Idealul Sfințeniei Între Ortodoxie ȘI Ortopraxie

IDEALUL SFINȚENIEI ÎNTRE ORTODOXIE ȘI ORTOPRAXIE

Introducere

Ortopraxia Ortodoxiei

Idealul sfințeniei între ortodoxie și ortopraxie

Concluzii

Introducere

Ortodoxia cuprinde în esența ei etimologică doi termeni grecești „orthos” și „doxa”, care înseamnă dreaptă credință și închinare adevărată, sobornicească. Ea este învățătura care se plasează prin intermediul teologiei patristice într-o comuniune neîntreruptă cu tradiția apostolică, cu care se și identifică.

Ortodoxia însemnează : transpunerea lumii în împărăția de har a sfințeniei, în bucuria și nădejdea învierii. Aceasta mai mult decât amestecul ei în vălmășagul lumii, pe care, pe această cale, ar urma să o facă mai fericită, mai bună și mai pură, utilizând rețete și procedee ale lumii. Menirea Bisericii este însă să sfințească această lume. Și aceasta nu o poate face decât prin propriile ei mijloace, care sunt mijloacele harului. Căile care duc la această țintă sunt cele ale credinței, nădejdii și dragostei. Celelalte sunt ale lumii acesteia. Pe acestea le pot folosi cu deplin drept toți ceilalți care nu sunt ei înșiși vase alese ale harului : oamenii de stat, înțelepții, laicii.

Căile sfințeniei sunlt singurele căi ale Bisericii. Biserica lui Hristos nu este din lumea aceasta și nici țintele ei nu sunt ale lumii acesteia. De aceea nici nu sunt în stil ortodox apelurile oare se tot fac la noi către, slujitorii altarelor de: a păși alături de factorii laici spre alte lucrări decât cele ale harului, ale sfințeniei. Cu fața spre Dumnezeu mai mult decât spre lume, aceasta Biserică are menirea de a aduce lumii, insului; societății, statelor și națiunilor darul fără de egal al sfințeniei. Câștigat acesta, din el decurg toate celelalte, căci nu poate fi nici nefericită, nici nedreaptă, nici nemulțumită  lumea transfigurată prin darul sfințeniei.

Ortopraxia Ortodoxiei

Ortodoxia exprimă comuniunea cu Dumnezeu prin comuniunea cu oamenii ce duce la ortopraxie. Căci nimeni nu poate să – L cunoască pe Dumnezeu, dacă nu s-a cunoscut mai întâi pe el însuși. De multe ori ortopraxia este asemănată cu o formă de filantropism creștin, de caritate socială, prin care Biserica participă activ la nevoile societății.

Ortopraxia vizează, alături de întreaga învățătură ortodoxă, un aspect ce ține de esența conștientizării prezenței hristice. Ortopraxia este dreaptă slujire sau „liturghia fratelui”, prin care creștinii sunt îndrumați să transmită efectiv lumii împărăția iubirii dăruitǎ de Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, ea este trecerea de la Ortodoxie, adică dreaptă mărturisire și preamărire a lui Dumnezeu, la slujirea aproapelui și a lumii. Este aplicarea practică a teoriei. Fără ortopraxie nu putem vorbi de o realitate ortodoxă, așa cum n-am putea vorbi de credință sinceră fără fapte de milostenie. Faptele întăresc credința omului, o argumentează și-i descoperă finalitatea. Schmemann vedea credința ca „întâlnire cu altul”, ca ieșire a omului din limitele „eului” său, ca schimbare radicală față de sine însuși. La această „întâlnire” cheamă ortopraxia, iar ortodoxia devine vie în măsura în care omul modern participă la această regenerare ontologică.

Mântuirea obiectivă realizată de Hristos ne dă posibilitatea și nouă să participăm la mântuirea noastră prin „întâlnirea cu celălalt” mai întâi în rugăciunea faptelor „Pentru a fi perfecte, rugăciunile tale trebuie să fie adevărate fapte, iar faptele tale adevărate rugăciuni”. De aici începe realitatea adevăratelor fapte, din rugăciune. Prin ele noi ne fixăm în rugăciune în prezent, iar prezentul devine continuu, ne înveșnicește într-o stare de bine dumnezeiesc, în care putem exclama ca și oarecând apostolii dragi ai Mântuitorului: „Doamne, bine este nouă să fim aici” (Mt. 17,4).

Ortopraxia Ortodoxiei, ține tocmai de realizarea acestei „stări de bine duhovnicesc”, prin verificarea la scară umană a pedagogiei divine, făcând urcușul de la „poruncă” spre „pildă”. Dar acest urcuș nu se poate realiza fără o revalorificare a Ortodoxiei.

Evlavia creștinilor ortodocși arată sentimentul prezenței divine în toate momentele vieții lor. Rodul faptelor bune transformă viața creștinului într-o adevărată rugăciune. Spiritul zilelor noastre este dominat adesea mai mult de un „sentiment religios” decât de credință. Acestui sentiment îi este străină „întâlnirea”, el se hrănește mai mult cu sine însuși și este supus gusturilor și trăirilor personale, subiective și individuale ale „nevoilor duhovnicești”. Conținutul credinței, Adevărul spre care este îndreptată credința nu-l interesează, fiindcă „religiozității” lui nu-i folosesc.

Părintele francez M. Costa de Beauregard, în convorbirile de la Cernica cu părintele Stăniloae, afirma același lucru: „Ortodoxia propune tuturor creștinilor o comoară care aparține tuturor și care poate servi drept bază înnoirii lor chiar în sânul comunității căreia îi aparțin. Chiar și membrii Bisericii Ortodoxe au nevoie să regăsească Ortodoxia nu ca o poziție confesională sau ca o expresie culturală printre altele – bizantină în speță – a credinței creștine, ci drept însăși seva Evangheliei, „pâinea cea spre ființă” a Revelației.

Alexandru Horia, în cartea sa „Vorbirea în șoaptă”, vedea creștinismul răsăritean ca o religie a șoaptei, explicând că „șoapta e zicere și taină totodată, glăsuire misterioasă – în ambiguitatea șoaptei se află logodna dintre Dumnezeu apofatic și Cel catafatic, între dezvăluire și ascundere”.

Ca ortodocși, locuim la răscrucea dintre revelație și taină, dintre cunoaștere și mister. Această găzduire a noastră este cheia întregii spiritualități de care suntem capabili. Ortodoxiei îi este străin sentimentul distanței lui Dumnezeu, spunea părintele Stăniloae, iar popoarele din Răsărit stau sub semnul duhului ocrotitor al ei. Aici se vorbește în șoapta – ar spune Al. Horia – căci Dumnezeu te aude, cuvântul, tău e chiar șoapta Lui. Până la acest grad ar trebui să urce realitatea ortopraxiei.

Și nu întâmplător prima duminică din Postul Mare  începe cu prăznuirea Ortodoxiei. Ea e o religie a bucuriei și lumii interioare în care șoptește sufletul într-un limbaj al ființelor îmbrățișate. Te rogi în șoaptă lui Dumnezeu pentru că îi simți prezența, iar șoapta devine o dăruire de suflet, un mod de a mărturisi credința în starea ta cea mai intimă.

Să încercăm a „ne șopti” mai mult faptele bune, pentru că șoapta e mai aproape de tăcere, iar tăcerea e mai aproape de Post, un post în sine. iar vremea ce pregătește Ziua Învierii să o săvârșim într-un urcuș duhovnicesc nelipsit de dragostea miluitoare fată de semenii noștri.

Omului de astăzi – care, din multe cauze suferă de însingurare și caută o comuniune reală și sinceră, ce poate să se împotrivească tentațiilor egoismului și individualismului – Biserica trebuie să-i ofere spațiul acestei comuniuni. Ea trebuie să-și îndeplinească rolul de restaura comuniunea între oameni, oferind mărturie concretă de comuniune adevărată care poate fi găsită numai în mijlocul acelora care cred în Dumnezeu cel ce S-a întrupat pentru a intra în comuniune cu oamenii.

Comunitatea mărturisitoare este astfel dovada manifestă a întrupării lui Dumnezeu în Iisus Hristos. De aceea, oferind comuniunea adevărată, poate aduce omul în comuniune cu Dumnezeu întrucât acesta intră în comuniune cu cei ce cred în El.

Creștinismul prezintă interes real pentru omul de astăzi în măsura în care îi prezintă mesajul lui Dumnezeu personal și iubitor Care singur poate salva omul pentru veșnicie, comunicându-I viața și o iubire eternă dincolo de simțuri, cum nu i-o pot comunica nici bunurile de consum, nici ideologiile moderne și nici misterele unei esențe impersonale din religiile orientale. Și face aceasta întrucât îl poate ajuta să trăiască aici și acum prezența anticipată a acestei iubiri desăvârșite în comunitatea Bisericii, în comuniunea celor credincioși care este în același timp puterea vieții în sfințenie.

Perfecțiunea creștină cere și ea un șir de străduințe până la dobândirea ei.

“Vremea noastră este vremea slujirii și a compasiunii. Biserica trebuie să arate o slujire duhovnicească care le înfățișează oamenilor orizontul iubirii și-i ajută să înainteze tot mai departe către acest orizont. După fiecare deziluzie cauzată de o realitate imperfectă sau falsă a aspirațiilor lor către acest țel, ea trebuie să le dea un nou curaj pentru a relua calea iubirii. În acest sens, Biserica rămâne mereu actuală și puternică.

Idealul sfințeniei între ortodoxie și ortopraxie

Creștinii sunt chemați să exprime credința lor într-o spiritualitate autentică, într-un chip de viețuire fără ambiguități, ceea ce nu înseamnă fără risc și suferință. În predica de pe munte Mântuitorul Iisus Hristos descrie calea vieții nu ca un învățător de porunci, ci ca Cel ce este Calea, Adevărul și Viața. El este cum spun asceții, locul spre care alergăm și calea alergării noastre. Morala creștină este personalizată în Fiul întrupat, Care dă mărturie personală înaintea oamenilor despre iubirea lui Dumnezeu. De aici și frumusețea interioară a poruncilor evanghelice.

Evanghelia lui Hristos este împlinirea Legii (Mt. 5, 17). Dar Iisus nu face doar o altă expunere și o interpretare autentică a Legii, ci descoperă noile valori ale Împărăției lui Dumnezeu (Mt. 13, 52), necunoscute în Vechiul Testament. Noutatea Evangheliei stă în faptul că ea nu se limitează la respingerea păcatelor, ci ia în considerare, ca motiv exclusiv al faptelor, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. De aceste două porunci atârnă toată legea și proorocii” (Mt. 22, 37-40). Dar aceasta nu în sens general, ci în sens particular. De aceea, morala creștină nu vorbește de fapte în general, ci în mod specific: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt. 5, 7).

Viața în duhul Evangheliei (1 Cor. 9, 23) are integritatea și coerența ei care nu permite atitudini care se exclud, ca idolatria și adorarea lui Dumnezeu (1 Cor. 10, 20-21), nici să se separe interioritatea și exterioritatea. După cum există o înlănțuire a patimilor, care trebuie să fie desfăcută, tot așa există o înaintare pe treptele virtuților, care se desfășoară ca o scară. Virtuțile se aseamănă cu scara lui Iacov, nu în sensul că se săvârșesc una după alta, ci că ele toate stau împreună, căci nu e cu putință ca un chip al virtuții, despărțit de celelalte, să fie el însuși, de sine virtutea desăvârșită.

Dacă legea veche a oprit nedreptatea ce se manifestă prin fapte rele, Evanghelia oprește nu numai fapta rea, ci și gândul care stă la originea faptei. Ea cere ca păcatul să fie biruit chiar în intenția de a-l face. “Dacă vrei să fii desăvârșit vino de-mi urmează Mie” (Mt. 19, 21). A urma pe Hristos înseamnă a împlini întru totul voia lui Dumnezeu și a fi o mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu. Evanghelia insistă asupra unității în bine, între interior și exterior, între partea ascunsă și cea arătată: “Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește. De Mă iubește cineva, el va păzi cuvântul Meu” (In 14, 21, 23).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului, din Evanghelia după Ioan, subliniază cel mai bine specificul moralei creștine, anume, legătura dintre poruncile evanghelice și iubirea lui Dumnezeu. Pe de o parte respectarea formală a poruncilor, o morală legalistă, care se limitează la a nu face rău aproapelui, este depășită de Evanghelia iubirii. Dumnezeu ne-a mântuit din iubire față de noi. Creștinul păzește poruncile din iubire față de Dumnezeu și de aproapele. Faptele creștine sunt fapte ale iubirii. Dumnezeu răsplătește pe măsura iubirii și smereniei (Mc. 9, 35).

Pe de altă parte, nici pietatea spiritualizată fără realizarea concretă a poruncilor nu este o pietate evanghelică. Faptele sunt instrumentele iubirii. În fond, nu fapta în sine se caută, ci cel ce o face și prin ce o face și pentru ce o face. Creștinul lucrează din cauza iubirii, iar iubirea nu se sfârșește niciodată, nici în veacul acesta, nici în cel viitor. De aceea, faptele primesc un aspect personal așa de pozitiv încât identitatea creștinului nu poate fi definită fără manifestările și acțiunile sale.

Sfânta Scriptură și tradiția Bisericii identifică spiritualitatea creștină cu sfințenia sau curăția inimii. Curăția inimii sau neprihănirea înseamnă a trăi în totală credincioșie față de Dumnezeu, revenirea la simplitate și nevinovăție. “Inimă curată” înseamnă duh coerent, unitar, neîmpărțit și netulburat: “Iubiți-vă fiecare unul pe altul cu inimă neîmpărțită”. Contrariul curăției inimii este starea de duplicitate care nu reușește să păstreze cursul vieții într-o mișcare neschimbată și pașnică. Pentru a ajunge la această stare unificată și unitară, creștinul are nevoie de împărtășirea Duhului Sfânt, Care se revarsă de la Tatăl prin Fiul și umple de pace și bucurie inima creștinului. Creștinul trebuie să se străduiască să realizeze în viața sa această stare de perpetuă mărturisire, celebrare și manifestare a dragostei lui Dumnezeu.

Într-un suprem gând de împăciuire umană, Dumnezeu ne cheamă la frățietate și dragoste, la deschiderea ochiului duhovnicesc din noi, pentru a vedea în chip limpede acea sămânță divină, care aduce bucuria și bunătățile veșnice.

Umanitatea se cere astăzi refăcută în Hristos, Dumnezeu-Omul, în chipul delicat, transparent ca sursă a sfințeniei în participare, din Sfințenia absolută. Încorporându-l pe Hristos în Biserică prin, Sfintele Taine, participăm și noi la sfințenia Sa, devenind mai buni și atenți unul pentru celălalt săvârșind faptele cele bune.

Mai mult ca oricând, timpul actual cere această disponibilitate de curăție în relațiile interumane, din sursa supremă a Fiului lui Dumnezeu, Cel ce se jertfește pururea și înviază în Taina Euharistică, celebrată în Sfânta Liturghie.

Pe Iisus Hristos îl implorăm în rugăciune, în urgența acestui timp atât de dificil în ceea ce constituie dezvăluirea sensurilor definitorii ale persoanei și raza de lumină a istoriei, alături de sfinții săi.

În Iisus Hristos, durerea și moartea sunt învinse și devin mijloace de sfințire a firii umane. Hristos Domnul a asumat durerile și moartea, a învins în Sine moartea, devenind reală comuniunea omului cu Dumnezeu.

În iubire se revarsă totul. Și numai prin acest schimb curat de intenții, de gânduri, de fapte, oamenii sporesc în dragoste, în comuniune sinceră. În dragostea lui Dumnezeu omul simte, harul Său, care se revarsă într-un suflet schimbat, eliberat de egoism! Teologia ortodoxă vorbește de o analogie între creșterea puterilor omului, prin dragostea ce-l leagă de altul și îndumnezeire, ca ultim raport al nostru de dragoste cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a venit să restaureze o ordine pe care omul a călcat-o. Să restaureze o ordine în umanitatea Sa, prin împăcarea cu Dumnezeu, cu dreptatea, cu sfințenia Lui.

În relație cu această ordine obiectivă, cu sfințenia la care aspiră conștiința umană, aflăm un sens în suferință. Credinciosul creștin o acceptă ca o cale a purificării, a transfigurării. Vouă vi s-a dat Harul ca să și pătimiți pentru Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel (Filipeni I, 29). Suferința ispășitoare e o harismă. Poartă în ea vindecarea și înnoirea pentru că în suferință și moartea harică a prezent Dumnezeu și aduce sfințirea și, totodată, sufletul însuși rămâne viu. Firea lui umană e dezlegată de osânda și pedeapsa morții, umplându-se dinlăuntru de sfințenie și nestricăciune în însăși această acceptare de bună voie a suferinții și stricăciunii morții. Astfel firea sfințită și fără de prihană o aduce drept cea mai curată jertfă în îndumnezeire.

Fiind Fiul lui Dumnezeu lucrarea dumnezeiască era nedespărțită de lucrarea sau pătimirea omenească. Omenescul acoperea dumnezeirea Lui în întregime cu întregime Lui, dar în întregimea omenescului se străvedea dumnezeiescul căci era un omenesc biruitor al păcatului și liber de neputințele necesității în asumarea liberă a acestor slăbiciuni.

Un rol important în îndumnezeirea oamenilor prin împărtășirea de Trupul Domnului prezent în Taine îl are Duhul Cuvântului, ca iubire a Tatălui față de Fiul și față de noi. Cuvântul dumnezeiesc după Întrupare rămâne conștient de limita eforturilor sale prin natura omenească. Cât a fost Iisus Hristos cu firea omenească pe pământ, trupul său îndumnezeit era supus slăbiciunilor, patimilor, suferinței. Îndumnezeirea firii sale omenești cât a purtat-o pe pământ în condițiile de existență concretă a istorie, era încă în opacitatea și rezistența materiei. Era Om deplin, iar natura Sa dumnezeiască nu L-a scos din legea pământească a încercărilor și suferințelor omenești. Numai prin îndumnezeirea de la Înviere au putut însă să se reveleze deplin adâncimile iubirii dumnezeiești. Căderea solzilor de pe ochii omenești ai ucenicilor care, cu prețul vieții, L-au propovăduit lumii pe Iisus Hristos Cel înviat.

Sfânta Liturghie și cele Șapte Sfinte Taine săvârșite în locașul bisericesc sunt trăite de credincioși ca evenimente sfinte care se săvârșesc în lume și transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Aceasta îmbracă locașul bisericesc cu însușirea sfințeniei. Ele sunt ca niște flori care deși cresc în anumite locuri, își întind mireasma lor la distanțe mari, oriunde sunt ființe capabile să o simtă.

Concluzii

Omul devine bun pentru mulți, numai în viața de trăire în Biserică, participând la sfințenia Bisericii. În ambianța de trăire în Dumnezeu, lucrurile își redobândesc adevăratul lor sens (ca imprimare rațională în raționalitatea lumii-chip al Raționalității supreme) și personale se ajută și se împlinesc reciproc, dăruindu-și una alteia din bunurile ei. Numai în această nevoie dăruitoare de cuvânt și fapte îl întâmpinăm pe Hristos din care izvorăște puterea sfințitoare peste darurile noastre. În Biserică se săvârșește taina sfințirii lumii și lucrurilor ei. Darul nostru către aproapele trebuie să izvorască din dragostea pe care o simțim venită nouă de la Dumnezeu; să ne sensibilizăm ființa spre tot lucrul bun și necesar persoanei umane. Un cuvânt curat adresat semenului îl liniștește, îl despovărează de grijile vieții, îl întărește. E cuvântul și fapta care izvorăsc din puterea lui Dumnezeu.

Dacă oamenii se depărtează de Dumnezeu, peste lume apasă un întuneric care pustiește, ucide. Trebuie să ne hrănim din izvorul vieții în Dumnezeu, prin participarea la Sfintele Taine, la Sfânta Liturghie – Taina Tainelor, să-l gustăm, să-i simțim bunătatea și atunci viața noastră se aprinde spre lucrarea faptelor bune, ca rod al Harului Duhului Sfânt.

Se face astfel începutul adevăratei slujiri în lume, după pilda sfinților ca chipuri curate de imitare a lui Hristos pe pământ.

Sfințenia divină nu s-a întrupat ca să rămână izolată, ci ca să se împărtășească și să sfințească pe credincioși. Deci, inițiativa chemării la sfințenie și a împărtășirii sfințitoare o are Iisus Hristos.

Bibliografie

Izvoare

***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992,

Lucrǎri patristice

Grigore de Nyssa, Sf., Despre Fericiri, IV, PSB, vol. 29,

Ignatie Teoforul, Sfântul, Cǎtre Efeseni, IX, 2, în: Scrierile Pǎrinților Apostolici, PSB,1,

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, partea a II-a, în Părinți și scriitori bisericești, IBMBOR, București, 1990,

Idem, Ambigua, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1983,

Cǎrți, reviste

Antoine Costa de Beauregard, Pr. Marc, Stăniloae, Pr. Dumitru, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, ed. a III-a, trad. [din lb. fr.] de Maria-Cornelia Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007,

Bria, Pr. prof. dr. I., Credința pe care o mǎrturisim, EIBMBOR, București, 1987,

Idem, Curs de Teologie și practicǎ misionarǎ ortodoxă, București, 1999,

Bulkgakov, Serghei, Ortodoxia, Ed. Paideia, București, 1994,

Cornițescu, Diac. Prof. Emilian, Rugăciunea, în G.B., nr. 4-6, 1991,

Evdokimov, Paul, Ortodoxia, EIBMBOR, București, 1996,

Galeriu, Pr. Constantin N., Jertfă și răscumpărare (teză de doctorat), București, 1973,

Horia, Alexandru, Vorbirea în șoaptă, Ed. Anastasia, București, 1995,

Mladin, Mitropolit Nicolae, Asceza și mistica paulinǎ, Ed. Deisis, Sibiu, 1996,

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Temeiurile Scripturistice ale închinării credinciosului în Sfânta Biserică, în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 3,

Plămădeală, Mitrop. Antonie, Tradiție și libertate, Ed. Sofia, București, 2010,

Radu, Pr. Prof. Dumitru, Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, în îndrumări misionare, București, 1986,

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Biserica, Trupul tainic al Domnului în Duhul Sfânt, în Teologia dogmatică Ortodoxă, vol. II, București, 1978,

Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice, XVIII (1966), nr. 9-10,

Idem, Ascetică și mistică, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 1993,

Idem, Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în Hristos, Ortodoxia, XXXIV, nr.3, 1982,

Stăniloae, Lidia Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, col. memorii/ jurnale/ convorbiri, Ed. Humanitas, București, 2000.