilor Revelației, adevărului și iubirii Evangheliei, și-au convertit sufletul prin ea, devenind, după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur, "suflete schimbate în dragoste". Cu Teologia lor înaltă și preoția lor jertfelnică au slujit timpului, secolului lor numit "de aur", întruchipând, după chipul lui Hristos, modele de teologi și preoți.

Sfântul Vasile cel Mare, organizatorul vieții monastice și întemeietorul activității filantropice creștine, scoate în evidență, în lucrările sale ascetice, "Regulile Mari" și "Regulile Mici", acele virtuți cu care trebuie să fie înzestrat atât călugărul, cât mai ales păstorul de suflete. Mullte dintre condițiile cerute persoanelor din cinul monahal se aplică în mod egal și candidaților la preoție. Un studiu atent al acestor scrieri ascetice duce la concluzia că în fruntea virtuților cu care trebuie să fie înzestrat păstorul de suflete stă iubirea față de Dumnezeu. "Aceasta este porunca principală a Mântuitorului Iisus Hristos (Matei 22, 37-38), suma tuturor virtuților, pe care Sfântul Vasile cel Mare o consideră prima condiție a păstorului de suflete". Ea înseamnă iubirea totală a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Păstorul spiritual înzestrat cu iubire față de Dumnezeu "nu va putea fi întors ușor de la realizarea scopului său, dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu", iar devotamentul său va contribui la succesul misiunii sale, care este realizarea voinței lui Dumnezeu, mântuirea credincioșilor săi. Sfântul Vasile folosește imaginea expresivă din Vechiul Testament, a cerbului însetat care aleargă cu repeziciune "la izvoarele cu apă" (Psalm 1, 2), "sufletul păstorului spiritual trebuind să caute neîncetat spre a-și potoli setea iubirii lui Dumnezeu". Deci, întreaga viață a păstorului spiritual, exprimată în cuvinte și fapte, trebuie să fie pătrunsă de iubirea lui Dumnezeu care este "cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul" (Matei 22, 37-38). În acest fel, "păstorul de suflete va fi cu adevărat mărturia iubirii lui Dumnezeu". Sfântul Apostol Pavel exprimă adâncul cestei virtuți: "Ce ne va putea despărți pe noi de iubirea lui Dumnezeu? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau foametea, sau primejdia, sau sabia" (Romani 8, 35).

O altă virtute necesară preotului este iubirea turmei încredințate spre păstorire. Iubirea față de aproapele, pe care Mântuitorul o compară cu iubirea față de Dumnezeu (Matei 22, 37-38), este la fel de necesară păstorului de suflete. Adresându-se conducătorilor spirituali ai comunităților monastice, Sfântul Vasile subliniază iubirea pe care ei trebuie să o aibă față de călugării aflați în subordine. Prin analogie, fiecare păstor de suflete trebuie să dea dovadă de iubire profundă față de toți cei aflați sub păstorirea sa.

Valoarea smereniei ca virtute a păstorului de suflete decurge din cele de mai sus, fiind o reală forță conducătoare, asigurând succesul în păstorire, "nu îndreptând, aspru, ci îndreptând și corectând cu smerenie".

Sfântul Vasile mai cere preoților să fie "plini de virtute, liniștiți, iubitori de Dumnezeu, un izvor de edificare pentru acei care-i vizitează dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu". Un păstor al turmei lui Hristos trebuie să-și dea tot interesul în împlinirea îndatoririlor sale, chiar cu riscul vieții.

Sfântul Grigorie Teologul este primul dintre părinții Bisericii care descrie atât condițiile necesare candidaților la preoție cât și obligațiile ce le revin în exercitarea misiunii lor pastorale, preocupându-se de "sentimentele și viața candidaților la preoție din punctul de vedere al grelelor obligații și responsabilității preoției", în cadrul lucrării sale "Despre preoție" sau "Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont".

Încă de la începutul tratatului, Sfântul Grigorie afirmă că preoția este "cea mai frumoasă și cea mai perfectă misiune, unde totul are un început și un sfârșit în Dumnezeu". Pentru a-și putea realiza misiunea, preotul are nevoie de mila divină și de Duhul Sfânt, prin care singur Dumnezeu se face cunoscut. După ce arată motivele pentru care a fugit de preoție și întoarcerea sa ulterioară la hirotonia nedorită, vorbește despre transcendența preoției, despre primejdiile și marile responsabilități care o însoțesc, precum și despre propria sa simțire a nevredniciei întru această "dregătorie".

Sfântul Grigorie înfățișează apoi responsabilitățile preoției, arătând că "pe cât e de mare înălțimea și dregătoria preoției, pe atât este de mare și primejdia", deoarece "dacă e greu unui om să știe să se supună, apoi firește e cu mult mai greu să știe să conducă pe oameni și mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea noastră a creștinilor, pe alea aceasta a legii dumnezeiești și care duce la Dumnezeu". De fapt, când candidatul la preoție ar putea vedea cu adevărat greutatea preoției, cu siguranță s-ar retrage înainte de a-și începe misiunea, ceea ce ar însemna că Biserica să fie oprită din misiunea ei, dar aceasta nu se poate întâmpla. Preoția ca instituție divină nu poate dispare, ci va exista în cadrul Bisericii pe care "nici porțile iadului nu o vor putea birui" (Matei 6, 18). Totuși, este foarte important ca fiecare candidat să-și pună următoarea întrebare înainte de a-și începe misiunea: "Sunt eu vrednic?".

Misiunea preoției cere păstorului de suflete să fie tot așa de "curat ca aurul și argintul". Integritatea morală și virtutea exemplară sunt absolut necesare în exercitarea misiunii preoțești în sensul restrâns al cuvântului. "Cel care dorește să ofere lui Dumnezeu sacrificiul extern, care este prototipul marelui sacrificiu săvârșit pe Cruce, trebuie să se aducă mai întâi pe el lui Dumnezeu iertfă vie și sfântă".

După Sfântul Grigorie "preotul trebuie să fie și învățător, să posede calitatea de a învăța, corespunzătoare pregătirii fundamentale în învățătura de credință. Predicatorul cuvântului lui Dumnezeu este obligat în a învăța și interpreta corect doctrina și misterul ei adânc".

Sfântul Ioan Gură de Aur a scris despre vocația preoției într-un mod cum nu se poate mai frumos, în lucrarea purtând același titlu "Despre preoție", tratat care se referă la refuzul său de a accepta dregătoria episcopală. Este una dintre cele mai importante lucrări pastorale ale literaturii creștine.

Similar Sfântului Grigorie Teologul, tratatul Sfântului Ioan Gură de Aur ne oferă informații despre moravurile unor preoți din timpul său. În sens general, cea mai mare primejdie ambiția de a obține dregătorii bisericești, asociată aproape de fiecare dată cu motive subiective: "Eu însumi sunt atât de departe de a socoti aceste pricini ca vrednice de luat în seamă pentru alegerea preoților, încât n-aș îndrăzni să propun îndată pentru această dregătorie nici chiar pe unul cu multă evlavie, însușire de neapărată trebuință pentru preoție, dacă în afară de evlavie nu are și multă pricepere". "Dacă nici evlavia singură, nici bătrânețele adânci nu sunt îndestulătoare spre a arăta pe cineva vrednic de preoție, apoi cu atât mai mult nu îndreptățesc pentru preoție pricinile amintite mai sus: familia strălucită, bogăția, prietenia sau rudenia". Ambiția este un impediment periculos pentru liniștea spirituală a preotului și constituie o piedică principală în activitatea sa pastorală. "Dorința de mărire așează în inima lui tot felul de pasiuni detestabile: irascibilitatea, minciuna, lăcomia, invidia, josnicia".

Sfântul Ioan Gură de Aur reamintește că preotul, este cu adevărat, alesul lui Dumnezeu și instrumentul lui Iisus Hristos, trimis Bisericii. În acest fel, el își asumă autoritatea spirituală și devine păstorul turmei încredințate. Din legătura creată iau naștere obligațiile păstorului și a turmei. Subliniind permanent responsabilitatea păstorului, Sfântul Ioan insistă mai ales asupra renunțării la orice gând trufaș și iubire de autoritate și îndeamnă la o conducere dreaptă a tuturor celor încredințați spre păstorire. În sens invers, atrage atenția și păstoriților asupra obligațiilor ce le revin față de păstorul lor spiritual. În omilia a doua la cea de a doua epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, Sfântul Ioan surprinde cauza tuturor relelor existente în ruperea legăturilor armonioase dintre păstoriți și păstorii lor spirituali, deoarece atunci când există respect pentru preot, Dumnezeu este de asemenea, cinstit și preamărit în persoana Sa.

Făcând aceste scurte precizări introductive am încercat să conturez chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi. În lucrarea de față voi aprofunda tema "Idei și principii pastorale în gândirea Sfinților Trei Ierarhi", considerând că este imperios necesar ca orice teolog și misionar al Bisericii lui Hristos cel răstignit și înviat, trebuie să cunoască foarte bine opera acestor mari dascăli ai lumii și ierarhi pentru a avea stabilite anumite principii pastoral-misionare, ajutându-l astfel a avea preoție roditoare.

CAPITOLUL I

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA SFINȚILOR TREI IERARHI

1. Activitatea Sfântului Vasile cel Mare

1.1. Tinerețea Sfântului Vasile

Sfântul Vasile cel Mare a trăit într-o epocă de grele încercări pentru Biserica creștină care, deși la 313, prin Edictul de la Mediolanum a devenit religie liberă, nemaifiind prigonită, în decursul secolului al IV-lea a avut de înfruntat un dușman mult mai periculos și anume diferitele forme de erezie. "În lupta de combatere a acestui dușmani periculos pentru viața Bisericii s-au remarcat în mod deosebit marii părinți bisericești din secolul al IV-lea, între care Sfântul Vasile, Arhiepiscopul din Cezareea Capadociei, ocupă un loc de frunte".

În procesul de formare sufletească a Sfântului Vasile cel Mare un rol hotărâtor l-a avut educația aleasă primită în sânul numeroasei familii din care făcea parte. "S-a născut la anul 329 în Cezareea Capadociei, din familia magistratului Vasile și a soției sale, Emilia". Tânărul Vasile a fost cel de al doilea din cei zece copii, dintre care s-au remarcat Sfânta Macrina, care era cea mai mare între frați, Naucratus, mort la vârsta de 27 de ani, Sfântul Grigorie, episcop de Nyssa și Petru, ajuns episcop de Sevasta, după 379. Însuși faptul că din această familie numeroasă toți copiii s-au remarcat prin alese însușiri, este cea mai bună dovadă că în ea s-a făcut o educație îngrijită. Dar aceasta se explică din faptul că atât părinții Sfântului Vasile, cât și bunicii acestuia au practicat o viață creștină de mare curăție. Această viață devenise adevărată tradiție în familia lui. Bunica sa, pe linie paternă, a fost Sfânta Macrina cea bătrână, care avusese de suferit în timpul persecuțiilor lui Dioclețian (284-305) și care îl cunoscuse pe Sfântul Grigorie Taumaturgul († 270).

Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că "am păstrat în mine învățătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilăria mea de la fericita mea mamă și de la bunica mea Macrina și pe care apoi am îmbogățit-o. Căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta, ci mai mult am desăvârșit ceea ce primisem la început prin învățătura lor. După cum sămânța crește și se mărește, dar în sine rămâne aceeași și nu se schimbă, ci se desăvârșește, prin creștere, tot așa și la mine aceeași cunoștință s-a dezvoltat numai și s-a desăvârșit".

"Să reținem că cele de mai sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel Mare pentru a combate noutățile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea și, deci, faptul că el socotește drept criteriu al adevăratei credințe tradiția transmisă din generație în generație".

"Conținutul creștin al educației pe care tânărul Vasile o primește în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoșii săi a fost pietatea". Firea sa sensibilă și bolnăvicioasă a coe linie paternă, a fost Sfânta Macrina cea bătrână, care avusese de suferit în timpul persecuțiilor lui Dioclețian (284-305) și care îl cunoscuse pe Sfântul Grigorie Taumaturgul († 270).

Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că "am păstrat în mine învățătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilăria mea de la fericita mea mamă și de la bunica mea Macrina și pe care apoi am îmbogățit-o. Căci eu n-am schimbat părere după părere odată cu vârsta, ci mai mult am desăvârșit ceea ce primisem la început prin învățătura lor. După cum sămânța crește și se mărește, dar în sine rămâne aceeași și nu se schimbă, ci se desăvârșește, prin creștere, tot așa și la mine aceeași cunoștință s-a dezvoltat numai și s-a desăvârșit".

"Să reținem că cele de mai sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel Mare pentru a combate noutățile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea și, deci, faptul că el socotește drept criteriu al adevăratei credințe tradiția transmisă din generație în generație".

"Conținutul creștin al educației pe care tânărul Vasile o primește în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoșii săi a fost pietatea". Firea sa sensibilă și bolnăvicioasă a constituit un alt factor, ce a determinat înclinația Sfântului Vasile spre meditație și viață duhovnicească. După ce-și petrece copilăria la Neocezareea, timp în care este inițiat de tatăl său și în cultura profană a vremii, în perspectiva unei profesii de retorică, Sfântul Vasile își continuă studiile la Cezareea Capadociei, Constantinopol și Atena, unde a avut ca profesori pe renumiții filozofi: Himeriu, Libaniu și Proheresiu. "În timpul celor aproape cinci ani petrecuți la Atena, Sfântul Vasile a avut coleg de studii pe Sfântul Grigorie de Nazianz, pe care-l cunoscuse la Cezareea Capadociei, și unul din lucrurile cele mai prețioase pe care le-au dobândit cei doi colegi capadocieni prin studiile lor la Atena, a fost frumoasa lor prietenie". Datorită condeiului meșteșugit al celui din urmă, această prietenie avea să devină, model în literatura creștină. Fiind ca un suflet în două trupuri, ei nu cunoșteau "decât două căi: cea dintâi de mare preț, cea de a doua de o valoare mai mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte și spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de a doua ducea la profesorii de științe profane".

Din această mărturie, înțelegem că, deși studia științele "din afară", Sfântul Vasile rămăsese fidel educației primite în familie și frecventa "casele noastre sfinte", adică bisericile.

După terminarea studiilor, Sfântul Vasile practică un timp retorica. Dar în acest răstimp se pare că a purtat multe discuții cu sora sa mai mare, Macrina. Aceasta "l-a înduplecat să pășească spre ținta adevăratei filosofii și înțelepciuni, încât, lăsând la o parte mândria lumească și ajungând să disprețuiască slava învățăturilor deșarte, a trecut la viața cea cu adevărat activă și plină de nevoințe… și a început să se pregătească prin deplină lipsire de slavă și averi, pentru viața cea cu adevărat virtuoasă".

Acesta este momentul despre care însuși Sfântul Vasile va spune că "m-am trezit ca dintr-un somn adânc și mi-am îndreptat privirile spre lumina minunată a adevărului Evangheliei". Ținând seama de educația creștină aleasă, pe care tânărul Vasile o primise înainte de studiile sale, desigur că el nu afirmă în aceste cuvinte o "convertire" a sa, ci numai o redescoperire a adevărurilor pe care le cunoscuse mai înainte, de o deșteptare a sa sub "influența binefăcătoare a Macrinei". Așa se explică și faptul că această deșteptare s-a produs foarte repede și s-a datorat Sfintei Macrina cea tânără, care păstrase neatinsă flacăra credinței și a evlaviei din familia lor.

Primul pas concret pe calea desăvârșirii sale în lumina Evangheliei, a fost făcut de Sfântul Vasile prin primirea tainei Sfântului Botez la anul 357, după care întreprinde o călătorie în Egipt, Palestina, Celesiria și Mesopotamia pentru a cunoaște pe asceții din acele locuri. Singura anunțare a efectuării acestei călătorii a făcut-o el însuși printr-o mărturisire că "am admirat modul lor de viață retras, energia lor la lucru, m-am minunat de rezistența în rugăciuni și despre modul cum au reușit să devină stăpâni asupra somnului, fără ca să se lase înfrânți de vreo necesitate naturală…".

Întors în Asia Mică, Sfântul Vasile păstrase din călătoria făcută doar imaginea călugărilor ce se nevoiau în asceză pe calea desăvârșirii și această imagine îi va fi de mult folos, sprijinindu-l în propriile sale planuri de a se dedica vieții monahale.

1.2. Activitatea Sfântului Vasile până la alegerea sa ca episcop

Renunțând la nădejdile deșarte, cum numea însuși idealurile tinereții sale, Sfântul Vasile se retrage în Pont, pentru a căuta un loc potrivit noului său stil de viață. Ca urmare a firii sale înclinate spre meditație, și-a dorit totdeauna o viață retrasă, chiar dacă adeseori a trebuit să renunțe la aceasta. În Pont a găsit un loc retras pe malurile râului Iris, unde a viețuit timp de cinci ani. Biografii săi au trecut adeseori prea repede și prea ușor peste această perioadă, care printr-o întâmplare plină de semnificații a fost aproximativ de aceeași durată cu studiile sale la Atena.

De aceea, pentru formarea viitorului apărător al tradiției ortodoxe, anii petrecuți în singurătatea Pontului sunt mult mai importanți decât cei petrecuți în strălucitoarele centre culturale ale vremii. În acești ani adâncește studiul Sfintei Scripturi și din moștenirea sa literară ne putem face o imagine clară despre vastele și profundele sale cunoștințe scripturistice. "Întrucât autorul nostru a preferat totdeauna să facă apel numai la aceste cunoștințe ale sale și numai cu prilejuri speciale a recurs la bogatele sale cunoștințe din cultura profană a vremii sale, putem afirma că retragerea Sfântului Vasile în Pont, a constituit cea de a doua perioadă și poate cea mai importantă a formării sale".

Tot în această perioadă, Sfântul Vasile se familiarizează și cu scrisul unor părinți și scriitori bisericești, activitate din care rezultă "Filocalia" sau culegerea de texte duhovnicești din opera lui Origen († 254). Dar rezultatul direct și poate cel mai important al activității Sfântului Vasile în Pont este organizarea monahismului. În Asia Mică monahismul se răspândise încă înainte de angajarea Sfântului Vasile pe această cale. Eustațiu, care ajunge episcop de Sevasta în anul 356, este socotit inițiatorul vieții monahale din Asia Mică, deși practica vieții retrase în scopul desăvârșirii duhovnicești exista la creștinii din această regiune în mod sigur încă înainte de secolul al IV-lea. Eustațiu de Sevasta a răspândit în Asia Mică practica monahală existentă în Orient sub forma monahismului anahoretic. Sfântul Vasile cunoscuse această formă de viață retrasă în timpul călătoriei sale în Orient, astfel că noutatea pe care o aduce el în organizarea vieții retrase este răspândirea monahismului chinovial, formă ce se va generaliza în toată Biserica. Și dacă primii călugări au încercat să dea naștere în pustie unei lumi opuse lumii antice păgâne, Sfântul Vasile, care păstrează toate concepțiile sensului și scopului ascezei, angajează într-o măsură necunoscută, până la el, calitatea de a fi în slujba societății, în care distanța față de lume nu se mai realiza fizic, ci moral.

Necesitatea de a răspunde diferitelor întrebări ce i se puneau de către cei dornici de desăvârșire a fost una dintre cauzele majore care au dat naștere compunerii corpului de scrieri ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare, din care cităm: Principii de ucenicie ascetică, Despre renunțarea la lume, Podoaba vieții călugărești, Regulile mari și Regulile mici, Epitimiile și Constituțiile ascetice.

Nu este cazul să discutăm nici problema autenticității acestor scrieri, pusă în discuție mai ales în legătură cu ultimele două lucrări sau cel puțin cu unele părți ale acestora, dar se cuvine să arătăm că scrierile care au adus Sfântului Vasile titlul de adevărat legislator al vieții monahale sunt cele două grupe de reguli, devenite principii de bază ale vieții de mănăstire.

Regulile mari, în număr de 55, au fost scrise, după cum se arată în introducere, într-un loc "liniștit, îndepărtat de zgomotele lumii", adică în timpul retragerii autorului pe malul râului Iris. Cele 313 reguli mici au fost compuse mai târziu, când Sfântul Vasile era angajat în viața publică a Bisericii. Aceste reguli monahale, mari și mici, stabilesc pe baza Sfintei Scripturi normele de conduită ale călugărului și prin aceea că ele recomandă nu numai viața de rugăciune, ci și munca în slujba obștei, potrivit cu aptitudinile fiecăruia, ele constituie "un document prețios atât pentru istoria monahismului în general, cât și pentru istoria cultului îndeosebi".

În această perioadă de viață retrasă, Sfântul Vasile n-a rămas însă cu totul rupt de ceea ce s-a numit viață publică a Bisericii. "În 360 pare a fi participat la Sinodul din Constantinopol", care a sprijinit formula omiană că "Fiul este asemănător cu Tatăl în toate". Se știe însă că întrucât episcopul Dianios al Cezareei Capadociei a semnat această formulă, Sfântul Vasile, deși s-a simțit legat sufletește de acest episcop care îl și botezase, a rupt totuși orice legătură cu el. "Când însă episcopul și-a simțit sfârșitul apropiindu-se, l-a chemat pe Sfântul Vasile să se împace cu el, astfel că la moartea lui Dianios, întâmplată în 362, Sfântul Vasile se afla la Cezareea Capadociei".

În locul lui Dianios a fost ales Eusebiu, care deși nu era nici macar botezat, se bucura de multă popularitate. Sfântul Vasile, hirotonit preot de către episcopul Eusebiu, devine unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai acestuia. În timpul acțiunilor de distrugere a Bisericii creștine duse de împăratul Iulian Apostatul (361-363), faima de apărător al credinței a preotului Vasile a depășit granițele eparhiei Capadociei, fapt ce a provocat invidia episcopului Eusebiu. Și întrucât situația de tensiune între preotul Vasile și episcopul său a avut ecou în rândurile credincioșilor, care se împărțiseră în două tabere, Sfântul Vasile se retrage pentru a doua oară pe malurile Irisului în Pont spre a evita agravarea situației din Biserica Cezareei Capadociei. Dar când semiarienii, sprijiniți de împăratul Valens (364-378) au început să tulbure tot mai mult viața Bisericii, episcopul Eusebiu recunoscând valoarea Sfântului Vasile s-a împăcat cu el și l-a luat drept cel mai apropiat colaborator al său. Prin modestia și tactul său irenic, Sfântul Vasile a știut să influențeze activitatea episcopului Eusebiu, fără ca acesta să fie lezat în orgoliul său, astfel că "episcopul conducea poporul, dar în taină Sfântul Vasile îl dirija pe episcop".

Ca o primă caracteristică a activității preotului Vasile remarcăm strădania sa pentru apărarea adevăratei învățături a Bisericii. În această perioadă, mai precis în anul 364, este scris tratatul "Împotriva lui Eumoniu". În acest tratat ce cuprinde cinci capitole, dintre care ultimele două nu sunt autentice, sunt combătute ideile gnoseologice greșite ale lui Eunomiu, "care prezenta arianismul ca pe un pur raționalism" și este apărată învățătura despre Dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl, ca și despre Dumnezeirea Duhului Sfânt. Dar dimensiunea fundamentală a întregii activități desfășurate de Sfântul Vasile și care s-a conturat în timpul presbiteratului său este slujirea. "Întreaga gândire teologică a sa este corelată cu noțiunea de slujire creștină, înțeleasă ca slujire a lui Dumnezeu prin slujirea semenului".

Corespondența Sfântului Vasile stă mărturie pentru feluritele și multiplele griji pe care el le-a avut pentru păstoriții săi. Intervențiile la magistrați pentru revizuirea vreunui proces, scrisori de consolare adresate creștinilor încercați de diferite nenorociri, îndemnuri de îndreptare pentru cei ce se abăteau de la regulile vieții morale creștine etc., sunt numai câteva din acțiunile nenumărate puse de Marele Vasile în slujba semenilor săi. Pe această linie, preocuparea lui constantă este ajutorarea celor lipsiți, fapt ce i-a și adus renumele de "patron al săracilor".

"În contextul societății sclavagiste a secolului său, Sfântul Vasile a predicat și practicat ideea distribuirii în mod egal a tuturor bunurilor materiale". El nu numai că a predicat milostenia, sprijinind cuvântul cu exemplul prin punerea întregii sale averi la dispoziția săracilor, dar a și trecut la acțiuni organizate pentru combaterea lipsurilor și a foametei care s-a abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogați să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la prețuri mari. Grâul adunat era apoi împărțit săracilor amenințați de foamete. Cu pana sa măiastră, Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor.

Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulțimile de înfometați adunându-se în piețele Cezareei, unde el le împărțea hrana trupească "apoi treceau cu toții la biserică unde, cu emoție în glas, el îi sătura pe toți, săraci și bogați, cu hrana și mai prețioasă a cuvântului lui Dumnezeu".

Foarte probabil că acum va fi ținut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: "Că Dumnezeu nu este autorul răului", "Despre secetă și foamete" și Despre cuvintele Evangheliei "Strica-voi jitnițele mele și mai mari le voi construi".

"Caracterul nou al acțiunilor preotului Vasile constă nu numai în formularea și practicarea largă a milosteniei creștine, ci în trecerea de la milostenie personală accidentală, la milostenia organizată colectivă, care se va desăvîrși mai ales în anii de păstorire ai episcopului Vasile".

1.3. Activitatea desfășurată ca episcop de Cezareea Capadociei

Popularitatea Sfântului Vasile a crescut atât de mult în anii păstoririi sale ca preot, încât atunci când a murit episcopul Eusebiu, în vara anului 370, el a fost cel propus pentru scaunul rămas vacant. Dar alegerea sa nu s-a făcut fără greutăți și cel care a înfrânt minoritatea celor ce se opuneau alegerii ca episcop a Sfântului Vasile a fost bătrânul episcop Grigorie de Arianz, tatăl Sfântului Grigorie de Nazianz.

Ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a desfășurat o complexă și bogată activitate, desăvârșind planurile sale de slujire a Bisericii, astfel că "dacă ar trebui să i se găsească un nume, unul singur care șă-l exprime în întregime, așa cum este «Taumaturgul», pentru Grigorie și «Hrisostom» pentru Ioan din Antiohia, ar trebui, fără îndoială, să nu reținem decât acesta: Vasile episcopul".

Vreme pe aproape un deceniu, Cezareea Capadociei a fost centrul de apărare a Ortodoxiei niceene în fața diferitelor forme de arianism. Împăratul Valens, care sprijinea semiarianismul, înțelegând importanța pe care o prezenta Sfântul Vasile în contextul politicii sale religioase, a încercat, pe mai multe căi, să-l câștige pe acesta pentru erezie. Dar chiar în discuțiile personale ale împăratului cu Sfântul Vasile, acesta s-a dovedit neclintit în credința sa. Sfântul Grigore de Nazianz ne-a transmis convorbirea dintre Sfântul Vasile și prefectul Modest, care încerca să-l câștige pe marele ierarh pentru cauza ereziei sprijinită de împărat. Demnitatea și dârzenia răspunsurilor Sfântului Vasile l-au făcut pe îngâmfatul demnitar să exclame că "până acum încă nu mi-a vorbit nimeni așa și cu atâta îndrăzneală", la care Sfântul Vasile i-a răspuns: "probabil pentru că n-ai dat încă peste niciun episcop. Acela, desigur, ți-ar fi vorbit tot așa, în împrejurări asemănătoare".

Un alt aspect al activității Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei învățături a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În această perioadă, când arianismul trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea Capadociei a fost acuzat că răspândește o învățătură greșită cu privire la Sfântul Duh. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul Vasile a ținut o liturghie solemnă și a folosit expresia doxologică "Slavă Tatălui împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt" alături de cea tradițională: "Slavă Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh". Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul "Despre Duhul Sfânt", adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium. "Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuții la formularea învățăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh și constituie, în același timp o grăitoare mărturie despre credința autorului său, care este credința de totdeauna a Bisericii".

O altă latură a activității arhiepiscopului Vasile o constituie continuarea și amplificarea acțiunilor sale caritabile, care constituie până astăzi titlul său de glorie. Grija noului ierarh s-a îndreptat în primul rând spre cei lipsiți și spre cei bolnavi, în special spre bolnavii care sufereau de boli ce-i excludeau din sânul societății. Leproșii trăiau prin ținuturile pustii și nu se puteau bucura decât de binefacerile întâmplătoare ale milosteniei creștine.

Un biograf al Sfântului Vasile spune că suferințele fizice de care a avut parte toată viața, precum și nevoia de a lua mereu medicamente, l-au împins către studiul medicinii și că el căpătase obișnuința de a practica această artă.

Punând în practică preceptele evanghelice despre iubirea aproapelui, Sfântul Vasile a impus lumii din vremea sa "o nouă concepție despre boală și bolnav, o concepție revoluționară față de stările de lucru anterioare". El "a cuprins într-un gând și într-o faptă bună toate durerile omenești și a ridicat, pentru ușurarea lor, nu o instituție sau alta din cele ce începuse Biserica, ci o întreagă cetate a carității creștine".

Am arătat mai sus că Sfântul Vasile a organizat asistența socială a Bisericii încă din timpul păstoririi sale ca preot, dar marele așezământ de lângă Cezareea Capadociei, care a fost numit "Vasiliada", după numele întemeietorului său, a fost înființat după anul 370 și inaugurat la anul 374, fiind invitat și Sfântul Grigore de Nazianz, care a și ținut o celebră cuvântare cu această ocazie. Acest complex, sau "primul spital din lume", cuprindea de o parte case pentru îngrijirea leproșilor, de altă parte azile pentru bătrâni, o mare clădire pentru călătorii străini, școli pentru copii, în care puteau învăța carte și diferite meserii. Și cum atunci, ca totdeauna, existau mulți infirmi, incapabili de a se mișca, dar nu lipsiți cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit și acestora ateliere; pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreținerea așezământului. "Toate aceste diverse clădiri erau despărțite prin grădini, care dădeau întregului o înfățișare dintre cele mai plăcute".

După mărturia Sfântului Grigore de Nazianz, care socotea că acest monument al milei creștine era mai de preț decât așa-zisele minuni ale lumii antice, Vasiliada se afla în afară de oraș, iar Sfântul Vasile își avea o modestă locuință în acest complex, pentru a putea să se îngrijească mereu de cei bolnavi, față de care arăta atâta dragoste, încât săruta ranele leproșilor. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare "făcea mai mult decât a da credincioșilor așezământul său de milă creștină, de a înființa, înzestra și conduce, de a pune în el restul averii și prisosul inimii sale. El îi dărui tot sufletul, tot timpul, toată grija și bucuria sa de părinte. Făcuse din acest așezământ reședința sa, din săraci, bătrâni, orfani și bolnavi, frații săi cei mai buni și mai iubiți".

Dar acțiunile caritative nu l-au stânjenit pe Sfântul Vasile în activitatea sa pastorală și organizatorică. În anul 371 împăratul Valens a împărțit în două provincia Capadocia, din motive de ordin administrativ-fiscal, deși se poate ușor bănui că intenția împăratului era și aceea de a limita sfera de influență a marelui apărător al credinței ortodoxe. Oricum, acest fapt a îngreunat foarte mult munca pastorală a arhiepiscopului din Cezareea, mai ales că în Capadocia secunda s-au regrupat unii dintre adversarii săi în frunte cu episcopul Antim de Tiana, care se și declară autonom. Pentru a putea consolida munca sa pastorală, Sfântul Vasile înființează noi eparhii în mitropolia Capadociei prima. Sunt acum înființate eparhiile de Nyssa și Sasima. Primul scaun este ocupat de Sfântul Grigorie, fratele Sfântului Vasile, iar la Sasima este numit împotriva dorinței sale, Sfântul Grigorie Teologul, care n-a fost niciodată în această eparhie.

Cu episcopul Antim de Tiana Sfântul Vasile a intrat în conflict, dar prin tactul său și prin atitudinea sa irenică el a știut să evite tulburările, fiind totdeauna pregătit pentru orice fel de sacrificiu în slujba unității Bisericii. Pe linia aceasta s-au amintit relațiile sale cu Biserica Romei pentru rezolvarea schismei din Antiohia. Biserica Antiohiei, ca întreg Orientul, a fost și ea tulburată de certurile dintre diferitele forme de arianism, pe urma cărora ortodocșii au avut mult de suferit. La Antiohia se produsese o schismă între episcopii Paulin și Meletie, pentru că primul susținea doctrina despre "o singură ousia și trei prosopon", pe când cel de-al doilea vorbea despre "o singură ousia și trei ipostasis". Sfântul Vasile susținea ca episcop canonic pe Meletie, pe când Roma scandalizată de expresia meletiană despre "trei ipostasuri" îl susținea pe Paulin. Apelurile făcute de Sfântul Vasile către papa Damasus (366-384) au rămas fără niciun rezultat, dar marele ierarh capadocian a știut să-și stăpânească amărăciunea fără ca să tulbure unitatea Bisericii. Apelurile sale la Roma, ca și mai multe scrisori adresate Sfântului Atanasie cel Mare († 373) în timpul șederii acestuia în Occident, porneau de la ideea că Bisericile din Apus ar putea să-l convingă pe împăratul ortodox Valentinian al Occidentului (364-375) pentru a interveni în sprijinul creștinilor orientali persecutați de arieni. Abia împăratul Teodosie cel Mare (379-395) va reda pacea și unitatea Bisericii, rezultat apărut în mod firesc din strădania unor ierarhi ca Sfântul Vasile cel Mare.

Acesta n-a mai apucat să vadă biruința Bisericii, căci suprasolicitat în angajamentul său total și slăbit de asceză, trupul său n-a mai rezistat și la 1 ianuarie 379 a trecut la cele veșnice, înainte de a împlini vârsta de cincizeci de ani. Biserica a pierdut atunci un luptător pe pământ, dar a câștigat un mijlocitor în ceruri.

Raporturile Sfântului Vasile cel Mare cu lumea epocii sale au fost amplu analizate și uneori prea mult accentuate. In cele nouă omilii la Hexaimeron, scrise "probabil în timpul păstoririi sale ca arhiepiscop", este prezentată dacă nu o enciclopedie a cunoștințelor vremii, cel puțin o sumă a cunoștințelor științifice pe care le poseda marele ierarh și care se extindeau dincolo de teologie, în cosmogonie, meteorologie, astronomie, istorie naturală, geografie, botanică și medicină, fiind prezentate "in fața unui auditoriu creștin, pe care autorul l-a considerat, în general, avizat atât în problemele de credință, cât și în cele de știință ale veacului său".

De altfel, în memoria vie a Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare trăiește, în primul rând, ca autor al "Liturghiei" care-i poartă numele și care reprezintă "una din cele mai superbe creații ale genului liturgic ortodox". În forma actuală, textul acestei Liturghii nu este din vremea Sfântului Vasile, dar are la bază prescurtarea și remanierea făcută de el textului mai vechi al anaforei Sfântului Iacov, care în forma ei originală vine chiar de la Sfinții Apostoli.

2. Sfântul Grigorie de Nazians – model de teolog

Sfântul Grigorie s-a născut în Arianz, aproape de orașul Nazianz din Capadocia în jurul anului 330. Tatăl său, care se numea tot Grigorie, fusese păgân, dar a primit botezul la o vârstă înaintată, sub imboldul soției sale Nona, care a fost un model de aderată femeie creștină. Dorind să aibă un copil, Nona s-a rugat pentru aceasta, și că pană la nașterea lui a făgăduit să-l afierosească Domnului. Grigorie, fiul, sub fluența mamei sale, încă din tinerețe a hotărât să ducă o viață fără prihană.

Curând după creștinare tatăl său, a fost hirotonit preot și apoi a fost ales episcop al orașului Nazianz.

În această ambianță de viață duhovnicească, Sfântul Grigorie a primit o educație aleasă și o cultură deosebită. Primii ani de învățătură i-a făcut în casa părintească, unde cu mult zel a studiat Sfânta Scriptură, apoi a frecventat cele mai înalte școli ale timpului său: în Cezareea Capadocdei, în Cezareea Palestinei, în Alexandria Egiptului și în cele din urmă în Atena. El s-a întâlnit cu Sfântul Vasile cel Mare pentru prima dată în Cezareea Capadociei și tot cu el a frecventat școlile ateniene. Aici s-a legat o prietenie puternică, între viitorii mari dascăli ai lumii și ierarhi, care i-a ținut uniți, pentru tot timpul vieții. "Din Atena, Grigorie s-a întors în patrie, lăsând orașul care-l chema la una din catedrele universitare. Venit în patria sa, a primit botezul și îndeplinind făgăduința mamei, care corespundea întru totul năzuințelor sale, s-a dedicat nevoințelor vieții ascetice".

În jurul anului 360 Sfântul Grigorie intră pentru prima dată în arena vieții bisericești. Tatăl său, episcop de Nazianz, din simplitate și dragoste de pace, a semnat simbolul arian, ceea ce a atras nemulțumirea monahilor, care prin influențele lor au rupt de la trupul Bisericii o parte din turmă. Grigorie, fiul său, s-a întors atunci din Pont, a explicat tatălui său însemnătatea simbolului de credință semnat de el, care se contrazicea cu simbolul de credință niceean, și l-a îndemnat să-și recunoască public greșala sa. Cu aceasta el a făcut pace în turma sa, îmbunând pe monahii care se despărțiseră de episcopul lor.

"În anul 361, la sărbătoarea Nașterii Domnului, după stăruința tatălui său și a credincioșilor din Nazianz, fără voia sa, Sfântul Grigorie a fost hirotonit preot. El n-a îndrăznit să se opună, dar s-a mâhnit de acest lucru și s-a dus din nou în pustia din Pont la Sfântul Vasile. Însă n-a stat mult acolo fiindcă a trebuit să se înapoieze la Nazianz ca să ajute tatălui său la conducerea eparhiei. Împreună cu tatăl său, Sfântul Grigorie a contribuit foarte mult la alegerea Sfântului Vasile ca arhiepiscop al Cezareii Capadociei în anul 370".

Curând după aceasta Sfântul Vasile a hotărît să creeze în eparhia sa mai multe scaune episcopale. Unul din acestea, scaunul din Sasima, a fost încredințat Sfântului Grigorie, prietenul său.

După moartea împăratului Valens, sprijinitorul arienilor, tronul imperial a fost ocupat de împăratul Teodosie cel Mare, sprijinitor al ortodocșilor. Turma credincioșilor din Constantinopol care mai rămăsese din ortodocși i s-a adresat Sfântului Grigorie să le vină în ajutor. "Sfaturile prietenilor, care-l învinuiau pe Sfântul Grigorie că se interesează mai mult de rezolvarea problemelor sale în loc să se ocupe de cele obștești ale Bisericii, l-au făcut să lase pustia și să vină la Constantinopol". Aici, el a găsit o situație foarte grea în Biserică, pentru că nu era unitate de vederi nici chiar între ortodocși. Toate bisericile fuseseră luate de arieni și el a trebuit să înceapă activitatea sa pastorală într-o casă obișnuită. Toți priveau la el, la început, cu îndoială, dar prin viața sa virtuoasă, prin modestia sa, printr-un devotament rar întâlnit pentru cauza Ortodoxiei, a reușit să adune turma ortodocșilor în jurul său. Din această cauză arienii, au căutat să-i facă mult rău, atentând de câteva ori la viața lui.

În anul 380 împăratul Teodosie a înapoiat ortodocșilor bisericile luate de la arieni, iar ortodocșii din Constantinopol au cerut Sfântului Grigorie să conducă eparhia lor. După un an, adică la 381, s-a ținut în Constantinopol cel de al doilea Sinod Ecumenic, la care, grație meritelor sale, Sfântul Grigorie a fost ales arhiepiscop al Constantinopolului și președinte al sinodului. "Totuși, datorită unor neînțelegeri ivite în sinod cu privire la scaunul său anterior, pentru a nu se face dezbinare în Biserică, Sfântul Grigorie a părăsit de bună voie scaunul de Constantinopol și s-a dus în locurile sale natale dedicându-se în continuare vieții contemplative. Iată deci cât de scumpă i-a fost Sfântului Grigorie pacea Bisericii lui Hristos".

În calitate de teolog și episcop, Sfântul Grigorie a lăsat o operă însemnată. Ea este împărțită de către specialiști în trei părți: cuvântări, scrisori, poezii.

În Apologia despre fuga de preoție, Sfântul Grigorie analizează slujirea preoțească sub diverse aspecte, dar în chip special el insistă asupra preotului ca teolog, ca cel care are misiunea de a înțelege, comunica și interpreta învățăturile Bisericii. "Teologia, afirmă Sfântul Grigorie, este un lucru dificil și serios, indispensabil slujirii preoțești, mai ales pentru înțelegerea Sfintei Scripturi". El combate tendința unora de a trata problemele teologice în mod superficial avertizând că există mari dificultăți în păstrarea ortodoxiei credinței în mijlocul atâtor erezii și controverse. De asemenea, el susține că "teologia presupune nu numai condiții de ordin intelectual, ci îndeosebi de ordin etic și spiritual".

Preoția este o slujire plină de răspundere deoarece în fața sufletului credinciosului preotul se află înaintea lui Dumnezeu. De aceea nu există preoție fără o viață morală desăvârșită și fără o autoritate spirituală neștirbită: "Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca se luminez pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții".

Privind activitatea sa teologică, observăm că Sfântul Grigorie a realizat enorm. La aceasta i-a folosit foarte mult metoda sa contemplativă. El este adeptul unei totale concentrări în sine, ca mintea să poată să se înalțe la Dumnezeu spre a-L cunoaște. Drum destul de anevoios, având în vedere că mai înainte de toate se cere o perfectă curăție sufletească și trupească. "Nimic, spune Sfântul Grigorie, nu mi se pare mai bun decât starea omului care, închizându-și simțurile sale impresiilor dinafară, sustrăgîndu-se cărnii și lumii, intrând în el însuși, nepăstrând nicio legătură cu nimic din lucrurile omenești decât atunci când o nevoie absolută o cere, întreținându-se cu el însuși cu Dumnezeu, trăiește mai presus de lucrurile văzute și poartă în el chipurile dumnezeiești veșnic pure, neanestecate cu nimic din formele fugitive ale lumii de aici; devenit cu adevărat și în fiecare zi din ce în ce mai mult oglinda fără pată a lui Dumnezeu și a lucrurilor dumnezeiești, primind lumina lor în lumina sa, strălucirea lor puternică în strălucirea sa mai slabă; culegând deja în speranțele sale fructul vieții viitoare; trăind în legătură cu îngerii încă de pe pământ și totuși în afară de ei, dus de către Duhul lui Dumnezeu până în părțile cele mai înalte". De aceea, Sfântul Grigorie dorea din tot sufletul retragerea în pustie, unde să se dedice cu totul vieții contemplative. "El dorea cu tot dinadinsul să vorbească cu Dumnezeu față către față și în mod cu totul curat să se îndestuleze de razele Duhului, fără a fi legat de tot ceea ce este pământesc și material, lăsând în urmă legăturile trupului și dând puteri duhului să zboare către izvorul luminii dumnezeiești. Această lumină, el dorea ca să se reflecte pururea în sufletul lui până se va contopi cu el".

Prin metoda contemplativă, prin erudiția sa cât și prin viața sa virtuoasă, Sfântul Grigorie a reușit să formuleze elemente precise și normative în dogma Sfintei Treimi care "este cea mai desăvârșită creație, cu colaborarea inspirației dumnezeiești, a geniului credinței și filozofiei. Și această creație privește nu vreo problemă sau detaliu fără importanță, ci miezul, inima însăși a teologiei creștine: natura dumnezeirii și legăturile de substanță și acțiune ale celor trei persoane ale Treimii Sfinte".

De remarcat este faptul că, deși ajunsese la o înaltă cultură teologică, fixând adevăruri greu de definit, Sfântul Grigorie recunoaște că strădaniile acestea duc până la Dumnezeu, a cărui ființă nu o putem înțelege și-și recunoaște smerit neputința de a merge mai departe. "Alergăm, zice, să cuprind cu mintea pe Dumnezeu și astfel m-am urcat pe munte și am pătruns în nor, ajungând înlăuntrul lui, adică în afara materiei și a celor materiale, reculegîndu-mă în sine-mi pe cât mi-a fost cu putință. Dar după ce am privit în fața ochilor, de-abia am văzut lucrurile dinapoia lui Dumnezeu și aceasta de-abia am putut s-o fac oblăduit de piatră, adică de Dumnezeu-Cuvîntul, Carele s-a întrupat pentru noi și privind puțin prin nor înlăuntru nu am văzut sfânta și preacurata lui Natură cunoscută numai de ea însăși, adică de Treime…, ci pe cea din urmă care cea dintâi ne iese în cale".

3. Sfântul Ioan Gură de Aur – slujitor al sfântului altar

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul dintre cei mai mari oratori ai Bisericii. A fost în același timp un mare teolog, un mare ierarh și în aceeași măsură și un mare păstor de suflete. Multe din culmile sfințeniei, ale desăvârșirii duhovnicești, ale artei oratorice bisericești, ale științei de Dumnezeu, ale tratamentului conducerii pastorale, etc., atinse de această uriașă personalitate creștină au ramas până în zilele noastre neegalate de nicio altă persoană. De aceea "Sfântul Ioan Gură de Aur este în sânul Bisericii lui Iisus Hristos un izvor nesecat de apă, e un far dătător de lumină cerească, un model de luptător neînfricat împotriva păcatului și al imoralității și un păstor ideal de suflete".

Preocupările pastorale ale Sfântului Ioan Gură de Aur au început odată cu sfințirea lui întru diacon, la anul 381 și apoi au continuat pe un plan și mai mare tot timpul cât a slujit ca preot în Antiohia, între anii 386-397.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în calitatea lui de părinte sufletesc al credincioșilor din Antiohia, a fost asemenea Păstorului celui bun din Evanghelie care și-a pus întreg sufletul său pentru salvarea păstoriților săi.

"Toată dragostea Sfântului Ioan Gură de Aur pentru credincioșii săi a fost fără de margini, dacă devotamentul și jertfelnicia lui pentru salvarea lor n-a cunoscut nicio ezitare, la rândul lor, și ei l-au iubit ca pe nimeni altul". S-a văzut acest lucru mai ales la anul 397, când împăratul Arcadie, influențat de primul său ministru, Eutropie, care cunoștea pe Sfântul Ioan Gură de Aur, a hotărât să-l aducă și să-l facă patriarh în Constantinopol. Piedica cea mare în realizarea acestui plan era tocmai dragostea nemărginită a credincioșilor din Antiohia față de marele lor păstor de suflete. Însuși împăratul și întreaga conducere a statului se temea de faptul că credincioșii din Antiohia nu vor admite cu niciun preț ca bunul lor preot să fie dus în altă parte. Temându-se de opoziția credincioșilor, împăratul a poruncit guvernatorului Asterie din Antiohia să găsească el mijlocul cel mai potrivit și fără știrea nimănui, ca preotul Ioan să fie scos din oraș și trimis la Constantinopol. Asterie a invitat atunci pe preotul Ioan să meargă împreună cu el și să viziteze anumite morminte ale martirilor în afara orașului. Sfântul Ioan Gură de Aur a acceptat invitarea, fără să știe sau să bănuiască ceva. Ajunși în afara orașului Sfântul Ioan Gură de Aur a fost răpit și fără vrerea lui a fost dus cu pază puternică la Constantinopol, unde a fost sfințit și instalat ca patriarh, la 26 februarie anul 398.

Recurgerea împăratului la mijlocul de a răpi în felul acesta pe preotul Ioan din mijlocul credincioșilor săi, vădește dragostea nemărginită a acestora față de părintele lor sufletesc, vădește stima, prețuirea și autoritatea de care se bucura Sfântul Ioan Gură de Aur în fața credincioșilor săi.

"Ca patriarh Sfântul Ioan Gură de Aur s-a impus de la început printr-o serie întreagă de măsuri, luate pentru îndreptarea vieții clerului și credincioșilor din Constantinopol și din întreaga patriarhie".

În primul rând a luat măsuri foarte aspre împotriva tuturor clericilor, a căror viață morală lăsa de dorit. El pretindea tuturor preoților să aibă viață exemplară, viață pusă în deplină armonie cu învățăturile Evangheliei, care cere tuturor slujitorilor altarelor următoarele: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 13-16).

"Sfântul Ioan Gură de Aur n-a ținut nici când seama de fața oamenilor, de averea lor, de puterea lor și nici de poziția lor în societate. El a combătut și a sancționat cu mare severitate orice abateri de la acest principiu evanghelic".

În același timp a dispus să se facă economii mari în cheltuielile patriarhiei, a suprimat luxul și risipa din propria sa reședință, introducând cea mai aspră simplitate călugărească în mobilier hrană, îmbrăcăminte, etc. Toate economiile realizate în felul acesta au fost întrebuințate pentru zidirea de spitale, orfelinate și întru ajutorarea celor bolnavi și săraci.

A împiedecat cu mână tare "exploatarea de către cler a darurilor pentru săraci. A interzis călugărițelor și diaconeselor de a mai locui la clerici. A cerut văduvelor purtare ireproșabilă. Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele, de jos până sus, la Eutropiu și împărăteasa Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-a făcut mulți dușmani".

CAPITOLUL II

PRINCIPII PASTORALE LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE

1. Teologie, preoție și slujire

"Sfântul Vasile cel Mare (c. 330-379), unul din cei trei Părinți capadocieni, ierarh cu o pregătire academică de reputație, a impus ortodoxia atanasiană în provinciile Asiei și mai ales a înălțat în Cezareea Capadociei un monument important de caritate și asistență creștină, Vasiliada, simbolul umanismului patristic".

Mare ascet și monah, Sfântul Vasile a creat un nou stil de viață monastică. Spre deosebire de stilul eremitic din Egipt, el a creat mănăstirea după modelul unei familii, potrivit căruia "monahii duc o viață comună de rugăciune, studiu și muncă manuală". El a subliniat faptul că viața solitară are multe pericole, printre care și acela de a reduce comuniunea cu Dumnezeu la apatie și contemplație pasivă. "Dacă trăiești singur, cui speli picioarele?", obișnuia să întrebe pe eremiți, spunând astfel că iubirea aproapelui devine imposibilă pentru monahul solitar. Prin sistemul basilian, care îmbină asceza cu studiul și cu viața activă, monahismul răsăritean s-a deschis pentru nevoile sociale, atât de mari în acea epocă încât solicitau efortul întregului trup al Bisericii, cler și credincioși, inclusiv monahii.

"Deși intelectual prin origine și formație, Sfântul Vasile a fost un ierarh plin de umanitate și cu un simț practic deosebit, care a deschis Biserica sa față de nevoile sociale ale epocii. În Cezareea, el a înființat Vasiliada, instituție creștină de caritate, dovedind astfel că Biserica nu se retrage din lume, ci este prezentă și activă acolo unde omul suferă și este nedreptățit". Biserica patristică, pe lângă misiunea ei spirituală, a îndeplinit deci o însemnată funcție umanitară, samariteană, rămânând un exemplu pentru efortul Bisericii de azi în deschiderea ei față de lume.

Sfântul Vasile cel Mare, organizatorul vieții monastice și întemeietorul activității filantropice creștine, scoate în evidență, în lucrările sale acetice, "Regulile Mari" și "Regulile Mici", acele virtuți cu care trebuie să fie înzestrat atât călugărul, cât mai ales păstorul de suflete. Multe dintre condițiile cerute persoanelor din cinul monahal se aplică în mod clar și candidaților la preoție. Un studiu atent al acestor scrieri ascetice duc la concluzia că în fruntea virtuților cu care trebuie să fie înzestrat păstorul de suflete stă iubirea față de Dumnezeu. "Aceasta este porunca pricipală a Mântuitorului Iisus Hristos (Matei 22, 37-38), suma tuturor virtuților, pe care Sfântul Vasile cel Mare o consideră prima condiție a păstorului de suflete". Ea înseamnă iubirea totală a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Păstorul spiritual înzestrat cu iubire față de Dumnezeu "nu va putea fi întors ușor de la realizarea scopului său, dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu", iar devotamentul său va contribui la succesul misiunii sale, care este realizarea voinței lui Dumnezeu, mântuirea credincioșilor săi. Sfântul Vasile folosește imaginea expresivă din Vechiul Testament, a cerbului însetat care aleargă cu repeziciune "la izvoarele cu apă" (Psalm 1, 2), "sufletul păstorului spiritual trebuind să caute neîncetat spre a-și potoli setea iubirii lui Dumnezeu". Deci, întreaga viață a păstorului spiritual, exprimată în cuvinte și fapte, trebuie să fie pătrunsă de iubirea lui Dumnezeu care este "cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul" (Matei 22, 37-38). În acest fel, păstorul de suflete va fi cu adevărat mărturia iubirii lui Dumnezeu". Sfântul Apostol Pavel exprimă adâncul acestei virtuți: "Ce ne va putea despărți pe noi de iubirea lui Dumnezeu? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau foametea, sau primejdia, sau sabia" (Romani 8, 35).

Sfântul Vasile cel Mare sesizează că în Biserica primară, candidații la preoție nu erau acceptați decât după multe probe. "Se făcea o cercetare riguroasă a vieții trecute, prin care se verifica să nu fi fost cumva hulitori, bețivi, dedați la scandal. Se constata de asemenea dacă au fost corecți în tinerețea lor; dacă aveau acele însușiri în stare de a dobândi sfințenie", pentru ei și pentru păstoriții lor.

O altă virtute necesară preotului este iubirea turmei încredințate spre păstorire. Iubirea față de aproapele, pe care Mântuitorul o compară cu iubirea față de Dumnezeu (Matei 22, 37-38), este la fel de necesară păstorului de suflete. "Adresându-se conducătorilor spirituali ai comunităților monastice, Sfântul Vasile subliniază iubirea pe care ei trebuie să o aibă față de călugării aflați în subordine. Prin analogie, fiecare păstor de suflete trebuie să dea dovadă de iubire profundă față de toți cei aflați sub păstorirea sa".

Iubirea aproapelui a fost o virtute a ucenicilor Domnului, Cel care i-a iubit și ne îndeamnă să ne iubim unii pe alții (Ioan 3, 34). Păstorul Cel Bun își dă viața pentru oile sale (Ioan 10, 11). Iubirea lui pentru aproapele conține elementul dăruirii de sine pentru turma sa.

Păstorul de suflete exprimă interesul părintesc față de credincioși săi ca un doctor de suflete, le tratează pe cele bolnave din cauza păcatului, iar ca samarineanul cel milostiv, o face din iubire. El suferă (I Corinteni 12, 26) și se întristează când un membru al turmei sale cade bolnav. Iubirea păstorului spiritual este atât de mare, încât Sfântul Vasile îl caracterizează ca pe un tată iubitor, medic milostiv și instructor sârguincios al sufletelor pentru viața în Hristos.

Din iubirea față de Dumnezeu, izvorăște umilința, o prețioasă virtute căutată de călugări, esențială și pentru păstorul de suflete. În lucrarea sa, păstorul trebuie să renunțe cu desăvîrșire la orice gând de mândrie, care l-ar putea conduce la slăbirea tuturor virtuților: "Nu treapta clericală să te facă mândru, ci mai mult, să te umilească, căci purtarea de grijă a celor mulți atrage după sine slujirea celor mulți". Însuși Mântuitorul "a venit ca să slujească, nu ca să fie slujit" (Matei 12, 28) și tot El a zis: "Învățați de la Mine că sunt smerit cu inima" (Matei 11, 29). Deci, slujitorii lui Dumnezeu, păstorii spirituali, trebuie fie cei dintâi care să urmeze exemplul de umilință al lui Iisus Hristos.

Valoarea smereniei ca virtute a păstorului de suflete decurge din cele de mai sus, fiind o reală forță conducătoare, asigurând succesul în păstorire, "nu îndreptând, aspru, ci îndreptând și corectând cu smerenie".

Sfântul Vasile mai cere preoților să fie "plini de virtute, liniștiți, iubitori de Dumnezeu, un izvor de edificare pentru acei care-i vizitează dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu". Un păstor al turmei lui Hristos trebuie să-și dea tot interesul în împlinirea îndatoririlor sale, chiar cu riscul vieții.

Ca tămăduitor al sufletelor, păstorul spiritual trebuie să fie înzestrat cu experiență, Sfântul Vasile evidențiind principiul individualizării în timpul exercitării lucrării pastorale. Referindu-se din nou la cuvântul Domnului: "Dacă unul din voi are 100 de oi și pierde una din ele, nu lasă pe cele 99 și merge după cea pierdută până ce o găsește?" (Ioan 10, 1), Sfântul Vasile învață că tămăduitorul sufletelor "în tot momentul trebuie să vindece pe cei bolnavi și să lupte ca să restabilească pe cei ce s-au depărtat de la turma sa".

2. Preotul slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor

Slujirea lui Dumnezeu trebuie s-o facă preoții cu iubire nețărmurită, cu inimă smerită și cu cutremur. Căci tot ceea ce cunoaștem noi despre ființa și lucrarea lui Dumnezeu se datorează nu atât slabelor puteri ale minții noastre, cât mai ales bunăvoinței lui Dumnezeu de a ni se descoperi prin iubitul său Fiu, Domnul Hristos.

După Sfântul Vasile cel Mare, Dumnezeu, care este lipsit de forme materiale, nevăzut și nepipăit, infinit sau nemărginit nu poate fi cunoscut "după natura și ființa Sa", ci rămâne un Dumnezeu ascuns, și nici nu poate cineva să-l vadă în esetnța Sa intimă.

Ca slujitori ai lui Dumnezeu, "preoților li se cuvine o deosebită cinste, deoarece lor li s-a încredințat de Dumnezeu renașterea omului prin apă și prin Duh, care este o a doua creație a omului", o renaștere, cum o numesc Sfinții Părinți, cu mult mai importantă decât creația cea dintâi.

Dacă preotul trebuie să cunoască mai întâi pe Dumnezeu, să-L cinstească și să-L slujească cu iubire în tot timpul vieții sale, apoi el trebuie să cunoască foarte bine și pe cea mai deplină ființă din lumea creată, omul, înzestrat de Dumnezeu cu suflet și trup, minte, voință și simțire, creat, după chipul șsi asemănarea Lui, să-i slujească cu toate puterile sale. Nu trebuie să uităm că în gândirea Sfinților Trei Ierarhi noțiunea de teologie implică în sine și noțiunea de antropologie, adică teologia înseamnă nu numai cunoașterea și slujirea lui Dumnezeu, ci ea înseamnă în același timp cunoașterea omului și servirea lui. "Relația Dumnezeu-om este mereu prezentă în gândirea Sfântului Vasile cel Mare, căci ori de câte ori vorbește despre Dumnezeu, o face gândindu-se la binele suprem care este rezervat omului prin puterea, lucrarea, harul, iubirea și voința lui Dumnezeu, atât în viața pământească, cât și dincolo de zările acestei vieți, în viața cerească".

"Cu privire la crearea omului, la rostul său în lume, la menirea glorioasă care-i este rezervată dincolo de viața pământească, la datoria preotului de a cunoaște mult până în firidele cele mai tainice ale sufletului său, la datoria de a sluji omului până la sacrificiu, Sfântul Vasile cel Mare ne-a lăsat idei și învățături de o neîntrecută valoare și actualitate".

Din credința fierbinte în Dumnezeu, răsare în sufletul preotului dragostea curată de a sluji pe oameni, căci toți sunt creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. "Dacă Dumnezeu cel în Treime lăudat a prețuit ființa omului, binevoind să trimită în lume pe însuși prea iubitul Său Fiu ca, din iubire de oameni să îmbrace chip omenesc, iar după înălțarea Sa la cer, stă de-a dreapta Tatălui, urmează că fiecare om devine prin har fiul lui Dumnezeu și merită o deosebită cinstire". Iată de ce preotul trebuie să se străduiască a sluji omului cu dragoste dezinteresată, ajutându-l să realizeze binele și să-și înfrumusețeze sufletul prin faptele cele bune.

Dragostea de oameni și facerea de bine le-a practicat Sfântul Vasile cel Mare îndeobște față de cei săraci și lipsiți, față de cei bolnavi și bătrâni, față de cei lăsați și robiți. Existau în timpul lui, cum se știe, zeci și sute de mii de sclavi. Sfântul Vasile a intervenit cu energie pe lângă stăpânii acestora ca să-i bereze, iar înainte de a-i elibera să-i învețe un meșteșug, ca să aibă după aceea posibilitatea de a-și întreține viața lor.

Pentru a veni în ajutorul celor săraci, bolnavi și bătrâni, Sfântul Vasile cel Mare creat în anul 369, la Cezareea Capadociei unde păstorea, Vasiliada, un ansamblu de așezăminte filantropice, aziluri, case pentru copiii orfani, spitale pentru bolnavi, îndeosebi pentru leproși, care erau evitați în toată lumea, case de primire pentru străini, vizitatori și drumeți. "Vasiliada a devenit cu timpul un oraș al milei și iubirii eștine, în care se trata și se alina fiecare boală și neputință omenească".

În slujirea omului preotul nu trebuie să caute să-și agonisească avere, ci să-și facă în mod dezinteresat datoria de păstor de suflete. Goana după avere este înfierată cu mare asprime de Sfinții Trei Ierarhi, care văd în ea o mare primejdie pentru oameni, mai ales pentru buna lor conviețuire socială.

Sfântul Vasile se adresează cu ironie bogatului în astfel de termeni: "Ce te îngroși atâta și te rotunjești? Uiți că în măsura în care îți sporești carnea de pe tine devine și mai grea închisoarea pe care o construiești sufletului tău?". În termenii cei mai aspri a condamnat Sfântul Vasile nedreptățile sociale și mai ales exploatarea celor lipsiți și săraci de către cei bogați.

Sfântul Vasile accentuează că omul este o ființă politică și socială prin relațiile pe care le avem unii cu alții și trăirea laolaltă ne impune să îngrijim pe cei lipsiți. De aceea el recomandă ca, pentru înlăturarea nedreptăților și relelor sociale, să se facă "împărțirea celor necesare după nevoia fiecăruia".

CAPITOLUL III

METODE PATORALE LA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NAZIANS

1. Însușirile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la preoție

Sfântul Grigorie de Nazianz a fost un preot și apoi un ierarh model, pătruns de sublimitatea preoției și de răspunderea pe care misiunea preoțească o impune celui care o primește. El a trăit cu intensitate maximă vocația sa preoțească și a scris pagini de o mare profunzime despre aceasta.

Vocația preoțească, după Sfântul Grigorie de Nazianz este o alegere dumnezeiască, binecuvântată și o stăruitoare chemare de sus până în adâncul ființei celui chemat pentru realizări spirituale înalte, constructive și durabile. "Vocația în înțeles strict este o chemare dumnezeiască și tainică, izvorând din harul lui Dumnezeu și ducând pe cel chemat spre culmi nebănuite. Această forță nu este o revărsare omenească, nu vine din persoana umană a celui chemat, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Ea se unește cu puterile sufletului și se manifestă prin darurile alese ale puterii preoțești".

"Vocația preoțească e alcătuită din toate forțele dumnezeiești și omenești unite în cel chemat, pentru a-l face vrednic de înfricoșătoarea taină a preoției. Dacă preoția este o taină, adică o ardere a Duhului Sfânt în cel sfințit preot, vocația sa este o chemare luminoasă și sfântă spre această ardere".

Vocația preoțească, după Sfântul Grigorie de Nazianz are două aspecte: vocație subiectivă și vocație obiectivă. Adică, în primul rând aptitudini și înclinare către cele sfinte, în al doilea rând chemarea lui Dumnezeu prin intermediul hirotoniei. Cele două laturi ale vocației la preoție se condiționează reciproc; lipsa uneia face ineficientă pe cealaltă. Nu puține erau, pe vremea Sfântului Grigorie de Nazianz, cazurile preoților fără înclinare specială și fără conștiința înaltei lor misiuni. Pe aceștia marele ierarh îi stigmatizează fără menajamente când spune: "Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți care, cu nimic mai buni decât gloata, ba, poate chiar cu mult mai răi, intră în locurile cele prea sfinte cu mâini nespălate, cum se spune, și cu suflete necurate, care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de Altar, se înghesuie și se împing în jurul Sfintei Mese ca și cum ar socoti că preoția nu este chip de virtute, ci mijloc de trăi, nu este slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri".

Sfântul Grigorie de Nazianz pune mare preț pe hirotonie, fiindcă prin aceasta se dă deplinătatea harurilor; prin ea, cel ce o primește face slujire cerească deși trăiește pe pământ. Dar face caz de împletirea vocației cu pregătirea pentru hirotonie, pregătire care nu era la înălțime. Constatând acest lucru zice: "Cei mai mulți dintre noi, ca să nu zicem chiar toți, mai înainte de a ni se tunde primii peri și de a nu fi scăpat de gângăveala copilăriei, mai înainte de a fi pășit măcar până la pridvoarele dumnezeiești, mai înainte de a cunoaște măcar numirile cuprinse în Sfânta Scriptură, mai înainte de a cunoaște limba și pe autorii Noului și Vechiului Testament, ca să nu zicem mai înainte de a ne fi curățit bine de întinarea și de pata lăsată pe suflet de păcatul original, ne încumetăm să învățăm și să păstorim pe alții. Îndată ce suntem stăpâni pe două sau trei fraze pioase, și nu pentru că le-am citit noi înșine, ci pentru că le știm din auzite, sau după ce am studiat puțin scrierile lui David, sau ne pricepem să purtăm cu eleganță mantaua filozofică (haina preoțească), sau îndată ce am învățat ceva și suntem filozofi până la brâu (pe jumătate) și ne-am colorat puțin cu ceva evlavie aparentă, îndată și începem a ne crede înțelepți și a pretinde să păstorim pe alții".

Vocația, zice apoi Sfântul Grigorie, este inseparabilă de muncă, iar munca intensă și entuziastă este expresia socială a vocației. "O preoție care nu lucrează, care nu este mistuită de focul misionar al luminării și îmbunătățirii sufletelor și de progresul moral al credincioșilor, nu este preoție. Ca slujire a lui Dumnezeu, preoția nu poate fi inactivă, neglijentă sau fals evlavioasă".

Prin urmare, Sfântul Grigorie de Nazianz era scandalizat de îndrăzneala preoților care făceau din preoție un simplu mijloc de trai și se comportau ca niște impostori. El consideră că preotul fără vocație este un batjocoritor de cele sfinte și nu va scăpa fără de pedeapsă.

2. Rolul calităților morale și spirituale ale preotului în misiunea preoțească

Pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea, preotul trebuie să se impună prin viața sa morală pilduitoare, pentru că altfel "cum ar putea preotul să păstreze sănătos și nepieritor acest trup al lui Hristos, Biserica, de nu ar ști să-și vindece răul din suflet și să se ridice la o virtute cu adevărat mai presus decât omenească".

Creștinismul s-a răspândit în toată lumea prin forța sa morală, "învățătura creștină nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei și fără lupta continuă și fără sacrificiul de sine în numele marilor principii morale ale Evangheliei". Adevărul religios pe care preotul îl predică în fața Sfântului Altar trebuie întrupat în viața sa personală. Preotul trebuie să fie curat și să-și facă slujba pe deplin: acestea sunt cele două comandamente de ordin moral fără îndeplinirea cărora nu ar fi cu putință preoția adevărată nici succesul pastoral. Preotul trebuie să fie curat atât trupește cât și sufletește, apoi smerit și înduhovnicit. Moralitatea ireproșabilă a vieții îi este impusă mai întâi de caracterul sfânt al slujbelor sale, apoi de situația sa față de credincioșii săi, cărora trebuie să le fie pildă, învățător și model de virtute pentru a putea fi urmat. Câteva din calitățile morale pe care trebuie să le aibă slujitorul Altarului și al Bisericii le enumeră Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către Timotei: "Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără prihană, …treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nebătauș, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint" (I Tim. 3, 2-4).

Sfântul Grigorie de Nazianz, văzând comportarea preoților epocii sale, pune din nou accentul pe condițiile morale, care se cer preotului spunând: "Care preot nu va găsi că se depărtează mult de drumul drept al canoanelor și regulile pe care le-a dat Sfântul Pavel episcopilor și preoților ca să fie treji, cuminți, nebețivi, nebătăuși, destoinici să învețe pe alții, neprihăniți în toate, și neatinși de cele rele?". În continuare, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că aceste calității morale au fost cerute de Mântuitorul ucenicilor Săi când i-a trimis să propovăduiască Evanghelia, când le-a spus că purtarea lor să nu fie mai prejos decât adevărurile pe care le grăiesc: "Ce vom spune de poruncile date de Iisus ucenicilor când îi trimite la propovăduire? Esențialul acestor porunci, ca să nu le spun pe fiecare, este ca să fie așa de deosebiți în ce privește virtutea, așa de simpli și de măsurați și ca să spun pe scurt, așa de cerești, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puțin decât cuvântul lor".

Stăpânirea de sine este una din calitățile cele mai importante care se cer preotului. Cea mai mare piatră de încercare cu care are de luptat preotul este transformarea lui însuși. Preotul care este conducător de suflete trebuie să fie pildă de învățătură, trebuie să se biruiască pe sine însuși, pentru că cel ce n-a omorât în el sămânța și rădăcina răului, a păcatului nu poate propovădui altora virtutea; dacă nu se poate înfrâna pe sine, nu poate fi pildă de înfrânare altora. Sfântul Grigorie de Nazianz spune în acest sens: "Nu-i mică primejdia, dacă primești să păstorești suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu și oameni… mai înainte de a domina cât mai mult materia, de a-ți fi curățit bine cugetul și de a te apropia de Dumnezeu mai mult decât oamenii de rând". Deci preotul nu trebuie să se lase înfrânt de patima mâniei ci trebuie să fie răbdător, să aibă stăpânire de sine.

Înțelepciunea este o altă virtute esențială cu care trebuie să fie împodobită personalitatea preotului, tactul și prudența fiind roadele unei maturități de cugetare, sau unei îndelungate experiențe.

Mântuitorul ne sfătuiește: "Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii" (Matei 10, 16). Înțelepciunea împreună cu tactul și prudența sunt menite să corecteze, să contrabalanseze excesul de idealism sau idealismul incorigibil, care l-ar putea împinge la greșeli de tactică, la acte necugetate și costisitoare care ar putea compromite sau zădărnici idealul preoției. În acest sens Sfântul Grigorie de Nazianz spune: "Care om ar putea primi cu bucurie și cu dragă inimă să stea în fruntea Bisericii lui Hristos, când încă nu s-a îndeletnicit, nici n-a învățat să vorbească înțelepciunea lui Dumnezeu cea ascunsă întru taină". Preotul înzestrat cu înțelepciune nu subapreciază, nici nu exagerează, prevede, recunoaște, nu sfidează, ci cunoaște just, e conștient, dar nu înfricoșat și nici disperat de toate greutățile drumului pe care s-a angajat și de toate sacrificiile ce i se cer până la capătul lui. El știe să păstreze totdeauna echilibrul just dintre ideal și realitate. "Înțelepciunea îi este necesară preotului nu numai în lupta cu piedicile și greutățile ce i se opun, ci și pentru a preîntâmpina și a evita cu ajutorul lor răutatea, viclenia și fățărnicia unora. Înțelepciunea este cumințenia creștină care are în vedere interesele supreme ale Evangheliei și ale Bisericii".

Ținuta și comportarea preotului constituie de asemenea trăsături de mare importanță pentru chipul unui adevărat preot. Este obligatoriu pentru preot să-și supravegheze cu atenție comportarea în viața civilă, socială și familială. Ținuta și comportarea preotului în manifestările sale publice și particulare trebuie să se caracterizeze întotdeauna prin seriozitate și demnitate. Este vorba de o seriozitate naturală, o cuviință și măsură în toate, care trebuie să izvorască din lăuntrul ființei lui. Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă: "În primul rând preotul trebuie, întocmai ca argintul și aurul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare de viață și treburi ar fi, să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea".

Aceste însușiri sunt impuse preotului prin însăși situația și rolul său în mijlocul lumii. Un preot conștient de situația sarcinii pe care o poartă pe umeri nu se poate comporta ca oricare dintre oameni, în tot ceea ce face și spune el, trebuie să pună pecetea seriozității, a gravității și a demnității unui adevărat slujitor al Domnului. Preotul vorbește și acționează nu în numele său personal, ci al lui Dumnezeu al cărui reprezentant și slujitor este, "întrucât în tot ceea ce face și spune, el angajează deci pe Dumnezeu și Biserica" (Coloseni 3, 17). Preotul trebuie să predice cu exemplul propriei sale vieți, punând cuvintele și faptele sale într-un acord perfect, întrucât credincioșii așteaptă de la el o trăire cu adevărat creștină; preotul deci va trebui să întruchipeze adevărata viață evanghelică.

"Preotul trebuie să fie un om plin de dragoste față de Dumnezeu și de semenii săi. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este prin definiție răspânditorul dragostei. Legea supremă a preotului este legea dragostei, o dragoste curată, totală, fără rezerve față de orice om, dar mai ales față de credincioșii săi".

Reîntorcându-se din locul unde fugise de preoție, Sfântul Grigorie de Nazianz își începe predica în fața credincioșilor cu aceste cuvinte: "Am fost biruit și recunosc înfrângerea mea", în înțelesul că dragostea lui pentru fiii săi sufletești și a fiilor săi sufletești pentru el i-a înfrânt ezitarea, scrupulele și teama și l-a adus în mijlocul lor ca să nu se mai despartă niciodată de ei.

Sfântul Grigorie de Nazianz dă exemplu de dragoste supremă pe Mântuitorul Iisus Hristos, care s-a întrupat pentru mântuirea oamenilor din dragoste față de ei. "În vederea acestui scop a venit Omul cel nou în locul omului celui vechi. Prin patimă a fost ridicat cel ce pătimise, iar pentru sufletul și trupul nostru au fost date preț de răscumpărare sufletul și trupul Celui mai presus decât noi, s-a făcut o taină nouă, întruparea, din dragoste pentru cel ce a căzut din pricina neascultării". Această dragoste pe care a avut-o Mântuitorul față de oameni trebuie să o aibă și preotul față de enoriași pentru că "a fost dată ca învățătură nouă de către Dumnezeu". Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Sfântul Apostol Pavel, dă exemplu de dragoste, demn de urmat de preoți, prin faptul că îndură foarte multe greutăți în predicarea Evangheliei, dar din dragoste față de Dumnezeu și oameni, nu se dă bătut, "pentru oameni se luptă, și lui Dumnezeu îi aduce pe oameni și-i face Lui popor ales. Dar, în afară de acestea, cine va putea înfățișa după vrednicie cercetarea de fiecare zi, purtarea de grijă față de fiecare credincios, grija de toate bisericile, simpatia și dragostea frățească față de toți?". Mai departe, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că preotul trebuie să fie ca Sfântul Apostol Pavel care "din dragoste pentru credincioși se roagă să fie aduși ei la Hristos în locul lui". Dragostea preotului față de credincioșii săi trebuie să fie ca dragostea lui Pavel pentru iudei, care a primit să sufere osânda pentru ei, numai ca ei să se mântuiască, spune Sfântul Grigorie de Nazianz.

Având, deci, aceste exemple de dragoste, se poate spune că lucrul central al misiunii preotului, actul de frunte al ostenelilor sale este dragostea. Ea este cea care face din preot un mijlocitor și, după proorocul Obadia (1, 21) "chiar un mântuitor". "Preotul nu mijlocește la Dumnezeu pentru sufletele credincioșilor săi decât pentru că le iubește. În scaunul de duhovnic, preotul trebuie să caute cu nesfârșită dragoste asupra sufletelor care i se încredințează și să mijlocească la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor. Dragostea îndumnezeiește pe preot".

Una din cele mai mari virtuți pe care trebuie să le aibă preotul este credința. Sfântul Grigorie de Nazianz este foarte intrigat de necredința preoților contemporani cu el. Pe aceștia îi critică zicând: "Să se întoarcă ocara asupra capetelor preoților celor fără de Dumnezeu. Orice frică de Dumnezeu a fost înlăturată din sufletele lor și a fost înlocuită cu nerușinarea". Apoi, Sfântul Grigorie de Nazianz înfierează și mai mult necredința preotului spunând: "La noi, cel mai bun preot nu este cel ce de frica lui Dumnezeu nu scoate din gură cuvânt de prisos, ci cel ce bârfește cel mai mult pe aproapele său, pe față sau pe ocolite, care învârtește sub limba lui osteneală și durere". Credința preoților era atât de slabă încât se află adesea sub nivelul credinței poporului, ba mai mult, cel care lupta pentru menținerea nealterată a credinței era poporul, nu preoții, lucru pe care îl, arată Sfântul Grigorie de Nazianz zicând: "poporul duce pe față război cu preoții, având ca temei de încredințare dreapta lui credință". De aici rezultă că preotul prin credința lui menține nealterată și credința întregului popor.

Până acolo ajunsese nepăsarea preoților față de Dumnezeu încât aceasta îl făcea pe Sfântul Grigorie de Nazianz să exclame: "Nu ne rușinăm să facem de ocară un nume atât de sfânt, cu toate că-L auzim pe Hristos strigându-ne în față chiar, în fiecare zi: Numele Meu este hulit între neamuri din pricina voastră".

Dar, Sfântul Grigorie de Nazianz găsea și preoți pentru care avea cuvinte de laudă "pentru credința și pentru dogmele cele înalte" pe care se străduiau să le trăiască să le propovăduiască cu râvnă înflăcărată și să le apere. Pe cei care au credința slabă Sfântul Grigorie de Nazianz îi sfătuiește cu însuși exemplul său: "împotriva tuturor acestora am un leac, în Hristos mă voi lăuda, moartea pentru Hristos".

Nu trebuie ca cineva să se preoțească până când nu a ajuns la o credință puternică, spune Sfântul Grigorie de Nazianz: "Cum aș fi îndrăznit să îmbrac chip și nume de preot înainte de a-mi desăvârși mâinile cu fapte cuvioase, înainte de a-mi obișnui ochiul să vadă netulburat creația spre admirarea Creatorului… înainte de a-mi deschide urechile la învățătura Domnului". Credința preotului trebuie să fie nu numai puternică, ci și înscrisă în adâncul inimii lui, căci: "care om ar îndrăzni să îmbrace chip și nume de preot, când încă nu i s-a aprins inima de cuvintele cele curate și în foc lămurite ale lui Dumnezeu spre a i se deschide Scripturile; când încă nu le-a scris întreit pe latul inimii ca să aibe gândul lui Hristos". Preotul trebuie să aprofundeze credința ca să o poată propovădui, iar pentru ca să o păstreze intactă trebuie să se ferească de ceea ce este rău: "Să evităm tot ce este vătămător… și să rămânem în hotarele dreptei credințe", zice Sfântul Grigorie de Nazianz, adresându-se preoților.

Preotul care nu este pătruns de credință nu va putea convinge pe altul de puterea ei. "Cea dintâi virtute a adevăratului preot și fundamentul preoției creștine, este credința în Dumnezeu, în puterea Lui, în noblețea și vrednicia misiunii sacerdotale, în valoarea și prețul extraordinar de mare al sufletelor încredințate spre păstorire".

Preotul este obiectul special al harului Sfântului Duh, fiindcă prin hirotonie el capătă plinătatea harurilor pe care le împarte prin Sfintele Taine. Preoția înseamnă trăirea în har, din har, prin har, și pentru har; ea este o sfințenie progresivă a întregii ființe a preotului, atât prin lucrarea continuă a harului personal pe care l-a primit la hirotonie, cât și prin influența pe care o exercită asupra lui neîncetata împărțire a harului pe care el o face credincioșilor prin Sfintele Taine.

Preoția impune o purificare și o desăvârșire a vieții preotului după modelul Mântuitorului Iisus Hristos. Cu privire la aceasta Sfântul Grigorie de Nazianz arată că: "lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaștem și să ne vindecăm propriile noastre patimi și păcate". Numai dacă preotul reușește să se vindece pe sine, va reuși să vindece și să sfințească și pe credincioșii pe care îi are în păstorire pentru că "mare lucru este să putem vindeca și curăți cu pricepere patimile și păcatele credincioșilor… care ni s-au dat în grijă spre a-i vindeca", deoarece "preoția, zice Sfântul Grigorie, urmărește să facă prin Duhul Sfânt să locuiască, Hristos în inimile oamenilor… să-i îndumnezeiască și să-i facă părtași fericirii celei de sus".

Deci, preotul trebuie să caute sfințenia, omorându-și patimile prin rugăciune și post, prin înțelepciune și prin iubire, podoabe de mare preț ale preoției. Iar "cheia conducerii duhovnicești este, după Sfântul Grigorie de Nazianz, să treci totdeauna peste interesul tău personal și să faci totul pentru binele altora".

Modestia este o altă virtute cerută preotului. Sfântul Apostol Petru îndeamnă: "Supuneți-vă toți unii față de alții, îmbrăcați-vă întru smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har" (I Petru 5, 5). Trufia și răutatea duc la antipatie, la dispreț și ură.

Gândindu-se la mustrările pe care Mântuitorul le făcea fariseilor, numindu-i șerpi, pui de năpîreă, morminte văruite (Matei 23, 27), Sfântul Grigorie de Nazianz este frământat zi și noapte: "Cu aceste gânduri trăiesc ziua și noaptea, acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul și nu mă lasă să fiu îndrăzneț și să privesc în sus. Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchiază mintea, îmi pun lanț limbii, și mă fac să nu mă gândesc la preoție nici să îndrept și să ocârmuiesc pe alții, lucru mare și covârșitor, ci să pot scăpa de urgia cea viitoare și să pot să-mi scutur puțin rugina păcatului meu. Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții, să fiu eu înțelept ca să înțelepțesc pe alții, să fiu eu lumină ca să luminez pe alții, să fiu eu chemat aproape de Dumnezeu ca să apropii și pe alții, să fiu eu sfânt ca să sfințesc pe alții, să-i conduc cu mâna, să-i sfătuiesc cu priceperea".

Prin modestia sa preotul va da un bun exemplu credincioșilor care vor lua aminte și vor avea temei să facă și ei la fel. Gradul de credință, de evlavie, de dragoste și de râvnă care însuflețesc pe preot în misiunea sa și pe care el le propovăduiește credincioșilor se vede din felul în care el înțelege să se conformeze principiilor evanghelice.

3. Instrucția sau cultura preotului și importanța acestora în pastorație

Creștinismul cuprinde adevăruri și învățături pentru pătrunderea cărora preotul are nevoie de o pregătire temeinică.

Sfântul Grigorie de Nazianz era indignat de faptul că unii preoți contemporani lui nu aveau pregătirea care se cerea unui preot. Totuși, exclamă el, "dacă am spune aceste cuvinte acestor oameni, care se cred înțelepți și au pretenția să învețe pe alții și am încerca să-i îndepărtăm încetul cu încetul de la rătăcirea lor, sau dacă ar face asta altcineva, unul din oamenii cu adevărat învățați și pricepuți, aflați că ar semăna pe piatră și ar grăi unor urechi surde. Nici măcar atât de înțelepți nu sunt ca să-și cunoască lipsa lor de învățătură. Mi se pare că este bine să spun despre ei cuvântul lui Solomon: "Este o răutate, pe care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că este înțelept" (Pilde 26, 12). Dar mai mare răutate decât aceasta să te crezi în stare să înveți pe alții, când ești un neînvățat și nici nu-ți dai seama de acest lucru". Și Sfântul Grigorie de Nazianz continuă: "Boala aceasta de a te crede învățat când nu ești, este vrednică de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală". Este o nebunie din partea preotului să învețe pe alții când el nu este destul de pregătit. "A încerca să înveți pe alții înainte de a fi tu învățat… să înveți tu adică dreapta credință atunci când înveți pe alții, ei bine, acest lucru ni se pare nebunesc și îndrăzneț. Nebunesc pentru că nu-ți dai seama de neștiința ta, îndrăzneț pentru că te încumeți să faci un lucru pe care, îți dai bine seama, că nu-l știi".

Misiunea de învățător și de păstor îl obligă pe preot să-și însușească numeroase și variate cunoștințe din care să împărtășească diferitelor categorii de credincioși, după nevoie pentru că "unii credincioși, cei încă prunci la minte și de curând întăriți, cum se spune, au nevoie să fie hrăniți cu lapte, cu învățături mai simple și mai elementare, pentru că nu pot suporta hrana tare a învățăturii", iar "alți credincioși, dimpotrivă, au nevoie de învățătura care se grăiește celor desăvârșiți, de o hrană mai substațială și mai tare, pentru că simțurile lor sunt destul de exercitate ca să deosebească adevărul de fals".

Învățătura preotului trebuie să fie adâncă, variată, prezentată metodic și atrăgător, pentru că, după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz: "nu este un lucru la îndemâna minții oricui predicarea cuvântului adică a învățăturii celei dumnezeiești și înalte". "Mie, continuă Sfântul Grigorie, nu mi se pare un lucru din cele mai ușoare și nici din cele care au nevoie de puțină minte ca să dai la vreme fiecăruia măsura de grâu a cuvântului și să chivernisești cu judecată adevărul dogmelor noastre, să vorbești despre toate ce s-au filozofat în Scriptură despre lume și lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor cât și ai demonilor, despre pronia lui Dumnezeu care unește și cârmuiește totul, despre toate câte par că se întâmplă rațiunii și despre toate câte par că se întâmplă împotriva rațiunii".

Fără o cultură intensă și o pregătire asiduă preotul își ratează misiunea, nu poate să conducă sufletele care i s-au încredințat spre mântuire. Sfântul Grigorie de Nazianz caracterizează conducerea pastorală a sufletelor drept "arta artelor și știința științelor".

4. Rolul în pastorație al slujirilor îndeplinite de preot

În misiunea sa, preotul este un conducător și modelator de suflete. El trebuie să posede neapărat știința conducerii sufletelor. Pe aceasta preotul și-o însușește treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine, din care primește puteri înălțătoare, prin săvârșirea frecventă a Sfintei Liturghii, prin exercițiul neîntrerupt al luminării minții, al curățirii simțirii, al fortificării voinței prin stăpânirea de sine, prin râvna neîntreruptă după desăvârșire.

Cu privire la știința conducerii sufletelor, Sfântul Girgorie de Nazianz se exprimă astfel: "Dacă îi este greu unui om să se supună, apoi, firește, îi este cu mult mai greu să știe să conducă pe oameni și mai cu seamă să fie preot, să-i conducă pe calea aceasta a legii dumnezeiești care duce la Dumnezeu. Orice om cu judecată înțeleaptă își dă seama că, pe cât este de mare înălțimea și dregătoria preoției, pe atât este de mare și primejdia. În primul rând preotul trebuie, întocmai ca și argintul și aurul să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viață și în orice treburi ar fi, să nu aibă vreun gând rău și să nu facă vreo faptă rea, care să aibă nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pământ. Altfel, răul este cu atât mai mare, cu cât preotul are de condus mai mulți oameni, pentru că păcatul care se întinde la mai mulți oameni este mai mare ca acela care mărginește la un singur om". Sfântul Grigorie de Nazianz îndeamnă, apoi, zicând: "Conducători ai turmei încredințate fiind, noi preoții trebuie să ne ferim în primul rând să fim niște pilde rele pentru păstoriții noștri" pentru că "…ușor se prind de păstoriți păcatele preotului, mai ușor decât faptele lui bune, decât virtuțiile lui".

Dar celui căruia i s-a încerdințat să conducă sufletele nu îi este de ajuns să se păstreze cât mai curat cu putință, pentru că lui i se cere nu numai să nu fie rău, căci aceasta se cere și celor de sub păstoria lui, ci i se cere să strălucească mai mult decât toți potrivit poruncii care spune: "să se abată de la rău și să facă binele" (Ps. 36, 37).

Cu deosebita lui putere de pătrundere Sfântul Grigorie de Nazianz a văzut că pastorația sufletelor este o sarcină copleșitoare și în același timp și de o foarte mare importantă: "Comparând preoția și medicina vei vedea că medicina este grea, dar preoția este și mai grea și mai de preț, prin natura materiei, prin puterea științei și prin scopul lucrării ei. Preoția se ocupă cu sufletul care este de la Dumnezeu și este dumnezeiesc, care este părtaș nobleței celei de sus și tinde spre noblețea aceea". El insistă asupra răbdării, precauției și tactului cu care preotul în misiunea sa de conducător trebuie să trateze nesfârșita varietate a sufletelor omenești și încă și mai nesfârșită varietate a patimilor și păcatelor care se cuvin a fi scoase din suflete.

Rolul decisiv în știința și arta conducerii sufletelor îl are duhovnicia, pe care preotul trebuie să o exercite continuu. Supus el însuși lucrării de analiză și purificare prin duhovnicie, preotul va fi în măsură să întreprindă această operație și cu păstoriții. Duhovnicia este un lucru extrem de delicat și greu pentru că prin ea preotul "se străduiește să vindece pe omul cel ascuns al inimii, de lupta cu cel ce se războiește și se luptă împotriva noastră, înlăuntrul sufletului nostru, care face, grozăvia-grozăviilor, din noi înșine, armă împotriva noastră, ca să ne dea morții păcatului". Împotriva acestui procedeu al dușmanului din noi, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că: "avem nevoie de multă și desăvârșită credință dar și de mai mare ajutor de la Dumnezeu și, după socotința mea, de o remarcabilă abilitate din partea noastră atât în cuvânt cât și în faptă".

Duhovnicia cere un mare număr de informații în toate domeniile vieții omenești necesare preotului "spre a-și ascuți și susține puterea de intuiție, de care are nevoie ca duhovnic pentru a descifra labirintul sufletului omenesc și a surprinde exact resortul deranjat, pentru a putea să-și plimbe mâna de chirurg peste rănile de tratat, și pentru a fi înarmat și cu știința de a prescrie rețeta cea mai proprie cazului. Căci de multe ori duhovnicul se află în rol de chirurg, fiind nevoit să intre din proprie inițiativă în cele mai adânci cute ale străfundului sufletesc, pe care unii penitenți și-l socot rezervat numai lor, ferit chiar de Dumnezeu".

Preotul (duhovnicul) poate conduce sufletele dacă le stăpânește, și le stăpânește dacă pătrunde în adâncul lor. "Știința vindecării sufletelor (preoția, duhovnicia) urmărește să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu, să-l facă să păzească chipul lui Dumnezeu dacă este în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, ca să și-l păstreze, iar dacă și l-a stricat să-l aducă din nou la starea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor".

Unul din primele rezultate ale lucrării preotului este restaurarea sau restabilirea chipului lui Dumnezeu în om. Toate eforturile Bisericii asistată de puterea Duhului Sfânt sunt îndreptate în acest scop. Mântuitorul Iisus Hristos a venit să ridice pe cei căzuți, să redea frumusețea primară chipurilor desfigurate și zdrențuite de păcat. Preotul continuă prin Sfintele Taine opera începută de Mântuitorul. Restabilirea chipului lui Dumnezeu în om implică anumite condiții pentru preot.

Se cuvine ca însuși preotul să fie adevăratul chip al lui Dumnezeu și să-și dea toată silința să restaureze acest chip în propria-i ființă, dacă e alterat el nu va putea rezidi niciodată un chip pe care nu-l cunoaște, pe care nu-l are în sufletul său. Reîntărirea minții neatinsă de rău, puritatea inimii până la nepătimire și orientarea voinței și a libertății în sensul poruncilor lui Dumnezeu, sunt lucruri pe care preotul trebuie să le realizeze în propria-i ființă, înainte de a trece la alții. Acest lucru este foarte greu, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, căci: "Cine este cel ce crede că poate plăsmui într-o singură zi, ca pe o statuie de lut, pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii pe care cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea cea de sus… pe cel care, ca un casnic al lui Dumnezeu duce pe oameni la Dumnezeu?". Trebuie ca omul să aibă simțul frumuseții divine. Dumnezeu e frumusețea însăși, zice Sfântul Grigorie de Nazianz.

Preotul trebuie să se ridice până la umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Numai astfel el va putea îndruma în om înălțarea prin virtute a acestuia până la frumusețea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos este chipul real al lui Dumnezeu, întrupându-se și trăind printre oameni, El oferă pe măsura umanității Sale un model sigur de realizare a chipului lui Dumnezeu, iar "frumusețea chipului divin, zice Sfântul Grigorie de Nazianz, se recapătă prin sălășluirea lui Hristos în inimile noastre grație lucrării Sfântului Duh".

Restabilirea chipului lui Dumnezeu urmărește deci: îndumnezeirea omului, adică participarea sa la firea dumnezeiască, cu alte cuvinte, la fericirea și ordinea de sus "scopul cel mai de seamă al preoției este să-l facă Dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus, pe cel ce aparține cetei celei de sus, pe om". Mijloacele de care se folosește preotul pentru restaurarea frumuseții chipului lui Dumnezeu în om sunt cele care fac posibilă lucrarea Sfântului Duh în ființa umană, adică îndreptarea minții, sfințenia și dragostea, toate dominate de sfințenie, specificul și lucrarea esențială a Sfântului Duh. Sfințenia depinde de pregătirea serioasă la care preotul supune pe păstoriții săi în vederea primirii Sfintelor Taine. Este o sfințenie care se capătă progresiv prin har datorită lucrării Sfântului Duh și care duce la Împărăția Cerurilor.

Punctul culminant și scopul misiunii preoțești este mântuirea oamenilor. Prin preoție obținem renașterea firii noastre, prefacerea vieții noastre în viață și slavă îngerească, participarea nu numai la chipul Fiului lui Dumnezeu dar și la calitatea de a fi trupul și mădularele Lui. Mai mult, prin Sfintele Taine, îndeosebi prin Sfântul Botez, prin Mirungere și prin Sfânta Euharistie, preoția face pe oameni dumnezei după har. Iar "Prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului și îndumnezeirea omului sunt lucrări mai mari decât crearea îngerilor, decât învierea unui mort sau redarea integrității corporale celor mutilați".

Prin misiunea sa, preotul continuă pe pământ opera de sfințire și mântuire inițiată de Mântuitorul Iisus Hristos, asigurând, cu ajutorul harului, misiunea și funcțiunea soteriologică a Bisericii. "Preotul va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit, pentru fiecare suflet, zice Sfântul Grigorie de Nazianz. El se va mântui sau se va pierde împreună cu credincioșii săi prin ceea ce a făcut pentru mântuirea lor. El nu este în Biserică, o cifră, un credincios, el este capul unei comunități, conducătorul familiei, al turmei lui duhovnicești. El trăiește și slujește nu numai pentru sine, ci pentru ea. Prin ea se îndreptățește înaintea lui Dumnezeu". De aceea, preotul trebuie să lupte din toate puterile, să înfrunte toate primejdiile, să folosească toate doctoriile pentru mântuirea sufletelor nemuritoare ale credincioșilor săi: "Aceste suflete vor fi copleșite de chinuri veșnice sau vor fi împodobite cu laude veșnice, după cum preotul le-a lăsat pe calea păcatului sau a reușit să le ducă pe calea virtuții". Preotul trebuie să imite fidel viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos "căci un om în trup nu poate fi chivernisitor al lucrărilor mai presus de fire, care i s-au încredințat spre desăvârșire". "După cum darul Sfântului Duh l-a înălțat, rânduindu-l a fi chivernisitorul tainelor celor mai presus de înțelegere, tot așa și el trebuie să se înalțe totdeauna cu Duhul și după putință, să corespundă duhului iubirii lui Dumnezeu care ne-a făcut fără măsură".

Preoția deci, după Sfântul Grigorie de Nazianz este dregătorie cerească, îndeplinită pe pământ, lucrare pentru care trebuie să existe vocație sigură, dragoste caldă, pregătire migăloasă, muncă neîncetată pentru modelarea propriei ființe și a celor pe care preotul este chemat să-i conducă la mântuire, până la măsura staturii lui Hristos, prin răbdare, rugăciune, bunătate și prin propriul său exemplu.

Potrivit pildei Mântuitorului Hristos preoția, zice Sfântul Grigorie de Nazianz, trebuie să urmeze o cale numai de urcuș, niciodată de coborâre sau orizontală. Preotul sau urcă sau se pierde. În urcușul său el ridică și pe credincioșii cei îi are în păstorie. "Preotul nu se poate mântui singur, ci numai împreună cu păstoriții săi, mântuirea acestore fiind scopul suprem al preoției sale".

CAPITOLUL IV

PREOȚIA ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

1. Sublimul preoției

Preoția creștină este, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, "semnul iubirii lui Hristos". Ea își trage forța, înalta ei cinstire și lucrare mântuitoare din jertfa Arhiereului Hristos, adusă Tatălui pentru noi toți și împreună cu noi toți, ca unul Care ne-a cuprins tainic pe toți la întruparea Sa, pe Cruce, și în Învierea Sa din morți, ca să ne înalțe cu El la Dumnezeu Tatăl, trimițându-ne pentru aceasta pe Duhul Sfânt ca ajutor și mângâietor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, prezentând sublimitatea slujirii preoțești, învață că preoția este superioară demnității împărătești, numind-o "înalta slujire a îngerilor". În timpul Sfintei Liturghii preotul nu mai este socotit ca fiind printre oameni, ci împreună slujitor cu îngerii. Sfântul Ioan, în momentul în care vorbește despre epicleză și împărtășire, se minunează zicând: „Mai socotești oare, că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toți se înroșesc cu împărtășirea cu Cinstitul Sânge al lui Hristos? Mai socotești oare că te-ai mutat dintr-o dată la cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc și că privești numai cu sufletul gol și cu mintea curată cele din ceruri? O minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ținut în clipa aceea în mâini de toți și se dă pe Sineși tuturor celor ce voiesc să-L sărute și să-L primească".

Descriind minunea săvârșită de proorocul Ilie, când a coborât foc din cer asupra jertfei lui, Sfântul Ioan, cuprins de uimire, adăuga: „Preotul stă în fața Sfintei Mese, nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturor și a le face mai strălucitoare decât argintul înroșit în foc".

Sfântul Ioan Gură de Aur, entuziasmat de participarea la sacerdoțiul Mântuitorului a preotului, în deosebi prin slujba liturghiei, constată că "preoția se exercită pe pământ, dar rangul ei face parte din categoria lucrurilor cerești; și cu drept cuvânt, pentru că nu un om, nu un înger, nu un arhanghel și nici vreo altă putere spirituală creată i-a fixat acest rang, ci Duhul Sfânt Însuși. El acordă înalta sa încredere oamenilor – deși ființe îmbrăcate în corp – să îndeplinească această slujbă cu totul îngerească. Dacă reflectăm că acela care poate să se apropie de această natură prea fericită și nemuritoare este un om îmbrăcat în carne și sânge, atunci rămânem uimiți de profunzimea misterului și, în același timp, pătrunși de măreția puterii pe care harul Sfântului Duh a încredințat-o preoților. Prin oficiul lor se îndeplinesc aceste minuni și multe altele nu mai puțin însemnate, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Și apoi, făpturi, care locuiesc pe pământ, de care le este legată existența, să fie puse la chivernisirea lucrurilor cerului, la exercitarea unei puteri, pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor! Căci nu acestor spirite s-a zis: Tot ce veți lega pe pământ va fi legat și în cer; și tot ce veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer (Mat. XVIII). Principii pământului au și ei puterea de a lega, dar numai corpurile; legatura, de care vorbește Evanghelia, este o legătură care încătușează sufletul și se extinde până în ceruri: tot ce fac preoții aici jos, Dumnezeu întărește sus; Stăpânul confirmă sentința slujitorilor (miniștrilor) săi".

Preoția este o misiune și o stare sublimă și înfricoșătoare. "Când preotul invocă Duhul Sfânt și săvârșește jertfa cea prea înfricoșătoare, când el stă în continuă atingere cu Stăpânul obștesc al tuturor, spune-mi: în ce rang îl vom așeza? Cată curățenie și câtă evlavie vom cere de la El? Gândește-te ce mâini trebuie să fie acelea care săvârșesc aceste lucruri, ce limbă trebuie să fie aceea care rostește acele cuvinte? Cât de curat și cât de sfânt trebuie să fie sufletul care primește un așa te mare Duh? În acele momente îngerii asistă pe preot și întreaga ceată a puterilor cerești strigă cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea celui ce stă așezat". "Preoția se săvârșește aici pe pământ dar ea are rang între dregătoriile cerești. Și pe bună dreptate. Nici om, nici înger, nici arhanghel, nicio altă putere creată, ci însuși Paracletul a întemeiat această slujire. El a stabilit ca în timp ce suntem încă în trup să facem serviciu îngeresc".

Preoția este o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii și a credincioșilor. Sfinții Trei Ierarhi au învățat acest lucru cu fapta vieții și a lucrării lor, nu numai pe calea scrisului și a predicii. "Au participat intens la viața Bisericilor încredințate lor spre păstorire și au slujit cu abnegație aspirațiile spre mai bine ale păstoriților și ale eparhiilor lor, condamnând de la înălțimea scaunului lor de episcop nedreptățile sociale de orice fel".

Preotul este un "vas ales" pentru un lucru sfânt, un om deosebit de toți ceilalți. Fapte care pot fi pentru alții fără semnificație deosebită sau tolerate prin obișnuință de slăbiciune omenească, sunt pentru el necuviincioase și nepermise. "Preotul trebuie să știe totdeauna, oriunde s-ar găsi și cu oricâtă toleranță de ocazie i s-ar îngădui cândva, că el nu se poate purta, manifesta, bucura, supăra, distra și folosi de ceea ce le oferă viața ca alții; preotul nu poate vorbi și acționa decât ca un preot al lui Hristos". El trebuie să se identifice cu misiunea preoțească și cu adevărul pe care îl propovăduiește, fiind totdeauna contemporan cu păstoriții săi și cu năzuințele lor.

Pe piscul acesta înalt, care trece dincolo de nori și atinge cerul, preotul este sublim în două momente: este sublim în scaunul duhovniciei și în fața sfântului jertfelnic.

În scaunul spovedaniei, preotul are o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: "Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer" (Matei 18, 18). Puterea de a lega a preoților leagă sufletele și străbate cerurile. Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească ? Domnul a spus: "Cărora veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține vor fi ținute" (Ioan 20, 23). Ce putere poate fi mai mare decât aceasta? Domnul a spus iarăși: "Tatăl a dat toată judecata Fiului" (Ioan 5, 22). Văd însă că toată această putere a fost încredințată de Fiul, preoților. Au fost înălțați la slujba aceasta atât de mare ca și cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum ar fi scăpat de toate patimile omenești.

În fața preotului, în scaunul de duhovnicie, îngenunchează și cel cu diademă pe cap, de care se tem toți, îngenunchează însă și sărmanul care nu are nici cămașa pe el. Urechilor preotului li se destăinuiesc adâncuri și noiane de păcate. Înaintea lui curg șiroaie de lacrimi. Când preotul, în scaunul de spovedanie, iartă păcatele, în același timp, sus în ceruri, îngerii lui Dumnezeu șterg din cărțile lor păcatele iertate de preot. Îngerii, care slijesc lui Dumnezeu, ascultă de porunca preotului, de glasul preotului.

Sublimitatea chemării pastorale derivă, cu alte cuvinte, din natura și obiectul preocupărilor și îndeletnicirilor preotului ca păstor. "Chemarea sa de păstor îl pune pe preot în poziția de a interveni deseori în viața credincioșilor, facandu-1 să ajungă un resort principal în orientarea și în acțiunile lor, un punct cardinal al vieții lor morale în enorie". O astfel de superioritate a rolului de conducător, de îndrumător spiritual al preotului, îl scotea în relief, într-o zi, un șef indian din Montana, Bătrânul Lup, în următorul stil întraripat și plin de imagini poetice: "în țara Seienilor, este un munte, care domina pe toți ceilalți. Noi toți îl cunoaștem toți așa de bine ca și strămoșii noștri. Ca și copii, alergăm pretutindeni în voia capriciilor noastre, fără să fi avut teama că avem să ne rătăcim, întrucât era muntele, care ne arăta drumul reîntoarcerii. Ajunși mari, noi mergeam la vânătoare de bivoli și de cerbi; puțin ne pasă, dacă-i urmăream în goana lor fără țintă; ne era destul să nu pierdem din vedere muntele, el era pentru noi un ghid sigur și fidel. Mai târziu, în războaiele noastre cu Siii și albii, noi urmăream dușmanul pe potecile, care treceau peste culmea munților sau care alunecau până în fundul văgăunelor și al prăpăstiilor. Curajul nostru nu se împuțina; atâta vreme cât tăiam muntele, ne simțeam siguri de înapoierea la cămin. Eram departe, foarte departe? – Inimile noastre tresăltau cle bucurie zarindu-1, căci el ne spunea că acolo, la picioarele lui, era casa. Iarna, când zăpada întindea peste pământ alba-i hermină, înălțimea sa îl deosebea încă de ceilalți munți. Câteodată, nori posomorâți se îngrămădesc împrejurul lui; ei ascund privirilor noastre creștetul său; din sânul lor țâșnesc fulgere de foc, care-i brăzdează laturile; trăsnetul îl zguduie din vârf până jos; dar furtuna trece și muntele rămâne întotdeauna în picioare".

Sublim este preotul în scaunul de duhovnic, dar tot atât de sublim, dacă nu mai sublim încă, este în fața Sfântului Altar, în fața sfântului jertfelnic. "Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este ca, om fiind și îmbrăcat încă în trup și sânge, să te poți apropia de fericită și nemuritoarea fire a dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh".

De fiecare dată când se săvârșește Sfânta Liturghie, preotul coboară cerul pe pământ. "Cu mâinile lui de tina și cu glasul lui de om, aduce pe Dumnezeu pe Sfânta Masă, de pe tronul slavei Sale din ceruri. În acel moment, sentimentul nimicniciei preotului în fața dumnezeirii, îl copleșește. Frica îl zdrobește, groaza îi tăie răsuflarea".

La glasul preotului care se roagă în timpul Sfintei Liturghii, Domnul se pogoară din ceruri spre a Se da tuturor credincioșilor Săi. Mângâietorul, Sfântul duh, a rânduit slujba Sfintei Liturghii pentru că Domnul să fie împărțit tuturor celor ce cred în El. "În clipa aceasta a împărtășirii, Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este ținut în clipa aceea în mâini de toți și Se dă pe Sineși tuturor celor ce voiesc să-L sărute și să-L primească. Toți fac aceasta cu ochii credinței".

De aceea și credincioșii timpului nostru își cer preoții lor care să fie la înălțimea demnității misiunii și a slujirii cu care sunt învestiți prin harul Duhului Sfânt prin Sfânta Taină a Hirotoniei, și integrați realităților păstoriților lor, după exemplul Sfinților Trei Ierarhi.

2. Demnitatea slujirii preoțești

Demnitatea de liturghisitor al preotului creștin ortodox constituie, deci, nu numai punctul cel mai sublim al preoției, ci și latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultima linie, organul sfințitor al vieții credincioșilor săi. "Este de prisos să mai amintim că acest oficiu, din cauza sublimității sale, constituie și o sarcină de încredere, care reclamă din partea liturghisitorului un înalt grad de sfințenie în slujba sa".

În primul rând, funcțiunea de liturghisitor creează preotului o stare de intimitate, de contact apropiat cu Dumnezeu, o onoare, a cărei "distincție și sublimitate nimeni n-a înfățișat-o într-un tablou mai impresionant, mai intuitiv și mai atrăgător, ca Sfântul Ioan Gură de Aur".

Acesta este, de altfel, unul din principalele puncte deosebitoare între noi și protestanți. Se știe că, în concepția ortodoxă, în opoziție cu cea protestantă și sectară, preotul reprezintă o verigă indispensabilă de legătură între credincioșii de rând sau laici și Dumnezeu. "În această calitate, pe de o parte prezintă lui Dumnezeu ceea ce oferă credincioșii – adică darurile, închinarea și rugăciunile sau cererile lor – iar pe de alta, transmite poporului ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul Său".

De aceea, "preotul ortodox a fost totdeauna un organ de sfințire a turmei sale, un împuternicit și deținător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna credincioșilor, pe când păstorul protestant și versiunea sa modernă, predicatorul sectant, nu are nici prin pregătirea, nici prin chemarea sau instituirea lui, puterile sacerdotale cu care a fost investită preoția legal constituta, adică succesoare legitimă a Sfinților Apostoli și a urmașilor lor ierarhi și preoți de pretutindeni".

De aici se vede cât de greșită este concepția acelora care, întrebuințând epitetul batjocoritor de ritualism, vor să coboare funcția ierurgica a preotului pe al doilea plan, punând pe primul plan datoriile extraliturgice și vrând să spună că nu preotul bisericos de odinioară e idealul vremii noastre, ci preotul "activist", adică acela care activează mai mult în latura socială, culturală și economică a parohiei sale. Fără îndoială, nici nu ne gândim să diminuăm importanța acestor laturi ale misiunii preoțești, mai ales în vremurile de azi.

De liturghisitor, în dubla lui calitate: ca interpret al preoției Mântuitorului și ca reprezentant sau mijlocitor al credincioșilor atârnă redarea corectă sau inexactă a sensului caracteristic al fiecărei taine a Bisericii. "Liturgul este, prin aceasta, un străjer credincios pentru păstrarea neștirbită și nealterată a ființei religiei însăși, dacă el păstrează unitatea liturgică, după cum poate să fie -prin ignoranța, inconștientă sau neglijența lui – și un mijlocitor pentru insinuarea în cult a unor credințe străine sau sub nivelul moral al creștinismului".

Unitatea cultului, uniformitatea până la ultima limită a modului de închinare și a formelor rituale în iudaism, a păstrat multă vreme însăși unitatea religioasă a poporului evreu.

Tocmai pentru acest lucru, în urma încercării diferitelor erezii de a se furișa în cultul Bisericii creștine pe calea imnelor liturgice ori a formelor cultului, Biserica s-a văzut nevoită să înlăture de la o vreme și să interzică improvizația slujitorilor în exercițiul cultului și mai ales în textul sacrosanct al rugăciunilor. "Dacă în cultul particular, personal sau extraliturgic, pietatea individuală a fiecărui credincios în parte se poate revărsa în toată libertatea în forme neîngrădite sau determinate numai de spontaneitatea și de avântul religios al fiecăruia, nu tot așa este în cultul public și oficial al Bisericii, unde formele externe sunt dictate și fixate de însăși natura sau spiritul doctrinei sau al religiei respective, constituind un fel de limbaj comun al societății credincioșilor și în același timp un semn distinctiv al lor față de membrii altei confesiuni sau religii".

3. Metoda privitoare la activitatea pastorală

Metoda în activitatea pastorală nu e o preocupare sau o invenție modernă. Ea a frământat cu deosebită intensitate Biserica primară, iar Sfinții Părinți s-au străduit să-i găsească soluții, fără a fi mulțumiți de ceea ce au găsit. Toți sunt de acord însă ca lucrul pastoratiei e greu, extrem de greu. Sfântul Ioan Gură de Aur reflectează: "A voi să enumeri toate greutățile sfintei preoții înseamnă a măsura marea".

Metoda pastorală se va feri de uniformitate și de rutină. Stilul sufletesc al oamenilor e foarte variat. Medicamentele duhovnicești nu se aplică tuturor la fel și nu au aceleași rezultate. În tratarea greșelilor oamenilor trebuie multă precauție. Sufletul păstoritului, dacă e rușinat dintr-odată, cade în nesimțire. De aceea păstorului îi trebuie o mare înțelepciune și o mie de ochi ca să privească din toate părțile starea sufletului. Preotul va întrebuința nu violența, ci persuasiunea, canonul sau penitența nu trebuie să egaleze gresala sau greșelile făcute. Lucrul trebuie făcut pe îndelete, nu deodată, și folosit maximum de prudență. Fără dragoste, nici unul din darurile suprafirești nu e de folos.

Sarcina preotului ca păstor, întrucât vizează ca scop final mântuirea sufletelor, este divină, atât prin originea sau instituirea ei, cât și prin îndeplinirea sau exercitarea ei.

"Funcția de păstor a preotului nu este, așadar, o inteprindere a sa și nici n-o exercită în numele vreunei autorități lumești sau temporale. El este, într-adevăr, membru al societății, în care trăiește, el activează ca preot în mijlocul semenilor săi, este ales dintre dânșii și este pus la dispoziția acelor nevoi ale lor, care privesc mântuirea și deci sufletele lor. Auspiciile, însă, sub care se mișcă lucrarea preoției, precum și obiectul final transcendental al misiunii sale îi imprimă un caracter supranatural".

În slujba societății, preotul nu este decât în sensul impropriu al cuvântului, numai indirect, prin reflexul și utilul vremelnic ce se desprinde din lucrarea sa. În realitate, el este în slujba cerului, el este, după expresia Sfântului Apostol Pavel adresată lui Timotei, "omul lui Dumnezeu" (1 Tim. 6, 11), adică un om însărcinat cu slujba lui Dumnezeu, este un om în serviciul lui Dumnezeu.

De altfel, în toate religiile, oricât de inferioare, preotul poartă o caracteristică sfântă, care face din el un reprezentant al luniii de sus. "În biserica creștină, afectarea preotului la opera divină este cu mult mai accentuată și mai deplină, întrucât menirea lui este să continue în lume opera Mântuitorului. El este agentul prin care moștenirea cerească a lui Hristos continuă să se răspândească în această lume".

Păstorii bisericii creștine sunt calificați de Sfântul Apostol Pavel, slugi (servi, miniștri) ai lui Hristos și isprăvnici (administratori) ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Deci, "în opera mântuirii, față de Domnul nostru Iisus Hristos, care este însuși săvârșitorul ei, este slujitorul sau ministrul ei principal, preotul nu este decât trimisul său, reprezentantul său, un ministru secundar al operei sfințitoare, în absoluta funcțiune și dependență de împuternicirea ce i se transmite de la Mântuitorul prin hirotonia canonică".

Toată lucrarea preotului în enoria ce i s-a încredințat spre păstorire se săvârșește prin delegație, prin plenipotență pe care o deține de la Mântuitorul. "În numele meu", zicea El Apostolilor, "draci vor scoate, în limbi noi vor vorbi" (Marcu 16, 17; F.A. 16, 18). Preotul este deci un delegat, un locțiitor al Mântuitorului (II Cor. 5, 10), continuând slujba în numele său și, ca reprezentant legal, are plenitudinea puterii, potrivit asigurării exprese dată Apostolilor: "Cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor și cărora le veți ținea, vor fi ținute" (Ioan 20, 23). Chemarea preotului și puterea lui față de suflete îi vine de la Hristos, precum se exprimă Sfântul Apostol Pavel: "Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întărește" (Fil. 4, 13) sau și mai lămurit în epistola I către Timotei (1, 12): "Mulțumesc celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus Domnul nostru, că m-a socotit credincios și m-a pus să-i slujesc".

Este clar deci că preotul pus la păstorirea sufletelor este direct în slujba Mântuitorului, pe terenul operei mântuirii. Dependența chemării sau a sarcinii și demnității sale de păstor o ilustrează destul de bine titlul de "Păstorul cel mare al oilor" (Evr. 13, 20), pe care Sfântul Apostol Pavel îl dă Domnului nostru Iisus Hristos, sau de "Mai marele Păstorilor" (I Ptr. 5, 4), cum zice Sfântul Apostol Petru, ceea ce înseamnă că de la dânsul derivă sarcina și puterea păstorilor bisericii.

Dar preotul este în același timp și organ al Sfântului Duh, cu asistența căruia el continuă opera Mântuitorului în lume, precum el însuși a instruit și a încurajat pe sfinții Apostoli, în noaptea prinderii sale: "Și eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac, Duhul adevărului…; Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, pre carele îl va trimite Tatăl în numele meu, acela vă va învăța pe voi toate și va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă" (Ioan 14, 16, 17 și 26). La păstorirea turmei sau a bisericii lui Dumnezeu, preoții sunt puși și întăriți de Duhul Sfânt după învățătura Sfântului Apostol Pavel: "Luați aminte de voi și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopii, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu sângele său" (F.A. 20, 28).

Pe de altă parte, Sfântul Duh fiind "Dumnezeu a tot harul" (I Ptr. 5, 10), preotul se găsește neîncetat într-un raport de serviciu, de organ sau de instrument al său, în toate împrejurările, în care este chemat a sfinți viața credincioșilor prin sfintele slujbe. "În același timp, în rolul său de conducător al sufletelor la mântuire, preotul este ținut să ia aminte la suflul Duhului Sfânt, să prindă în fiecare împrejurare, direcția, în care el suflă, spre a putea îndruma pe credincioși pe căile potrivite și corespunzătoare mântuirii, ce le este necesară. În acest sens a determinat Mântuitorul acțiunea Sfântului Duh în activitatea urmașilor săi și raportul lor cu Mângâietorul, care va învăța și va aduce aminte de toate cele spuse de dânsul în timpul vieții sale pe pământ".

Din toate acestea rezultă că, în virtutea poziției sale de reprezentant, de ministru și delegat al Domnului Iisus Hristos pentru continuarea sau aplicarea operei sale de mântuirea sufletelor și de organ al Sfântului Duh pentru sfințirea și conducerea lor, preotul așezat la păstorirea unei enorii este legat cu responsabilitate nu numai în virtutea unei elementare iubiri creștine, a acelei iubiri care zămislește mila pentru cei care trebuiesc smulși din lotul osândei veșnice, ci se găsește fixat și juridicește. "Prin hirotonia și instalarea sa în mijlocul turmei, preotul s-a încărcat cu o delegație și, în virtutea unui quasi-contract, este obligat să aibă grijă și să arate zel într-o operă organizată pentru mântuirea, pentru salvarea sufletelor. Deci, în enorie ori în mijlocul colectivității sociale ori a comunității – fie ea parohie, școală, internat, regiment, societate ori un alt gen de grupare a sufletelor – unde a fost orânduit, preotul s-a fixat mai presus de toți cei care se îndeletnicesc cu întreprinderi pământești, întrucât Dumnezeu a făcut din el un artist sau un meșteșugar al eternității".

CAPITOLUL V

ACTUALITATEA GÂNDIRII SFINȚILOR TREI IERARHI DESPRE SLUJIREA PREOȚEASCĂ

Izvoare vii de credință, de neasemuită gândire teologică, de minunată tâlcuire a cuvântului lui Dumnezeu și de înaltă trăire creștină a duhului evanghelic, sunt numiți cu înțelepciune de Biserica Ortodoxă: "Mari dascăli ai lumii și Ierarhi", Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur. Biserica i-a numit pe Sfinții Trei ierarhi: "Mari". Și pe bună dreptate, căci ei au fost mari prin sfințenia vieții lor, prin cugetarea lor genială, prin ortodoxia învățăturii, prin dragostea lor fierbinte față de Dumnezeu și față de semeni, prin lucrarea lor uriașă pentru îmbunătățirea vieții semenilor, în sufletul cărora ei vedeau chipul lui Dumnezeu, prin virtutea lor, prin slujirea lor într-o vreme de mari frământări, de ambiții, de neliniște, de contradicții, de tensiune în interiorul Bisericii.

În secolul al IV-dea, numit secolul de aur al creștinismului, s-a înregistrat un progres considerabil în dezvoltarea literaturii teologice, în cult și în arta creștină, în organizarea bisericească și în dezvoltarea vieții monahale. Cele două Sinoade ecumenice din Niceea (325) și Constantinopol (381) cu hotărârile dogmatice luate și canoanele fixate, au contribuit și ele la ridicarea Ortodoxiei pe noi culmii ale dezvoltării ei.

Sfinții Trei Ierarhi, înzestrați cu calități morale și intelectuale deosebite, au dat strălucire Bisericii timpului lor, atât ca teologi, dar mai ales ca preoți și ierarhi. Ei au slujit Biserica lui Hristos cu toată râvna și cu toată dragostea. Ei au dorit ca Biserica, Mireasa lui Hristos, să fie pururea frumoasă și fără pată, prin grija, oboseala, credința și dragostea preoților, cărora li s-a încredințat această slujire prin poruncă dumnezeiască.

Sfinții Trei Ierarhi s-au străduit să trăiască preoția în toată dimensiunea acestei Taine Sfinte, constituind în această privință, de-a lungul timpului, pilde neîntrecute de urmat, pentru preoți și pentru cei ce se pregătesc să devină preoți. Din tezaurul de gândire teologică și de viață creștină al Sfinților Trei Ierahi, bogat în teme și probleme, care fac neîncetat obiect de studiu, Sfânta Taină a Preoției, constituie punctul central al întregii activități și al întregii vieți pentru acești mari luceferi ai Bisericii Ortodoxe. De aceea cercetarea învățăturii Sfinților Trei Ierarhi cu privire la preoție, la pregătirea pentru preoție și la împlinirea acestei vrednicii, de către preoți și de către viitorii preoți, este și o datorie, dar și un omagiu, cel mai frumos omagiu pe care-l aducem celor între Sfinții Părinți ai noștri Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz sau Teologul și Ioan Gură de Aur.

1. Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi

Sfinții Trei Ierarhi au meditat îndelung asupra Tainei preoției. Sfinții Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur socoteau preoția o taină atât de sublimă și o răspundere atât de mare și Sfântă încât au stat mult în cumpănă până să o primească socotindu-se nevrednici și nepregătiți pentru o silujire așa de aleasă. Ei au scris două tratate despre Preoție. Sfântul Vasile cel Mare a alcătuit rugăciuni minunate pentru preoți, a dat sfaturi cu privire la ținuta preoților, a alcătuit canoane pentru îndreptarea moravurilor și a luat măsuri hotărâte, în timpul episcopatului său, pentru ca preoții de sub jurisdicția sa să-și împlinească slujirea lor cu demnitatea cuvenită.

Sfinții Trei Ierarhi afirmă că este o singură preoție sacerdotală, cea care vine de la Mântuitorul Hristos, prin Sfinții Apostoli, împlinita prin alegere și hirotonie, de către episcopi, preoți și diaconi. Demnitatea fiecărei trepte din ierarhia bisericească pretinde însă aceeași pregătire și aceeași ținută morală. Preoția este rânduită de Dumnezeu. "După cum în trup, unele mădulare conduc și stau în frunte, iar altele sunt conduse și supuse, spune Sfântul Grigorie, tot așa și în Biserică a rânduit Dumnezeu, atât în virtutea dreptății Sale, care dă fiecăruia după merit, cât și în virtutea purtării Sale de grijă, prin care unește pe toate, ca unii să fie păstoriți și conduși și îndreptați prin cuvânt și faptă spre cele de trebuință, iar alții, care depășesc marea mulțime în virtute și în asemănarea cu Dumnezeu, să fie păstori și învățători, spre desăvârșirea Bisericii (Efes. 4, 11-12); să fie ceea ce este sufletul pentru trup sau mintea pentru suflet, pentru ca cele două părți, păstorii și păstoriții, unindu-se și împreunându-se, în chipul mădularelor trupului și legându-se între ele prin legătura Duhului, să arate un trup desăvârșit, vrednic cu adevărat de însuși Hristos, Capul nostru".

Preoția este rânduită de Dumnezeu. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, preoția coboară din ceruri, căci preotului i s-au încredințat lucruri cerești atunci când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: "Câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer" (Matei 16, 19). Iar în altă parte: "Preoția se săvârșește pe pământ dar are rânduială a lucrurilor cerești. Și pe bună dreptate, căci slujbă această n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel, sau altă putere creată, ci însuși Paracletul. Sfântul Duh a orânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. De aceea, trebuie ca preotul să fie așa de curat, ca și cum ar sta în ceruri între puterile cele îngerești".

Sfântul Grigorie de Nazianz precizează că "preoția are drept scop ca să facă sufletul să păzească chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26) dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea, ca să-l păstreze, iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor (Efes. 3, 1). Și, în sfârșit, scopul cel mai de seamă al preoției este să-l facă Dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus, pe om". Cu alte cuvinte, scopul preoției este mântuirea credincioșilor. "În vederea acestui scop, continuă Sfântul Grigorie, a venit Omul cel nou în locul omului vechi, adică Mântuitorul Hristos S-a întrupat, a pătimit a murit, a înviat, S-a înălțat și tot ceea ce s-a petrecut, s-a propovăduit. Toate acestea au fost învățătură dată nouă de Dumnezeu și vindecare a slăbiciunilor noastre… Preoții sunt slujitorii și lucrătorii acestei vindecări", adică al restaurării chipului lui Dumnezeu în credincioșii pe care îi păstoresc, iar acest lucru îi cere de la preoți toată iconomia dumnezeiască pentru care S-a întrupat Mântuitorul. La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "prețul preoției și demnitatea acesteia este Mîntuitorui Iisus Hristos Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu Care n-a pregetat să se golească de slava Sa, să se facă om și să ia chip de rob, să fie scuipat și pălmuit și să moară cu trupul de moarte de ocară".

Preoția din secolul al IV-lea este aceeași cu cea exercitată de Apostoli, căci jertfa euhanstica este neschimbată. "Este aceeași jertfă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care Hristos a dat-o ucenicilor și pe care o săvârșesc preoții acum. Această nu este cu nimic mai mică decât aceea ca și pe această nu oamenii o sfințesc ci Acela care a sfințit-o și pe aceea. După cum cuvintele pe care le-a rostit Dumnezeu sunt aceleași pe care le zice preotul și acum, tot așa și jertfa euharistică este aceeași… Cel ce socotește că această este mai mică decât aceea nu știe că Hristos este prezent și acum și lucrează și acum".

Sfântul Ioan Gură de Aur numește preoția "semnul iubirii pentru Hristos și semnul iubirii credincioșilor", arătând prin această cât de minunată este puterea cu care Dumnezeu poate învesti un om. Preotul trebuie să-i iubească pe credincioși cu iubirea Mântuitorului Hristos și să facă pentru credincioși ce a făcut El. De aceea, preoția este nu numai taină Sfântă dar și înfricoșătoare. "Nu este o slujire ca oricare alta, ci este o slujire mai mare decât cea a îngerilor". "Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este ca om fiind și îmbrăcat încă în trup și sânge să te poți apropia de fericita și nemuritoarea Fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh. Prin preoți se săvârșește și Sfânta Jertfă și alte slujbe, întru nimic mai prejos de Sfânta Jertfă și în ce privește vrednicia preoțească și în ce privește mântuirea noastră. Oameni care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el au primit îngăduința să administreze cele cerești și au luat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: "Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer" (Matei 18, 18)… Puterea de a lega a preoților leagă sufletele și străbate cerurile. Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească? Domnul a spus: "Cărora veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține vor fi ținute" (Ioan 20, 23). Ce putere poate fi mai mare decât această? Domnul a spus iarăși: "Tatăl a dat toată judecata Fiului" (Ioan 5, 22). Văd însă că toată această putere a fost încredințată de Fiul, preoților. Au fost înălțați la slujbă această atât de mare ca și cum de acum s-ar fi nutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum ar fi scăpat de toate patimile omenești".

"Vrednicia preoției stă și în faptul că preoților li s-a încredințat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să se nască prin botez; prin preoți ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu; prin preoți ajungem nădulare fericitului cap al lui Hristos. Ei sunt mai mult decât părinții noștri trupești, căci preoții ne nasc pentru viața viitoare".

2. Valoarea, demnitatea și importanța preoției la Sfinții Trei Ierarhi

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul este mai mare în demnitate decât împăratul, pentru că împăratul slujește o împărăție trecătoare din lumea această pe când preotul este slujitorul împărăției care nu va avea sfârșit, împărăția lui Dumnezeu.

"Preoția este o taină și un tezaur ale cărei bogății și străluciri au uimit și au fermecat până și pe cele mai mari genii ale omenirii și pe cei mai renumiți sfinți ai Bisericii".

Deci această chemare Sfântă este plină de răspundere, dar și de bucurie. De bucurie pentru că suntem chemați deși nu merităm niciodată chemarea această, dar este și plină de înfricoșată răspundere pentru că niciodată nu ajungem să reprezentăm deplin slujirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Slujirea lui Dumnezeu este o lucrare grea, dar de mare preț înaintea lui Dumnezeu. "Cu cât teologul progresează în virtute, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, cu atât își dă el seama mai mult de maiestatea, splendoarea și înălțimea lui Dumnezeu (…), Care este lumina cea mai curată, dar pentru cei mai mulți inaccesibilă, Care este în univers, dar și dincolo de univers; Care este în totul frumusețe, dar și mai presus de orice frumusețe(…); Care se retrage cu atât mai mult cu cât este pătruns".

Ca slujitori ai lui Dumnezeu, "preoților li se cuvine o deosebită cinste, deoarece lor li s-a încredințat de Dumnezeu renașterea omului prin apă și prin Duh, care este o a doua creație a omului".

"Prin preoți, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoți ajungem mădularele fericitului trup al lui Hristos, preoții ne sunt pricinuitorii nașterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har… Părinții noștri ne nasc pentru viața de acum, iar preoții, pentru viața viitoare…".

Dacă preotul trebuie să cunoască mai întâi pe Dumnezeu, să-L cinstească și să-L slujească cu iubire în tot timpul vieții sale, apoi el trebuie să cunoască foarte bine și pe cea mai deplină ființă din lumea creată, omul, înzestrat de Dumnezeu cu suflet și trup, minte, voiniță și simțire, creat, după chipul și asemănarea Lui, să-i slujească cu toate puterile sale.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, preoția este în primul rând cel mai mare semn al dragostei față de Hristos și în al doilea rând semnul iubirii față de credincioșii pe care Hristos i-a încredințat preotului. "E necesar ca virtutea minunată a dragostei față de credincioși, semnul caracteristic al ucenicilor lui Hristos, să fie sădită în sufletul preotului".

Pregătirea pentru preoție cere timp și efort, "zăbovire cu cap". "Cine este cel ce pune graba înaintea temeiniciei faptei și a folosului? Cine este cel ce crede că poate plăsmui, într-o singură zi, ca pe o statuie de lut, pe preot, pe apărătorul dreptei credințe, pe cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălța jertfele la jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel ce va reface chipul lui Dumnezeu în om". Pregătirea nu are limită anumită; nu se termină cu dobândirea harului preoției. Într-adevăr, "cel ce adaugă știință adaugă durere" (Ecl. 1, 18), "pentru că nu-i mai mare bucuria pentru știința ce am dobândit-o, decât durerea pentru știința care ne lipsește".

Pentru zidirea Bisericii trebuie curaj, interes și dragoste, dar mult contribuie la această, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ca preoții să fie învățați, căci altfel Bisericile suferă mult. De aceea, Apostolul Pavel, împreună cu alte virtuți, cu iubirea de ospitalitate, cu bunăvoința, cu purtarea frumoasă, numără și pe această zicând: preotul trebuie să fie învățat. Învățătura este necesară mai cu seamă la explicarea dogmelor. Asaltați de învățături eterodoxe, credincioșii ortodocși din secolul al IV-lea erau sfătuiți să fie și ei pregătiți pentru apărarea credinței, în ceea ce privește pe preoți, au îndoită cinstire cei ce se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura (I Tim. 5, 17). Preotul este un învățător, desăvârșit atunci când și prin cele ce face și prin cele ce învață conduce pe credincioși la viața cea fericită pe care a poruncit-o Mântuitorul Hristos. Și trăirea și învățătura sunt necesare pentru o desăvârșită zidire sufletească. Dar, se întreabă Sfântul Ioan, "ce trăire va putea să-i dea cuiva viața sa îmbunătățită, când începe lupta pentru credință și când toți luptă cu argumente din aceleași Scripturi? La ce-i va folosi atâta muncă, dacă după atâtea osteneli cade, din pricina neștiinței sale, în erezie și se desparte de trupul lui Hristos?… Credincioșii care nu sunt destul de întăriți în credință, dacă ar vedea că povățuitorul lor e înfrânt, nu pun înfrângerea pe seama neștiinței acestuia ci pe netrăinicia credinței lor… Chiar dacă credincioșii nu trec cu totul de partea protivnicilor, totuși sunt siliți să pună la îndoială învățăturile de care mai înainte se apropiau cu credință nezdruncinată".

De asemenea, Sfântul Grigorie Teologul socotește că cea dintâi dintre îndatoririle preoțești este predicarea cuvântului, adică a învățăturii celei dumnezeiești și înalte. "Ca să chivernisească bine adevărul dogmelor creștine, preotul trebuie să vorbească despre toate învățăturile aflate în Sfânta Scriptură legate de mântuire și anume, despre lume și lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor cât și ale demonilor, despre pronia lui Dumnezeu, care unește și cârmuiește totul, despre pacea cea dinții a omului, despre restaurarea sa cea din urmă, despre simboale și adevăr, despre legăminte, despre întâia și a doua venire a lui Hristos, despre întruparea Lui, despre patimile Lui, despre moartea Lui, despre înviere, despre sfârșitul lumii, despre judecată, despre răsplătirea celor buni și pedepsirea celor răi și despre învățătura cea mai înaltă, Sfânta Treime". Sfântul Grigorie ridică vocea în repetate rânduri împotriva celor care erau nepregătiți și care vorbeau de Dumnezeu în orice împrejurare. Nu poate oricine să vorbească despre Dumnezeu. "Voi adăuga, spune el, că nu se cade a vorbi despre Dumnezeu nici în orice vreme, nici oricui și nici orice, ci este o vreme când trebuie să vorbim despre El și cui trebuie să vorbim despre El și cât trebuie să vorbim despre El. Nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei care s-au cercetat cu de-amănuntul și care au înaintat pas cu pas pe calea contemplației și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățat și sufletul și trupul, sau care cel puțin se silesc să se curețe".

Preotul este deci chemat să teologhisească, să învețe cuvântul adevărului. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește pe larg despre însușirile pe care să le aibă predicatorul și predica pentru a face să pătrundă cuvântul lui Dumnezeu la inima credincioșilor. O astfel de predică cere osteneală, simț critic și mai ales smerenie. Singurul îndreptar și singura călăuză în alcătuirea desăvârșită a predicilor este Dumnezeu. Predicile, așadar, trebuie să fie ailcătuite astfel, ca "ele să placă lui Dumnezeu".

CONCLUZII

Preoția este o rânduială tainică, dar simțitoare, având putere duhovnicească, arătându-l pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog și liturghisitor al dumnezeieștilor ierurgii, prin preoție un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin și voința proprie, săvârșind pentru oameni, cele către Dumnezeu.

Preoția, ca Sfântă slujire, este aleasă și înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc, cât și prin lucrarea ei apostolească. Preoția este slujirea aleasă și înaltă din pricina temeiului ei dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care a devenit Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu "după rânduiala lui Melchisedec" (Ev. 8, 12) și Care a stat în ceruri de-a dreapta Tronului slavei ca liturghisitor al celor sfinte și al cortului adevăratei mărturii, pe care le-a întemeiat Dumnezeu și nu omul.

Preoția este o rânduială tainică, dar simțitoare, având putere duhovnicească, arătându-l pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog și liturghisitor al dumnezeieștilor ierurgii, prin preoție un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin și voința proprie, săvârșind pentru oameni, cele către Dumnezeu.

În această artă a zidirii sufletești a credincioșilor, constă toată greutatea și sublimul preoției creștine, căci, parafrazându-l pe Sf. Grigorie Teologul, preoția nu este așa de grea prin faptul că trebuie unde observi să vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viața lor, voința lor, alte asemenea acestora din om, ci prin faptul că prin preoție preotul trebuie să izgonească din suflet și din trup tot ce este animalic și sălbatic și să pună în loc, statornicind deopotrivă în inimă, tot ce este blând și plăcut lui Dumnezeu.

Prin taina preoției, preotul devine însuși serafimul care vede direct tainele lui Dumnezeu, se apropie de ele, se face părtaș lor, le deține și le săvârșește.

Prin taina preoției, purtătorul de har devine stătător înaintea lui Dumnezeu și organ prin care alții sunt puși în legătură cu Creatorul și povățuitori ai acestora spre lumina cea adevărată.

Preotul este îngerul care liturghiseste jos pe pământ liturghia pe care îngerii o slujesc sus în ceruri.

De aceea, preoția este o rânduială tainică, dar simțitoare, având putere duhovnicească, arătându-l pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog și liturghisitor al dumnezeieștilor ierurgii, prin preoție un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin și voința proprie, săvârșind pentru oameni, cele către Dumnezeu.

În duhul gândirii și lucrării Sfinților Trei Ierarhi, preotul zilelor noastre trebuie să fie deopotrivă deschis lui Dumnezeu, credincioșilor și societății în care își duc existența Biserica și membrii ei, într-o atitudine de slujire multilaterală în bine. Această slujire a preotului trebuie să fie alimentată de o înaltă și autentică creștină spiritualitate. Slujirea preoțească cu diversele ei forme, spre mântuirea credincioșilor, trebuie să fie și o participare la efortul comun pentru bunăstarea tuturor, pentru statornicirea frățietății între toți membrii Bisericii și ai obștii românești și pentru romovarea progresului material și spiritual al Patriei și al lumii întregi.

Preotul, în concepția Sfinților Trei Ierarhi este o continuare a celui din paginile Sf. Scripturi, fiind susținut de puterea exemplului personal. Marii Ierarhi au criticat aspru tot ceea ce contravenea acestei atitudini, nedreptățile și necinstea și au predicat dragostea, pacea, slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Pe drumul pe care ei așează preoția sunt chemați să meargă toți cei ce o îmbrățișează.

Sf. Trei Ierarhi s-au identificat cu adevărurile teologice și au înțeles că preoția este apostolat și o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii și credincioșilor, servind aspirațiile păstoriților săi de a merge spre mai bine.

Așadar, Sfinții Trei Ierarhi rămân în conștiința Bisericii de peste veacuri ca mari dascăli ai lumii și ierarhi care au alcătuit o mare operă referitoare la preoție pe care m-am mărginit să o structurez în aceste pagini care reprezintă încununarea studiilor de masterat.

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf. Sinod, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008

B. SCRIERI SFINȚI PĂRINȚI:

Sfântul Grigorie de Nazians, Despre preoție, trad. de Pr. D. Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVI (1968), nr. 1-2

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. de Pr. D. Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română LXXV (1957), nr. 10

Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, București, 2005

Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, Editura Nemira, București, 2005

Idem, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, Editura Sophia, București, 2004

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari, în col. PSB, nr. 18, trad. Prof. Iorgu D. Ivan, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989

Idem, Regulile Mici, în col. PSB, nr. 18, trad. Prof. Iorgu D. Ivan, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989

Idem, Epistole, în col. PSB, nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Cornițescu și Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

Idem, Omilii și cuvântări, trad., introd., note și indici Pr. Dumitru Fecioru, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

Idem, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006

C. CĂRȚI DE SPECIALITATE:

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, București, 1943

Idem, Despre preoție, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004

Buga, Pr., Ion, Pastorala – Calea preotului, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1999

Coman, Pr. Prof., Ioan G., Două femei de elită din epoca de aur a patristicii: Gorgonia și Macrina, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1941

Coman, Pr. Prof., Ioan G., Patrologie, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956

Idem, Geniul Sfântului Grigorie de Nazians, București, 1937

Idem, Sublimul preoției creștine, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1940

Cricovan, Mircea Florin, Idei dogmatice în Epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Editura Emia, București, 2005

Papadopoulos, Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, trad. Diac. Cornel Coman, Editura Bizantină, București, 2003

Vintilescu, Pr. Prof. Univ. Dr., Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007

Idem, Spovedania și duhovnicia, Editura Librăriei Teologice, București, 1939

Idem, Curs de Liturgică generală, București, 1940

D. ARTICOLE ȘI STUDII:

Belea, Pr., Nicodim, Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în Studii Teologice III (1951), nr. 9-10

Belu, Pr., Dumitru, Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Ortodoxă Română LXXVII (1959), nr. 3-4

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în Biserica Ortodoxă Română LXXVI (1958), nr. 1-2

Bria, Ion, Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în Studii Teologice XXIII (1971), nr. 1-2

Idem, Teolog și teologie, după Sfântul Grigorie de Nazians, în Glasul Bisericii XVI (1958), nr. 1-2

Calciu-Dumitreasa, Pr. Drd., Gheorghe, Crearea lumii expusă în “Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare, în Ortodoxia XXVII (1975), nr. 4

Cândea, Pr. Prof., Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în Biserica Ortodoxă Română LXXV (1957), nr. 10

Idem, Sensul preoției la Sfinții Părinți, în Studii Teologice II (1950), nr. 3-6

Chirvăsie, Pr. Magistrand, Ioan, Despre spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice X (1958), nr. 7-8

Colibă, Magistrand, Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieții religioase monahale și a cultului creștin, în Studii Teologice XVII (1965), nr. 3-4

Coman, Pr. Prof., Ioan G., Studii universitare ale părinților capadocieni, în Studii Teologice VII (1955), nr. 9-10

Idem, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice XVI (1964), nr. 5-6

Idem, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și după Sfinții Părinți, în Studii Teologice VIII (1956), nr. 3-4

Idem, Vocația și pregătirea pentru preoție, în Studii Teologice VI (1954), nr. 5-6

Idem, Sensul și sarcinile preoției, după Sfinții Părinți ai primelor patru secole, în Mitropolia Olteniei XXIV (1972), nr. 1-2

Cornițescu, Pr. Prof., Constantin, Antropologia Sfântului Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii XXXVII (1978), nr. 1-2

Costache, Drd., Doru, Omul și lumea în viziunea Părinților Răsăriteni, în Glasul Bisericii LI (1995) nr. 6-12

David, Diac. Conf., P. I., Învățăturile Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice XXXVI (1984), nr. 5-6

Dudas, Pr., Ioan, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, în Păstorul Ortodox III (1997), nr. 1

Galeriu, Pr. Prof., Constantin, Teologie, preoție și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei LXI (1985), nr. 1-3

Georgescu, Pr. Dr., Mihai, Idei morale și sociale în comentariul la Psalmi ale Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice X (1958), nr. 7-8

Grosu, Prof., Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, chip plin de har și de lumină, în Ortodoxia XXXI (1979), nr. 1

Grosu, Pr., Pavel, Preoția, lucrare cerească, în Studii Teologice III (1951), nr. 9-10

Ioniță, Diac. Asist., Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în Ortodoxia XXXI (1979), nr. 1

Miron, Arhim. Prof., Vasile, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală a Sfinților Trei Ierarhi, în Studii teologice XLIX (1997)

Norocel, Arhim., Epifanie, Egalitatea oamenilor în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în Mitropolia Moldovei si Sucevei XLVIII (1972), nr. 5-6

Petrescu, Pr. Prof., Nicolae, Idei despre pace și disciplină în Cuvântarea a XXXII-a a Sfântului Grigorie de Nazians, în Mitropolia Banatului XXII (1972)

Popescu, Teodor M., Caritatea creștină în Biserica veche, în Biserica Ortodoxă Română LXII (1945), nr. 1-3

Idem, Sfințenia și răspunderile preoției, în Studii Teologice IV (1952), nr. 3-4

Idem, Sfinții Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în Biserica Ortodoxă Română LXX (1952), nr. 1-3

Radu, Pr. Lect., Dumitru, Spiritualitate și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în Studii Teologice XXVI (1974), nr. 3-4

Rămureanu, Pr. Prof., Ioan, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVIII (1970), nr. 2

Rus, Pr. Prof., Constantin, Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Banatului XXXVII (1987), nr. 2

Sava, Diac. Drd., Marin, Profilul teologului după Sfântul Grigorie de Nazians, în Studii Teologice XXI (1969), nr. 5-6

Vasilescu, Diac. Prof., Emilian, Sfinții Trei Ierarhi și cultura vremii lor, în Studii Teologice XII (1961), nr. 1-2

Vătămanu, Dr., N., 1600 de ani de la înființarea Vasiliadei cel dintâi așezământ de asistență socială și sanitară, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVII (1969)

Vintilescu, Pr. Prof. Univ. Dr., Petre, Preotul în oficiul său de liturghisitor, în Biserica Ortodoxă Română XLVII (1929), nr. 6

Vornicescu, Ierod., Nestor, Munca manuală în monahism după Sfântul Vasile cel Mare, în Mitropolia Moldovei si Sucevei XXXI (1955), nr. 9

Zăvoianu, Drd., Corneliu, Chipul preotului după opera Sfântului Grigorie de Nazians, în Ortodoxia XXXI (1979), nr. 2

CUPRINS

Preliminarii

Capitolul I

Viața și activitatea Sfinților Trei Ierarhi

1. Activitatea Sfântului Vasile cel Mare

1.1. Tinerețea Sfântului Vasile

1.2. Activitatea Sfântului Vasile până la alegerea sa ca episcop

1.3. Activitatea desfășurată ca episcop de Cezareea Capadociei

2. Sfântul Grigorie de Nazians – model de teolog

3. Sfântul Ioan Gură de Aur – slujitor al sfântului altar

Capitolul II

Principii pastorale la Sfântul Vasile cel Mare

1. Teologie, preoție și slujire

2. Preotul slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor

Capitolul III

Metode patorale la Sfântului Grigorie de Nazians

1. Însușirile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la preoție

2. Rolul calităților morale și spirituale ale preotului în misiunea preoțească

3. Instrucția sau cultura preotului și importanța acestora în pastorație

4. Rolul în pastorație al slujirilor îndeplinite de preot

Capitolul IV

Preoția în opera Sfântului Ioan Gură de Aur

1. Sublimul preoției

2. Demnitatea slujirii preoțești

3. Metoda privitoare la activitatea pastorală

Capitolul V

Actualitatea gândirii Sfinților Trei Ierarhi despre slujirea preoțească

1. Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi

2. Valoarea, demnitatea și importanța preoției la Sfinții Trei Ierarhi

Concluzii

Bibliografie

Cuprins

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf. Sinod, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008

B. SCRIERI SFINȚI PĂRINȚI:

Sfântul Grigorie de Nazians, Despre preoție, trad. de Pr. D. Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVI (1968), nr. 1-2

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. de Pr. D. Fecioru, în Biserica Ortodoxă Română LXXV (1957), nr. 10

Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, București, 2005

Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, Editura Nemira, București, 2005

Idem, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, Editura Sophia, București, 2004

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari, în col. PSB, nr. 18, trad. Prof. Iorgu D. Ivan, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989

Idem, Regulile Mici, în col. PSB, nr. 18, trad. Prof. Iorgu D. Ivan, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989

Idem, Epistole, în col. PSB, nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Cornițescu și Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

Idem, Omilii și cuvântări, trad., introd., note și indici Pr. Dumitru Fecioru, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

Idem, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006

C. CĂRȚI DE SPECIALITATE:

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, București, 1943

Idem, Despre preoție, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004

Buga, Pr., Ion, Pastorala – Calea preotului, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, București, 1999

Coman, Pr. Prof., Ioan G., Două femei de elită din epoca de aur a patristicii: Gorgonia și Macrina, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1941

Coman, Pr. Prof., Ioan G., Patrologie, Editura Intitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956

Idem, Geniul Sfântului Grigorie de Nazians, București, 1937

Idem, Sublimul preoției creștine, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1940

Cricovan, Mircea Florin, Idei dogmatice în Epistolele Sfântului Vasile cel Mare, Editura Emia, București, 2005

Papadopoulos, Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, trad. Diac. Cornel Coman, Editura Bizantină, București, 2003

Vintilescu, Pr. Prof. Univ. Dr., Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007

Idem, Spovedania și duhovnicia, Editura Librăriei Teologice, București, 1939

Idem, Curs de Liturgică generală, București, 1940

D. ARTICOLE ȘI STUDII:

Belea, Pr., Nicodim, Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane, în Studii Teologice III (1951), nr. 9-10

Belu, Pr., Dumitru, Predicatorul în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Ortodoxă Română LXXVII (1959), nr. 3-4

Braniște, Pr. Prof. Dr., Ene, Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin, în Biserica Ortodoxă Română LXXVI (1958), nr. 1-2

Bria, Ion, Teologie și Biserică la Sfinții Trei Ierarhi, în Studii Teologice XXIII (1971), nr. 1-2

Idem, Teolog și teologie, după Sfântul Grigorie de Nazians, în Glasul Bisericii XVI (1958), nr. 1-2

Calciu-Dumitreasa, Pr. Drd., Gheorghe, Crearea lumii expusă în “Hexaimeronul” Sfântului Vasile cel Mare, în Ortodoxia XXVII (1975), nr. 4

Cândea, Pr. Prof., Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în Biserica Ortodoxă Română LXXV (1957), nr. 10

Idem, Sensul preoției la Sfinții Părinți, în Studii Teologice II (1950), nr. 3-6

Chirvăsie, Pr. Magistrand, Ioan, Despre spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice X (1958), nr. 7-8

Colibă, Magistrand, Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieții religioase monahale și a cultului creștin, în Studii Teologice XVII (1965), nr. 3-4

Coman, Pr. Prof., Ioan G., Studii universitare ale părinților capadocieni, în Studii Teologice VII (1955), nr. 9-10

Idem, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice XVI (1964), nr. 5-6

Idem, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și după Sfinții Părinți, în Studii Teologice VIII (1956), nr. 3-4

Idem, Vocația și pregătirea pentru preoție, în Studii Teologice VI (1954), nr. 5-6

Idem, Sensul și sarcinile preoției, după Sfinții Părinți ai primelor patru secole, în Mitropolia Olteniei XXIV (1972), nr. 1-2

Cornițescu, Pr. Prof., Constantin, Antropologia Sfântului Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii XXXVII (1978), nr. 1-2

Costache, Drd., Doru, Omul și lumea în viziunea Părinților Răsăriteni, în Glasul Bisericii LI (1995) nr. 6-12

David, Diac. Conf., P. I., Învățăturile Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice XXXVI (1984), nr. 5-6

Dudas, Pr., Ioan, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, în Păstorul Ortodox III (1997), nr. 1

Galeriu, Pr. Prof., Constantin, Teologie, preoție și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei LXI (1985), nr. 1-3

Georgescu, Pr. Dr., Mihai, Idei morale și sociale în comentariul la Psalmi ale Sfântului Vasile cel Mare, în Studii Teologice X (1958), nr. 7-8

Grosu, Prof., Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, chip plin de har și de lumină, în Ortodoxia XXXI (1979), nr. 1

Grosu, Pr., Pavel, Preoția, lucrare cerească, în Studii Teologice III (1951), nr. 9-10

Ioniță, Diac. Asist., Viorel, Viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în Ortodoxia XXXI (1979), nr. 1

Miron, Arhim. Prof., Vasile, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală a Sfinților Trei Ierarhi, în Studii teologice XLIX (1997)

Norocel, Arhim., Epifanie, Egalitatea oamenilor în concepția Sfântului Vasile cel Mare, în Mitropolia Moldovei si Sucevei XLVIII (1972), nr. 5-6

Petrescu, Pr. Prof., Nicolae, Idei despre pace și disciplină în Cuvântarea a XXXII-a a Sfântului Grigorie de Nazians, în Mitropolia Banatului XXII (1972)

Popescu, Teodor M., Caritatea creștină în Biserica veche, în Biserica Ortodoxă Română LXII (1945), nr. 1-3

Idem, Sfințenia și răspunderile preoției, în Studii Teologice IV (1952), nr. 3-4

Idem, Sfinții Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în Biserica Ortodoxă Română LXX (1952), nr. 1-3

Radu, Pr. Lect., Dumitru, Spiritualitate și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în Studii Teologice XXVI (1974), nr. 3-4

Rămureanu, Pr. Prof., Ioan, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVIII (1970), nr. 2

Rus, Pr. Prof., Constantin, Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Banatului XXXVII (1987), nr. 2

Sava, Diac. Drd., Marin, Profilul teologului după Sfântul Grigorie de Nazians, în Studii Teologice XXI (1969), nr. 5-6

Vasilescu, Diac. Prof., Emilian, Sfinții Trei Ierarhi și cultura vremii lor, în Studii Teologice XII (1961), nr. 1-2

Vătămanu, Dr., N., 1600 de ani de la înființarea Vasiliadei cel dintâi așezământ de asistență socială și sanitară, în Biserica Ortodoxă Română LXXXVII (1969)

Vintilescu, Pr. Prof. Univ. Dr., Petre, Preotul în oficiul său de liturghisitor, în Biserica Ortodoxă Română XLVII (1929), nr. 6

Vornicescu, Ierod., Nestor, Munca manuală în monahism după Sfântul Vasile cel Mare, în Mitropolia Moldovei si Sucevei XXXI (1955), nr. 9

Zăvoianu, Drd., Corneliu, Chipul preotului după opera Sfântului Grigorie de Nazians, în Ortodoxia XXXI (1979), nr. 2