Idealul Democratic. Necesitatea Unei Reforme Electorale ÎN România
Universitatea “Ovidius” din Constanța
Facultatea de Istorie și Științe Politice
Specializarea Științe Politice
LUCRARE DE LICENȚĂ
IDEALUL DEMOCRATIC. NECESITATEA UNEI REFORME ELECTORALE ÎN ROMÂNIA
Coordonator științific,
Lect. univ. dr. Mihaela IVĂNESCU
Absolvent,
Andrei-Mihai DRĂGULIN
Constanța
2016
CUPRINS
INTRODUCERE
Democrația în sine este un ideal. Idealul democratic este atunci când toți sunt egali în fața legii. Este atunci când votul este același și pentru cel bogat sau cel sărac, și pentru cel educat sau cel ignorant. Idealul democratic este atunci când poporul guvernează. Este atunci când guvernul sau reprezentanții muncesc în și spre binele comun și nu spre interese proprii.
Democrația este un element abstract, dar care oferă dimensiuni concrete de reprezentare a majorității, fiind însă respectate și condițiile minorității. Alegerile sunt forma prin care se oferă posibilitatea participării politice. Este singura evidență tangibilă despre ceea ce înseamnă pentru un cetățean simplu cuvântul democrație. Prin urmare, putem aprecia faptul că este deosebit de important ca sistemul electoral adoptat să îndeplinească cerințele și așteptările cetățenilor. În cazul în care acest lucru nu este respectat, chiar democrația în sine este pusă în pericol.
Subiectul sistemelor electorale este de interes central pentru oricine este preocupat de sistemele democratice de guvernământ. Alegerile și modul în care se desfășoară acestea sau regulile electorale stabilite sunt câteva din elementele ce oferă legitimitate reprezentanților aleși. Sistemele electorale în sine sunt o componentă vitală într-o democrație.
Alegerea unui sistem electoral este una, dacă nu cea mai importantă decizie instituțională pentru o democrație. Sistemele electorale definesc și structurează regulile jocului politic. Ajută în a determina cine este ales, cum se desfăoară campania, care este rolul partidelor și liderilor politicile și lucrul cel mai important, cine va guverna. Mai mult decât atât, alegerea unui sistem electoral poate rezolva și anticipa crize politice, poate produce și încuraja competiția sau sedentarismul electoral. Istoric vorbind, nu există sisteme electorale doar pentru o anumită țară, regiune sau tip de alegeri. Într-adevăr, ele sunt atent selecționate și concepute pentru condițiile sociale din țara sau țările unde se pun în aplicare.
Și mai important, modul cum un sistem electoral transformă voturile în mandate poate influența nivelul unui sistem democratic în sine. Dacă spre exemplu cetățenii percep că preferința acestora nu este reflectată în cadrul unei instituții de reprezentre, atunci nivelul de încredere odată cu nivelul de susținere pentru instituția respectivă va scădea.
România a avut parte și ea de reformele sale electorale de după 1990. Din păcate, s-a avut în vedere îndepărtarea unor comportamente și politici decât a ajunge la un nou set de obiective clar stabilite. Soluțiile găsite la momentul respectiv s-au dovedit a fi nefolositoare, întrucât, în anul 2016, avem – mai mult sau mai puțin – același sistem electoral și legi electorale ca în momentul zero al democrației României.
Scopul prezentei lucrări este acela de a demonstra că idealul democratic se identifică însăși cu termenul simplu de democrație în România. Că alegerile, votul, legile, drepturile electorale și modul de organizare a acestora sunt imperios necesare deplasării unui stat către granița idealului democratic. Un alt scop al lucrării se referă la analiza alegerilor și a sistemelor electorale din România și identificarea problemelor apărute din 1990 și până în prezent în urma implementării unor măsuri și legi electorale și că României îi este necesar un nou set de măsuri electorale care să ducă către o performanță în ceea ce înseamnă democrația în lume și a rezolvării problemelor de natură electorală.
Motivul pentru care abordăm această temă derivă din dorința de documentare cu privire la complexitatea alegerii unui sistem electoral într-un stat și a analizei democrației cât și a idealului acesteia. Pe lânga dorința de documentare a existat și o dorință personală asupra dezvoltării acestui subiect. Astfel, pe baza acestor elemente am decis să întreprindem o lucrare care să aducă în prim plan necesitatea unui reforme a sistemului electoral în România.
Ca repere ale lucrării de față, am decis să pornim de la următoarele întrebări: Există oare idealul democratic? Cum a evoluat cadrul electoral în România? Cum se alege un sistem electoral? Există oare un sistem electoral perfect?
Lucrarea este structurată pe trei capitole, prin care dorim să aprofundăm tema aleasă. Primul capitol este intitulat Idealul democratic prin care ne dorim să dezvoltăm ideea democrației. În primul subcapitol este efectuată o scurtă istorisire a democrației ca și orânduire în lume, urmând ca mai apoi să prezint termenii indispensabili fără de care o democrație nu poate fi numită așa, și anume egalitatea și libertatea. În al treilea subcapitol sunt prezentate câteva din definițiile oferite în a determina termenul de democrație. Al patrulea subcapitol face o prezentare a democratizării și a statului, și elementele pe care cel din urmă trebuie să le îndeplinească în drumul său spre democratizare. Ultimul subcapitol al primului capitol încearcă să pună în discuție idealul democratic în România și însemnătatea acestui lucru, cu toate problemele din tranziția democratică pe care România pare încă să o parcurgă.
Al doilea capitol prezentat este numit Sisteme electorale folosite în România și analiza acestora, care își propune să examineze elementele specifice sistemelor electorale în general dar cu precădere a sistemului electoral românesc de-alungul timpului, după anul 1990. Strucutrat în șapte subcapitole, capitolul începe prin a prezenta importanța într- o democrație de care se bucură noțiunea de alegeri, de vot și acelea de drepturi electorale. Continuăm prin a prezenta un răspuns la întrebările: ce sunt sistemele electorale și cum alegem unul?, prin care vom arăta care este importanța sistemelor electorale, ce influență dețin acestea asupra sistemului de partide, care sunt efectele pe care acestea le produc într-o societate, ce importanță are contextul social într-o țară în implementarea unui sistem electoral și care sunt criteriile după care ne ghidăm atunci când decidem să alegem un sistem electoral. Al treilea subcapitol vorbește despre importanța legitimității oferită reprezentanților printr-un sistem electoral, iar discuția se extinde către a prezenta un scurt istoric al legilor electorale și a sistemelor folosite în România între anii 1866 și 1937, de la constituirea statului român și până la organizarea ultimelor alegeri libere. În următorul subcapitol sunt prezentate analizele alegerilor desfășurate în România după anul 1990 și a legilor electorale folosite, atât în cadrul alegerilor parlamentare, prezidențiale, locale cât și europarlamentare. În penultimul subcapitol sun prezentate câteva dintre problemele întâmpinate ăn cadrul alegerilor, încheindu-se cu o analiză simplă a sistemelor electorale folosite, în prezent în România, anume sistemul electoral majoritar și cel proporțional.
Ultimul capitol este intitulat sugestiv Reformarea sistemului electoral românesc fiind împărțit în două subcapitole. În primul este analizată necesitate unui ansamblu unfirom de legi electorale, pornind de la premisa că actualele legi electorale din România sunt foarte stufoase și greu de urmărit, suferind încă de lipsuri majore. Propunerea privind introducerea unui nou Cod Electoral simplu, care să cuprindă toate informațiile necesare indiferent de tipul de alegere, este susținut de argumentele conform cărora legislația electorală în vigoare este deosebit de fragmentară, iar cetățeanul nu poate urmări în timp real modificările aduse sau eliminarea unor prevederi. În al doilea și ultimul subcapitol din ultimul capitol ne vom axa pe sistemul electoral propus spre adoptare, a votului unic transferabil. Acest subcapitol va prezenta premisele de la care pornește implementarea unui astfel de sistem, un scurt istoric al acestuia, modalitatea de funcționare cât și avatanjele și dezavantajele pe care le presupune un astfel de sistem electoral.
În redactarea acestei lucrări vom folosi metode de cercetare calitative indispensabile pentru o mai bună înțelegere a temei, cum ar fi revizuirea literaturii de specialitate, a câtorva lucrări care s-au scris de-alungul timpului pe acest subiect și care reprezintă o bază de pornire, a analizei unor documente oficiale și a legislației europene și națională, articole de presă cât și articole academice care tratează această temă din punct de vedere obiectiv, dar și site-uri web care aparțin unor ziare de renume sau chiar cele oficiale a guvernelor. Utilizarea tuturor acestor surse a adus o importantă contribuție la întocmirea lucrării prezente, la înțelegerea modului în care o democrație consolidată funcționează și asupra modului în care un sistem electoral influențează sistemul politic.
Din literatura de specialitate putem aminti, printre altele, Alexis de Tocqueville – Despre democrație în America; Giovanni Sartori – Teoria democrației reinterpretată; Terrence Ball și Richard Dagger – Ideologii politice și idealul democratic; Cristian Preda, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent; Andrew Reynolds, Benjamin Reilly, Andrew Ellis, Electoral System Design.
Pentru a concluziona, lucrarea de față își propune să explice ce semnifică idealul democratic și să răspundă la întrebarea atingerii unui astfel de punct în cadrul statelor. Rezumându-ne și restrângând cazul la România, vom analiza un factor important al consolidării democrației și anume sistemul electoral. Vom vedea de ce votul, alegerile și drepturile electorale sunt baza de rezistență a unei democrații, cum pot acestea duce către un ideal democratic și către o mai bună reprezentativitate. Cum putem face ca puterea poporului să nu mai reprezinte o lozincă. Vom efectua scurte analize a sistemelor electorale folosite în România și a legilor electorale în folosință, pentru a găsi și evidenția hibele acestui sistem și necesitate reformării lui. În final, lucrarea de față își dorește să propună o soluție viabilă prin implementarea unui Cod Electoral unic, care să simplifice legislația și prin implementarea votului unic transferabil, care va produce nu numai reprezentativitate sporită, dar va mări și nivelul încrederii în instituțiile politice și va spori competitivitatea și oferta electorală.
I. IDEALUL DEMOCRATIC
I.1. Democrația ca orânduire
Democrația este un mecanism care garantează că nu vom fi guvernați mai bine decât merităm.
George Bernard Shaw
Cu siguranță, se poate afirma că democrația și-a lăsat amprenta asupra istoriei. O amprentă care pare, deocamdată, imposibil de șters. În ziua de azi, democrația este pe buzele tuturor, fie că vorbim de lideri politici sau de simpli cetățeni din întreaga lume. Aceasta deoarece până acum, este cel mai bun sistem politic din câte au existat – este sistemul care oferă cele mai multe soluții problemelor de ordin social, economic, executiv sau juridic. Îmbină elemente, valori și principii care deseori sunt dezbătute și contestate, în simplitatea lor. Egalitatea, libertatea, dreptatea, popor, putere, etică și moralitate – sunt doar câțiva termeni. Democrația poate fi înțeleasă oricum. De-a lungul timpului i s-au atribuit o sumedenie de definiții, i s-au creat o mulțime de teorii, iar toate acestea au dus la ambiguitatea termenului în sine. Paradoxal, un cuvânt poate exprima atât de multe, și totuși de multe ori nu poate fi definit.
Alegeți ce sentiment doriți. Chiar prin pronunțarea lor ne putem imagina orice, dar totuși nu putem defini concret. Îi putem, deci, atribui democrației, noțiunea de sentiment – în sensul în care poate indica foarte multe, dar în același timp nu poate fi formulat. Acest lucru s-a întâmplat datorită flexibilității ei în decursul miilor de ani.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să se organizeze sub diferite forme. Unii dintre ei au încercat să creeze un sistem (*să-l numim politic), unde toți sunt egali și iau decizii colective, bazate pe consimțământul fiecăruia.
Ca termen, democrația își are originea pe pământul antic grecesc (*în Atena), conceput în secolul al V-lea î.Hr. Din punct de vedere literal, el este alcătuit din substantivul demos, care înseamnă „oameni” sau „oameni obișuniți”, și verbul kratein, „a stăpâni”. De asemenea, trebuie menționat faptul că ceea ce înțelegem noi astăzi prin democrație, un atenian din vremea respectivă avea cu totul o altă perspectivă. Înainte de a descrie câteva din normele democrației grecești, pe aceeași temă, trebuie să îi menționăm spusele istoricului Lucian Boia, care relatează că democrația ateniană, privită de la mit la realitate, era departe de a fi impecabil democratică, în accepțiunea zilelor noastre.
Înainte de a prezenta câteva detalii despre începuturile democrației antice, trebuie să acordăm o notă lui Pericle, care după primele bătălii ale războiului Peloponnesian a folosit ocazia să țină un discurs public cu privire la valoarea democrației:
”Care este oare drumul care ne-a adus în această poziție? Care este forma de guvernământ sub care am cunoscut măreția? (…) Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspund… mai ales pentru că este și timpul și locul potrivit, unde toată lumea, cetățeni sau străini, pot lua ascultare.
Constituția noastră nu copiază alte legi ale statelor vecine; suntem mai degrabă un model de urmat pentru alții decât imitatori. Administrația favorizează pe cei mulți în detrimentul celor puțini; de aceea suntem numiți o democrație. Dacă ne uităm la legi, avem de-a face cu justiție egală acordată tuturor, iar dacă un om este apt să servească statul, el nu este înlăturat datorită obscurității sale.
(…) Mai mult decât atât, punem la dispoziție o varietate de mijloace pentru dezvoltarea afacerilor. Sărbătorim jocuri și sacrificii tot timpul anului. (…) Mărimea orașului nostru atrage producția lumii în portul nostru, așa că atenianul e familiarizat cu fructele altor state, devenind aproape un lux propriu.
Dacă privim și la politica noastră militară, vom observa că suntem diferiți de antagoniștii noștri. Avem porțile deschise oricui, și nu excludem străini care au oportunitatea de a învăța sau observa, deși inamicul ar putea foarte ușor să profite de liberartatea pe care o acordăm.
(…) Acestea nu sunt nici pe departe singurele puncte pentru care orașul nostru e demn de admirație. Noi cultivăm rafinamentul fără extravaganță, și cunoașterea fără efaminare. (…) Oamenii noștri au, în afara politicii, treburile lor private de cetățeni”.
Vedem cuvintele de laudă pe care Pericle le atribuia comunității sale. Observăm că o fărâmă din ceea ce semnifică democrația astăzi, și anume cei mulți în detrimentul celor puțini, a luat contur încă de atunci. Grecii lăsau pe mâna oamenilor obișnuiți așa-numita democrație, dintre care mulți erau săraci, needucați și fără experiență (formând demosul). Acest lucru îi contravine aristocrației, care presupunea guvernarea de către cei mai îndreptățiți să o facă și anume cei bogați.
Faptul că într-un mod sau altul democrația ateniană oferea egalitate este indiscutabil. Atenienii se refereau la egalitate ca la niște caracteristici dezirabile ale sistemului lor politic: egalitatea tuturor cetățenilor îndreptățiți să vorbească în adunarea conducătoare (isegoria) și egalitatea în fața legii (isonomia). Tot Pericle atribuie democrației, ca formă de guvernământ, meritele cetății. Dar ce altceva mai semnifica democrația în acele timpuri?
Grecii concepeau politica în sensul unei științe arhitecturale. Acest lucru derivă din dorința acestora de a proiecta și construi diverse temeiuri de organizare a societății. De asemeanea, democrația directă viza doar o parte a populației: poporul care își exercita suveranitatea nu era decât o minoritate. Scalvii, mai numeroși decât cetățenii, erau excluși. Străinii și femeile, de asemenea. Un mare număr de cetățeni, așa cum specifica și Pericle, aveau treburile lor private, așa că fiind prinși în propriile lor probleme (*sau din lipsă de interes), nu participau la așa-numitele dezbateri publice. Doar câteva mii de bărbați se întruneau pentru a hotărî treburile cetății. Intervine însă întrebarea, ca și în ziua de astăzi, dacă ei erau cei ce hotărau cu adevărat, sau erau cumva manipulați. O mulțime este mai ușor de controlat decât o minoritate, și după cum am spus, afirmația este valabilă și în zilele noastre.
Pe de altă parte, într-o discuție fictivă a lui Robert Dahl cu un atenian, cel din urmă a exprimat că o ordine democratică trebuie să satisfacă șase cerințe:
ca cetățenii să aibă interese destul de armoniase unele cu celălat – binele comun;
omogenitatea cetățenilor cu privire la potențialele conflicte și dezacorduri flagrante ce ar putea duce la afectarea binelui public;
dimensiuni reduse ale demos-ului;
cetățenii trebuie să se poată strânge laolaltă pentru a hotărî în mod direct legile și direcțiile politice;
participarea cetățenilor activ la viața orașului;
statul-cetate trebuia să fie pe deplin autonom (nu numai politic, ci și economic și militar);
Astăzi, interesele sunt mult mai individualiste și nu se mai pune preț pe așa-numitul bine comun, devenit un ideal la rândul lui. Fiecare individ este deosebit de religie, etnie, cultură, limbă etc. Demos-ul de dimensiuni reduse a fost înlocuit cu statul-mamut. Cetățenii nu se pot aduna într-un număr foarte mare niciunde, cu atât mai mult cu cât nu hotărăsc direct legile, iar pentru direcții politice pot apela la partide. Punctul 5 ia denumirea de societate civilă, iar noul stat nu mai este pe deplin autonom, apărând supra-instituțiile naționale.
Vedem astfel că democrația de acum două milenii are mai degrabă mai multe deosebiri decât asemănări cu democrația modernă. Totuși, ea este principalul furnizor al temeliei democratice. Fie că vorbim de drepturi și libertăți, fie că vorbim însăși de natura intrinsecă a democrației. Din păcate însă, acest model nu a rezistat mult, iar pentru o perioadă destul de îndelungată, democrația a dispărut din peisajul politic, din perioada antică și până la sfârșitul Evului Mediu, continuând însă să existe în micicomunități. Dar, exact ca o pasăre Phoenix, aceasta a renăscut cu forțe proaspete, gata parcă să ocupe tot ce-i stă în cale.
Renăscută, democrația preia forma republicii exact în perioada Renascentistă, la sfârșitul Evului Mediu, într-un sens sau altul. Putem afirma că o republică reală păstrează limitate puterile statului pentru a recunoaște libertățile și drepturile fundamentale ale indivizilor.
Niccolo Machiavelli (1469-1527) scrie o lucrare numită Principele, unde aduce foarte multe inovații cu privire la instituțiile politice și la forma de guvernământ. Scoate în evidență de ce republicile sunt preferabile principatelor, face distincția dintre normele politice de cele morale și a făcut ca politica să fie considerată o acțiune autonomă, cu regli proprii de acțiune. Acesta face o comparație între regimurile personale, care sunt necesare pentru întemeierea și reformarea statelor, și guvernările republicane, care pot menține aceste lucruri după ce statele au fost statornicite. Arată că republica nu numai că se adaptează mai bine la circumstanțele schimbătoare, dar șansele de participare politică și militară oferite de ele permit oamenilor să se realizeze mai deplin. Machiavelli intuiește puterea poporului, iar modelul său era Republica Romană; republicanismul clasic servea drept justificare pentru puterea crescândă a statului.
„ (…) un principe nu se poate socoti niciodată în siguranță dacă poporul îi este dușman, deoarece acesta este prea numeros, pe când împotriva celor mari se poate apăra, ei fiind puțini”.
„ (…) acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să ți-l păstreze prieten, lucru care îi va fi ușor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit”.
Vedem, după cum am spus, importanța majoră pe care Machiavelli o acorda poporului, și puterii acestuia. Considerându-l și atribuindu-i nevoi minime însă, de siguranță și securitate,
acesta îl descrie ca fiind ușor de controlat. De asemenea, el conturează faptul că în momentul în
care cetățenii devin indiferenți și nepăsători față de politică, vor avea parte de un tiran care va renunța cu ușurință la libertăți și la drepturi. Identifică această categorie ca fiind cei mai mari inamici ai autoguvernării. Este ceea ce florentinul numește corupție.
Doctrina republicană insistă pe faptul că niciun sistem politic nu poate fi legitim, dezirabil sau eficient dacă exclude poporul din ecuația guvernării. Poporul nu conducea, dar aleagea conducătorii apți să îndeplinească funcția de guvernare. Ca și grecii, florentinii susțineau egalitatea în fața legii. După Machiavelli, mulți teoreticieni republicani fac o analiză complexă a sistemelor de guvernământ, ajungând inevitabil la concluzia că democrația este de departe cel mai bun.
Democrația reprezentativă a fost scoasă din calcule până în secolul al XVII-lea. Nimeni nu concepea faptul că orice adunare legislativă să nu fie compusă din absolut toți cetățenii republicii. Teoria și practica guvernării democratice nu admitea acest lucru. Reprezentarea nu a fost inventată de democrați, ci s-a produs ca o urmare a dezvoltării guvernării monarhice și aristocrate. De asemenea, grecii au respins totdeauna ideea reprezentării, și au negat faptul că un sistem politic poate funcționa la scară mare.
Baronul de Monstesquieu (1689-1755), una dintre cele mai ilustre persoane ale iluminismului francez, redactează faimoasa lucrare De l'esprit des lois (Spiritul legilor), influențată de ideile lui John Locke. Un republican convins, Montesquieu a influențat prin opera sa multe dintre Constituțiile lumii, cu precădere cea a Statelor Unite ale Americii. Într-un pasaj din scrierea respectivă, îl găsim pe Locke care aduce o odă democrației, prin comparația acesteia cu sistemul monarhic și cel despotic:
„Potrivit principiului celor trei sisteme de guvernământ, democrația este comoara sistemului de organizare a statului, acest lucru făcând referire la egalitate. În monarhie, unde o singură persoană este distribuitorul distincțiilor și recompenselor, în mod obișnuit se confundă statul cu un singur om, principiile acestuia fiind onoarea, ambitia si dragostea de glorie. În cele din urmă, sub despotism, cea care guvernează este teroarea. Pe masură ce aceste principii sunt mult mai energice, cu atât mai stabil este sistemul de guvernământ; cu cât sunt mai alterate și corupte, cu atât mai mare este tendința spre auto- distrugere a acelui sistem de guvernământ”.
Montesquieu, printre mulți alții, a pus bazele procesului complex al ideilor democratice, deschizând calea originilor intelectuale ale democrației. Teoria majoră care se regăsește în opera acestuia menționată mai sus se referă la separarea și echilibrarea puterilor în stat, pentru a garanta libertățile și drepturile indivizilor.
După cum am spus, ideile lui Montesquieu au fost influențate de gândirea lui Locke, care poate fi numit cel care a fundamentat democrația reprezentativă. Principala sa operă, Al doilea tratat despre cârmuire, stă la baza ideilor liberale, asupra drepturilor și libertăților cetățenești.
„Fiecare om are o proprietate asupra persoanei sale. La aceasta nu are nimeni altcineva dreptul în afara sa. Putem spune că munca trupului său și lucrarea mâinilor sale sunt în mod cuvenit ale sale. Prin urmare, oricărui lucru pe care îl scoate din starea în care l-a făcut și l-a lăsat natura, el îi adaugă munca sa, și, adăugându-i ceva ce este al său, îl face astfel proprietatea sa. (…) această muncă este proprietatea incontestabilă a celui ce muncește și nici un om în afară de el nu poate avea vreun drept la ceva căruia i s-a adăugat munca aceasta”.
Vedem astfel că Locke definește termenul de proprietate privată, menționând că fiecare are dreptul la munca sa. Individul este propriul stăpân peste ceea ce obține. Nimeni nu poate știrbi drepturile poporului. Așadar, Locke poate fi numit fără doar și poate apărătorul libertății și al drepturilor fundamentale ale omului.
Avem de-a face, câțiva ani mai târziu, cu Războiul de Independență al coloniilor Americii împotriva Marii Britanii. Făcând apel la modele și teorii republicane de guvernământ, Constituția Statelor Unite nu era menită să fie una republicană. Se spune că democrația adevărată s-a născut în America. Dar este, oare, acest lucru adevărat?
Odată cu alegerea lui Andrew Jackson ca președinte (din 1829 până în 1837), foarte multe state au abolit censurile de avere pentru a acorda dreptul la vot, astfel că o mare majoritate a bărbaților albi se puteau bucura de acest drept. Femeile, sclavii, indienii erau însă excluși, și așa a rămas o bună bucată de timp. Se spune că această perioadă a fost una de înflorire a libertății și egalității americane.
Alexis de Tocqueville, publică la 30 de ani opera numită De La Démocratie en Amérique (Despre democrație în America) – în 1835 – după o vizită pe care o face în State. Profund impresionat de natura locului și de ceea ce găsește acolo, acesta redactează o lucrare care încă servește drept pilon principal pentru lucrările despre democrație. Pentru acesta, America a reprezentat țara pură din punct de vedere democratic, întemeiată pe negarea nobilimii. Vizitând Statele Unite în 1831, Tocqueville a fost uimit de egalitatea statutului și obiceiurilor locale. Acest lucra simboliza spiritul democratic care și-a făcut loc în societate, pătrunzând în ansamblul acestuia. De asemenea, a fost atras de această țară pentru că îi lipsea un trecut feudal. Până în 1848, el a văzut democrația mai degrabă ca pe o structură socială.
„În America poporul îl numește pe cel care face legile și pe cel care le execută; (…) Instituțiile sunt democratice nu doar în principiu, ci și în evoluție; (…) poporul își numește reprezentanții direct și îi alege în fiecare an, pentru a-i menține mai complet în dependența sa. Deci poporul conduce într-adevăr și, deși forma de guvernământ este reprezentativă, e evident că opiniile, prejudecățile, interesele și chiar pasiunile poporului nu pot întâlni obstacole durabile care să le împiedice să se manifeste în conducerea cotidiană a societății.
Ca în toate țările unde domnește poporul, majoritatea guvernează în numele poporului. Această majoritate este alcătuită din cetățeni care… doresc sincer binele țării”.
Putem observa importanța pe care o acorda Tocqueville suveranității poporului. Acesta poate distruge sau modifica instituțiile politice după bunul plac. Sau cel puțin, majorității dintre acestea. Tot pe tema conducerii în mod democratic, Alexis de Tocqueville spune că „în America poporul domină fără piedici; În America democrația este lăsată în seama propriilor ei porniri. Mersul ei firesc și toate mișcările ei sunt libere”, ceea ce întărește afirmațiile precedente.
În fond, toată lucrarea acestuia se referă la importanța Americii în comparație cu Europa sau restul lumii, oferind un exemplu de bună practică. Întocmai, Tocqueville a văzut în democrație o posibilitate ideală. A văzut în America un potențial dezvoltator al idealului democratic.
Pe de altă parte însă, istoricul român Lucian Boia critică acțiunile lui de Tocqueville, spunând că acesta a picat de fapt în plasa utopiei, redând un paragraf din lucrarea acestuia, care să exprime acest lucru, fiind vorba cu precădere pe egalitate:
„Aproape toți americanii trăiesc în bunăstare. (…) În America sunt puțini bogați. (…) Nu doar averile sunt egale în America; egalitatea se extinde până la un anume punct și asupra inteligenței oamenilor”.
Democrația tocquevilliană, așa cum o numește Boia, se bazează pe conceptul că este de acord cu egalitatea, dar fiecare la locul lui.
Mai departe, putem vorbi de extinderea dreptului de vot ca o măsura intrinsecă a democrației. În istorie, fiecare democrație a avut parte de un vot universal. Deși nu exprima ceea ce înțelegem noi astăzi prin acest termen, a durat o lungă perioadă de timp de dezbateri și conflicte ca noi să ne putem bucura de acest drept indiferent de culoarea pielii, a bogăției și proprietăților deținute și a sexului pe care îl reprezentăm. În Elveția, spre exemplu, dreptul femeilor de a vota a fost refuzat până în 1971, iar în Andorra, până în 1978 (spre deosebire de România, care a acordat dreptul de vot femeilor în anul 1946) .
Intervin întrebările: de când putem vorbi de democrație modernă? Este votul cel mai important lucru într-o democrație? Există democrații care nu acordă drepturile și libertățile cuvenite cetățenilor? Pot fi măsurate democrațiile ca fiind mai democratice unele față de altele? Și până la urmă, ce reprezintă democrația?
I.2. Termeni cheie și de consolidare – valorile și principile democrației
Libertatea înseamnă răspundere,
de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.
George Bernard Shaw
Am văzut cum democrația s-a așezat pe tărâmul istoric, cum s-a fixat și dezvoltat pe diverse teritorii, de la Grecia, până în Italia și America, ca mai apoi să se instaureze aproape în toate colțurile lumii. Am observat cum aceasta s-a impregnat aceasta în inimile și mințile oamenilor de rând, cum a influențat viața acestora și cum, de la o democrație directă s-a ajuns la o democrație reprezentativă. Democrația a fost și este într-o continuă schimbare. Este păcat să nu ne putem gândi la o eventuală transformare a acesteia, de nivel macro sau micro, dacă ne raportăm la perioadele și totalitatea factorilor care au influențat-o.
Înainte de a trece la eventualele definiții și la multitudinea lor, trebuie mai întâi de toate să ne referim la componentele care au făcut și fac democrația ceea ce a fost și ceea ce este. Lipsa unor principii precum egalitate, libertate și drepturi dintr-o democrație este de neconceput. Practic, acestea sunt valorile fundamentale pe care se bazează. De asemenea, principii precum pluralismul politic, reprezentativitatea, domnia legii, separarea puterilor în stat, voința majorității și protecția minorității alcătuiesc tabloul complet al unei democrații. Nu se poate concepe o democrație reală fără ca unul dintre aceste principii să lipsească.
Un ideal democratic poate fi construit numai pe baza acestor valori și principii, iar dacă unul dintre acestea lipsește, atunci democrația este șubredă, și riscă să fie o democrație mascată condusă de interese obscure, care o blochează.
I.2.1. Egalitatea
Mai sus, am văzut că atenienii se refereau la egalitate ca la niște caracteristici dezirabile ale sistemului lor politic: egalitatea tuturor cetățenilor îndreptățiți să vorbească în adunarea conducătoare (isegoria) și egalitatea în fața legii (isonomia).
Egalitatea, luată ca atare, nu există decât în matematică, așa cum spunea Eminescu. În sens democratic însă, asistăm astăzi la mai multe tipuri de egalitate, printre care se numără egalitatea socială, politică și juridică. Putem discuta deci despre șanse egale pentru toată lumea. Recunoașterea egală a meritelor și egalitatea de oportunități trebuie să fie reale, și nu doar în sens peiorativ. Într-un stat democratic care se respectă, condițiile pentru obținerea diferitelor poziții dorite trebuie puse la dispoziție oricui, fără doar și poate.
Drepturile și libertățile trebuie să fie egale pentru toată lumea. Pe cât se poate, democrația trebuie să elimine discriminarea indiferent de natura pe care se bazează. Dreptul de vot trebuie să fie egal și universal pentru toți.
Poate ați observat că termenul de egalitate economică lipsește. Aceasta pentru că este un concept himeric. Dacă s-ar rezuma la avere egală pentru toată lumea sau la monopolul statului asupra tuturor bunurilor, atunci nu am mai vorbi despre un regim sau sistem democratic. Ba chiar dimpotrivă, totalitarismul și-ar face loc, iar nu acesta este subiectul discuției noastre. Acest lucru poate exprima dreptatea, în sensul în care toți cetățenii trebuie să fie egali în distribuția beneficiilor, a costurilor și a sarcinilor sociale pe care aceștia le primesc.
I.2.2. Libertatea
Se poate susține afirmația cum că democrația este o susținătoare a libertății și că de-a lungul timpului a făcut cele mai multe eforturi în a o amplifica. Drept dovadă, libertatea de acum câțiva ani nu mai semnifică același lucru cu ceea ce semnifică astăzi, cu toate că se pot stârni dezbateri filosofice pe tema libertății în sine. Spectrul este foarte larg.
Dar să vedem totuși ce poate semnifica, în cadrul democrației, libertatea. Cunoaștem faptul că fiecare societate are normele și legile ei. De asemenea, știm că pentru încălcarea acestora, suntem sancționați prin diverse metode. În cazul în care adoptăm libertatea în sensul brut al cuvântului, putem spune că noi, ca oameni sau cetățeni, suntem liberi să facem orice, cu suportarea consecințelor. Așadar, dacă adaptăm acest termen democrației, putem afirma că suntem liberi atât timp cât nu contravine cu libertatea alteia.
”Eu sunt liber să…” se poate reduce la: eu am posbilitatea, eu aș putea sau eu am puterea să. Pentru a face o analiză succintă a afirmației anterioare, apelăm la Voltaire (1694-1778), un ilustru filosof iluminist francez. Scriind și despre libertate, acesta a conchis cu o întrebare. ”Atunci în ce constă libertatea, dacă nu în puterea pe care o ai tu ca individ, de-a face ceea ce voința ta cerea să faci dintr-o necesitate”?
Așadar, orice persoană este liberă să întreprindă orice acțiune voiește, atât timp cât are puterea de a o face și nu contravine legilor statului respectiv, sau altfel, va suporta repercusiunile prin diferite sancțiuni. În esență, în foarte multe cazuri, conceptul de libertate și de drepturi se suprapun, pentru că unele acțiuni sau fapte sunt menite să fie garantate, altele nu. Unele sunt protejate și recunoscute, iar altele, după cum am mai spus, nu. Libertatea conștiintei, libertatea de exprimare, libertatea informației, libertatea economică sunt doar câteva din libertățile ce trebuie garantate de orice democrație cu orice preț.
De asemenea, aceste două valori, egalitate și libertate, merg mână în mână. Cu toții trebuie să fie egali în libertăți. Am trecut în revistă, deci, valorile atât de importante și de neîndepărtat pe care le deține democrația, care își poate modifica forma numai dacă unul dintre acești termeni o cere.
Îndeplinirea cerințelor amândurora a rămas un ideal, și nu o utopie, dar care mai devreme sau mai târziu, vor fi puse cap la cap și îndeplinite. Poziția însă, este aceeași. Orice democrație veritabilă trebuie să pluseze și să facă tot efortul în a le maximiza pe cele două.
Ajungem astfel la principiile democrației, unde pluralismul politic deschide lista. Acesta presupune existența mai multor partide politice, termen numit și pluripartidism. Anii ‘50 și ‘60 sunt anii de apogeu ai influenței pluraliste în știința politică. În ciuda caracterului presupus obiectiv, la mijlocul secolului al XX-lea, mulți politologi americani își prezentau și puneau în practică împreună modelele explicative și normative. Chiar dacă este un factor esențial al democrației, pluralismul politic, deci existența mai multor partide nu face ca un stat să fie democratic. Ceea ce, de asemenea, nu face ca un stat cu mai multe formațiuni politice decât un altul să fie mai democratic.
Reprezentativitatea exemplifică faptul că un sistem democratic are nevoie de reprezentanți aleși direct de către cetățeni, prin alegeri libere și corecte. Practic, puterea poporului este transferată unui conducător, care, în numele lor și pentru ei, acționează. De asemenea, un sistem democratic protejează poporul în fața potențialelor abuzuri de putere. Democrația există numai dacă relația dintre guvernați și guvernanți se supune principiului unde statul este în slujba cetățeanului, și nu invers. De asemenea, fiecare dintre cele două grupuri, majoritar sau minoritar, trebuie reprezentat într-un fel sau altul. Conceptul de tiranie a majorității nu are ce căuta într-un ideal democratic.
Domnia legii. Indiferent de circumstanțe, toți cetățenii statului se supun legilor în vigoare. Într-o democrație autentică, nimeni nu are voie și nici nu poate fi mai presus de lege. Toți se numesc egali în fața legii. Aici, justiția trebuie să funcționeze independent, și să apere drepturile și libertățile fundamentale.
Separarea puterilor în stat a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacție împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea statului, de unde și celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: statul sunt eu (L’etat c’est moi). După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă (prin care se înțelege elaborarea și adoptarea normelor general obligatorii, destinate reglementării relațiilor sociale), executivă (asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la forța de constrângere) și judecătorească (cuprinde activitatea de soluționare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii). Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe separate și independente unele de altele.
Voința majorității și protecția minorității. În legătură cu acest principiu, trebuie să relatăm că democrația nu înseamnă numai domnia majorității. Minoritatea trebuie să joace și ea un rol important, aceea de opoziție, iar într-un moment sau altul, balanța să se încline inversând astfel rolurile. Să ne imaginăm numai ce ar însemna acest lucru, în cazul în care vorbim de o majoritate care nu este limitată în putere. John Stuart Mill (1806-1873) remarca despre acest lucru:
„Când societatea însăși este tiranul – (…) practică o tiranie mai cruntă decât cea a multor tipuri de oprimare politică, (…) înrobind sufletul însăși. Trebuie să existe și o protecție față de tirania opiniilor și sentimentelor preponderente, împotriva tendințelor societății de a impune propriile idealuri și practici ca reguli de conduită asupra acelora care au păreri diferite (…) impunând tuturor caracterelor să se formeze în funcție de propriul model” . Mill nu a prins aceste timpuri, dar cuvintele acestuia pot întări argumentul limitării majorității. Actul de a vota și procesul electoral intervin decisiv în această problemă. Doar astfel putem spune a cui este voința. De asemenea, James Burnham (1905-1987) a făcut și el analiza acestui fapt. A scris că:
„O caracteristică fundamentală a democrației în sensul în care noi utilizăm astăzi termenul este acordarea dreptului de exprimare politică a minorităților”.
Tocmai pentru că voința majorității trebuie să fie limitată, toți cei care au drept de vot se vor simți incluși în sistemul politic democratic, pentru că aceasta corespunde tuturor. Mai ales că poporul este un întreg, fiind compus din majoritate, plus minoritate, indiferent de ce scoruri electorale ar avea acestea. Concluzionăm acest principiu prin a spune că protecția minorității este un fapt al democrației în sine. Pentru a menține democrația ca un sistem stabil, trebuie să știm că toți cetățenii se simt parte integrată. Aici, procesul electoral și dreptul de vot pot înclina balanța.
Toate cele de mai sus alcătuiesc un întreg democratic. În viziunea noastră, fără una din valori sau fără unul din principii, o democrație este incompletă. Ele stabilesc de fapt transformarea sistemului și îl duc într-o direcție sau alta. Sistemul democratic nu face decât să se muleze pe ceea ce există. Pe acel dat al cetățeanului, luat ca simplu individ, dar și al cetățenilor, ca întreg. După ce am stabilit unde, când și cum a apărut democrația, acum vedem micile componente care-o alcătuiesc ca întreg.
I.3. Definiții și teorii ale democrației
Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii.
Woodrow Wilson
Câteodată, ideile greșite despre un anumit lucru fac ca acesta să funcționeze greșit. Iar asta vom regăsi și în cazul democrației. Este oricum de așteptat ca termenul de democrație să fie multiplu și imprecis. Încă se dau dezbateri pentru ca un singur sens să îi fie acordat. Așadar, cum să definim democrația pentru a fi cât se poate de aproape de sensul etimologic al termenului și pentru a nu ne abate de la semnificațiile pe care democrația le-a căpătat cu timpul?
Putem adopta de exemplu definirea lui Beetham:
”Democrația este un mod de luare a deciziilor privind reguli și politici obligatorii pentru colectivitate, asupra cărora populația își exercită controlul” .
Democrația reprezintă deci apanajul colectivității. Putem afirma că o anumită colectivitate este guvernată în mod democratic. De obicei este vorba de o colectivitate statală, așadar de modalitățile de a guverna în stat. Putem să vorbim și despre democrația în cadrul unui partid politic, al sindicatelor, al întrerpinderilor. Când vorbim despre democrație ne interesează deciziile referitoare la o colectivitate (statală – sau o colectivitate organizată teritorial). Ne interesează dacă și în ce măsură colectivitatea are influență asupra deciziilor care o privesc. Dace se întâmplă astfel, putem vorbi despre democrație. Un guvernământ democratic înseamnă un guvernământ într-un stat ai cărui cetățeni au influență asupra deciziilor legate de guvernare. Iar acest lucru explică în cel mai bun mod modul de definire al democrației. În sens teoretic.
Însă, conform lui Schumpeter, care vine cu o altfel de definiție, una empirică, a contrazis total definițiile în plan teoretic ce i-au fost acordate democrației, și anume:
”Teoria clasică a democrației a acordat electoratului un grad de inițiativă cu totul nerealist, care s-a transformat, practic, în ignorarea conducerii. Însă colectivitățile acționează aproape exclusiv prin acceptarea conducerii – iată mecanismul dominant. (…) În viața politică există întotdeauna un grad de competiție, deși probabil numai la nivelul posibilităților, pentru câștigarea adeziunii poporului. Pentru a simplifica lucrurile, am restrâns tipul competiției pentru conducere, caracteristic democrației, la competiția liberă pentru un vot liber. (…) Potrivit acestei perspective, denocrația nu înseamnă și nu poate însemna că poporul chiar conduce, în oricare sens evident al termenilor popor și conducere. Democrația înseamnă doar că poporul are ocazia de a-i accepta sau refuza pe indivizii care urmează să-l conducă”.
Dacă vom consulta suficient de multe definiții vom descoperi că democrația înseamnă atât de multe, încât vom ajunge la concluzia că are semnificații paradoxale. Putem avea o definiție perfectă a democrației, și totuși aceasta să nu ne convingă. În acest caz, Orwell descrie cel mai bine această situație:
”În cazul unui termen ca democrația nu numai că nu avem o definiție acceptată, dar încercării de a formula una i se rezistă din toate părțile. (…) Apărătorii tuturor regimurilor susțin că acestea sunt democratice, temându-se că ar fi nevoiți să renunțe la acest termen dacă el ar ajunge să aibă un sens anume”.
Dacă fiecare în parte susținem că suntem democrați și cu cât acest cuvânt ajunge să fie unul foarte cuprinzător, cu atât e mai posibil să obținem excesivitate. Deci, o confuzie conceptuală.
Deși democrația are un sens literar exact – și anume puterea poporului – acesta nu ne ajută să înțelegem cu exactitate ce anume este democrația. Însă, fără doar și poate, o democrație există numai în măsura în care idealurile și valorile sale îi dau viață.
I.4. Democratizarea și statul
Democratizarea înseamnă mai presus de orice construirea unui stat democratic. Totuși, nu este întotdeauna clar ce presupune acest lucru sau cum poate fi ea pusă în practică. Există un fapt potrivit căruia democratizarea semnifică mai mult decât organizarea unor alegeri, dar nu există un consens cu privire la ce reforme sunt necesare.
Statul este un instrument de dominație socială. Trăsăturile ale unui stat democratic sunt următoarele:
integritate teritorială, ca și rezultat al faptului că statul reprezintă o națiune și cp au negocieri și acorduri legitime și obligatorii care fac posibilă existența unui stat;
statul de drept, în care drepturile și îndatoririle minime ale cetățenilor sunt stipulate prin lege, iar activitatea statului este definită juridic;
uzul cât mai minim al violenței legitime împotriva propriilor cetățeni;
guvern reprezentativ ales de cetățeni, controlat formal prin canale constituționale;
birocrație complexă dar imparțială;
existența mai multor centre de putere;
existența formală a unor canale de participare la procesul decizional, operaționale la un anumit grad;
angajamentul față de justiția socială și economică, indiferent cum este aceasta definită;
O atenție deosebită în democratizare s-a acordat proiectării noilor constituții, desfășurării alegerilor libere, stabilirii noilor sisteme de partide și relațiilor dintre executiv și legislativ. Potrivit lui Adam Przeworski, o tranziție de succes înseamnă în esență crearea de instituții noi, care pot ”instituționaliza incertitudinea fără a amenința intereselecelor care încă pot inversa acest proces”. Tot el afirmă că ”soluțiile compromisului democratic constă în instituții”.
Între cele mai importante schimbări instituționale se numără introducerea de alegeri libere, dezvoltarea unui sistem de partide și schimbarea relațiilor dintre executiv și legislativ.
Pentru Przeworski, cele mai importante aspecte instituționale sunt:
relația dintre executiv și legislativ;
tipul sistemului electoral;
dacă legislativul este unicameral sau bicameral;
rolul și numărul comisiilor legislative;
dacă npul sistem este unitar sau federal;
limitele, dacă acestea există, impuse regulii majorității;
rolul controlului de constituționalitate;
rolul grupurilor de interese;
În democratizările contemporane, cea mai mare parte a atenției s-a concentrat mai degrabă asupra schimbării instituționale a statului decât asupra transformărilor funcționale sau cele a reprezentantivității. În general, se presupune că un oarecare grad de transformare reprezentativă și transformare funcțională va urma automat transformării instituționale, chiar dacă poate exista un decalaj temporar. De asemenea, există tendința ca schimbările funcționale și cele de reprezentativitate să fie blocate de elitele, deoarece sunt într-un mod sau altul radicale pentru acestea.
Democratizarea presupune nu numai alegerea unui guvern angajat să implementeze democrația. Această implică și o anumită transformarea a modului în care statul ia decizii și le pune în aplicare. Democratizarea nu marchează niciodată o ruptură totală de trecut. Impulsul de reformare este deseori blocat de interese din interiorul acestuia. Putem spune că modul cum se comportă statul după tranziție depinde cel puțin la fel de mult de greutatea trecutului ca și de imperativul pentru schimbare.
Trecutul modelează cultura. Trecutul modelează legile, alcătuirea, direcția și ideologia statului. Dacă trecutul este unul nedemocratic, atunci statele în curs vor conține extrem de multe ambiguiăți și paradoxuri.
Alcăturirea unui democrații este blocată parțial de dificultățile reformei instituționale, de culturile nedemocratice și de opoziția elitelor. Dar există și alte probleme responsabile pentru deficitele democratice din statele aflate în tranziție.
O democrație reușită presupune ca statele să dețină acea capacitate de a îndeplini o serie de funcții complexe, întrucât toate statele democratice își asumă responsabilități și angajamente față de cetățenii lor. Ele trebuie să fie suficient de flexibile pentru a răspunde provocărilor, necesităților și presiunilor din partea acestora. Joan Nelson afirmă că:
”procesul tranziției democratice în sine (…) generează presiuni. De obicei, noile democrații trebuie să facă față unor niveluri ridicate ale participării politice și ale așteptărilor, precum și unor discontinuități în ceea ce privește instituțiile și autoritatea de formare a politicilor”.
Democratizarea aduce astfel în centrul atenție aparatul de stat. Statele cu un nivel minim de capacități tehnice nu vor fi capabile să facă față presiunilor populației sau să ducă reformele la îndeplinire, de orice fel ar fi acestea. De asemenea, există patru scopuri ce trebuie îndeplinite de fiecare state:
consolidarea domniei legii pe tot teritoriul statului și la nivelul întregii populații;
promovarea creșterii economice;
obținerea acordului voluntar al populației asupra căreia statul revendică controlul;
modelarea alocării resurselor sociale;
Pentru Huber, puterea statului este legată de ”capacitatea lui extractivă” însemnând capacitatea celor aflați în funcții de a stabili și de a atinge scopuri. Capacitatea statului nu duce cu necesitate la democratizare, dar este cu certitudine dificl sau aproape imposibil ca democratizarea să continua fără aceste lucruri. În plus, capacitatea statului a devenit mai importantă ca oricând datorită diverselor provocări tehnice și politice cu care statele se confruntă în prezent.
Absența unor agenții statale eficiente, capacitățile subdezvoltate de colectare a taxelor, incapacitatea statului de a formula strategii naționale de dezvoltare economică. Tpoate aceste lucruri subminează democratizarea. Relația dintre capacitatea statului și democratizarea este foarte complexă. Cpacitățile statului din timpul democratizării sunt determinate de o serie de factori, printre care:
capacitatea tehnică a statului. Unele state au mai multe resurse economice și culturale decât altele. Unele se pot baza pe populație și pe niște cetățeni instruiți, bine educați și pricepută pentru a fi conduse. În alte situații, statul dispune doar de situații umane precare, care nu sunt bine instruiți, și care nu au o cultură politică bine conturată;
modul în care statele sunt aflectate de globalizare, sau cât de puțin, sunt capabile să reacționeze la provocările reformei economice și ale guvernării;
gradul în care democratizarea însăși funcționează ca o forță pentru reformarea eficientă a statului;
Acești trei factori trebuie să relaționeze între ei. În cazul în care există un oarecare nivel de competență tehnică, iar statul se adaptează la ordinea globală în schimbare, creșterea capacităților statului poate fi posibilă. Democratizarea se poate de asemenea adânci, iar acest lucru nu este neapărat o consecință. Acest cerc al realizărilor este dificl de atins, mai ales pentru țarile în curs de dezvoltare.
De asemenea, schimbările din capitalismul global, problemele datoriilor internaționale sau nevoie de reconstrucția a economiei nașionale potrivit cerințelor pieței globale s-au combinat și au împins statele postcomuniste și în curs de dezvoltare spre politici de reformă economică, în același timp în care statele se implică în cursul lor spre democratizare.
Atât democratizarea cât și capacitățile statului au fost afectate de acest proces al reformei. În unele cazuri, reformele economice s-au adăugat la criza statului și au adâncit problemele deja existente legate de capacitățile precare ale statului. Pentru a înțelege aceste lucruri, Guillermo O’Donnel spune că liberalizarea economică a statului trebuie să îndeplinească o serie de scopuri și obiective:
generarea unui sector profitabil al exporturilor independent de protecția statului;
scăderea poverii fiscale a statului;
generarea unei culturi asupra inițiativei private;
rezolvarea problemelor legate de datoriile externe prin favorizarea comerțului internațional:
atragerea investitorilor privați și multinaționali:
încurajarea economiilor și eliminarea cheltuielilor inutile și imprudente ale consumatorilor:
restructurarea rolului statului în economie, de la promovarea și administrarea dezvoltării la permiterea dezvoltării prin intermediul pieței;
adaptarea politicilor naționale la un mediu global ce recompensează promovarea liberului schimb;
permiterea alocării majorității resurselor prin mijloacele pieței;
Pentru a atinge aceste scopuri și obiective, se introduce un număr mare de reforme la nivelul politicilor. Printre acestea amintim:
liberalizarea regimului de import-export;
rata unică a schimbului valutar;
dezoltarea monedei;
creșterea ratelor dobânzilor;
privatiarea bunurilor statului;
raționalizarea sectorului public (reducerea numărului de angajați în acest sector; retragerea din servicii publice ș.a);
liberalizarea legislației muncii (creșterea puterii mediului de afaceri asupra angajaților astfel încât costurile afacerilor să se reducă, investițiile private și străine trebuie să fie încurajate, iar productivitatea să crească);
eliminarea subvențiilor de stat pentru anumite bunuri și servicii(alimente, combustibil și transport);
reducerea cheltuielilor statului pentru serviciile sociale;
eliminarea restricțiilor privind investițiile străine și încurajarea activă a acestora;
Așadar, am analizat aproape de-antregul motivul pentru care refacerea statului după un tipar democratic este atât de dificilă. Cu siguranță schimbarea instituțională și formală sunt importante, dar reprezintă doar o mică parte dintr-o democrație completă. Transformarea instituțiilor vizibile ale statului (executivul, sistemul electoral ș.a) nu este suficientă pentru o democratizare completă. Aceste tipuri de schimbări marchează mai degrabă debutul democratizării, dar nu există motive pentru care să admitem că pentru o reformă mai profundă a statului va urma, automat, extinderea lor. În unele cazuri, aranjamentele instituționale formulate în timpul tranziției împiedică de fapt democratizarea mai profundă.
Democratizarea nu contituie ruptura totală de trecut, așa că statele în curs de democratizare nu pot fi înțelese îna fara istoriilor și contextelor. Aceasta înseamnă că introducerea de alegeri libere și alcătuirea unor constituții noi nu fac să treacă cu vederea culturile și practicile nedemocratice ale statului.
Democratizarea este împiedicată în plus de problemele legate de capacitatea precară a statului, de incapacitatea lui de a reacționa la provocările cerințelor economiei politice precum și la sarcina dificilă a guvernării.
I.5. Democrația și idealul ei în România
Comunismul este rivalul democrației. Opresorul acesteia, atunci când are și i se dă ocazia. O analiză comparativă asupra acestor doi termeni, comunism și democrație, este irelevantă.
Comunismul, în genere, a căzut pentru că și-a atins toate țintele. Toate, în afară însă de cea mai importantă condiție și excepție, aceea de a-și asigura continuitatea și supraviețuirea politicului. Pentru români, prăbușirea acestui regim s-a rezumat doar la dispariția singurul regim pe care aceștia îl cunoșteau. Superficialitatea cu care a fost tratată victoria democrației asupra comunismului în România ne arată că și acum, România, dar și alte state care au scăpat de vechiul regim se chinuie să-și construiască stabilitatea statului. Democrația, în acest caz, este un obiectiv de atins. Un ideal.
Prin Revoluția din decembrie, comunismul însă se pare că și-a realizat obiectivul final în România. Continuitatea. Din resturile nu s-a născut democrația. Eșantionul al doilea de lideri politici au devenit actorii principali într-un joc democratic.
Societățile democratice sunt oarecum împinse inerent să devină din ce în ce mai democratice. Simlul motiv al acestui fapt este că ele sunt deja democratice. Au, dacă putem să o numim așa, legitimitate democratică. În România, se pare că democrația și totalitarismul au negociat faptul că fostele elite comuniste au preluat rolul de a conduce țara spre democratizare. Practic, comunismul nu s-a transformat în opusul democrației, ci a făcut un pas în spate, lăsând locul unui alt regim, dar cu aceiași actori politici.
Fără doar și poate, putem spune că România încă se află în proces de democratizare. O provocare politică românească este confruntarea cu intrarea noastră târzie în modernitate, proces care creează dificultăți în a avea instituții stabile, valori, atitudini și comportamente democratice.
Tranziția României către democrație a fost întâmpinată cu mari neajunsuri. Începând cu preluarea puterii de către neocomuniști și până la violențele ce s-au desfășurat în stradă din anii ’90.
Chiar și în aceste momente, democrația în România este încă un ideal. Afirmația poate avea două abordări diferite. Prima se referă la lipsa unor instituții care să consolideze statul și deci efectele așteptate nu au apărut niciodată. A doua abordare se referă la lipsa exercițiului democratic, lipsei de capacitate și cultura politică necesară care să ne permită să punem în practică.
În susținerea acestei afirmații, avem realitatea de partea noastră. Nivel scăzut de încredere în instituțiile politice și în reprezentanți, participarea la vot scăzută, acuzarea de fapte de corupție și primirea de pedepse cu executare a aleșilor, mita electorală practicată, clientela politică, lipsa de transparență a instituțiilor și exemplele pot continua. Pe cealaltă parte, nivelul de cultură politică a cetățenilor români, a alegătorilor este redusă, întrucât , deși votul este singura și cea mai puternică armă pe care o putem folosi în calitate de cetățeni, evităm să o facem din diferite motive.Ne confruntăm cu o serie de practici care nu fac laudă democrației și care trebuie să ne pună serios pe gânduri.
La toate acestea se adaugă ordonanțele de urgență ale Guvernului, uneori într-un număr exagerat, din care unele sunt contestate la Curtea Constituțională. Puterea legislativă a Parlamentului scade, pierzând puterea dată de însuși poporul, aceea de a da legi. Însă și aici intervine întrebarea și totodată problema unui acord între cele două puteri în stat. Tolerarea acestor ordonanțe nu face decât să trădeze, posibil, interesele cetățenilor și votanților. Dacă cele două puteri dețin fără limite atuul legiferării, atunci cele două se pot confunda ușor.
Mai avem de asemnea Referendumul din 2009, care a avut loc în același timp cu alegerile pentru alegerea Președintelui. Atunci, alegătorii și-au exprimat dorința de a avea un Parlament unicameral, obținând 77,78% din voturile exprimate, cu doar 300 de aleși, 88,84% fiind rezultatul obținut pentru această categorie. Au trecut de atunci 7 ani, iar elitele reprezentante ale poporului român refuză acest vot clar. Acest lucru sfidează nu numai cetățenii, ci este pusă în pericol chiar democrația.
Indiferent de ce tip de alegeri am discuta în România, ele se desfășoară în jurul persoanelor și al cancanurilor și nu al ideilor și dezbaterilor. Campania electorală este bazată numai pe lucruri negative despre candidați, fără ca aceștia să vină în fața alegătorilor cu o ofertă politică concretă. Să nu mai vorbim de promisiunile derizorii. Chiar și așa, câteodată alegătorul alege să acorde un vot bazat pe emoții și mai puțin bazat pe rațiune.
La ordinea zile se află și mita electorală. Presiunea televizată asupra cetățenilor își face și ea simțită prezența. Un lucru demn de regret este că practic cetățenilor nu mai au păsare cine este sau nu ales. Un argument des invocat de aceștia se referă la faptul că sunt mereu aleși aceiași. În anul 2012, migrația partidică a explodat – printr-o ordonanță de urgență, de care tocmai am amintit – deci argumentul este parțial corect și susținut. Ne face și aici să ne punem întrebarea cine este de fapt cel care decide. Alegătorul? Sau un grup de oameni – parcă oligarhic?
Nu suntem o țară cu rădăcini și tradiții democratice și parcă nimeni nu se aștepta ca democrația să fie dusă către cote maxime în România. Există o linie fragilă între ce este democrația, ce poate fi și cum este ea pusă în practică. Din ce am discutat anterior, vedem că în România există derapaje de la ceea ce ar trebui să fie democrația, dar acestea rămân netaxate.
Fără doar și poate, democrația în România rămâne un ideal. Dar care, contrar idealurilor, el poate fi atins. Luată de la bază, am văzut că democrația este și trebuie să însemne puterea poporului. De aici trebuie să pornim și să aducem în discuție factorul care definește această problemă. Necesitatea unei reforme în sistemul electoral românesc.
II. SISTEME ELECTORALE FOLOSITE ÎN ROMÂNIA ȘI ANALIZA ACESTORA
II.1. Alegeri, vot și drepturi electorale
Fără doar și poate, alegerile reprezintă probabil cea mai importantă instituție politică a democrațiilor. Conceptul de instituție politică se raportează, în sens amplu, la stat, organismele sale de guvernare – ce implică Parlamentul, Președintele sau Monarhul, Guvernul, Premierul și partidele politice. Toate acestea au calitatea de instituție datorită rolului pe care acestea îl dețin în dobândiriea și exercitarea puterii politice. Fiecare dintre acestea are o anumită funcție de îndeplinit, are o organizare proprie și dispun de metode de activitate specifice prin care participă la procesul de guvernare.
De asemenea, fiecare stat democratic deține câte un sistem prin care se asigură reprezentarea politică. Aceasta este asigurată printr-un drept electoral. Puterea executivă la diferite nivele – guvern sau administrație locală – emană de la normele legislative și adoptate de aceste organe alese periodic. Este un dat faptul că alegerile pot fi văzute ca și o condiție necesară, dar nu întotdeauna suficientă în exercitarea puterii politice într-un regim democratic.
În științele politice este ridicată problema alegerilor cu referire la politologia electorală și la studiul comportamentelor electorale. Politologia electorală are domeniul legat de instituțiile politice electorale, de procedurile electorale și de studiul dependenței reciproce între sistemul electoral și sistemul politic. Studiul comportamentelor electorale se referă la cercetarea preferințelor politice ale alegătorilor și socializare politică.
Alegerile îndeplinesc o multitudine de funcții. Toate sunt legate de funcționalitatea democrației. Vom aminti următoarele:
Voința majorității (subiect abordat în paginile 17 și 18). După cum am văzut, istoria principiului majorității datează încă din antichitate. Acest lucru relevă persoana sau opinia care are parte de sprijinul cel mai larg din partea alegătorilor.
Democrație participativă. A fi membru într-un partid; a acorda sprijin financiar unui partid sau candidat independent; a face activități voluntare într-un și pentru partid; a participa la mitinguri, demonstrații sau proteste; a da interpelări către oameni politici, autorități locale, regionale sau centrale; discuții despre ce înseamnă votul; a iniția proiecte pentru comunitate; a strânge semnături; a merge la vot; – toate acestea și multe alte activități politice fac parte din participarea politică și asumarea deciziilor de către cetățean. Participarea la alegeri cât și votul în sine sunt două elemente de bază ale democrației de astăzi. Este singura armă pe care un cetățean o poate folosi împotriva conducătorilor săi.
Alternativa. Competiția dintre partide în perioada alegerilor și nu numai, este asigurată de pluralismul politic. În această competiție, cel care decide câștigătorul sau câștigătorii, după caz, este cetățeanul. El este cel care intervine în a decide pozițiile parlamentare. El acordă sau nu șansa unor programe politice de a fi puse sau nu în practică. Chiar dacă după alegeri sunt formate coaliții de guvernare prin discuțiile purtate de liderii partidelor, tot cetățeanul se implică direct în a da o hotărâre în ceea ce privește guvernarea unui stat. Schimbările politicilor publice nu implică neapărat schimbarea unui guvern. De obicei, partidele se mulează pe predispozițiile și opiniile alegătorului cu privire la ce politici publice să fie adoptate.
Formarea guvernului. Un alt rol deosebit de important deținut de instituția politică a alegerilor se referă la crearea unui guvern stabil. Într-o democrație consolidată, acest lucru nu poate lipsi.
Alternanță. Este, la fel, o condiție importantă a unei democrații, asigurată tot de instituția politică a alegerilor. Conflictele politice acumulate sunt rezolvate printr-o modalitate pașnică. Prin acest intermediu se oferă o schimbare împăciuitoare a celor aflați la putere, cu cei din opoziție. Prin acest intermediu se asigură menținerea unui echilibru social, prin faptul că puterea are un mandat limitat în timp și că oricând poate trece în rolul de opoziție.
Cultura politică. Tot alegerile asigură prezentarea și publicarea unor programe, unor politici publice, dezbătute pe larg de obicei în preajma alegerilor. După rezultatul alegerilor, mandatarii se asigură să ducă la bună îndeplinire agenda prezentată, fiind tras sau nu la răspundere de cetățeni.
Legitimarea în funție. Legitimarea socială a puterii se face prin intermediul alegerilor. Sistemului politic îi este oferită legitimarea prin manifestarea prin vot a cetățenilor. Chiar dacă regulile și procedurile adoptate în vederea unui sistem electoral se decid între competitori, participarea cetățenească este cea care oferă sau nu legitimitate unui partid, unui guvern, unui ales. Alegerile legitimează practic întregul sistem politic și instituțiile acestuia, întrucât votul exprimă încrederea acordată atât competitorului, a celui care candidează, cât și partidelor.
Regenerarea sistemului politic. Tot alegerile sunt cele care asigură resursa umană atât a partidelor, cât și a sistemului politic în sine. La fiecare scrutin sunt aduse în față lideri politici noi, programe și proiecte noi, competitori noi. Voturile sunt cele care decid să acorde sau nu încrederea într-un sistem vechi de persoane și partide, sau să ceară reînnoirea clasei politice ori de câte ori este nevoie.
Într-un stat ce se vrea a fi democratic, puterea poporului nu trebuie să fie considerat doar un deziderat, ci un fapt dat. Astfel că trebuie să existe drepturi electorale pe care statul să le recunoască cetățenilor.
De obicei, clasificările acestor drepturi electorale nu sunt într-o categorie distinctă a Constituțiilor statelor, nefăcându-se o delimitare de drepturile și libertățile sociale și primare de care cetățenii dispun, cum ar fi libertatea de exprimare sau de asociere, libertatea consțiinței sau dreptul la învățătură și informație.
Dreptul de a alege figurează în Constituția României cu numele de Dreptul de vot (*art. 36), încadrtat fiind în capitolul II – Drepturile și libertățile fundamentale, Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, după cum urmează:
”(1) Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv”.
”(2) Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.
Așadar, acest articol este cel care reglementează dreptul cetățenilor români de a-și exprima opțiunea electorală pe care aceștia o au pentru un anumit partid, pentru o anumită persoană sau candidat independent.
Vedem cum articolul specific din Constituție arată faptul că acest drept aparține exclusiv cetățenilor români, chiar dacă dețin sau nu și alte cetățenii. Acest lucru se bazează pe nevoie menținerii unui cadru de coeziune în cadrul națiunii, pe considerentul că pentru a-și exprima votul, o persoană trebuie să fie integrată complet în societatea din care face parte. Prevederea se îndreaptă către imigranți, care pot fi mai puțin familiarizați cu probleme sociale întâmpinate în teritoriul respectiv, putând chiar să schimbe rezultatul votului. Dacă totuși un imigrant dorește să obțină dreptul de a vota pe teritoriul României, trebuie să locuiască timp de cel puțin șapte ani (*perioada poate fi redusă la jumătate în cazul în care solicitantul este recunoscut internațional, este cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, este refugiat, sau a investit în România sume care depășesc un milion de euro) pe teritoriul României.
Pe de altă parte însă, pentru a lua un model contrar – în 2008, Conor Lenihan, Ministrul Integrării din Irlanda, a anunțat că imigranții ce aparțin statelor Uniunii Europene, dar care au domiciliul în Irlanda, vor avea drept de vot în ceea ce privește alegerea membrilor din Parlamentul European, dar și în alegerile locale. Imigranții care nu fac parte din țările membre Uniunii, dar care au dovada șederii legale pe teritoriul irlandez, au drept de vot la alegerile locale. Acesta a declarat că:
”Nu poate fi nimic mai puternic în integrarea unor persoane decât în a-i lăsa să-și asume decizii politice în votul pe care îl oferă. A nu-i lăsa să-și exprime acest drept fundamental, cel de a vota, îi îndepărtezi și le scazi șansa de a deveni parte integrantă a Irlandei. (…) Votul este unul dintre pilonii principali ai cetățeniei, și de aceea cred că acesta trebuie extins”.
Vârsta de 18 ani ca etalon pentru a vota este apreciată de Constituția României ca fiind vârsta la care un tânăr are o dezvoltare mintală aferentă și o maturitate ce îi permite să aprecieze importanța votului și al asumării exercitării acestui drept. Cele mai multe țări ale lumii adoptă acest principiu (vezi anexa 1).
Însă și aici se găsesc exemple contrare. Un canton din Elveția, Glarus, permite cetățenilor cu vârsta minimă de 16 ani să-și exprime votul – fiind primul canton din cele 26 ale Elveției care adoptă o astfel de măsură. De asemenea, Austria devine prima țară din Uniunea Europeană care coboară și ea criteriul vârstei la doar 16. La polul opus se află Singapore, cu vârsta minimă exercitării dreptului de a vota la 21 de ani.
Revenind la articolul 36 din Constituție, alineatul 2 prezintă în mod direct ce fel de persoane, cetățeni sau nu, nu au drepturi electorale. Cum actul votării implică responsabilitate, condiția eliminării alienaților mintal și a debililor (printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), a persoanelor care nu sunt în deplinătatea facultăților mintale, are rolul de a proteja atât persoanele în cauză, cât și societatea. Când sănătatea mintală este pusă sub semnul întrebării, este clar că nu-ți poți exprima rațional și voit o decizie sau o alegere, de orice fel ar fi aceasta.
De asemenea, același alineat al aceluiași articol stabilește și o normă morală a exercitării dreptului de vot. Persoanele condamnate, ce au o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens pentru pierderea drepturilor electorale nu mai dețin acest drept, fiind retras pe o perioadă determinată. Această normă este impusă ca și reprezentare minimă a atașamentului unui cetățean față de legi și stat.
Funcțiile publice eligibile și condițiile în care cetățenii își exercită dreptul de a alege sunt la dispoziția fiecărui stat, care dispune de dreptul suveran de a le stabili. Constituția României oferă câteva însușiri votului, după cum urmează:
”Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale”.
”Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”.
Prin acordarea votului universal s-a urmărit chemarea la urne a unui număr cât mai mare de alegători. Acest lucru constă în îndeplinirea condițiilor legale și constuționale de către aceștia în exercitarea acestui drept. Deși însă numit vot universal, doar membrii corpului electoral au parte de acest dat și nu tot poporul. Am văzut mai sus condițile pentru care un cetățean român poate beneficia de acest drept. Votul universal este o necesitate într-un stat democratic fără a se crea vreo discriminare pe baza acestui fapt.
Egalitatea votului implică și principi constituționale de egalitate a cetățenilor, iar universalitatea votului nu este implicată. Fiecare cetățean are dreptul la un singur vot pentru alegerea unui candidat/candidați și/sau partid/partide în cadrul alegerilor, unde fiecare vot cântărește la fel. Se exprimă principiul egalității în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă, etnie, limbă, sex, avere sau origine – atât timp cât îndeplinește prevederile legale și constituționale.
Garantarea egalității votului este asigurată de către fiecare stat în parte corespunzătoare tradițiilor electorale. În sistemul electoral român fiecare cetățean cu drept de vot este arondat unei circumscripții electorale la care este repartizat domiciliul acestuia. Circumscripțiile electorale în desemnarea locurilor de legislatură trebuie să fie egale ca număr de locuitori și nu de alegători.
Votul direct se referă la exprimarea personală a alegătorului, a acordului sau dezacordului, după caz, privind candidații propuși pentru diferitele funcții publice. Alegătorul își exprimă direct alegerea prin votul acordat și nu prin reprezentanți sau delegați.
Totuși, potrivit articolului 1, alineatul 5 din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale avem următorul fragment:
”Președinții și vicepreședinții consiliilor județene, precum și viceprimarii se aleg prin vot indirect, de către consiliile județene, respectiv consiliile locale”.
Până în acest moment, una din cauzele absenteismului la vot se consideră a fi lipsa aplicării votului prin corespondență sau chiar a celui electronic, privind organizarea și desfășurarea alegerilor la distanță. Acest vot prin corespondență nu este un vot indirect, dar se diferențiază de votul direct prin faptul că opțiunea politică este transmisă prin scris și nu personal, în interiorul cabinei.
Începând cu anul 2015, s-a adoptat legea privind votul prin corespondență, însă doar pentru alegerile Parlamentare,și doar pentru persoanele ce au domiciliul în afara granițelor țării, urmând însă ca în toamnă să avem parte de punerea acestei legi în aplicare. Așadar, alegătorul cu domiciliul sau reședința în străinătate ce dorește să-și exercite dreptul la vot prin corespondență trebuie să se înscrie în registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin corespondență prin cerere scrisă, datată și semnată, depusă personal sau transmisă prin poștă către oficiul consular din statul în care-și are situat domiciuliul. Acestei cereri i se anexează o copie a unui înscris oficial din statul străin de unde rezultă adresa de domiciliu și a unei cărți de identitate. Alegătorul se poate înscrie și prin intermediul formularului electronic pus la dispoziție de către Autoritatea Electorală Permanentă. În ziua de joi din săptămâna alegerilor vor fi trimise prin poștă de către alegător un plic exterior prevăzut cu elemente de siguranță pentru sigiliarea acestuia, în care vor fi introduse un plic interior și certificatul de alegător. În plicul interior prevăzut și el cu elemente de siguranță care să asigure sigiliarea acestuia vor fi introduse opțiunea, sau opțiunile de vot din cadrul alegerilor și certificatul de alegător. Toate aceste vor fi livrate cu 15 zile înaintea votării.
Încă un caracter al dreptului de a vota exprimat în Constituția României este secretul acestuia. Se oferă posibilitatea cetățenilor de a-și exprima opțiunea politică fără ca ea să fie cunoscută de către alții. Acest lucru se asigură prin uniformitatea buletinelor de vot, fără a avea semne distinctive pe acestea. De asemenea, legea electorală interzice prezența oricărei persoane, în afara celei care votează, în cabina sau cabinele de vot.
Caracterul liber al votului dă posibilitatea alegătorului de a participa sau nu la alegeri, de a-și manifesta singur opțiunea pentru un candidat sau partid, fără să fie constrâns sau tras la răspundere pentru alegerea făcută.
La celălalt pol se află votul obligatoriu, considerată una dintre soluțiile pentru rezolvarea problemei absenteismului electoral. Însă, un argument în defavoarea acestui lucru este faptul că această metodă nu-i va face pe alegători să fie mai responsabili în deciziile pe care le fac, ci doar să se prezinte la vot pentru a evita sancțiunile impuse. Însă, chiar dacă s-ar prezenta mai mulți alegători la vot, forțați fiind să voteze, aceștia ar oferi legitimitate superficială și artificială instituțiilor politice. Chiar dacă ar spori spiritul civic și ideea de responsabilitate, cei care sunt împotriva introducerii acestui tip de vot susțin că votul în sine reprezintă un drept și nu o obligație. Prezența la vot reprezintă chiar o declarație politică din partea cetățenilor, arătând nevoia unei schimbări în clasa politică. Problema absenteismului se face resimțită în toată lumea, deci România nu este un caz izolat.
Pentru a oferi câteva exemple, avem Belgia, care introduce votul obligatoriu în 1849 pentru bărbați și în 1949 pentru femei. Persoanele care nu au votat în patru alegeri consecutive își pot pierde acest drept până la 15 ani. În Cipru s-a introdus în anul 1960, iar singurele sancțiuni care se aplică sunt amenzile.
Așadar, unele state democratice consideră participare la alegeri un drept al cetățeanului. Alte state însă văd acest lucru ca pe o responsabilitate și o datorie a cetățeanului. Oricum ar fi, diferențele de participare la scrutinuri electorale nu sunt foarte mari, chiar dacă prin acest lucru se dorea sporirea numărului de alegători la urne, chiar dacă este nevoie și de impunerea unor sancțiuni drastice (vezi anexa 2).
Fără a avea instituția politică a alegerilor menținerea democrației nu este posibilă. Dar bineînțeles că democrația nu poate fi redusă doar la organizarea corectă, perioadică și garantată a alegerilor. Problema însă poate fi formulată altfel. Ce condiții trebuie să îndeplinească alegerile pentru a fi democratice? Cum poate fi servită legitimarea întregului sistem politic?
Arend Lijphart ne oferă câteva răspunsuri în vederea acestui lucru. Oferă câteva criterii de bază atât a votului, cât și al alegerilor, dar și a sistemelor electorale folosite:
Numărul circumscripțiilor folosite trebuie să fie egale ca număr de locuitori și nu de alegători. Prin acest intermediu se asigură asigurarea reprezentării tuturor cetățenilor;
Delimitarea circumscripțiilor electorale trebuie să corespundă cu delimitarea unităților administrativ-teritoriale; să fie teritorii compacte;
Trebuie să fie garantată reprezentarea minorităților etnice și politice;
Alocarea de mandate nu trebuie să favorizeze nici un candidat și/sau partid politic;
Asigurarea unei transformări cât mai reale a voturilor obținute în mandate, fără a exista diferențe semnificative;
Aproximarea eglității voturilor să fie luate în calcul la stabilirea rezultatelor alegerilor;
Egalitatea de șanse în fiecare circumscripție pentru fiecare candidat și/sau partid;
Reducerea numărului de voturi pierdute și pe cât posibil minimizarea acestui fapt;
Valabilitatea principiului majorității trebuie respectată, cu condiția protejării intereselor minorității;
Constituția României, prin articolul 37 stabilește Dreptul de a fi ales, impunând trei limite de vârstă pentru a putea candida la funcții publice diferite:
”(1) Au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3) , dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidații trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat și vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României”.
De asemenea, judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici nu pot fi alese atâta timp cât ocupă una din aceste funcții. Dacă doresc în a se înscrie într-o cursă electorală, în momentul depunerii candidaturii aceștia trebuie să facă dovada demisiei.
În ceea ce privește criteriul vârstei, considerăm că acesta este mult prea ridicat. Întrucât poți vota de la 18 ani, trebuie să ai și posibilitatea și dreptul de a fi ales. Cum votul reprezintă o mare responsabilitate și un cetățean de 18 ani este capabil să o susțină, de ce nu ar putea intra într-o cursă electorală? În plus, alegătorii sunt cei care decid dacă o persoană cu vârsta de 18 ani merită să fie ales sau nu. Dacă alegătorii își pot pune încrederea în competențele în acea persoană, nu vedem de ce este necesară această barieră. Dacă există vreun motiv să credem că o persoană de 18 ani nu are suficientă experiență politică, atunci vom lăsa alegătorii să decidă acest lucru. De asemenea, coborârea limitării de vârstă pentru a fi ales ar conduce la o participare mult mai activă în societate din partea tinerilor.
Austria (18), Belgia (18), Bulgaria (21), Croatia (18), Cehia (21), Danemarca (18), Estonia (21), Finlanda (18), Frața (18), Germania (18), Ungaria (18), Irlanda (21), Latvia (21), Luxemburg (18), Malta (18), Olanda (18), Polonia (21), Portugalia (18), Slovacia (18), Slovenia (18), Spania (18), Suedia (18) și Marea Britanie (18) – sunt statele din Uniunea Europeană ce au decis că limitarea vârstei nu reprezintă decât o barieră în vederea consolidării democrației.
II.2. Ce sunt sistemele electorale și cum să alegem unul
În cel mai simplu mod cu putință, putem spune că sistemele electorale tranformă voturile din alegerile generale în locuri câștigate de partide sau de candidați. Variabilele cheie ale acestora sunt formula electorală folosită (ex. majoritate, proporțională, mixtă și formula de bază care este folosită pentru a calcula alocarea locurilor disponibile), structura buletinului de vot (dacă alegătorul votează candidatul sau partidul, are o singură alegere sau își poate excprima preferințele), și magnitudinea circumscripției (nu câți votanți, ci câte locuri se alocă în districtul respectiv).
Sistemele electorale nu se concentrează asupra aspectelor administrative ale alegerilor, cum ar fi desemnarea candidaților sau înregistrarea alegătorilor pe listă. Aceste probleme sunt într-adevăr de o importanță critică, însă legislația electorală decide ce fel de sistem electoral se pune în practică, ce fel buletine de vot se distribuie, alegătorii înscriși pe liste, cum sunt contorizate voturile și alte aspecte ale procesului electoral.
II.2.1. Importanța sistemelor electorale
Instituțiile politice dictează regulile jocului sub care democrația este practicată și este adesea argumentat că cea mai ușoară cale a acestor instituții de a manipula, în bine sau rău, este sistemul electoral. Voturile contorizate într-o oarecare alegere se transformă în locuri într-o instituție publică, iar alegerea sistemului electoral poate determina efectiv cine este ales și ce partid preia puterea.
Cum multe aspecte politice ale unei țări sunt specificate de Constituție, ceea ce poate fi greu de amendat, schimbarea unui sistem electoral implică după sine și o legislatură nouă în ceea ce privește acest lucru.
Pentru a oferi un exeplu, chiar dacă un alegător votează mereu același lucru, iar partidul respectiv are același număr de voturi tot timpul, un sistem electoral îl poate duce la o coaliție guvernamentală, la o minoritate guvernamentală, iar altul îl poate duce la o majoritate, fără să aibă nevoie de alt partid. Un sistem electoral diferit poate produce schimbări dramatice.
II.2.2. Sistemele electorale și sistemul de partide
Pentru a merge mai departe, trebuie să oferim și alte consecințe ale unui sistem electoral. Unele sisteme încurajează, sau chiar impun cu forța, formarea unor noi partide politice; altele recunosc doar candidați individuali. Sistemul de partide care se dezvoltă, în special numărul relativ de partide politice dintr-o legislatură, este extrem de influențat de sistemul electoral folosit. La fel este și coeziunea și disciplina internă a partidelor: unele încurajează fragmentarea – atunci când o aripă a unui partid este deseori în contradicție cu cealaltă, în timp ce alte partide au o singură voce, încercând pe cât posibil să suprime opoziția internă.
De asemenea, sistemele electorale pot influența modul în care se desfășoară o campanie, modul în care se comportă elitele partidului. Influențează alianțele care se desfășoară între partide și pot oferi din timp căi de direcție specifice pentru partide.
II.2.3. Efectele psihologice și mecanice
În general, sistemele electorale sunt considerate ca având efecte mecanice și psihologice. Impactul mecanic se referă la modul în care sistemele electorale încurajează diferit sistemele de partide. Sistemele majoritare tind să ofere un numpăr foarte restrâns asupra numărului de partide, în timp ce sistemele proporționale sunt mai permisive cu acest lucru, rezultând un număr divers de partide.
Impactul psiholoc al sistemelor electorale consolidează efectul mecanic. După regulile sistemelor majoritare, alegătorii ce vor să susțină un partid mic se întâlnesc cu dilema ”irosirii votului”. Rezultatul acestui lucru este că foarte mulți alegători nu-și exprimă în mod sincer votul, ci mai degrabă ar vota un alt candidat sau partid, de obicei dintr-un partid mai mare, pentru că ar avea mai multe șanse. Efectul este că aceste sisteme tind să consolideze partidele mari în defavoarea celor mici. Sistemele proporționale sau sistemele care permit exprimarea unor multiple alegeri pe buletinul de vot sunt, în contrast, facilitarele alegerii și unor partide mai mici, deci prin urmare presiunea ”votului strategic” este redus.
II.2.4. Importanța contextului
Este important să se realizeze că nu este necesar ca același sistem electoral să funcționeze la fel în țările unde este implementat. Chiar dacă există unele experiențe comune în diferite regiune ale lumii, efectele unui anume sistem electoral depinde foarte mult de contextul politico-social la care este expus. Ca și exemplu, chiar dacă este general acceptat că sistemele majoritate tind să restrângă numărul de partide reprezentate, deci să producă un sistem cu două mari partide și cele proporționale să încurajeze diversitatea lor și să creeze un sistem multipartidist, în democrații consolidate precum Canada sau India care au adoptat primul principiu nu s-a întâmplat acest lucru. Chiar paradoxal, în Namibia, Africa de Sud, sistemul proporțional a creat un singur partid dominant pe scena politică.
Mai precis, consecințele alegerii unui sistem electoral depind de factori precum structura societății țării respective în ceea ce privește religia, etniile, regiunile, diferența de limbă sau de clasă; dacă țara respectivă este o democrație consolidată, în tranziție, sau nouă. Trebuie ținut cont de prezenta sistemului de partide format în țara respectivă, câte sunt stabile, care este numărul de noi partide în ultimii ani, cum se descurcă la alegeri și de alegătorii specifici pe care acestea îi dețin sau nu.
II.2.5. Cadrul democratic
Este important ca sistemele electorale să nu fie văzute ca parte izolată a structurii democratice. Structura și efectele sale sunt puternic condiționate de sistemul guvernamental și instituțiile sale, de normele acestuia. Structura unui sistem electoral de succes vine din cadrul instituțiilor politice luate ca un întreg: a schimba o ”rotiță” dintr-un întreg algoritm impune după sine ajustarea altor instituții pentru a o pune în mișcare.
Pentru a lua un exemplu, cum poate afecta acel sistem electoral ales să încurajeze dezbaterile între liderii de partid și activiști? Cât de mult control să aibă liderii de partid asupra reprezentanților aleși ai partidului? Cât de des să fie consultați cetățenii prin referendum? Cât de mult să se țină seama de inițiativele cetățenești și de ”democrația directă”? Sistemul electoral ales este specificat în Constituție, sau este înscrisă într-o legislație obișnuită?
Pentru a rezolva aceste aspecte, trebuie ținut cont în primul rând de gradul de centralizare a țării respective, dacă este stat federal sau unitar. Dacă este federală, sunt unități simetrice în putere sau asimetrice? În al doilea rând trebuie ținut cont de forma de guvernământ. Oricare aceasta ar fi, sunt legături diferite între instuțiile executive și legislative, dar ambele au implicări asupra unei structuri al unui sistem electoral.
În cele mai multe state federale bicamerale, cele două camere se aleg prin metode diferite. Acest lucru are sens din două motive. În primul rând, a doua Cameră e legislaturii federale reprezintă regiunile diferite ale statului respectiv, oferind o reprezentare egală, indiferent de numărul populației sau de mărimea regiunii (Senatul SUA; Consiliul Național al Provinciilor din Africa de Sud). În al doilea rând, crearea unei legislaturi cu două Camere presupune diferențierea acestora, alocării de putere și de roluri. Folosind același sistem electoral pentru ambele nu face decât să întărească majoritatea unui partid în ambele Camere.
Până acum câțiva ani existau puține republici prezidențiale. Angajamentul luat în câteva țari din America Latină și Sud Estul Asiei ridică o întrebare. Ce aspecte ale structurii instituționale ajută să funcționeze prezidențialismul? Sunt câteva experiențe ale problemelor stabilității venite din partea Americii Latine cu Constituții Prezidențiale și cu un sistem fragmentat de partide, cu tensiuni între un executiv și legislativ, unde Președintele este ales în două tururi, legislativul este ales proporțional, iar alegerile nu sunt ținute concomitent. Cu toate acestea, este util să se adopte un sistem electoral care să facă în așa natură încât Președintele să fie susținut de o majoritate.
II.2.6. Criterii de reformare
Atunci când ne gândim să structurăm un sistem electoral, este benefic să începem cu o listă de criterii care să rezume ceea ce dorim să obținem, ce să evităm și cum am dori să arate legislativul și executivul. Criteriile urmate înglobează multe domenii, dar lista nu este exhaustivă, astfel încât oricine să-și poată aduce contribuția. Se poate, de asemenea, ca unele criterii să pară contradictorii. Asta pentru că în majoritatea cazurilor, așa sunt.
Ca de exemplu, să spunem că cineva dorește să ofere oportunități pentru candidații independenți să fie aleși dar în același timp dorește să sporească puterea principalelor partide.
Altcineva dorește să ofere alegătorului o paletă largă de alegeri între candidați și partide, dar acest lucru necesită un buletin de vot complicat ce poate cauza dificultăți unui votant mai puțin educat.
Trucul în alegerea sau reformarea unui sistem electoral este prioritizarea celor mai importante criterii și mai apoi să evalueze toate sistemele electorale, sau combinații de sisteme care să maximizeze atingerea obiectivelor propuse.
II.3. Caracterul specific sistemelor electorale și legitimitatea oferită
Am văzut că esența oricărei democrații este chiar principiul reprezentării, în baza căruia poporul este deținătorul puterii suverane, dar pe care nu o poate exercita în mod direct, ca în Grecia antică, ci prin intermediul unor reprezentanți aleși în mod liber, potrivit unor reguli clar definite. Prin acest lucru se poate defini un sistem democratic modern, care deși este compus din mai multe elemente, pilonul principal îl constituie însăși un sistem electoral.
În cadrul societății, este esențial ca puterea să fie legitimă și să se exercite în cadrul legislației constituționale adoptate în mod democratic. Legitimitatea reprezintă un principiu de întemeiere și justificare a unui sistem de guvernământ care implică, recunoașterea de către cei guvernați, a dreptului de a conduce exercitat de către cei care guvernează.
Aceasta este considerată un element fundamental al puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieții politice, ale societății civile.
Acțiunile guvernanților sunt considerate legitime, în măsura în care răspund intereselor poporului și îi satisfac acestuia așteptările. Pierderea pe parcursul guvernării a legitimității instituțiilor de conducere la nivel central sau local echivalează pe de o parte, cu degradarea caracterului reprezentativ al unor autorități, iar pe de altă parte, cu pierderea identității de sine a națiunii, ceea ce poate conduce la o atitudine pasivă față de jocul politic democratic.
Legitimitatea nu trebuie confundată cu termenul de legalitate. În timp ce legalitatea vizează modul în care este exercitată puterea și presupune ca desfășurarea diferitele acțiuni să se realizeze în cadrul stabilit de lege, legitimitatea vizează modul de dobândire al puterii și presupune câștigarea acesteia în condiții democratice.
Legitimitatea unui regim nu este însă recunoscută o dată pentru totdeauna, ci există anumite mijloace care permit înlocuirea conducătorilor în cazul în care nu există o concordanță între valorile proclamate inițial și realizările lor ulterioare.
În societățile democratice, legitimitatea puterii este stabilită în funcție de gradul de susținere populară manifestat prin vot pentru o anumită forță politică, considerându-se că voința poporului exprimată liber și în mod echitabil în cadrul unor alegeri periodice și oneste reprezintă fundamentul autorității și legitimității oricărui guvern.
În măsura în care cei ce ajung să-și adjudece prerogativele guvernării sunt legitimați printr-un vot popular neviciat, ei vor avea și responsabilitatea angajamentelor asumate și, prin urmare, există șanse mai mari ca guvernarea să ofere mai multă satisfacție socială. Însă, structurarea alegerilor în așa fel încât opțiunea fiecărui individ să ajungă și să se regăsească neviciată în rezultatul final implică o activitate laborioasă. Structura diferită a populației precum și tehnicile de manipulare a populației, au o influență deosebită asupra gradului de reprezentativitate al puterii.
Din aceste motive, exercițiul democratic trebuie fundamentat pe existența unor garanții materiale, politice și juridice acordate de stat pentru ca cetățenii să-și execite liber și deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere. Cele mai importante garanții juridice pentru exercitarea acestui drept sunt stabilite prin intermediul sistemului electoral.
Conceptul de sistem electoral este unul controversat în doctrina de specialitate. Majoritatea celor care abordează tematica electorală, definesc conjunctural sistemul, tipurile de scrutin, formulele ori metodele de atribuirea a mandatelor, astfel încât, în cele mai multe cazuri, nu rezultă cu claritate, dacă se vorbește de unul și același aspect ori dacă s-ar impune un tratament disjunctiv, în context.
Complexitatea instituției este dată nu numai de importanța ei, în ceea ce privește desemnarea reprezentanților poporului pentru exercitarea puterii, dar și de multiplele sensuri atribuite conceptului de sistem electoral.
Sistemele electorale reprezintă ansamblul normelor juridice și procedurale care definesc condițiile ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea de către cetățeni a drepturilor politice fundamentale, dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, garanții care asigură suportul practic al exercitării lor, regulile de organizare și desfășurare practică scrutinului, precum și principiile și mecanismele de atribuire a mandatelor în urma alegerilor.
Normele electorale sunt definite de profesorii Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu drept „acele norme juridice care reglementează relațiile referitoare la alegerea prin vot a deputaților, senatorilor, șefului de stat și autorităților locale”. evidențiind că acesta sunt studiate fie sub denumirea de sistem electoral, fie sub cea de drept electoral, fie sub alte denumiri.
Sistemul electoral este definit ca ansamblul de proceduri necesare legitimării exercițiului puterii sau ca un element fundamental în procesul reprezentării politice.
Sistemul electoral cuprinde normele care stabilesc drepturile electorale și condițiile în care acestea pot fi exercitate, modul de reglementare și organizare al alegerilor, precum și atribuțiile autorităților statale implicate în acest proces.
Conform Constituției României, „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum” de aceea sistemul electoral românesc trebuie să țină seama de următorul aspect. Cu toate că suveranitatea este națională, ea nu aparține națiunii, titularul ei este poporul. Din acest motiv, deputații și senatorii, în exercitarea mandatului, nu se află în serviciul națiunii, ci în serviciul întregului popor. Ori, vom vedea în cele ce urmează, în analiza noastră a sistemelor electorale folosite, cum acest lucru a fost îndeplinit parțial.
II.4. Scurt istoric electoral românesc: 1866 – 1937
Legile electorale au imitat în mare parte pe celelalte din statele considerate drept etalon de către principatele române. Vom începe cu legile electorale din 1866, odată cu creionarea primei Constituții.
În 1866, România a luat ca model Belgia (un stat mic care trebuia să supraviețuiască între două mari puteri), instaurând o monarhie constituțională și un sistem electoral cenzitar. Legea electorală din 1866 a fost un act legislativ votat la data de 6 iulie 1866 de către Adunarea Constituantă, promulgat de către Carol I la 28 iulie și publicat în Montiroul Oficial din 30 iulie 1866. Această lege doar relua și detalia prevederile electorale prevăzute în noua Constituție. Votul era cenzitar și secret. Actul din 1866 îl abroga pe cel din 1864, și a rămas în vigoare până la adoptarea legii electorale din 9 iunie 1884.
Pe date de 29 octombrie respectiv 1 noiembrie 1866 au avut loc primele alegeri pentru Adunarea Deputaților, și pe 3 și 5 noiembrie pentru Senat, pe baza acestui act.
Pentru Adunarea Deputaților, existau câte patru colegii pentru fiecare județ în parte. Astfel, în colegiul întâi erau cetățenii cu un venit funciar minim de 300 de galbeni. Era colegiul marilor proprietari. În al doilea, erau cuprinși toți cei care aveau un venit funciar între 100 și 299 de galbeni. L-am putea numi colegiul micilor proprietari. În al treilea, erau comercianții și industriași care plăteau la stat minimum 80 de galbeni, în timp ce colegiul al patrulea îi cuprindea pe toți cei care plăteau o dare, oricât de mică ar fi fost aceasta.
Toate aceste trei colegii alegeau direct. Primele două colegii alegeau câte un deputat pentru fiecare cele 33 de districte (adică 66 deputați), iar cel de-al treilea un număr de 58 de deputați ai orașelor, reprezentanți proporțional în funcție de ponderea lor demografică. În București de alegeau 6 deputați. Toate orașele unui district formau un singur colegiu cu orașul de reședință.
Cei din ultimul colegiu dispuneau însă de un vot indirect, având un delegat la 50 de alegători, care se întruneau și alegeau, la al doilea grad, un deputat pe județ. Erau scutiți de acest cens toate profesiunile liberale, ofițerii în rezervă, profesorii și pensionarii statului.
Numărul total al deputaților era de 157.
Pentru Senat existau doar două colegii pentru câte un județ. Din primul colegiu făceau parte toți proprietarii de fonduri rurale cu un venit funciar de cel puțin 300 de galbeni. Al doilea colegiu, cel al orașelor de reședință, era compus din proprietarii imobilelor cu un venit funciar de 300 de galbeni în jos. Aceste colegii votau separat, fiecare alegând câte un reprezentant. De asemenea, Universitățile din București și Iași trimiteau fiecare câte un senator ales dintre profesori.
Senatul era compus din 68 de senatori aleși, cărora li se adăuga moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, mitropoliții și episcopii eparhioți.
Pentru a fi avut calitatea de alegător, trebuia să fi îndeplinit mai multe condiții:
a fi român din naștere sau a fi dobândit împămăntenirea;
a avea vârsta de 21 de ani împliniți;
a reuni condițiile cerute pentru a figur într-unul din colegiile de mai sus;
Servitorii, cerșetorii, cei cu interdicție judecătorească, sau cei în faliment nu puteau dobândi calitatea de alegători. De asemenea, cei condamnați pentru crimă, furt, corupție, abuz sau înșelăciune erau lipsiți de acest drept.
Deputații erau aleși pentru o perioadă de patru ani, să fi avut împliniți 25 de ani și să domicilieze în România, în timp ce senatorii erau aleși la 8 ani, la fiecare patru ani reînnoindu-se, prin tragere la sorți, jumătate din componența Camerei.
Legea electorală din 1884 viza modificarea numărului de colegii. În loc de patru, acum erau trei: primul colegiu aparținea marilor propritari de pământuri, al doilea aparținea orășenilor cu educație primară, iar al treilea pentru toți cei care plătesc un impozit cât de mic la stat.
Al treilea colegiu are doar 38 din 295 de parlamentari. Formula electorală folosită este asemănătoare celei din 1864, alegerea deputaților și senatorilor se face cu majoritate absolută a voturilor exprimate. Dacă în primul tur nu se poate obține această majoritate, se trece la balotaj între primii doi clasați. În acest caz, o majoritate relativă este suficientă, dar în caz de egalitate se trage la sorți. Se vine și cu o precizare în ceea ce privește secretul votului: „electorul vine cu buletinul său de vot scris sau imprimat. Nu se poate scrie buletinul de vot pe loc, iar buletinul de vot trebuie pliat pentru a păstra secretul votului”.
Reglementările electorale românești au rămas neschimbate până în anul 1917, când la data de 19 iunie a fost stabilit prin lege votul universal, egal, direct și obligatoriu, pe baza unui sistem electoral al reprezentăriiproporționale pe liste. Totuși, votul nu era unul universal, dacă ținem seama de faptul că femeile și militarii nu aveau acest drept. La data de 16 noiembrie 1918 a fost adoptat Decretul lege pentru alegerea deputaților și senatorilor prin vot obștesc, obligatoriu, egal, direct și secret, pe baza reprezentării proporționale, conform căruia circumscripțiile electorale erau stabilite la nivel de județ, iar rata de reprezentare era de un deputat la 30.000 de locuitori și un senator la 70.000 de locuitori.
Între 1919 și 1922, în România au funcționat două tipuri de scrutin. Pentru Bucovina guvernul Ion I. C. Brătianu a elaborat un alt Decret – Lege electoral în august 1919 care, deși se inspira din cel aplicabil în Vechiul Regat, acesta cuprindea numeroase deosebiri în ceea ce privește procedura de vot și repartizarea mandatelor. În Muntenia, Moldova și Basarabia parlamentarii erau aleși prin vot proporțional cu un tur de scrutin, în circumscripții plurinominale, în timp ce în Transilvania și Banat se utiliza un sistem electoral majoritar cu două tururi de scrutin.
Constituția din 1923 a reprezentat o nouă etapă în planul unificării legislative după degringolada creată anterior. Armonizare și uniformitate instituțională, administrativă și judecătorească. Legile unificatoare din toate domeniuule au privit statul român ca un veritabil stat unitar, în care prevederile lor se aplicau în mod egal tuturor cetățenilor fără nici o deosebire de orice fel.
Legea electorală din anul 1926 avea la bază prima majoritară, astfel încât partidul ce reușea să obțină 40% din voturi pe întreaga țară, primea jumătate din numărul de mandate, cealaltă jumătate împărțindu-se între toate formațiunile politice ce reușeau să treacă pragul impus, cel de 2%. Incluzând și partidul care deținea majoritatea, mandatele se repartizau mai apoi în funcție de procentajul obținut. Partidul majoritar reușea să preia astfel și din cealaltă jumătate un număr de locuri. Dacă două partide obțineau scorul de 40%, ambele erau declarate majoritare.
Repartizarea mandatelor nu se făcea pe fiecare circumscripție în parte, ci mai întâi se efectua totalul pe întreaga țară, urmând ca mai apoi distribuția să se facă tot pe întreaga țară, iar acolo unde o listă obținea majoritate absolută, această listă primea numărul de mandate proporțional cu procentul obținut în circumscripția respectivă.
De asemenea, deputații și senatorii care părăseau partidul din lista căreia au fost aleși pierdeau locul în Parlament.
Se stabilea și numărul de deputați și senatori ce trebuiau aleși, astfel încât erau 387 de deputați și 113 de senatori aleși, la care se adăugau 71 de senatori aleși de consiliile comunale și județene, 16 senatori aleși de Camerele de Comerț, Industrie, Mună și Agricultură, 4 senatori aleși de către Universități și încă 26 de senatori de drept. În total, 230 de senatori.
Obligativitatea votului era și ea prevăzută prin articolele 1 și 4, iar alegătorii care nu votau și nu puteau oferi un motiv întemeiat, erau amendați.
Deși au criticat această lege votată de guvernul liberal aflat pe picior de plecare, partidele din opoziție au sperat că vor obține majoritate parlamentară odată ce vor fi chemate la guvernare. fiindu-le astfel mult mai ușor să-și asigure majoritatea parlamentară bazată și pe această primă majoritară.
Concluzionând această modificare în istoria electorală a României, putem preciza faptul că legea electorală din 1926 cu prima electorală a fost o modificare adusă Legii Acerbo, care nu făcea decât să asigure intangibilitatea fasciștilor aflați la putere.
Legea electorală din 1938 avea să deschidă dreptul de vot pentru femei, dar doar celor știutoare de carte. Însă, din păcate, alegerile din 1937 sunt ultimele alegeri democratice din România până la venirea comunismului. Cum nici unul dintre partide nu a reușit să atingă prima de 40% impusă în 1926, Regele profită de acest lucru și-l demite pe Octavian Goga, numind un nou guvern consultativ, introducând starea de urgență și cenzura.
Dintr-un pilon principal al statului, Parlamentul devine un organ decorativ, atribuțiile principale fiind retrase. Toți parlamentarii erau obligați să depună jurământ față de Rege și să poarte unfiorma Frontului Renașterii Naționale. Parlamentarii aveau dreptul de a interpela miniștrii, dar aceștia nu le erau datori să le răspundă. Avea dreptul de a vota bugetul, dar numai dacă îl adoptau în timp util, care era stabilit de către puterea executivă. Inițiativele legislative puteau fi oricând respinse de către dreptul de veto al Regelui.
Alegerile din 1937 sunt ultimele alegeri democratice din România de dinainte de comunism, căci următoarele alegeri vor fi organizate în 1946, sub ocupație sovietică.
II.5. Alegerile în România după 1990
II.5.1. Alegerile parlamentare
Desemnarea deputaților și senatorilor se face prin organizarea și desfășurarea alegerilor parlamentare. Legea nr. 208/2015 reglementează cadrul prin care aceștia sunt aleși, dar și Constituția României care menționează că deputații și senatorii sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
După căderea comunismului, Legea pentru alegerea Parlamentului, Președintelui României și Consiliilor Municipale de către Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost supusă dezbaterii publice la data de 1 februarie 1990. După îndelungi dezbateri și după ce Consiliul Frontului Salvării Naționale făcea apel la tradițiile democratice românești, sistemul electoral ales era cel folosit și în 1946, fiind acela al reprezentării proporționale cu liste. Între 1992 și 2008 acest sistem electoral pentru desemnarea deputaților și senatorilor a rămas neschimbat, chiar dacă a fost subiectul a unor numeroase dezbateri.
Avem de-a face cu un sistem electoral care presupunea liste blocate, alegerile desfășurându-se în cele 42 de circumscripții, câte una pentru fiecare județ, iar alocarea mandatelor se făcea în două etape. Locurile erau alocate după metoda Hare – folosită la nivelul circumscripțiilor județene, dar avem metoda d’ Hondt – la nivel național. Modificările aduse până în 2008 au fost practic inexistente în afara pragului electoral. În 1990 nu avem de-a face cu un prag electoral, în 1992 acesta este ridicat la 3%, iar din 2000 avem 5% pentru fiecare partid și 10% pentru alianță politică.
Odată intrat în secția de votare, alegătorului i se înmânau două buletine de vot, unul pentru Camera Deputaților respectiv pentru Senat, cu o ștampilă inscripționată votat. Buletinele de vot erau în esență o broșură cu listele propuse de către partidele politice. Alegătorul avea dreptul la un singur vot pentru o listă de partid, sau un candidat independent. Modificările nu erau permise, deci stabilirea ordinii candidaților, a adăugărilor sau tăierilor de nume nu făceau decât să anuleze votul exprimat.
Până în anul 2008 când a avut loc reforma electorală, au existat trei legi care reglementau existența sistemului proporțional pe liste blocate, după cum urmează:
Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea parlamentului și a Președintelui României;
Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului;
Leagea nr.373 din 24 septembrie 2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului;
Astfel că, acest sistem electoral a permis partidelor politice influențarea numirii candidaților în circumscripții, într-un moment în care partidele politice erau major personalizate, iar cultura politică românească era deschisă competiției și dezbaterii ideologice.
Sistemul proporțional de listă închisă a întărit tehnica partidelor prin care liderii acestora au făcut tot posibilul să exercite un control cât mai mare asupra propriilor partide. Dacă magnitudinea circumscripției era foarte mare, lista partidului devenea și ea la rândul ei mai lungă, iar controlul partidului devenea foarte important. Alegătorul prefera să pună ștampila pe partidul de care era apropiat, iar deseori era pus în fața unei liste cu persoane de nerecunoscut. Partidele politice au profitat de pe urma acestui fapt, punând în fruntea listei persoane cu notorietate sau personalități, care nu făceau decât să atragă simpatia alegătorilor și deci votul alegătorilor. Scopul în sine îl reprezenta locurile eligibile, mai puțin vizibile, care se aflau poziționate în spatele acestor persoane, care nu reprezentau decât un paravan pentru interesul partidelor.
Acest sistem electoral a reprezentat un mecanism bine structurat în atingerea scopurilor partidelor. Acela de a crea iluzia reprezentativității. Treptat, instituția parlamentului a devenit ascunsă publicului, neexistând comunicare între alegători și aleși, fapt ce va crea un val de neîcrederea venind din partea primei categorii (vezi anexa 3).
Un alt efect al acestui sistem electoral bazat pe liste închise era faptul că, folosindu-se două modalități de alocare a locurilor, câștigătorii aveau adesea de câștigat la redistribuire undeva în jur de 10% din total, considerându-se astfel o primă primită pe nedrept.
Pe data de 30 noiembrie 2008 și 9 decembrie 2012 au fost organizate alegeri pentru desemnarea deputaților și senatorilor în România. Pentru acest alegeri s-a folosit un sistem electoral uninominal. Sistemul folosea reprezentarea proporțională la nivelul fiecărei circumscripții electorale, compensând disproporționalitățile rezultate în urma votului uninominal
„Deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proportionale”.
Existau 43 de circumscripții, câte una pentru fiecare județ al țării, o circumscripție acordată municipiului București și una arondată diasporei, anume românilor din afara granițelor țarii.
Colegiile uninominale existau în fiecare circumscriție electorală desemnată, cu o normă clară de reprezentare, după cum urmează:
„Numărul colegiilor uninominale pentru Camera Deputaților, respectiv Senat, se determină prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripții electorale la normele de reprezentare (1 deputat la 70.000 de locuitori si un senator la 160.000 de locuitori), la care se adaugă un colegiu de deputat, respectiv de senator pentru ceea ce depășește jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul colegiilor de deputat dintr-o circumscripție electorală să fie mai mic de 4, iar cel de senator mai mic de 2”.
De asemenea, Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului reglementează la rândul ei praguri electorale. Avem de-a face cu atingerea pragului electoral de 5% din voturile exprimate atât la Senat cât și la Camera Deputaților, dar și cu un prag alternative care presupunea realizarea cumulativă a condiției obținerii locurilor de către candidați, a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaților și a 3 colegii pentru Senat.
Atribuirea mandatelor se face tot în două etape. Întâi se stabilește numărul de mandate obținute de fiecare partid dintr-o circumscipție. Acest lucru se stabilește separat pentru ambele camere, cea a deputaților și a senatorilor. Coeficientul electoral se stabilește după ce se împarte numărul total de voturi pentru partidele ce au reușit să treacă de pragul electoral impus la numărul de locuri arondate fiecărei circumscipții.
Apoi, coeficientul electoral obținut de fiecare partid din întreaga circumscripție este împărțit la numărul de voturi obținut de fiecare candidat al partidului în parte din colegiile uninominale al partidului. Rezultatul acestei operațiune va fi numărul de mandate obținute de fiecare partid în parte din circumscripția respectivă.
A doua parte a atribuirii mandatelor implică biroul electoral, care compune o listă cu acei candidați care nu le-au fost atribuite mandatele în prima etapă. Aceștia vor fi în ordine descrescătoare a raporturilor dintre coeficientul electoral de pe circumscripție și voturile obținute în colegiu. Biroul electoral va aduna voturile rămase ca rest, urmând ca atribuirea mandatelor să se realizeze la nivel național, în funcție de procentul fiecărui partid și al coeficientul numărului de locuri pe care acesta l-a obținut, prin metoda d’Hondt.
Putem aprecia că această lege electorală este una destul de complexă, alegerile desfășurându-se în colegii uninominale dar totuși repartizarea mandatelor se face dupa sistemul proporțional, atât la nivel județean cât și național.
Ca și critică, alegerile desfășurate în anul 2008 și 2012 au produs inechități considerabile (vezi anexele 4 și 5), mai ales în rândul independenților, care deși clasați pe prima poziție, dar cu un rezultat mai mic de 50%+1 din numărul total de voturi exprimate, riscau să piardă în faza a doua a redistribuiri mandatelor datorită coeficientului avut la nivel județean și național.
Dar nu numai. În foarte multe colegii uninominale, deși clasați pe primul loc în ordinea preferinței alegătorilor, candidații și-au pierdut locurile obținute corect pe baza reprezentării, urmând să obțină un loc în Parlament un candidat clasat pe poziția a doua sau chiar a treia. Este un efect negativ produs de acest sistem electoral, fapt ce a făcut ca prăpastia dintre alegători și aleși să se adâncească tot mai mult.
Tot pe baza acestui sistem electoral, a existat o disproporționalitate între colegiile uninominale. Sunt cazuri în care un candidat obține locul în Parlament cu 10.000 de voturi, dar și candidați care obțin locuri cu doar 4000 de voturi. Acest fapt se poate pune pe umerii ratei participării la vot, dar acest lucru constituie o problemă diferită, care nu poate fi adusă ca pricinuire sistemului electoral uninominal.
”După alegeri, cand s-a constatat că oameni cu 16.000 de voturi (cazul lui Vasile Puscas) sau cu 13.000 (al Noricăi Nicolai) au rămas în afara Parlamentului, iar alții, cu 2-3.000 de voturi, prin redistribuiri succesive și abia pe locul al treilea în clasamentul colegiului au obținut mandat, partidele au vorbit despre un sistem prost electoral”.
Alegerile din 30 noiembrie 2008 au relevat ca doar 21% dintre senatori si doar 26% dintre deputați au intrat in Parlament prin vot direct (cu peste 50%), în vreme ce restul candidaților au beneficiat de un sistem de redistribuire, care a creat mari diferențe între câștigători și pierzători.
În 2015, s-a modifcat legea privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, revenind oarecum la cea din 2004, cu mici modificări privind alegerea unui deputat la 73.000 de mii de locuitori față de 70.000 și a unui senator la 168.000 față de 160.000, cu un sistemul proporțional de listă închisă. De asemenea, vom avea în premieră votul prin corespondență, acum, că alegerile parlamentare bat la ușă.
Vedem cum caracterul democratic al unui stat depinde fără doar și poate de modul în care sunt organizate alegerile și de cum poate influența un sistem electoral instituțiile politice ale statului sau chiar încrederea din partea cetățenilor în acestea.
II.5.2. Alegerile prezidențiale
Constituția României arată că Președintele României „reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a statului. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”. Președintele este ales de către popor „prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”.
Sistemul electoral folosit pentru desemnarea Președintelui este unul majoritar, uninominal, având două tururi de scrutin. Dacă unul din candidați îndeplinește majoritatea absolută și anume jumătate plus unu din voturile valabil exprimate, încă din primul tur, atunci este declarat învingător.
Dacă niciun candidat nu reușește să îndeplinească această condiție, atunci va avea loc un al doilea tur, unde se vor confrunta primii doi clasați din primul tur conform preferințelor alegătorilor. Aici, va fi desemnat câștigător cel care obține cele mai multe voturi.
Primele alegeri din România, după evenimentele din decembrie 1989, au avut loc la 20 mai 1990, fiind, totodată, primele alegeri libere după mai bine de 50 de ani. Alegerile s-au desfășurat în baza Decretului-Lege 92/1990, emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, organism nou creat cu autoritate de parlament provizoriu, care a preluat prerogativele puterii provizorii în stat și în care au fost incluși reprezentanții tuturor partidelor politice apărute imediat după revoluție, precum și ai organizațiilor minorităților naționale.
Alegerile parlamentare și cele prezidențiale nu se mai țin concomitent datorită modificării Constituției României, care mărește mandatul Președintelui de la 4 la 5 ani. Acest lucru a avut obiectivul de a diferenția cele două tipuri de scrutin, de a diferenția cele două oferte politice pentru funcții diferite, de a avea teme diferite și de a nu transfera din imginea candidaților la prezidențiale către partidul respectiv reprezentat de către acesta.
În acest moment Leagea nr. 370/ 2004 pentru alegerea Președintelui României desemnează cadrul organizatoric a modalității desfășurării acestui tip de alegeri. Până în acest moment, au fost organizate șapte astfel de alegeri, ultima fiind în anul 2014.
Austria, Belarus, Bulgaria, Croația, Cipru, Cehia, Finlanda, Franța, Lituania, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina sunt țarile din Europa (41,2%) ce au adoptat și ele același sistem electoral și anume uninominal, cu două tururi de scrutin.
II.5.3. Alegerile locale
Desemarea de către alegători a autorităților administrației publice locale este reglementată de Legea nr. 115/2015. Consiliile locale și consiliile județene „se aleg pe circumscripții electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale” iar „primarii comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București și primarul general al municipiului București se aleg pe circumscripții electorale, prin scrutin uninominal”.
Până la alegerile din anul 2008, președinții, vicepreședinții consiliilor județene și viceprimarii erau aleși prin vot indirect de consiliile județene, respectiv de consiliile locale, însă din 2008 s-a introdus alegerea președinților consiliilor județene în circumscripții electorale, prin scrutin uninominal. Cei doi vicepreședinți din fiecare Consiliu Județean erau aleși în continuare de către membrii noilor Consilii formate în urma alegerilor. Aveau dreptul să fie aleși consilieri sau primari cetățenii cu drept de vot care au împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice.
Funcția de președinte al consiliului județean a fost inclusă în funcțiile stabilite uninominal. Prin acest lucru era consemnat modificarea tipului de legitimitate de la nivelul județului prin întărirea relației dintre președinte de consiliu județean și cetățean, dar și modificarea impactului pe care aceștia îl dobândeau din punct de vedere politic. Era desemnat președinte al Consiliului Județean acel candidat care obținea majoritatea din voturile valabil exprimate, iar în caz de egalitate era organizat un al doilea scrutin.
În 2015, s-a revenit la vechea lege de dinainte de 2008, și anume că ”președintii și vicepreședinții consiliilor județene, precum și viceprimarii se aleg prin vot indirect, de către consiliile județene, respectiv consiliile locale”.
Incapacitatea partidelor politice de a mobiliza electoratul și nerezolvarea problemelor locale vor avea ca efect prezența tot mai scăzută la alegerile locale, chiar dacă facem comparația cu alegerile prezidențiale. Neparticiparea la aleerile locale nu este o cauză excepțională a României, ci este una răspândită chiar și în democrațiile pe deplin consolidate. Dar chiar dacă importanța este redusă privind alegerile locale, participarea la vot pentru acest tip de alegeri a rămas relativ stabilă în ultimii ani, dacă facem comparația tot cu alegerile organizate pentru desemnarea Președintelui.
Formula Hare este cea care desemnează distribuirea locurilor disponibile atât în consiliul local cât și județean. Se începe prin a se atribui mandatele partidelor sau candidaților care au trecut pragul electoral impus și dețin un rezultat ce depășește coeficientul calculat pentru circumscripția respectivă. Listele respective sau independenții, după caz, primesc mandatele ce li se cuvin. Mai apoi, mandatele rămase se vor distribui în ordinea descrescătoare a resturilor, sau a voturilor rămase, obținute de fiecare partid sau candidat în parte. Dacă însă tot mai rămân locuri neatribuite, se va relua procedura iar în caz de egalitate de voturi restante, se va trage la sorți.
Primele alegeri locale postdecembriste, organizate în primul tur de scrutin, la 9 februarie 1992, au înregistrat o prezență record după 1989, de aproximativ 65% dintre cei 16.647.728 de cetățeni cu drept de vot. La cel de-al doilea tur, prezența avea să coboare la puțin peste 50% la nivel național.
În 1996, prezența la vot la primul tur din 2 iunie scădea cu aproape 10% față de scrutinul anterior, înregistrându-se o rată de participare de 56,47% (10.016.932 de persoane) din 17,7 milioane de alegători.
În 1992, în cel de-al doilea tur de scrutin organizat la 23 februarie, participarea la urne a depășit cu puțin peste 50% la nivel național, în timp ce în 1996, participarea la vot la al doilea tur de scrutin din 16 iunie a fost de 54,7%.
La primul tur de scrutin al alegerilor locale din 2000, desfășurat la 4 iunie, s-a înregistrat o prezență la urne de 50,85%, cu șase procente mai puțin decât la primul tur din 1996. În cifre absolute, numărul total al alegătorilor din listele electorale a fost de 17,6 milioane dintre care la urne s-au prezentat 9.295.165 de persoane. La cel de-al doilea tur de scrutin, rata participării avea să fie de 46,93%.
Cu o rată a participării de 54,23% (din aproximativ 17,5 milioane de alegători), la primul tur al alegerilor locale din 6 iunie 2004, prezența la vot a crescut ușor față de primul tur al alegerilor din 2000.
În anul 2000, în cadrul celui de-al doilea tur de scrutin organizat la 18 iunie, prezența la urne a fost de 46,93% dintre alegători, patru ani mai târziu, la al doilea tur, din 20 iunie 2004, prezentându-se la urne 50,17% din numărul persoanelor cu drept de vot înscrise în listele electorale.
Prezența la vot la scrutinul local, din 1 iunie 2008, a fost de 49,38% din numărul alegătorilor din listele electorale (18,5 milioane). Dintre aceștia, în mediul urban au votat 40,77%, iar în mediul rural 61,26%.
La turul al doilea al alegerilor locale din 15 iunie 2008 s-au mobilizat la vot 47,42% din numărul alegătorilor înscriși în listele electorale, potrivit site-ului Biroului Electoral Central.
La scrutinul local din 10 iunie 2012, desfășurat în premieră după 1989 într-un singur tur de scrutin, prezența la urne a fost, la nivel național, de 56,39% din numărul alegătorilor înscriși în listele electorale, dintre care 49,88% în mediul urban și 65,30% în mediul rural.
Pe 5 iunie 2016, în urma ultimelor alegeri locale, s-a înregistrat un procent de 48,17% din totalul alegătorilor.
II.5.4. Alegerile europarlamentare
La începutul anului 2007, România devenea membră a Uniunii Europene. Acest lucru a condus la schimbarea legislației electorale. România, în noua sa calitate de membră a Uniunii se obliga să participe la desemnarea unor reprezentanți europeni.
Legea nr. 33/2007 devenea cadrul de organizare și desfășurare pentru Parlamentul European, adoptat înspre a desemna reprezentanți ai României în cadrul acestei instituții. Legea respectivă era o adoptare a Legii 373/2004 ce avea în vedere delegarea deputaților și senatorilor la nivel național, făcându-se deseori trimiteri către aceasta, însă cu reglementările specifice alegerii parlamentarilor europeni.
Alegerile de până acum – 2007, 2009, 2014 – au fost ținute în baza acestei Legi, 33/2007, care a suferit câteva modificări în ceea ce privește alcătuirea listelor electorale și modul de redactare al proceselor de votare prin care se constată rezultatele și încheierea votării.
Chiar dacă aceste modificări sunt argumentate ca nevoia de a reglementa, perfecționa ori adapta legislația electorală la condițiile politice din acea perioadă, observăm că legislația electorală devine tot mai stufoasă și instabilă, fiind practic o emblemă a legislativului electoral românesc.
Adoptat în martie 1982 în urma alegerilor europarlamentare din 1979, Raportul Seitlinger prelua problematica sistemului unificat. Acest act a propus un sistem electoral in țările membre cu următoarele caracteristici: sistem proporțional cu circumscripții plurinominale (3-15 mandate) cu formulă d’Hondt și posibilitatea votului preferențial. Țările membre pot lua in considerare, conform propriilor constituții, circumstanțele geografice și etnice în alcătuirea circumscripțiilor. Cetățenilor țărilor membre trebuiesc asigurate drepturile electorale active și pasive, indiferent de domiciliul lor stabil. De notat, că pentru candidaturi se propune o ședere de cel puțin 5 ani in țara respectivă, dar la exercitarea dreptului la vot nu există asemenea condiție.
Din nou, punctul de vedere britanic a fost cel care a blocat adoptarea acestor directive, astfel atat Parlamentul European ales in 1984, cat și cel din 1989 s-a ocupat, în continuare, cu problematica unificării sistemului electoral. A fost elaborat un nou raport (Raportul Gucht), fără ca să se obțină un consens în privința chestiunii. Tratatul de la Maastricht și cel de la Amsterdam a creat, însă, o situație nouă în care Parlamentul European a adoptat în iulie 1998 un proiect de rezoluție care conținea, ținând cont de diferențele de păreri dintre țările membre, acele principii comune care pot fundamenta unificarea sistemului electoral pentru Parlamentul European. Aceste principii au fost cuprinse in Raportul Anastassopoulos, raport ce a devenit fundamentul hotărârii Consiliului European din 2002 in problema euroalegerilor. Ambițiosul Raport Anastassopoulos a fost adoptat de Parlament la 15 iulie 1998 cu 355 de voturi pentru, 146 de voturi împotrivă și 39 de abțineri.
Raportul propune următoarele principii:
1. Europarlamentarii vor fi aleși intr-un sistem proporțional pe liste in fiecare stat membru.
2. Circumscripțiile electorale vor fi constituite în așa fel incat să nu fie afectat caracterul proporțional al sistemului dar legătura alegător-ales să fie cât se poate de stâns, ținând cont și de particularitățile statelor membre. Țările membre cu populație sub 20 milioane nu trebuie să se împartă in circumscripții electorale subnaționale.
3. Europarlamentarii aleși in circumscripții subnaționale sunt reprezentanții țării lor și nu a circumscripției unde au fost aleși.
4. Specificul regional dintr-un stat poate fi luat in considerare fără să lezeze caracterul proporțional al sistemului.
5. Poate fi instituit prag explicit, dar fără să depășească procentul de 5%.
6. Țările membre pot institui vot preferențial conform sistemului propriu.
7. Calitatea de membru în Parlamentul European este incompatibilă cu calitatea de membru în parlamentele naționale.
8. Statele membre sunt obligate să definească prin lege plafonul cheltuielilor pentru campania electorală.
9. Rămâne valabil actul din septembrie 1976 al Consiliului European prin care stipula alegerile directe și generale.
În România membrii Parlamentului European sunt aleși intr-un sistem proporțional pe liste, acestea fiind inchise. Pot candida și candidați independenți. Există o singură circumscripție, la nivel național. Pragul este de 5%, iar mandatele se impart prin metoda d’Hondt.
Participarea scăzută la vot a influențat rezultatul obținut de partide și a confirmat preocuparea scăzută a populației față de alegerile europene, care sunt de altfel considerate alegeri de rangul al doilea (vezi anexele 6, 7 și 8), dar au aceeași intensitate, sau poate chiar mai importante decât cele parlamentare sau locale.
II.6 Probleme organizatorice
În afara problemelor de natură strictă a formulelor electorale folosite, avem mai jos o listă de probleme cu adevărat semnificative întâlnite la fiecare scrutin:
legislația electorală nu este suficient de precisă și lasă loc de interpretări;
urnele de vot și buletinele de vot au forme asemănătoare pentru diversele funcții, creându-se astfel confuzii;
imprimare buletinelor de vot pe o hârtie de calitate proastă și tipărirea lor într-un număr mai mare decât al alegătorilor, întrucât de fiecare dată s-a preconizat o prezență mare la vot;
tușul de calitate proastă și insuficient în unele secții se vot;
utilizarea în unele secții de vot a unor urne din lemn, plastic, carton ce au dimensiuni diferite, aceste improvizații având în comun doar o panglică cu tricolorul;
întocmirea greșită a listelor electorale permanante, prin înscrierea unor persoane de două ori într-o listă sau prin înscrierea unor persoane decedate;
constituirea în unele localități, a unui număr prea mic de secții de votare comparativ cu numărul cetățenilor ce trebuiau să-și exercite dreptul de vot;
continuarea campaniei electorale până în ziua scutinului și lipirea de afișe chiar în secțiile de vot sau în apropierea acestora;
II.7. Scurtă analiză a sistemelor electorale folosite
II.7.1. Sistemul electoral majoritar (*Președinte; Primar)
În situația unui sistem electoral majoritar, candidații care au obținut de la început cel mai mare număr de voturi exprimate sunt proclamați aleși. Această modalitate se transpune alegerii primarilor, dintr-un singur scrutin. Pe de-o parte, aceasta corespunde funcțiilor pe care le au alegerile în a forma organele statului și de a le legitima, dar pe de altă parte nu reflectă cu exactitate starea curență a evenimentelor politice și nici voința reală a alegătorilor.
În cadrul unui sistem majoritar, Duverger distinge între sistemul majoritar cu un singur tur, care favorizeaza sistemele bipartidiste și sistemul majorității simple cu două tururi de scrutin, care împreună cu sistemele proporționale favorizează multipartidismul. Al doilea tip de alegeri este folosit în desemnarea alegerii Președintelui României.
Într-un sistemul majoritar uninominal, cu unul sau două tururi de scrutin, este ales candidatul care are cele mai multe voturi valide din partea alegătorilor dintr-o circumscripție bine determinată. Acest sistem tranșează direct competiția politică dintre candidați individuali în funcție de numărul de voturi în circumscripția respectivă.
Putem spune că acest sistem stimulează participarea politică a cetățenilor și luptă contra absenteismului. Însă acest sistem diminuează influența partidelor și îi influențează pe candidații cu personalitate puternică, astfel încât cel care devine ales nu va fi nevoit să urmeze o anumită ideologie sau directivă dată de partid, ca în cazul sistemului majoritar de lista sau în cazul unui sistem proporțional.
Acest sistem electoral deține și dezavantaje cum ar fi generarea unor injustiții electorale ce pune la îndoială principiul reprezentării. În cazul unui singur tur, candidatul ce a reușit să obțină cele mai multe voturi, prin majoritate simplă, indiferent de procentul pe care-l obține, este declarat învingător, chiar dacă ceilalți candidați împreună depășesc numărul de voturi al acestuia. Se pierd extrem de multe voturi.
În cazul unor două tururi, un candidat poate fi ales direct în cazul în care în primul tur reușește să obțină o majoritate absolută. Dacă nu, se organizează un al doilea tur și intră în competiție primii doi candidați care au obținut cele mai multe voturi obținute din primul tur. În condițiile menționate, se încep negocierile și formarea unor alianțe, realizându-se diferite compromisuri și alianțe de conjuctură – pentru a trimite voturile obținute de către ceilalți candidați înspre unul dintre cei doi aflați în turul al doilea.
Un sistem cu două tururi pare mai just deoarece voturile care sunt pierdute în primul tur se redirecționează în cel de-al doilea. Acest sistem permite alegătorului ca în primul tur să voteze conform preferințelor lui, iar în cel de-al doilea să acorde un vot util.
Dezavantajul, după cum am precizat, este crearea de alianțe de conjuncutră, liderii politci negociindu-și voturile obținute. Deseori partidele recurg la asemenea lucruri nefirești cu foste adversare politice sau diferite din punct de vedere ideologic.
II.7.2 Sistemul electoral proporțional (*Parlamentul European; Parlamentul Național; Consiliul Local și cel Județean)
Acest sistem electoral urmărește alocarea locurilor în legislatură în funcție de voturile exprimate în favoarea unui partid, alianțe de partide sau candidați, pe cât se poate de exact. Pe lângă scopul de a se asigura o justiție socială prin reflectarea și reprezentarea tuturor forțelor de pe scena politică, a tuturor opiniilor exprimate în ziua alegerilor, reprezentarea proporțională vrea să îndeplinească asigurarea utilității tuturor voturilor exprimate pe cât posibil.
Principiul pe care îl adoptă fiecare variantă al sistemelor electorale proporționale pornesc de la faptul că mandatele legislative se împart candidaților proporțional cu voturile obținute în alegeri pe câte o circumscripție bine delimitată. astfel încât să existe un raport direct proporțional între mandatele obținute și voturile pe care le însușesc partidele.
În cadrul acestui sistem, se acordă o mai mare importanță partidelor politice în comparație cu sistemul majoritar. Alegerile se desfășoară pe baza unor liste de candidați, în cazul nostru, blocate – atât pentru Parlament cât și pentru Consiliul Local și Județean – iar prin această modalitate se poate măsura audiența electorală a fiecărui partid sau alianță de partide în parte, sau gradul de receptivitate al electoratului pentru programele și proiectele propuse de acestea. Alegătorii nu votează candidații, ci liste de candidați întocmite de partide.
Astfel că, sistemul proporțional se desfășoară într-un singur tur, iar atribuirea mandatelor se face potrivit unor calcule de proporționalitate. Transferul de voturi, aranjamentele și alianțele de conjuctură sunt eliminate prin această metodă.
Sistemul electoral proporțional cu liste închise a reprezentat după anul 1990 modul de desemnare al consilierilor locali și județeni. Pentru desemnarea Parlamentarilor s-a folosit acelasși sistem electoral până în 2008, ca mai apoi să se revină în alegerile din 2016.
Sunt diferite faze și proceduri cu privire la atribuirea mandatelor. În primul rând, trebuie calculat coeficietul electoral la nivel național sau de circumscripție, ce exprimă numărul de voturi necesare obținerii unui mandat. Coeficientul respectiv este rezultatul împărțirii numărului total de voturi exprimate la nivel național la numărul de circumscipții și al împărțirii numărului de voturi exprimate la numărul de mandate ce este atribuit fiecărei circumscripții în parte.
Pentru a obține un mandat în cazul independenților, aceștia trebuie să obțină un număr de voturi cel puțin egal cu coeficientul calculat. Se trece mai apoi la raportarea acestui coeficient la numărul de voturi exprimate pentru fiecare listă de partid în parte, urmând ca fiecare listă să primească atâtea mandate de câte ori coeficientul cuprinde numărul de voturi exprimate pentru partid.
Există însă și mandate neatribuite cât și voturi neutilizate. Distribuția restului de mandate reprezintă cea mai discutabilă procedură a sistemului electoral proporțional. În alegerile pentru desemnarea candidaților ce fac parte din Consiliul Local și cel Județean este adoptată procedura celor mai mari resturi pentru fiecare circumscripție în parte, iar în cadrul alegerilor Parlamentare redistribuirea mandatelor se va efectua prin metoda d’Hond, luată la nivel național, în funcție de procentul și numărul de voturi obținut de fiecare partid sau alianță în parte.
Atribuirea restului de mandate si utilizarea restului de voturi reprezinta etapa cea mai complicata si mai discutabila a sistemului. De obicei, voturile si mandatele ramase se redistribuie
listelor de partide la nivelul circumscriptiilor, desi exista si procedura, mai putin utilizata, de a le distribui la nivel national. Cele mai cunoscute formule de repartizare a acestora sunt: sistemul celor mai mari resturi, metoda celor mai mari medii, sistemul coeficientului modificat (Handenbach-Bischof), sistemul d’Hondt.
III. REFORMAREA SISTEMULUI ELECTORAL ROMÂNESC
III.1. Ansamblu uniform de legi electorale
Deși foarte stufoasă și greu de urmărit, legile electorale din România suferă încă de lipsuri majore, după cum am observat. Cum tocmai ce au fost alegerile locale, foarte mulți candidați cu probeleme de iz penal, unii fiind condamnați iar alții trimiși în judecată au primit votul de încredere din partea alegătorilor. Cătălin Cherecheș a câștigat în Baia Mare cu peste 70% din totalul voturilor exprimate, aflându-se în arest prevenitv pentru luare de mită. Fără să avem parte de o premieră, în anul 2012, Adrian Mladin din Jilava și Dumitru Ruse din Măgurele au reușit să câștige voturile electoratului pentru validarea mandatelor, în timp ce aceștia se aflau în arest preventiv.
În anul 2006 aveam un singur primar condamnat, iar până în anul 2015 numărul celor care au primit mandatul din partea cetățenilor cu pedepse definitive se ridică la 131. Corupția din administrația locală a crescut de la an la an.
În anul 2014 avem cele mai multe condamnări pentru aleșii locali. Nu mai puțin de 43 de aleși au primit sentințe definitive în cazuri în care au fost acuzați de fapte de corupție. Sunt încă alte zeci de cazuri de corupția care sut în diferite faze ale judecății și cine știe câte mai apar.
În 2016 avem parte de o situație și mai tensionată, iar cel puțin 15 candidați au fost aleși, deși au probeleme penale pentru fapte de corupție. Să vedem câteva exemple ilustre:
– București: Robert Negoiță – Conform ANAF, este cel mai mare datornic către stat. A câștigat alegerile din nou cu peste 60%, având datorii la bugetul de stat și la asigurări în valoare de 232 de milioane de lei. De asemenea, primarul este urmărit și de DNA pentru evaziune fiscală, fiind acuza de neplătirea TVAului în valoare de 77 de milioane de lei, în perioada 2005-2009, timp în care a vândut în nume propriu 1.250 apartamente și locuri de parcare aferente, fără să se înregistreze ca persoană impozabilă în scopuri de TVA.
– București: Gabriel Mutu – Cel care deținea funcția de senator până la alegeri reușește să câștige primăria sectorului 6 cu aproximativ 40%. Este urmărit de către DIICOT pentru spălare de bani și evaziune fiscală. În dosarul respectiv, Mutu este acuzat și de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
– Baia Mare: Cătălin Cherecheș – Fostul primar al localității a reușit să câștige din nou primăria localității cu un rezultat în jur de 70%. A fost exclus de Partidul Național Liberal tocmai pentru că nu respecta criteriile de integritate, dar a primit votul de încredere din partea cetățenilor într-un procent covârșitor.
Acesta este acuzat de către DNA după un flgrant organizat chiar în primărie, pentru luare de mită a sumei de 30.000 lei. Suma făcea parte dintr-o mită de 70.000 de lei, sumă care trebuia virată pentru a pune o persoană într-o funcție de conducere al clubului de fotbal FCM Baia Mare, club controlat de municipalitate. Pe lângă numirea în funcție, primarul ar fi promis și achitarea datoriilor pe care le are clubul și finanțarea în continuare a acestuia, chiar cu banii din mita oferită.
De asemenea, conform interceptărilor telefonice, Cherecheș l-ar fi amenințat cu moarte pe cel care l-a denunțat procurorilor în a porni o anchetă pe numele acestuia.
– Craiova: Lia Olguța Vasilescu – Spălare de bani, luare de mită și folosirea autorității și influenței în scopul obținerii de bunuri, bani și alte foloase sunt acuzațiile ce i se aduc primăriței. A fost realeasă în funcție cu un vot de încredere în jurul a 40%.
Cu prilejul campaniei din 2012 pentru organizarea alegerilor pentru primăria Craiovei, câțiva oameni de afaceri au fost determinați de către aceasta, direct sau indirect, să facă anumite sponsorizări și donații. În scopul obținerii acestor lucruri, Olguța Vasilescu s-ar fi folosit de influența pe care o deține în cadrul unui partid politic la nivelul organizației județene.
Aceste donații se ridicau nu numai puțin de 135.000 de euro, fiind făcute sub formă de materiale electorale sau organizarea de spectacole de campanie.
Într-un alt context, în anul 2014, aceasta ar fi cerut mită de la mai mulți oameni de afaceri ce aveau în derulare contracte cu primăria Craiovei, printr-o și pentru o ascoție non-profit. Suma se ridică în jurul a 544.000 de lei.
După alegeri, aceasta a declarat:
”Vreau să le mulțumesc tuturor craiovenilor care s-au prezentat astăzi la vot, dar mai ales vreau să le mulțumesc pentru că, poate pentru prima oară, nu a fost un vot împotriva unei persoane, ci, din contră, a fost un vot pro-persoană. Aceasta înseamna că tot ceea ce am reușit să facem în ultimii patru ani a fost pe placul lor. Eu îi asigur că voi munci cel puțin la fel de mult cum am făcut-o până acum și mă voi bate pentru Craiova, indiferent care va fi guvernarea, pentru că este un oraș care trebuie să se dezvolte in continuare. Mizez foarte mult și pe ce se va întâmpla în toamnă, după alegerile parlamentare, pentru că semnalul electoratului a fost foarte clar astăzi”.
– Brașov: George Scripcaru – Fiind exclus din partid pentru nerespectarea criteriilor de integritate, primarul în funcție al Brașovului a fost reconfirmat, de data asta ca independent, în fruntea primăriei cu peste 50% din voturile exprimate. El a fost trimis în judecată în luna februarie 2016 fiind acuzat de abuz în serviciu și luare de mită.
În același dosar, viceprimarul municipiului Brașov, Alexandrina Durbacă, este și el trimis în judecată pentru intigare la tentativă de abuz în serviciu. De asemenea, directorul și directorul adjunct ai Direcției Tehnice și șeful Serviciului de Achiziții Publice sunt și ei trimiși în judecată pentru același dosar, pentru abuz în serviciu și uz de fals.
Tot aici sunt anchetați și administratori de societăți comerciale pentru dare de mită și instigare la abuz în serviciu. Potrivit rechizitoriului, în perioada 2011-2012, “inculpatul Scripcaru George, în calitate de primar al municipiului Brașov, în baza unei înțelegeri prealabile cu inculpații David Mihai Ciprian și Pop Călin Silviu, a acționat și a determinat funcționari din cadrul Primăriei Brașov/ Consiliului Local Brașov și angajați din cadrul SC Cet SA și SC Tetkron SRL să-și exercite defectuos atribuțiile de serviciu, cu ocazia încheierii unor contracte cu firma acestuia din urmă, urmărind obținerea, atât pentru sine, cât și pentru această societate și persoanele care o administrau, a unor foloase necuvenite”.
400.000 de lei este suma pentru care Scripcaru este acuzat că ar fi primit mită, sumă ce ar fi provenit din materialele electorale pentru susținerea campaniei din 2012. De asemenea, bugetul municipiului Brașov a fost prejudiciat cu peste 1,9 milioane de lei prin supraevaluarea contractelor oferite firmelor, sumă de unde ar fi provenit și mita.
– Râmnicu Vâlcea: Mircia Gutău – După un mandat avutîm perioada 2004/2008, acesta este reconfirmat în funcție în alegerile din anul 2016, cu peste 40%. Trimis în judecată îm anul 2008 și condamnat în anul 2010 la 3 ani și 6 luni de închisoare pentru luare de mită, primind suma de 50.000 de euro pentru eliberarea unui certificat de urbanism.
Acesta a fost eliberat în 2011 prin decizia Tribunalului Mehedinți, iar la întoarcerea acestuia, aproximativ 350 de localnici îl așteptau, aplaudându-l îndelung și primindu-l cu flori.
– Botoșani: Cătălin Flutur – Acesta a mai ocupat funcția de primar în perioada 2004/2012, având două mandate în fruntea orașului Botoșani. Urmărit de DNA din anul 2015, acesta este acuzat de abuz în serviciu. Concesiunea a 130 de metri pătrați unor firme în centrul Botoșaniului i-au adus acest dosar, iar suprafața de teren concesionată deservea o alee pietonală, care a fost desființată.
– Deva: Mircia Muntean – În perioada 2006/2012 acesta a fost primarul Devei, urmând ca din 2012 să fie deputat, iar în 2016 să preia iarăși funcția, legitimat iarăși în funcție de către votul alegătorilor. Pentru abuz în serviciu, în anul 2013, Muntean a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu suspendare, după un dosar pe rol încă din anul 2004. Motivul pentru care acesta a primit sentința se referă la împroprietărirea ilegală a doi foști revoluționari cu terenuri de peste 5.000 de metri pătrați în zona gării din orașul Deva, prejudiciind statul cu 360.000 de dolari. Ceva mai târziu, aceștia au vândut terenurile unei companii, pentru construcția unei benzinării.
– Târgu Mureș: Dorin Florea – Acesta a câștigat al câștigat al cincilea mandat în fruntea primăriei din Târgu Mureș, fiind susținut de două partide anul acesta. Are două dosare de corupție, iar în anul 2015 a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu, finanțând ilegal echipa de fotbal FCM Târgu Mureș cu peste 7,5 milioane de lei în anii 2013/2014. În condițiile în care clubul deja avea datorii la stat de 3 milioane de lei, acesta nu putea fi finanțat de către primărie.
Anul 2016 vine cu un alt dosar, fiind urmărit pentru acuzația de luare de mită, alături de fiul său, Dan Aurel Florea. Pe 30 iunie 2011 au fost emise numai puțin de nouă hotărâri ale Consiliului Local, cu elementul comun al unui proiect în care un om de afaceri avea interese direct.
"Acest lucru a fost urmat, la 9 decembrie 2011, de încheierea între o firmă reprezentată de suspectul Musgociu și fiul primarului municipiului Târgu-Mureș a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un apartament (suprafață utilă de 159,99 mp) situat în același oraș în schimbul sumei de 74.000 euro plus TVA. La 30 martie 2015, Dan Florea a vândut locuința respectivă, achiziționată la un preț subevaluat, contra sumei de 130.000 euro", afirmă procurorii.
În mod paradoxal, cei care văd o mare tragedie în faptul că poporul a putut alege primari cu serioase probleme penale nu fac decât să furnizeze muniție celeilate tabere, a celor care își freacă mâinile și susțin că, prin acest vot, același popor a dat un vot de blam luptei împotriva corupției. Greșeala pe care o fac și unii, și alții este că acreditează o strânsă legătură între cele două fenomene.
Pornesc de la ceea ce eu consider o axiomă: un popor nu greșește niciodată atunci când votează, nici măcar atunci când ia decizii care se dovedesc până la urmă greșite. Germanii, în 1933, nu au greșit când l-au ales pe Hitler și partidul său, căci au avut motivele lor să o facă: erau terminați de criza economică, de sancțiunile ce au urmat Primului Război Mondial și de o clasă politică total ineptă care a condus Republica de la Weimar. Că au luat o decizie care s-a dovedit greșită, asta au aflat-o germanii, pe pielea lor, un deceniu mai târziu.
Ar fi de dorit ca toți românii să aibă înzestrarea morală care să-i revolte față de cazurile de corupție măcar atât cât s-ar revolta dacă un șuț le-ar șterpeli portofelul din buzunar. Dar acesta este un deziderat care cere generații.
Dacă se dovedește că acei aleși vor fi într-adevăr condamnați, trebuie modificată legea electorală astfel încât să nu mai permită persoanelor ce au primit în instanță o hotărâre definitivă să mai candideze la vreo funcție publică. Poate doar așa, idealul democratic va prinde contur și în România. Cu cât mai multe persoane alese în funcție sunt condamnate, cu atât se impune o astfel de reglementare.
De asemenea, legislația electorală românească cuprinde nu mai puțin de 79 de hotărâri, de ordonanțe și de legi. Neapărat trebuie să se elimine incoerența în această privință. Trebuie inițiat un Cod Electoral, simplu, care să cuprindă toate informațiile necesare, indiferent de tipul de alegere. Fragemntarea legislației electorale, incapacitatea cetățeanului de a urmări modificările aduse și eliminarea unor prevederi importante din aceasta nu fac decât să sporească complexitatea acestui sistem.
Un nou Cod Electoral care să cuprindă temeiul juridic, procedura electorală, sistemul electoral, circumscripțiile electorale, dreptul la a fi ales și la a alege și în final alocarea mandatelor credem că va simplifica lucrurile.
III.2. Sistem electoral propus – votul unic transferabil
III.2.1. Premise
Schimbarea electorală rămâne soluția pentru reformarea clasei politice românești. Societatea și electoratul român își pierde încrederea din ce în ce mai mult în instituțile statului și în instituțiile politice ale acestuia. Nu există un leac sau o prescripție pentru situația prezentă, însă am văzut cum un sistem electoral poate influența o întreagă țară. De la sistemul de partide până la comportamentul electoral al alegătorilor.
Deși am avut câteva reforme electorale de-alungul perioadei din 1990 și până în prezent, nici una nu a fost semnificativă, deși a existat dintotdeauna o presiune constantă înspre a schimba sistemul electoral. În loc a se căuta soluții echitabile înspre reprezentarea cât mai bună a locurilor și voturilor, în a pierde cât mai puține voturi, în a convinge electoratul să-și exercite dreptul și înspre a dezvolta o cultură politică prin implementarea unui sistem electoral diferit – actorii politci responsabili de acest fapt au decis mai degrabă să stagneze acest proces și să facă parcă o învoială între aceștia.
Sistemele electorale sunt mecanisme prin care se asigură controlul puterii. Acestea nu pot fi bune sau rele, cât benefice sau nu națiunii și instituțiilor acesteia. Ne interesează ce efecte produce sistemul electoral respectiv asupra sistemului politic și ce urmări are asupra alegerilor desfășurate în sine. Din păcate, nu există un sistem electoral perfect, dar există sisteme electorale ce permit un control mai ridicat asupra guvernării decât altele.
Clasa politică nu poate fi remediată însă doar prin schimbarea unui sistem electoral, prin reforma simplă a acestuia. Este imperios necesară o reformă la nivelul întregului sistem politic cu termen lung, care să responsabilizeze atât pe cei care candidează cât și pe cei aleși. Care să pună bazele încrederii ridicate în instituția parlamentară și a tururor organelor reprezentative din stat.
În ultimii ani legile electorale s-au schimbat des, fără schimbări semnificative, după cum am mai precizat, însă acest lucru nu a făcut decât să devină foarte greu de urmărit legislația electorală din România și extrem de stufoasă. Reforma politică în România s-a rezumat doar la schimbarea sistemului electoral, fără a avea însă în vedere esența unor criterii bazate pe valorile și principiile unei democrații consolidate.
Adoptarea unui sistem de vot competitiv, care să aducă spre înaintare maximizarea ofertei electorale a partidelor către cetățeni, cu obiectiv final în a crește eficiența, calitatea și încrederea instituțiilor politice ale statului.
Atât fostele sisteme electorale cât și actualul sistem nu oferă competitivitate în ceea ce privește oferta electorală, care este monotonă și insipidă. Alegătorii știu să anticipeze ușor rezultatul alegerilor, indiferent de tipul acestora, fără a avea nevoie de instrumente de cercetare socială, întrucât predictibilitatea politică este la ordinea zilei. Candidații partidelor politice nu se implică pe cât de mult ar trebui atât în campania electorală prin a prezenta programe și proiecte concrete, cât și în întregul proces politic.
Reprezentanții din Consiliile Locale și Județene, cei din Parlamentul European și mai nou cei din Parlament sunt aleși printr-un sistem proporțional cu liste închise. Acest fapt interzice orice preferință a alegătorului și orice diferență sau departajare pe care o poate efectua în timpul votului. Alegătorul este pus în situația în care trebuie să aleagă pe baza identificării cu partidul în sine și mai puțin cu persoanele puse pe acea listă.
Acest lucru nu face decât să scadă interesul cetățenilor în acest tip de alegeri întrucât nu se simte consultat cu privire la alcătuirea listei. Descurajează competiția și nu are deloc transparentizare o alcătuire a unei astfel de liste de partid.
Este necesară implementarea unui sistem electoral care să sporească caracterul democratic participativ în societate. Este necesară implementarea unui sistem electoral care să permită consultarea cetățenilor în stabilirea candidaților ce primesc mandatele. Este necesară implementarea unui sistem electoral competitiv, care să stimuleze oferta electorală prezentată de candidați, să stimuleze eficiența și să sporească încrederea în instituțiile statului. Este necesară implementarea unui sistem electoral care să crească nivelul culturii politice al cetățenilor. De aceea, lucrarea de față propune ca model și soluție – votul unic transferabil.
III.2.1. Scurt istoric
În sânul democrației reprezentative, Australia are numele ștampilat pe multe dintre progresele proiectării unui sistem electoral, fiind de asemenea în prim-planul democratic al legilor electorale. Australia a fost deschizătoare de drumuri în ceea ce privește alegerile, organizarea acestora dar și acordarea de drepturi electorale.
În 1859 toate coloniile australiene aveau stabilit un sistem de guvernare parlamentare, acordând drept de vot tuturor bărbaților. În 1894, a fost a doua țară după Noua Zeelandă, în a acorda drept de vot femeilor, pentru alegerile camerei inferioare a Parlamentului.
De asemenea, votul secret, cunoscut sub numele de vot Australian, a fost o invenția tot a acestora, fiind pentru prima dată utilizat în Australia de Sud și Victoria, la mijlocul anilor 1850.
Australia are o importanță semnificativă în lume în ceea ce privește sistemele electorale. Este casa a două forme proeminente de vot preferențial: a votului alternativ și al votului unic transferabil. Votul alternativ a fost folosit pentru prima dată în 1892 în Queensland, ca mai apoi în 1896 Tasmania să adopte votul unic transferabil. Camera Reprezentanților a adoptat în 1918 votul alternativ, în timp ce pentru Senat se adopta în 1949 votul unic transferabil.
Votul unic transferabil este văzut de mulți autori de specialitate ca fiind unul dintre cele mai atractive sisteme electorale, dar din păcate folosința acestuia este limitată doar la câteva cazuri. În afara Australiei, Irlanda folosește acest sistem din 1921, Malta încă din 1947, iar Estonia a încercat să-l introducă în 1990. A fost adoptat în alegerile locale din Scoția, Irlanda de Nord și Noua Zeelandă.
Fixația Australiei asupra sistemelor preferențiale își are originea din doi factori. Primul factor ne întoarce în secolul al XIX-lea, când Australia era influențată de dezbaterile britanice despre sistemele electorale preferențiale în special a votului unic transferabill, mai ales după publicarea Tratatului de alegere a reprezentanților, parlamentari și municipali (1859) de către Thomas Hare, precum și promovarea activă a sistemului propus de către Stuart Mill.
Al doilea factor de referință a proiectării unui astfel de sistem electoral îl regăsim în actorii cheie. Militantul Catherine Helen Spence, legiuitorul Inglis Clark și teoreticianul Edward Nanson care au promovat pe cât putință adoptarea unui sistem electoral preferențial.
III.2.2. Cum funcționează
Fiind unul dintre cele mai complexe sisteme electorale existente, votul unic transferabil presupune câțiva pași de urmat:
– fiind un sistem electoral preferențial, votanții stabilesc poziția fiecărui candidat, în funcție de preferința acestora;
– după ce s-a terminat perioada de votare se stabilește coeficientul droop care se calculează împărțind numărul total de voturi valabil exprimate la numărul de mandate alocat pe circumscripția respectivă plus unu, plus unu;
– la numărătoare, se calculează de câte ori fiecare candidat a fost notat ca fiind prima preferință a alegătorilor;
– în cazul în care există candidați care depășesc coeficientul stabilit sau cota, aceștia sunt considerați aleși, iar restul de voturi ce depășește această cotă este redistribuit către ceilalți candidați care au fost pe poziția a doua în ordinea preferințelor, pentru a continua distribuirea mandatelor;
– în cazul în care nu există candidați ce depășesc cota impusă, este eliminat ultimul candidat care a însumat cele mai puține poziții de 1 în ordinea preferințelor alegătorilor, urmând ca voturile lui să se ducă către a doua preferință de pe buletinul de vot;
– această modalitate de transfer al voturilor continuă, urmând a se lua în considerare pozițiile preferințelor în ordine, până ce numărul de mandate este atribuit complet;
– există și voturi numite netransferabile, în cazul în care alegătorul nu a notat toți candidații;
Pentru a înțelege mai specific cum funcționează acest sistem, să ne imaginăm că sunt patru candidați pentru un loc în Parlament. În ziua alegerilor, votanții plasează candidații în ordinea preferințelor. Pun numărul 1 pentru candidatul favorit, numărul 2 pentru al doilea favorit, numărul doi pentru al treilea favorit și așa mai departe. Câțiva alegători aleg să-și plaseze toți candidați de la 1 la 4; alții plasează doar trei; iar alții doar unul. Oricum ar fi, este în regulă.
Pentru a afla care este cota (”quota”) impusă în acest caz, să spunem că sunt 5000 de voturi valabil exprimate. Este un singur loc, și patru candidați. Cota este numărul total de voturi care se impune pentru a alege acel candidat care să ocupe locul disponibil.
Acum, vom avea în vedere candidații care au fost notați de cele mai multe ori cu 1, dintre cei patru candidați. Cum nici unul nu a întrunit cota, trecem la faza a doua.
Cum nimeni din cei patru candidați nu a reușit să fie de 2501 ori pe primul loc în ceea ce privește preferința alegătorilor, candidatul care a fost notat de cele mai puține ori cu 1 – în acest caz fiind Mihai – este eliminat. Se reiau mai apoi voturile lui Mihai, pentru a vedea cine a fost clasat cu preferința a doua, cu numărul 2. Voturile se împart mai apoi către candidații rămași.
În cea de-a doua fază, după ce acele 732 de buletine de vot au fost examinate, 13 au indicat că a doua preferință a fost Liviu, având acum un total de 779. 429 l-au indicat pe Cosmin ca al doilea favorit, iar 194 pe Mihai. Au rămas totuși 96 de buletine de vot care l-au indicat doar pe Mihai. Aceste voturi devin netransferabile.
După ce voturile lui Mihai au fost transferate, observăm că nimeni nu a reușit să atingă cota impusă. Așadar, vom efectua încă odată același procedeu. Liviu este exclus din competiție, și cele 779 de voturi se reiau, și se împart la cei doi candidați. Dacă printre buletinele de vot ale lui Liviu găsim ca a doua preferință Mihai, ne vom uita la cea de-a treia poziție. Așadar, după cele 779 de voturi examinate, 441 de votanți l-au indicat pe Andrei având 2583 și numai 278 pe Cosmin. 70 de voturi nu au indicat altă preferință în afara lui Liviu, deci acestea devin netransferabile (un total de 166).
După ce a trecut și a treia fază de distribuire a voturilor, observăm că Andrei a îndeplinit cota impusă, adunând 2558 de voturi. Andrei obține locul în Parlament.
Indiferent de câți candidați sunt, se va efectua acest procedeu până când se vor ocupa toate locurile disponibile.
III.2.4. Avantaje și dezavantaje
Votul unic transferabil oferă mai multe alternative decât oricare alt sistem electoral. Acest lucru puterea în mâinile cetățenilor, a alegătorilor, mai degrabă decât în mâinile liderilor de partid, care pot decide ordinea listei și deci cine va fi pe loc eligibil. Responsabilitatea primită din partea electorilor pentru candidați este cu mult mai mare decât cea primită din interiorul partidelor.
Foarte puține voturi sunt pierdute sub tutela votului unic transferabil. Acest lucru înseamnă că fiecare votant se poate identifica cu unul sau mai mulți candidați, ajutându-i direct să câștige. Se creează astfel o legătură mult mai puternică între alegător și ales, bazată pe ideea reprezentativității.
Prin adoptarea votului unic transferabil partidele au un stimulent electoral pentru a prezenta o echipă echilibrată și puternică în fața electorilor, pentru a-și mări oferta electorală cu atât mai mult cu cât fiecare alegător are posibilitatea de a clasa candidații în funcție de preferințele lor. Acest lucru ajută și la promovarea femeilor, minorităților și independenților dintr-o comunitate, care sunt adesea trecuți cu vederea de alegători pentru a vota tactic și astfel a nu-și pierde votul.
Votul unic transferabil oferă electoratului șansa unei reprezentări mai bune, pentru că opțiunea nu-i este imitată la una, luând în considerare faptul că un alegător se poate simți mai apropiat de un candidat anume mai degrabă decât de un partid.
Competiția este în general un lucru esențial și bun, mai ales când aceasta este pentru a oferi un serviciu cât mai bun.
Parlamentul tinde să fie atât mai preocupat de problemele alegătorilor cât și mai reprezentativ pentru aceștia. Coalițiile se pot forma pe baza rezultatului alegerilor, în schimbul alegerilor contra naturii, formate de atât de multe ori.
Prin adoptarea unui astfel de sistem nu mai există locuri sigure, ceea ce înseamnă că partidele sau candidații trebuie să-și ducă campania peste tot, nu doar în anumite locuri.
Atunci când votanții au șansa de a clasa candidații, cel mai puțin agreat de către aceștia nu poate câștiga. Încurajând candidații să caute primele poziții în topul preferințelor alegătorilor, este cu atât mai puțin să existe campanie negativă. De asemenea, nu mai este nevoie de vot tactic.
Se crează o legătură strânsă între o circumscripție și alesul acesteia. Nu numai că există mai multe stimulente pentru a da randament mai mare în timpul campaniei, dar candidatul este nevoit să lucreze și la nivel personal și local, îmbunătățind astfel oferta politică, aducând plus valoare sistemului politic.
Votul unic transferabil tinde să fie criticat datorită nefamiliarității multor societăți cu un asemenea tip de a vota. Pe lângă acest lucru, acest sistem electoral presupune minimum de cunoștințe în a citi și scrie.
Procesul numărării voturilor este unul foarte greoi. Acest lucru nu presupune anunțarea câștigătorului în ziua în care a avut loc votarea. Acest lucru reprezintă unul din motivele pentru care Estonia a decis să abandoneze acest sistem electoral după rima sa utilizare.
Votul unic transferabil poate produce presiuni și fragmentări în interiorul partielor politice datorită competiției nu numai externe, dar și interne care se crează, concurând practic unul contra celuilalt. Un vot preferențial permite alegătorilor de a clasa candidații, iar acest lucru poate duce la listarea exact în ordinea în care apar candidații pe buletinul de vot.
Într-o circumscripție electorală mare, buletinele de vot pot fi foarte mari și foarte confuze.
CONCLUZII
Pe pacursul acestei lucrări, am început prin abordarea termenului de democrație, urmând ca mai apoi să aducem în discuție valorile și principiile care îl definesc. Pluralismul politic, reprezentativitatea, domnia legii, separarea puterilor în stat, voința majorității și protecția minorității alcătuiesc tabloul complet al unei democrații. Am decis că idealul democratic poate fi construit numai pe baza acestora, iar dacă unul dintre ei lipsește, atunci democrația poate derapa și riscă să cadă în plasa democrației mascate, o democrație obscură și blocată. Am trecut în revistă și câteva din definițiile date democrației și am obserat cum termenul suferă de excesivitate, întrucât a ajuns să fie unul foarte cuprinzător, creând o confuzie conceptuală. Chiar dacă puterea poporului este sensul literar exact, nu ne ajută să definim cu exactitate democrația. Însă, fără doar și poate, o democrație există numai în măsura în care idealurile și valorile sale îi dau viață. Am mai stabilit că transformarea instituțiilor statului nu este de ajuns pentru o democratizare completă, marcând mai degrabă începutul unei democrații și nu consolidarea acesteia. Cum democratizarea nu reprezintă ruperea totală de trecut al unei națiuni, aceasta nu poate fi înțeleasă fără istoria și contextul acestora. Aceasta înseamnă că introducerea de alegeri libere și alcătuirea unor constituții noi nu fac să treacă cu vederea culturile și practicile nedemocratice ale statului. Am pus în discuție idealul democratic în România și analizarea atât a contextului cât și a trecutului autoritar de care a avut parte. România nu este o țară cu rădăcini și tradiții democratice, astfel încât democrația încă se scutură, dovadă probele aduse. Am căzut deci, de acord că introducerea unui sistem electoral și a unor legi electorale bazate pe criterii atent alese sunt necesare în a începe consolidarea unei democrații, dar nu ca fiind singurul element de salvare.
Am trecut mai apoi în a analiza instituția alegerilor, analiza votului și a drepturilor electorale în genere. Imediat, am definit sistemele electorale, care este importanța lor, ce efecte au asupra sistemului de partide, cât de important este contextul în a adopta un sistem electoral și cum se construiesc criteriile pe baza cărora să fie puse în practică. Am discutat despre importanța legitimității a puterii pusă în valoare de către sistemele electorale. Exercițiul democratic trebuie fundamentat pe existența unor garanții că reprezentativitatea este aproape absolută, iar cetățenii trebuie să-și exercite dreptul suveran de a participa la conducerea și organizarea statului. Am trecut în revistă o scurtă analiză a legilor și sistemelor electorale folosite în România din perioada creionării primei Constituții și până la ultimele alegeri desfășurate democratic în România până în 1990. Am trecut în a prezenta desfășurarea alegerilor în România după anul 1990 la toate nivelurile de reprezentare, prin a arăta care au fost legile și sistemele electorale folosite și efectele pe care acestea le-au creat asupra societății.
În ultima parte am încercat să arătăm de ce trebuie propus un Cod Electoral unic cu unele modificări aduse actualelor legi electorale, aducând ca și argument fragmentarea actualelor legi și lipsa unor criterii de integritate care să oprească din a candida persoanele ce au fost acuzare de fapte de corupție. Căutând în lumea sistemelor electorale, am decis că o soluție viabilă în a ne baza pe principiul reprezentativității cât mai bine este adoptarea votului unic transferabil, analizând atât avantajele cât și dezavantajele acestuia.
Deci, am văzut de-alungul lucrării că România încă tânjește după democrație. Și că, mai degrabă, idealul se confundă cu ceea ce ar trebui să fie democrația. Am constatat câteva din apanajele pe care țara le-a avut de-alungul timpului.
Am stabilit prin analiza votului, a alegerilor, a drepturilor electorale, a legilor și a sistemelor electorale – că împreună formează elementul de bază al democrației. Că puterea poporului trebuie să fie mai presus de interesele elitelor politice. Că principiul reprezentativității trebuie să primeze.
Sistemul și legile electorale implementate în prezent nu servesc pe atât de bine pe cât ar trebui consolidării statului democratic. De aceea, am convenit asupra criteriilor necesare unui nou sistem electoral, care să cuprindă relația mai strânsă între alegătorul și alesul acestuia, responsabilitate mărită din partea reprezentanților, stimularea și încurajarea competiției electorale, angrenarea tuturor competitorilor în campania electorală, minimizarea voturilor pierdute și a votului strategic pe cât posibil, asigurarea unei mai bune reprezentări în raport cu numărul de locuri disponibile pe o circumscripție, slăbirea puterii elitelor din partidele politice asupra locurilor eligibile, dispariția coalițiilor contrare voturilor alegătorilor și consultarea cât mai deasă a alegătorului de către ales. De asemenea, am căzut de acord că legile electorale din România sunt foarte stufoase și fragmentate, fiind extrem de greu de urmărit pentru un simplu cetățean. Soluția propusă se referă la uniformizarea acestor legi prin adoptarea unui Cod Electoral care să cuprindă, pe cât posibil toate informațiile necesare tuturor tipurilor de alegeri.
Nu susținem că avem soluția magică, însă considerăm că votul unic transferabil îndeplinește toate criteriile impuse, iar votul preferențial de acest tip poate fi o opțiune pentru a pleca către drumul stabilității democratice, eliminând multe din actualele probleme atât ale sistemului electoral, cât și politic.
În acest moment, România este condusă de elita politică care decide cine este sau nu pe locurile eligibile din lista propusă și nicidecum de puterea poporului, care fie este puternic limitat prin însăși modalitatea electorală, sau deturnată imediat. Încrederea în instituțiile politice scade pe zi ce trece și pare că nu mai avem scăpare. Prezența la vot tot mai mică și problemele cu legea a unor aleși întăresc acest lucru.
Consecința acestor lucruri o resimțim și o vom resimți mai puternic în câțiva ani dacă nu se pornește o reformă. Democrația trebuie să înainteze, nu să fie deteriorată. Voința poporului trebuie ascultată – și nu mascată. Fără a interveni în procesul electoral, aceste lucruri vor continua să existe și să se adâncească. Alegerile, votul, drepturile, legile și sistemul electoral vor rămâne nedrepte, fiind în antiteză cu unele democrații consolidate.
Este imperios necesară reformarea sistemului electoral pentru a opri aceste neajunsuri. Nimic nu ne împiedică să încercăm acest lucru și să avem speranța că, în timp, lucrurile vor da un curs ascensiv României și că vom căpăta credibilitatea care ne lipsește atât de mult.
LISTA ANEXELOR
Anexa nr. 1 – Vâsta minimă de vot pe glob.
Anexa nr. 2 – O comparație globală între votul obligatoriu și cel liber.
Anexa nr. 3 – Nivelul de încredere în principalele instituții politice din România între septembrie 2008 / februarie 2011.
Anexa nr. 4 – Alegerile Parlamentare 2008. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi.
Anexa nr. 5 – Alegerile Parlamentare 2012. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi.
Anexa nr. 6 – Alegerile Europarlamentare 2007. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi. Prezența la urne.
Anexa nr. 7 – Alegerile Europarlamentare 2009. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi. Prezența la urne.
Anexa nr. 8 – Alegerile Europarlamentare 2014. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi. Prezența la urne.
Anexa nr. 1 – Vâsta minimă de vot pe glob.
Anexa nr. 2 – O comparație globală între votul obligatoriu și cel liber.
Anexa nr. 3 – Nivelul de încredere în principalele instituții politice din România între septembrie 2008 / februarie 2011.
Anexa nr. 4 – Alegerile Parlamentare 2008. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi.
Anexa nr. 5 – Alegerile Parlamentare 2012. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi.
Anexa 6 – Alegerile Europarlamentare 2007. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi. Prezența la urne.
Anexa nr. 7 – Alegerile Europarlamentare 2009. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi. Prezența la urne.
Anexa nr. 8 – Alegerile Europarlamentare 2014. Distribuția mandatelor în raport cu numărul de voturi. Prezența la urne.
BIBLIOGRAFIE
I. Legislație:
Constituția României din 1866;
Constituția României din 2003;
Decizia Consiliului European din 25 iunie 2002 și septembrie 2003 de a amenda actul care prevede alegerea reprezentanților din Parlamentul European prin sufragiu universal;
Jurnalul Oficial al Comunității Europene din 21 septembrie 1998;
Legea (cetățeniei române) nr. 21/1991 republicată în 2010;
Legea electorală din 1866;
Legea electorală pentru Adunarea Deputaților și Senat din 9 mai 1939;
Legea electorală promulgată la 5 iunie 1884;
Legea nr. 115/2015 privind alegerea autorităților administrației publice locale;
Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondență;
Legea nr. 560/1946 cu privire la alegerile pentru Adunarea Deputaților;
Legea nr. 67/2004, republicată în 2007 privind alegerea autorităților administrației publice locale;
Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului;
Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului;
OUG nr. 129 din 30 iunie 2000;
Raportul lui Sören Lekberg privind impactul sistemelor electorale în procesul politic, susținut în Comisia Parlamentară și Relații Publice, 13 octombrie, 2000;
Raportul Seitlinger privind procedura uniformizării electorale;
II. Presă, periodice:
”2008, anul premierelor electorale in România”, în ziare.com, 29 Decembrie 2008;
”Baia Mare, Craiova, Târgu Mureș: Primari realeși de electorat chiar dacă au avut probleme cu legea”, în Mediafax, 6 iunie 2016;
”Cine sunt candidații cu probleme penale care au câștigat alegerile”, în HotNews, 5 iunie 2016;
”DNA: Cătălin Cherecheș, primarul din Baia Mare, a fost reținut pentru luare de mită”, în HotNews, 26 aprilie 2016;
”Just the Facts – Referendum on the Presidential Age of Eligibility”, în European Movement Ireland, 25 februarie 2015;
”Lia Olguta Vasilescu: DNA a extins urmarirea penala pentru spalare de bani”, în HotNews, 30 mai 2016;
”Prezența la vot la alegerile locale din 1992 pana in 2012 – comparație”, în Ziua, 4 Iunie 2016;
”Primarul Dorin Florea a fost trimis în judecată, în dosarul privind finanțarea clubului FCM Tg. Mureș”, în DigiSport, 16 decembrie 2015;
”Primele alegeri prezidențiale din România”, în Agerpres, 3 Octombrie 2014;
”Primarul Mircia Muntean, condamnat la 6 ani cu executare”, în Agerpres, 11 iunie 2016
”Canada can do better than first-past-the-post electoral system, Monsef says”, în CBCNews, 1 Februarie, 2016;
”Compulsory voting around the world”, în TheGuardian, 4 Iulie 2005;
”Harta corupției în România. Câți aleși locali au ajuns în arest în ultimii 10 ani”, în Realitatea, 24 mai 2016
”EU migrants living in Ireland to be allowed to vote”, în TheGuardian, 18 aprilie 2008;
”Rezultate finale la referendum: 77,78% – unicameral, 88,84% – maximum 300 parlamentari”, în Mediafax, 26 noiembrie 2009;
”ANAF – Primarul sectorului 3, Robert Negoiță, este românul cu cele mai mari datorii la stat, de 232 milioane lei”, în Wall-Street, 16 mai 2016
”Austria opens the polls to 16-year-olds”, în Independent, 26 Septembrie 2008;
”Votul bate dosarul. Harta primarilor penali care au câștigat alegerile locale”, în Gândul, 6 iunie 2016;
”Gabriel Mutu, candidatul PSD de la Sectorul 6, este urmărit penal. Dragnea: Respectă criteriile de integritate / Care e sloganul candidatului PSD: Mutu Vorbește”, în HotNews, 18 martie 2016;
”DNA: Primarul municipiului Târgu Mureș, Dorin Florea, urmărit penal pentru luare de mită”, în Agerpres, 20 aprilie 2016;
”DNA a pus tunurile pe aleși din Botoșani. Ex-primarul Cătălin Flutur și foști șefi de CJ, în vizorul procurorilor pentru luare de mită și abuz în serviciu”, în Adevărul, 28 septembrie 2015;
III. Literatură de specialitate:
ASOCIAȚIA PRO DEMOCRAȚIA, Centru de Resurse pentru Democrație, 25+2 modele electorale, București, 2006;
BALL, Terrence, DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Editura Polirom, Iași, 2000;
BARBU, Daniel, Republica absentă, Editura Nemira, București, 1999;
BEETHAM, David, ”Liberal Democracy and the Limits of Decomcratization”, în Political Studies, special issue, vol. 40, 1992;
BOIA, Boia, Mitul democrației, Editura Humanitas, București, 2003;
BORDEIANU, Doina, „Evoluția constituțională a drepturilor electorale ale femeilor în România”, în Sfera Politicii, nr. 149, iulie 2010;
COSTINIU, Florin, ȘERBAN, Dorin, Aspecte ale evoluției sistemului electoral în România, Editura Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 2000;
COX, Gary, Making Votes Count, Cambridge: Cambridge University Press, 1997;
DAHL, Robert, Democrația și criticii ei, Editura Institutul European, Iași, 2002;
DE SECONDANT, CHARLES (Baronul de Montesquieu), Spiritul Legilor, Editura Mari Clasici ai Lumii, ediție revizuită, vol. I, cartea a III-a;
DE TOCQUEVILLE, Alexis, Despre democrație în America, Editura Humanitas, București, 2005, vol. I;
DRESSAYRE, Philippe, ”Pactet Pierre: Institutions politiques – Droit constitutionnel, în Politiques et management public, vol. 2, nr. 3, 1984;
FARRELL, David M., MCALLISTER, Ian, ”Australia: The Alternative Vote in a Compliant Political Culture”, în The Politics of Electoral Systems, edited by Michael Gallagher, Paul Mitchell, Oxford University Press, New York, 2005;
FULGA, Gheorghe, Societăți și sisteme politice contemporane, Editura Economică, București, 2004.
GRUGEL, Jean, Democratizarea. O introducere critică., Editura Polirom, Iași, 2008;
HUBER, Evelyne, ”Assessments of State Strenght”, în Latin America in Comparative Perspective: New Approaches to Methods and Analysis (ed. Peter H. Smith), Westview Press, Oxford, 1995;
IANCU, Gheorghe, Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României (1919-1939) în Dezvoltare și modernizare în România interbelică (1919-1939), Editura Politică, București, 1987;
IONESCU, Cristian, Tratat de drept constituțional contemporan, Editura CH Beck, București, 2008;
JOHNSTON, Paul, PASIS, Harvey, Representation and Electoral Systems. Canadian Perspectives, Editura Prentice-Hall, Canada, Ontario, 1990;
JONES, David S., ”Election and Voting”, în Government and Politics (EOLS), vol. I, 1992;
KARPINSKI, Jakub, A.B.C.-ul Democrației, Editura Humanitas, București, 1993;
LIPSET, Seymour M., Political Man: The Social Bases of Politics, Editura Doubleday, New York, 1960;
LOCKE, John, Al doilea tratat despre cârmuire, Editura Nemira, București, 1999;
MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, Editura Humanitas, București, 2006;
MIKLOS, Bakk, Sisteme Electorale, Univ. Babeș-Bolyai, Cluj, 2013;
MILL, John S., Despre libertate, Editura Humanitas, București, 2014;
MILLARD, Eric, ”Haouriou et la theorie de l’institution”, în Droit et Societe, nr. 30-31, 1995;
MURARU, Ion, Alegerile și corpul electoral, Editura All Beck, București, 2005.
MURARU, Ion, TĂNĂSESCU, Simina E., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura C.H.Beck, București, 2008;
NELSON, Joan M., ”The Politics of Long-Haul Economic Reform”, în Fragile Coalitions: The Politics of Adjustment, Transaction Books, New Brunswick, 1989;
NORRIS, Pippa, ”Choosing Electoral Systems: Proportional, Majoritarian and Mixed Systems”, în Contrasting Political Institutions, vol. 18, nr. 3, 1997;
O’DONNEL, Guillermo, On the State, Democratization and Some Conceptual Problems: A Latin American View with Glances at Some Post-Communist Countries, editura Kellogg Institute, working paper #192;
OPRIȘ, Octavian, Dinamica sistemelor electorale, Editura Axioma Print, Bucuresti, 2007, vol. II;
ORWELL, George, ”Politics and the English Language”, în Shooting an Elephant and Other Essays, Londra, 1950;
PASQUINO, Gianfranco, Curs de stiință politică, Editura Institutul European, Iași, 2002;
PREDA, Cristian, Partide și alegeri în România postcomunistă: 1989 – 2004, Editura Nemira, București, 2005;
PREDA, Cristian, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2011;
PRZEWORSKI, Adam, ”Some problems in the Studyof Transition to Democracy”, în Rule: Comparative Perspectives, Johns Hopkins University Press, Cambridge, 1986;
PRZEWORSKI, Adam, Sustainable Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1995;
RADU, Alexandru, ”Reformă sau experiment electoral?”, în Sfera Politicii, nr. 131-132, 2008;
RADU, Sorin, Electoratul din Romania in anii democratiei parlamentare (1919-1937), Editura Institutul European, Iași, 2004;
RADU, Sorin, Modernizarea sistemului electoral din România, Editura Institutul European, Iași, 2005;
REYNOLDS, Andrew, REILLY, Benjamin, ELLIS, Andrew, Electoral System Design, Editura International Institute for Democracy and Electoral Assistance, Stockholm, 2005;
RIKER, William H., ”The Two-party System and Duverger’s Law: An Essay on the History of Political Science”, în The American Political Science Review, vol. 76, nr. 4, 1982;
SARTORI, Giovanni, ”The Party Effects of Electoral Systems” în Political Parties and Democracy, Londra, 2001;
SARTORI, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași, 1999;
SCHUMPETER, Joseph, Capitalism, Socialism and Democracy, George Allen & Unwin, Londra, 1976;
ȘANDRU, Daniel, ” Democrația românească pe lungul drum al consolidării”, în Sfera Politicii, nr. 115, 2005
VOLTAIRE, Dicționar filosofic, Editura Prietenii Cărții, București, 2003;
WOJTASIK, Waldemar, ”Functions of Elections in Democratic Systems”, în Political Preferences, nr. 4, 2013;
IV. Surse internet:
www.2016bec.ro (site-ul oficial al Biroului Electoral Central al alegerilor pentru Autoritățile administrației publice locale 2016);
www.aceproject.org (site-ul web ACE este un depozit de informații online complete cu privire la procesele electorale);
www.adevarul.ro (site-ul oficial al publicației Adevărul);
www.agerpres.ro (site-ul oficial al Agenției Naționale de Presă Agerpres);
www.bec2014.ro (site-ul oficial al Biroului Electoral Central al alegerilor pentru Autoritățile administrației publice locale 2016);
www.britannica.com (site-ul oficial al Enciclopediei Britannica);
www.cbc.ca (site-ul oficial al publicației canadiene CBC);
www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputaților);
www.ch.ch (site-ul oficial al Autorităților Elvețiene);
www.digisport.ro (site-ul oficial al televiziunii naționale DigiSport);
www.dreptmd.wordpress.com
www.eld.gov.sg (site-ul oficial al Departamentului de Alegeri Singapore);
www.electionresources.org
www.electoral-reform.org.uk (site-ul oficial al grupului Societății de Reformă Electorală din Marea Britanie);
www.enciclopediaromaniei.ro
www.eui.eu (site-ul oficial al Institutului Universitar European);
www.eur-lex.europa.eu (site-ul oficial al legislației și publicațiilor Uniunii Europene);
www.europeanmovement.ie (site-ul oficial al grupului Mișcării Europene Irlandeze din Irlanda);
www.fp.kross.ro
www.gandul.info (site-ul oficial al publicației Gândul)
www.georgetown.edu (site-ul oficial al Universității Georgetown din Washington);
www.hotnews.ro (site-ul oficial al publicației HotNews);
www.idea.int (site-ul oficial al Institutului Internațional pentru Democrație și Asistență Electorală);
www.independent.co.uk (site-ul oficial al publicației The Independent);
www.integration.ie (site-ul oficial al Oficiului pentru Integrarea Imigranților din Irlanda);
www.legacy.fordham.edu (site-ul oficial al Universității Fordham din New York);
www.mediafax.ro (site-ul oficial al publicației Mediafax);
www.mtholyoke.edu (site-ul oficial al Colegiului Mount Holyoke din Massachusetts);
www.realitatea.net (site-ul oficial al televiziunii naționale Realitatea);
www.roaep.ro (site-ul oficial al Autorității Electorale Permanente);
www.stv.tv (site-ul oficial al Televiziunii Scoțiene);
www.theguardian.com (site-ul oficial al The Guardian);
www.uk-engage.org (site-ul oficial al UK Engage, furnizor de servicii electorale din Marea Britanie);
www.wall-street.ro (site-ul oficial al publicației Wall-Street);
www.ziare.com (site-ul oficial al publicației Ziare);
www.ziuanews.ro (site-ul oficial al publicației Ziua);
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Idealul Democratic. Necesitatea Unei Reforme Electorale ÎN România (ID: 116088)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.