Idealul Democratic

I. IDEALUL DEMOCRATIC

I.1. Democrația ca orânduire

Democrația este un mecanism care garantează că nu vom fi guvernați mai bine decât merităm.

George Bernard Shaw

Cu siguranță, se poate afirma că democrația și-a lăsat amprenta asupra istoriei. O amprentă care pare, deocamdată, imposibil de șters. În ziua de azi, democrația este pe buzele tuturor, fie că vorbim de lideri politici sau de simpli cetățeni din întreaga lume. Aceasta deoarece până acum, este cel mai bun sistem politic din câte au existat – este sistemul care oferă cele mai multe soluții problemelor de ordin social, economic, executiv sau juridic. Îmbină elemente, valori și principii care deseori sunt dezbătute și contestate, în simplitatea lor. Egalitatea, libertatea, dreptatea, popor, putere, etică și moralitate – sunt doar câțiva termeni. Democrația poate fi înțeleasă oricum. De-a lungul timpului i s-au atribuit o sumedenie de definiții, i s-au creat o mulțime de teorii, iar toate acestea au dus la ambiguitatea termenului în sine. Paradoxal, un cuvânt poate exprima atât de multe, și totuși de multe ori nu poate fi definit.

Alegeți ce sentiment doriți. Chiar prin pronunțarea lor ne putem imagina orice, dar totuși nu putem defini concret. Îi putem, deci, atribui democrației, noțiunea de sentiment – în sensul în care poate indica foarte multe, dar în același timp nu poate fi formulat. Acest lucru s-a întâmplat datorită flexibilității ei în decursul miilor de ani.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să se organizeze sub diferite forme. Unii dintre ei au încercat să creeze un sistem (*să-l numim politic), unde toți sunt egali și iau decizii colective, bazate pe consimțământul fiecăruia.

Ca termen, democrația își are originea pe pământul antic grecesc (*în Atena), conceput în secolul al V-lea î.Hr. Din punct de vedere literal, el este alcătuit din substantivul demos, care înseamnă „oameni” sau „oameni obișuniți”, și verbul kratein, „a stăpâni”. De asemenea, trebuie menționat faptul că ceea ce înțelegem noi astăzi prin democrație, un atenian din vremea respectivă avea cu totul o altă perspectivă. Înainte de a descrie câteva din normele democrației grecești, pe aceeași temă, trebuie să îi menționăm spusele istoricului Lucian Boia, care relatează că democrația ateniană, privită de la mit la realitate, era departe de a fi impecabil democratică, în accepțiunea zilelor noastre.

Înainte de a prezenta câteva detalii despre începuturile democrației antice, trebuie să acordăm o notă lui Pericle, care după primele bătălii ale războiului Peloponnesian a folosit ocazia să țină un discurs public cu privire la valoarea democrației:

”Care este oare drumul care ne-a adus în această poziție? Care este forma de guvernământ sub care am cunoscut măreția? (…) Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspund… mai ales pentru că este și timpul și locul potrivit, unde toată lumea, cetățeni sau străini, pot lua ascultare.

Constituția noastră nu copiază alte legi ale statelor vecine; suntem mai degrabă un model de urmat pentru alții decât imitatori. Administrația favorizează pe cei mulți în detrimentul celor puțini; de aceea suntem numiți o democrație. Dacă ne uităm la legi, avem de-a face cu justiție egală acordată tuturor, iar dacă un om este apt să servească statul, el nu este înlăturat datorită obscurității sale.

(…) Mai mult decât atât, punem la dispoziție o varietate de mijloace pentru dezvoltarea afacerilor. Sărbătorim jocuri și sacrificii tot timpul anului. (…) Mărimea orașului nostru atrage producția lumii în portul nostru, așa că atenianul e familiarizat cu fructele altor state, devenind aproape un lux propriu.

Dacă privim și la politica noastră militară, vom observa că suntem diferiți de antagoniștii noștri. Avem porțile deschise oricui, și nu excludem străini care au oportunitatea de a învăța sau observa, deși inamicul ar putea foarte ușor să profite de liberartatea pe care o acordăm.

(…) Acestea nu sunt nici pe departe singurele puncte pentru care orașul nostru e demn de admirație. Noi cultivăm rafinamentul fără extravaganță, și cunoașterea fără efaminare. (…) Oamenii noștri au, în afara politicii, treburile lor private de cetățeni”.

Vedem cuvintele de laudă pe care Pericle le atribuia comunității sale. Observăm că o fărâmă din ceea ce semnifică democrația astăzi, și anume cei mulți în detrimentul celor puțini, a luat contur încă de atunci. Grecii lăsau pe mâna oamenilor obișnuiți așa-numita democrație, dintre care mulți erau săraci, needucați și fără experiență (formând demosul). Acest lucru îi contravine aristocrației, care presupunea guvernarea de către cei mai îndreptățiți să o facă și anume cei bogați.

Faptul că într-un mod sau altul democrația ateniană oferea egalitate este indiscutabil. Atenienii se refereau la egalitate ca la niște caracteristici dezirabile ale sistemului lor politic: egalitatea tuturor cetățenilor îndreptățiți să vorbească în adunarea conducătoare (isegoria) și egalitatea în fața legii (isonomia). Tot Pericle atribuie democrației, ca formă de guvernământ, meritele cetății. Dar ce altceva mai semnifica democrația în acele timpuri?

Grecii concepeau politica în sensul unei științe arhitecturale. Acest lucru derivă din dorința acestora de a proiecta și construi diverse temeiuri de organizare a societății. De asemeanea, democrația directă viza doar o parte a populației: poporul care își exercita suveranitatea nu era decât o minoritate. Scalvii, mai numeroși decât cetățenii, erau excluși. Străinii și femeile, de asemenea. Un mare număr de cetățeni, așa cum specifica și Pericle, aveau treburile lor private, așa că fiind prinși în propriile lor probleme (*sau din lipsă de interes), nu participau la așa-numitele dezbateri publice. Doar câteva mii de bărbați se întruneau pentru a hotărî treburile cetății. Intervine însă întrebarea, ca și în ziua de astăzi, dacă ei erau cei ce hotărau cu adevărat, sau erau cumva manipulați. O mulțime este mai ușor de controlat decât o minoritate, și după cum am spus, afirmația este valabilă și în zilele noastre.

Pe de altă parte, într-o discuție fictivă a lui Robert Dahl cu un atenian, cel din urmă a exprimat că o ordine democratică trebuie să satisfacă șase cerințe:

ca cetățenii să aibă interese destul de armoniase unele cu celălat – binele comun;

omogenitatea cetățenilor cu privire la potențialele conflicte și dezacorduri flagrante ce ar putea duce la afectarea binelui public;

dimensiuni reduse ale demos-ului;

cetățenii trebuie să se poată strânge laolaltă pentru a hotărî în mod direct legile și direcțiile politice;

participarea cetățenilor activ la viața orașului;

statul-cetate trebuia să fie pe deplin autonom (nu numai politic, ci și economic și militar);

Astăzi, interesele sunt mult mai individualiste și nu se mai pune preț pe așa-numitul bine comun, devenit un ideal la rândul lui. Fiecare individ este deosebit de religie, etnie, cultură, limbă etc. Demos-ul de dimensiuni reduse a fost înlocuit cu statul-mamut. Cetățenii nu se pot aduna într-un număr foarte mare niciunde, cu atât mai mult cu cât nu hotărăsc direct legile, iar pentru direcții politice pot apela la partide. Punctul 5 ia denumirea de societate civilă, iar noul stat nu mai este pe deplin autonom, apărând supra-instituțiile naționale.

Vedem astfel că democrația de acum două milenii are mai degrabă mai multe deosebiri decât asemănări cu democrația modernă. Totuși, ea este principalul furnizor al temeliei democratice. Fie că vorbim de drepturi și libertăți, fie că vorbim însăși de natura intrinsecă a democrației. Din păcate însă, acest model nu a rezistat mult, iar pentru o perioadă destul de îndelungată, democrația a dispărut din peisajul politic, din perioada antică și până la sfârșitul Evului Mediu, continuând însă să existe în micicomunități. Dar, exact ca o pasăre Phoenix, aceasta a renăscut cu forțe proaspete, gata parcă să ocupe tot ce-i stă în cale.

Renăscută, democrația preia forma republicii exact în perioada Renascentistă, la sfârșitul Evului Mediu, într-un sens sau altul. Putem afirma că o republică reală păstrează limitate puterile statului pentru a recunoaște libertățile și drepturile fundamentale ale indivizilor.

Niccolo Machiavelli (1469-1527) scrie o lucrare numită Principele, unde aduce foarte multe inovații cu privire la instituțiile politice și la forma de guvernământ. Scoate în evidență de ce republicile sunt preferabile principatelor, face distincția dintre normele politice de cele morale și a făcut ca politica să fie considerată o acțiune autonomă, cu regli proprii de acțiune. Acesta face o comparație între regimurile personale, care sunt necesare pentru întemeierea și reformarea statelor, și guvernările republicane, care pot menține aceste lucruri după ce statele au fost statornicite. Arată că republica nu numai că se adaptează mai bine la circumstanțele schimbătoare, dar șansele de participare politică și militară oferite de ele permit oamenilor să se realizeze mai deplin. Machiavelli intuiește puterea poporului, iar modelul său era Republica Romană; republicanismul clasic servea drept justificare pentru puterea crescândă a statului.

„ (…) un principe nu se poate socoti niciodată în siguranță dacă poporul îi este dușman, deoarece acesta este prea numeros, pe când împotriva celor mari se poate apăra, ei fiind puțini”.

„ (…) acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să ți-l păstreze prieten, lucru care îi va fi ușor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit”.

Vedem, după cum am spus, importanța majoră pe care Machiavelli o acorda poporului, și puterii acestuia. Considerându-l și atribuindu-i nevoi minime însă, de siguranță și securitate,

acesta îl descrie ca fiind ușor de controlat. De asemenea, el conturează faptul că în momentul în

care cetățenii devin indiferenți și nepăsători față de politică, vor avea parte de un tiran care va renunța cu ușurință la libertăți și la drepturi. Identifică această categorie ca fiind cei mai mari inamici ai autoguvernării. Este ceea ce florentinul numește corupție.

Doctrina republicană insistă pe faptul că niciun sistem politic nu poate fi legitim, dezirabil sau eficient dacă exclude poporul din ecuația guvernării. Poporul nu conducea, dar aleagea conducătorii apți să îndeplinească funcția de guvernare. Ca și grecii, florentinii susțineau egalitatea în fața legii. După Machiavelli, mulți teoreticieni republicani fac o analiză complexă a sistemelor de guvernământ, ajungând inevitabil la concluzia că democrația este de departe cel mai bun.

Democrația reprezentativă a fost scoasă din calcule până în secolul al XVII-lea. Nimeni nu concepea faptul că orice adunare legislativă să nu fie compusă din absolut toți cetățenii republicii. Teoria și practica guvernării democratice nu admitea acest lucru. Reprezentarea nu a fost inventată de democrați, ci s-a produs ca o urmare a dezvoltării guvernării monarhice și aristocrate. De asemenea, grecii au respins totdeauna ideea reprezentării, și au negat faptul că un sistem politic poate funcționa la scară mare.

Baronul de Monstesquieu (1689-1755), una dintre cele mai ilustre persoane ale iluminismului francez, redactează faimoasa lucrare De l'esprit des lois (Spiritul legilor), influențată de ideile lui John Locke. Un republican convins, Montesquieu a influențat prin opera sa multe dintre Constituțiile lumii, cu precădere cea a Statelor Unite ale Americii. Într-un pasaj din scrierea respectivă, îl găsim pe Locke care aduce o odă democrației, prin comparația acesteia cu sistemul monarhic și cel despotic:

„Potrivit principiului celor trei sisteme de guvernământ, democrația este comoara sistemului de organizare a statului, acest lucru făcând referire la egalitate. În monarhie, unde o singură persoană este distribuitorul distincțiilor și recompenselor, în mod obișnuit se confundă statul cu un singur om, principiile acestuia fiind onoarea, ambitia si dragostea de glorie. În cele din urmă, sub despotism, cea care guvernează este teroarea. Pe masură ce aceste principii sunt mult mai energice, cu atât mai stabil este sistemul de guvernământ; cu cât sunt mai alterate și corupte, cu atât mai mare este tendința spre auto- distrugere a acelui sistem de guvernământ”.

Montesquieu, printre mulți alții, a pus bazele procesului complex al ideilor democratice, deschizând calea originilor intelectuale ale democrației. Teoria majoră care se regăsește în opera acestuia menționată mai sus se referă la separarea și echilibrarea puterilor în stat, pentru a garanta libertățile și drepturile indivizilor.

După cum am spus, ideile lui Montesquieu au fost influențate de gândirea lui Locke, care poate fi numit cel care a fundamentat democrația reprezentativă. Principala sa operă, Al doilea tratat despre cârmuire, stă la baza ideilor liberale, asupra drepturilor și libertăților cetățenești.

„Fiecare om are o proprietate asupra persoanei sale. La aceasta nu are nimeni altcineva dreptul în afara sa. Putem spune că munca trupului său și lucrarea mâinilor sale sunt în mod cuvenit ale sale. Prin urmare, oricărui lucru pe care îl scoate din starea în care l-a făcut și l-a lăsat natura, el îi adaugă munca sa, și, adăugându-i ceva ce este al său, îl face astfel proprietatea sa. (…) această muncă este proprietatea incontestabilă a celui ce muncește și nici un om în afară de el nu poate avea vreun drept la ceva căruia i s-a adăugat munca aceasta”.

Vedem astfel că Locke definește termenul de proprietate privată, menționând că fiecare are dreptul la munca sa. Individul este propriul stăpân peste ceea ce obține. Nimeni nu poate știrbi drepturile poporului. Așadar, Locke poate fi numit fără doar și poate apărătorul libertății și al drepturilor fundamentale ale omului.

Avem de-a face, câțiva ani mai târziu, cu Războiul de Independență al coloniilor Americii împotriva Marii Britanii. Făcând apel la modele și teorii republicane de guvernământ, Constituția Statelor Unite nu era menită să fie una republicană. Se spune că democrația adevărată s-a născut în America. Dar este, oare, acest lucru adevărat?

Odată cu alegerea lui Andrew Jackson ca președinte (din 1829 până în 1837), foarte multe state au abolit censurile de avere pentru a acorda dreptul la vot, astfel că o mare majoritate a bărbaților albi se puteau bucura de acest drept. Femeile, sclavii, indienii erau însă excluși, și așa a rămas o bună bucată de timp. Se spune că această perioadă a fost una de înflorire a libertății și egalității americane.

Alexis de Tocqueville, publică la 30 de ani opera numită De La Démocratie en Amérique (Despre democrație în America) – în 1835 – după o vizită pe care o face în State. Profund impresionat de natura locului și de ceea ce găsește acolo, acesta redactează o lucrare care încă servește drept pilon principal pentru lucrările despre democrație. Pentru acesta, America a reprezentat țara pură din punct de vedere democratic, întemeiată pe negarea nobilimii. Vizitând Statele Unite în 1831, Tocqueville a fost uimit de egalitatea statutului și obiceiurilor locale. Acest lucra simboliza spiritul democratic care și-a făcut loc în societate, pătrunzând în ansamblul acestuia. De asemenea, a fost atras de această țară pentru că îi lipsea un trecut feudal. Până în 1848, el a văzut democrația mai degrabă ca pe o structură socială.

„În America poporul îl numește pe cel care face legile și pe cel care le execută; (…) Instituțiile sunt democratice nu doar în principiu, ci și în evoluție; (…) poporul își numește reprezentanții direct și îi alege în fiecare an, pentru a-i menține mai complet în dependența sa. Deci poporul conduce într-adevăr și, deși forma de guvernământ este reprezentativă, e evident că opiniile, prejudecățile, interesele și chiar pasiunile poporului nu pot întâlni obstacole durabile care să le împiedice să se manifeste în conducerea cotidiană a societății.

Ca în toate țările unde domnește poporul, majoritatea guvernează în numele poporului. Această majoritate este alcătuită din cetățeni care… doresc sincer binele țării”.

Putem observa importanța pe care o acorda Tocqueville suveranității poporului. Acesta poate distruge sau modifica instituțiile politice după bunul plac. Sau cel puțin, majorității dintre acestea. Tot pe tema conducerii în mod democratic, Alexis de Tocqueville spune că „în America poporul domină fără piedici; În America democrația este lăsată în seama propriilor ei porniri. Mersul ei firesc și toate mișcările ei sunt libere”, ceea ce întărește afirmațiile precedente.

În fond, toată lucrarea acestuia se referă la importanța Americii în comparație cu Europa sau restul lumii, oferind un exemplu de bună practică. Întocmai, Tocqueville a văzut în democrație o posibilitate ideală. A văzut în America un potențial dezvoltator al idealului democratic.

Pe de altă parte însă, istoricul român Lucian Boia critică acțiunile lui de Tocqueville, spunând că acesta a picat de fapt în plasa utopiei, redând un paragraf din lucrarea acestuia, care să exprime acest lucru, fiind vorba cu precădere pe egalitate:

„Aproape toți americanii trăiesc în bunăstare. (…) În America sunt puțini bogați. (…) Nu doar averile sunt egale în America; egalitatea se extinde până la un anume punct și asupra inteligenței oamenilor”.

Democrația tocquevilliană, așa cum o numește Boia, se bazează pe conceptul că este de acord cu egalitatea, dar fiecare la locul lui.

Mai departe, putem vorbi de extinderea dreptului de vot ca o măsura intrinsecă a democrației. În istorie, fiecare democrație a avut parte de un vot universal. Deși nu exprima ceea ce înțelegem noi astăzi prin acest termen, a durat o lungă perioadă de timp de dezbateri și conflicte ca noi să ne putem bucura de acest drept indiferent de culoarea pielii, a bogăției și proprietăților deținute și a sexului pe care îl reprezentăm. În Elveția, spre exemplu, dreptul femeilor de a vota a fost refuzat până în 1971, iar în Andorra, până în 1978 (spre deosebire de România, care a acordat dreptul de vot femeilor în anul 1946) .

Intervin întrebările: de când putem vorbi de democrație modernă? Este votul cel mai important lucru într-o democrație? Există democrații care nu acordă drepturile și libertățile cuvenite cetățenilor? Pot fi măsurate democrațiile ca fiind mai democratice unele față de altele? Și până la urmă, ce reprezintă democrația?

I.2. Termeni cheie și de consolidare – valorile și principile democrației

Libertatea înseamnă răspundere,

de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.

George Bernard Shaw
Am văzut cum democrația s-a așezat pe tărâmul istoric, cum s-a fixat și dezvoltat pe diverse teritorii, de la Grecia, până în Italia și America, ca mai apoi să se instaureze aproape în toate colțurile lumii. Am observat cum aceasta s-a impregnat aceasta în inimile și mințile oamenilor de rând, cum a influențat viața acestora și cum, de la o democrație directă s-a ajuns la o democrație reprezentativă. Democrația a fost și este într-o continuă schimbare. Este păcat să nu ne putem gândi la o eventuală transformare a acesteia, de nivel macro sau micro, dacă ne raportăm la perioadele și totalitatea factorilor care au influențat-o.

Înainte de a trece la eventualele definiții și la multitudinea lor, trebuie mai întâi de toate să ne referim la componentele care au făcut și fac democrația ceea ce a fost și ceea ce este. Lipsa unor principii precum egalitate, libertate și drepturi dintr-o democrație este de neconceput. Practic, acestea sunt valorile fundamentale pe care se bazează. De asemenea, principii precum pluralismul politic, reprezentativitatea, domnia legii, separarea puterilor în stat, voința majorității și protecția minorității alcătuiesc tabloul complet al unei democrații. Nu se poate concepe o democrație reală fără ca unul dintre aceste principii să lipsească.

Un ideal democratic poate fi construit numai pe baza acestor valori și principii, iar dacă unul dintre acestea lipsește, atunci democrația este șubredă, și riscă să fie o democrație mascată condusă de interese obscure, care o blochează.

1.2.1. Egalitatea

Mai sus, am văzut că atenienii se refereau la egalitate ca la niște caracteristici dezirabile ale sistemului lor politic: egalitatea tuturor cetățenilor îndreptățiți să vorbească în adunarea conducătoare (isegoria) și egalitatea în fața legii (isonomia).

Egalitatea, luată ca atare, nu există decât în matematică, așa cum spunea Eminescu. În sens democratic însă, asistăm astăzi la mai multe tipuri de egalitate, printre care se numără egalitatea socială, politică și juridică. Putem discuta deci despre șanse egale pentru toată lumea. Recunoașterea egală a meritelor și egalitatea de oportunități trebuie să fie reale, și nu doar în sens peiorativ. Într-un stat democratic care se respectă, condițiile pentru obținerea diferitelor poziții dorite trebuie puse la dispoziție oricui, fără doar și poate.

Drepturile și libertățile trebuie să fie egale pentru toată lumea. Pe cât se poate, democrația trebuie să elimine discriminarea indiferent de natura pe care se bazează. Dreptul de vot trebuie să fie egal și universal pentru toți.

Poate ați observat că termenul de egalitate economică lipsește. Aceasta pentru că este un concept himeric. Dacă s-ar rezuma la avere egală pentru toată lumea sau la monopolul statului asupra tuturor bunurilor, atunci nu am mai vorbi despre un regim sau sistem democratic. Ba chiar dimpotrivă, totalitarismul și-ar face loc, iar nu acesta este subiectul discuției noastre. Acest lucru poate exprima dreptatea, în sensul în care toți cetățenii trebuie să fie egali în distribuția beneficiilor, a costurilor și a sarcinilor sociale pe care aceștia le primesc.

1.2.2. Libertatea

Se poate susține afirmația cum că democrația este o susținătoare a libertății și că de-a lungul timpului a făcut cele mai multe eforturi în a o amplifica. Drept dovadă, libertatea de acum câțiva ani nu mai semnifică același lucru cu ceea ce semnifică astăzi, cu toate că se pot stârni dezbateri filosofice pe tema libertății în sine. Spectrul este foarte larg.

Dar să vedem totuși ce poate semnifica, în cadrul democrației, libertatea. Cunoaștem faptul că fiecare societate are normele și legile ei. De asemenea, știm că pentru încălcarea acestora, suntem sancționați prin diverse metode. În cazul în care adoptăm libertatea în sensul brut al cuvântului, putem spune că noi, ca oameni sau cetățeni, suntem liberi să facem orice, cu suportarea consecințelor. Așadar, dacă adaptăm acest termen democrației, putem afirma că suntem liberi atât timp cât nu contravine cu libertatea alteia.

”Eu sunt liber să…” se poate reduce la: eu am posbilitatea, eu aș putea sau eu am puterea să. Pentru a face o analiză succintă a afirmației anterioare, apelăm la Voltaire (1694-1778), un ilustru filosof iluminist francez. Scriind și despre libertate, acesta a conchis cu o întrebare. ”Atunci în ce constă libertatea, dacă nu în puterea pe care o ai tu ca individ, de-a face ceea ce voința ta cerea să faci dintr-o necesitate”?

Așadar, orice persoană este liberă să întreprindă orice acțiune voiește, atât timp cât are puterea de a o face și nu contravine legilor statului respectiv, sau altfel, va suporta repercusiunile prin diferite sancțiuni. În esență, în foarte multe cazuri, conceptul de libertate și de drepturi se suprapun, pentru că unele acțiuni sau fapte sunt menite să fie garantate, altele nu. Unele sunt protejate și recunoscute, iar altele, după cum am mai spus, nu. Libertatea conștiintei, libertatea de exprimare, libertatea informației, libertatea economică sunt doar câteva din libertățile ce trebuie garantate de orice democrație cu orice preț.

De asemenea, aceste două valori, egalitate și libertate, merg mână în mână. Cu toții trebuie să fie egali în libertăți. Am trecut în revistă, deci, valorile atât de importante și de neîndepărtat pe care le deține democrația, care își poate modifica forma numai dacă unul dintre acești termeni o cere.

Îndeplinirea cerințelor amândurora a rămas un ideal, și nu o utopie, dar care mai devreme sau mai târziu, vor fi puse cap la cap și îndeplinite. Poziția însă, este aceeași. Orice democrație veritabilă trebuie să pluseze și să facă tot efortul în a le maximiza pe cele două.

Ajungem astfel la principiile democrației, unde pluralismul politic deschide lista. Acesta presupune existența mai multor partide politice, termen numit și pluripartidism. Anii ‘50 și ‘60 sunt anii de apogeu ai influenței pluraliste în știința politică. În ciuda caracterului presupus obiectiv, la mijlocul secolului al XX-lea, mulți politologi americani își prezentau și puneau în practică împreună modelele explicative și normative. Chiar dacă este un factor esențial al democrației, pluralismul politic, deci existența mai multor partide nu face ca un stat să fie democratic. Ceea ce, de asemenea, nu face ca un stat cu mai multe formațiuni politice decât un altul să fie mai democratic.

Reprezentativitatea exemplifică faptul că un sistem democratic are nevoie de reprezentanți aleși direct de către cetățeni, prin alegeri libere și corecte. Practic, puterea poporului este transferată unui conducător, care, în numele lor și pentru ei, acționează. De asemenea, un sistem democratic protejează poporul în fața potențialelor abuzuri de putere. Democrația există numai dacă relația dintre guvernați și guvernanți se supune principiului unde statul este în slujba cetățeanului, și nu invers. De asemenea, fiecare dintre cele două grupuri, majoritar sau minoritar, trebuie reprezentat într-un fel sau altul. Conceptul de tiranie a majorității nu are ce căuta într-un ideal democratic.

Domnia legii. Indiferent de circumstanțe, toți cetățenii statului se supun legilor în vigoare. Într-o democrație autentică, nimeni nu are voie și nici nu poate fi mai presus de lege. Toți se numesc egali în fața legii. Aici, justiția trebuie să funcționeze independent, și să apere drepturile și libertățile fundamentale.

Separarea puterilor în stat a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacție împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este formă de guvernământ în care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea statului, de unde și celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: statul sunt eu (L’etat c’est moi). După Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă (prin care se înțelege elaborarea și adoptarea normelor general obligatorii, destinate reglementării relațiilor sociale), executivă (asigură aplicarea acestor norme, cu împuternicirea statului de a recurge la forța de constrângere) și judecătorească (cuprinde activitatea de soluționare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii). Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe separate și independente unele de altele.

Voința majorității și protecția minorității. În legătură cu acest principiu, trebuie să relatăm că democrația nu înseamnă numai domnia majorității. Minoritatea trebuie să joace și ea un rol important, aceea de opoziție, iar într-un moment sau altul, balanța să se încline inversând astfel rolurile. Să ne imaginăm numai ce ar însemna acest lucru, în cazul în care vorbim de o majoritate care nu este limitată în putere. John Stuart Mill (1806-1873) remarca despre acest lucru:

„Când societatea însăși este tiranul – (…) practică o tiranie mai cruntă decât cea a multor tipuri de oprimare politică, (…) înrobind sufletul însăși. Trebuie să existe și o protecție față de tirania opiniilor și sentimentelor preponderente, împotriva tendințelor societății de a impune propriile idealuri și practici ca reguli de conduită asupra acelora care au păreri diferite (…) impunând tuturor caracterelor să se formeze în funcție de propriul model” . Mill nu a prins aceste timpuri, dar cuvintele acestuia pot întări argumentul limitării majorității. Actul de a vota și procesul electoral intervin decisiv în această problemă. Doar astfel putem spune a cui este voința. De asemenea, James Burnham (1905-1987) a făcut și el analiza acestui fapt. A scris că:

„O caracteristică fundamentală a democrației în sensul în care noi utilizăm astăzi termenul este acordarea dreptului de exprimare politică a minorităților”.

Tocmai pentru că voința majorității trebuie să fie limitată, toți cei care au drept de vot se vor simți incluși în sistemul politic democratic, pentru că aceasta corespunde tuturor. Mai ales că poporul este un întreg, fiind compus din majoritate, plus minoritate, indiferent de ce scoruri electorale ar avea acestea. Concluzionăm acest principiu prin a spune că protecția minorității este un fapt al democrației în sine. Pentru a menține democrația ca un sistem stabil, trebuie să știm că toți cetățenii se simt parte integrată. Aici, procesul electoral și dreptul de vot pot înclina balanța.

Toate cele de mai sus alcătuiesc un întreg democratic. În viziunea noastră, fără una din valori sau fără unul din principii, o democrație este incompletă. Ele stabilesc de fapt transformarea sistemului și îl duc într-o direcție sau alta. Sistemul democratic nu face decât să se muleze pe ceea ce există. Pe acel dat al cetățeanului, luat ca simplu individ, dar și al cetățenilor, ca întreg. După ce am stabilit unde, când și cum a apărut democrația, acum vedem micile componente care-o alcătuiesc ca întreg.

I.3. Definiții și teorii ale democrației

Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii.

Woodrow Wilson

Câteodată, ideile greșite despre un anumit lucru fac ca acesta să funcționeze greșit. Iar asta vom regăsi și în cazul democrației. Este oricum de așteptat ca termenul de democrație să fie multiplu și imprecis. Încă se dau dezbateri pentru ca un singur sens să îi fie acordat. Așadar, cum să definim democrația pentru a fi cât se poate de aproape de sensul etimologic al termenului și pentru a nu ne abate de la semnificațiile pe care democrația le-a căpătat cu timpul?

Putem adopta de exemplu definirea lui Beetham:

”Democrația este un mod de luare a deciziilor privind reguli și politici obligatorii pentru colectivitate, asupra cărora populația își exercită controlul” .

Democrația reprezintă deci apanajul colectivității. Putem afirma că o anumită colectivitate este guvernată în mod democratic. De obicei este vorba de o colectivitate statală, așadar de modalitățile de a guverna în stat. Putem să vorbim și despre democrația în cadrul unui partid politic, al sindicatelor, al întrerpinderilor. Când vorbim despre democrație ne interesează deciziile referitoare la o colectivitate (statală – sau o colectivitate organizată teritorial). Ne interesează dacă și în ce măsură colectivitatea are influență asupra deciziilor care o privesc. Dace se întâmplă astfel, putem vorbi despre democrație. Un guvernământ democratic înseamnă un guvernământ într-un stat ai cărui cetățeni au influență asupra deciziilor legate de guvernare. Iar acest lucru explică în cel mai bun mod modul de definire al democrației. În sens teoretic.

Însă, conform lui Schumpeter, care vine cu o altfel de definiție, una empirică, a contrazis total definițiile în plan teoretic ce i-au fost acordate democrației, și anume:

”Teoria clasică a democrației a acordat electoratului un grad de inițiativă cu totul nerealist, care s-a transformat, practic, în ignorarea conducerii. Însă colectivitățile acționează aproape exclusiv prin acceptarea conducerii – iată mecanismul dominant. (…) În viața politică există întotdeauna un grad de competiție, deși probabil numai la nivelul posibilităților, pentru câștigarea adeziunii poporului. Pentru a simplifica lucrurile, am restrâns tipul competiției pentru conducere, caracteristic democrației, la competiția liberă pentru un vot liber. (…) Potrivit acestei perspective, denocrația nu înseamnă și nu poate însemna că poporul chiar conduce, în oricare sens evident al termenilor popor și conducere. Democrația înseamnă doar că poporul are ocazia de a-i accepta sau refuza pe indivizii care urmează să-l conducă”.

Dacă vom consulta suficient de multe definiții vom descoperi că democrația înseamnă atât de multe, încât vom ajunge la concluzia că are semnificații paradoxale. Putem avea o definiție perfectă a democrației, și totuși aceasta să nu ne convingă. În acest caz, Orwell descrie cel mai bine această situație:

”În cazul unui termen ca democrația nu numai că nu avem o definiție acceptată, dar încercării de a formula una i se rezistă din toate părțile. (…) Apărătorii tuturor regimurilor susțin că acestea sunt democratice, temându-se că ar fi nevoiți să renunțe la acest termen dacă el ar ajunge să aibă un sens anume”.

Dacă fiecare în parte susținem că suntem democrați și cu cât acest cuvânt ajunge să fie unul foarte cuprinzător, cu atât e mai posibil să obținem excesivitate. Deci, o confuzie conceptuală.

Deși democrația are un sens literar exact – și anume puterea poporului – acesta nu ne ajută să înțelegem cu exactitate ce anume este democrația. Însă, fără doar și poate, o democrație există numai în măsura în care idealurile și valorile sale îi dau viață.