Idealul Educațional sau Idealul Pedagogic

ARGUMENT

Idealul educațional sau idealul pedagogic reprezintă modelul sau prototipul după care trebuie format orice copil, orice tânăr, cu ajutorul educației. Idealul educațional este expresia aspirațiilor societății. Noțiunea are echivalent în expresiile: scopul pedagogic sau idealul de viață.

Există multe metode prin care copiii pot fi ajutați să învețe și să exerseze conceptele și deprinderile învățate. Jocurile didactice oferă cea mai bună motivație de învățare, ele pot fi confecționate ușor, și ceea ce este mai important, ele oferă posibilități multiple de ilustrare a conținuturilor programelor școlare.

Jocurile sunt împărțite pe categorii în funcție de deprinderile cerute, de manipularea lor, deprinderile necesare pentru cele mai multe dintre jocuri se suprapun. Jocurile didactice pot servi mai multor scopuri, un joc poate fi considerat în același timp, ca fiind de manipulare, dar și cognitiv – de exemplu jocurile de tip puzzle.

Jocul este situația ce oferă prilejurile cele mai bogate prin care copilul poate învăța experimentând activ. Pentru copil “jocul” este munca sa, iar adulții nu trebuie să minimalizeze această activitate, nici seriozitatea cu care ea este îndeplinită de cei mici. Mai degrabă adulții ar trebui să se bucure că micuții învață, făcând efectiv ceva, așa cum spune un vechi proverb chinezesc:

“Aud și uit

Văd și țin minte

Fac și înțeleg.”

Jocul este o activitate fundamentală la vârsta preșcolară, se realizează și fără un scop clar, ca plăcere gratuită. El rămâne plăcere atractivă la școlarul mic. El este mai complex, implică funcțiile formative, funcțiile de relaxare, funcțiile de facilitare, a adaptării copiilor la activitatea de învățare, care devine activă, dominantă, de asemenea funcții de dezvoltare psiho-fizice și de satisfacere a trebuințelor de activitate.

Cunoscând rolul deosebit pe care îl are jocul în formarea și dezvoltarea intelectuală a preșcolarului, mi-am fixat pentru cercetare tema: “Jocul didactic ca modalitate de formare a deprinderilor de activitate intelectuală a preșcolarului”, în ideea că înainte de a intra în școală

copilului preșcolar i se pot forma și dezvolta și capacități intelectuale, că acesta poate efectua anumite operații intelectuale.

Între deprinderea de învățare și operațiile intelectuale există o relație de interdependență reciprocă. Între acestea două există deprinderea de muncă independentă. Pentru a ajunge la un nivel de performanță în raport cu particularitățile copiilor de 5-7 ani, se impune selecția, imaginația .și adoptarea unor sisteme de jocuri didactice ș: jocuri exerciții special destinate, activități care se bazează pe procedee intuitive, acționare, aplicam e.

Prin jocurile didactice desfășurate se urmăresc la copii formarea capacităților și deprinderilor intelectuale de a-i învăța să conducă, să colaboreze, să se adapteze, să se cultive.

Lucrarea este structurată pe patru capitole:

„Importanța și necesitatea deprinderilor intelectuale la vârsta preșcolară" – cuprinde aspecte psihologice ale formării deprinderilor intelectuale.

"Raportul dintre joc și dezvoltarea intelectuală a preșcolarului" – subliniază rolului important pe care-l joacă activitatea conducătoare din grădiniță asupra formări: ș: dezvoltării intelectuale a copilului preșcolar.

''Rolul jocului didactic în procesul de predare – învățare din grădiniță" – prezintă particularitățile și importanța jocurilor didactice în procesul instructiv – educativ și experimente constatative și de ameliorare în aplicarea acestora.

"Capacități și deprinderi intelectuale probate de preșcolari la sfârșitul unui program de aplicare sistematică a jocului didactic în procesul formării deprinderilor intelectuale" – analizează eficiența aplicării sistematice a jocului didactic in procesul formării deprinderilor intelectuale.

IMPORTANȚA ȘI NECESITATEA DEPRINDERILOR INTELECTUALE LA

VÂRSTA PREȘCOLARĂ

“Câmpul de muncă intelectuală este mai obositor decât pe câmpul pe care se moare sau se seamănă grâul.”

H. Balzac

1.1. Delimitări conceptuale

Deprinderile se definesc ca "mijloace de acțiune, componente automatizate ale activității conștient elaborate, consolidate prin exercițiu, dar desfășurate fară control conștient permanent”(Crețu T. – “Deprinderile în psihologie” E.D.P. București. 1991).

“Automatismele sunt procese de prescurtare a gândirii, ele despovărează conștiința, lăsând-o să se concentreze asupra liniilor directoare ale acțiunii" (Chirav A. și Radu I. – "Deprinderile în psihologia generală” E.D.P. București, 1976.

"Deprinderea este capacitatea de a aplica informația cu ușurință, rapid, operativ și cu randament sporit, cu respectarea tuturor calităților priceperii (corectitudinea, iscusința, abilitatea) in condiții variate ș: schimbate” (Boitaș I. – "Pedagogie" Ed. AII București, 1948).

Învățarea deprinderilor intelectuale pare a fi cumulativă, necesitând o îmbinare a deprinderilor intelectuale mai simple care au fost, în prealabil, învățate și pot fi regăsite.

Deprinderile suni modele de comportament învățate și stereotipizate. cum sunt unele modele de acțiune mental sau practice, obiectuală, prin care se rezolvă algoritmic tipuri concrete de situații – problemă.

Procesele psihice se desfășoară în perioade, studii, faze, etape, constituind "capitol

distinct” ale aceleași istorii individuale. Dezvoltarea psihică a copilului este condiționată de mai

mulți factori.

Sub influența jocului și a activităților frontale precum și a îndrumărilor educatoarei, la copil apar particularități psihice noi. Experiența lui cognitivă se amplifică, sfera reprezentărilor se extinde, operațiile gândirii se conturează, memorarea și reproducerea capătă atributul responsabilității.Toate aceste schimbări și multe altele conferă studiilor preșcolarității particularități specifice.

Ca parte componentă a sistemului de învățământ forma instituționalizată a educației preșcolare face obiectul preocupărilor reformei din acest domeniu și îi pune pe specialiști în fața nevoii de creștere a eficienței prin elaborarea unor strategii în conformitate cu obiectivele clar formulate ale învățământului preșcolar, dar în condițiile respectării absolute a potențialului bio- psihic real specific vârstei. Dintre toate componentele educației rolul primordial îi revine educației intelectuale dat fiind contribuția ei la formarea personalității. Parte componentă a procesului dirijat al dezvoltării copilului, educația intelectuală și instituția preșcolară are o mare greutate specifică pentru că asigură deschiderea către cunoaștere și oferă posibilitatea reală a primilor pași în procesul de integrare. în limitele unei succinte prezentări mă voi opri în contemporaneitate, aici și acum când dezvoltarea copilului de vârstă preșcolară capătă dimensiuni raportate 1a o altă optică pedagogică.

Preșcolarul este un om în devenire pe care demersul pedagogic îl realizează în funcție de cerințele epocii în care trăim. Copilul se construiește ca om prin netulburata îndrăzneală cuprinsă în primele sale confruntări cu necunoscutul prin curiozitatea episistemică a primelor sale aventuri de cunoaștere concentrate în repetatul “ce?", “de ce?" în înariparea imaginației lipsite de cenzură. Oprindu-mă asupra premiselor educației intelectuale a preșcolarilor subliniez mai întâi câteva obiective educative ale vârstei preșcolare în domeniul cunoașterii. Problema esențială constă în a aplica în mod corect și creator metodologiile luându-se în considerare particularitățile recente ale mediilor hiperinformatizate și mediatízate precum și cele legate de evoluția actuală a copilăriei in comparație cu trecutul ei. Pornind de la realitățile actuale de la noi se pot descoperi numeroase căi de intervenție eficiente și înregistra modificări reale petrecute chiar sub ochii noștri.

Din cauză că ne găsim la întâlnirea a două activități complementare, care urmează să-și definească fiecare rolul specific în dezvoltarea ulterioară a copilului, joc-învățare este indicată o ierarhizare a lor Această delimitare se face după criterii educative verificate si cu convingerea fiecărei educatoare că ea pune bazele unei dezvoltări sigure ș: soiide pentru întreaga evoluție ulterioară a fiecărui preșcolar în sensul valorificării optime a potențialului bio-psihic de care dispune fiecare preșcolar. Este absolut necesar să se asigure premisele de bază și activizarea

proceselor necesare atingerii unui nivel optim in dezvoltarea tuturor trăsăturilor psihice acestea fiind următoarele:

asigurarea unei cunoștințe ordonate, dirijate și sistematice:

punerea bazelor unei atitudini disciplinate, receptive și conștiente;

stimularea și solicitarea capacităților care vor deveni baza dezvoltării intelectuale ulterioare (curiozitate, memorie, imaginație, înțelegere) a motivației activității desfășurate în general.

Întreaga această activitate programată a perioadei preșcolare urmărește realizarea pe de-o parte a unui aspect informativ, iar pe de alta a unuia formativ. Activitățile prevăzute în programa învățământului preșcolar urmăresc stimularea și dezvoltarea tuturor proceselor menite să asigure o continuă dezvoltare intelectuală fiecărui copil. Varietatea jocurilor libere dirijate, individuale/ colective, jocuri cu rol, jocuri de creație natura regulilor ce trebuie respectate, informația transmisă prin jocuri, priceperile vizate prin aplicarea lor și receptivitatea copiilor față de ele reprezintă un vast teren de exerciții și antrenamente. La acestea se adaugă unele influențe externe, diverse, flexibile, durabile asupra condiției preșcolarului consolidând sau slăbind unele achiziții anterioare. Relația joc-învățare nu trebuie văzută ca o relație de opoziție (jocul ca repaos-învățarea ca muncă) ci ca două activități complementare concomitente sau alternative.

Pornind de la atracția pe care o reprezintă jocul pentru copii, am realizat un program complex de activități care vizează formarea și dezvoltarea unui sistem de însușiri psihice. Gradarea, combinarea, eșalonarea și evaluarea acestora constituie o adevărată metodologie creativă care poate fi adaptată diverselor situații cerute de componența și calitatea grupelor de copii prin jocuri și activități simple am urmărit antrenarea treptată a copiilor în operațiuni colective și individuale, mergând până la competiții: cine observă mai corect, cine redă mai bine. cine s-a uitat mai atent, cine a reținut mai multe. Valorificând cu tact capacitatea fiecărui copil de a-și îmbogății fondul aperceptiv și volumul reprezentării, precum și pe aceea de a comunica în mod corect cu cei din jur. am asigurat o dezvoltare continuă și adecvată a tuturor funcțiilor psihice a preșcolarilor. Implicarea treptată și antrenarea copiilor în acțiuni tot mai complexe (pretențioase) și ajutați să le rezolve corect a reprezentat de fapt realizarea scopului final și anume pregătirea temeinică a preșcolarilor pentru activitatea următoare: cea școlară.

Conform unei concepții modeme in grădiniță “învățarea'’ capătă un sens larg fiind îndreptată nu

numai spre acumularea de cunoștințe ci este concepută ca o activitate legată strâns de latura psiho-socială a copilului sprijinindu-se pe structura concretă a gândirii acestuia.

În grădiniță se realizează învățarea spontană, dar și cea dirijată, mai ales prin conținutul activităților obligatorii, adică pe calea acelor modalități, care anunță și pregătesc copilul pentru lecția din școală, pentru trecerea treptată de la joc la activitatea școlară. Prin intermediul acestora copilul primește informații suficiente și corecte despre mediul înconjurător și formează priceperea de a observa, capătă deprinderea de exprimare corectă, înțelege sensul noțiunii de mulțime, învață să opereze cu mulțimile, în anumite condiții care devin cerințe ale modului de lucru.

Înțelegerea se condiționează de participarea activă a copilului în procesul cunoașterii prin angajarea lui în descoperirea noului din universul necunoscut lui, prin accentuarea elementelor de problematizare.

O cerință esențială a realizării educației intelectuale la vârsta preșcolară este aceea ca elementul de joc să rămână o dominantă a întregii activități din grădiniță, chiar dacă sarcinile procesului instructiv devin din ce în ce mai complexe. Păstrarea echilibrului dintre creșterea volumului informațional și specificul vârstei preșcolare este asigurat de respectarea acestei cerințe. Operațiile gândirii pot fi foarte bine dezvoltate într-un joc exercițiu pe cât sunt de bine realizate într-o oră de matematică la micul școlar de clasa I, cu precizarea că realizarea cadrului de joc este în mare măsură condiționată de tactul și măiestria pedagogică a educatoarei. Procesul instructiv din grădiniță este condiționat de măsura în care alături de alte cerințe se respectă și aceea a valorificării experienței personală a copilului. Avem datoria de a sistematiza, de a organiza, de a completa și de a corecta informațiile pe care le dețin copiii la începutul activității preșcolare organizate.

În acest mod am realizat de timpuriu structura gândirii sistematice și am făcut posibilă integrarea noilor cunoștințe în sfera celor deținute anterior de copil. Posibilitatea de a conduce dezvoltarea copilului către operațiile de analiză și sinteză pregătind abstractizarea și generalizarea depinde de felul in care am realizat participarea activă a copiilor la jocul-exercițiu, în mânuirea materialelor cu forme cât mi diverse, care să le permită realizarea concretă a unor operații de comparație, analiză și sinteză.

Caracterul mai liber, mai puțin direcțional al jocului la grupa mică favorizează dezvoltarea

gândirii prin acțiune, în timp ce la grupele mari acest efect se obține prin formularea unor sarcini precise de către educator, care să permită apropierea copilului de activitatea școlară. A fost de asemenea necesară intervenția mea în vederea formării la copii a capacitiăților de autoevaluare și conștientizare a eventualelor greșeli pentru a putea fi evitate pe viitor.

Ținând seama de diferențele mari, reale cu cauze foarte diferiteîn dezvoltarea intelectuală a copiilor preșcolari se impune o activitate individualizată ceea ce implică pe de o parte înțelegerea acestei necesități, iar pe de altă parte constituirea unor grupe rezonabil dimensionate numeric.

Pentru a asigura copiilor o dezvoltare sistematică este necesar ca atenția și observația să fie dirijate, supravegheate și îndrumate in așa fel încât obiectul, fenomenul sau persoana să fie cuprinse cu privirea, să fie examinate în amănunt, întâi pe părți și apoi în ansamblu. La fel și în cazul în care copiii ascultă ceva, ei trebuie ajutați să perceapă corect sunetul, să înțeleagă cuvintele și să lege in propoziții. Cu exerciții de acest gen trebuie începută activitatea de dirijare a cunoașterii, care trebuie să aibă și un suport-material intuitiv, cu cât vârsta preșcolarilor este mai mică.

Formarea și consolidarea unei atitudini receptive, contante și conștiente în procesul activității este un pas foarte important în dezvoltarea intelectuală a preșcolarilor. Corectarea atitudinilor, încurajarea, solicitarea treptată a diverselor funcții, evaluarea obiectivă a progreselor sunt la fel de importante și trebuie avute tot timpul în vedere.

In domeniul educației intelectuale, formarea și dezvoltarea capacităților individului, a funcțiilor cognitive, a structurilor operatorii precum și a mobilurilor sau a mecanismelor motivaționale reprezintă esența întregii activități preșcolare. Activitatea de învățare presupune o abilă intervenție menită să îndrume, să dirijeze și o alta să stimuleze și să întrețină interesul preșcolarului pentru cunoaștere și formare. Se știe că nu atât numărul, cât mai ales și varietatea informațiilor contează, modul în care sunt percepute și asimilate, integrate în experiența anterioară a copilului. Facilitarea înțelegerii unor informații, situații, fapte constituie esența programului pe care educatoarea îl realizează împreună cu preșcolarii. Preșcolarul trebuie să dobândească premisele activității școlare, să posede principalele deprinderi solicitate de activitatea școlară și să fie capabil să se adapteze cu ușurință sarcinilor și specificului activității școlare care urmează.

Formarea și consolidarea treptată a linei atitudini maleabile în acord cu exigențele unui regim comandat și dirijat, reprezintă obiectivul prioritate și o premisă a oricărui tip de educație, cu deosebire acelei intelectuale. Prin selectarea și adaptarea obiectelor educației intelectuale la nivelul învățământului preșcolar, am putut contribui la dezvoltarea conștiinței de sine a fiecărui

preșcolar și prin aceasta la înlesnirea integrării sale în colectiv și în sistemul exigențelor școlare și ulterior sociale.

Educația intelectuală încorporează principale valori (binele, frumosul, adevărul, demnitatea, cinstea) și devine suportul principal al structurii unei personal al structurii unei personalități autentice.

Modul în care aceste valori se întrepătrund în ceea ce numim cultură generală sau specială constituie specificul unor persoane și influențează stilul de viață al acestora.

Finalitățile educației intelectuale reprezintă repere importante pentru întregul proces de formare, de autoeducație și de educație permanentă. Observația logicianului P. Botezatu că „educația poate mai mult, când este mai puțin importantă: în copilărie nu poate fi de mare folos în valorificarea condițiilor specifice vârstelor preșcolare și școlare. Unitatea, continuitatea și corelația educației intelectuale cu celelalte educații sunt puncte de orientare și de sprijin în procesul formării și al dezvoltării fiecărui tânăr. A-i învăța pe elevi să învețe reprezintă nu numai un obiectiv al educației intelectuale ci și o important achiziție și motivație, o aspirație către cunoaștere și o dorință de a stăpâni cunoștințele dintr-un anumit domeniu. Chiar și numai formarea și dezvoltarea dorinței de a învăța la această vârstă reprezintă un succes al pregătirilor pentru treapta următoare de învățământ, pe care sperăm că o vor consolida și transforma într-o atitudine permanentă.

Perioada preșcolară reprezintă o etapă a dezvoltării copilului în care se contruiesc. se așează, se împletesc și se delimitează treptat principalele trăsături ale viitoarei personalități.

De aceea educatoarea se consideră „un arhitect", „un proiectant”, și un „constructor" de un gen cu totul aparte cârc trasează liniile viitoare de dezvoltare a unor ființe aflate în creștere și într-o devenire permanentă.

Jocurile copiilor din grupa mică constau în repetarea stereotipă a mișcărilor și acțiunilor simple. In ele predomină elementele intuitive, iar conținutul lor este relativ sărac.

Procesele cognitive, percepția, memoria, imaginația, gândirea, limbajul se desfășoară în situații concrete în contexul acțiunilor practice, obiectuale.

Important este ca educatoarea să încurajeze căutările “spontane ale copilului … care cer ca orice adevăr ce trebuie cucerit să fie reinventat sau cel puțin să fie reconstruit și nu doar (Piaget J. – -"Nașterea inteligenței la copil" E.D.P. București, 1973).

Operațiile gândirii se constituie în activitatea practică nemijlocită. Copilul este constructor activ al structurilor sale cognitive care generează la rândul lor noțiuni și operații potențiale mai complexe.

Datorită influențelor formative administrate pe fondul activității ludice intercorelaționată cu activitățile programate in grădiniță, se înregistrează progrese la grupa mare.

Percepția se detașează de situațiile concrete diferențiate prin intermediul acțiunilor obiectuale. Rolul lor nu trebuie subestimat.

1.2. Formarea deprinderilor intelectuale la vârsta preșcolară

"Copilul dorește însă să știe cât mai multe, pune nenumărate întrebări, experimentează, pune mâna pe toate ridicându-se de fiecare dată deasupra lui însuși" (Aebli H. – "Didactica psihologică’’. București. 1973).

Analiza și sinteza însușirilor obiectelor, preșcolarul o poate realiza fără participarea analizatorului motric, ci numai în planul percepției vizuale. Educatoarea trebuie să controleze măsura în care copilul observă ceea ce este de văzut când copilul de uită la obiect.

Preșcolarul mare este în stare să detașeze un obiect de fondul altor obiecte, să descompună mental obiectele cu însușirile respective, să-l recompună potrivit cu raportul părților componente ale acestora.

Este posibilă apariția scopului mecanic – notă definitorie a memorării și reproducerii voluntare.

La început, în cadrul jocului, iar mai târziu pe baza instructajului verbal, copilul înțelege legătura dintre cele două procese: pentru a putea fi reproduse datele respective trebuie să fie în prealabil memorate. Saltul calitativ se produce în formarea proceselor cognitive, se explică prin dezvoltarea limbajului interior și exterior. La acest nivel de dezvoltare copilul poate să efectueze operații în plan mintal. Comunicarea verbală dobândește înțeles. Pronunția copilului se corectează, lcxical devine mai bogată, iar propozițiile sunt formulate potrivit regulilor gramaticale. Limbajul vorbit devine un instrument simbolic de dobândire a cunoștințelor noi. întrebările adresate educatoarei confirmă nevoia de comunicare efectivă pentru contactul social cu altul, pentru schimbul de semnificații și pentru confirmarea că au fost însușite corect. L_~ raiul se perfecționează, se va limpezi, va deveni mai clar și mai corect.

Copilul este acela care solicită reacții verbale din partea adultului, iar întrebările care-i sunt adresate pot oferi, prin răspunsurile primite, achiziționarea unor noi modele de structuri verbale – condiție necesară pentru dezvoltarea limbajului infantil. Comunicarea copilului cu cei din jur asigură dezvoltarea sa psihică și răspunde unor nevoi adânci a ființei umane în devenire.

Pe parcursul acestei comunicări, copilul învață limba maternă care devine pentru el “o metodă de informare asupra vieții, un mijloc de obținere a ceea ce dorește, o modalitate de satisfacere a curiozității nepotolite care-1 devorează"(Penfied).

Datorită strategiilor didactice utilizate în grădiniță, copilul depășește forma limbajului situativ și își dezvoltă capacitatea de a folosi limbajul contextual.

Activitatea de dezvoltare a vorbirii atestă posibilitatea și utilitatea cultivării limbajului oral efectuându-se exerciții de pronunție, de exprimare, de conversare.

Deprinderile de vorbire au o mare importanță și un suport indispensabil al gândirii multilateral a copiilor.

M. Laurent-Delchet susține că voința dc comunicarc antrenează voința de a citi și de a

scrie.

Vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește treptat, se învață și se sistematizează prin nenumărate exersări, experiență ce debutează în copilărie și se extinde pe parcursul întregii vieți.

Dezvoltarea limbajului exterior, dezvoltarea logicii copilului este o funcție directă a limbajului social al acestuia.

Stăpânirea limbajului se impune de la prima treaptă a modelării gândirii, ea fiind cea mai eficientă.

Educatoarea este solicitată în calitate de formator al mediului din care se va dezvolta întreaga construcție articulată a spiritului creator. Vârsta preșcolară este perioada din viață când plasticitatea sistemului nervos este mare și când prin însăți creșterea posibilăților neurometrice cu fiecare an, permit stimularea formării și dezvoltării unei vorbiri corecte sau înlăturarea vorbirii deficitare.

Formarea și dezvoltarea unei vorbiri corecte este un deziderat de primă necesitate în această etapă a dezvoltării copilului.

Vorbirea se învață în mod spontan prin imitație. în vederea pregătirii pentru școală se cere o influență educativă sistematică asupra dezvoltării vorbirii. în această acțiune sunt vizate toate aspectele vorbirii: fonetic, lexico-semantic, structură gramaticală, expresivitate. Preșcolarul învață limbajul, acest sistem de semne codificate, prin care el își exprimă dorințele, gândurile, emoțiile și sentimentele. Conștientizată și obiectivată prin exprimare verbală, viața psihică a copilului devine o realitate ce poate fi cunoscută și altora.

Limbajul deține o importantă funcție acțional-reglatorie pe care copilului o învață, învățarea limbajului constituie un proces complex laborios și de lungă durată.

In grădiniță copilul vine cu niveluri evolutive verbale care fac absolut necesare intervenția activă a educatoarei, temei pentru care programa consacră un capitol special “Dezvoltarea limbajului”.

Pentru formarea limbajului și a comunicării orale un rol important îl au exercițiile speciale de îndrumare a cuvintelor în contexte noi.

Memoria copilului preșcolar cere o mare plasticitate. El poate învăța cu mare ușurință diverse cuvinte, înțelegând ceea ce i se explică în mod inteligent.

Limba poate constitui mijloc de comunicare și cunoaștere a cuvintelor ce se asociază în propoziții și fraze, schimbându-și forma după anumite reguli gramaticale. Preșcolarul nu cunoaște aceste reguli, dar respectă în vorbire aceste reguli gramaticale de îmbinare a cuvintelor în comunicarea verbală. Limbajul intern este mecanismul de bază al gândirii, al operațiilor intelectuale având importanță deosebită în efectuarea operațiilor gândirii. Acest limbaj devine o exprimare sonoră a gândirii, acompaniază acțiunile copilului.

Etapele dezvoltării funcționale a activităților mentale:

-Formarea acțiunilor în planul obiectelor reale

-Formarea aceleeași acțiuni în planul limbajului cu voce tare

-Etapa efectuării acțiunii în planul limbajului desfășurat doar pentru sine

Analiza dezvoltării acțiunilor de joc arată că, copiii se sprijină pe obiecte susține și acționează cu ele. Acțiunile de joc au un caracter intermediar căpătând treptat caracterul de acțiuni mentale cu semnificații ale obiectelor efectuate m planul limbajului cu voce tare, căpătând caracterul gestual – indicator – general.

În perioada preșcolară copilul învață să numere operând practic cu obiecte. Operațiile logice trebuie învățate prin manipularea obiectelor reale, fără a apela la numere, prin exerciții și reprezentări.

Prin contactul nemijlocit cu obiectele lumii' reale copilul sesizează primele aspecte matematice referitoare la mulțimi, se pun bazele gândirii asambliste.

Operațiile gândirii se formează prin interiorizarea treptată a acțiunilor practice și verbale până se ajunge la schematizarea și modalitatea de lucru mental. Dezvoltarea operativității gândirii este rezultatul îndrumării și coordonării întreprinse de educatoare.

Fiind rezultatul învățării, deprinderile sunt inconștiente și autonome și în anumite faze subconștiente, pot fi ușor trecute sub controlul conștient Dezvoltarea treptată a deprinderilor are atât sens cumulativ cât și calitativ.

Criteriul organizării trebuie să țină seama de evoluția și întărirea deprinderilor, generalizarea capacităților însușite, prin aplicarea lor în situații multiple și variate, precum și procedarea unui transfer optim al capacităților însușite pe baza repetării, întreținerii și extensiei lor.

Formarea la copiii de vârstă preșcolară a deprinderilor intelectuale se realizează în mod gradat prin diverse activități cu toată grupa și prin joc, respectând particularitățile psiho- indi viduale și cele ale învățării la diferite vârste.

Urmărind realizarea obiectivelor prevăzute de programă se acționează în sensul stimulării, formării și perfecționării deprinderilor de activitate intelectuală a preșcolarilor.

În realizarea jocurilor și exercițiilor se căută să se antreneze toți analizatorii: vizual, auditiv, tactil, olfactiv, pentru a ajunge la formarea unor deprinderi intelectuale cum ar fi:

deprinderea de a asculta indicațiile verbale ale educatoarei;

deprinderea de a observa;

deprinderea de a analiza și descrie;

deprinderea de a stabili asemănări și deosebiri;

deprinderea de a compara;

deprinderea de a generaliza;

deprinderea de a se orienta în spațiu.

La vârsta preșcolară, copilul gândește mai ales cu ochii, cu urechile, cu mâinile și maniera în care gândește îi este cea mai la îndemână. Este inutil să căutăm un sprijin în efortul voluntar la această vârstă, când numai plăcerea constituie imboldul principal in ochii copilului. Pedagogia acestei vârste nu se poate baza decât pe ceea ce îl interesează pe copil, pe ceea ce îi stârnește curiozitatea, îi încurajează elanul și îi provoacă o satisfacție. De aici și ponderea mare pe care trebuie să o aibă activitățile pe bază de joc didactic.

Jocul didactic, bine organizat și condus cu pricepere, ajută nu numai la înțelegerea și însușirea unui oarecare volum de cunoștințe, ci, prin exersarea acestora într-un sistem dirijat, se ajunge la construirea unor structuri mentale, la dezvoltarea unor capacități intelectuale.

Ca formă de organizare, jocul didactic este o categorie de joc care îmbină armonios elementul instructiv-educativ cu elementul distractiv. în învățământul preșcolar prin jocurile didactice desfășurate se transmit, se consolidează, se precizează și se verifică cunoștințele copiilor.

Folosirea jocului didactic în procesul instructiv-educativ stimulează interesul copilului față de activitatea care se desfășoară, face ca cei timizi să devină mai volubili, mai activi, mai curajoși, să capete mai multă încredere in forțele lor, mai multă siguranță și tenacitate. Atât în învățământul preșcolar cât și în cel școlar, prin jocul didactic copiii înțeleg mai ușor noțiunile datorită echilibrului care se realizează între procesele afective, cognitive și cele voliționale, copilul realizând cu ușurință ceea ce u place.

Prin joc procesul de adaptare a metodelor și procedeelor la particularitățile individuale ale copiilor, în vederea atingerii scopului instructiv-educativ, se realizează mai ușor. Copiii așteaptă cu multă bucurie momentul de joc, iar evaluarea devine un moment palpitant, cu evidente valențe formative.

Jocul didactic ca formă de organizare a activității, stimulează în cel mai înalt grad procesele psihice. Prin joc fiecare copil își verifică și confruntă cunoștințele cu cele ale întregului colectiv, în conformitate cu sarcinile grupului. Are loc astfel, o autoevaluare corectă, și, implicit o mai bună autocunoaștere

CAPITOLUL II

RAPORTUL DINTRE JOC ȘI DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ A PREȘCOLARULUI

„ Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în

consecință poate să acționeze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilărie fără râsetele și jocurile sale. ”

Eduard Claparede

II. 1. Jocul – activitate fundamentală Ia vârsta preșcolară

Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este ocupația preferată și cea mai captivantă pentru copii. Adulții reneagă des și repede amintirile legate de această activitate. Ideea de “joc” ne arată, în sens pozitiv, că trebuie să îndrăznim, că trebuie să luptăm, că trebuie să ne lăsăm ademeniți de această activitate. “A te juca” este o confruntare plăcută cu tine însuți, cu ceilalți, cu elemente din mediul înconjurător. In societatea noastră modernă ideea de “joc” a decăzut. Limbajul curent preferă acele sensuri ale cuvântului care trimit la o conotație negativă: “E doar un joci”, „Te joci cu mine?”. Principiul performanței, dobândirea prestigiului, comportamentul concurenți al și răsplata materială sunt astăzi motivațiile principale pentru joc. Valențele legate de fantezie și creativitate sunt lăsate în urmă.

Jocul, prieten nelipsit al copilului, reprezintă pentru perioada preșcolară principala activitate, o formă de manifestare fără bariere geografice ori religioase, o activitate care îi reunește pe copii și în același timp îi reprezintă. În decursul jocului copilul acționează asupra obiectelor din jur, cunoaște realitatea, își satisface nevoia de mișcare, dobândește încredere în forțele proprii, își îmbogățește cunoștințele. Manifestându-și dorința de a participa la viața și activitatea celor din jur, copilul își asumă rolul de adult, reproducând activitatea și raporturile lui cu ceilalți oameni. în acest fel jocul este social prin natura lui. însăși posibilitatea de a-și imagina realitatea, de a reflecta, reprezintă pentru copil sensul jocului. Prin această activitate copilul își satisface nevoile prezente și se pregătește de viitor.

În grădiniță jocul este activitatea de bază și se regăsește în toate ariile de activitate, realizând procesul de învățare într-un mod atractiv, antrenant și ușor asimilabil de către copil.

De-a lungul timpului au fost enunțate unele teorii privind originile și formele de manifestare a jocurilor. Astfel, s-a urmărit stabilirea unor puncte comune de definire a termenilor de „joc” și a conținutului lui (Kraus 1999/2000):

Teoria eliberării de energie – Noi, oamenii, înmagazinăm uneori mult prea multă energie. Prin joc noi ne eliberăm acest surplus de energie și de putere.

Teoria instinctului de joc – Oamenii posedă, asemenea animalelor, anumite capacități moștenite, care în mare parte sunt acoperite și deviate prin educație. în unele activități ale adulților, acest instinct se manifestă ca poftă de joc.

Teoria curățării — Noi, oamenii, suntem conduși de instincte inițial agresive și neadaptabile vieții în comunitate. Jocul reprezintă o posibilitate de a ne debarasa pe cale pașnică de aceste impulsuri.

Teoria exercițiului — Noi, oamenii, interpretăm jocul ca o creație înțeleaptă a naturii, pentru ca noi să avem astfel un spațiu și un timp corespunzător acomodării la diferite situații.

Teoria recreării – Noi. oamenii, alungăm stările de moleșeală și plictiseală și ne alimentăm cu energie prin joc.

Teoria satisfacerii aparente – In joc, noi putem schimba și reflecta realitatea după dorințele noastre. Cu acest prilej noi dezvoltăm puteri nebănuite.

Teoria expansiunii eu-lui propriu – Prin joc, noi învățăm și prelucrăm activități necesare în decursul vieții noastre viitoare.

Teoria dezvoltării creativității — Bazele atitudinii de joc sunt fantezia și capacitatea de organizare și modelare.

Jocul este un mijloc foarte important de dezvoltare psihică multilaterală a copilului, devenind pe parcurs o formă de activitate tot mai complexă.

Datorită schimbărilor care se produc în psihicul copilului, jocul prezintă o serie de particularități caracteristice.

La vârsta preșcolară, jocul cu subiect atinge dezvoltarea sa deplină. Acesta constă în trecerea de la reflectarea aspectului extern al acțiunii umane spre reflectarea conținutului lor intern, acela al semnificațiilor sociale. La vârsta de 3-5 ani, locul principal al jocurilor copiilor îl ocupă aspectul extern al acțiunilor cu obiectele. Datele cercetărilor atestă că motivul general, atracția pe care o simte copilul pentru joc, constă în repetarea neobosită a acelorași acțiuni, fără ca subiectul respectiv al jocului să evolueze. Astfel pregătind mâncarea pentru păpuși, copiii repetă aceleași acțiuni la nesfârșit (spălatul vaselor, așezarea mâncăriii în farfurie). Dar servirea păpușilor nu apare în joc; ele rămân până la urmă flămânde. Prin urmare, semnificația socială a acțiunilor umane rămâne nedezvăluită în joc (în cazul dat, grija părinților pentru copii).

Prezența păpușii în joc este necesară, ea dă conținut subiectului jocului, fără de care acțiunile externe își pierd motivarea și astfel încetează.

La această vârstă, conținutul jocului este relativ sărac, subiectul lui fiind instabil.

Rolurile pe care le asumă preșcolarii nu sunt de lungă durată; între copii nu se stabilesc relații dictate de subiectul jocului. Șoferul care conduce mașina nu se îngrijește de soarta pasagerilor, nu se stabilesc relații reciproce între ei. Jocul nu reflectă în mod evident relațiile sociale dintre oameni, semnificația socială a activității omului, ci numai aspectul extern al acestei activități.

“În jurul vârstei de 5 ani copilul manifestă o mare receptivitate față de povestiri, îi plac episoadele încărcate de întâmplări, este sensibil față de deznodământul echitabil moral al întâmplărilor” (Ursula Șchiopu – „Psihologia copilului” – F.D.P. București 1967).

Vârsta preșcolară mijlocie reprezintă un moment de organizare a noi particularități în dezvoltarea psihică. Copilul capătă o atitudine mai receptivă la cererile care se formulează față de el, e vioi, atent, interesat de cele ce se petrec în jurul său, are o atenție activă față de ceea ce semnifică evenimentele care participă. Este mai reținut, gândește înainte de a vorbi, capacitatea de cunoaștere se află într-o fază de intensă dezvoltare, manifestă curiozitate.

La vârsta de 3-5 ani copiii, nu sunt în stare să desfășoare în mod independent jocul didactic. Ei sunt atrași de acțiunea jocului, de situația lui intuitivă nemijlocită. Impresiile concrctc acționează asupra preșcolarilor mici mai putcmic decât cuvântul cducatoarci.

Copiilor le vine greu să înțeleagă sarcina didactică, să realizeze acțiunile de joc, să respecte în mod independent regulile jocului și să se conducă după aceste reguli.

De aceea, în grupa mică de 3-4 ani, o singură regulă dirijează conduita tuturor copiilor, modul lor de acțiunc.

În alegerea jocurilor didactice pentru copiii de 3-5 ani necesar este să se țină seama de toate aceste particularități, prin structura și conținutul lor; jocurile trebuie să fie simple și accesibile copiilor. Educatoarea trebuie să asigure preșcolarilor mici o cât mai mare posibilitate de mișcare. Cu ajutorul mișcărilor se poate reda tot ceea ce este reprezentat în ilustrații (în variantele jocurilor cu ilustrații). Acțiunea trebuie să fie legată întotdeauna de cuvânt, regulile jocului, fiind însușite mai greu, vor fi comunicate copiilor succcsiv și alternativ cu demonstrarea acțiunilor de joc.

La vârsta de 5-6 ani subiectul jocului rămâne relativ același, însă conținutul lui se îmbogățește simțitor. Schimbările semnalate se produc în direcția reflectării relațiilor sociale dintre oameni. Acțiunile externe cu obiectclc își pierd atracția pentru copil, ele trec pe planul al doilea. Jocul lot îi ocupă tot mai mult rolurile care încep să reflecte semnificația socială a activității adulților.

Preșcolarii de 5 ani încep să se ințeleagă reciproc in stabilirea subiectului jocului („ne vom juca de-a doctorul”), își repartizează rolurile („doctor”, ..soră”, ..pacient”), își aleg jucăriile și obiectele, accesorii pentru rolurile respective (halat alb pentru doctor, pansament pentru soră etc.). Copiii se organizează în jocuri cu subiect mai omogen, iar relațiile dintre ei se stabilesc și se reglementează pe baza rolurilor asumate.

Copiii se comportă într-un mod determinat, așa cum dictează conținutul rolului asumat.

Ei manifestă tendința de a apropia jocul cât mai mult de realitate, de a proceda la fel ca

adulții.

Preșcolarii sunt nemulțumiți și protestează atunci când în desfășurarea jocului se produc abateri de la succesiunea reală a acțiunilor efectúate.

Pe plan imaginar, copilul acceptă să substituie un lucru prin altul: în loc de seringă să folosească un bețișor, în loc de vată un cocoloș de hârtie, în loc de spirt – apă. Aceasta înseamnă însă că nu schimbă conținutul și ordinea reală în desfășurarea acțiunilor.

„Ceea ce caracterizează jocurile sunt tocmai acțiunile reale din viața adulților pe carc copiii tind să le reproducă întocmai. Relațiile interindividuale sunt controlate din ce în ce mai mult de regulile implicate în rolurile asumate de către copii” (Ursula Șchiopu – „Psihologia copilului” – E.D.P. București 1967).

In jocul „de-a trenul” funcția socială a mecanicului este să conducă locomotiva, să o îngrijească, să o mențină în bunăstare de funcționare, să transporte călătorii la destinație fară accidente.

Jocurile copiilor la această vârstă nu dezvăluie relațiile sociale și semnificația socială a activității umane, în toată varietatea și complexitatea lor. Astfel, mecanicul se ocupă de locomotivă, dar nu are grijă de călători, șeful de gară intră în relații cu mecanicul (semnalizează plecarea și sosirea trenului), dar nu intră în relații cu pasagerii. Deci, jocurile dezvăluie parțial rolurile și funcția socială a adulților.

O altă particularitate specifică este aceea că pe copii începe să-i intereseze și rezultatul jocului. Ii atrage nu numai aspectul distractiv dar și posibilitatea de a se manifesta în colectiv, de a-și arăta iscusința și priceperea.

Datorită faptului că la această vârstă încep să se dezvolte mecanismele inhibitorii, copii pot să stea liniștiți în timpul jocului, să răspundă numai atunci când sunt întrebați, când le vine rândul. Regulile jocului încep să aibă un caracter mai generalizat. Acum devin accesibile și jocurile cu mai multe reguli, iar participanții incep să țină tot mai mult seama de ele. Regulile să fie formulate și explicate în prealabil, să fie demonstrate și acțiunile pc care copii trebuie să le efectueze în joc.

La vârsta de 6-7 ani raportul dintre rolul asumat în joc și regulile care decurg din el se inversează oarecum comparativ cu vârstele precedente. Regulile încep să ocupe o poziție dominantă: copiii încep să le rcspcctc și nu admit nici un fel de abatere de la ele.

Conflictele dintre copii nu mai sunt generate de dorința nereținută de a intra în posesia unei jucării atractive (ca la preșcolarii mici), nici de a îndeplini un rol preferat (ca la preșcolarii de 5-6 ani unde încălcarea regulii devine frecvent un motiv al conflictului dintre copii).

Preșcolarii s-au familiarizat destul dc bine cu funcțiile sociale aferente diferitelor profesiuni (doctor, tractorist, militar, profesor etc.) cu semnificația socială care stă la baza activității adulților: medical îngrijește de sănătatea bolnavilor, tractoristul ară pământul, militarii apară țara, profesorul ii învață pe elevi.

„Conținutul jocurilor îl constituie semnificația socială a activității adulților, ceea ce face ca în desfășurarea lor să se schimbe însuși caracterul relațiilor reciproce dintre copii. Se accentuează caracterul colectiv al jocului, se realizează o mai mare concordanță între acțiunile copiilor, crește eficiența controlului reciproc între participanții la joc” (Al. Roșea și A. Chircev – „Psihologia copilului preșcolar” – E.D.P. Bucurcști 1972). Dezvoltarea jocului dc la un stadiu Ia altul nu se realizează de la sine ci sub influența îndrumării adultului.

,Jocurile didactice, după 6 ani ajung la un nivel și mai înalt de complexitate. Copiilor le plac mai ales jocurile în care își pot manifesta spiritul de observație, concentrarea atenției, prezența de spirit, judecata ageră, priceperea de a combina, promptitudinea în răspunsuri” (Al. Roșea și A. Chircev – ..Psihologia copilului preșcolar”. E.D.P. București 1972).

La aceasta vârstă copiii nu ocolesc, ci dimpotrivă preferă sarcinile care ie solicită eforturi intelectuale, se simt atrași spre jucării a căror mânuire prezintă dificultăți (jucării demontabile, diferite tipuri de mozaic etc.). Ei manifestă interes și pentru jucăriile care cer îndemânare și prudență, cum ar fi căpăcelele zburătoare, bețișoarele pentru joc. Sunt captivați și de jocurile care stimulează perspicacitatea, autocontrolul și prezența de spirit: să-și frâneze o mișcare, să nu foloscască un anumit cuvânt, să sc rețină de la izbucniri de veselie.

Regulile jocului au un caracter cu mult mai generalizat comparativ cu grupele precedente, nu mai este nevoie ca regulile să fie comunicate odată cu demonstrarea acțiunilor.

Ele devin pentru copii ceva de neclintit. Preșcolarii mari stăpânesc mai bine regulile, li se supun cu mai multă rigurozitate și pretind respectarea lor fără abatere.

..Copiii învață să înțeleagă și să aprecieze conduita celor din jurul lor. încep să cunoască în parte valoarea socială a acțiunilor umane și prezintă contagiuni importante în conduită (prin imitare activă și pasivă), insușindu-și numeroase modalități de a reacționa, proprii familiei sau colectivului de copii cu care vin în contact. Tot acum se constituie cerința activă de a fi de folos celor din jur (mai ales de a fi util adulților). Jocul este o activitate complexă, specifică copiilor. în toate timpurile copiii s-au jucat și se joacă” ( Ursula Șchiopu – „Psihologia copilului” – E.D.P. București 1967).

„Mi-e teamă să nu spună că am crescut marc. Vreau să rămân mereu copil să mă pot juca toată viața..”(M. J. Barrie).

II.2. Jocul ca element central al formării și dezvoltării intelectuale a preșcolarului

Cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului preșcolar o reprezintă jocul. O trecere secvențială în revistă a istoriei culturii ne permite să identificăm o serie de abordări care îi conferă jocului cu totul alte dimensiuni.

În domeniul educației, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie așa cum rezultă din doctrinele timpurii ale secolului XIX: cele elaborate de Rousseau, Froebel sau Pestalozzi. în psihologie, noțiunea de joc ca formă a liberei expresii și-a făcut intrarea cu scrierile Iui Herbert Spencer, care a preluat concepția lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinată de surplusul de energie care există la copil. Spencer va merge chiar mai departe în această direcție, ocupându-se prioritar de implicațiile jocului pentru dezvoltarea copilului.

Acestor demersuri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care pun în lumină că:

jocul este o necesitate pentru creșterea și dezvoltarea sa (K. Grees);

prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);

prin intermediul jocului, copilul devine stăpânul propriei sale experiențe (E. Erikson);

jocul reprezintă un mijloc dc realizare de sine (E. Claparcdc) și de formare a eului (Chateau);

Deși conceptul de joc este unul familiar și utilizat în mod cotidian el este mult mai dificil de definit decât cea mai mare parte a conceptelor psihologice.

Catherine Garvey (1977) enumeră criteriile pe care cei mai mulți analiști le folosesc pentru a defini jocul:

jocul este plăcut și produce plăcere;

jocul nu are scopuri extrinseci, motivațiile copilului sunt subiective și nu servesc nici unui scop practic;

jocul este spontan și voluntar, ales în mod liber de către jucător;

-jocul implică o angajare activă din partea jucătorului.

Psihologii, indiferent de școala sau orientarea căreia îi aparțin, sunt aproape unanimi în a admite că jocul aduce contribuții importante la dezvoltarea copilului.

Acestea au în vedere următoarele aspecte:

Jocul este un vehicul al stimulării cognitive. Prin intermediul activității ludice, copiii fac descoperiri senzoriomotorii privind mărimile și formele, noțiunile de "‘jos" și "sus", "tare" și "moafe" etc. Ei mânuiesc, manipulează, idcntifică, ordonează, structurează și măsoară.

Înălțând și dărâmând, se familiarizează cu proprietățile lucrurilor și dobândesc cunoștințe despre greutate, înălțime, volum și textură. Exersându-și percepția, abilitatea de a reacționa și abilitatea gândirii, copilul acumulează experiență direct. Jocul îi pregătește pe copii pentru viață, dar de o manieră specifică. Jucându-se, copiii se experimentează și se exersează pe ei înșiși ca agenți activi ai mediului și nu doar ca elemente reactive în familie și la grădiniță copiii sunt frecvent chemați să acționeze în conformitate cu anumite seturi de modele, dar în lumea jocului ei pot fi cei care iau deciziile.

Jocul oferă copiilor oportunitatea de a exersa roluri ale adulților (proces cunoscut sub numele de socializare anticipatorie). Copiii se pot juca "de-a școala", "de-a spitalul", "de-a magazinul" interpretând roluri de profesori, infirmiere, vânzătoare, etc., jocurile fiind mijloace efective prin care copiii învață să-și adapteze acțiunile.

Jocul este un exercițiu crucial pentru formarea și dezvoltarea responsabilității etice. în cadrul său, copilul practică nu doar comunicarea și solidaritatea socială ci își configurează totodată propriile sale valori de judecată cu privire la ce este bine și ce este rău intr-un context social. El învață corccția socială și intervenția nu doar de la adulții carc "supervizează" ci mai degrabă de la colegii de joc din aceeași grupă de vârstă, aflați în aceeași situație.

In activitatea ludică este, de asemenea exersată judecata estetică a copilului. El învață să aprecieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anumite forme, culori și materiale.

Jocul stimulează fantezia, "conștiința imaginativă" și un anume gen de percepție a ideilor. Este vorba în fond. despre creativitatea jocului. Ea privește aspecte foarte concrete și foarte practice. Copilul este stimulat, el are idei și, nu în ultimul rând este capabil să facă legături intuitive între lucruri care pot fi translate în acțiuni care produc schimbări ale lucrurilor. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale și, în acest proces, poate lua cunoștință de propriul său potențial inovativ și îl poate experimenta.

Pe de altă parte dat fiind că jocul face posibilă atât realitatea cât și fantezia, el le permite copiilor să se confrunte și să-și rezolve indicele lor cele mai profunde (de vrăjitoare, de fantome, de animale sălbatice, etc.). Prin intermediul episoadelor imaginare copiii se pot înfrunta fără riscuri cu aceste creaturi și pot să le domine.

Prin intermediul jocului, alături de nevoia de a se integra, copilul experimentează și nevoia de a-și apăra și de a-și afirma individualitatea. Obligat de context să iasă din el însuși și să se privcască dintr-o altă perspectivă, copilul își construiește un sens propriu al identității, sens concretizat în imaginea de sine.

Prin intermediul cuvintelor, notelor muzicale, al desenelor sau reveriilor fantastice, numeroși artiști și-au format încă din copilărie, deprinderea de a percepe obiectele și situațiile într-o manieră unică, personală.

Nu trebuie să creăm însă falsa opinie că doar artiștii posedă imaginație sau creativitate.

Toți copiii în mod normal au, la rândul lor, un mare potențial de fantezie și joc. Dar pentru a-și valorifica această zestre, copilul trebuie să dispună de:

-timp pentru activitatea ludică,

-spațiu pentru joc,

oportunitatea de a repeta temele de joc (care, pentru educator, ca și pentru părinte, reprezintă o importantă sursă de informație cu privire la starea psihică a copilului, relevând eventualele conflicte intrapsihice sau interrelaționale);

echipament pentru joc;

aprobarea de a se juca și confirmarea de către adult a faptului că jocul nu este o experiență lipsită de valoare sau o pierdere dc vreme, ci o activitate importantă, demnă de interes și valorizată corespunzător.

Având în vedere ultimul aspect, fundamental pentru punerea adecvată în valoare a potențialului creativ al copilului, nu ar trebui să pierdem din vedere că. in conformitate cu teoria stadiilor psihosociale a lui Erik Erikson. perioadei preșcolare îi corespunde etapa când asistăm la o extindere și o îmbogățire substanțială a repertoriului de abilități motorii și mentale ale copilului.

Acesta este și motivul pentru care copiii au nevoie de oportunitatea deplină de a se juca liber, dc a experimenta intens noile achiziții.

Părinții și educatorii care nu stimulează și nu susțin de o manieră pozitivă demersurile ludice ale copilului, îi pot creea acestuia un sentiment de vinovăție și de intruziune în lumea plină de miraje a oamenilor mari.

Scopul ultim al jocului practicat la vârsta preșcolarității este acela de a crea copilului un sentiment de împlinire, de realizare, de dobândire a unor competențe în organizarea și direcționarea activității.

Repere importante cu privire la dimensiunile psiho-sociale ale jocului ne oferă și Muldred B. Parten care studiind copiii din instituțiile preșcolare a identificat șase tipuri dc joc, clasificate în funcție de natura și amploarea implicării sociale a copiilor.

Acestea ar fi:

-jocul de neimplicare (unocuppied play) – copiii își petrec timpul privindu-i pe ceilalți, plimbându-se în jurul lor sau angajându-sc în activități fară scop bine determinat (mutarea unui scaun, aranjarea hainelor proprii, plimbarea de ici-colo a unor obiecte);

-jocul solitar (solitary play) – copiii se joacă singuri, recurg la diferite jucării, dar nu fac un demers de a se apropia de ceilalți copii sau de a vorbi cu aceștia;

jocul pasiv (onlookcrbchavior) – copiii îi privcsc pe ceilalți cum se joacă, în mod ocazional le vorbesc sau le pun întrebări, dar nu se implică efectiv în activitatea ludică:

jocul paralel (paraiiel play) – copiii se joacă independent în proximitatea altor copii, dar nu cu accștia. Chiar dacă sc joacă alături și cu jucării similare, ei nu interacționează;

jocul asociativ (associative play) – copiii interacționează unii cu alții, schimbă între ei jucării și încearcă să influențeze comportamentul celorlalți. Cu toate acestea, nu există o diviziune sau o integrare a activității ludice:

-jocul cooperativ (coopcrativc play) – copiii se angajează într-o formă organizată de joc în care rolurile sunt clar repartizate. Membrii grupului de joacă pot coopera în elaborarea anumitor proiecte, în dramatizarea anumitor situații sau în coordonarea acestora (1 W. Van der Zanden, 1985).

Studiu devenit clasic în domeniu a evidențiat că acei copii care sc situează în jurul vârstei de 3 ani preferă jocul paralel (ei se joacă lângă ceilalți copii, dar nu cu ei). Copiii mai mari preferă jocul asociativ sau cooperativ (ei interacționează cu ceilalți, mai întâi de o manieră dezorganizată, apoi tot mai structurat, angajându-se în activități coordonate și ierarhizate).

Există o varietate de jocuri desfășurate dc preșcolari.

Urmărirea atentă a modului în care se joacă copilul ne poate furniza date prețioase care să ne edifice dacă un copil preferă jocul solitar deoarece este timid sau pentru că îi lipsesc abilitățile de a se integra în jocui asociativ sau cooperativ.

O altă constatare este aceea că preșcolarilor Ic place jocul dramatic. Cele mai multe teme pe care le inventează au la bază propria lor experiență sau programele TV. Există numeroase discuții dacă tematica acestor jocuri ar trebui lăsată totalmente la voia lor. Un exemplu îl reprezintă jocurile de război. Unii specialiști le consideră necesare, susținând că în acest fel copiii s-ar elibera dc agresivitate și dc tensiunea pe care aceasta o induce. Alți autori consideră că. dimpotrivă, acest gen de jocuri i-ar predispune pe copii la violență și ar reduce semnificativ empatia acestora cu suferința celorlalți.

Dincolo de aceste considerații teoretice, concluzia care se desprinde în mod evident este aceea că un părinte sau un educator poate argumenta capacitatea de joc a copilului și prin această încurajare constantă. însoțită de o ghidare corespunzătoare, copilul poate obține beneficii reale. Cercetările au relevat, de-a lungul anilor, existența unei legături indubitabile între joc și prezența zâmbetului, râsului și a altor expresii de bucurie.

Copiii care sc joacă folosesc mai multe cuvinte și un limbaj mult mai elaborat din punct de vedere sintactic în raport cu cei care nu se joacă suficient. Să luăm în calcul doar cuvintele și expresiile la care un copil recurge atunci când se joacă "de-a zborul cu avionul ': bilete de avion, tipuri de avioane, pilot, stewardesă, aterizare, decolare, centură de siguranță, nume de aeroporturi și orașe. etc. Concomitent, copilul care practică acest joc își dezvoltă un simț al ordinii, al secvențialității și al timpului. Avionul nu poate decola atâta timp cât nu a fost alimentat cu combustibil, pilotul sosește, pasagerii își pun centurile de siguranță, decolarea este aprobată, semnalul este dat. Timpul trccc și în acclași timp avionul aterizează și pasagerii părăsesc avionul. Se realizează în acest fel. o elaborare a spațiului și timpului senzorial, în paralel cu elaborarea timpului și spațiului mintal.

Printre funcțiile jocului se numără și aceea de a asigura o dezvoltare fizică sănătoasă, echilibrată copilului. A ajuta un copil să se simtă bine în corpul său înseamnă a-1 sprijini, în fond, să achiziționeze o serie de abilități de bază. necesare întregii sale vieți ulterioare. Copilul care își ține capul plecat, a cărui postură este nesănătoasă sau al cărui corp este rigid ne transmite semnale despre o anumită nesiguranță și un cert inconfort interior. Copilul care este hiperactiv și care pune mâna pc orice apare în raza sa vizuală interiorizează, manifestă pc accastă calc, o evidentă lipsă de autocontrol. Conștientizarea faptului că mâinile și picioarele, la fel ca și fața și întregul corp, reflectă emoțiile și sentimentele noastre îl poate ajuta pe copil să înțeleagă și să reacționeze adecvat la semnalele faciale și corporale ale colegilor, părinților și educatorilor.

Îmbogățirea zestrei ludice a copilului ar trebui să fie un obiectiv primordial pentru aceștia mai ales în condițiile în care cercetările psihologice și pedagogice demonstrează că fantezia îi poate ajuta pe preșcolari să facă cu succes tranziția către școală, să fie pregătiți și disponibili pentru o învățare eficientă și plină de succes.

Educația intelectuală obiectiv’ major la procesul instructiv-cducativ din grădiniță, sc realizează sub îndrumarea educatoarei, prin mijloace multiple specifice muncii preșcolare.

Formarea deprinderilor și priceperilor, a capacităților intelectuale se valorifică încă din timpul grădiniței. Educația intelectuală este necesară din timpul vârstei fragede, în mod continuu, cu evidente salturi calitative.

Comenius consideră că educația intelectuală trebuie să aibă drept scop cunoașterea lumii înconjurătoare, să se desfășoare în mod organizat după un plan și prin mijloace care să ducă la dobândirea unor informații utile pe care copii să le aplice în viață.

Prin joc copilul se aventureată în necunoscut, începe să cunoască lumea pnn noi modalități, învață cum să reacționeze în diferite situații de joc cu diferite material, câștigă mai multă experianță în dezvoltarea sa.

Educatoarea trebuie să ofere copiilor mai multe exemple de învățare, mai multe feluri de exerciții și jocuri necesare formării deprinderilor de a opera cu noțiuni, de a găsi soluții, de a reacționa corect. Ea beneficiază de marele avantaj de a cxplica “metoda principiilor prime potrivit cărora devine posibilă studierea fenomenelor pedagogice așa cum ele se produc în mod eficient în grădiniță” (Ansebel D.P.- "învățarea în școală'’, București, 1980).

Jocul permite copilului să caute și să descopere noi idei. Copilul învață pentru că îi place o anumită activ itate. Jocul este o adevărată școală a copilului preșcolar “o școală dcschisă cu un program tot așa de bogat precum este viața”.

Toate influențele grădiniței creează condițiile favorabile pentru noi achiziții și progrese în domeniul cognitiv, afectiv și psiho-social al preșcolarului.

Copilăria este o perioadă minunată pentru a familiariza copii prin joc și experiențele cu o serie de concepte elementare ca: noțiunile de fruct, legumă, pădure sau cele matematice: mulțime, număr, element, etc.

Jocul dă copilului preșcolar simțul ideilor importante care-i va servi ca mijloace cu ajutorul cărora el va cuprindc mai târziu, mai multe conccpte, când copilul va dobândi o gândire mai profundă. Copilul începe cunoașterea cu mâinile, jocul său cu obiectele, observând diferite proprietăți și stabilind asemănări și deosebiri dintre acestea pe baza comparației. Aceste esperiențe implică in procesele de clasificare, de generalizare, de formare a conceptelor și de rezolvare a problemelor.

Jocurile necesită pe baza complicării sarcinilor didactice procese mintale mai avansate ca: recunoașterea unor elemente memorate și abilitatea de a crea repere mentale.

O contribuție importantă o are jocul care stimulează la maximum activitatea copilului. "A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a nc întreba de ce este copil. Prin joc, copilul pune în acțiune posibilitățile care decurg din structura sa particulară, traduce în fapt potențele virtuale, le asimilează, le dezvoltă, le îmbină și le complică, își coordonează ființa, îi dă vigoare."(Mokorenka A.S. – “Opere pedagogice alese”, E.D.P.,vol.l, București, 1960)

Referitor la rolul jocului în dezvoltare Schillcr spunea: “Omul nu este întreg decât atunci când se joacă.”

“Istoria jocului infantil este istoria personalității care se dezvoltă și a voinței care se formează treptat” (J.Chateau – “Copilul și jocul”, București, 1970). Jocul este o formă de activitate specific umană, cu un bogat conținut social, o formă de manifestare care satisface în cel mai înalt grad activitatea preșcolară. El^constitue izvorul unor experiențe complementare, experiență ce are un rol formativ deosebit.

În joc copilul se apropie de realitatea înconjurătoare care-1 atrage și astfel îl determină să-și asume roluri în joc. Jocul penetrează viața copilului și devine calea fundamentală în dezvoltarea sa psihică.

“Jocul este munca, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în consecință să acționeze.”(Claparede Ed.)

În cadrul jocului se îmbină în mod specific planul imaginar cu cel real. Copilul devine stăpân pe fenomenul de reconstituire a unor variante, conținuturi cu ajutorul acțiunilor obiectuale. Jocul “ca oricare activitate spontană a unei ființe vii, nu este decât o manifestare a tendinței oricărei ființe de a-și explica și afirma propria personalitate” (Claparede Ed. — “Psihologia copilului și pedagogia experimentală”, Ed. Științifică, București, 1980).

Din punct de vedere psihologic jocul răspunde unor trebuințe firești. Jocul exprimă copilul în esența sa dc copil. Copilul care nu se joacă este expus Ia nevroze, copilul care se joacă rămâne copil. Prin joc se actualizează potențele virtuale și se dezvoltă funcțiile latente, încât ființa cea mai înzestrată este aceea care se joacă cel mai mult. In joc copilul pune în mișcare însușirile inerente ale structurii sale individuale.

In literatura de specialitate jocul este explicat și definit în moduri foarte diferite, tot atât de diferite fiind funcțiile și sensurile ce i se atribue.

Jocul este: “o acțiune specifică încărcată de sensuri și tensiuni, întotdeauna desfășurată după reguli acceptate de bună voie și în afara sferei unității sau necesității materiale, însoțită de simțăminte de înălțare și destindere” (Huizikga Johan – “Homo Ludis”, Ed. Univers, București, 1977). Încorporate în activitatea didactică, elementele de joc imprimă acestuia un caracter viu, atrăgător, aduc varietate și stare bună de dispoziție, de veselie și bucurii, de divertisment și de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei, plictiselii și a oboselii.

Jocul fortifică energiile intelectuale și fizice ale preșcolarului, furnizează o motivație secundă, dar stimulatorie, o prezență indispensabilă în timpul activității.

Contrar unor teorii care susțin că jocul și învățătura se exclude reciproc. în practică, jocul este socotit din totdeauna ca o modalitate de educație pusă în slujba activității mintale, a celei senzoriale și verbale. Jocul constitue un adevărat instrument educativ și didactic, o bază a metodelor dc instruire și educație în învățământul preșcolar.

“În joc se dezvoltă mecanismele celei mai generale ale dezvoltării intelectuale” (Elkonim

“Psihologia jocului”, E.D.P., București. 1980).

Jocul are o importanță deosebită in dezvoltarea intelectuală a preșcolarului. Psihologul H. Walon arată că jocurile sunt asemănătoare unor investigații animate și agreabile, în carc funțiile psihice se dezvăluie în toată bogăția lor și se construiesc progresiv prin integrarea operațiilor în acțiuni tot mai complexe. Zaparojet susține că procesele de comparație, analiza și generalizarea se dezvoltă pnn joc; Baltwin î-a adăugat jocului tente intelectuale mai pregnante.

Piaget impune explicarca jocului ca „un proces de asimilare ce comportă o funcțic dublă: pe de o parte are loc o asimilare ce conduce la dezvoltarea prin funcționalitate; iar pe de altă parte asimilarea este o natură mentală” (Piaget J. – „Judecata morală la copii”, București, 1970).

Din punct dc vedere pedagogie, jocul este un mijloc general dc sprijin în cducație, dc realizare a unor obiective proiectate de educatoare. Copilul care se joacă își dezvoltă percepțiile, inteligența, tendința de a-și exprima instinctele sale sociale.

Jocul este „o activitate prin care copilul se dezvoltă in conformitate cu etapele formării sale intclcctualc” (Piaget J. – „Psihologia copilului”, E.D.P.,1979).

Funcția principală a jocului constă în asimilarea practică și mentală a caracteristicilor lumii și a vieții. Această funcție conferă jocului o curbă de viabilitate specifică întrețițiut»de o curiozitate cu totul deosebită. Jocul îi conferă copilului posibilitatea de a reconstrui și de a rcproducc într-o formă intuitiv-activă o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă.

Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative. Este o formă de activitate prin care se realizează trecerea de la acțiunile practice de joc spre acțiunile mentale în planul reprezentărilor. El încorporează o bogată gamă de stimuli ai vieții psihice pentru că se realizează pe plan obiectual și se verbalizează acțiunile. Percepția și observația se dezvoltă în procesul de analiză și sinteză, a însușirilor utilizate in joc și care acționează asupra analizatorilor și determină dezvoltarea spiritului de observație.

Jocul didactic este un mijloc de cunoaștere îndeplinind în același timp și rolul de școală, de formare a interesului. în joc copiii, transformă imaginația în realitate. Când își interpretează rolul în joc, copilul depune efort să se asemene tot mai mult cu rolul. Ca urmare interesul este susținut de efort de conccntrarc, intrând în joc voința. Prin joc se îmbogățește sfera cognitivă, afectivă și canativă a vieții psihice, se formează interesele și se incită curiozitatea. Jocurile contribuie în cea mai mare măsură în educarea creativității prin imaginarea diferitelor varinate de rezolvare a sarcinilor didactice, prin alegerea ceior mai avantajoase soluții de rezolvare a unei situații problemă, prin confruntarea propriilor păreri cu cele ale colegilor, prin inventarea unor noi variante ale jocului.

Jocul ocupă un loc tot mai important în structura activităților din grădiniță. Rolul formativ al acestuia constă în faptul că dobândirea și sistematizarea cunoștințelor este subordonată exersării și perfecționării percepțiilor, memoriei, atenției, limbajului, gândirii. în joc se ating performanțe în realizarea sarcinilor care nu sunt posibile în activități fără elemente de joc.

Jocurile didactice ajută la organizarea activității intelectuale în forme cât mai plăcute, atrăgătoare, accesibile de o marc cficicnță. Pcrcepțilc copiilor sunt asociate cu cuvinte corespunzătoare, perfecționate și orientate în conformitate cu obiectivele urmărite în joc.

În acest mod, jocul didactic dă exactitate și finețe percepțiilor și reprezentărilor despre mediul înconjurător. Reprezentările devin treptat imagini generalizate ale realității și asigură treccrea la noțiuni cu o sferă puse în joc. își perfecționează memoria și atenția. mai înaltă de cupindcrc.

Jocul didactic este un mijloc pedagogic. Este însușit treptat de copii și apqț preluat în activitățile inițiate de ei, influețând conținutul acestora. Jocul didactic constitue un izvor nesecat pentru dezvoltarea vorbirii și gândirii copiilor, a memoriei voiuntare. Jocurile cresc pentru țopii nu numai că îi atrag, dar îi și instruiesc, le formează noțiuni noi, le activează vocabularul.

În joc copii efectuează operații intelectuale complexe: comparații, generalizări, clasificări ținând seama de elementele specifice și constante ale obiectelor. Jucându-se copiii fac observații, stabilesc identități și deosebiri, grupează obiectele după criteriile imediate, stabilesc categorii și definesc noțiuni. În aceste condiții preșcolarul învață să gândească independent, să judece problemele puse în joc. își perfecționează memoria și atenția.

Memoria este mai activă în joc. Copilul le intuiește cerința fixării și reținerii problemelor fixate prin sarcina didactică.

Atenția voluntară are rol deosebit în conturarea interesului de cunoaștere și în general în sfera preocupărilor copiilor pentru învățare.

Jucându-se copilul are posibilitatea de a cunoaște multitudini de proprietăți caracteristice ale obiectelor cu care acționează, își perfecționează limbajul, capacitatea de comunicare verbală.

Jocul cultivă deprinderi de muncă intelectuală și independența în acțiune. în gândire, pregătind preșcolarul pentru învățare. Jucându-se copilul dobândește numeroase deprinderi și abilități noi, face exerciții care cer efort intelectual, ceea ce-1 ridică la o treaptă superioară în dezvoltarea lui intelectuală.

Caracteristic jocului este îmbinarea într-un tot unitar și armonios a sarcinilor specifice jocului, cu sarcinile și funcțiile specifice învățării. Copilul percepe, memorează și gândește în timp ce acționează.

Jocul stă la baza organizării din grădiniță. Jocul se poate înălța până la nivelul seriozității, asumându-și funcții pedagogice, atunci când este rațional integrat în sistemul activității instructiv-educative din grădiniță. Jocurile capătă o funcție oarecum de „ucenicie”, căci prin ele copilul construiște imaginar, rejoacă o lume reală în scopul de a ajunge la o cunoaștere mai bună ca a ci, dc a-și consolida și preciza deprinderi și capacități intelectuale.

După conținut și obiectivele urmărite, jocurile se clasifică în: jocuri senzoriale, jocuri de dezvoltare a gândirii, jocuri logico-matematice, jocuri de cunoaștere a mediului înconjurător, jocuri de perspicacitate, etc.

Între joc și educația intelectuală a prccolarului există un raport direct.

Jocul constitue una din căile adecvate pentru dezvoltarea intelectuală a pfeșcolarului. el poate fi utilizat cu succes în trezirea și stimularea interesului de cunoaștere care devine o pârghie psihologică in dobândirea cunoștințeor și în formarea priceperilor și deprinderilor intelectuale” (Drăgan I. – „Interesele de cunoaștere…în învățământul practic – învățământ modem”, Deva, 1972).