Idealul Cavaleresc In Poezia Si Romanul Trubadurilor Studiu de Caz

Studiu de Caz

Idealul cavaleresc in poezia si romanul trubadurilor

Titlul legendei:

In cautarea Sfantului Graal…

Grupul de trubaduri:

Foltean Cristina – cavalerul

Rac Mariana – jonglerul

Calendarul:

Pregatire: prima jumatate a anului 7 din secolul XXI

Sustinere: la castelul „Elena Ghiba – Birta” din tinutul Aradului, pe timp de iarna geroasa…

Data de .I.2007

Bibliografie:

Patrick Riviere – Sf. Graal-istorie si simboluri

Ovidiu Drimba – Istoria culturii si civilizatiei

Ovidiu Drimba – Istoria Literaturii Universale

Georges Duby – Evul Mediu masculine

Jacques LeGolf – Literatura si Evul Mediu Latin

XXX – Dictionar de Simboluri

Manual de istorie clasa a IX a, ed. Humanitas

XXX – Graalul-sensul vietii, ed. Prietenii Cartii

Lyn Picknett & Clive Prince – Misterul Templierilor

Michael Baigent & Richard Leigh & Henry Lincoln – Sangele Sfant si Sf. Graal

Manualul de Literatura Universala, clasa a XI a

E. R. Curtius – Literatura si Evul Mediu Latin

Cuprins:

Termeni

Trubaduri, truveri, menestreli

Curtoazia

Evul Mediu

Cavaleri

Poezia si romanul Evului Mediu

Idealul Cavaleresc

Cavalerii Templieri

Sf. Graal de-a lungul istoriei

In loc de concluzii

Termeni

Evul Mediu – este prioada delimitate, in general, de istorici, intre sfarsitul Antichitatii, marcat de caderea Imperilui Roman de Apus (476), si inceputul Renasterii (secolul XIV – XV, in functie de contextul istoric si geografic)

Cavaler – nobil din Evul Mediu, investit de rege (sau de un reprezentant al acestuia) printr-o ceremonie speciala

Cavalerie – categorie de trupe care folosesc calul ca mijloc de transport al luptatorului

Trubadur – (sau menestrel)poet care isi canta poeziile din castel in castel; denumirea este specifica sudului Frantei; in Nord acesti poeti purtau numele de truveri, iar in Germania de minnesinger.

Curtoazie – Politete fata de femei; in cursul secolul XII, ea devine o practica la toate curtile senioriale

Templieri – ordin de calugari militari din Evul Mediu care au participat la cruciade

Sf. Graal – vasul in care, Iosif din Arimateea, a strans sangele lui Iisus Hristos cand a fost strapuns de sulita soldatului roman. In secolul XII – XIII, Graalul este un simbol spiritual, eroii romanelor cavaleresti pornind in cautarea sa, ca symbol al cautarii perfectiunii interioare.

Trubaduri, truveri, menestreli

Poetii-cantereti, care-si compuneau textele si muzica de acompaniament, se numeau trubaduri in sud-estul Frantei si truveri in nord (de la trovar – a gasi,a descoperi). Menestrelii erau doar recitatori si interpreti, nu si compozitori – adesea analfabeti, stiau insa pe dinafara mii de versuri.

Asadar trubadurii si truverii erau niste „descoperitori”, nu in sensul ca invantau, nascoceau, ci in sensul ca dezvaluiau celorlalti intelesurile lucrurilor care deja existau. Se considera ca puterea lor de a vedea fata ascunsa a lumii, de a aduce lumina in mintile celorlalti, inspiratia lor, era de natura divina. Ei „vedeau” si puteau canta, puteau spune despre adevarul vazut, fiindca Dumnezeu ii ajuta sa vada.

Cum spuneam, se remarcau la diverse intreceri populare, ca de exemplu vestitele Jeux Floreaux (Jocurile Florale), organizate pe langa orasele importante – o astfel de adunare la Nurenberg este evocata de Richar Wagner in opera sa, Maestri cantareti. Premiile erau simbolice – Musset, stramosul lui Alfred, marele poet francez, a fost rasplatit cu un sarut „pentru frumoasele versuri ce-i ieseau de pe buze”.

Centrele fertile ale poeziei medievale erau cetatile ce se aflau le granite, la intretaierea drumurilor, ceea ce facea ca subiectele cantecelor lor sa circule de la un tinut la altul, sa se modifice si sa se transforme neincetat.

Cu timpul, trubadurii si truverii au inceput sa-si castige existenta din arta lor, manifestandu-se la curtile marilor seniori, uneori stabilindu-se acolo pentru tot restul vietii. De la ei, arta aceasta s-a raspandit, mai intai la doamnele castelelor, apoi si la nobili, duci, printi, chiar si regi si oamenii Bisericii. Astfel s-a impus un model al rafinamentului curtean, preluat rapid de toate centrele importante ale Europei.

Curtoazia

Evolutia Evului Mediu a fost din cele mai rapide si mai surprinzatoare din toate epocile.

La inceputul perioadei( pana in secolul VII) singurii oameni instruiti erau preotii si calugarii – lucru lesne de inteles, fiindca in manastiri se pastrau textele antichitatii, fiind locuri mai sigure, mai ferite de jafuri si distrugeri.

Schimbarea a adus-o muzica. Introducerea in oficierea slujbelor a cantului gregorian si dezvoltarea polifoniei au marit posibilitatea de exprimare a sentimentelor. Polifinia, de sorginte populara, a adus cu ea si instrumentele muzicale de acompaniament: cele mai folosite erau chiatara, viele(instrument cu coarde dispuse intr-o cutie de lemn a caror vibratie era produsa de un dispozitiv actionat printr-o manivela), harpa si flautul.

Cu scopul de a populariza textul biblic – de obicei in latina – Biserica a organizat si-a promovat Misteriile – mici scenete teatrale, jucate pe roluri in fata bisericilor, uneori insotite de pasaje de cor sau acompaniament muzical. Misteriile se desfasurau la inceput rudimentar, iar apoi cu mult fast si mai ales de sarbatori. De la aceste misterii s-a raspandit obiceiul ca la serbarile populare sa se recite si sa se cante pe anumite subiecte – cel preferat de popor fiind dragostea. S-au organizat apoi concursuri, adesea cu premii, iar curtile nobililor n-au intarziat sa-i adopte pe cei mai buni poeti-cantareti, care s-au inmultit si au iesit incet, incet din anonimat. Poezia lirica vorbea despre dragoste, despre devotamentul fata de femeia iubita, despre curtenie. Astfel, s-a dezvoltat un fenomen al civilizatiei in ansamblu, atat spiritual si literar, cat si social si psihologic, cu mari consecinte pentru intreaga optica a epocii: curtoazia. Desemna, in primul rand, calitatile spirituale si fizice ce-i caracterizeaza pe oamenii de la curte: eleganta, politetea, generozitatea, arta de a vorbi – cu alte cuvite un cod al manierelor elegante, o arta de a trai dupa un ideal social si etic, asa numit al cavalerilor.

Principalele virtuti pe care le detine cineva curtenitor erau: controlul sinelui, echilibrul intre sentimente si ratiune; generozitatea(virtute fundamentala a oricarui om nobil). Tineretea – considerata ca o sinteza a calitatilor fizice si morale ale unui cavaler – reprezinta bucuria de a trai si de a iubi.

„ Ascultati acum, slavite rege si inalti oaspeti, minunata poveste a unui timp de mult apus…dar sa incep cum se cuvine, va trebui sa va duc cu mintea in timpuri vechi, scrise cu sange din cruciade…e Evul Mediu…”

Evul Mediu

Termenul de Ev Mediu ( ev de mijloc) a fost creat de umanistii secolului al – XV – lea, care vedeau in aceasta epoca o perioada de tranzitie, dar si de decadenta, de la inflorirea Antichitatii greco-latina pana la ceea ce ei considerau a fi reinvierea acesteie, adica Renasterea. Umanistii caracterizau arta acestei pereioade (pe care o socoteau Barbara, pentru ca era atat de indepartata de modelele antice)cu termenul, peiorativ la origine de gotica (de la numele gotilor). Clasicismul francez si Iluminismul au avut aceeasi perspective negativa fata de Evul Mediu, pe care insa romantismul l-a descoperit, ajungand chiar sa-l idealizeze.

Date fiind marile diferente dintre popoarele lumii in ceea ce priveste evolutia culturii si a civilizatiei, temenul de Ev Mediu este valabil numai pentru occidental Europei, iar conceptual de om medieval se refera se refera la tipul uman dezvoltat in aceasta perioada. In Evul Mediu incep sa se formeze popoarele europene moderne, aflate intr-un proces de cofruntare politica si religioasa.

Subdiviziunile cronologice ale Evului Mediu general acceptate sunt: Evul Mediu timpuriu (secolul VI – X), dezvoltat (secolul XI – XIII) si tarziu (secolul XIV – XV).

Trasaturi

Evul Mediu e o perioada profund religioasa. Influenta Bisericii Catolice in Europa occidentala se face simtita la toate nivelele, de la politica, la viata sociala si la manifestari artistice. Asa cum spune si istoricul Jacques LeGlof, omul Evului Mediu e conceput ca o miza in lupta dintre BINE si RAU, dintre DUMNEZEU si SATANA. Omul medieval este o unitate conflictuala intre trup si suflet. Dar la acestea sa adauga spiritual si inima, atasata ideii de dragoste si opusa capului (capul reprezentandu-l pe canducator, adioca ratiunea) .

Cele trei centre ale vietii medievale sunt manastirea, acstelul si, mai tarziu orasul. In manastiri se creeaza o bogata literatura religioasa, se decoreaza manuscrise cu miniature rafinate, se scriu tratate de teologie, de filozofie, dar se pastreaza si se copiaza de asemenea si texte antice. Aici se dezvolta curentul filozofic al perioadei: scolastica. Aceasta incearca sa uneasca ratiunea si credinta. Desi accepta existenta unor adevaruri revelate, scolastica recunoaste si importanta deosebita a ratiunii umane, pe care o vede ca aptitudine naturala, innascuta prin care omul interpreteaza lumea sensibila.

In castele au luat nastere trei forme esentiale ale literaturii medievale: poemele eroice, romanele cavaleresti si poezia trubadurilor. Poemele eroice sunt creatii epice ample, in versuri, care slavesc vitejia unor eroi exceptionali din vremuri razboinice (Cantecul Nibelungilor, Cantecul lui Roland sau Cantecul Cidului). O datya cu venirea perioadei de rafinare a vietii sociale, literature se deschide spre sentimente. Apare astfel idealul cavaleresc. Acesta apare in romanele lui Chretien de Troyes: Cavalerul Lancelot, Yvain sau Cvalerul cu leul, Perceval. Acestui ideal ii corespund cavalerii Mesei Rotunde, vasalii regelui Arthur, care infrunta primejdii si trec prin intamplacri fantastice pentru a-si cucerii iubita sau spre a dobandi Graalul. Romanele cavaleresti sunt ample povestiri in versuri, circuland prin Franta, Germania si Anglia cu motive si personaje asemanatoare.

In orase se dezvolta arhitectura gotica. Ca dovada, marturie sunt spectaculoasele catedralele care domina inca multe din orasele europene. De dimensiuni imense(constructia lor intinzandu-se de-a lungul a cateva generatii) acestea sunt dominate de arcade si sunt frecvent decorate cu sculpturi de mare rafinament. De asemenea se dezvolta ca arta, miniatura. Rolul ei era de a ilustra manuscrisele.

Cavalerii

Spre sfarsitul secolului al – X – lea, alaturi de grupul nobililor, exista si un alt grup (la inceput separat de nobili), de razboinici, MILITES. Cunoscand nbine lupta, acesti cavaleri isi ofera serviciile nobililor, aflati in conflict permanent intre ei.

Cavalerii constituiau un corp nou, o noua nobilime, de rang inferior. Ceea ce ii separa de vechea, de autentica nobilime, era originea ne-nobila a familiei cavalerului. Nobili care sa nu fie si cavaleri erau foarte putini; in schimb cavalerii ori erau nobili, ori aspirau sa intre in randurile nobilimii. Si vor intra foarte frecvent, prin legaturi matrimoniale, mai ales in Franta si Anglia; mai putin in Germania, unde cavalerii vor ramane o categorie distincta de nobilime si decadenta de aceasta.

Cavaleria – institutie care a intra in cadrul sistemului feudal in jurul anului 1000 – era accesibila (teoretic) oricarui tanat crestin. In realitate, de pe la mijlocul secolului XII, tendinta era ca aproape toti caval;erii sa fie recrutati dintre fiii de cavaleri si sa formeze astfel o casta ereditara.

Razboinicii-cavaleri cultiva vitejia, capacitatea de a-si proba forta fizica in lupte si loialitate, schimbul de servicii, obligatia de a nu trada si de-a ajuta tovarasul in lupta, dispretul fata de bogatie, refuzul de a strange si usurinta de a risipi. Mai presus de toate insa onoarea/datoria de a lupta pentru respectul celuilalt.

Inainte insa de a ajunge pana la momentul solemn al armarii sale, viitorul cavaler trebuia sa treaca printr-o foarte indelungata si foarte grea perioada pregatitoare, in timpul careia isi facea ucenicia armelor.

Educatia si formarea cavalerulunge pana la momentul solemn al armarii sale, viitorul cavaler trebuia sa treaca printr-o foarte indelungata si foarte grea perioada pregatitoare, in timpul careia isi facea ucenicia armelor.

Educatia si formarea cavalerului

Pana la varsta da 7 ani, tanarul nobil era educat in familie. De la aceasta varsta, el era tinut la curtea seniorului, unde, pana la 14 ani, in calitate de paj, indeplinea anumite servicii legate de ceremonialul specific castellelor nobiliare. In acest rastimp, el invata initierea in meseria armelor, insostindu-l pe senior la lupte si la vanatoare. In jurul varstei de 18 ani, tanarul primea investitura de cavaler. El trebuia, pana la aceasta varsta, sa-si fi insusit cele 7 virtuti cavaleresti – calaria, inotul, aruncarea lancei, scrierea, vanatoarea, jocul de dame(un fel de sah), compunerea si declamarea versurilor.

Ulterior, el intra in familia razboinicilor profesionisti de la castel, cu acceptul senioruluii,care in aceasta imprejurare, ii daruia un harasament, apoi era nevoit sa faca fata unor incercari menite sa-i demonstreze public seniorului capacitatea lui de lupatator. Mai tarziu, odata ajuns cavaler, isi continua antrenamentele si participa la aventurile militare ale seniorului, desfasurate in fiecare primavara. In restul timpului, vanatoarea sau turnirele erau preocuparile de capatai.

Un adevarat cavaler era curajos, loial si respecta cuvantul dat. Dar pasiunea pentru razboi i-a facut pe cavaleri sa nu respecte intotdeauna aceste reguli. Astfel, intr-o vreme nesigura, dominata de absenta unei puteri centrale, cavalerii intretin violenta, jaful si agresiunea. Raporturile dintre seniorii de puteri egale sunt de multe ori incalcate. Singura garantie pentru a pastra sub control situatia este trupa de cavaleri din jurul castelanilor.

Pentru a limita violenta, care dezorganiza societatea si ii distrughea resursele, Biserica, singura institutie a autoritatii in epoca, a luat atitudine. Aceasta a intervenit prin diferite reglementari: prin Pacea lui Dumnezeu se interzicea atacarea persoanelor neinarmate, hotia, violenta si jefuirea locurilor sfinte; iar prin Armistitiul lui Dumnezeu, impus nobililor apuseni in 1031 se limita durata luptelor, el;e fiind interzise miercurea, de la apusul soarelui, pana lunea dimineata, la rasaritul soarelui.

Crestinarea cavalerilor, indepartarea lor de atat de costisitoarele conflicte si dirijarea lor spre razboilu sfant este ce a mai importanta opera a Bisericii in secolul al XI – lea.

Astfel, treptat, Biserica se implica in ceremonia de investire, binecuvanteaza armele, restrange dreptul de lupta si ii face pe cavaleri sa inteleaga faptul ca functia si privilegiile le impun si anumite indatoriri: aflati acum in slujba lui Dumnezeu, mai au dreptul sa lupte doar impotriva dusmanilor sai si in favoarea celor saraci. Razboiele sfinte (cruciadele) puteau incepe.

Pentru protectia acordata societatii, cavalerii aveau o serie de privilegii:

Militare – erau singurii ce aveau voie sa poarta scut, lanci, spada

Juridice – nu puteau fi judecati decat de catre seniori

Fiscale – erau scutiti de plata impozitelor

Cavalerismul a ramas de atunci un vesnic ideal, el ajungand sa desemneze purtarea exemplara, altitudinea lipsita de pata a unui „cavaler”. Virtutiile sale specifice sunt: vitejia, loialitatea, onestitatea si, in sens mai restrans, amabilitatea, bunavointa. In secolul XI s-a formulat un cod ideal, nescris, al cavaleriai. Perceptele lui – variind apoi de la o epoca la alta – vor impune cavalerului si alte imperative: loialitatea si respectarea cuvanmtului dat, ascultarea datorata Bisericii, apararea religiei, a crestinatatii ( de unde, exaltarea idealului de cruciada) , a oamenilor Bisericii si a bunurilor ei. Se naste astfel, sub influente multiple o noua clasa nobiliara, mai educata, mai rafinata si mai cultivata decat predecesoarele ei. Castigand in timp drepturi, cavalerii tind sa le lase mostenire si aspiara sa se indentifice cu nobilimea. Dar un adevarat cod al cavaleriei n-a existat – decat in formularea trubadurilor si romanelor cavaleresti ale secolul XII – XIII. Ideologia cavalerismului a exercitat o mare fascinatie asupra celolalti membrii ai societatii. In aceasta perspectiva, cavaleria apare mult idealizata. Or, intre modelele literare din secolul XII si realitatea cotidiana, deosebirea era enorma.

Poezia si romanul cavaleresc

Aceasta noua lume se arata foarte dornica de manifestari literare de poezie si muzica. Subiectul principal a multor incercari artistice ale timpului il constitui cavalerul si valorile pe care le exprima modelul sau. Astfel, in nordul Frantei se compun pe gustul publicului, poeme epice ( „Chansons de geste”) care aduc in atentie un personaj personal; din trecut, fara prea mare respect pentru adevarul istoric. Cel mai celebru este „Cantecul lui Roland” care infatiseaza in 4000 de versuri luptele de la „Roncevaux”. In acelasi timp in sudul Frantei se remarca poezia lirica, preferinta pentru un subiect amoros prezentat cu gratie si idealism, uneori si intr-o nota satirica. Versurile sunt suportul unor cantece interpretate de jongleuri, care le insotesc cu dansuri amuzante si tot felul de scamatorii. Sub semnul unei schimbari radicale a mentalitatii cavaleresti in atitudine fata de femeie, dragostea intra in viata societatii medievale isi precizeaza regulile si isi stabileste vocabularul. Cavalerul indragostit isi prezinta omagiul „doamnei sale” pe care doreste sa o castige cu vitejia si larghetea sa si sa o slujeasca cu loialitate. Ea este ceea ce, in epoca, se defineste prin termenul curtoazie cu alte cuvinte arta de a face curte unei femei. Astfel cavalerul se pune in serviciul; unei doamne ce este sotia unui senior, careia ii recita poeme. Astfel, unii cavaleri devin trubaduri, dand nastere unei literaturi de curte si primei scoli poetice din Europa.

Contactul cu Orientul, stabilit in timpul cruciadelor, le largeste trubadurilor orizontul cultural.poezia lor s-a format sub influenta poeziei aravmai evoluata la acea data, mai rafinata, cantand iubirea in accente pasionante.

Aceasta poezie cultiva acum specii poetice noi: cantona, cantec al iubirii desfasurandu-se intr-un cadru de natura; romanta lirica, unde poetul obtine efecte prin intrebuintarea frecventa a refrenului; balada, la aceasta data un cantec de dans, fara caracterul epic pe care-l presupune azi; obada,pe care indragostitul o canta in zori la despartirea de iubita; pastorele, dialog intre cavalerul indragostit si pastorita care ii refuza dragostea; tensonul, o disputa intre doi interlocutori, de obicei pe tema dragostei…etc.

Notele caracteristice ale acestei poezii trubaduresti sunt: sentimentul frumosului formei, tendinta de a infrumuseta viata, generozitatea civilizata, curtoazia. O poezie ce promoveaza idealul estetic in locul idealului eroic al cantecelor de vitejie.

In secolul al XII – lea, literatura de curte se imbogateste cu un nou gen literar: romanul cavaleresc. Aparut in Franta, scris la inceput in versuri, apoi in proza, el difera in fond si in forma de cantecele eroice anterioare cerate in perioada framantata a genezei marilor popoare si a afirmarii acestora (Cantecul lui Roland, Cantecul Nibelungilor, Cantecul Cidului, Cantecul oastei lui Igor). In cantece era vorba despre niste eroi cu calitati exceptionale, ce evocau vremuri exclusiv razboinice.

Suprema valoare nu mai consta in vitejia razboinica si in fidelitatea vasalului fata de nobilul sau suzeran, ci in idealul cavalerului ratacitor, pedepsind nedreptatea si ajutandu-i pe cei nenorociti, credincios lui Dumnezeu si unei doamne careia si-a daruit iubirea si careia ii inchina toate victoriile sale. Cavalerul urmareste, in ciuda oricaror obstacole, perfectionarea spirituala, simbolizata de Sfantul Graal.

In secolul al XII – lea, apare insa un ideal nou, curtoazia, opusa firii belicoase si violente a cavalerului de pana atunci. Daca anterior calugarul fusese figura reprezentativa a timpului, de acum incolo aceasta devine cavalerul ( „fara frica si fara pata”), care este viteaz, are cultul onoarei, urmareste un scop nobil si maret, este respectuos si fidel iubitei sale. De altfel, spre deosebire de „cantece”, romanele cavaleresti sunt scrise si recitate in public, iar auditoriul masculin al „cantecelor” se transforma acum intr-un public preponderent feminin.

Importanta, in lirica trubadurilor, nu este implinirea dragostei, ci dorinta, asociata cu suferinta provocata de asteptare, departare ori de indifenrenta sau refuzul doamnei. Pentru trubaduri, ca si pentru eroii romanelor cavaleresti, dragostea devine o forta morala, un izvor, o sursa a virtutiilor cavaleresti; a vitejiei, a onoarei, a generozitatii si a comportamentului curtenitor ( Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei).

Romanele cavaleresti sunt scrise in buna masura chiar de catre cavaleri. Poemele epice din ciclul breton sunt consacrate – fie regelui Arthur si cavalerilor sai( ciclul arthurian sau al Cavalerilor Mesei Rotunde), fie Legendei lui Tristan si a Isoldei. Autorul celor mai importante povestiri din primul ciclu – Erec, Lancelot, Yvain, Perceval – este Chretien de Troyes. Autorii celui de-al doilea ciclu sunt truverii normanzi Thomas si Beroul.

Romanele curtene, aduc in locul miraculosului discret si religios din cantecele de vitejie, miraculosul feeric si magic, care invadeaza intreaga natura. Iubirea, de asemenea, ocupa primul loc; acest sentiment este prezentat ca un sentiment miseterios, de esenta superioara si de o putere invincibila. Societatea acestui timp a inlocuit tipul dur al razboinicului din poemele eroice cu tipul eroului curtean, care intreprinde cele mai riscante aventuri pentru femeia pe care o iubeste.

In fine, romanele curtene sunt scrise intr-o versificatie ingrijita, ceea ce arata ca ele – spre deosebire de cantecele de vitejie, care se recitau in fata multimii sau inantea curtii – erau destinate cititorului.

„ Si-ascultati acum, mariti meseni, legenda Regelui Arthur …”

Nasterea lui Arthur a fost invaluita in magie si comploturi. Tatal sau, Uther Pendragon, regele Angliei, se indragostise de Ygraine, sotia celui mai fidel om al sau, printul Gorlois de Cornwall. O dorinta coplesitoare a pus stapanire pe rege; in cele din urma, l-a convins pe vrajitorul sau Merlin sa prepare o bautura fermecata, prin care el a capatat infatisarea lui Gorlois, l-a ucis pe acesta, iar el a aparut sub chipul sotului in dormitorul Ygrainei, la castelul din Tintagel. Arthur a fost rodul pasiunii lui Uther pentru Ygrina, iar regele i l-a oferit dat in grija lui Merlin. Acesta a incredintat copilul unui cavaler pe nume Hector, la care trebuia sa ramana pana la varsta de 15 ani.

Dupa moartea lui Uther, nobilimea s-a strans la Londra si, sub ochii lui Merlin, fiecare print si conte si-a incercat norocul cu piatra magica, incercand sa elibereze sabia Excalibur, pe care scria: " Cel care va scoate sabia din piatra , va fi regele Angliei . " Nimeni n-a putut sa scoata sabia in afara de Arthur .

Arthur a fost ales regele Angliei, dar au trecut multi ani pana cand a fost pe deplin recunoscut si acceptat ca rege. Unul dintre nobilii revoltati, Loth of Lothian, i-a oferit lui Arthur mana frumoasei Morgana si cei doi au avut un copil impreuna . Arthur nu stia ca Morgana este de fapt sora lui, fiica lui Gorlois si Ygraine. Merlin a prezis ca Mordred, baiatul nascut din aceasta relatie incestuoasa, va cauza sfarsitul lui Arthur si al regatului sau.

Mai tarziu, Arthur s-a recasatorit cu Guinevere si s-a stabilit la Camelot, acolo unde se pomeneste si despre Masa Rotunda cu cei 12 cavaleri ai sai. Cei 12 cavaleri de seama din Camelot erau egali, neexistand nici un privilegiu. Un singur loc era liber, fiindu-i destinat acelui cavaler care, intr-o buna zi, ar fi gasit Sfantul Graal, cel mai de pret obiect al lumii crestine, pocalul din care a baut Iisus Hristos la Cina cea de Taina. Conform credintelor, Graalul a fost adus in Anglia de catre Iosif de Arimathia, care a fugit de pe Taramul Sfant de teama evreilor. Legenda mai spune ca Iisus si-a petrecut anii de copilarie in Anglia, mai precis in sud, motiv pentru care Biblia nu pomeneste despre copilaria din Palestina a Mantuitorului.

Viata lui Arthur a fost plina de minciuni si de tradari. Sotia lui, Guinevere, s-a indragostit de unul dintre cavaleri, Sir Lancelot; apoi Mordred va acuza in public cuplul de adulter si tradare. Lancelot si Guinevere, insotiti de grupul cavalerilor care au participat la revolta, fug in Franta, insa Arthur ii urmareste si are loc o lupta sangeroasa . Intre timp, la Camelot, Mordred preia tronul lui Arthur, in absenta acestuia. Arthur si cavalerii sai fideli il infrunta pe Mordred si pe oamenii acestuia, pe campul de lupta din Camlann. Pasind printre trupurile neinsufletite ale cavalerilor sai, Arthur isi raneste mortal fiul, dar Mordred, cu ultimele puteri, il strapunge si el cu sabia pe Arthur. Regele ranit este dus pe malul unui lac fermecat, intr-o capela construita de Iosif de Arimathia pe insula mistica Avalon .

Legenda Regelui Arthur si a Cavalerilor Mesei Rotunde reprezinta unul dintre cele mai vechi mituri britanice . Arthur a fost considerat regele etern, care si-a aparat glorios poporul de saxoni, legenda subliniind promisiunea facuta de acesta ca se va intoarce din mormantul sau de pe insula Avalon pentru a apara Britania, in cazul in care tara ar fi fost din nou amenintata de invazia straina .

„ Daca v-a placut, stati, nu plecati, caci urmeaza alte multe legende dar asteptati sa mai rasuflu… imaginati-va ca sunteti tot pe timpul lui Arthur…”

Intr-una din zile, pe cand era pace in sfarsit in tara, dupa multa vreme de razboaie si lupte, regele Arthur si ai sai s-au hotarat sa serbeze Ziua Regilor (Schimbarea la Fata). Atunci i s-a spus prin glasul lui Merlin, inteleptul vrajitor, ca venise clipa sa instituie cea de-a treia Masa.

Intaia fusese cea a Cinei, la care Hristos a facut prima impartasanie din Sfantul Graal.

A doua fusese cea a lui Iosif din Arimateea, pe timpul cand Graalul isi impartea bunatatile cu darnicie.

A treia Masa, deci, va fi a lui Arthur. La ea se vor aseza toti luptatorii de seama care vor fi de acord sa isi dedice viata cautarii Sfantului Graal. Va fi rotunda ca sa arate ca toti cei care au primit dreptul de a se aseza in jurul ei sunt egali in virtuti.

Regele Arthur va avea in dreapta lui un jilt pe care nimeni nu se va aseza si va ramane gol, in amintirea Fiului lui Dumnezeu, pana cand va veni cel sortit deja, dinainte, sa se aseze. Oricine altul va indrazni, va fi aspru pedepsit. Acel luptator ales va fi cel mai bun, mai neprihanit si lui ii va fi harazit sa descopere Graalul si sa-i afle taina.

Cand regele a coborat in marea sala a palatului, Masa Rotunda se afla deja acolo si-avea inscris cu litere de aur in dreptul fiecarui jilt numele celui care il va ocupa.

„ Daca va intrebati daca exista totusi un ordin al cavalerilor Mesei Rotunde…atunci aflati ca da, a existat, dar era greu sa fi acceptat…”

Ordinul cavalerilor Mesei Rotunde se compunea, zic unii, la inceput din 24, apoi din 50 de cavaleri, in fruntea carora se afla regele Arthur. Dupa altii, in jurul Mesei Rotunde se aflau doar 11 scaune, in memoria celor 11 apostoli care i-au ramas fideli lui Iisus dupa tradarea lui Iuda; al 12-lea scaun, numit „jiltul periculos”, a ramas liber, in asteptarea celui care urma sa vina intr-o zi. Numele mesenilor ingaduiti erau inscrise cu aur.

Pentru a fi primit in acest ordin faceai un solemn juramant care prevedea urmatoarele:

Niciodata sa nu depui armele in lupta

Sa cauti pericolele si aventurile cele mai indraznete

Sa-i aperi pe cei slabi pana la ultima ta suflare

Sa nu agresezi pe nimeni

Sa nu faci rau tovarasilor tai

Sa lupti pentru a-ti salva prietenii

Sa-ti dedici viata tarii si regelui tau

Sa nu cauti nimic altceva in tot ce intreprinzi, decat onoarea

Sa nu incalci juramantul dat sub nici un pretext

10) Sa-ti implinesti cu grija datoriile religioase

11) Sa-l primesti in toata ospitalitatea cuvenita pe musafirul tau

12) Sa povestesti exact ce s-a petrecut in expeditia ta, neocolind nici faptele glorioase, nici pe cele rusinoase.

Originea Mesei Rotunde

Masa, in sensul ei obisnuit, evoca o masa rituala a impartasirii. Este cazul Mesei Rotunde a Cavalerilor Graaalului. Deoarece trebuia sa primeasca Graalul in centrul ei, masa este, in acest caz, imaginea unui centru spiritual.

Este cu siguranta biblica. Insa, pe langa semnificatia ei initiala, de masa sfanta, a Apostolilor, la care s-au asezat deci ucenicii lui Hristos primind prima impartasanie – semn al iertarii pacatelor, – legenda a adaugat si altele, transferand simbolul mistic-religios in planul vietii reale al epocii, al cavalerismului, mai exact.

Sugestia este trasparenta: Cavalerii Mesei Rotunde sunt fiinte deosebite, oameni de o puritate sufleteasca aparte, patrunsi de adevarul credintei, straduindu-se sa se pastreze neintinati, ba, mai mult, sa se purifice, atingand desavarsirea, care sa ii aduca mai aproape de idealul bisericii.

Modelul nu mai este Iisus, ci este Sfantul Gheorghe. De aceea, in ciclul povestilor arthuriene, cavalerii par calugari iluminati, inarmati pentru apararea credintei.

La toate acestea se adauga trasaturile semnificative prin care trubadurii epocii au facut ca legenda sa circule, apropiind-o de gustul contemporanilor lor, pe care altfel, evenimentele istorice i-ar fi indepartat. Astfel, din faptul petrecut in realitate s-au retinut numai numele eroilor. Avem de-a face cu mitul descalecarii, am zice noi, al intemeierii Britaniei, de catre o vita nobila de bravi eroi, dar care nu mai au suma obisnuita de trasaturi mitice, supra-umane.

Eroii acestia sunt in primul rand cavaleri. Ei au toate atributele care sa le confere acest titlu: urmaresc sa obtina mai intai gloria , renumele. De aceea cauta pericolele, aventura. Vitejia, buna cuviinta, dreptatea sunt trasaturi care-i coboara din rama icoanelor, confera o baza reala existentei lor.

Idealul Cavaleresc

Idealul cavaleresc s-ar putea rezuma prin lealitate totala fata de anumite credinte si angajamente carora li se supune cineva toata viata. Acest ideal exprima refuzul coruptiei din jur, mai ales sub aspectul ei de felonie, de care totusi cavalerii nu sunt cu totul scutiti. Violenti, brutali, senzuali, grosolani, nerabdatori, cavalerii nu sunt niste modele perfecte: unii dintre ei ei dovedesc totusi un mare rafinament in comparatie cu moravurile vremii lor, la a caror imblanzire contrinuie. Aici insa nu istoria ne intereseaza, ci sensul tipului pe care el il reprezinta. Daca simbolul cavalerului este pe de-a intregul interiorizat, adica daca se refera doar la lupta spirituala atunci el tinde sa se confunde cu acela al sfantului si in acest sens pot fi citate exemplele lui Ludovic cel Sfant sau ale sfantului Ignatiu de Loyola. El isi pierde orice semnificatie specifica si atunci cand este identificat cu simbolul regelui. S-ar cuveni mai degraba sa fie caracterizat drept stapan pe bidiviul sau, acesta putand evident sa fie calul, propriul lui eu, slujba la rege, devotamentul fata de aleasa inimii sale, exercitarea unei functii sau comanda unei armate etc. O stapanire care consta in detinerea cu exactitate a mijloacelor necesare pantru a-si atinge scopul propus, insotita de un sol de supunere si daruire mistica fata de o fiinta superioara: Dumnezeu, regele, patria, aleasa inimii, slujba etc. Cavalerul nu este suverau, el este un slujitor. El se realizeaza prin actiunea sa pentru o cauza mare.

Idealul cavaleriei se poate perverti in directia puterii( Cavalerii Teutoni), a bogatiei (Cavalerii Templieri), a irealitati( Don Quijote). Atunci cavalerii se transforma in suverani , adica in aparatori ai propriului lor teritoriu, a propriei lor comori, a propriilor lor viziuni. Si , insusindu-si diferite bunuri, ajung la alienare.

Simbolul cavalerului se inscrie deci intr-un complex de lupta si coincide cu intentia de a spiritualiza lupta. Spiritualizarea se savarseste fie prin alegerea unei cauze superioare, fie prin nobletea mijloacelor folosite, fie prin admiterea cavalerului intr-o societate de elita, fie prin supunerea fata de un superior de exceptie caruia cavalerul vrea sa-i faca un juramant de credinta. Dorinta suprema a cavalerului, visul lui cel mai indragit este sa participe la o actiune importanta, cu un inalt caracter moral si intr-un sens scara.

Cavaleria imprima un stil razboiului, la fel si dragostei si mortii. Dragostea este traita ca o lupta si razboiul ca o dragoste. Cavalerul se sacrifica si pentru una si pentru alta, pana la moarte. El lupta impotriva tuturor fortelor raului, inclusiv a institutiilor societatii atunci cand ele par sa violeze exigentele sale interioare.

Adevaratul cavaler este acela care participa, asemeni lui Parsifal, la cautarea Graalului si de la care lumea asteapta inalta hrana, hrana cereasca; este cel care prin toate aventurile vietii, te duce catre inima Palatului spiritual. Hranindu-se el insusi cu anafura, devine pentru ceilalti o intrupare a acesteia.

„ Va plictisesc? Vai, dar mariti oaspeti, abia acum in cepe adevarata poveste… Desigur, am spus destule legende cu Arthur dar sa trecem la ceva mai misterios. Regele Arthur nu a fost singurul ce a cautat cu ardoare Sfantul Graal… Altii, la fel de renumiti, au fost Cavalerii Templieri… Va voi spune mai ales misterele ce-i inconjoara… Asteptati si ascultati cu atentie…”

Cavalerii Templieri

“Noi, Cavalerii lui Hristos si ai Templului, urmam destinul care ne-a harazit sa ne dam viata pentru Hristos. Dorim sa oferim această regula de viata, de munca si de onoare constructorilor de biserici pentru ca întreaga Crestinatate sa se raspândeasca pe Pamânt; iar nu numele nostru sa fie amintit, ci al Tau, Doamne, sa ramana viu de-a pururi.”

Cavalerii Templieri ne sunt cunoscuti in calitate de calugari-razboinici fanatici, de cavaleri misteriosi, imbracati in mantii albe cu cruce rosie, care au jucat un rol decisiv in epoca Cruciadelor. Intr-un sens, ei sunt arhetipul cruciatilor – inspaimantatorii osteni din Tara Sfanta care, in numele lui Hristos au luptat eroic si au pierit cu miile. Insa multi ii considera ca o institutie misterioasa, un ordin secret cu intrigi complexe, dar dupa o existenta de 2 secole, acesti aparatori au lui Hristos au fost acuzati de negarea Acestuia.

Dar CINE si CE erau Cavalerii Templieri?

Care era scopul lor?

Ordinul călugărilor războinici ce avea să devină una dintre cele mai puternice si mai controversate organizatii ale istoriei medievale europene a fost cunoscut sub mai multe denumiri: Cavalerii Săraci ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon, Militia lui Hristos si, cel mai adesea, Cavalerii Templieri. Prima informatie despre templieri a fost furnizata de catre cronicarul franc, Guillaume de Tyre care a scris intre 1175-1185. Aceasta a fost perioada de glorie a cruciadelor. Totusi, aceste date nu sunt extrem de precise.

Ordinul Cavalerilor Saraci ai lui Hristos si ai Templului lui Solomon a fost creat in 1118 de un nobil, Hugues de Payen, vasal contelui de Champagne. Primii nouă cavaleri se pare că ar fi fost Hugh de Payen, vasalul lui Hugh de Champagne si rudă prin căsătorie cu St Clairs of Roslin, André de Montbard, unchiul lui Bernard de Clairvaux si tot vasal al lui Hugh de Champagne, Geoffroi de St. Omer, fiul lui Hugh de St Omer, Payen de Montdidier, din familia de Flandra, Achambaud de St. Amand, din aceeasi familie, Geoffroi Bissol, Gondemar, Rosal si Godfroi.

Scopul declarat al templierilor era ca „atat cat le va sta in puteri, sa vegheze asupra drumurilor…avand in vedere, in mod special, siguranta pelerinilor.” Totusi, ei nu numai că nu au păzit drumul către Tărâmul Sfânt, ci au petrecut nouă ani grei săpând o serie de tuneluri sub lăcasurile lor de pe Muntele Sfânt. Toate aceste sarcini importante au fost îndeplinite sub patronajul si cu ajutorul regelui Ierusalimului.

Cele mai importante săpături din Ierusalim s-au încheiat în decembrie 1127. Marele Maestru Hugh de Payen si principalul cofondator al Ordinului, André de Montbard, au plecat spre Anglia pentru o întrevedere cu regele si, obtinând o escortă, au plecat spre nord, trecând granita spre Scotia, unde cei doi cavaleri au fost găzduiti la Roslin, cu St. Clairs, rudă prin aliantă cu Hugh de Payen. Lordul de Roslin a oferit imediat o parte din pământurile sale Ordinului nou înfiintat, acestea devenind sediul Cavalerilor Templieri din Scotia.

Cel mai vechi asezământ templier din Scotia, odinioară cunoscut sub numele de Ballontrodoch, poartă astăzi denumirea de Templu, împrumutată de la numele Ordinului.

Templierii au primit recunoasterea oficială în 1128 în cadrul Consiliului de la Troyes. Noul Ordin a câstigat în scurt timp autonomie, ceea ce i-a scos actiunile de sub jurisdictia episcopilor, regilor si împăratilor, beneficiind exclusiv de controlul papal. Donarea terenului de la Ballontrodoch de către St. Claire de Roslin a fost urmată de numeroase asemenea daruri, terenuri sau chiar sume substantiale, din partea altor membri piosi ai aristocratiei, acest lucru ducând la o rapidă dezvoltare a Ordinului Cavalerilor Templieri.

Numărul membrilor a crescut considerabil, iar Ordinul a căpătat importantă prin faptul că în rândurile sale s-au înrolat membri ai unor familii de vază din Europa Occidentală. Încă de la înfiintare, Templierii au exercitat influentă si au avut o putere covârsitoare în Tara Sfântă. Supravegherea drumurilor, transportul de persoane si de mărfuri din porturi europene au constituit ocupatii minore, oricât de importante păreau. Însă construirea de castele în pozitii militare strategice, ridicarea unor baze militare în Tara Sfântă au constituit realizări ce au sporit reputatia Templierilor în Regatul Ierusalimului.

Templierii aveau proprietăti de diverse mărimi în Danemarca, Scotia si Insulele Orkney spre nord si în Franta, Italia si Spania, în sud. Activitătile comerciale erau extrem de variate, mergând de la viticultură până la minerit. Ca urmare a supravegherii drumurilor, pe de-o parte, si a mentinerii unui bun sistem de comunicatii cu Tărâmul Sfânt pe de alta, Templierii au dezvoltat cea mai puternică flotă din acea vreme. Principala bază navală strategică din Marea Mediterană era Insula Mallorca. La cincizeci de ani de la înfiintare, Cavalerii Templieri deveniseră o fortă comercială egală cu cea a mai multor state la un loc; iar într-o sută de ani erau deja precursorii medievali ai conglomeratelor multinationale, cu interese comerciale ce acopereau aproape toate domeniile de activitate, devenind de departe mult mai bogati decât orice alt regat din Europa.

Activitatea Templierilor a influentat masiv cultura si comertul european si, cu toate acestea, multi istorici contemporani religiosi acuză Ordinul de a fi fost format din cavaleri nestiutori de carte. Însă asa-numitii "nestiutori de carte" au dezvoltat coduri si mijloace de comunicare extrem de sofisticate, ce au trecut dincolo de barierele lingvistice si fără de care impactul comercial al Templierilor ar fi fost poate foarte putin important. Principalele cuvinte cheie ce ar putea defini activitătile lor comerciale pot fi în termeni moderni tehnologia si ideile. Reteaua de comunicatie a Templierilor era principala rută prin care cunostintele de astronomie, matematică si medicină naturistă si terapii neconventionale si-au făcut intrarea din Tărâmul Sfânt către Europa.

Templierii erau si mari constructori. Au construit pe domeniile lor castele fortificate si ferme, hambare, mori, dar si dormitoare, grajduri si ateliere. Câteva dintre castelele Templierilor din sudul Europei si din Tara Sfântă au fost ridicate în locuri strategice, punând probleme de constructie deosebit de complicate.

Biserica în stil clasic templier, rotundă, a cărei constructie se baza pe geometria octogonală si, se presupune, pe schema Bisericii Mormântului Sfânt de la Ierusalim, a devenit o trăsătură distinctivă a constructiilor Templierilor. Acest tip de constructie a constituit însă doar o mică parte a programului lor de constructii. Marea majoritate a bisericilor templiere si în special cele din sudul Europei sunt mici, nedecorate, cu structuri rectangulare si capete elipsoidale. Potrivit multor cărturari si cronicari, Templierii au fost direct si deschis implicati în finantarea si construirea catedralelor gotice. Rapida înflorire a stilului gotic în arhitectură, remarcat prin construirea de catedrale foarte înalte, cu numeroase ferestre, a constituit o nouă eră în ridicarea de biserici, permitând proiectarea unor naosuri mai largi, nesustinute de coloane. Nu este o simplă coincidentă faptul că acest stil, ce nu poate fi explicat ca o continuare logică a stilului romanic s-a impus o dată cu sau imediat după săpăturile realizate de către Templieri în Ierusalim.

Chiar dacă multe catedrale poartă pecetea stilului impus de Templieri în ceea ce priveste geometria, designul si chiar un mod special de gândire a spatiului, Catedrala Chartres constituie un adevărat imn închinat credintei Templierilor. Construită cu o rapiditate iesită din comun, catedrala este descrisă de Biserică ca fiind produsul efortului concentrat al locuitorilor orasului, finantati de comertul dezvoltat de pelerini. Dar această descriere nu poate explica fabuloasa contributie financiară necesară pentru transportul pietrei si cheltuielile pentru plata unui număr impresionant de cioplitori în piatră, sculptori si alti mestesugari, a căror măiestrie a fost necesară pentru a finaliza acest edificiu măret într-un timp atât de scurt.

Templierii faceau legamant de saracie, castitate si supunere. Li se impunea sa-si tunda parul, dar li se interzicea sa-si taie barba, ceea ce ii scotea in evidenta in acea vreme in care barbatii obisnuiau sa se barbiereasca. Existau prevederi sticte legate de dieta, vestimantatie si de alte aspecte ale vietii de zi cu zi, toate fiind in concordanta cu uzantele monastice si militare. Toti membrii ordinului erau obligati sa poarte vesminte albe, tunici si cape, care s-au transformat curand in acele mantii pentru care templierii erau renumiti.

Pe langa aceste detalii, regulamentul stabilea ierarhia si aparatul administrativ. Iar comportamentul pe campul de lupta era precizat cu strictete. De pilda, atunci cand erau capturati, templierilor nu li se permitea sa cera indurare sau se se rascumpere, li se impunea sa lupte pana la moarte. Si nici nu le era ingaduit sa se retraga, in afara cazului in care sansele de a fi invinsi erau mai mari de trei la unu.

Desi fiecare cavaler in parte trebuia sa-si respecte legamantul de saracie, acesta nu impiedica ordinul sa sa adune avutii si inca la o scara fara precedent, toate darurile erau bine-venite. In acelasi timp, ordinului ii era interzis sa foloseasca bogatiile – chiar si pentru a-si rascumpara conducatorii. Templul primea din abundenta dar, asa cum ii impunea politica adoptata, nu dadea nimic, niciodata.

In 1146, templierii au adoptat faimoasa lor cruce rosie cu brate egale.

Ce anume căutau acesti cavaleri? Si cum au stiut cu exactitate locurile?

În exteriorul Catedralei Chartres, la usa dinspre nord, există o inscriptie pe un stâlp de piatră care ne informează, într-un context oarecum ciudat, despre obiectul căutării Cavalerilor Templieri, si anume Chivotul Legii. El este descris ca fiind transportat cu un vehicul cu roti, iar, conform legendelor, acesta fusese ascuns adânc sub Templul din Ierusalim înainte ca romanii să cucerească cetatea. A fost ascuns acolo pentru a fi protejat de alti invadatori, care aduseseră cetatea la ruină. Hugh de Payen a fost ales să conducă această expeditie pentru a localiza Chivotul si a-l aduce înapoi în Europa.

Unele legende sustin în ipoteza că, timp îndelungat, Chivotul a stat ascuns sub cripta Catedralei de Chartres. De asemenea, se mai sustine si faptul că Templierii ar fi găsit mult mai multe vestigii sacre apartinând vechiului Templu evreiesc si că o mare parte a documentelor a fost recuperată în timpul săpăturilor. Cu toate că s-au făcut multe speculatii privind natura reală a acestor documente, există totusi ipoteza unanim acceptată că acestea ar fi fost suluri de pergament cu inscriptii biblice, tratate de geometrie sacră si detalii despre cunostintele, arta si stiinta secretă a vechilor initiati ai traditiei egiptene si iudaice.

De asemenea, acesti cavaleri au aparat Graalul. Ei erau fara odihna ocupati fie cu exercitii cavaleresti, fie cu lupte impotriva necredinciosilor. Pentru a fi admis in acest ordin trebuia sa indeplinesti o prima conditie, obligatorie, aceea a castitatii. Orice iubire senzuala sau chiar casatoria era interzisa. In schimb, Cerul asigura oricarui cavaler al Graalului, chiar in viat pamanteana, privilegiul ca in luptele duse in termen de opt zile de la ultima prezenta a acelui fericit in preajma Sfantului Vas, sa fie victorios sau cel mult ranit, dar nu ucis.

Unii spuneau ca erau vrajitori si magicieni, initiati ai misterelor si alchimisti. Multi dintre contemporanii lor ii ocoloeau, crezandu-i in legatura cu puterile necurate. Pe de alta parte, existau persoane care ii laudau cu un entuziasm iesit din comun.

Ultima actiune inregistrata in istoria ordinului a fost arderea pe rug a ultimului mare maestru, Jacques de Molay, in martie 1314. Se povesteste ca, in timp ce ardea, blestemul rostit de el s-ar fi inaltat deasupra flacarilor. Conform legendei, si-a chemat prigonitorii – pe Papa Clement si pe regele Filip – sa i se alature, in cel mult un an, spre a da socoteala la judecata Celui de Sus. Dupa o luna, Papa era mort, ca urmare a unui atac de dezinterie. Iar Filip a murit la sfarsitul anului, din cauze necunoscute.

Un alt mister referitor la acesti cavaleri e faptul ca, fiind interogati de catre Inchizitie, ei vorbeau de ceva numit „Baphomet”. Nu se stie ce anume reprezenta sau de ce anume avea o semnificatie deosebita. S-ar parea ca acest Baphomet era privit ca o veneratie care mergea pana la idolatrie. In anumite cazuri, numele este asociat cu sculpturile demonice de tip gargui gasite in multe pretorate. In altele este legat de aparitia unui cap barbos.

Ce este de fapt un „Baphomet”?

Templierii lucrau sau nu cu magia?

Credeau sau nu in cruce si Hristos?

Aceste intrebari sunt putinele mistere ce-i inconjoara pe templieri si la care nimeni nu are un raspuns…deocamdata…

Sfantul Graal

– de-a lungul istoriei –

Dintotdeauna, omul a cautat ceva sacru pe care sa-l venereze si care sa-l ajute sa ajunga la cea mai inalta cunoastere. Chiar daca lua forma cazanului, a vasului sau a cupei, Graalul era subiectul cautarii spirituale.

De-a lungul istoriei, Graalul a luat diferite forme; de la cazan la cupa. In lumea celtica, cazanele,fie ca sunt din arama, bronz sau argint erau simbolul „invierii”. In Egiptul antic, imaginea vasului sub forma sa hieroglifica era asociat cu simbolul „inimii”. De asemenea, cuvantul leb in ebraica, prin jocul cabalei fonetice, inseamna „inima”; iar lebes, in greceste, inseamna „cazan”. De aici, remarcam faptul ca Graalul este regasit la diferite popoare sub simbolul inimii.

Graalul, in acceptiunea lui traditionala, desemneaza Vasul Sacru, dar in alt plan, in versiunea evocata de Wolfram von Eschenbach din Parzival, este smaraldul desprins de pe fruntea lui Lucifer, la caderea lui din Rai. Ingerii ce nu l-au urnat pe Lucifer au depus smaraldul pe Pamant, in grija oamenilor. Ingerii au avut grija sa il slefuiasca si sa faca din el Vasul Sacru care trebuia sa slujeasca cu ocazia Cinei din Joia Mare si lui Iosif din Arimateea, pentru a strange in el Sangele lui Hristos.

Mitul Graalului ne-ar fi putit fi transmis de Iran, unde gohral inseamna „piatra sacra”,dar nu una oarecare ci un smarald. Coincidenta sau nu?

Graalul, in realitate, atat sub forma Potirului ce contine licoarea nemuririi, cat si sub cea a Pietrei de Lumina, ramane suportul incontestabil al mantuirii.

Dar ce s-a intamplat cu Iosif din Arimateea?

Se spune ca Iosif din Arimateea s-a hotarat sa fuga din calea persecutiilor, luandu-i cu el pe Lazar, Maximin, Sarah – cea Neagra, Maria –Magdalena , Maria – Jacobeea si pe Maria – Salomeea. Acestia ar fi ajuns la Marsilia. De aici, Maria – Magdalena va pleca sa se stabileasca la grota Sainte-Baume (unii istorici nu sunt de acord cu acest lucru), luand cu ea doar „micul sau relicvariu, atat de drag, plin de pamant imbibat de Sangele divin pe care il stransese cu piosenie de la picioarele Crucii.” Sa fie acesta Sfantul Graal?

Maria – Magdalena s-a retras in rugaciune in acest loc pustiu si atunci a inceput sa tasneasca un izvor. Aceasta fantana este situata chiar sub „locul de penitenta”. Orbii vin aici ca sa-si spele ochii, conform traditiei izvoarelor miraculoase.

In iconografia crestina, langa Maria – Magdalena apare mereu un vas pretios. Unii au pretins ca este vasul in care pastra balsamul care a servit la ungerea picioarelor lui Hristos iar altii… Sfantul Graal.

Alti istorici sunt de parere ca ar fi imposibil ca Maria – Magdalena sa fi trait ca pustnica intr-o grota de la Sainte – Baume. In epoca romana, zona acesta avea o populatie numeroasa, departe de pustietatea de care se vorbeste in legenda. Iar pestera in cauza era un centru de venerare a zeitei Diana Lucifera („Aducatoarea de lumina”). Care sa fie adevarul?

Totusi, se crede ca Sfantul Graal a ramas la Iosif din Arimateea. Acesta a plecat in Britania pentru a stabili o legatura cu druizii de acolo si a-i crestina, punand bazele „unui crestinism universal simbolizat de licoarea continuta in vasul Graalului”. Se crede ca Graalul a fost dus si a ramas la Glastonbury.

In Evul Mediu a reaparut acest simbol al Graalului, mai ales in romanele cavaleresti. Primele texte literare privind Masa Rotunda si cautarea Sfantului Graal vor aparea in a doua jumatate a secolului al XII-lea. Cautarea Sfantului Graal devine o necesitate pentru cavalerii lui Arthur.

Dar care dintre acesti cavaleri va deveni „eroul” Graalului?

Perceval, prin numele sau, pare destinat pentru acest lucru. Per in celta inseamna vasul sacru (in galeza, peir = cazan). Naivitatea lui Perceval ii va permite sa descopere adapostul Graalului. Numai un „pur” putea avea acces la el. Latinescul per se valens inseamna tocmai „valoreaza prin sine insusi”…

Alta legenda, alt cavaler, „cel mai bun cavaler din lume”, este Galaad, fiul lui Lancelot du lac si al lui Olwenn (fiica regelui Pelles: Regele Pescar). El fiind cel care a vazut potirul si si-a dat viata pentru Creator. Dar pentru noi, cine e „eroul” Graalului?

Dar pentru noi, cine e „eroul” Graalului?

In loc de concluzii

Exista o multime de teorii referitor la Santul Graal…ba ca este dus in America de catre vikingi, ba nu este un potir ci o fiinta: Maria – Magdalena, cu care se presupune ca Iisus Hristos ar fi fost casatorit. De fapt, raspunsul la: CE ESTE SFANTUL GRAAL SI UNDE SE AFLA? nu-l vom afla niciodata…

Trebuie doar sa credem ca Sfantul Graal exista, ca ne asteapta sa-l cautam, sa-l gasim; sa fim NOI, adevaratii „eroi” ai Graalului.

Graalul e un ideal, un vis, o incercare pentru fiecare din noi, o provocare pentru a ne depasi limitele. E o cautare neincetata pentru a atinge absolutul, bunastarea atat spirituala cat si materiala, atotcunoasterea si invincibilitatea. Avem impresia ca ne sunt indispensabile aceste lucruri, ca nu suntem intregi fara ele, dar de fapt noi cautam perfectiunea…pentru noi insine. Fiecare din noi are un ideal, acela e Sfantul Graal al fiecaruia. Trebuie sa-l atingem ca sa ne simtim cu adevarat impliniti…

Tu ai atins Sfantul Graal?

„ S-acum, c-am terminat, dati-mi voie sa plec spre alte meleaguri pentru a-mi spune povestea… Voi acum trebuie doar sa va cautati Graalul… sau l-ati gasit?”