Idea Protectiei Unor Drepturi Fundamentale ale Persoanei

Cuprins

Capitolul I. Considerații generale

Introducere

Ce sunt drepturile omului ?

Tortura – scurt istoric

Tortura – aspecte generale

Deosebirea dintre tortură și alte rele tratamente

Capitolul II. Reglementarea torturii în cadrul sistemului juridic internațional

2.1. Acorduri internaționale împotriva torturii

2.1.1. Declarația Universală a Drepturilor Omului (D.U.D.O.)

2.1.2. Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale

2.1.3. Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante (C.E.P.T.)

2.1.4. Alte documente cu caracter internațional adoptate în vederea prevenirii și interzicerii torturii

2.2. Convenția împotriva torturii și altor tratamente sau pedepse cu cruzime, inumane sau degradante

2.3. Instrumente internaționale împotriva torturii

Capitolul III. Interzicerea torturii în sistemul de drept intern

3.1. Reglementarea torturii în România

3.2. Tortura ca infracțiune

3.3. România în viziunea C.P.T. (Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante)

Bibliografie

Capitolul I. Considerații generale

Introducere

Ideea protecției unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparține doar timpurilor noastre. Ideologii revoluțiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie declarațiile de drepturi de la sfârșitul sec. al XVIII-lea: Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, declarațiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al Constituției americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protecției acestor drepturi nu putea depăși, în acel stadiu al dezvoltării dreptului și relațiilor internaționale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaționalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta numai în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetățeni aflați în străinătate.

Plecând de la Declarația Universală a Drepturilor Omului înțelegem că acestea sunt acele drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană. Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceeași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională și internațională. Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitățile de organizații non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: "În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este cea a drepturilor omului". În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului. Într-adevăr, problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue.

Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de al doilea război mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948.

Ce sunt drepturile omului?

Drepturile omului sunt drepturile subiective individuale, esențiale pentru

existența, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea și libera dezvoltare a ființei umane, consacrate și garantate prin normele dreptului internațional public. În prima etapa istorica, drepturile omului mai erau denumite si “drepturi naturale”; abia mai tarziu, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, acestea au fost denumite si “drepturi ale omului”,“drepturi ale barbatilor”, etc.

Conceptul propriu-zis de “drepturi ale omului” a aparut in perioada premergatoare revolutiilor burgheze din Europa si America, conturand idei formate inca din Antichitate si Evul Mediu (in Grecia Antica).

Doctrina în domeniu a stabilit că drepturile omului au următoarele caracteristici:

sunt drepturi subiective, absolute, opozabile erga omnes, fiind respectate in caz de nevoie prin forta de coercitie a statului

sunt drepturi esentiale, adica indispensabile pentru existenta si normala dezvoltare a fiintei umane, inalienabile

drepturile sunt consacrate si garantate atat prin constitutie cat si prin diverse alte acte normative, interne si internationale

sunt indivizibile – dreptul internațional contemporan tratează drepturile omului ca un tot, în indivizibilitatea dintre ele. Este general recunoscută legătura indestructibilă între drepturile civile si politice și cele economice, sociale și culturale.

Drepturile omului, după natura și caracteristicile lor esențiale pot fi clasificate în următoarele categorii:

a. Drepturi civile și politice

În această categorie, se includ: dreptul la viață; interzicerea torturii, a aplicării, unor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante; interzicerea sclaviei;interzicerea muncii forțate; dreptul fiecăruia la libertatea și securitatea persoanei sale; dreptul persoanelor arestate sau deținute de a fi tratate cu umanitate; dreptul la egalitate în fața legii; dreptul la prezumția de nevinovăție; dreptul persoanei de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea umană; respectul vieții personale și de familie; libertatea conștiinței, gândirii și religiei; dreptul la asociere; dreptul la întrunire pașnică; dreptul de a întemeia o familie; libertatea de circulație, inclusiv de a părăsi propria tară și de a reveni în aceasta; dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice; dreptul de a alege și de a fi ales; dreptul de a fi ales în condiții de egalitate în funcții publice etc.

Drepturile civile și politice sunt denumite și ca drepturi din “prima generație”, cele mai ușor de asigurat sub aspectul implementării, presupunând numai măsuri de ordin legislativ, ce pot fi adoptate de fiecare stat. De altfel, acestea au și constituit primele categorii de drepturi proclamate prin actele normative ale statelor. Totuși, întinderea lor, după cum o dovedește realitatea, variază în funcție de sistemul politic pe care societatea respectivă îl are și de importanța pe care acesta o acordă drepturilor și libertăților cetățenești.

b. Drepturile economice, sociale și culturale, care la rândul lor cuprind: dreptul la muncă liber aleasă sau acceptată, care să asigure, îndeosebi, un salariu echitabil și o recunoaștere egală pentru o muncă de valoare egală; dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice; dreptul egal pe care îl au bărbatul și femeia de a beneficia de drepturi economice, sociale și culturale; dreptul persoanei, în vederea favorizării și ocrotirii intereselor sale economice, de a forma cu alte persoane sindicate; dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei țări; dreptul persoanei la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale; dreptul la acordarea unei asistențe cât mai largi familiei; ocrotirea mamelor, copiilor și adolescenților; dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa; dreptul Ia sănătate fizică și mentală; dreptul la educație; dreptul fiecărei persoane de a participa la viața culturală; dreptul de a beneficia de progresul științific și de aplicațiile sale etc.

Drepturile economice, sociale și culturale sunt denumite și ca drepturi din “a

doua generație”. Realitățile vieții contemporane demonstrează că din punct de vedere economic și social statele se află la nivele de dezvoltare diferite. Decalajele care se înregistrează între state, în aceste domenii – și care de multe ori sunt destul de mari -‚ determină la rândul lor, ca realizarea drepturilor omului să fie condiționată de evoluția factorilor economici și sociali, multe dintre acestea rămânând ca obiective de atins în viitor. Realizarea efectivă a unor astfel de drepturi implică adoptarea unor măsuri economice, politice și sociale, în cadrul unei politici mai largi și de lungă durată care presupune, de multe ori, nu numai efortul propriu al statelor respective, ci și un sprijin internațional.

c. Drepturile omului din “a treia generație”.

În ultima vreme, în diferite documente internaționale, cât și în doctrină, au început să fie invocate și drepturi din a treia generație – așa-numitele „drepturi de solidaritate” – ca expresie a unei concepții mai largi asupra problematicii și drepturilor omului, care favorizează unele interese comune ale popoarelor și comunității internaționale în ansamblul său. Astfel, se menționează, de exemplu, dreptul la dezvoltare (prin asigurarea accesului tuturor națiunilor la resursele de bază, la repartizarea echitabilă a dezvoltării); dreptul la mediu înconjurător sănătos (în condițiile agravării poluării, ca urmare a dezvoltării industriale și altor fenomene poluante); dreptul la mediu social corespunzător (de combatere a terorismului, criminalității, folosirii de droguri); dreptul la pace și securitate (de combatere a conflictelor și amenințării stabilității și securității).

Între cele trei generații de drepturi ale omului există o strânsă și permanentă

legătură, iar nu relații de opoziție. Ele constituie drepturi unitare și necesită ca statul și societatea în ansamblu să acționeze pentru asigurarea exercitării tuturor categoriilor de drepturi individuale, astfel încât acestea să poată fi realizate în favoarea cetățenilor în mod egal.

Trebuie, de asemenea, subliniat că drepturile omului se impun a fi puse în aplicare de fiecare individ în strânsă interdependență cu îndatoririle față de semenii săi, față de societate. Aceste drepturi, cu excepțiile de rigoare, nu constituie drepturi absolute ale indivizilor, existând obligația fiecăruia de a nu încălca drepturile celorlalte ființe umane, numai în acest mod exercitarea drepturilor omului putându-se realiza în condiții de deplină egalitate pentru toți.

Tortura – Scurt istoric

Orice încercare de a justifica chiar și cea mai slabă formă tortură creează imediat un precedent extrem de periculos. Asemenea justificări, pe care le auzim și astăzi destul de frecvent, și nu numai din gura oranelor de aplicare a legii sunt explicate prin necesitatea de a-l face pe presupusul vinovat să-și recunoască vina. Orice perspectivă de interzicere a torturii este periclitată de prezența oricărei forme de cruzime, pe care opinia publică o justifică fie parțial, fie în întregime. Indiferent de împrejurări și vremuri, cruzimea poate degenera cu ușurință în aplicarea torturii, iar toleranța față de o anumită formă de tortură sau aprobarea ei poate duce fără mari probleme la proliferarea altor forme de tortură, adesea și mai teribile.

În forma cea mai simplă și răspândită, tortura reprezintă o modalitatea accesibilă, practică, simplă și aducătoare de satisfacție, de a te răzbuna de a-ți face dreptate. Anume în această tendință de răzbunare, caracteristică oricăror forme de tortură, rezidă cheia aplicării lor în scopul demonstrării atât a setei de putere din partea unei persoane anume, cât și a dominației autoritare din partea statului. Principala justificare a torturilor, indiferent de proporțiile și cruzimea lor, venea din partea celor aflați la putere, care prin intermediul torturilor înituie drepturi absolute ale indivizilor, existând obligația fiecăruia de a nu încălca drepturile celorlalte ființe umane, numai în acest mod exercitarea drepturilor omului putându-se realiza în condiții de deplină egalitate pentru toți.

Tortura – Scurt istoric

Orice încercare de a justifica chiar și cea mai slabă formă tortură creează imediat un precedent extrem de periculos. Asemenea justificări, pe care le auzim și astăzi destul de frecvent, și nu numai din gura oranelor de aplicare a legii sunt explicate prin necesitatea de a-l face pe presupusul vinovat să-și recunoască vina. Orice perspectivă de interzicere a torturii este periclitată de prezența oricărei forme de cruzime, pe care opinia publică o justifică fie parțial, fie în întregime. Indiferent de împrejurări și vremuri, cruzimea poate degenera cu ușurință în aplicarea torturii, iar toleranța față de o anumită formă de tortură sau aprobarea ei poate duce fără mari probleme la proliferarea altor forme de tortură, adesea și mai teribile.

În forma cea mai simplă și răspândită, tortura reprezintă o modalitatea accesibilă, practică, simplă și aducătoare de satisfacție, de a te răzbuna de a-ți face dreptate. Anume în această tendință de răzbunare, caracteristică oricăror forme de tortură, rezidă cheia aplicării lor în scopul demonstrării atât a setei de putere din partea unei persoane anume, cât și a dominației autoritare din partea statului. Principala justificare a torturilor, indiferent de proporțiile și cruzimea lor, venea din partea celor aflați la putere, care prin intermediul torturilor încercau să restrângă la maximum libertatea individuală a omului, să nimicească încă de la început orice lăstar de gândire independentă și să asigure linștea și siguranța cetățenilor. Orice încercare, oricât de timidă de a te împotrivi voinței, dogmelor și convingerilor puterii, era reprimată cu cruzime Statul și Biserica, purtând război împotriva trădării, pe de o parte, și ereziei, pe de alta, considerau că tortura constituie cel mai puternic, eficace și la îndemână instrument de luptă. Astfel, torturile au fost practicate din totdeauna și se practică și astăzi, cu toate că formele lor s-au odificat.

Torturile inchiziției, metodele ei de lucru, organizarea procesului judiciar inchizițional, mulți ani au servit ca obiect al diferitor genuri de speculații istorice. Apariția unor legende și mituri sunt legate de ura reformatorilor bisericești, a masonilor și adepților liberalismului fără limite față de puternicul mecanism al bisericii papale.

Inchiziția a creat un concept clar și bine chibzuit al procesului judiciar și al anchetei. Procesul judiciar, în general, era organizat în mod exemplar nu numai pentru secolul XIII (inchiziția a luat naștere în 1208 și s-a răspândit în lumea catolică după 1215). Pentru comparație se poate aminti, că încă la începutul secolului XX “judecata lui Linchi” din SUA recunoaște aproape oficial că grupuri de cetățeni puteau să se prezinte în închisoarea orășănească ca să execute bănuitul și această acțiune nu era socotită nici dezordine, nici încălcare a legii. Pe când istoria inchiziției nu cunoaște ceva asemănător.

Dar actele de tortură nu erau faptele unor maniaci, deoarece aplicarea torturii necesita hotărârea comună a inchizitorului și episcopului, în a cărui episcopie se examina cazul. Nu fiecare învinuit era torturat, claritatea dovezilor adunate pentru învinuire excludea necesitatea aplicării torturii. De asemenea “regulamentul” prevedea să nu se aplice tortura dacă învinuitul era de acord cu învinuirea ce i se făcea. Istoria cunoaște un șir de exemple când unii răufăcători dușmani ai bisericii, prin căință, nu numai că scăpau de tortură, dar și de pedeapsă.

Unul din dușmanii înverșunați ai bisericii, capul mișcării “Albijiene” Raimond al IV, contele de Tuluza, și-a prezentat căința bisericească și a fost pus în libertate, după care a ordonat să fie torturat legatul papal Pier de Castelino.

Regulamentul inchiziției prevedea aplicarea a 3 tipuri de torturi: lanț, apă, foc. Severitatea lor era în creștere de la un tip la altul, astfel era interzisă tortura spre exemplu începând cu al treilea tip. Dacă învinuitul făcea căință în timpul primei torturi următoarea nu se mai aplica. Era interzisă efectuarea celor trei tipuri de tortură într-o zi.

În cazul torturii cu “lanțul”, învinuitorului i se legau mâinile cu un lanț care era trecut peste un bloc ce atârna de pod. Torturatul era ridicat cât se poate mai sus după care era brusc coborât la 1,5 m. de podea, rămânând atârnat în aer, neajungând la podea. Aceasta provoca o durere groaznică a mâinilor și a părții de sus a șirii spinării.

Tortura cu “apă” este cel mai bine prezentată, în lucrarea istoricului spaniol H.Liorente “Istoria inchiziției spaniole” și anume în “Procesul-verbal execuțional despre înfăptuirea torturii cu apă, prin decizia tribunalului inchizițional al orașului Valiadolida din 21 iunie 1527”.

Așadar pe un mecanism (denumit printr-un cuvânt castelian – escalera ce în traducere înseamnă “apă”) de lemn în formă de țeavă persoana este spânzurată cu picioarele în sus. În gură i se introduce o cârpă subțire umedă, asupra căreia se prelingea apă dintr-un vas, atât de încet, încât era necesar aproape o oră ca să se scurgă picătură cu picătură 1.5 l. de apă. În această poziție torturatul nu avea posibilitate să respire, încercând să înghită apa, aceasta ieșea pe nări. Tortura putea să dureze câteva ore. După această procedură cârpa era scoasă însângerată, datorită ruperii alveolelor pulmonare (în decurs a 345 ani de existență a inchiziției au decedat sub astfel de tortură aproape 2000 de oameni).

La tortura cu “foc” învinuitul legat de mâini și picioare era culcat pe spate.

Apoi i se ungeau palmele și tălpile cu ulei sau altă substanță uleioasă, sub care se punea tava cu jăratic, distanța până la tava nu depășea 1,5 m.

Istoricul Huan Liorente precizează că inchiziția niciodată nu aducea cazul până la autodafe, dacă nu încerca toate metodele de readucere în sânul bisericii.

Unele autodafe´-uri erau socotite “mărețe” datorită unor împrejurări legate de personalitatea infractorului, tipul învinuirii aduse.

Statistica arată că în Spania din 1481 până în 1820 au fost arși pe rug 34658 oameni, au decedat în timpul anchetei și sub tortură 18049, condamnați la munci silnice 288214.

Regele Spaniei Carol al II-lea (1759-1788) pentru întărirea monarhiei, și-a propus să subordoneze biserica puterii sale absolute. În acest scop, el a trebuit să înfrângă trei obstacole – inchiziția, amestecul direct al papei în chestiunile bisericești spaniole și iezuiții.

Inchiziția a fost supusă autorității regale. Din tribunalul independent și suprem, inchiziția a devenit un simplu instrument de poliție generală. Numărul condamnărilor la moarte, foarte ridicat în trecut, s-a micșorat considerabil, în 30 de ani sunt doar 4 execuții.

Dacă în perioada medievală tortura era un fenomen îndreptățit de stat și legalizat, atunci în perioada contemporană esența torturii este oglindită în reacția negativă a statelor, reflectată în Constituții, legi, convenții internaționale.

Tortura – Aspecte generale

Pornind de la Dicționarul Explicativ al limbii române, a tortura reprezintă acea acțiune de a supune o persoană la chinuri fizice sau morale violente, a schingiui.

Tortura este definită în termenii Convenției Națiunilor Unite împotriva torturii din 1984 ca fiind „orice act prin care durerea sau suferința acută, fie ea fizică sau mentală, este produsă în mod intenționat unei persoane pentru scopuri cum ar fi obținerea de la aceasta sau de la o a terța persoană de informații sau mărturisiri, pedepsind-o pentru o faptă pe care aceasta sau o a terța persoană a comis-o sau este suspectată de a o fi comis, sau intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terțe persoane pentru oricare motiv ce are la bază discriminarea de orice fel, atunci când această durere sau suferință este produsă de către, la instigarea, cu consimțământul sau acordul tacit al unei oficialități publice sau al altei persoane care acționează în calitate de oficială. Aceasta nu include durerea sau suferința ce apar din sancțiuni juridice intrinsece sau incidentale.

În cauza Irlanda c/ Regatului Unit (1978) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit tortura ca fiind un tratament inuman deliberat, ce cauzează suferințe foarte grave și crude”.

Declarația de la Tokyo privind tortura și tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte definește tortura ca fiind o suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică săvârșită de una sau mai multe persoane acționând în numele unor ordine, cu scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă confesiuni sau pentru alte motive.

Pornind de la această definiție, se desprind următoarele caracteristici :

a) caracterul intenționat: tortura cauzează suferință fizică sau mentală victimei în mod intenționat.

b) caracterul sistematic și sălbatic: cauzarea suferințelor putea fi sistematică și dinainte plănuită, sau putea fi sălbatică și la întâmplare.

c) caracterul ordonat sau neordonat: chiar dacă unei persoane îi este ordonat de către un superior să tortureze, acest lucru nu justifică acțiunile respectivului. Așadar, ordinul de a tortura nu este o scuză pentru asta. Atât persoana care dă ordinul cât și cea care îl execută vor fi considerați «torționari».

d) scopul: ar trebui să existe un scop al torturii. Ar putea fi obținerea de informații, mărturisirea forțată a confesiunii unei crime, semnarea unei declarații scrise sau oricare alt motiv. De exemplu, ar putea fi pentru a răspândi teroare în comunitate într-un regim dictatorial. Ar putea fi încercarea de a distruge personalitatea cuiva care ar putea fi capabil să mobilizeze oamenii împotriva regimului.

e) suferința psihică și fizică: această definiție menționează clar că suferința fizică cât și cea psihică este un aspect după care se poate vedea dacă o persoană a fost torturată sau nu. Absența oricărui semn fizic nu exclude posibilitatea torturii. Chiar și mici suferințe, fizice sau mentale, sunt de ajuns să fie considerate tortură.

Tortura este o preocupare profundă pentru comunitatea internațională. Scopurile acesteia sunt de a distruge deliberat nu doar bunăstarea fizică sau emoțională a persoanelor ci și, în unele cazuri, demnitatea și voința comunităților întregi. Tortura privește pe toți membrii familiei umane, deoarece ea atacă însuși scopul existenței noastre și speranțele pentru un viitor mai bun.

Deși drepturile internaționale ale omului și legislația umanitară interzic în mod consecvent tortura în orice împrejurare tortura și relele-tratamente sunt practicate în mai mult de jumătate din țările lumii.

Deosebirile frapante dintre interzicerea absolută a torturii și preponderența ei în lumea de azi demonstrează necesitatea statelor de a identifica și de a implementa măsuri efective pentru protejarea persoanelor contra torturii și relelor-tratamente.

Deosebirea dintre tortură și alte rele tratamente

Tortura se deosebește de alte forme mai puțin grave de tratament ilegal, prin prezența unui grad de suferință mai puternic.

În cazul aplicării torturii acest aspect este cel mai greu de determinat. Unele tipuri de comportament neadecvat în mod obiectiv sunt socotite din categoria actelor de tortură. Spre exemplu astfel de comportamente sunt electroșocul în regiunea organelor genitale sau smulgerea unghiilor. Totodată actele de tortură nu se limitează la exemplele tradiționale de acest fel – ele includ multe alte forme de suferințe atât cu caracter fizic cât și psihic.

Este foarte important de menționat că suferințele psihice deseori au urmări îndelungate pentru victime, victime ce pot să se reabiliteze de traumele fizice, dar să sufere în urma unei traume psihice adânci.

Unul din factorii importanți care poate să influențeze gradul de suferințe este factorul cultural. Este necesar de a înțelege că diferite culturi și bineînțeles și diferiți oameni ce trăiesc într-un anumit mediu cultural, au diferite imagini cu privire la tortură. Ca rezultat apar două aspecte principale. Pe de o parte, aceasta înseamnă că acțiunile ce se interpretează ca tortură în cercul unei culturi pot să nu fie considerată ca tortură în concepția organismelor internaționale de drept. Pe de altă parte, actele violente, crude, ce sunt considerate de organismele de drept internaționale ca fiind tortură – pot să nu fie considerate tortură de o persoană care totuși a fost supusă unui astfel de tratament. Ca exemplu, într-o anumită țară loviturile (chiar și puternice) nu se consideră tortură, ci un comportament obișnuit, în același timp ruperea hainei de pe corp a unei femei ar putea fi considerată tortură. Așadar este posibil ca un tratament să se considere ilegal (aplicarea torturii) la nivel internațional, dar să fie legal într-un stat luat aparte.

Conceptul “actelor de tortură” evident nu are un conținut de sine stătător. Conform hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, “actele de tortură” – sunt niște tratamente inumane și înjositoare a demnității, care sunt mai puetrnice din punct de vedere al intensității suferințelor. Curtea a făcut diferența între trei categorii de comportament intensiv:

“1. Tortura – o comportare inumană intenționată ce produce suferințe destul de serioase și crunte.

2. Tratament inuman – provocarea unor suferințe fizice și psihice puternice.

3. Tratamente ce înjosesc demnitatea – o comportare negativă îndreptată spre provocarea sentimentului de frică, durere…”.

Art.3 ocrotește cu sfințenie una din valorile fundamentale dintr-o societate democratică. Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum sunt de exemplu, lupta contra terorismului, ori starea de război tortura este interzisă.

Curtea trebuie să acorde atenție distincției incorporate în art.3, distincție dintre noțiunea de tortură și aceea a tratamentului inuman și degradant. În viziunea Curții distincția își găsește în principal suportul în gradația care poate interveni în ceea ce privește intensitatea suferințelor provocate. Curtea consideră că în timp ce pe de o parte există violență, care poate fi condamnată atât din punct de vedere moral, dar și pe baza legislației interne a statelor contractante, dar care nu cade sub incidența art.3 din convenție, pe de altă parte există intenția evidentă a Convenției ca prin distincția dintre “tortură” și “tratamente inumane sau degradante” să evidențeze în primul caz un stigmat special tratamentelor inumane aplicate cu intenție, care cauzează suferințe foarte serioase și crude”. Se pare că aceasta a rezultatul analizei art.1 al Rezoluției nr.3452 adoptată de Adunarea Generală a ONU la data de 09.12.1975, ce instituie: “Tortura constituie o formă agravantă și intenționată a tratamentului și pedepselor inumane ori degradante”.

Capitolul II. Reglementarea torturii în cadrul sistemului juridic internațional

2.1. Acorduri internaționale împotriva torturii

Desi prohibita, tortura continua sa fie practicata in peste jumatate din statele lumii. De la formele "clasice" (smulgerea unghiilor, "zdrobirea" craniului, eviscerari, arderi de vii, sodomizari) s-a trecut, din nefericire, la altele mult mai rafinate si mai insidioase (privarea de hrana, de apa, de somn, socurile electrice (care sunt considerate tortura "curata"), "spalarea creierului" etc.

La momentul de față termenii de tortură, tratamente sau pedepse crude, degradante sau inumane sunt asociați în principal cu tratamentul persoanelor aflate în stare de detenție și cu

încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora.

Chiar de la începutul afirmării noțiunii de drepturi fundamentale ale omului, protecția împotriva torturii a ocupat un loc fruntaș în cadrul acordurilor și mecanismelor internaționale, lucru reflectat în toate documentele internaționale adoptate în acests sens începând chiar cu

Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

În etapa actuală de dezvoltare a protecției drepturilor omului, combaterea torturii și a altor tratamente inumane sau degradante constituie o preocupare constantă a comunității internaționale, făcând obiectul prevederilor multor documente, cu caracter universal sau regional, general sau specific.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția 217 (III) din 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU a interzis pe plan internațional tortura, tratamentele și pedepsele inumane și degradante. Declarația Universală a Drepturilor Omului nu este un document cu caracter juridic obligatoriu, cu toate că principiile ei au fost acceptate ca o sarcină spre îndeplinirea căreia trebuie să tindă toate popoarele și statele lumii.

Odată cu adoptarea Declarațiilor Universale a Drepturilor Omului de către ONU, s-a început lucru asupra Pactului Internațional cu privire la Drepturile civile și politice care împreună cu Pactul internațional cu privire la Drepturile economice, sociale și culturale au dat forță legală principiilor Declarației.

Pe lângă aceste regleentări cu caracter general în decursul timpului au mai fost elaborate și adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite, declarații și instrumente consacrate special și integral interzicerii torturii și celorlalte pedepse înrudite, precum și protecției adecvate împotriva acestora. Este vorba despre Declarația Adunării Generale a ONU asupra protecției tuturor persoanelor pentru a nu deveni subiect al torturii și a altor tratamente ori pedepse crude, inumane sau degradante, precum și de Convenția împotriva Torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, deschisă spre semnare la 10 decembrie 1984 și intrați în vigoare la 26 iunie 1987.

În plan regional european, menționăm prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată în 1950, precum și alte documente specifice adoptate pe parcursul timpului, precum Convenția pentru Prevenirea Torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (1987) împreună cu cele două protocoale adiționale, din 1993, sau documentele CSCE/OSCE ce cuprind de asemenea, referiri la acest subiect.

Declarația Universală a Drepturilor Omului (D.U.D.O.)

Ideea umană a necesității respectării universale a Drepturilor fundamentale ale Omului a apărut în procesul de pregătire și organizare a Organizației Noțiunilor Unite. Silite de distrugerile incontestabile, materiale și umane, generate de cel de-al II-lea Război Mondial, statele lumii au stabilit în art.1 al Cartei ONU ca scop al Organizației, între altele, promovarea și încurajarea respectării Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale tuturor persoanelor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Astfel, după experiența tragică a celui de-al II-lea Război Mondial, statele lumii au fost hotărâte să creeze un sistem internațional de legi și acorduri pentru a evita repetarea exceselor groaznice ale recentului trecut.

În vederea elaborării Declarației Universale a Drepturile Omului, conform art.68 al Cartei ONU, în 1946 a fost creată Comisia pentru Drepturile Omului, care includea reprezentanții oficiali ai mai multor state, respectiv: URSS, Belarus, Ucraina, S.U.A., Marea Britanie, Franța, China, Austria, Belgia, Egipt, India, Iran, Liban, Panama, Uruguay, Filipine, Chile și fosta Iugoslavie.

În componența comisiei au fost incluse, în mod special, state cu un nivel diferit de dezvoltare și sisteme social-economice deosebite.

Principiile Declarației au fost miezul Drepturilor Omului pe plan internațional și au fost larg acceptate idei de bază ale dreptului internațional, aplicate fiind de toate națiunile.

La baza drepturilor și libertăților omului, Declarația în art.1 stabilește egalitatea în drepturi. Articolul 1 este formulat astfel: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternizații”. În ceea ce privește aplicarea torturii, acest document stabilește interdicția în privindța acesteia în art.5, unde se stipulează că: “Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”. Această noțiune, ca și celelalte din Declarația Universală a Drepturilor Omului, este universal acceptată ca un standard minim în domeniul dreptului omului, care la rândul său a pus o bază și a impulsionat dezvoltarea normelor dreptului internațional în acest domeniu. Interzicerea aplicării torturii s-a consfințit și în alte reglementări juridice internaționale, “tortura” căpătând noțiuni mai largi.

Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale

Dintre toate sistemele internaționale de protecție a drepturilor omului Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale (CEDO), este de departe, cea care a dat naștere celei mai vaste și mai elaborate jurisprudențe.

Tot mai multe state din Europa Centrală și de Est intră în Consiliul Europei și ratifică Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În aceste state Convenția treptat începe a se implementa și juca rolul mecanismului de protecție a drepturilor omului. Pentru locuitorii Europei Centrale și de Est schimbarea legislației este și va fi în continuare rezultatul acomodării sistemului lor cu cerințele, ce reies din participarea acestora în structurile europene.

Iată de ce Convenția Europeană a Drepturilor Omului apare ca un instrument de adoptare a normelor de drept, de armonizare a legislațiilor naționale și aplicarea practică unitară a lor.

Aceasă convenție își va fi îndeplinit cu adevărat scopul doar atunci când ea va fi cunoscută de cercul larg de oameni, și nu doar judecătorilor, procurorilor, avocaților și funcționarilor ce se ocupă cu efectuarea justiției în limita obligațiilor de serviciu ce le revin.

Vorbind de C.E.D.O., A. Reynaud, expert consultant al Consiliului Europei, a menționat că “Această Convenție înseamnă prezenta unei veritabile instituții de protecție a Drepturilor Omului… ce nu se substituie sistemele de protecție a drepturilor omului pe plan național”.

Sistemul european de protecție a drepturilor omului juridic se bazează pe Convenția Europei a Drepturilor Omului adoptată la Roma 4 noiembrie 1950. în cadrul organizației inter-guvernamentale regionale Consiliul Europei și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Dispozițiile art.3 a Convenției Europei a Drepturilor Omului prevăd explicit “interzicerea torturii” și anume – “nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Dreptul protejat de art.3 a Convenției Europei a Drepturilor Omului relatează direct întreprinderea individului, a persoanelor și a drepturilor fiecăruia.

Criteriile ce permit a determina dacă a fost încălcat acest drept prezintă un înalt nivel de subiectivitate. Comisia și Curtea interpretează cele trei noțiuni esențiale din art.3 după gradul de graviditate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre noțiuni, Comisia și Curtea au definit criteriile în baza a două cauze interstatale.

Astfel în dependență de gradul de graviditate, în cauza Danemarca, Franța, Norvegia, Suedia și Olanda contra Grecia (Cauza Greacă, 1969) Comisia a definit noțiunile în cauză în felul următor:

Tortura – tratament inuman având drept scop obținerea unor informații sau a unor mărturisiri ori aplicarea unei pedepse.

Tratament sau pedeapsă inumană – tratament de natură să provoace în mod voluntar grave suferințe mentale ori fizice și care, în nu se pot justifica.

Tratament sau pedeapsă degradantă – tratament care umilește în mod grosolan individul în fața altora sau îl impune să acționeze împotriva voinței și conștiinței sale”.

În cauza Irlanda contra Marea Britanie (1978), Curtea a modificat în mică măsură aceste criterii. Astfel, conform noilor definiții reprezintă tortura orice tratament inuman aplicat în mod deliberat și care provoacă suferințe deosebit de grave și de crude, iar tratamentul sau pedeapsa degradantă reprezintă acel tratament de natură să provoace victimei sentimentale de teamă, de inferioritate, de îngrijorare în stare să înjosească și să-i înfrângă rezistența sa fizică și morală”.

“Tortura, tratamentul inuman și degradant sunt infracțiuni de o natură extrem de serioasă”, de aceea Convenția Europeană a Drepturilor Omului afirmă că sistemul de protecție a Drepturilor Omului trebuie să garanteze fiecărei persoane un minim de protecție și siguranță indiferent de naționalitate, rasă, religie sau convingerile politice ale acesteia. De aceea, în vederea protecției drepturilor omului prin Convenția Euroăpean a Drepturilor Omului au fost create două instituții: Comisia Europeană pentru Drepturile Omului și Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, fiind viabilă doar ultima. Deoarece conform protocolului adițional nr.11 al Convenției Europeană a Drepturilor Omului se instituie o Curte Europeană unică a Drepturilor Omului, conferindu-se acesteia o competență contencioasă cât și una consultativă.

Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante (C.E.P.T.)

Dreptul de a nu fi supus torturii – formează idea principală al Convenției Europene pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante adoptată la Strasbourg în 26 noiembrie 1987, intrată în vigoare la 1 februarie 1989.

Acest drept este inalienabil ființei umane, bazat pe valorile comune ale patrimoniului cultural. Interdicția torturii figurează incontestabil printre rarele norme imperative ale dreptului internațional al dreptului omului, enunțând drepturi absolute, și este unul din elementele centrale ale patrimoniului comun al statelor europene evocat în preambulul Convenției.

La adoptarea acestui document s-au avut în vedere dispozițiile Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (CEDO), reamintind că în înțelesul art.3 al aceleiași Convenții “nimeni nu poate fi supus torturii și altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante”. Conform aceluiași document persoanele care se consideră victime ale încălcării prevederilor art.3 se pot prevala de mecanismul prevăzut de această convenție.

Ideea de la care a plecat acest nou document a fost convingerea că protecția persoanelor private de libertate, împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ar putea fi întărite printr-un mecanism extrajudiciar cu caracter preventiv, bazat pe vizite”.

La data de 26.11.1987 Consiliul Europei semnează la Strasbourg “Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, ce la articolul 1 prevede instituirea unui Comitet European pentru prevenirea torturii și altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

În prezent Convenția reglementează structura, organizarea internă a Comitetului European, alegerea, mandatul, drepturile și obligațiile precum și privilegiile, imunitățile membrilor Comitetului European, cum se efectuează vizitele în locurile în care persoanele se află în privațiune de libertate sub jurisdicția unei autorități publice, precum și raportarea cu privire la faptele constatate în urma acestor vizite și recomandările date de membrii Comitetului.

Pe lângă acestea, Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, are două protocoluri adiționate: Protocolul nr.1 și nr.2 care sunt adoptate la Strasbourg în 4 noiembrie 1993, adoptate pentru înnoirea și concretizarea prevederilor Convenției.

Alte documente cu caracter internațional adoptate în vederea prevenirii și interzicerii torturii

De-a lungul timpului au fost adoptate mai multe documente cu caracter universal sau regional ce au drept scop prevenirea, combaterea sau interzicerea torturii. Dintre acestea cele mai importante sunt:

Pactul internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice care a fost adoptat la New York la data de 16 decembrie 1966, în care la articolul 7 se prevede că “Nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În special este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice”. De asemenea la articolul 10, alineatul 1, se reglementeaza principiul conform căruia “Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate și cu reflectarea demnității inerente persoanei umane”.

Convențiile de la Geneva prevăd la art.3 (comun pentru toate cele patru Convenții) cu caracter imperativ interzicera „a) atingerilor aduse vieții și integrității corporale, în special uciderea sub toate formele sale, mutilările, tratamentele crude, torturile și supliciile; b) atingerile aduse demnității persoanelor, în special tratamentele umilitoare și degradante…”

Convenția cu privire la drepturile copilului al cărui articol 37 are următorul conținut : “Statele părți vor garanta că: a) nici un copil nu va fi supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante…”

Declarația privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante ce la articolul 1 punctul 1 definește tortura ca fiind orice act prin care o durere sau suferință acută fizică sau mentală, este aplicată în mod deliberat unei persoane prin agenți ai autorității publice sau la instigarea lor, mai ales cu scopul de a obține de la ea sau de la un terț informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a comis sau de care este bănuită că l-ar fi comis, sau de a o intimida ori de a intimida alte persoane. Acest termen nu se extinde la durerea sau la alte suferințe, care rezultă exclusiv din sancțiuni legitime, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele, într-o măsură compatibilă cu ansamblul regulilor minime pentru tratamentul deținuților.

Punctul 2 al aceluiași articol face distincțai dintre tortura și tratamentele inumane, în sensul cătoruta constituie o formă agravată și deliberată a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante.

Articolul 2 al aceluiași document are următorul conținut – „orice act de tortură sau orice altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant este un ultraj adus demnității umane și trebuie să fie condamnat ca fiind o renegare a scopurilor Cartei Națiunilor Unite și ca o violare a dreptului omului și libertăților fundamentale proclamate în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Articolul 3 interzice tortura în orice condiții, fie și ele excepționale: “Nici un Stat nu poate autoriza sau tolera tortura. Împrejurările excepționale nu pot fi invocate pentru a justifica tortura” .

La articolul 4 este prevăzută obligația statelor de a se implica în interzicerea și combaterea torturii în mod concret – “Orice stat va lua măsuri efective pentru a împiedica practicarea, în jurisdicția sa, a torturii”.

Articolele 5-11 conțin dispoziții cu privire la interzicerea torturii în mediul penitenciar și modalitatea de sancționare a actelor de tortură, respectiv:

Art.5 – “În pregătirea personalului însărcinat cu aplicarea legilor și în aceea a altor funcționari publici care pot avea responsabilitatea persoanelor private de libertatea lor trebuie vegheat să se țină seama pe deplin de interdicția torturii. Această interdicție trebuie să figureze în regulamentele sau în instrucțiunile generale emise în privința obligațiilor și atribuțiilor tuturor acelora ce pot fi chemați să intervină în paza sau tratamentul persoanelor în cauză”.

Art.6 – “Orice Stat va exercita o supraveghere sistematică asupra practicilor și metodelor privind interogatoriul și asupra prevederilor privind paza și tratamentul persoanelor private de libertate pe teritoriul său, în scopul prevenirii oricărui caz de tortură”.

Art.7 – “ Fiecare Stat va veghea ca toate actele de tortură să fie considerate delicte în legislația penală. Aceleași prevederi trebuie să se aplice actelor care constituie participare, complicitate sau incitare la tortură sau tentativa de a practica tortura”.

Art.8 – “Orice persoană care pretinde că a fost supusă la tortură are dreptul să depună o plângere la autorizațiile competente ale Statului respectiv, care va proceda la o examinare imparțială a cauzei”.

Art.9 – “Ori de câte ori există motive temeinice și se crede că a fost comis un act de tortură autoritățile competente ale statului respectiv vor proceda din oficiu și fără întârziere la o anchetă imparțială”.

Art.10 – “Dacă o anchetă efectuată în conformitate cu art.8 sau art.9 stabilește că un act de tortură a fost evident comis, se va institui o procedură penală în conformitate cu legislația națională”.

Art.11 – “Dacă se stabilește că un act de tortură a fost comis de un agent al autorității publice sau la instigarea sa, victima are dreptul la reparare și indemnizație, conform legislației naționale”.

Art.12 – “Dacă s-a stabilit, că o declarație a fost făcută ca urmare a torturilor, această declarație nu poate fi invocată în cursul procesului penal, nici împotriva unei alte persoane”.

Documentul final al Conferinței de la Viena pentru Securitate și Cooperare în Europa* de la articolul 23 alineatul 4 prevede faptul că “Statele participante vor interzice tortura și vor lua măsuri efective, legislative, administrative, judiciare și altele pentru prevenirea și pedepsirea unor asemenea practici”.

Declarația de la Viena a Conferinței Mondiale a Organizației Națiunilor Unite asupra Drepturilor Omului ce la articolul 5 instituie “Dreptul de a nu fi torturat”. Cele 171 de state participante au subliniat faptul că “una dintre violările cele mai cumplite a demnității umane este actul de tortură, care are drept consecință, scăderea demnității victimei și aduce atingere capacității sale de trai și de a-și continua activitățile în mod normal”.

Declarația de la Tokyo a adunării mondiale medicale instituie de asemenea obligații în domeniul prevenirii și combaterii torturii, respectiv:

pct.1. “Medicul nu trebuie niciodată să asiste, să participe sau să admită actele de tortură”

pct.2. “Medicul nu trebuie niciodată să furnizeze localuri, instrumente, substanțe sau să-și folosească cunoștințele pentru a facilita folosirea torturii”.

pct.3. “Medicul nu va fi niciodată de față atunci când un deținut este amenințat sau supus torturii”

pct.6. “Asociația medicală mondială va sprijini medicul și familia sa, care ar face obiectul unor represalii sau amenințări în urma refuzului de a accepta ca mijloacele de tortură să fie folosite”.

Convenția Americană privind Drepturile Omului – cunoscută și sub denumirea de “Pactul de la San José-Costa Rica”. Al cărui articol 5 are următorul conținut : “Nimeni nu va fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Orice persoană privată de libertatea sa va fi tratată cu respectul datorat demnității inerente persoanei umane”.

Carta Africană a Drepturilor Omului și Poparelor ce reglementează faptul că “Orice individ are dreptul la respectarea demnității inerente persoanei umane și recunoașterea personalității sale juridice”. De asemenea „orice formă de exploatare și de aservire a omului, în special sclavia, comerțul cu persoane, tortura fizică și morală, și pedepsele sau tratamentele crude inumane sau degradante, sunt interzise”.

Convenția împotriva torturii și altor tratamente sau pedepse cu cruzime, inumane sau degradante

Pornind de la articolul 5 al Declarației Universale a Drepturilor Omului și de articolul 7 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, în condițiile în care ambele prevăd că “nimeni nu va fi supus la tortură și nici la pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante” și în dorința de a se spori lupta împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în întreaga lume, a fost adoptată Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Această convenție este unul din cele mai importante și cel mai elaborat document internațional adoptat la nivel internațional cu scopul de a preveni, combate și interzice tortura.

Convenția Împotriva Torturii a fost adoptată și deschisă pentru semnare, ratificare și aderare prin rezoluția 39/46 a Adunării Generale a ONU din 10 decembrie 1984. Aceasta a intrat în vigoare la data de 26 iunie 1987.

“În termenii prezentei Convenții, noțiunea de “tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane cu intenție, o durere sau suferință puternică, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obține de la această persoană sau cu care aceasta sau o terță persoană a comis un act sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de către un agent al autorității publice sau orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

Tortura, ar fi deci din această perspectivă o infracțiune ce implică o suferință fizică sau morală de origine oficială și practicată într-un anumit scop.

Această definiție este o interpretare a noțiunii de “tortură”, folosită adesea în alte instrumente internaționale precum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Convenția Europeană pentru apărarea Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale, Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii și Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante, ș.a., cât și în legislațiile interne ale diferitelor state , având ca scop delimitarea căror acțiuni de tratament dăunător pot fi atribuite actelor de tortură.

Prevederile acestui articol nu afectează acele instrumente internaționale sau legile naționale care conțin sau ar putea conține prevederi cu caracter mai larg.

Articolele din partea I-a reglementează obligațiile asumate de statele părți ale Convenției, respectiv:

Conform articolului 2, alineatul 1, fiecare stat parte va lua măsuri legislative, administrative, judiciare și alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea actelor de tortură pe teritoriul său.

În articolul 2, alineatul 2 se prevede faptul că nici o împrejurare excepțională oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura.

Articolul 4, alineatul 1 impune obligația fiecărui stat parte ca actele de tortură să fie incriminate și sancționate din punct de vedere penal.

De asemenea în partea I-a a Convenției este prevăzută inadmisibilitatea expulzării, respingerii sau extrădării persoanei către un alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la acte de tortură.

În articolul 5 se stabilesc măsurile necesare a fi luate de state, pentru a stabili competența în legătură cu infracțiunile de aplicare a torturii, tentativei de a practica tortura, precum și complicitatea sau participarea oricărei persoane la aceste acte.

Articolele 7 și 8 conțin prevederi referitoare la extrădarea unei persoane victime a unei infracțiuni de tortură.

Prevederile articolului 9 se referă la asistența juridică între statele părți în domeniul prevenirii și sancționarii actelor de tortură.

Articolul 11 impune obligația statelor de a exercita o supraveghere sistematică asupra regulilor, instrucțiunilor, metodelor și practicilor interogatoriului și asupra prevederilor privind paza și tratamentul persoanelor supuse oricărei forme de arest, deținere sau închisoare pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa, în vederea prevenirii oricăror acte de tortură.

În articolul 13 este prevăzut dreptul persoanei care pretinde că a fost supusă torturii de a se adresa cu plângere către autoritățile competente ale statului, respectiv posibilitatea de a se asigura protecția lui și a martorilor împotriva unei maltratări sau intimidări, datorită plângerii depuse sau dovezilor furnizate.

Articolul 14 al acordului privește dreptul victimei unui act de tortură de a obține o reparație și de a fi despăgubită în mod echitabil și adecvat, statul garantând mijloacele necesare pentru readaptarea sa completă și în cel mai scurt timp posibil.

La articolul 15 este stipulat faptul că fiecare stat parte va face în așa fel încât orice declarație, în privința căreia s-a stabilit că a fost obținută prin tortură, să nu poată fi invocată ca element de probă în nicio procedură, cu excepția cazului când este folosită împotriva persoanei acuzate de tortură pentru a arăta că a fost obținută o declarație.

Articolul 16 reglementează interdicția actelor care datorită intensității mai scăzute, nu constituie acte de tortură, dar constituie pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane degradante.

Partea a II-a Convenției este consacrată oraganizării și funcționării Comitetului împotriva Torturii, cât și procedurilor de control a respectării obligațiunilor asumate de statele părți a Convenției, cum ar fi prezentarea rapoartelor (art.19) și alte proceduri facultative: efectuarea anchetei (art.20 și 28), procedura de prezentare a comunicărilor statelor părți una față de alta (art.21) și procedura de prezentare a comunicărilor individuale (în cazul persoanelor particulare).

Articolul 24 prevede obligația Comitetului de a prezenta statelor părți și Adunării generale a ONU un raport anual asupra activității desfășurate în aplicarea Convenției mai sus menționate.

În partea a III-a a Convenției este dedicată dispozițiilor ce privesc semnarea, ratificarea și intrarea în vigoare a acesteia pentru statele părți (art. 28 și 32).

Instrumente internaționale împotriva torturii

Este evident că legislația internă și mecanismele statale de prevenire și combatere a torturii sunt principalele mijloace prin care fiecare stat trebuie să acționeze pentru a asigura aplicarea obligațiilor asumate prin documentele internaționale în acest domeniu. Totuși o însemnătate deosebită o are mecanismul internațional de protecție a drepturilor omului creat în conformitate cu prevederile acordurilor internaționale în vederea efectuării controlului asupra îndeplinirii normelor prevăzute de ele și cercetării acelor situații de încălcare a drepturilor omului.

Analizând acest domeniu al dreptului internațional, trebuie luate în considerație nu doar normele reflectate în convenții, dar și hotărârile organelor lor. Acestea fac parte integrantă a obligațiunilor asumate de statele ce au semnat convențiile.

Instrumentul de protecție a drepturilor omului în cadrul Organizației Națiunilor Unite include Comisia pentru Drepturile Omului ca organ subsidiar al Consiliului Economic și Social și șase comitete cu mandate și funcții de control, printre carese numără și Comitetul împotriva torturii (creat în baza Convenției ONU împotriva torturii tratamentelor și pedepselor inumane și degradante). Acesta din urmă are ca scop controlul și examinarea măsurilor întreprinse de state în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate în conformitate cu normele convenției mai sus menționat.

Comitetul împotriva torturii este format din zece experți de înaltă moralitate și care posedă o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului, care funcționează cu titlul personal, fiind aleși dintre candidații propuși de statele părți. Comitetul are competența de a examina rapoarte prezentate periodic de către statele părți asupra măsurilor adoptate în vederea protecției și garantării efective a drepturile recunoscute prin Convenția împotriva torturii, ca și asupra progreselor realizate în exercitarea acestor drepturi, indicând după caz factorii și impedimentele ce afectează aplicarea prevederilor respective. Comitetul poate primi și examina plângeri de la persoane sau grupuri de persoane, prin care se afirmă că anumite persoane sunt victime ale torturii. Dreptul de a înainta o astfel de plângere îl are fie victima, fie o persoana ce acționează în numele victimei încălcărilor prevederilor convenției. Comitetul examinează plângerea în două etape: mai întâi se verifică dacă plângerea este întemeiată, apoi cercetându-se esența ei. Pentru ca o plângerea să fie întemeiată aceasta trebuie să întrunească anumite condiții: să nu fie anonimă; să nu prezinte un abuz la dreptul de a înainta astfel de petiții; să fie înaintată doar după ce persoana a epuizat toate căile de atac din sistemul juridic intern.

Comitetul este împuternicit să aducă plângerea înaintată de persoana fizică la cunoștința statului membru, care la rândul său trebuie în timp de 6 luni să prezinte Comitetului explicații în scris referitoare la incidentul apărut și să demonstreze rezolvarea lui, dacă a avut loc. Pe lângă cele relatate Comitetul de asemenea poate efectua o anchetă confidențială pe baza probelor despre practicarea sistematică a torturii în statul membru. Această anchetă poate fi începută doar având o informație sigură, ce include dovezi amănunțite de comitere a actelor de tortură. Aceste informații pot veni chiar și de la Organizațiile nonguvernamentale (ONG), cu care Comitetul va ține legătură pe baza înțelegerii de păstrare a confidențialității vizitei. La sfârșitul acestor acțiuni Comitetul va lua decizia privind veridicitatea aplicării sistematice a torturii. O astfel de decizie cu toate recomandările anexate va fi transmisă statului în cauză.

Informațiile cu privire la anchetă se păstrează în deplină confidențialitate, dar după cercetare cu acordul statului-parte, Comitetul poate include o informație succintă în cadrul Raportului anual.

Mecanismele de protecție și măsurile întreprinse de Organizația Națiunilor Unite pentru acordarea de ajutor statelor în eforturilor lor pentru apărarea și promovarea drepturilor omului îi permit Organizației Națiunilor Unite să ocupe un rol de frunte în realizarea acestor obiective ale lumii. Concomitent, sistemul Organizației Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului se bazează pe susținerea structurilor regionale în acest domeniu, printre care și cele ce funcționează în cadrul Consiliului Europei, – “înființat în baza Statutului semnat la Londra la data de 5 mai 1949”.

Sistemul european de protecție a drepturilor omului juridic are la bază Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, adoptată la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei.

În vederea protecției drepturilor omului prin Convenție au fost create două instituții: Comisia Europeană pentru Drepturile Omului și Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, însă protocolul adițional nr.11 (STE nr.155) în vigoare din 1 noiembrie 1998 instituie o Curte Europeană unică a Drepturilor Omului prin fuziunea Comisiei și Curții, urmărindu-se astfel diminuarea complexității procedurii de control aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind, totodată, reduse în mod substanțial, durata sa precum și costurile antrenate de funcționarea mecanismului judiciar.

Conform Protocolului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului spre deosebire de cea precedentă este permanent și este format dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părți Contractante ale C.E.D.O. Acestui organ jurisdicțional i s-a conferit atât o competență contencioasă, cât și una consultativă. În baza noului sistem victimele torturii au acces direct la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, având dreptul de a depune o plângere împotriva statului care a comis încălcarea.

Conform art.35 al C.E.D.O., pentru admisibilitatea plângerilor individuale este necesar să se respecte anumite condiții de fond și formă, respectiv: plângerea să fie compatibilă cu dispozițiile Convenției, să fie fondată, să fie epuizate căile interne de atac (adresată fiind într-un termen de 6 luni de la data sentinței interne definitive), să nu fie anonimă, să nu fie un abuz la dreptul de petiționare.

În anul declarării cererii admisibile Curtea începe examinarea contradictorie a cauzei împreună cu reprezentanții părților și dacă este cazul, recurge la o anchetă. După soluționarea litigiului se va adopta o hotărâre definitivă ce va fi transmisă Comitetului de Miniștri care supraveghează punerea ei în executare.

Jurisprudența demonstrează că toate hotărârile Curții Europene pentru Drepturile Omului au fost executate. Acest lucru se datorează în principal faptului că neexecutarea unei hotărâri a Curții Europene pentru Drepturile Omului poate conduce, conform Statului Consiliului Europei și ulterior, conform Hotărârii Comitetului Miniștrilor la excluderea acestui stat din Consiliul Europei2. Nu putem considera însă că hotărârile organului de la Strasbourg se execută doar pentru ca statul să se mențină în Consiliul Europei, ci mai degrabă datorită autorității de care se bucură acest organ regional.

Dispoziția art.3 al CEDO prevede expres “interzicerea torturii”, în sensul că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. În cazul în care persoanele ce reprezintă puterea de stat admit încălcarea acestui drept protejat de C.E.D.O., guvernul statului respectiv va fi obligat să plătească victimei daune atât materiale, cât și morale, în baza unei decizii a Curții Europene pentru Drepturile Omului.

Conform prevederilor art.1 a Convenției Europene pentru Prevenirea Torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante “se instituie un Comitet European pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.

C.P.T. este compus dintr-un număr de membri egal cu numărul statelor semnatare ale Convenției, aleși de către Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei din candidații prezentați de fiecare stat-membru a Convenției. “Scopul CPT este cel de prevenire a torturii și a altor tratamente violente, reacționând mai curând la petițiile celor supuși actelor de tortură sau tratamentelor violente”.

C.P.T. poate vizita orice stat-parte la Convenție, aceste vizite purtând un caracter confidențial. În timpul vizitelor C.P.T., membrii lui pot vizita orice instituție unde sunt persoane private de libertate, deasemenea C.P.T. poate face anumite investigații pentru a stabili dacă persoanele ce sunt private de libertate sunt supuse torturii, statul-membru pe teritoriul căruia se desfășoară aceste vizite, acordându-i facilități pentru îndeplinirea sarcinilor acestui Comitet. După orice vizită efectuată C.P.T. întocmește un Raport ce include faptele constatate, care conține și recomandări pe care le apreciază ca necesar de a fi respectate de statul-parte inspectat.

Principalele principia ce stau la baza activității Comitetului sunt:

– Interdicția torturii și altor tratamente violente față de persoanele private de libertate are caracter absolut.

– Fundamental pentru toate comportamentele civilizate este atitudinea de repulsie față de tratamente violente.

– Tratamentele violente nu dăunează doar victimei, ci în aceeiași măsură degradează toți responsabilii autorităților statului ce le-au aplicat.

Tratamentele violente sunt în mare parte prejudiciabile autorităților naționale în ansamblul lor.

Deosebirile esențiale între Consiliul pentru Prevenirea Torturii și Curtea Europeană a Drepturilor Omului pot fi următoarele:

1) Curtea are ca principal obiectiv de a stabili dacă a avut loc sau nu o violare a C.E.D.O. și invers, scopul C.P.T. este de a preveni relele tratamente față de persoanele private de libertate, atenția fiind mai curând orientată spre viitor decât spre trecut.

2) Curtea nu intervine decât după ce a fost sesizată, iar C.P.T. activează din oficiu prin intermediul vizitelor periodice sau inopinate.

3) Curtea aplică și interpretează dispozițiile de fond ale unui tratat. C.P.T. aplică astfel de dispoziții de fond, dar poate apela la unele tratate, la alte acte internaționale sau la jurisprudență.

4) Ținând cont de natura și funcțiile sale, Curtea este compusă din juriști specializați în domeniul drepturilor omului. C.P.T. este compus nu numai din astfel de juriști, dar în egală măsură și din medici, experți în materie penitenciară, criminologi.

5) Activitatea Curții se extinde până la constatarea juridică contrarie cu privire la violarea sau absenței violării de către un stat a obligațiilor asumate ce decurg din Convenție. Constatările C.P.T. se extind elaborând un raport ce conține recomandări și sfaturi în baza cărora dialogul poate fi angajat. În cazul în care un stat neglijează aplicarea recomandărilor C.P.T., acesta poate face o declarație publică.

După cel de-Al Doilea Război Mondial au fost adoptate mai multe documente ce interzic tortura. Dar majoritatea acestora (declarații, tratate; rezoluții ale diferitor organe internaționale) nu prevăd nici un mecanism, care ar fi capabil de a asigura îndeplinirea acelor obligații, pe care le impun. Și chiar în situațiile când acest mecanism există, controlul internațional se efectuează deja după comiterea actelor de tortură.

În aceste cazuri, unde încălcările de regulă sunt ireparabile (nimic nu poate șterge suferințele victimei sau compensa în mod real consecințele negative fizice ori psihice) o importanță primordială capătă prevenirea, aceasta fiind în centrul atenției în ultimii ani.

În concluzie consider că reprezentanții oficiali ai statelor trebuie să înțeleagă că odată cu ratificarea unor documente internaționale de protejare a drepturilor omului, situația se schimbă radical. Eventuala victimă a torturii ar putea utiliza aceste instrumente pentru a-și apăra drepturile violate, pentru a repara prejudiciul moral ce i s-a produs și a pedepsi vinovatul. Chiar și în cazul în care victima nu va avea posibilitatea să depună plângerea în cadrul organismelor internaționale, practicarea torturii poate fi descoperită de Comitetul de Prevenire a Torturii, ce dispune de prerogative unor vizite inponita în orice loc de deținere, despre care există date că s-ar comite acte de tortură. Astfel, un reprezentat al autorității publice, care nu-și perfecționează metodele de lucru și continuă să aplice tortura, va fi pedepsit penal pentru acțiunile sale și nu va mai putea activa în cadrul organului în care-și exercită funcția.

Capitolul III. Interzicerea torturii în sistemul de drept intern

3.1. Reglementarea torturii în România

Într-un stat de drept prerogativele de legiferare revin autorităților publice reprezentative, instituite prin voința poporului, acestea adoptând norme general obligatorii întemeiate pe suveranitatea statului. Astfel se formează sistemul de drept intern al statutului, corespunzător nevoilor și realităților sociale de la acel moment, intereselor generale ale societății, nivelului corespunzător de dezvoltare și de cultură generală al populației.

Pe de altă parte, viața internațională presupune o cooperare și o colaborare a statelor independente în diverse domenii. În virtutea acestor necesități, statele instituie reguli comune, care se concretizează în tratate, acorduri, convenții, pacte. Astfel se formează un sistem de norme juridice ce fac obiectul dreptului internațional. Categoriile normelor dreptului internațional au un regim special și impun anumite măsuri în planul legislației interne, făcându-le prioritare asupra normelor dreptului intern.

Examinarea raportului dintre dreptul intern al României și dreptul internațional nu este posibil fără o analiză a prevederilor constituționale în domeniul protecției omului.

Constituția României prevede la art. 20 alin. 1 că “Dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Romania este parte”. La alineatul 2 al aceluiași articol este consacrat principiul aplicabilității directe a tratatelor internaționale la care România este parte în cadrul sistemului juridic intern „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Prevederile referitoare la drepturile și libertățile fundamentale derivă din evoluția istorică a lumii și a activităților unor întregi generații. Ele au căpătat recunoaștere internațională prin includerea lor în acte internaționale cu valoare universală. Astfel, prevederile constituționale menționate impun formula că prevederile actelor internaționale au aplicabilitate directă, confirmându-li-se statut de norme constituționale. Cu această ocazie, Curtea Constituțională a stabilit că principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional, tratatele internaționale ratificate și cele la care România a aderat, sunt parte componentă a sistemului ei juridic și devin norme ale dreptului intern.

Prin urmare, de fiecare dată când legislația internă se referă la drepturile și libertățile fundamentale interpretarea acestora urmează să fie asigurată prin prisma dispozițiilor constituționale și a tratatelor internaționale în materie de drepturi ale omului. În caz contrar, acestea riscă a fi supuse sancțiunii de neconstituționalitate, operându-se implicit principiul aplicării directe a prevederilor constituționale și ale tratatelor internaționale, care se bucură de supremație.

Supremația tratatelor internaționale în materie de drepturi ale omului rezultă direct din cuprinsul alin.(2) al art. 20 din Constituție, care stabilește că, “Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

În conformitate cu dispozițiile constituționale în vigoare una dintre violările cele mai cumplite ale demnității umane îl reprezintă actul de tortură, care are drept consecință, scăderea demnității victimei și aduce atingere capacității sale de a trăi și de a-și continua activitățile în mod normal. De aceea deschiderea universală a cadrului juridic internațional împotriva torturii a determinat România să adere la instrumentele internaționale în acest domeniu mai jos menționate:

Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluția nr. 217 A (III) din data de 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, semnată de România la data de 14 decembrie 1955, când, prin Rezoluția nr. 955 (X) a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost admisă în rândurile statelor membre; 

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la data de 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la data de 23 martie 1976, cf. art. 49, pentru toate dispozițiile cu excepția celor de la art. 41, care au intrat în vigoare la data de 28 martie 1966, pe care România la ratificat prin Decretul nr. 212 din data de 31 octombrie 1974, publicat în „Buletinul Oficial al României“, Partea I, nr. 146 din data de 20 noiembrie 1974.

 Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 39/46 din data de 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la data de 26 iunie 1987 conform dispozițiilor art. 27(1), Convenție la care România a aderat la data de 9 octombrie 1990, prin Legea nr. 19, publicată în „Buletinul Oficial al României“, Partea I, nr. 112 din data de 10 octombrie 1990

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată prin Legea 30/1994 și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din data de 31 mai 1994

Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (adoptată la 26 noiembrie 1987 la Strasbourg, e (ratificată prin Legea nr. 80 din 30 septembrie 1994, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 285 din 7 octombrie 1994).

La data de 24 septembrie 2003, România a semnat de asemenea Protocolul opțional la Convenția pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (Protocolul a fost adoptat la 18 decembrie 2002 în cadrul celei de-a cincizeci și șaptea sesiuni a Adunării Generale a Națiunilor Unite și a intrat în vigoare la 22 iunie 2006.

În concordanță cu prevederile instrumentelor internaționale nominalizate Constituția României proclamă în articolul 22 denumit Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, la alineatul 2, că “nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.

3.2. Tortura ca infracțiune

Există mai multe rațiuni de ordin general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze drepturile omului. În cadrul unui raport general al Consiliului Europei, Ralph Crawshaw a afirmat că „drepturile omului nu s-ar bucura decât de o protecție precară dacă ne-am limita la a le enumera ca pe tot atâtea dorințe pioase, fără a le integra în texte cu caracter constrângător din punct de vedere juridic”. Aceiași situație, ar apărea în cazul în care am dori prevenirea, combaterea torturii, dar legislația neavând referiri de interdicție a acestui tratament, ba chiar și dispunând de ele, nu ar prevedea sancțiuni pentru cei implicați în aplicare de tortură.

De aceea, în conformitate cu obligațiile asumate în cadrul tratatelor internaționale la care este parte, în România sancționarea actelor de tortură efectuate de către organele însărcinate cu exercitatea autorității publice a reprezentat o constantă.

La articolul 2671 din Codul Penal din 1969 al României, tortura era reglementată ca fiind fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Constituie forme agravate ale infracțiunii atunci când fapta a avut ca urmare o vătămare corporală, o vătămare corporală gravă ori moartea victimei. Nici o împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorități publice.

La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul Cod Penal. Acesta a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 și a fost publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 510 din 24 iulie 2009. În conformitate cu acesta, infracțiunea de tortură prevăzută de articolul 282 reprezintă fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:

    a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;

    b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;

    c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;

d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.

Observăm că nu există deosebiri importante între vechea și noua reglementare a infracțiunii de tortura, legislația română în acest domeniu fiind constantă și în conformitate cu obligațiile asumate și definițiile date de acordurile internaționale la care România este parte.

Înfracțiunea prevăzută la articolul 282 din Noul Cod Penal face parte din Titlul IV ce cuprinde infracțiunile ce împiedică înfăptuirea justiției. Infracțiunile care împiedica înfaptuirea justitiei sunt o varianta specifica a faptelor penale, fapte socialmente periculoase ce se săvârșesc pe parcursul desfășurării activității judiciare prin nesocotirea unor obligații procesuale sau a unor garanții procesuale, împiedicând astfel înfaptuirea justiției.

Justiția reprezintă o valoare socială deosebit de importantă, de a carei nestingherită înfaptuire depinde întreaga ordine socială.

În chiar primul articol al sectiunii consacrate instantelor judecatoresti, Constitutia României, în capitolul VI- Autoritatea judecatoreasca – proclamă că justiția se înfaptuiește în numele legii și statueaza principiul potrivit caruia judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.

Înfaptuirea justitiei în sensul ei cel mai larg, reprezină activitatea instanțelor judecatorești de a cauta și de a stabili ceea ce este just în spețele concrete pe care aceasta le soluționează.

Activitatea de înfaptuire a justitiei se finalizeaza printr-o manifestare de vointa care îmbraca forma actului jurisdictional, act care se bucura în conditiile legii de autoritatea de lucru judecat. Potrivit Constitutiei, justitia se înfaptuieste în numele legii, ceea ce înseamna ca actul de justitie izvoraste din normele legale si forta lui executorie deriva din lege.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de tortură îl constituie valorile sociale privitoare la înfaptuirea justiției în tara noastra. Aceste valori sociale, reglementate de norme juridice, vor deveni ele însele raporturi juridice cu un continut complex de drepturi si obligatii conexe, la a caror ocrotire concură și legea penală.

Obiectul juridic specific al infracțiunii prevăzute de articolul 282 este complex, însumând pe lângă valorile sociale privitoare la înfaptuirea justiției precum și cele referitoare la demnitatea umană și respectarea acesteia în cadrul procedurilor judiciare.  

Obiectul material al infracțiunii mai sus prezentate îl reprezintă corpul persoanei supus actelor de tortură. Urmările actelor de tortură sunt supunerea acestuia la puternice suferințe fizice ori psihice.

În cazul subiectului activ al infracțiunii întâlnim mai multe situații. În primul rând întâlnim un subiect activ calificat reprezentat de funcționarul public ce îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Instigator sau complice în cadrul infracțiunii poate fi orice persoană, fără a fi necesar să îndeplinească vreo calitate.

De asemenea, poate fi autor al infracțiunii de tortură orice persoană, dar numai dacă aceasta acționează la instigarea sau cu consimțământul expres sau tacit al unui funcționar public ce îndeplinește exercițiul autorității de stat.

Coautoratul, în cazul infracțiunii de tortură, este posibil numai dacă subiecții activi nemijlociți au calitatea cerută de lege. Persoana juridică nu poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de articolul 292 din Noul Cod Penal.

      Subiectul pasiv principal al infracțiunii îl reprezintă statul , ca titular al valorii sociale ce este ocrotită îndeosebi, respectiv relațiile sociale privind buna desfășurare a activității de înfăptuire a justiției.

     În plan secund, subiect pasiv secundar este acea pesroană asupra căruia sunt săvârșite actele de tortură. Persoana fizică îi este astfel vătămată integritatea ei corporală sau psihică. În cazul în care actele de tortură sunt săvârșite asupra mai multor persoane, pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea concursului de infracțiuni, aflându-ne în situația în care se vor reține tot atâtea infracțiuni câte victime ale torturii sunt.

Infracțiunea de tortură este o infracțiune comisivă, elementul său material realizându-se printr-o acțiune. Acesta constă în provocarea de puternice suferințe fizice și psihice în scopul obținerii de informații sau declarații, în scopul pedepsirii unei persoane, de o intimida sau face presiuni asupra ei ori asupra unei terțe persoane, sau dintr-un motiv bazat pe orice formă de discriminare.

Urmarea socialmente periculoasă constă în principal în primejduirea bunei desfășurări a activității de justiție, fără ca, de regulă, să fie necesar să se ajungă la un asemenea rezultat.

În subsidiar, infracțiunea de tortură are drept urmare imediată și crearea de puternice suferințe fizice și psihice victimei actelor de tortură.

Raportul de cauzalitate, fiind o infracțiune de pericol, rezultă din materialitatea cauzei și nu trebuie dovedit.

Fapta penală mai sus descrisă este săvârșită cu intenție directă, intenția fiind calificată prin mobilul sau scopul în care a fost săvârșită infracțiunea, respectiv pentru a obține date sau informații, declarații, sau din orice motiv bazat pe o formă discriminare.

La alineatele 2 și 3 sunt prevăzute două forme agravante ale infracțiunii. Astfel, în primul caz este reținută forma agravată în cazul în care actele de tortură au avut drept urmare vătămarea corporală a victimei. În acest caz, nu se va reține concursul de infracțiuni, tortura absorbind infracțiunea de vătămare corporală.

La alineatul 3, urmarea imediată ce atrage forma agravată a infracțiunii îl reprezintă moartea victimei.

Ambele variante agravate se comit cu praeterintenție.

Tentativa la infracțiunea de tortură este posibilă și sancționată doar la forma de bază.

Infracțiunea de tortură se consumă la momentul comiterii faptei în varianta tip, putând fi comisă și în formă continuată, epuizându-se în acest caz după efectuarea ultimului act de executare.

La alineatul 5 al articolului 282 este prevăzut în mod expres faptul că nu pot fi reținute drept cauze justificative ale torturii existența oricărei împrejurări excepționale, chiar de este vorba de război sau amenințare cu războiul, instabilitate politică internă sau orice altă stare de excepție. De asemenea, nici ordinul superiorului sau al unei autorități publice nu poate justifica tortura, în vederea înlăturării răspunderii penale a făptuitorului.

3.3. România în viziunea C.P.T. (Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante)

Comitetul european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) a fost înființat în 1987 de Convenția cu același nume a Consiliului Europei (denumită în continuare "Convenția"). Conform articolului 1 al Convenției: "Se instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradant. Prin intermediul vizitelor, Comitetul examinează tratamentul persoanelor private de libertate în vederea întăririi, dacă este cazul, a protecției acestor persoane împotriva torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."

Activitatea CPT-ului este concepută ca parte integrantă a sistemului de protecție drepturilor omului al Consiliului Europei, punând în aplicare un mecanism extrajudiciar “proactiv” alături de mecanismul judiciar reactiv existent al Curții europene a drepturilor omului.

CPT-ul își implementează funcția, esențial preventivă, prin două tipuri de vizite – periodice și ad-hoc. În mod regulat sunt efectuate vizite periodice în toate statele Părți ale Convenției. În România ultima vizită periodică a avut loc în 2010, fiind programată o nouă vizită pentru anul 2014. Vizitele ad-hoc sunt organizate în acele state în care acestea par Comitetului că “sunt cerute de circumstanțe”.

Când efectuează o vizită, CPT-ul beneficiază de puteri extinse în virtutea Convenției: acces pe teritoriul statului implicat și dreptul de a se deplasa fără restricție, acces nelimitat în orice loc unde persoanele sunt private de libertate, inclusiv dreptul de a se mișca înăuntrul acestor locuri fără restricție, accesul la informații complete în locurile unde sunt ținute persoanele private de libertate, ca și la alte informații disponibile statului, care sunt necesare Comitetului pentru a-și îndeplini sarcinile.

Comitetul este în egală măsură îndreptățit să intervieveze în particular persoanele private de libertate și să comunice liber cu oricine crede că-i poate oferi informații utile.

Două principii fundamentale guvernează relațiile dintre CPT și Părțile la Convenție – cooperarea și confidențialitatea. În acest sens, trebuie subliniat că rolul Comitetului nu este de a condamna statele, ci de a le asista în prevenirea relelor tratamente asupra persoanelor private de libertate.

După fiecare vizită, CPT-ul întocmește un raport în care expune faptele constatate și include, dacă este necesar, recomandări și alte sfaturi pe baza cărora se dezvoltă un dialog cu statul implicat. Raportul vizitei Comitetului este, în principiu, confidențial. Totuși, aproape toate statele au ales să renunțe la regula de confidențialitate și să publice raportul.

În urma vizitei periodice efectuate de către CTP în România în anul 2010, la data de 12 aprilie 2011, la Strasbourg, a fost dat publicității raportul întocmit ce conține o serie de recomandări și sublinează de asemenea o serie de disfuncționalități constatate în țara noastră. În cele ce urmează voi prezenta principalele probleme întâlnite cu ocazia vizitei CTP și sugestii în vederea alinierii României la normele și obligațiile asumate prin convenție.

Astfel, CTP a subliniat ca în cazul persoanelor reținute de poliție este de o importață majoră, în vederea prevenirii torturii, respectarea a trei drepturi fundamentale, după cum urmează: dreptul persoanei în cauză la notificarea detenției ei către o terță parte aleasă de ea (un membru al familiei, un prieten, consultantul), dreptul de a avea acces la un avocat și dreptul de a solicita examinarea medicală de către un doctor ales de ea (suplimentar față de orice examinare medicală realizată de un doctor chemat de autoritățile polițienești). În opinia CPT-ului, aceste drepturi constituie trei garanții fundamentale împotriva relelor tratamente aplicate deținuților, care trebuie aplicate de la începutul privării de libertate, indiferent de cum este aceasta descrisă în sistemul legal în cauză (arestare, reținere).

În ce privește procesul de interogare, C.P.T-ul consideră că trebuie să existe reguli clare sau principii privind modul de realizare a interogatoriilor de către poliție. Acestea ar trebui să facă referire, printre altele, la următoarele probleme: informarea persoanei audiate asupra identității celor prezenți la interogatoriu, lungimea admisibilă a interogatoriului, perioadele de odihnă între interogatorii și pauzele din timpul interogatoriului, locurile în care ar putea avea loc interogatoriile, dacă deținutului i se va solicita să stea în picioare în timpul chestionării, interogarea persoanelor aflate sub influența drogurilor, alcoolului etc. Trebuie solicitată înregistrarea sistematică a orei la care interogatoriul începe și sfârșește, a oricărei solicitări făcute de deținut în timpul interogării și a persoanelor prezente în timpul fiecărui interogatoriu.

CPT-ul accentuează faptul că înregistrarea electronică a interogatoriilor poliției reprezintă o altă măsură utilă de siguranță împotriva relelor tratamente asupra deținuților.

O problemă pe care C.P.T.-ul a întâlnit-o în toate vizitele desfășurate în România o reprezintă suprapopularea și condițiile precare de detenție din țara noastră. Astfel toate celulele de poliție trebuie să aibă dimensiuni rezonabile pentru numărul de persoane pe care le adăpostesc, o iluminare adecvată (spre exemplu : suficientă pentru a putea citi, cu excepția perioadelor de somn) și ventilare. Ar fi de preferat ca celulele să aibă lumină naturală. Apoi, celulele ar trebui echipate cu mijloace de odihnă (de exemplu : un scaun fixat sau o bancă) iar persoanelor obligate să rămână peste noapte în custodie trebuie să li se pună la dispoziție saltele și paturi curate. Persoanelor din custodie trebuie să li se permită satisfacerea necesităților naturale la momentul dorit în condiții decente și de curățenie, să li se ofere condiții adecvate de spălare. Trebuie să li se dea mâncarea la ore potrivite, incluzându-se cel puțin o masă completă (de exemplu : ceva mai substanțial decât un sandwich) în fiecare zi. Întrebarea referitoare la ce înseamnă o dimensiune rezonabilă pentru o celulă a poliției (sau pentru alt tip de locuire pentru deținut/prizonier) este o chestiune dificilă. Când se face o asemenea analiză trebuie luați în considerare mulți factori. În orice caz, delegațiile CPT-ului simt nevoia unor principii generale în domeniu. Următoarea dimensionare (văzută ca un nivel de dorit și nu un standard minim) este utilizată în mod curent atunci când se analizează o celulă de poliție pentru o singură persoană care stă mai mult de câteva ore : 7 mp având cel puțin 2 m între pereți și 2,5 m între pardoseală și plafon.

În urma studiilor efectuate s-a arătat că în perioada imediat următoare privării de libertate există cel mai mare risc de intimidare și de aplicare a relelor tratamente fizice asupra persoanelor deținute. În consecință, posibilitatea persoanelor din custodia poliției de a avea acces la un avocat în timpul acestei perioade, reprezintă o garanție fundamentală împotriva relelor tratamente. Existența acestei posibilități va avea un efect de avertizare asupra celor care intenționează să maltrateze persoanele reținute, apoi, un avocat poate lua măsuri potrivite dacă, într-adevăr, relele tratamente apar.

Interzicerea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante include obligația de a nu trimite o persoană într-o țară unde există motive temeinice să se creadă că există pericolul real ca aceasta să fie supusă torturii sau tratamentului necorespunzător. În respectarea obligațiilor impuse prin convenție, este necesar ca autoritățile române să analizeze cu mare prudență o cerere de expulzare ce ar trimite un imigrant într-o țară despre care există date și indicii că se aplică tortura. Dacă un deținut imigrant (sau orice altă persoană lipsită de libertate) intervievat pe parcursul vizitei susține că urmează să fie trimis într-o țară unde există riscul să fie supus torturii sau relelor tratamente delegația C.P.T.-ului va verifica dacă declarația acestuia a fost adusă la cunoștința autorităților naționale competente și dacă i se acordă atenția cuvenită. În funcție de circumstanțe, delegația poate cere să fie informată cu privire la poziția deținutului și/sau să informeze deținutul cu privire la posibilitatea de a aduce problema la cunoștința Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

Totuși, având în vedere funcția esențială de prevenire a CPT-ului, Comitetul este înclinat să își concentreze atenția asupra problemei dacă procesul de luare a deciziilor în ansamblul lui oferă garanțiile potrivite împotriva trimiterii persoanelor în țări unde există riscul ca acestea să fie supuse torturii sau relelor tratamente. În acest sens, CPT-ul va dori să cerceteze dacă procedura aplicabilă oferă persoanelor implicate o posibilitate reală de a-și prezenta cazurile și dacă oficialii cărora li s-a încredițat rezolvarea acestui tip de cazuri au fost instruiți în mod corespunzător și au acces la informații obiective și independente privind situația drepturilor omului în alte țări. În continuare, având în vederea gravitatea potențială a intereselor aflate în joc, Comitetul consideră că împotriva unei decizii care implică îndepărtarea unei persoane de pe teritoriul unui stat ar trebui să se poată face recurs la un alt organ independent înainte de executarea acesteia.

Bibliografie

Acte Normative

1. Constituția României din 1991, revizuită și republicată în Monitorul Oficial Nr. 767 din 31 octombrie 2003

2. Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicat în Buletinul Oficial nr. 79 și 79 bis din 21 iunie 1968

3. Noul Cod Penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 și publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 510 din 24 iulie 2009

4. Legea 187/2012 privind punerea in aplicare a Noului Cod Penal

Tratate, cursuri, monografii, publicații

5. Amnesty International, Amnesty International Report 2009 (London, AIP, 2009).

6. Ciucă A., Standarde internaționale privind protecția împotriva torturii, Revista Romana de Bioetica, vol. 2, nr.3, iulie-sept.2004,

7. Donna Gomien; Senoir Researcher ““Preveting torture”,Strasbourg, 2001,

8. “Drepturile Omului și Poliția” , selecțiuni din actele seminarului de la Strasbourg (6-8 decembrie 1995), Ed.R.A.”Monitorul Oficial”, București, 1997

9. Iacopino V., “Treatment of survivors of political torture: commentary”, The Journal of Ambulatory Care Management, 1998,

10. Macovei M. “Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului” vol.II, Ed.Polirom, București, 2001

11. Normele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante, Strasbourg, 2010

12. Popa V., C.Copeți, I.Adamescu “Drepturile Omului”, Ed.Presa Universitară Română, Timișoara, 1994

13. Preventing Torture” A handbook for OSCE field stag Warsaw, 1999,

14. Reynaud A., “Les droits de l΄homme dans les prisons”, les éditions du Conseil de l΄Europe, 2012

15. Stăncescu M., I.Marinache, A.M.Bojian “Documentele internaționale privind combaterea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante”, Ed.R.A.Monitorul Oficial, România, 1998

16. Udroiu M., Fișe de Drept Penal.Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2014

17. Un mecanism pentru prevenirea torturii și tratamentelor inumane și degradante, Apador –CH, București, 2008

18. Une visite du CPT- De quoi s΄agit-il ? Les éditions d’ association pour la prévention de la torture, Genève, mai 2011

19. Vida I., “Drepturile Omului în reglementările internaționale”, Ed.Lumina-Lex, București, 1999

Bibliografie

Acte Normative

1. Constituția României din 1991, revizuită și republicată în Monitorul Oficial Nr. 767 din 31 octombrie 2003

2. Codul Penal al României adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicat în Buletinul Oficial nr. 79 și 79 bis din 21 iunie 1968

3. Noul Cod Penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 și publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 510 din 24 iulie 2009

4. Legea 187/2012 privind punerea in aplicare a Noului Cod Penal

Tratate, cursuri, monografii, publicații

5. Amnesty International, Amnesty International Report 2009 (London, AIP, 2009).

6. Ciucă A., Standarde internaționale privind protecția împotriva torturii, Revista Romana de Bioetica, vol. 2, nr.3, iulie-sept.2004,

7. Donna Gomien; Senoir Researcher ““Preveting torture”,Strasbourg, 2001,

8. “Drepturile Omului și Poliția” , selecțiuni din actele seminarului de la Strasbourg (6-8 decembrie 1995), Ed.R.A.”Monitorul Oficial”, București, 1997

9. Iacopino V., “Treatment of survivors of political torture: commentary”, The Journal of Ambulatory Care Management, 1998,

10. Macovei M. “Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului” vol.II, Ed.Polirom, București, 2001

11. Normele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante, Strasbourg, 2010

12. Popa V., C.Copeți, I.Adamescu “Drepturile Omului”, Ed.Presa Universitară Română, Timișoara, 1994

13. Preventing Torture” A handbook for OSCE field stag Warsaw, 1999,

14. Reynaud A., “Les droits de l΄homme dans les prisons”, les éditions du Conseil de l΄Europe, 2012

15. Stăncescu M., I.Marinache, A.M.Bojian “Documentele internaționale privind combaterea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante”, Ed.R.A.Monitorul Oficial, România, 1998

16. Udroiu M., Fișe de Drept Penal.Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2014

17. Un mecanism pentru prevenirea torturii și tratamentelor inumane și degradante, Apador –CH, București, 2008

18. Une visite du CPT- De quoi s΄agit-il ? Les éditions d’ association pour la prévention de la torture, Genève, mai 2011

19. Vida I., “Drepturile Omului în reglementările internaționale”, Ed.Lumina-Lex, București, 1999