Idealism Si Realism Politic

Idealism și realism politic

ABSTRACT

Lucrarea se bazează pe consultarea unei bibliografii formate din cărți de specialitate și cărți în format electronic și prin studierea unor materiale electronice. Referatul prezintă pe scurt un istoric al apariției și dezvoltării idealismului și realismului în relațiile internaționale, enumeră principalii reprezentanți ai acestor curente apoi compară aceste idei în domeniul relațiilor internaționale. Lucrarea încearcă să arate felul în care relațiile internaționale se bazează, în fapt, pe idei preluate din ambele tendințe.

INTRODUCERE

Există mai multe teorii care încearcă să explice relațiile dintre state la nivelul sistemului internațional. Nu există însă o teorie unificată a relațiilor internaționale și sunt puține teorii care s-au impus în acest domeniu de-a lungul timpului. Cele două teorii care s-au diferențiat reprezintă extremele, anume idealismul și realismul politic.

CAPITOLUL I. Realismul politic

1. Istoric

Realismul ca teorie a relațiilor internaționale reprezintă un mod de gândire rațional, care pornește de la premisa că principalul interes al statelor este supraviețuirea într-un sistem internațional eminamente anarhic. Statul încearcă în permanență să își mențină și să își sporească puterea și securitatea în raport cu celelalte state.

Originile realismului politic datează din vremea istoricului grec Tucidide (460 – 398 î.Hr.) care, prin lucrarea sa intitulată Istoria războiului peloponesiac, prezintă cu obiectivitate conflictul pentru autoritate în Grecia dintre Atena și Sparta. Cauza războiului este reprezentată de creșterea puterii Atenei în regiune, spartanii fiind preocupați de faptul că aceasta va obține supremația militară și economică, iar distribuirea puterii ar putea deveni inegală.

O operă fundamentală pentru gândirea realistă este Principele,(1532) de Niccolò Machiavelli. Lucrarea este un manual pentru liderii politici și conține sfaturi referitoare la cucerirea unui teritoriu (termenul utilizat în carte este „principat”), precum și la menținerea și întărirea autorității în interiorul acestuia cât și gestionarea relațiilor cu alte state.

Principele susține principii ca: acapararea cât mai multor teritorii, menținerea de relații bune cu puterile mici și refuzul colaborării cu marile puteri, auto-ajutorul este preferabil în locul alianțelor etc. Machiavelli a stârnit numeroase controverse datorită practicilor aproape malefice pe care le sugerează în spiritul ideii că moralitatea în sensul său tradițional poate fi abandonată pentru stat și pentru menținerea puterii. Printre influențele clasice ale realismului în cadrul teoriei relațiilor internaționale sunt opere ca Arta războiului de Sun Tzu (tratat antic de strategie și tactică militară) sau Leviathan de Thomas Hobbes (una dintre primele teorii ale contractului social).

2. Reprezentanți

Realismul politic este reprezentat cel mai bine de Thomas Hobbes (1588-1679), Henry Kissinger și Hans Morgenthau (1904-1980).

2.1. Thomas Hobbes (1588-1679)

Leviathanul este lucrarea principală a lui Thomas Hobbes. Prin această lucrare, Hobbes se certifică drept fondatorul teoriei politice a iluminismului, contractualismul. Aici apare ideea conform căreia contractul social originar este o convenție de limitare reciprocă a 'libertăților' absolute aflate în conflict permanent. În Leviathan or the Matter, Form and Power of a Commonwealth both Christian and Civil, Hobbes folosește o imagine de stil, o metaforă 'bancară': fiecare membru al comunității 'depune' o parte din libertatea sa absolută în cadrul unui 'fond comun de investiții și asigurări', fond care se constituie în expresia cea mai simplă a sistemului de reguli și instituții – 'stat'-ul. Libertatea fiecărui individ este în acelasi timp limitată și asigurată, fondul comun determinând, o 'dobândă' de libertate pentru fiecare în parte.

Pentru a explica funcționalitatea unui stat, acesta ar trebui analizat în termenii mișcărilor indivizilor. Hobbes spune că locul natural al omului nu este societatea și că doar individualitatea este naturală, statul (sau, de altfel, orice comunitate) nefiind altceva decât rezultatul ’artificialului’. Prin urmare, pentru a modela statul, este nevoie de cunoașterea legilor naturii umane.

Hobbes ajunge la două fraze fundamentale: prima este că oamenii sunt prin natura lor ființe egoiste, ale căror acțiuni sunt menite să procure binele și să evite răul pentru ei înșiși, iar cea de-a doua este aceea că moartea este răul cel mai mare. Hobbes va dezvolta aceste două idei în cuprinsul operei sale, ajungând la concluzia că orice acțiune umană este condusă de dorința atingerii binelui propriu, fapt care îl face pe om "în mod necesar egoist".

Egalitatea dintre indivizi duce mai departe la egalitatea dintre speranțele și dorințele lor de a-și realiza scopurile. În momentul în care doi oameni își doresc același lucru, devin rivali. Hobbes zice: "Admițând posibilitatea ca puterile oamenilor să se afle în opoziție, trebuie să admiți necesitatea unei lupte între ei. Aceasta este logica oricărui conflict uman." Dacă o putere comună nu intervine în sensul restricționării comportamentului oamenilor, ei se află într-o stare de "război al fiecăruia împotriva tuturor".

Pentru aceste idei, la adresa lui Hobbes s-au adus diferite critici. Una dintre acestea este faptul că Hobbes ar presupune, în teoria sa, o agresivitate naturală a omului. Însă putem spune că, dacă ostilitatea între indivizi este înnăscută, atunci comunitatea civică ar fi imposibilă. Mai mult decât atât, scopul lui Hobbes în acest sens este de a arăta cum acesta se poate închega, și nu invers.

2.2. Hans Morgenthau (1904-1980)

Morgenthau (The Politics Among Nations) a adus critici tendinței generale de a aplica conceptele din sfera internă la cea internațională (actorii sunt statele, nu indivizii).

Tema lucrării sale este politica puterii, necesitatea unei astfel de politici (PUTEREA este văzută ca un concept cauzal în care A are capacitatea de a afecta comportamentul lui B; ea este fundamentată pe 8 baze diferite: geografia, resursele naturale, capacitatea industrială, pregătirea militară, populația, caracterul național, moralul național și calitatea diplomației).

În opinia lui Morgenthau, omul are trei impulsuri de bază: impulsul de a trăi, impulsul de a se reproduce și impulsul de a domina; dacă resursele sunt insuficiente, se ajunge la lupta pentru putere (esența politicii și a războiului).

El a aplicat „lupta pentru putere”, specifică naturii umane, la nivelul statului; sfera internațională nu deține o autoritate superioară, comparabilă cu statul la nivel național, care să reglementeze lupta pentru putere; sfera internațională este, de fapt, anarhie și, neavând nici un arbitru, statele sunt antrenate într-o continuă luptă pentru supraviețuire.

Echilibrul internațional este caracterizat prin lupta pentru putere, care îi pune față în față pe cei care vor să păstreze distribuția actuală a puterii și pe cei care vor să o schimbe.

Morgenthau a enunțat 6 principii ale realismului, dintre care primele trei i-au conferit statutul de întemeietor al unei abordări realiste mai apropiate de spiritul științific:

a) teoria înseamnă a constata faptele și a le da un sens cu ajutorul rațiunii; realismul politic consideră că politica, precum societatea în general, este guvernată de legi obiective, înrădăcinate în natura umană;

b) el introduce conceptulde interes, definit în termeni de putere;

c) Morgenthau introduce conceptulde interes național, definit în termeni de putere;

În fiecare situație există, potrivit logicii interesului național, o alegere rațională perfectă, indiferent dacă actorul este sau nu conștient de opțiunile pe care le are.

În opinia lui, ordinea mondială are două trăsături principale:

balanța puterii, activitatea puterilor centrale, a statelor-tampon, a protectoratelor, a statelor de interes; „aspirația spre putere a unora dintre națiuni, fiecare încercând să fie menținută, fie să răstoarne starea de fapt, conduce la necesitatea unei balanțe a puterii și a unor politici care să-și propună să o păstreze” (echilibru)

metode ale balanței puterii: „dezbină și stăpânește”, înțelegerile compensatorii, cursa înarmării, alianțele”.

Balanța puterii are mai multe sensuri: politică îndreptată spre o anumită stare de lucruri; stare efectivă de lucruri; distribuire aproximativ egală a puterii, orice fel de distribuție a puterii. Dar există si un alt sens, ca sistem, un fel de mecanism de autoreglare, ca la Henry Kissinger.

El nu crede că balanța puterii ar funcționa de la sine: ea nu poate garanta prin ea însăși limitarea eficientă a conflictului, și aceasta datorită naturii puterii. Astfel, apar 3 probleme în evaluarea puterii:

puterea nu este o categorie absolută, ci relativă, trebuind evaluată în comparație cu celelalte puteri naționale;

nu este permanentă, deoarece bazele puterii se schimbă;

nu poate fi derivată dintr-un singur factor, și în nici un caz din forța militară;

balanța puterii nu funcționează în scopul menținerii păcii, din moment ce s-a văzut că nu a reușit să evite războiul, ci, mai mult decât atât, chiar l-a provocat.

În opinia lui Morgenthau, există însă și alte mecanisme normative: etica, opinia publică mondială, dreptul internațional. El de asemenea subliniază că, dacă crearea lor va da greș, sistemul va apela întotdeauna la ciocnirile brutale ale forțelor naționale.

2.3. Henry Kissinger

Henry Kissinger a contribuit la înțelegerea conceptului de securitate. El se bazează pe tradiția europeană în ceea ce privește diplomația, care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. Această tradiție sublinia două idei: conceptul „raison d’Ètat”, adică rațiune de stat, în care interesul statului justifică folosirea mijloacelor externe, nu întotdeauna diplomatice și morale, și accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relațiilor internaționale, adăugând că este de datoria omului de stat să manipuleze echilibrul de putere pentru a menține o ordine internațională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Kissinger distinge, analizând deciziile politice ale unei țări, între „high politics” și „low politics”. „High politics” sau politica „înaltă” se referă la aspectele militare și geopolitice ale politicii externe, iar „low politics” sau politică „joasă” are în vedere aspectele privind comerțul și economia. Această distincție a creat un anumit specific al abordării securității din perspectivă realistă, securitatea națională referindu-se mai mult la aspectul militar al problemei decât la cel economic, social sau comercial. Agenda securității dădea prioritate de cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-militare, pe când politica nivelului „jos” ajungea rareori să fie discutată, exceptând cazurile când avea un impact direct asupra domeniilor diplomatice și militare.

Henry Kissinger, în lucrarea Diplomația, observă că singura experiență pe care se poate sprijini cineva în încercarea de a înțelege problemele cu care se confruntă oamenii de stat este cunoașterea apariției și prăbușirii ordinilor mondiale anterioare până în prezent. Studiul istoriei nu este un manual cu instrucțiuni care să poată fi aplicate automat; istoria ne învață prin analogii, aruncând lumină asupra consecințelor probabile ale situațiilor comparabile. Fiecare generație trebuie să hotărască singură care situații sunt comparabile.

4. Idei

Realiștii definesc sfera politică prin relațiile de putere și autoritate; indivizi, grupuri și națiuni luptă pentru putere, înțeleasă atât ca un control efectiv asupra mijloacelor coercitive, cât și ca relație de autoritate bazată pe legitimitate

Realiștii înțelegeau anarhia în două feluri:

dilema securității a dus la distingerea între forma pură și cea atenuată a politicii puterii;

domeniul internațional, deși lipsit de un guvern central, nu poate fi asimilat stării naturale a lui Hobbes

Realiștii accentuează constrângerile politice impuse de egoismul uman și absența guvernării internaționale (anarhia), care necesită “primordialitatea puterii și securității în întreaga viață politică”

Așa cum spune Machiavelli, în politică trebuie să acționăm ca și când “toți oamenii sunt slăbiți și întotdeauna vor lăsa să se manifeste bolnăviciunea minții lor când apare oportunitatea” atunci “este cel mai important să nu impunem cerințe mai mari naturii umane decât slăbiciunea acestuia poate satisface”

În interiorul statelor, egoismul este de obicei substanțial restricționat de regula anarhiei politice. Relațiile internaționale permit și încurajează anarhia, manifestarea celor mai josnice conduite ale naturii umane.

Conducerea unui stat astfel implică rezolvarea și managementul conflictului, nu eliminarea acestuia; căutarea unei lumi mai puțin periculoase mai degrabă decât a uneia sigure, juste și pacifiste. Considerațiile etice trebuie să lase loc “rațiunilor de stat”. “Realismul acceptă faptul că principiile morale universale nu pot fi aplicate acțiunilor statelor”.

CAPITOLUL II. Idealismul politic

1. Istoric

Idealismul politic este o teorie a relațiilor internaționale care își are sursa în tradițiile liberale vestice și în credința că binele este inerent naturii umane. Statele care sunt pur și simplu expresia unei mase de ființe umane pot reflecta această natură umană pozitivă în acțiunile lor.

Idealiștii susțin că sistemele internaționale de moralitate, lege, organizare și acorduri pot și ar trebui să existe ca un scut împotriva naturii anarhice a arenei internaționale. Spre deosebire de realiștii politici, idealiștii văd natura umană ca fiind în mod esențial altruistă și ființele umane ca fiind capabile de alte interese dincolo de aspirația egoistă spre putere. Idealistul caută să stăpânească această inclinație spre bine și să o folosească în construirea unei comunități internaționale care va inlocui anarhia ce guvernează sistemul internațional. Cea mai importantă realizare a teoriei idealiste este ONU.

2. Reprezentanți

2.1. Immanuel Kant

Gândirea idealistă se bazează pe un număr de teoreticieni, dar cel mai renumit gânditor idealist este Immanuel Kant (1724-1804) care, în 1795, a scris un eseu asupra relațiilor internaționale numit „Pacea Perpetuă” în care a expus cele trei principii de bază ale idealismului:

1. Reciprocitatea – statele pot și ar trebui să creeze organizații internaționale care să permită cooperarea și înțelegerea. Pentru a adera la asemenea organizații internaționale și tratate, statele deseori trebuie să treacă peste interesele și obiectivele pe termen scurt pentru a asigura pe termen lung interesul pentru pace și moralitate.

2. Pacea perpetuă depinde de tipul de guverne din statele respective – Kant credea în teoria potrivit căreia doar anumite state intră în razboi unele cu altele. Statele care sunt republicane prin definiție, cu cetățeni bine informați, angajați activ în procesul democratic, aproape niciodată nu vor intra în razboi cu alte state democratice. Războiul întotdeauna apare între state autocratice sau între state democratice și state autocratice. Această idee își va găsi mai târziu expresia în TEORIA PĂCII DEMOCRATICE care susține că, dacă toate statele ar fi în mod esențial democratice, nu ar mai exista războaie în lume.

3. Comerțul între state promovează pacea între state – Kant susținea că, pe măsură ce statele internaționale dezvoltă relații comerciale, crește nivelul de cooperare dintre ele, acestea devenind mai bogate, ceea ce duce la pace. Pe măsură ce statele devin mai bogate, populația găsește mai puține motive de a porni un război împotriva partenerilor lor comerciali. Aceasta, la rândul său, duce la dezvoltarea spiritului de cooperare în sistemul internațional și la pace perpetuă pentru toate statele.

2.2. Woodrow Wilson

Unul dintre marii idealiști, președintele Woodrow Wilson (Președintele SUA 1913-1921) a hotărât să participe în Primul Război Mondial împotriva Germaniei imperialiste, ale cărei acțiuni le-a apreciat drept contrare păstrării păcii în Europa. Idealismul Wilsionian se referă la școala de gândire personificată în diplomația americană de W.Wilson.

El a fost cel care a susținut crearea unei instituții internaționale de menținere a păcii. Aceasta Ligă a Națiunilor era bazată pe principiul securității colective a tuturor statelor, care doreau respectarea convențiilor internaționale.

Idealismul Wilsionian se referă la școala de gândire personificată în diplomația americană de W.Wilson. Idealismul suține că un stat ar trebui să își facă din filosofia politicii interne scopul politicii externe. De exemplu, eradicarea săraciei pe plan intern ar trebui pusă în legătură cu eradicarea săraciei pe plan extern.

3. Idei

Idealismul transcende întregul spectru politic; el a suferit o criză de încredere după eșecul Ligii Națiunilor și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, teoriile privind relațiile internaționale, ca și tratatele încheiate după război, se bazează pe unele elemente din idealismul wilsonian.

Idealiștii consideră trăsăturile de bază ale democrației liberale, cum ar fi drepturile egale, guvernul limitat, constituția, dominația legii, consimțământul guvernaților, drepturile individuale și pluralismul religios ca fiind esențiale în întreaga lume.

Mulți idealiști politici afirmă că forme ale unui stat anarhic și războiul rămân mijloace acceptate de reglare a disputelor internaționale. Ei spun că anarhia nu este o amenințare. Anarhia între națiuni poate fi văzută ca un defect ce poate fi ameliorat, sau chiar vindecat în viziunea utopicilor.

Idealiștii nu renunță la concepetul de suveranitate statală ci ei tind să vadă statul în termeni mai relativi. Definirea intereselor internaționale depinde în mare parte de tipul de societate domestică și de cultura statului respectiv.

Idealiștii presupun că toată lumea își dorește libertatea individului, dreptul la autoguvernare, prosperitate, securitate etc. Dacă majoritatea indivizilor își doresc aceste lucruri, atunci, teoretic vorbind, nu ar trebui să existe conflicte între națiuni deoarece toți au aceleași interese. Idealiștii au încredere profundă în capacitatea oamenilor de a dezvolta relații internaționale tot mai pașnice.

CAPITOLUL III. Comparație

Securitatea și interesul națiunii sunt componente ale doctrinei realiste. Bunăstarea individului și a umanității în general sunt preocupări ale idealiștilor.

Idealiștii acceptă că puterea contribuie la acțiunile statului dar, spre deosebire de realiști, idealiștii cred că statele se pot ridica deasupra intereselor egoiste în beneficiul întregului sistem internațional.

Securitatea și interesul națiunii sunt componente ale doctrinei realiste. Bunăstarea individului și a umanității în general sunt preocupări ale idealiștilor. Aceștia consideră că autoritatea, supremația normelor universale, a legii și a principiilor sunt inerente. Ei afirmă că statele care acționează contrar acestor precepte sunt ilegale și/sau imorale, promovează dialogul, reduc agresiunea prin mecanisme de securitate colectivă, întăresc insitituțiile internaționale pentru a media conflicte. Ei sprijină intervențiile umanitare militare și exportul valorilor democratice.

Statul este văzut, în mod abstract, ca fiind de bună credință, atent cu interesul public dar și cu cel privat, concentrat să echilibreze cele două categorii de interese, însă în planul acțiunii concrete rezultatul este altul și total diferit de ceea ce s-a gândit inițial, în conditiile în care statul de multe ori este de rea credință, neatent.

Comerțul între state promovează pacea între state – Kant susținea că, pe măsură ce statele internaționale dezvoltă relații comerciale, crește nivelul de cooperare dintre ele, acestea devenind mai bogate, ceea ce duce la pace. Pe măsură ce statele devin mai bogate, populația găsește mai puține motive de a porni un război împotriva partenerilor lor comerciali. Aceasta, la rândul său, duce la dezvoltarea spiritului de cooperare în sistemul internațional și la pace perpetuă pentru toate statele.

Idealiștii se concentrează nu doar pe stat ci și pe alți actori din sistemul internațional cum ar fi organzațiile nonguvernamentale, organizațiile tratatelor internaționale și organzațiile precum ONU, care promovează cooperarea între state. Idealiștii acceptă că puterea contribuie la acțiunile statului dar, spre deosebire de realiști, idealiștii cred că statele se pot ridica deasupra intereselor egoiste în beneficiul întregului sistem internațional.

Idealiștii cred că războiul poate fi redus sau chiar eliminat prin fondarea pe termen lung a unui sistem eficient de reciprocitate pe arena internațională.

Idealiștii nu sunt pacifiști, ei ințeleg că există momente în care armata trebuie folosită împotriva statelor care refuză să se conformeze acordurilor internaționale destinate să asigure stabilitatea sau pacea în sistemul internațional. De aceea, de exemplu, unul dintre marii idealiști, președintele Woodrow Wilson (Președintele SUA 1913-1921) a hotărât să participe în Primul Război Mondial împotriva Germaniei imperialiste, ale cărei acțiuni Wilson le-a apreciat drept contrare păstrării păcii în Europa.

În vreme ce realiștii concep războiul ca pe o stare naturală a lucrurilor, idealiștii văd conflictul ,,ca pe o consecință care poate fi atribuită circumstanțelor istorice, liderilor rău intenționați, sistemelor socio – politice defecte sau educației și înțelegerii internaționale neadecvate”.

Idealiștii nu renunță la conceptul de suveranitate statală ci ei tind să vadă statul în termeni mai relativi. Definirea intereselor internaționale depinde în mare parte de tipul de societate domestică și de cultura statului respectiv.

CONCLUZII

Pacea perpetuă depinde de tipul de guverne din statele respective – Kant credea în teoria potrivit căreia doar anumite state intră în razboi unele cu altele. Statele care sunt republicane prin definiție, cu cetățeni bine informați, angajați activ în procesul democratic, aproape niciodată nu vor intra în razboi cu alte state democratice. Războiul întotdeauna apare între state autocratice sau între state democratice și state autocratice. Această idee își va găsi mai târziu expresia în TEORIA PĂCII DEMOCRATICE care susține că, dacă toate statele ar fi în mod esențial democratice, nu ar mai exista războaie în lume.

Idealismul transcende întregul spectru politic; el a suferit o criză de încredere după eșecul Ligii Națiunilor și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, teoriile privind relațiile internaționale, ca și tratatele încheiate după război, se bazează pe unele elemente din idealismul wilsonian.

Idealiștii consideră trsăturile de bază ale democrației liberale, cum ar fi drepturile egale, guvernul limitat, constituția, dominația legii, consimțământul guvernaților, drepturile individuale și pluralismul religios ca fiind esențiale în întreaga lume.
Mulți idealiști politici afirmă că anumite forme ale unui stat anarhic și războiul rămân mijloace acceptate de reglare a disputelor internaționale. Ei spun că anarhia nu este o amenințare. Anarhia între națiuni poate fi văzută ca un defect ce poate fi ameliorat, sau chiar vindecat, în viziunea utopicilor.

BIBLIOGRAFIE:

Goldmann, K., Relațiile internaționale: o perspectivă de ansamblu, în Manual de știință politică, Polirom, 2005, p.353 – 360

Hobbes, Thomas, Leviathan or the Matter, Form and Power of a Commonwealth both Christian and Civil

Keohane, R.O., Relațiile internaționale: vechi și nou, în Manual de știință politică, Polirom, 2005, p.403 – 404

Kant, Immanuel, Spre pacea eternă, Editura All, 2008

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, 2003

Lawson, Stephanie, Relații internaționale. O scurtă introducere, Cluj-Napoca: CA Publishing, 2010, pag. 59 – 63

Machiavelli, Niccolò, Princepele

Morgenthau, Hans, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, New York, 1948

Realism & Idealism

http://www.wall-street.ro/editorial/705/Realism-si-idealism-statal-Sau-despre-dualitatea-statului#ixzz3PAtzRsIx