Idea de Nationalitate In Opera Lui Octavian Goga

LUCRARE DE LICENȚĂ

NAȚIONALISMUL

IDEEA DE NAȚIONALITATE IN OPERA LUI

OCTAVIAN GOGA

CUPRINS

Introducere

Capitolul I.- Universul doctrinelor politice

I.1.-Constituirea doctrinelor politice

I.2.-Conceptul de doctrină politică

I.3.-Doctrinele politice în epoca modernă

Capitolul II.- Naționalismul între doctrinele politice contemporane

II.1.-Scurt istoric

II.2.-O nouă fază a naționalismului

Capitolul III.- Naționalismul românesc: o ideologie a integrării și mobilizării

III.1.-Perioada interbelică și al doilea război mondial

III.2.-Comunismul postbelic

III.3.-După căderea comunismului

Capitolul IV.- Ideea de naționalitate în opera lui Octavian Goga

IV.1.-personalitatea lui Octavian Goga

IV.2.-Scriitorul, factor al dezvoltării naționale

IV.3.-Matricea țărănească

IV.4.-Elitele

IV.5.-Intransigență, morală și criticism

IV.6.-Ideea națioanlă

Bibliografie

Introducere

Politica a devenit un subiect de larg interes social, iar oamenii se referă la un domeniu ce implică viața individuală și colectivă, adesea destinul indivizilor și colectivităților. O particularitate a politicii este aceea că poate fi, în același timp, credibilă și incredibilă, expresie a realului, dar și produs ori efect al imaginarului.

În știința și arta politicii, pentru că politica poate fi , adesea, știința și arta de a influența, de a convige și de “a obține” ceva, se combină, în proporții mereu variabile, stări emoționale și motivații raționale.Pe acest teren, mai mult sau mai puțin fertil, se cultivă obstinant și meșteșugit promisiuni și speranțe, iluzii și mituri.

Ambivaleța și ambiguitatea sunt moduri de a fi și a acționa ale politicii și ale politicienilor, iar sfera și conținutul politologiei, funcția ei socială rezidă în analiza și descifrarea unui proces clădit pe” nisipurile mișcătoare ale intereselor”.

“ Politica poate fi rațională și reprezintă o reușită pentru unii doar în măsura în care devine obsesivă, mitică, generatoare de emoții pentru câțiva sau pentru toți ceilalți. La rândul ei, latura simbolică a politicii necesită și ea o vie atenție, pentru că oamenii nu se pot cunoaște reciproc dacă nu știu ceea ce fac, ceea ce-i înconjoară și-i hrănește. Omul creează simbolurile politice și acestea îl susțin și îl dezvoltă sau îl pervertesc”.

Analiza generală a fenomenelor politice în istoria umanității pornește de la ideea că fenomenul politic este o necessitate a vieții sociale și constituie elemental transformator în procesul politico-social evolutiv al omenirii. Exercițiul funcției politice și sociale se află într-o veșnică evoluție; și fiecare fază a acestei evoluții necesită o anumită modaliate de a aplica “ politica”; ea corespunde existenței sau apariției unor fenomene politice în contradicție cu atmosfera reală a epocii. Există un raport de simultaneitate între evoluția realității sociale, politice, economice, și culturale și evoluția modalității de a lua în considerare viața și interpretările sale. Realitatea nu poate să fie apreciată după un criteriu rigid, absolut, ci relativ. Nu există formule panacee, ci doar formule aplicabile unui anumit mediu, unei anumite epoci, unei anumite mentalități sau unui anumit grad de evoluție.

Politica, în societătile omenești, reprezintă imaginea concretă, evoluată și sociologică a funcției naturale de protecție și apărare sau de adaptare, exersată de minoritățile conducătoare. Fenomenul politic este o consecință logică și deseori fatală a stării politice, sociale sau economice precare a unei anumite societăți. El poate avea efecte salutare sau nefericite, însă întotdeauna apare ca o necesitate imperioasă a societății politice. În același timp, fenomenul politic nu se poate realiza decât în cadrul unei societăți politice, întrucât el vizează să schimbe ordinea politică existentă.

Societatea politică este definită de trei trăsături esențiale: în primul rand, aceasta este creată de natura umană; indiferent de pericolele pe care o societate politică puternică și deviată de la cursul său normal le poate prezenta ființei umane, dezvoltarea armonioasă a acesteia nu se poate realiza în afara mediului social politic. În al doilea rand, societatea politică este o societate generală; ea nu se confundă nici cu inchiziții, nici cu bresle de indivizi care vizează finalități particulare, ci constituie societatea tipică politico-socială organizată. În al treilea rand, având în vedere finalitatea sa- realizarea bunăstării omului- societatea politică se evidențiază prin ordinea morală; această ordine morală trebuie să constituie baza și linia de conduită a membrilor societății politice.

Dacă puterea politică se poate baza întotdeauna pe forță, pentru a impune dorința prin care relațiile sociale se află sub influența purei predominante a mijloacelor materiale, fenomenul politic se bazează pe expresiile imateriale, ideale ale unei societăți. Țesutul său conjunctiv este format din elemente culturale și din aspirațiile unei societăți în formare chiar în mijlocul grupului politico-social determinant. Astfel spus, puterea politică este stadiul evident al unei societăți în mișcare, ce caută noi condiții de viață și de echilibru.

Procesele și evenimentele politice sunt fapte de viață la care oamenii asistă sau iau parte direct; pornind de la anumite interese, ei sunt promotori ai evenimentelor, se integrează acestora sau le observă ca martori. În genere, viața politică este oglinda confruntării ideilor politice.

Capitolul I

Universul doctrinelor politice

I.1- Constituirea doctrinelor politice

Pentru vechii greci, polis însemna cetatea împreună cu regulile de administrare a acesteia, atât în timp de pace cât și de război; desigur, polis-ul presupunea și locuitorii cetății, dar aceștia se identificau în asemenea măsură cu cetatea, încăt părea de la sine înțeles faptul că orice discurs care avea în vedere viața lor, implica polis-ul, după cum, orice schimbări intervenite în structura acestuia determinau destinul fiecărui cetățean. De aceea, în sens larg, prin doctrină politică se poate înțelege orice idee, dezbatere cu privire la polis cuprinse în lucrările de istorie ori filosofie politică ale Antichității (Tucidide, Homer, Platon, Aristotel ori Cicero), viziunea și soluțiile adoptate de clasa politică. Acestea erau acceptate ca atare datorită caracterului incontestabil al ierarhiei sociale, care era considerată de netăgăduit fiind dată în virtutea meritelor, a strămoșilor ori a altor temeiuri. Dacă putem vorbi despre o origine sacră ( în sensul natural sau dobândit) a ierarhiei, atunci și deciziile politice stau sub aceeași încărcătură, având statut de normă imperativă. Suntem departe de vremea primordialității luptei pentru putere mundană, în prim plan aflându-se preocuparea de a asigura armonia cosmică, integrarea în coordonatele acesteia și, astfel, atragerea bunăvoinței zeilor.

În timp, o dată cu desacralizarea vieții sociale, asistăm la secularizarea puterii politice, deci la relativizarea treptată a ierarhiei și, prin aceasta, la legitimarea regulilor

intramundane care fac posibilă rescierea, adaptarea, contestarea concepțiilor politice. Însăși puterea pierde caracterul de atribut imuabil, putând fi schimbați subiecții clasei conducătoare. Sigur că acest proces a fost unul complex, deoarece erau în joc credințe, cutume sau tradiții. Dar îndată ce masele au început să simtă că organizându-se pot obține, treptat-treptat, înlesniri ale vieții lor, șirul evenimentelor nu a mai putut fi oprit.

Primele „partide” erau și purtătoarele primelor „doctrine politice”, chiar dacă structura lor era incomparabil mai simplă decât cea a doctrinelor contemporane.

Amintim „partida” patricienilor și pe cea a plebeilor- revendicând, evident, respectarea ierarhiei sociale, respectiv, condiții mai bune de trai; apoi lupta între ghelfi și ghibelini în cetățile italiene ale Renașterii timpurii, vizând supremația uneia asupra celorlalte, avantaje economice și militare; în Anglia este de notorietate lupta între catolici și puritani atât pentru tron cât și pentru independența față de Papalitate( sfere de influență, ritualuri, norme). Toate acestea au condus la apariția instituției opoziției (sec.18-19), deci la configurarea pe scena politică a două grupuri rivale: tradiționaliștii( care erau, de obicei, bogații, deținătorii puterii și, prin aceasta ai monopolului constrângerilor) și reformatorii( într-un fel sau altul, aceștia sunt cei mulți, dezmoșteniții, masele, sărăcimea – culminând în timpul Revoluției Franceze de la 1789; sau, de la un timp, industriașii, bueghezia, dorind să impună valorile unei lumi dinamice în fața tradiției europene; în secolul XX, putem întâlni abili conducători care manipulează interesele celor mulți și vulnerabili penru a obține puterea în scopuri personale sau care, induc maselor motivații, desigur deloc străine acestora,dar neajunse în chip natural, într-o etapă incendiară – pentru a le determina să lupte pentru scopurile acestei minorități).

Dincolo de interesele imediate, revendicările acestor „partide” pot fi grupate în jurul a două mari teme: libertate (presupunând șanse pentru toți, fructificate în funcție de merite și abilități), respectiv egalitate (adică drepturi pentru cât mai mulți, cu o diminuare a libertății, a resurselor).

Gaetano Mosca a definit factorii de care depinde apariția doctrinelor politice în funcție de:

a- gradul de maturizare a unui popor sau tipul clasei politice

b- instituțiile politice existente ( instituții orientate predominant spre apărare, atac sau gestiunea societății), tipul de organizare politică.

După aceste criterii, putem defini regimul politic dominant în acea țară. De exemplu, democrația sau totalitarismul numai sunt astăzi simple puncte de vedere, posibilități, doctrine, ci regimuri politice, deci cadre de referință, contexte pentru doctrinele politice.

Într-un stat democratic, este cu putință exersarea oricărei doctrine abordate de partidele existente, cu excepția extremelor, pe care le sancționează. Totalitarismul, în schimb, favorizează tocmai aceste extreme, ca doctrine unice.

I.2- Conceptul de doctrină politică

Etimologia termenului de doctrină provine din verbul latinesc „doceo-docere”, care semnifică „ a învăța” pe cineva; de aici substantivul latin „doctrina”, adică „învățare”, „învățătură” sau „a informa”, „a încunoștiința”, „a arăta”.

În viziunea celor mai mulți politologi, sociologi, filosofi și istorici, noțiunea de doctrină politică apare ca un sistem coerent de idei, care, pe temeiul unor principii, interpretează realitatea înconjurătoare, reflectând poziția și interesele unor grupuri și categorii sociale sau pe cele aparținând chiar unor comunități umane, printre care se regăsesc,uneori, și minorități etnice.

Doctrina politică poate fi, deci, definită ca o concepție coagulată referitoare la organizarea și conducerea societății pe baza unor principii și reguli călăuzitoare; doctrinele politice s-au constituit sub forma unor concepții elaborate și argumentate cu privire la puterea politică, la conținutul și mecanismele ei de exercitare, la rolul instituțiilor, organizațiilor și clasei politice, la raporturile dintre guvernanți și guvernați.

Rolul primordial al oricărei doctrine politice rezidă în a formula și a propune idealuri și programe de activitate, în a explica, argumenta și justifica, în mod credibil, atitudinile și manifestările grupurilor și categoriilor sociale sau pe cele ale comunităților umane,dar,se înțelege, și conduita conducătorilor partidelor și organizațiilor politice dintr-o anumită țară.

Doctrinele politice s-au grupat în două mari categorii.

În primrganizarea și conducerea societății pe baza unor principii și reguli călăuzitoare; doctrinele politice s-au constituit sub forma unor concepții elaborate și argumentate cu privire la puterea politică, la conținutul și mecanismele ei de exercitare, la rolul instituțiilor, organizațiilor și clasei politice, la raporturile dintre guvernanți și guvernați.

Rolul primordial al oricărei doctrine politice rezidă în a formula și a propune idealuri și programe de activitate, în a explica, argumenta și justifica, în mod credibil, atitudinile și manifestările grupurilor și categoriilor sociale sau pe cele ale comunităților umane,dar,se înțelege, și conduita conducătorilor partidelor și organizațiilor politice dintr-o anumită țară.

Doctrinele politice s-au grupat în două mari categorii.

În prima s-au concentrat doctrinele politice, care concep organizarea și conducerea societății în mod democratic; aici intră: liberalismul și neoliberalismul, conservatorismul și neoconservatorismul, social-democrația și democrația creștină, cea din urmă fiind rebotezată cu denumirea de populară. În secunda categorie au fost incluse doctrinele politice care concep organizarea și conducerea societății în mod dictatorial și totalitar; aici își au locul: fascismul și neofascismul, nazismul și neonazismul, comunismul de tip marxist-leninist; acestor doctrine, dezavuate de popoare, li s-au alăturat și concepții înrudite cu ele, precum: rasismul, elitismul și militarismul. În rândul doctrinelor politice se înscrie și tehnocrația (teorie de graniță între cele două mari categorii amintite mai sus), naționalismul, ecologismul, acestea din urmă fiind specifice epocii actuale.

Nu putem spune dacă o doctrină e bună sau nu atâta timp cât nu este aplicată. Pe de altă parte, chiar aplicarea implică uneori costuri umane inacceptabile.

Orice doctrină politică a fost și este dublată de o doctrină economică. Dacă doctrinele politice din prima categorie – cele ce concep organizarea și conducerea societății în mod democratic – se bazează pe economia de piață liberă, doctrinele politice din a doua categorie – cele ce apelează la sistemul totalitar – preferă economia centralizată și intervenția statului dictatorial în acest domeniu., inclusiv în desfășurarea procesului de producție și în sfera forței de muncă.

Doctrinele politice au un caracter istoric, fiecare susținând un anumit set de valori în funcție de ideologia de la care a pornit. Ele reprezintă un ansamblu de teze sau de cunoștințe coerente, călăuzite de un principiu unificator sau de un set de principii de transformare a societății, organic unite și intercondiționate; acestea evoluează și tind să orienteze realitatea politică în lumina unor valori care exprimă interese și opțiuni sociale, economice, ideologice similare, specifice unui grup, unei categorii sociale sau unei clase sociale, într-un anumit timp istoric.

Virgil Madgearu susținea că „ elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o concepție asupra situației sociale sau/și asupra evoluției sociale și un ideal social”.

Doctrina politică apare ca o configurație ideală, în sensul de formulare a unor concepții ce urmăresc efecte asupra dezvoltării societății, influențând luptele socio-politice pe termen mai lung sau mai scurt, pe plan național sau internațional. Practica a dovedit că particularizarea doctrinelor politice într-un context social determinat, este influentă și activă în măsura în care oamenii care exercită puterea le asimilează și le transformă în principii de acțiune, de modelare a dezvoltării sociale, economice și politice.

Doctrinele politice se arată a fi îndeplinit sau a exercita roluri progresiste, conservatoare sau retrograde, în funcție de interesele exprimate, de țelurile și valorile ce le călăutesc. Aproape orice doctrină politică este dinamică, se dezvoltă în raport cu viața socială, altfel, se osifică, devine dogmă sau se poate transforma în utopie.

La final,se impun câteva observații generale cu privire la doctrinele politice: în primul rând, fără excepție, au un caracter istoric, fiecare susținând un anumit set de valori în funcție de ideologirea de la care a pornit; în al doilea rând, fundamentarea teoretică și aplicarea practică a doctrinelor politice au cunoscut și cunosc diferențieri și deosebiri, mergând, uneori, până la separări și sciziuni doctrinare și la diverse variante; în al treilea rând, între unele doctrine politice apare, câteodată, un transfer de teze și de principii ca rezultat al adaptării la realitățile social-istorice și astfel nici una dintre ele nu rămâne „pură”; în al patrulea rând, doctrinele politice nu au și nu pot avea un caracter de universalitate; în fine, în al cincilea rând, privită în ansamblu, evoluția, în timp, a doctrinelor politice oglindește istoria „ performanțelor sau a contraperformanțelor socio-umane ale fiecăreia în parte și ale tuturor laolaltă.”

Pentru termenul de doctrină politică se dovedesc ademenitoare și considerațiile formulate de către Francois Châtelet și Evelyne Pisier. Ei susțin că, în vreme ce concepția politică diferă de ideologie, o doctrină politică include și pe prima și pe secunda; ea degajă, totodată, și „o viziune prescriptivă sau programatică de natură dogmatică”

I.3- Doctrinele politice în epoca modernă

În intervalul cuprins între sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XX, știința polică a cunoscut o susținută dezvoltare, chiar o înflorire fără precedent. În context se vor forma și afirma primele doctrine politice în accepțiunea modernă a termenului. Pe linia tradițiilor istorice și în conexiune cu realitățile timpului, în plină epocă a modernizării s-a impus atenției și s-a aflat în centrul confruntărilor teoretice problema fundamentală a organizării și a conducerii societății în noile condiții social-economice și culturale.

Trebuie precizat că fiecare opțiune teoretică considera că proiectul propus de către exponenții ei exprima adevărata și singura cale, pe care se cerea să se înscrie, în viitorul apropiat, viața economică și social-politică dintr-o țară și, în genere, cea a popoarelor lumii.

Fiecare doctrină politică s-a aflat, de regulă, într-un anumit raport cu o anumită ideologie. Oricare dintre doctrine reprezintă „ latura cea mai sistematică și mai coerent elaborată din cadrul unei ideologii”. Ideologia se înfățișează ca o noțiune cu caracter mai general decât doctrina, evidențiindu-se modalitatea ei universalistă de a interpreta realitățile social-politice.

Se apreciază că, de fapt, au existat și continuă să dăinuie doar trei ideologii politice fundamentale- conservatorismul, liberalismul și socialismul- restul fiind „ derivate sau combinate teoretice sau istorice ale lor”- susținea Alina Mungiu-Pippidi.

Virgil Măgureanu, într-un capitol al unei culegeri de studii sociologice, pledează în favoarea următoarelor situații: din punct de vedre al pozițiilor față de schimbările în societate, ideologiile politice s-ar grupa în patru mari categorii. În prima intră -ideologiile politice conservatoare-, care apără ordinea politică și social-economică existentă în orice societate și în oricare epocă; în secunda se regăsesc –ideologiile politice revoluționare, care susțin realizarea unor schimbări de perspectivă în ordinea politică și social-economică din perioada dată; în cea de a treia se includ –ideologiile politice reformiste- care consideră necesare modificări treptate și graduale în societate, menite să perfecționeze sistemul respectiv și nu să-l schimbe; în cea de a patra categorie se află –idelogiile politice extremiste- care militează pentru o schimbare totală a ordinii existente prin utlizarea unor mijloace ilicite ca: teroarea și violența fizică. Din combinațiile acestora –atât pe verticală cât și pe orizontală –au rezultat deja, până în prezent, mai multe „variante regionale ale ideologiilor politice radicale” ca: stalinismul, maoismul, castrismul, anarhismul, extrema stângă și altele.

Chiar dacă nu au generat o mișcare consistentă, anarhiștii au influențat alte credințe politice: au subliniat natura coercitivă și distuctivă a puterii politice; tendințe libertariene atât în cadrul noii stângi cât și a noii drepte. Asociat cu virtuți ca: individualismul, participarea, descentralizarea, egalitatea.

Capitolul II

Naționalismul între doctrinele politice contemporane

II.1- Scurt istoric

Termenul de „națiune” provine din latinescul nasci=a fi născut și a fost folosit începând cu secolul XIII, desemnând pe cei născuți din acceași părinți; aceasta conferea sentimentul apartenenței la un grup, solidaritatea cu alții asemănători și, în consecință, înlătura senzația de singurătate. Remediu împotriva sentimentului alienării, dezrădăcinării, „aruncării în lume”. Prin urmare, la începuturi, nu avea un sens politic.

Fenomenul numit azi, naționalism a apărut cu mult înainte, la vechii greci care clasificau popoarele în funcție de distanța care îi despărțea de acestea; cei mai apropiați erau prieteni, pe măsură ce distanța care îi despărțea creștea, prietenia devenea neutralitate sau chiar dușmănie. Mobilul era convingerea că doar grecii reprezentau un popor cu adevărat valoros și demn, deci, cei apropiați erau influențați de ei, în timp ce popoarele îndepărtate nu resimțeau efectele vecinătății, manifestându-se ostil.

În termenii cei mai generali, doctrina politică a naționalismului, derivată din conceptul de națiune și din rațiuni ale interesului național, are o accepțiune specifică, desemnând, de obicei, politica independenței economice și politice, cauza apărării suveranității naționale, cauza progresului și prosperității propriei națiuni și propriului stat. Naționalismul își găsește echivalența și în conștiința apartenenței la un anumit popor, la un anumit mediu social, politic, cultural, ceea ce la nivel psihosocial, ideologic, devine patriotism.

Ca doctrină politică, naționalismul întrunește conotații specifice în funcție de stadiul istoriei unui popor sau altuia, de obiectivele sau scopurile forțelor social-politice care le promovează. Recursul la istoricitate, la condițiile geopolitice de exprimare efectivă și de influență reală, se cere a fi neapărat prezent în cadrul abordării naționalismului ca doctrină politică. Rolurile acestei doctrine au fost și sunt încă (vor fi și în secolul al XXI-lea) benefice, pozitive pentru destinul național și contextul internațional, dar și malefice, negative. Una este a susține cauze naționale fără a încălca drepturi și aspirații ale altora (națiuni, naționalități, etnii) și altceva a „trece peste orice”, a diminua și anula interesele și aspirațiile altora.

Montesquieu susține că spiritul unei națiuni este determinat de geografie, de climă, de plasarea spațială. Acestea îi determină modul de gândire, stilistica acțiunilor, caracterul războinic sau tolerant, tipul de prietenii sau de cultură pe care îl poate genera. ( Spiritul legilor )

Punctul de plecare al naționalismului îl constituie formarea națiunilor în secolul XVIII-XIX, „motorul” răspândirii idealurilor naționale este conferit de Revoluția Franceză de la 1789, iar „momentul de culminație” este atins după primul război mondial, când harta politică a Europei își modifică înfățișarea, prin pulverizarea imperiilor multietnice și apariția unor state naționale. Revoluția Franceză are loc „în numele „națiunii”, prin acest termen desemnându-se poporul, majoritatea lipsită de drepturi elementare. Se discută despre „suveranitatea populară”, despre „poporul care trebuia să-și asigure autoguvernarea”. Prin urmare, „națiunea” este opusă clasei privilegiate, „națiunea” este a treia stare. În același timp, națiunea este numele generic al francezilor în opoziție cu englezii, victimizând poporul care, acum, trebuia să se ridice să-și redobândească demnitatea și măreția.

Problema națiunilor se pune tot mai acut, ca urmare a luptei împotriva imperiilor multinaționale în special împotriva lui Napoleon care încercase să impună în Europa cultura franceză. În general, a fost o luptă a clasei de mijloc care se ridică și încearcă să-și formuleze o identitate proprie, diferită de cosmopolitismul nobililor. Se dezvoltă educația primară, comunicarea de masă, astfel încât transmiterea ideilor naționaliste se realizează cu o mare rapiditate.

Secolul al XIX-lea a fost denumit secolul națiunilor, al descoperirii caracteristicilor definitorii națiunilor europene, secolul formării statelor naționale. Are loc descoperirea folclorului – ca și cultură profundă,(în comparație cu accepțiile peiorative de până atunci), are loc o reconsiderare a istoriei, în special din perspectiva prezenței maselor. Traducerea cărților de cult în limbile naționale releva bogăția acestora și dă un impuls creației culturale în aceste limbi. Aceasta duce la constituirea unei conștiințe naționale care va alimenta mișcările naționaliste.

În secolul XX asistăm la o intensificare a fenomenului, se întețesc mișcările anticoloniale în Africa, Asia, America Latină; mișcările marxiste au folosit apeluri naționaliste, apar lupte între țările pretins comuniste: dispute URSS-China; China-Vietnam; Vietnam-Cambodgia, ”vechile antagonisme dintre națiuni s-au dovedit mai puternice decât supunerea față de o ideologie comună”; dezintegrarea URSS; mișcări separatiste: bașcii, scoțienii și galezii, Irlanda de Nord, Sicilia; revigorare după căderea comunismului: „Serbia Mare”, „Albania Mare”, „România Mare”.

Nu este mai puțin adevărat că națiunile își datorează existența și dezvoltarea lor, inclusiv procesului de industrializare și formare a societăților moderne.

Apărută sau configurată mai puternic în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, o dată cu formarea primelor națiuni moderne și în procesul consolidării statelor naționale, doctrina naționalismului a căpătat semnificații diverse și adesea contradictorii în secolul al XX-lea. Tentațiile de acaparare manifestate de statele puternice, subjugarea economică și politică a unor națiuni, aspirațiile către libertate, prosperitate și independență națională, statală au înscris în istorie o anumită dinamică a agresivităților , au generat confruntări și războaie, „ajungerea la extreme”.

Gradul diferit de intensitate și de întrepătrundere dintre convingerile democratice și etnice, raportul dintre convingerile democratice și naționalism și măsura națională a manifestărilor sale în plan politic generează diferențieri în spațiul doctrinei naționaliste. Atunci când naționalismul are drept fundamente umanismul, democrația și raționalitatea și când servește progresul și dezvoltarea general umană, doctrina și acțiunea politică naționalistă au caracter pozitiv. În caz contrar, exacerbarea sentimentului național, care ia forma intoleranței, agresivității și violenței față de alte grupuri etnice, popoare sau națiuni, are un caracter distructiv, transformându-se într-o doctrină extremistă, șovină, xenofobă, în contrasens cu spiritul și manifestările civilizației umane, cu drepturile omului și cetățeanului, cu spiritul modern al raporturilor dintre națiuni. În acest sens, harta politică a lumii relevă aspecte distincte: spațiile occidentale, în care democrațiile consolidate au creat un climat de stabilitate, responsabilitate, civism, sunt practic eliberate de raționalisme intolerante, xenofobe; în zonele în care s-au înregistrat sau se înregistrează schimbări socio-politice (cum este și perimetrul fostului „bloc sovietic”) asistăm la renașterea unor „naționalisme locale”, care revendică autonomie pe criterii etnice, separatism sau modificarea granițelor și se promovează xenofobia și șovinismul.

„Naționalismele” din spațiul excomunist degenerează în conflicte interetnice, unele dintre ele, transformate în războaie sângeroase (războiul de succesiune din fosta Jugoslavie dintre sârbi, croați,albanezi, bosniaci; războiul de succesiune a Transnistriei de Moldova, susținut de Moscova) sau conduc la divizarea unor state pe criterii etnice.

Naționalismul este un instrument de legitimare și justificare politică a unui tip specific de demers în planul realității sociale, fiind intrinsec legat de aspirațiile și voința unui grup etnic minoritar, popor sau națiune. În acest orizont inerpretativ, naționalismul are caracter de ideologie și de doctrină. Deturnarea obiectivelor democratice, umaniste și raționale ale ideologiei și doctrinei naționaliste le transformă în programe politice cu accente extremiste, xenofobe, cu încărcături explozive de intoleranță și șovinism. Naționalismul „cuminte”(N. Iorga), care manifestă respect și toleranță față de alte grupuri etnice minoritare și articulează în planul actiunii politice o strategie ce vizează concilierea sau reconcilierea interetnică a avut sau are un rol important și pozitiv în evoluția umanității.

În aceste condiții istorice și prin astfel de modalități de acțiune s-a coagulat naționalismul ca doctrină politică. Se poate afirma, totodată, că, într-un asemenea context, s-au conturat și au devenit evidente cele două sensuri sau perspective diametral opuse ale naționalismului. În mod concret a fost și continuă să fie vorba despre următoarea schemă reală: la un pol s-a situat și se situează exagerarea, uneori nemăsurată, a sentimentului național prin adoptarea de atitudini jignitoare față de alte comunități umane, care, câteodată, aparțin altor etnii; la celălalt pol se cantonează sentimentul național al unui popor sau al unei etnii, care, în general, în cunoștință de cauză, luptă pentru apărarea propriei demnități și a valorilor, drepturilor și libertăților lor legitime.

Dacă, de pildă, în anumite împejurări istorice se procedează la absolutizarea vizibilă și deliberată a aspectului de ordin etnic, atunci apar posibilități pentru degenerarea naționalismului în șovinism și în xenofobie, ceea ce poate conduce, inevitabil uneori, la tulburarea și chiar la subminarea sistemului politic democratic din țara respectivă; pe de altă parte, viața politică poate decurge pe făgașul normalității dacă doctrina naționalistă este înțeleasă și aplicată în parametrii ei autentici, respectându-se, cu prioritate, prevederile constituționale, cu alte cuvinte drepturile fundamentale ale omului și, în genere, ale tuturor cetățenilor.

În cadrul unui sistem democratic, în care există și se afirmă o diversitate de doctrine politice, exponenții acestora – lideri, parlamentari, teoreticieni, purtători de cuvânt și alții – în mod real, cel puțin la vedere, se simt obligați să apere interesele naționale ale țării, o abatere de la regulă deteriorându-le grav și imaginea și statutul menționat.

Naționalismul constructiv, democratic este un factor de progres, la antipodul naționalismului șovin, rasist sau xenofob, pornit din motive declarate sau ascunse împotriva altora, a altor națiuni, naționalități sau etnii. Naționalismul de acest gen, devine, de regulă, antidemocratic și, în cele din urmă, antiuman.

Cei care au sesizat o asemenea „evoluție-involuție” constată că „redescoperirea etnicului” a generat peste tot în lume răbufniri nefericite ale naționalismului. Dar sensul negativ, exclusivist al nostalgiei originalității naționale poate fi anihilat prin sensul pozitiv al naționalismului constructiv, al toleranței specifice democrației autentice și societății civile, integrate într-o comunitate internaționlă, de asemenea democratică, aptă a sprijini personalitatea națiunilor și naționalităților, a respecta voința și interesele popoarelor și statelor. O asemenea abordare a doctrinei naționalismului devine cu atât mai acută, cu cât „legătura națională a furnizat întotdeuna și continuă să furnizeze cadrul indispensabil abordării sistemelor de guvernare bazate pe consimțământul explicit al celor guvernați adică al democrației”, iar pentru aceasta „adeziunea prealabilă față de casa comună (națiunea) este indiscutabilă; în lipsa acesteia, cetățenia devine o simplă abstracțiune”.

Specialiștii în știința politică susțin , însă, că, în doctrina naționalistă se poate integra, din păcate, populismul, o ideologie lipsită, în anumite contexte, de scopuri de ordin moral. Sorin Ioniță a prezentat pe larg „trăsături ale familiei ideologice populiste”, precum: utilizarea unui limbaj avântat și generalizator, bazat pe intenții, sentimente și imagini simple, izvorâte dintr-o cultură parohială; apoi, critica instituțiilor este radicală cu exprimarea disprețului față de gradualism și de compromisuri, cu apeluri la xenofobie și cu atacuri la elitele umane, exaltând, în schimb, masa de oameni simpli și creduli; de asemenea, protagoniștii săi flutură pericolul „teoriilor conspiraționale” și înclină spre „monolitism politic” și altele.

În plin secol XIX, naționalismul era deja un curent general european, oferind baza teoretică pentru formarea și afirmarea unor state naționale și pentru lupta de eliberare de sub dominație străină a popoarelor.La Dunărea de Jos, bunăoară, revoluțiile de la 1821 și 1848, unirea Pricipatelor Române și obținerea independenței de stat au constituit acte naționale de maximă însemnătate în istoria poporului român; de asemenea, un caracter național a avut și mișcarea de emancipare a românilor din Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia, efort sprijinit de confrații lor din vechea Românie. În acest context s-a manifestat, în amintitele spații geografice, un naționalism pozitiv și democratic în consens cu spiritul european al timpului istoric respectiv; se poate afirma astăzi că, în mod practic, nu a existat lider politic român, care să nu se fi angajat pe linia unui astfel de naționalism, fie că a fost vorba despre liberalii Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Mihail Kogâlniceanu sau despre conservatorii Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Take Ionescu; în același timp, curentul naționalist a fost sprijinit de către mari oameni de cultură precum: Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Conta și alții. Un remarcabil aport la promovarea ideii naționale a venit din partea fruntașilor ardeleni ca: George Barițiu, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu și nu în ultimul timp Octavian Goga. „Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă…De aceea, noi nu suntem aici acuzați, ci suntem acuzatori!”- Ioan Rațiu, în 1894, la procesul memorandiștilor de la Cluj.

Prin întregul său demers Mihai Eminescu, de exemplu, se va distinge în ideologia epocii moderne prin patosul cu care a susținut teza privind păstrarea caracteristicilor naționale ale românilor; el a cerut deschis perpetuarea „vieții naționale în regatul liber român” și încurajarea „naționalității românești în teritoriile aflate sub stăpânirea unor imperii, care încă nu dădeau semne de destrămare”.„ A persecuta naționalitatea noastră nu însemnă a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutărilor. Ș-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singurele țări românești sunt acelea, în care, din vremuri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit și să vorbească ce limbă i-a plăcut”.B.P.Hașdeu, un naționalist de sensibilitate politică liberală, susținea că tot ceea ce evidenția, cu pregnanță, valoarea vechii civilizații românești trebuia folosit din plin în epoca Unirii Principatelor Române și a cuceririi independenței de stat a României: continuitatea politică în Dacia, moștenirea Imperiului Roman, forța Moldovei medievale.

La începutul secolului XX, naționalismul democrat eminescian va fi preluat, cu discernământ, și dus mai departe, pe o cale proprie și originală, prin opera și activitatea istoricului Nicolae Iorga. Solidaritatea națională, mai presus de considerente de clase și de categorii sociale, de apartenența la ideologia unei organizații politice, a reprezentat, după anul 1900 „una din constantele definitorii ale gândirii lui Nicolae Iorga, fără de care opera lui, inclusiv cea de critic și istoric literar, nu poate fi înțeleasă”, apreciază unul dintre pricipalii lui exegeți, Valeriu Râpeanu.

O asemenea dimensiune esențială a gândirii iorghiste s-a regăsit în tot ce a scris în revista –Sămănătorul-. Marele istoric susținea că poporul român nu trebuia să imite modele străine și să-și abandoneze trecutul, tradițiile și obiceiurile; el era adeptul schimbărilor în societate, dar acestea se impuneau a fi făcute treptat și în mod evolutiv. În literatura beletristică, semănătoriștii au promovat specificul național și evocarea trecutului istoric, au idealizat satul autohton și pe țăranul român, care –în opinia lor, dirijați de Nicolae Iorga –puteau fi salvați din mizerie doar prin educație și prin propagarea culturii. După răscoalele țărănești din anul 1907, mentorul sămănătorismului și-a modificat, însă, părerea despre raportul sat-oraș în favoarea celui din urmă. În 1910, când importantul curent agrarian al sămănătorismului va înceta să mai fie o forță în viața intelectuală, Nicolae Iorga se afirmase deja drept exponentul unui alt curent politic: naționalismul democrat pe linia lui Mihai Eminescu.

Un alt curent agrarian –cu idei politice, ideologice și literare originale- care a promovat, între altele și naționalismul, a fost poporanismul, în frunte cu românul basarabean Constantin Stere; în domeniul literaturii beletristice, cel mai de seamă reprezentant al poporanismului a fost Garabet Ibrăileanu, cel ce va deveni teoreticianul realismului în literatură, susținând teza specificului național, care era propagată, începând cu 1906, îndeosebi prin intermediul revistei ieșene -Viața Românească-.Poporaniștii propuneau un un model economico-social și politic, având menirea să transforme societatea românească prin instaurarea democrației rurale, deci anticapitaliste; ei au fost adepți activi ai realizării reformelor cu caracter democratic, cu prioritate introducerea votului universal și adoptarea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor.

Constantin Stere s-a dovedit un mare și cosecvent luptător pentru înfăptuirea unirii Basarabiei cu România; la un moment dat el scria: „Să fim democrați, dacă este nevoie de acest cuvânt, pentru că trebuie să fim naționaliști. România nu de mijloacele luptei de clasă are nevoie. Germania se poate împărți în clase antagoniste în stare de luptă, deoarece existența ei, ca țară, nu poate fi pusă în pericol. Dar, structura românească este slabă. Ea nu are posibilitatea de a se lansa în lupta de clasă”.

Se poate afirma că naționalismul a fost, prin urmare, una dintre doctrinele politice de mare atracție în epoca modernă; naționalismul a evoluat în strânsă legătură cu romantismul, care apăruse ca o reacție la clasicism. Ca ideologie și ca politică, naționalismul s-a manifestat, cum am văzut, sub două componente: una pozitivă și una negativă. La români, de pildă, trăsătura caracteristică a sa a constat în preocuparea acerbă penru afirmarea națiunii și pentru formarea statului național modern, iar apoi a celui național unitar; pe lângă ideea națională, se aborda și problematica socială, în centrul căreia se aflau țăranii „talpa țării”.

În același timp, naționalismul include și o latură cu iz distructiv și nedemocratic. Cu alte cuvinte, protagoniștii alunecau, uneori, pe panta accentuării exagerate a calităților propriului popor, cultivând o anumită xenofobie, care îmbrăca, mai ales, haina antisemitismului; se adăugau, alteori, și impulsurile populismului.

„Junimea are meritul de a se fi pronunțat împotriva exagerărilor romantice, contra naționalismului exagerat, reprezentat în istorie și filologie de latiniști, continuatori ai Școlii Ardelene”, dar și pentru înlăturarea „superficialității, neadevărului și înlocuirea goanei după o cât mai mare cantitate a producției literare cu interesul sporit pentru calitate”, în fine, „acuzați, pe nedrept, de cosmopolitism, junimiștii au luptat pentru ridicarea culturii naționale la nivelul celei europene”.

La sfâșitul secolului al XX-lea, în contextul unor transformări care au schimbat și schimbă radical lumea, evoluția doctrinei politice a naționalismului este sau ar trebui să fie puternic resimțită în ce privește opțiunile și abordările politice. Ca în toate domeniile, se manifestă, însă, și aici curente sau tendințe contradictorii: unele care țin pasul cu istoria, obligând procesele cooperării internaționale și integrării (cazul Europei), altele marcând eforturi de adaptare (cum ar fi țările est-europene, foste socialiste, dar și alte zone ale lumii), altele acționând ca o consecință a balastului ideologic de care se „agață”, pe de o parte, de resuscitarea vechiului naționalism, a egoismului național și închistării, iar pe de altă parte, de tentația anihilării voințelor și expresiilor naționale în favoarea unui supranaționalism sau antinaționalism cosmopolit, de expansiune neoimperială. În Europa, la „o jumătate de secol după primii pași ai construcției europene, în ciuda consolidării unei puteri dispunând de competențe supranaționale unice în lume, ca și a încercărilor de a conferi acestei puteri un cadru și o legitimitate politică, regimurile politice ale statelor europene care participă la această aventură colectivă rămân puțin afectate, ca o dovadă că în materie politică, vreme îndelungată, cadrul politic va rămâne cadrul „natural și legitim al vieții politice”, viața politică păstrând caracterul național.

În privința doctrinelor politice în general, a celei naționaliste în special, sunt de așteptat noi transformări, noi evoluții, dar nu lipsite de recursul la trecut.

După unele opinii, în lumea de azi, „ideologia națională se bazează pe importante răspunsuri la modernitate, iar când este prezentă în forme simbolice și ceremoniale poate avea o reală putere de atracție.În anumite moduri, naționalismul este mai atrăgător în epoca modernă decât majoritatea rivalilor săi ideologici. Cu toate acestea, ideologia naționalistă poate reuși numai când pare a fi apropiată situației politice, relevantă, în termenii situației specifice date și procupărilor celor ce sprijină asemenea idei. Mai mult, asemenea idei trebuie simplificate și concretizate pentru ca, apoi, să fie în mod repetat proiectate asupra audienței avute în vedere, ceea ce solicită „angajament politic și organizatoric”.

Prin faptul că, în esență, susține și exprimă importanța națiunii în dezvoltarea socială, fiind și un factor de diferențiere sau de recunoaștere a comunității umane, dând expresie directă anumitor categorii de interese ale unui popor, ale unei națiuni, ale unei etnii, doctrina politică a naționalismului se constituie și în instrument de apărare a acestor interese. Dar tocmai în funcție de interese apar și critici sau respingeri ale diferitelor înfățișări programatice ale doctrinei, situație ce obligă analiza politică să opereze cu situații reale, cu date și referiri concrete, singurele în măsură a preveni deformările teoretice, prejudecățile, enunțurile tendențioase.

Printr-o astfel de analiză se pot face se pot face distincțiile de rigoare între naționalismul unei mari puteri, care poate fi unul de dominație și acaparare, repede transformabil în imperialism, și naționalismul care apără cauze drepte ale unor state mici ori ale unor etnii din interiorul unor țări cu populație majoritară și etnii numeric minoritare. Partcularitatea doctrinei politice a naționalismului de a se regăsi, într-o măsură sau alta, în oricare dintre orientările doctrinare ale lumii –liberalism, social-democrație, democrație creativă și chiar conservatoare- reprezintă un argument în favoarea pledoariei pentru abordări teoretice și politice principiale, concrete, nuanțate, în raport cu situațiile etno-socio-politice, în pas cu evoluția fenomenelor și proceselor politice, reale și nu imaginare. Luate împreună, modernizarea doctrinei și modernizarea analizei dezvoltă și îmbogățesc demersul politologic, demers ce privește, în primul rând, chiar termenul de naționalism, raportat la fondul de idei care îl animă, la mișcările sociale și politice pe care le generează sau stimulează.

II.2- O nouă fază a naționalismului

Primul război mondial și gravele lui consecințe asupra multor popoare au zdruncinat puternic vechea ordine politico-ideologică, cea care fusese dominată, până atunci, de către marile și influentele doctrine ale liberalismului, conservatorismului și social-democrației. Desigur, aceste teorii vor rămâne, în continuare, în vogă, numai că ele au avut de făcut față naționalismului, care va intra, după terminarea conflagrației, într-o nouă fază a evoluției sale istorice; de precizat că naționalismul și-a păstrat, în continuare, dublul său sens: pe de o parte a fost vorba despre latura pzitivă, manifestându-și caracterul democratic, constuctiv și , deci, benefic penru societate; pe de altă parte, însă, i-a rămas, ca o caracteristică evidentă, latura negativă, constând în demersuri agresive și chiar violente, inclusiv populiste, prin care se urmărea denigrarea și compromiterea, jignirea și înjosirea altor popoare și grupuri etnice.

De-a lungul perioadei interbelice, în paralel cu existența, în unele state, a unor regimuri politice democratice, care au funcționat și s-au menținut în limitele liberalismului, la un moment dat, în condiții specifice, anumite forțe politice au izbutit să instaureze regimuri nedemocratice și totalitar-dictatoriale. Naționalismul, în sensul lui nociv, distrugător și antidemocratic, avea să devină apanajul elementelor fanatice din zonele unor curente precum fascismul, nazismul, franchismul, legionarismul; în aceeași vreme, naționalismul, în sensul său păgubos, dăunător și cu urmări grave asupra structurilor societății, și-a făcut loc și în regimurile socialisto-comuniste, care au dăinuit și au funcționat în diverse variante ca: stalinismul, maoismul, titoismul, castrismul, precum și cele patronate de Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu în România.

După terminarea conflagrației mondiale din anii 1914-1918, în Italia, bunăoară, nemulțumirile legate de hotărârile Conferinței de pace de la Paris au contribuit efectiv și brusc la amplificarea naționalismului. Salvarea țării –credeau protagoniștii naționaliști din peninsulă – nu putea fi asigurată, chipurile, decât de către o mișcare de dreapta, care se va organiza în grupuri de luptă cu numele de „fascii”, amintind de gloria Romei antice. Figura proeminentă a momentului avea să fie un socialist de odinioară, convertit, însă, repede la totalitarism și copleșit de grandomanie: Benitto Mussolini. În fond, „Fascismul italian s-a caracterizat printr-un etatism devenit mai târziu totalitar, printr-un păgânism, care proclama valori naturale, prin apelul la nașterea unui om nou, ce amintea de supraomul lui Nietzsche”- scrie Chantal Millon-Delsol.

Sub aspectul său nedemocratic, naționalismul s-a practicat și în timpul unor regimuri politice dictatoriale, de esență fascistă, din Ungaria „amiralului” fără flotă Horthy Miklos, din Portugalia „discretului” Antonio de Oliveira Salazar și din Spania generalului „viteaz” Francisco Franco. Nu au lipsit excesele naționaliste nici în statele cu regimuri politice autoritare precum Bulgaria sub regele Boris III, Grecia sub generalii Pangalos și, apoi, Metaxas, Jugoslavia sub regele Alexandru, Polonia sub mareșalul Pilsudski, România sub regele Carol II, Slovacia sub monseniorul Tiso și altele; în toate aceste regimuri a apărut predominant idealul tradițional creștin sau corporatist, dar, bineînțeles, s-au cultivat și nostalgiile societății preurbane și preindividualiste, inclusiv accentele naționalismului în sensul lui extremist –după cum s-a apreciat în literatura de specialitate, îndeosebi în lucrări aparținând lui Karl Clausewitz, Ernest Gellner sau Alina Mungiu-Pippidi.

În lucrare sa „Mein Kampf” și în expunerile rostite ulterior apariției acestei „monstruozități”, Adolf Hitler, a dezvăluit planurile germanismului agresiv și expansionist, echivalent cu naționalismul cel mai feroce; în anul 1932, de pildă, el a declarat în cadrul unei reuniuni intime: „Nu vom ajunge niciodată la dominația mondială dacă nu avem, în centrul sferei noastre de încredere, un nucleu de putere solid, dur ca oțelul: un nucleu de optzeci sau o sută de milioane de germani, formând o unitate compactă, care… nu numai că ne va face invincibili, dar ne va da, odată pentru totdeuna, o superioritate decisivă asupra tuturor popoarelor europene”. Național-socialismul, adică nazismul, a fost, într-adevăr „o gândire a spaimei”.

Societatea ideală –în viziunea cancelarului german, ajuns, la putere, într-adevăr, pe calea unor alegeri electorale…legale –nu urma să se nască din dominația terorizantă a unei clase, ci din aceea a unei rase, fiind vorba despre străvechiul arianism, întruchipat, ulterior, de către germani, care se regăseau, chipurile, peste tot în Europa: francii în Galiția, goții în Spania, Anglo-saxonii în Anglia și lombarzii în Italia. Ideologia național-socialistă a fost, în realitate, preluată și nu inventată „Nazismul nu este un monstru născut de câțiva necunoscuți și concretizat de un bolnav, care apare în istorie la momentul potrivit, ci o idee coaptă îndelung, corespunzătoare unor mituri străvechi, elaborate și larg acceptate”; în adevăr, fascinația pentru vechii germeni se regăsește surprinzător la Tacitus, dar ulterior și la Montesquieu, la Michelet și la Rennan.

Sintetizând, se poate afirma că idelogia nazisto-naționalistă a constituit suportul pentru insturarea statului totalitar în Germania în perioada interbelică. Instrumentul de propagandă și de agitație a fost reprezentat de „ideile” din „Mein Kampf”, la baza cărora se găsea naționalismul amestecat cu rasismul.Temutul cancelar susținea că adevărații germani aparțineau cică unei rase superioare – rasa străveche ariană- care era destinată să guverneze lumea, având în vedere calitățile ei…genetice. Dar, una dintre obstacolele viitoarei dominații a germanismului consta în existența evreilor, pe care hitleriștii îi apreciau ca fiind o rasă parazită, dispusă să polueze sângele arian și să lichideze cultura germană; de aceea,se va inventa și soluția: exterminarea tuturor evreilor, o absurditate tot atât de mare ca și dorința „nebunului” și a acoliților săi de a cuceri „spațiul vital” pentru extinderea neamului german.

Se stie că planurile ariano-hitleriste se vor prăbuși în urma victoriilor obținute, în ultimul război mondial, de către armatele Națiunilor Unite. Din păcate, însă, naționalismul, în sensul lui negativ, scoate „capul”, uneori și în prezent, amenințând cu…repetarea istoriei; se întâmplă, într-adevăr, ca elemente neofasciste și neonaziste să-și arate colții în special în Germania. Împotriva unor eventuale pericole se ridică astăzi, însă, forța Uniunii Europene și a trupelor bine instruite și dirijate în cadrul N.A.T.O.; deși este privită cu ostilitate de naționaliști și de extremiștii de stânga, construcția europeană poate garanta dezvoltarea liberă a popoarelor, inclusiv pe cea a românilor și a minorităților naționale de la Dunărea de jos.

Capitolul III

Naționalsmul românesc: o ideologie a integrării și mobilizării

III.1- Perioada interbelică și al doilea război mondial

România a fost pusă în fața unor înfrângeri repetate în primul război mondial, văzăndu-se ocupată de inamic și având parte de o pace separată și punitivă în 1918. De aceea, rapida întoarcere a norocului și unificarea Transilvaniei cu Bucovina austriacă și cu Basarabia rusească li s-a părut multrora un miracol. În istoria populară a lui Lupaș s-a scris despre Golgota regelui Ferdinand și a națiunii între 1916-1918 și despre învierea lor de la sfârșitul războiului.

Oricât de mulțumitoare era însă victoria și oricât de reconfortantă impresia grației divine, românii erau nepregătiți pentru realizarea pe nepusă masă a statului unit. Contextul radical modificat al vieților lor a produs o hipersensibilitate anxioasă față de statutul economic superior al celor mai importante minorități din România –ungurii, germanii și evreii. Românii erau înconjurați de alte popoare, înăuntrul și în afara granițelor, care păreau gata să le smulgă trofeul din mâini. De aici și preocupările dominante ale naționaliștilor interbelici: nevoia de unitate politică a României Mari, creștinismul ortodox ca sursă a unității spirituale și pledarea pentru măsurile de ponderare a statutului economic superior al minorităților etnice.

Teritoriul și populația României au devenit de peste două ori mai mari între 1912 și 1920, iar minoritățile etnice au crescut procentual de la 10% la 28% din populație. Aglomerările bulgare, ruse și maghiare de la extremitățile statului nu priveau cu ochi buni autoritatea centrală, ca de altfel și românii mai numeroși din aceste provincii, care aplaudau unificarea, dar ale căror tradiții politice erau diferite și adeseori mai democratice decât ale celor din Vechiul Regat. Acordarea sufragiului universal și reforma agrară radicală au accentuat aceste probleme. Minoritățile au avut un nou motiv de nemulțumire, Partidul Conservator a încetat să fie o forță importantă, iar liberalii au ajuns și mai izolați.

În România, după primul război mondial, naționalismul a înregistrat aceeași evoluție bivalentă ca în perioada antebelică: pe de o parte, exponenții săi au imbrățișat practici pozitive, pe de alta nu s-au dat în lături de la acțiuni agresive și , deci, nedemocratice.

Mircea Eliade în memoriile sale, nota următoarele despre frământările proprii din anul 1927 : „Așa cum vedeam eu lucrurile, deosebirile între generația tânără și cele care o precedaseră sa datorau în primul rând faptului că înaintașii noștri își realizaseră misiunea lor istorică: întregirea neamului”; apoi: „Noi, generația tânără, trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintașii noștri, care se născuseră și trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână”.

În continuare, marele scriitor și filosof relatează despre „scrisorile” sale adresate unui „provincial”, prin care a stat de vorbă cu tinerii din propria-i generație; el scria: „Din multele scrisori, pe care le primeam, construisem un provincial, la care adăugasem și multe trăsături personale, bunăoară, melancoliile mele…Acestui provincial îi dădeam lecții de bărbăție și eroism, îl somam să se scuture de clișee, de indolență și mediocritate, să-și ia tinerețea în serios, adică în primul rând să muncească din răsputeri, să facă ceva, să creeze. Eram obsedat de teama că generația noastră, singura generație liberă, disponibilă, din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-și împlinească misiunea, că ne vom trezi într-o zi mobilizați; așa cum au fost părinții, moșii și strămoșii noștri și atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu vom mai putea face decât ceea ce au fost ursiți să facă înaintașii noștri: să luptăm, să fim jertfiți, să amuțim”.

Percepția lui Eliade rămâne, însă, discutabilă, întucât, în adevăr, nu înfăptuirea reîntregirii neamului românesc, ca proiect liberal, determinase apariția naționalismului agresiv și, deci, destul de periculos, în România interbelică. Se cunoaște faptul că o serie de factori interni și, desigur, evenimentele externe au condus la declanșarea unor mișcări extremiste ca cele cuziste și cele legionare.

Interesante apar și propunerile avansate de Alina Mungiu-Pippidi, care aduce două motive: realizarea marelui deziderat de la 1918 „doar pe jumătate” și „incapacitatea de a lua în mâinile burgheziei autohtone puterea economică”. Burghezia era, odinioară, „un pionier al întregii națiuni” nota Mihail Manoilescu și, lămurea el, de aceea naționalismul avea, în mod automat, o culoare burgheză. Naționalismul, în viziunea lui, începuse „să se desfacă din vraja liberalismului și, încetând de a se confunda cu interesele burgheziei liberalo-capitaliste, a pășit spre forma sa desăvârșită și autonomă, care este naționalismul totalitar”, cale deschisă, se știe, de Italia și de Germania sub baghetele lui Mussolini și Hitler.

Naționalismul românesc interbelic a avut reprezentanți de înaltă valoare intelectuală, chiar dacă ei au imbrățișat și poziții exclusiviste, printre care enumerăm: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran și chiar Nae Ionescu, deși nu s-a declarat niciodată adeptul unei ideologii anume sau partizanul vreunui partid politic, aparține, prin activitatea sa socratică, naționalismului.În același timp, din păcate, sub influența lor vor intra unele organizații și mișcări de tristă amintire așa cum au fost, se știe, Garda de Fier.

În perioada anilor 1920, politicienii care căutau să configureze un electorat central au pus la punct două strategii rivale: una centralistă, cealaltă populistă. Liberalii au moștenit încrederea dinastiei și aparatul politic puternic al regatului, așa că au încercat să contracareze ceea ce li se părea a fi un set de tendințe centrifuge periculoase prin instituirea unui control administrativ direct asupra noilor provincii. Doctrina lor economică intitulată „prin noi înșine” milita pentru protecționism comercial și pentru investiții guvernamentale în ramurile industriale din România. În general, populația a fost îngrozită de felul cum au terorizat electoratul, îndeosebi în fiefurile transilvănene și basarabene ale Partidului Național și ale Partidului Țărănesc. Aceste partide au denunțat „colonialismul” guvernului central, iar în 1922 au boicotat încoronarea regelui Ferdinand din orașul transilvan Alba Iulia –un act prin care se sărbătorea înfăptuirea de către dinastia regală a României Mari. Ele au fuzionat în 1926 ca Partidul Național Țărănesc și au cerut descentralizarea, un comerț liber și o democrație autentică, de natură să-i unească pe români împotriva dușmanilor din afară. Liberalii și național-țărăniștii au alternat la putere în cea mai mare parte a perioadei interbelice, iar la sfârșitul anilor 1930 au izbutit să creeze circumscripții în întreaga țară.

Neliniștea existențială care a stat la baza acestor strategii rivale a avut o motivație reală: revizionismul teritorial al vecinilor maghiari și sovietici, precum și resentimentele provocate de acordarea în 1923 a cetățeniei române evreilor din România, în urma presiunilor exercitate de Liga Națiunilor. În logica acestei neliniști, ungurii, rușii, comuniștii și evreii erau ostili supraviețuirii României Mari. Devotamentul celor două partide pricipale pentru cauza democrației liberale a fost suficient pentru moderarea acestor reacții. Iorga însuși, deși nu făcea parte din nici unul dintre ele, a renunțat la politica antisemită după 1920. Crainic avea să consemneze: „Iorga nu mai putea să ne îndrume…profeția împlinită l-a mistuit pe profetul din el, lăsându-l în loc pe istoric și pe șeful unei grupări politice reduse”. Un alt discipol a fost Octavian Goga, poetul devenit politician și fondator al Partidului Agrar. Noul naționalism avea componente ecleziastice, intelectuale și populiste. Centralitatea creștinismului ortodox nu depindea cu strictețe de credința religioasă, dar a devenit una dintre axiomele noilor naționaliști. Ostilitatea ortodoxă tradițională față de alte biserici a întărit respingerea minorităților etnice neortodoxe. Naționaliștii au aplaudat decizia de reorganizare a bisericii și de consolidare a legăturilor ei cu statul. Elaborarea unui stat bisericesc uniform și înființarea Patriarhiei Ortodoxe în 1925 au asigurat coordonarea diocezelor din provinciile noi cu cele din Sfântul Scaun. Opozanții au argumentat că acest fapt oferea minorității catolice un grad de libertate de care „biserica națională” nu se bucura și în același timp facilita influența ungară. Nicolae Bălan, mitropolitul Transilvaniei, și Onisifor Ghibu, au condus o opoziție care nu a avut câștig de cauză. Delimitarea în 1932 a lui Ghibu de vechiul său prieten Iorga (pe atunci prim-ministru) pe marginea acestei chestiuni simbolizează separarea noilor naționaliști de cei vechi.

Componența intelectuală a noului naționalism, ca și în cazul mișcării anterioare a lui Iorga, a fost popularizată la început de un singur scriitor și de revista lui: Nichifor Crainic; „Gândirea”, publicată între 1921 și 1944, condusă de Crainic cu începere din 1926. Crainic i-a urmat pe teologii ruși și a caracterizat popoarele ortodoxe ca fiind mai colectiviste și mai altruiste decât cele occidentale. Pentru români, ca și pentru ruși, tot ce era valoros în cultura națională fusese creat prin intervenția divină și prin biserică. Lucian Blaga și și Nae Ionescu au fost alți teoreticieni influenți ai noului naționalism. Pentru Blaga, specificul românesc era o sinteză între ortodoxie, religia ancestrală a dacilor și experiența migratoare a păstorilor de la munte (transhumanța), pe când Ionescu susținea că ortodoxismul românesc era înnăscut și independent de voința individuală. Teologul ortodox Dumitru Stăniloae a considerat imoral refuzul răspunderii morale practicat de Ionescu, însă și el era de părere că naționalismul era rodul unei predestinări divine.

Aceste tendințe ecleziastice și intelectuale au câștigat în însemnătate odată cu apariția Legiunii Arhanghelului Mihail, cunoscută și sub numele de Gard de Fier.Atât Crainic cât și Ionescu au fost membri ai Partidului Național Țărănesc în anii 1920; ulterior sprijinul entuziast pe care l-au oferit Legiunii în revistele lor, precum și faptul că Ionescu s-a alăturat mișcării în 1933, i-a inspirat pe mulți intelectuali. Mișcarea evanghelică ortodoxă „Armata Domnului”, susținută de Stăniloae și de mitropolitul Bălan, contribuise la rândul ei la creșterea Legiunii. Totuși, nu aceștia au fost fondatorii mișcării. Mișcarea Legionară a constituit un fenomen social-politic și spiritual al României interbelice de o complexitate aparte. În literatura de specialitate s-a semnalat: „Cert este că legionarismul finalizează, în anii interbelici, un întreg curent de dreapta, bine definit încă de la jumătatea secolului XX”, scria istoricul Corneliu Ciucanu, adăugând: „Mișcarea Legionară, o putem astăzi afirma cu siguranță, a fost un corolar al naționalismelor anterioare”, ale căror aspecte și elemente vor fi exploatate, adoptate și adaptate realităților dintre cele două răzoaie mondiale prin „filiera ideologică a generației de la ’22, forjată pe lozinca numerus valahicus sau, mai bine zis, a generației de la ’27”; în adevăr, în anul 1927, Mircea Eliade publica studiul „Itinerariul spiritual”, considerat ca „program al tinerei generații” și tot atunci s-au pus bazele Mișcării Legionare prin întemeierea, la Iași, a organizației naționaliste „Legiunea Arhanghelul Mihail”, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu (organul de presă era intitulat „Pământ Strămoșesc”).

Legiunea își avea originile în Liga Apărării Național –Creștine (LANC), înființată de A.C.Cuza în 1923. Mai tinerii lui asociați Corneliu Zelea Codranu și Ion Moța i s-au alăturat în 1927 și au format Legiunea. Codreanu (1899-1938) nu s-a mulțumit cu o campanie de sprijin electoral pe baza unei simple platforme; cu un zel de misionar, el a proclamat că: „Astăzi țara se duce de râpă nu fiindcă nu are programe, ci fiindcă îi lipsesc oamenii…Poporul român are nevoie azi de un mare profesor și conducător, care va învinge forțele întunericului și va distruge împărăția Iadului”. Spre deosebire de Cuza, Codreanu și Moța aveau un autentic sentiment religios și erau figuri carismatice. Codreanu absolvise o academie militară și încerca să inspire un spirit ascetic și combativ deopotrivă. Moța era urmașul unor preoți ortodocși din Transilvania. Adoptând obiceiul sătenilor din mereu agitata Țară a Moților, el a format o Frăție a Crucii ai cărei membrii făceau un legământ de sânge. Mistica legionară evoca atât teme creștine, cât și metode ale haiducilor care veneau prin sate ca să-i ajute pe săraci împotriva stăpânitorilor și a asupriților și ca să declanșeze din când în când atacuri violente la adresa oficialităților și a evreilor. În anul 1930 va lua ființă Garda de fier, în calitate de aripă militară și politică a Mișcării Legionare; din surse reiese că membrii acestei formațiuni erau recrutați din rândurile burgheziei autohtone, ce se găsea în concurență cu burghezia evreiască dar și din lumea intelectualilor, țăranilor, studenților și din cea a elementelor sărace. În panoplia țelurilor urmărite de către naționalismul legionar- se știe: antidemocratic și pus pe căpătuiala aderenților- constau în promovarea antisemitismului și a anticomunismului, a misticismului și a demagogiei, utilizând și echipele paramilitare, care, deseori, au recurs la violențe; se cunoaște, de altfel, că, în perioada interbelică, comandouri legionare, bine dirijate, au ucis, cu premeditare, nu mai puțin de patru prim-miniștri ai României: Ioan Gh. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga și Gherghe Argeșeanu. Un istoric american nota: „Pe măsuă ce și-a definit forma de manifestare caracteristică, Garda de Fier a început să semene cu fascismul german sau european, cu uniformele și saluturile specifice și glorificarea conducătorului mișcării –căpitanul- dar, toate acestea erau doar o formă. Substanța fascismului românesc –antisemitismul, creștinismul ortodox, într-o formă distorsionată – și cultul țăranului ca întruchipare a omului natural nepervertit – avea rădăcini autohtone. Aici și-au aflat o expresie ostilitatea tradițională primitivă față de cosmopolitism, raționalism și industrializare”; dar, adaugă istoricul Ioan Scurtu, legionarilor le-a lipsit „o ideologie limpede”.

Ceea ce a diferanțiat Legiunea de celelalte structuri au fost actele de violență. Acestea au fost condamnate de ierarhii ortodocși, însă dificultățile economice au făcut ca românii să le repudieze într-o măsură mai mică. Resentimentele studenților români față de colegii lor evrei și lupta pentru foarte puținele locuri de muncă din mediul intelectual au explicat marele succes de care s-a bucurat antisemitismul printre acești studenți, dintre care mulți aveau origini rurale. Șomajul intelectual, și odată cu el antipatia față de concurenții evrei, s-au întețit în timpul Crizei. Episcopia ortodoxă a aplaudat activitățile de binefacere ale Legiunii, precum și felul cum s-a ocupat de construirea de biserici. Faptul că Legiunea a cerut creștinizarea societății și a politicii naționale, prin două declarații scrise de Bălan în 1937, a dezvăluit o concepție totalitară despre moralitatea publică.

Sub impactul Crizei, naționaliștii au legat „creștinizarea” de atacurile asupra bogăției multor membrii ai minorităților evree și maghiară. Din rândul partidelor create au apărut conducători care au predicat pentru reducerea avantajelor economice ale minorităților prin politică de stat. Mihail Manoilescu a adaptat protecționismul industrial la un model corporatist al societății, în timp ce Alexandru Vaida-Voievod, membru în guvernele național-țărănești, a menținut relații bune cu legionarii și a propus restricții aspre față de angajarea minorităților –așa numitul „numerus valahicus”, pe care propriul lui partid a refuzat să-l accepte. Fiecare dintre cei doi a format câte o formațiune scindată, Liga Corporatistă Națională și Frontul Român, care se pronunțau pentru criteriul etnic în economie și în admiterile în univesități. Apărarea și concentrarea națională împotriva străinilor au fost subliniate din ce în ce mai des de partidele românești mai mari, și s-au luat măsuri punitive impotriva concernurilor industriale și comerciale ale căror proprietari proveneau din rândurile minorităților. Crainic însuși a devenit un admirator al corporatismului, declarând că varianta lui românească le va asigura adevăraților români locul cuvenit în stat și în dezvoltarea economică. Ulterior el a afirmat că „Progresul statului etnocratic nu a avut nimic din violența haotică a legionarismului sau din absurditățile cuzismului…s-a adresat tuturor naționalităților, oferind o bază pozitivă de înțelegere”.

Neonaționaliștii demonstrau o înclinație către regimul autocratic care era filosofică și totodată oportunistă. Cariera lui Crainic și cea a lui Ionescu au beneficiat de pe urma faptului că ambii au sprijinit la început întoarcerea regelui Carol al II-lea din exil în 1930. Ca unul dintre cei mai apropiați consilieri ai regelui până în 1934, Ionescu a fost „filosoful misticismului monarhic” și profetul „inevitabilelor transformări politice” în care Carol al II-lea avea să joace rolul salvatorului. Dreapta neonaționalistă a repurtat cel mai sonor succes electoral în 1937, obținând oficial peste un sfert din voturi. Fulgurantul guvern național-creștin condus de Goga și Cuza a pus în practică măsuri antisemite care au supraviețuit acestui mandat de scurtă durată, însă incompetența lui i-a dat ocazia lui Carol să instituie o dictatură regală în care patriarhul a fost numit prim-ministru. Carol a creat în 1938 un partid –umbrelă, Partidul Renașterii Naționale (reintitulat ulterior Partidul Unității Naționale, iar apoi Partida Națională), și a clădit un regim corporatist. De asemenea, el a decimat Legiunea prin arestări și execuții, inclusiv cea a lui Codreanu. Crainic își alesese foarte bine momentul de preamărire a puterii regale.

În paralel, era promovat și un altfel de naționalism. Unul dintre liderii de marcă ai Partidului Național Liberal – e vorba despre Ioan Gh. Duca- arăta că „prin naționalism, liberalismul nu crede posibil progresul decât întemeiat pe dezvoltarea forțelor naționale”; el respingea manifestațiile violente ale „așa-zisului naționalism exclusivist și strâmt ca un fenomen morbid”. La rândul său, Constantin Rădulescu Motru rostea următoarele judecăți de valoare la microfonul Societății Române de Radio: „Primul crez naționalist al românului s-a rezumat să postuleze veșnica sa nedespărțire de pământ și limbă”; la acestea s-a adăugat, desigur, „ortodoxismul”, care a jucat un mare rol îndeosebi în timpurile copleșite de către invaziile și jafurile trupelor otomane.

Istoricul Nicolae Iorga sublinia ce puternic și viabil putea deveni naționalismul, care se baza –și se bazează și astăzi- pe democrație autentică, observând că, spre deosebire de alte popoare, „nu națiunea noastră a fost creată de stat, ci statul nostru a fost creat de o națiune”: deci, ideea națională a izbutit, la români, prin intermediul democrației –insista Iorga în lucrarea sa „Doctrina Naționalistă”-, după care adăuga: „Kogâlniceanu a fixat principiul naționalismului democrat în întregime”, iar conducătorul Partidului Naționalist Democrat, împreună cu adepții săi, n-au făcut decât să „învie doctrina lui Kogâlniceanu” mai mult decât pe cea a lui Nicolae Bălcescu. În anul 1924, în cadrul unei conferințe speciale, marele istoric a dezvoltat propriul punct de vedere despre naționalism, care era acela al unui „conservator moderat sau al unui liberal conservator”- precizează Alina Mungiu-Pippidi, care , apoi, detaliază: „Naționalismul lui Nicolae Iorga nu se deosebește fundamental de cel liberal, s-ar putea spune , decât prin accentul pus asupra importanței educației”, prin care el înțelegea „alfabetizarea”, ce transforma pe țăran sau pe mahalagiu în național sau în cetățean –cum arăta politologul britanic Ernest Gellner în lucrarea sa –„Nations and Nationalism”.

De asemenea, Nicolae Iorga insista, deseori, asupra necesității realizării solidarității claselor și categoriilor sociale, ajungând, în cele din urmă, la o pledoarie în favoarea unui naționalism civic; în această privință, el se detașa vizibil de punctele de vedere exclusiviste, aparținând, se știe, lui A.C. Cuza, Nae Ionescu și Nichifor Crainic.

Pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nord în favoarea Uniunii Sovietice, precum și cea a nordului Transilvaniei în favoarea Ungariei, aceasta din urmă cunoscută românilor drept Dictatul de la Viena, l-au discreditat total pe regele Carol și au contribuit la preluarea puterii de către Legiune și de către mareșalul Antonescu, un erou din primul război mondial, în septembrie 1940. Pe durata a patru luni de teroare, Legiunea a dus la împlinire un program în București și i-a masacrat pe cei care au criticat-o, inclusiv pe Nicolae Iorga, comițând astfel un patricid împotriva părintelui naționalismului modern. Intelectualii români, ca de altfel și Biserica Ortodoxă, au salutat apoi faptul că Antonescu a suprimat Legiunea, dar i-au tolerat persecutarea continuă a evreilor și – cel puțin într-o primă fază – au susținut cruciada pornită împotriva Uniunii Sovietice cu începere din 1941. Crainic a servit dictatura regală, iar apoi pe Antonescu, în calitate de ministru al propagandei. Aproximativ jumătate din evreii din România au pierit între 1940 și 1944, printre care și majoritatea celor care trăiau sub stăpânirea maghiară în nordul Transilvaniei, precum și cei din Moldova și din Basarabia.

III.2- Comunismul postbelic

În literatura de specialitate din ultima vreme, diferiți autori, printre care Stelian Tănase și Lavinia Betea, au abordat, în lucrările lor, problematica naționalismului comunist. S-a semnalat, de pildă, că, în anii 1947-1948, „calea națională” spre noua și utopica „orânduire” era, uneori, invocată în cuvântările și declarațiile unor lideri din vârful piramidei puterii politice, precum: Iosip Broz Tito în Jugoslavia, Wladislav Gomulka în Polonia, Rudolf Slanski în Cehoslovacia, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej în România. După anul 1948, odată cu instaurarea „dictaturii clasei muncitoare” în statele satelit față de Moscova, a apărut „uniformizarea” regimurilor politice din zonă, dominate puternic de ceea ce se numea „internaționalismul proletar”; o asemenea stare de lucruri, prin care se urmărea lichidarea specificului național, a dăinuit până la moartea lui I.V.Stalin în 1953, ba chiar până în 1956, când au avut loc mișcările anticomuniste din Polonia și Ungaria, mișcări cu caracter, înainte de toate, național.

Naționalismul românesc s-a înscris într-o etapă de evoluție cu numele de „național-comunism”, care a fost tipică pentru regimurile politice din centrul și din sud-estul Europei; o asemenea etapă s-a remarcat, printre altele, prin „tendința comună de a proslăvi ideologic un comunism pur și dur, încurajând, totodată, comportamente populare naționaliste” scrie politologul J.Fr. Soulet în lucrarea „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 și până în zilele noastre”; precizând că premisele abordărilor respective au apărut după ce a sucombat I.V.Stalin. Etapa amintită și-a avut geneza și în conflictul sovieto-chinez de la finele deceniului al șaselea, care a pus capăt hegemoniei Kremlinului și a condus la afirmarea celor doi poli ai lumii comuniste: cel sovietic și cel din China lui Mao-Zedong.

Accentuarea schismei dintre U.R.S.S. și China, inclusiv intențiile sovieticilor de a transforma C.A.E.R.-Consiliul de Ajutor Economic Reciproc- într-un organism economic supranațional au determinat guvernul de la București să se distanțeze de regimul de la Moscova, promovând „o linie politică națională”, după cum scria, în memoriile sale, Paul Niculescu-Mizil, un apropiat al liderului Gheorghe Georghiu-Dej. Acțiunile concrete vor culmina cu adoptarea „Declarației Partidului Muncitoresc Român” din aprilie 1964, prin care se rezerva dreptul de a se edifica socialismul în conformitate cu realitățile naționale ale României; de asemenea, pe plan economic și diplomatic a avut loc o spectaculoasă revenire în relațiile cu țările occidentale, iar pe plan intern acea „liberalizare” a sistemului politic a cunoscut apogeul cu măsurile pentru desovietizarea culturii și a învățământului, dar și cu cele pentru eliberarea deținuților politici.

După 1945 un regim pretins internaționalist a preluat puterea, executându-i, închizându-i sau exilându-i pe neonaționaliști și interzicându-le operele. Prin urmare, naționalismul s-a manifestat prin vocea adeseori extremistă a emigrației și prin inventarea treptată de către comuniști a unei variante noi și acceptabile ideologic.

Era evident că, prin „Declarația din aprilie 1964”, se petrecuse „o revoluție”, va nota Victor Frunză în lucrarea „Istoria stalinismului în România”.

Stelian Tănase sublinia „Declarația C.C.al P.M.R. a constituit apogeul conflictului dintre elita locală și cea suverană și reprezenta ieșirea relativă dintr-o vasalitate, care dura de la apariția comunismului în România”. Generația internaționalistă, a clandestinității, a cultului stalinist și a preluării puterii politice era în declin, iar generația activiștilor de origine țărănească păstrase, în pofida campaniilor de îndoctrinare „o sensibilitate din afara ideologiei oficiale”; dar, „valoarea esențială, care fusese contrapusă acesteia, în întreg intervalul, era naționalismul”,deci „o rezistență spontană, instinctivă la asimilare, la deznaționalizarea practicată de ocupantul străin”.

Pe baza „Declarației din aprilie 1964” se va clădi politica autohtonă de după anul 1965, când la putere avea să ajungă Nicolae Ceaușescu; printre țările, în care s-a afirmat național-comunismul, s-a numărat și România în timpul clanului ceaușist. S-a dovedit deja că național-comunismul a constituit o tehnică de manipulare a maselor de oameni simpli, care se practica prin intermediul metodei „rescrise a timpului trecut în slujba stăpânirii timpului prezent”. Se apela, din plin, la naționalismul istoric; cu alte cuvinte, dictatorul român se va proiecta pe linia, pe care, din voievod în voievod, prin traci și geto-daci, el descindea, chipurile, din Burebista și din Mihai Vitezul. Fostă calfă de cizmar, lipsit de educație, Nicolae Ceaușescu nu avea încredere în intelectuali și detesta orice formă de liberalism – apreciază politologul Vladimir Tismăneanu; la puțin timp, liderul român avea „să se angazjeze într-o formidabilă consolidare a puterii sale, stabilind o versiune originală de comunism național” și de vreme ce „singura sursă de legitimitate a puterii era respingerea amestecului Moscovei. Nicolae Ceaușescu a explorat mândria națională a românilor și a sentimentelor lor istorice față de Rusia”.

Aplicarea strategiei comuniste naționale trebuia să acopere deficitul de suport patriotic al Partidului Comunist Român. Dată fiind poziția Cominternului, care susținuse că încorporarea de către România a Transilvaniei și a Basarabiei fusese o anexare imperialistă, susținerea populară a partidului fusese menținută la un nivel foarte scăzut și doar unul dintre liderii lui între 1922 și 1944 a fost de etnie română. Deși a dispus ca nordul Transilvaniei să fie restituit României, Stalin a cerut un tratament special pentru unguri și a păstrat Basarabia. Numărul membrilor de partid a crescut de la mai puțin de 1000 la mijlocul lui 1944 până la 718000 doi ani mai târziu, iar mulți dintre noii veniți erau unguri și români care doreau să obțină imunitate și să nu fie cercetați pentru anumite crime de război sau pentru extremism de dreapta. Numeroși componenți ai naționalităților cu adevărat importante, câteva sute de mii de membrii ai partidelor politice, lideri religioși și alții au fost întemnițați.

Regimul a oferit minorității maghiare o educație stalinistă în limba maternă și o regiune autonomă maghiară chiar sub această titulatură. La rândul lor, și evreii au beneficiat de câteva înlesniri vizibile, pe care opinia publică le-a pus pe seama prezenței câtorva evrei la nivelul conducerii, dintre care se distingea puternica Ana Pauker.

Gheorghe Gheorghiu-Dej și Pauker au condus o preluare de către „gâzele” lui Stalin și au facilitat emigrarea pe scară largă spre recent creatul stat Israel. Pe urmă, cei doi și-au dat mâna ca să-l îndepărteze pe „naționalistul” Lucrețiu Pătrășcanu, care denunțase șovinismul și antisemitismul, dar insistase pe caracterul patriotic al comunismului: „Vom lega ideea națională de ideea maselor, concretizând-o cu adevărat prin ridicarea maselor la o viață conștientă. Între credința noastră politică de comuniști și ideea națională înțeleasă în acest fel nu există nici o contradicție”.

„Ideea națională înțeleasă în acest fel” și-a creat popriile contradicții și alianțe bizare. La doar câteva luni de la îndepărtarea lui Pătrășcanu, „Rezoluția asupra problemei naționale” emisă de partid a însemnat o campanie împotriva sinonismului, cu tonuri evident antisemite. La fel ca Stalin, și comuniștii au susținut aversiunea neonaționaliștilor față de Biserica Catolică văzută ca o agentură străină ostilă, abrogând concordatul, reglementând strict contractele bisericelor cu străinătatea și reunindu-i pe cei 1,5 milioane de uniați cu ortodocșii. Episcopii ortodocși au dat o mână de ajutor la această uniune îndelung râvnită, acceptând arestarea episcopilor recalcitranți și a mii de preoți –metode pe care, după cum spunea Onisifor Ghibu, „nici măcar cei mai îndârjiți dușmani ai națiunii noastre n-ar fi îndrăznit să le aplice”. Respingerea stalinistă a democrației occidentale s-a făcut ecoul reacției pe care au avut-o neonaționalăștii, dar accentul a fost diferit. Anumite opere istorice și lingvistice din anii 1950 contestau originile daco-romane ale românilor și le exagerau legăturile cu cultura slavă. Se spune că Ana Pauker însăși ar fi declarat: „Tot ce se știe despre limba română este că dispune de un număr foarte mare de elemente slave”.

Anticomunismul strident al culturii române din exil le-a dat comuniștilor un motiv redutabil de a izola țara de Occident. Centrele române de cercetări de la Paris și Freiburg susțineau financiar publicațiile științifice după înființarea lor în 1949, în timp ce Italia și Spania deveniseră centre ale emigrației legionarilor și greco-catolicilor. Legionarii și catolicii se bucurau de o influență disproporționată în politica emigrației: conducătorii legionari care supraviețuiseră ajunsesră în Germania încă din 1941, iar de acolo se refugiaseră mai ușor în Occident decât opozanții moderați ai comuniștilor români, pe câtă vreme catolicii beneficiau de sprijinul Sfântului Scaun și de faptul că acesta nu le recunoscuse suprimarea în 1948. Dintre ortodocși, fostul lider al tineretului legionar Viorel Trifa a devenit episcop al coreligionarilor săi din Statele Unite.

Modelul stalinist al industrializării subvenționate de stat era o bază improbabilă pentru doctrina independenței statale care s-a conturat după moartea lui Stalin, cu atât mai mult cu cât era însoțit de exploatarea extremă pe care o exercitau sovieticii. Mari segmente ale populației conștientizaseră această exploatare și nu erau de acord cu ea, fapt pentru care conducerea s-a putut baza pe sprijinul lor când a început să opună rezistență sovieticilor. Destalinizarea din Uniunea Sovietică de după 1956 și primele dificultăți apărute între U.R.S.S. și China au oferit ocazia. Gheorghiu-Dej a încercat să păstreze o rată ridicată a investițiilor industriale și s-a opus liberalizării în cultură și în agricultură. El a profitat de conflictul incipient dintre sovietici și chinezi ca să sporească independența românească, reluând lozincile chineze ale dezvoltării autonome.

Cea mai semnificativă delimitare de Uniunea Sovietică a avut loc în 1963.

Hotărârea românilor de a continua politicile staliniste de industrializare a intrat în conflict cu propunerea lui Hrușciov de a atribui României un rol preponderent agricol în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), îngrădind marile proiecte industriale. Gheorghiu-Dej a respins acest plan și a construit un combinat siderurgic uriaș cu sprijin din Occident. În tezele din aprilie 1964 ale partidului se spunea: „Conducerea planificată a economiei naționale este unul dintre atributele fundamentale, esențiale și inalienabile ale suveranității statului socialist”. De asemenea, România a respins un plan de cooperare internațională avansat.

Ortodoxia stalinistă a furnizat baza ideologică de care era nevoie pentru apărarea integrității teritoriale.

Nicolae Ceaușescu a continuat politica de independență industrială a lui Gheorghiu-Dej după 1965. Noul lider a folosit și mai mult temele naționaliste, dar, la fel ca Gheorghiu-Dej, a subordonat politica din domeniul cultural și societatea rurală industrializării. În scurt timp țările nesocialiste au dobândit o parte importantă a comerțului exterior al României, iar împrumuturile lor au fost integrate treptat strategiei românești de investiții fără vreo modificare a modelului centralizat al economiei. Prelungirea logică a independenței industriale a reprezentat proiectul de construire a „societății socialiste multilateral dezvoltate” în programul partidului din 1974, care propunea o autarhie maximă concomitent cu dezvoltarea tuturor ramurilor de producție, pentru a se reduce la minimum dependența de importuri. Programul a împins la extrem principiul interbelic „prin noi înșine”, îndreptându-se spre catastrofă din momentul când țițeiul pentru industria petrochimică românească a trebuit importat la prețuri prohibitive.

Strategia economică a inspirat nu doar o politică de independență statală, ci și un atac agresiv împotriva inegalității economice a grupurilor etnice din România, dus la îndeplinire prin proiecte de urbanizare și prin măsuri administrative în Transilvania. În perioada interbelică, industrializarea, angajarea preferențială a românilor în serviciile publice și accesul lor mai larg la învățătură a început să compenseze dominația minorităților în rândul populației urbane. Programul din 1974 stipula că „drepturile egale se reflectă în primul rând în gradul sporit de dezvoltare economică și socială a întregii țări”, care avea să fie posibilă prin „repartizarea cât mai rațională a forțelor de producție pe întreg cuprinsul patriei”. Argumentele asemănătoare au fost folosite pentru justificarea eliminării statutului de minoritate specială rezervat Regiunii Autonome Maghiare (care fusese dizolvată în 1968) și instituțiilor de învățământ.În ciuda diferențelor teoretice, această practică seamănă întrucâtva cu statul etnocratic al lui Crainic.

În apărarea direcției de dezvoltare economică, Gheorghiu-Dej a mai slăbit puțin strânsoarea în privința istoricilor. Unii dintre reprezentanții lor interbelici au reînceput să scrie, continuitatea daco-romană a devenit o temă centrală a arheologiei, iar în 1960 a fost publicată prima sinteză românească de istorie a Transilvaniei. Inițiativele patriotice au fost primite cu entuziasm de intelectuali și studenți. Ceaușescu s-a arătat dispus să pedaleze și mai mult pe temele istorice. În 1966 el a încercat să-și demonstreze succesiunea în panteonul național prin intermediul unor festivități în care era întâmpinat de actori care îi jucau pe câțiva dintre predecesorii lui, voievozii Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Unitatea națională a putut fi măsurată cu adevărat în entuziasmul neprefăcut al românilor față de felul cum a sfidat public Ceaușescu amenințarea unei invazii sovietice în România în 1968. Această reacție l-a ajutat pe Ceaușescu să-și îmbunătățească poziția în partid și să devină, în 1974, singurul arbitru al drumului pe care mergea țara.

Într-un stil stalinist clasic, Ceaușescu a încercat să stimuleze producția prin ideologie, nu prin motivare materială. Hotărârile de partid din 1971, care au instituit o „mică revoluție culturală” după vizita lui Ceaușescu în China, și cele din 1974, care au atribuit o importanță specială istoricilor și celorlalți producători culturali în transformarea revoluționară a societății, au semnalat sfârșitul dezghețului cultural provocat de lupta pentru putere. „Dezvoltarea multilaterală” era mai ușor de justificat din perspectiva ideologiei naționale, decât din cea a realismului economic. Cercetarea istorică despre continuitate, independență și unificare a primit sprijin preferențial după Congresul PCR din 1974. Numeroase scrieri românești din perioada interbelică au revenit în actualitate, dar printre ele nu s-au numărat și cele evident fasciste.

Aniversările istorice au fost o manifestare caracteristică a noilor directive. Obișnuitele sărbători naționale ale independenței și ale unificării din 1918 nu au mai fost suficiente.

Referindu-se la „crimele” comise împotriva evreilor, Emil Cioran scrisese în 1935: „Miturile unei națiuni sunt adevărurile ei vitale. Este posibil ca ele să nu coincidă cu adevărul; asta nu are importanță”. Mitul originilor poate fi un „masaj al eului”, reconfortant, dar rasismul lui implicit îl face susceptibil de folosire în scopuri dezbinatoare și meschine.

Cercurile din afara mediilor de partid și universitare au furnizat cadrul pentru cele mai naționaliste scrieri.

În anii de „ceaușism suprem”, apelul la patriotism și la rezistența împotriva inamicilor externi i-a mobilizat cu succes pe oameni pentru realizarea creșterii economice și pentru proiecte mamut, cum ar fi Transfăgărășanul și Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ambele proiecte făceau dovada unei gigantomanii de tip stalinist, în care natura era cucerită cu mari costuri omenești, iar trupele de geniu erau desfășurate ca să dezamorseze o prezumtivă amenințare externă: pierderea Transilvaniei sau închidera gurilor Dunării de către Uniunea Sovietică.

Imagistica munților Carpați vehiculată de Ceaușescu amintește ciudat de rolul lor simbolic din operele interbelice ale lui Lucian Blaga.(Printr-o coincidență ironică, Transfăgărășanul trece nu foarte departe de localitatea montană Păltiniș; în 1974, filosoful Constantin Noica, editor al principalei publicații legionare în 1940, s-a stabilit acolo și a devenit o personalitate admirată a inteligenței anticomuniste din anii 1980).

III.3- După căderea comunismului

Pentru o imagine asupra naționalismului manifestat în România după istoricele evenimente din decembrie 1989 vom apela la propriile informații și la cele oferite de literatura de profil.

Dificultățile economice și confuzia politică de după 1989 au alimentat învierea conflictelor etnice deschise și a extremismului naționalist. Această înviere a fost accentuată de prăbușirea statelor federale de la sud-vest și de la nord, evenimente care i-au fascinat pe patrioții români care se tem de amenințarea maghiară, dar sunt nerăbdători să alipească României teritoriile pierdute în 1940 în favoarea Uniunii Sovietice. Felul cum a cultivat Ceaușescu neliniștile românilor față de unguri a garantat popularitatea continuă a acestei teme și i-a încurajat pe succesorii lui s-o exploateze.

De multe ori, așa cum s-a mai întâmplat, puterea și opoziția naționalistă au avut aceeași părere despre problema națională, iar temele religioase și militare și-au recăpătat proeminența tradițională. Oportunismul presei șovine și sprijinul financiar de care s-a bucurat ea câteodată au contribuit la succesul foștilor național-comuniști și în această eră nouă. Dar, spectaculoasa creștere a activității publicistice a inclus reeditări și memorii ale multor naționaliști de renume. Pe lângă presa moderată și cea de opoziție, numeroase publicații naționaliste au apărut grație subvențiilor de la guvern.

Naționaliștii noștrii de astăzi ne apar drept „colectiviști și atei”, deși ei încearcă să-și caute , în ideologia naționalismului consrvator și moderat, „o haină mai convenabilă și care să le ascundă mai bine adevăratele lor imagini”, notează Alina Mungiu-Pippidi.

Ideologia naționalistă a făcut casă bună cu populismul atât în campaniile electorale din 1990 și 1992, cât și în 2000. Să nu ne ferim de a afirma direct că accente naționalisto-populiste mai evidente s-au regăsit atunci și continuă să fie vizibile, și în prezent, în acțiunile și în manifestările Partidului România Mare, Partidului Noua Generație și Uniunii Democratice a Maghiarilor din România.

Desigur, o anumită „doză” de naționalism, în combinație cu tendințe de populism, sălășluiește, prin utilizarea unor procedee abile, în documentele pragmatice și în activitatea altor partide politice, fie ele parlamentare, fie neparlamentare; în fond, de ideologia naționalistă, inclusiv de populism s-au aflat atinse, după decembrie 1989, toate partidele și organizațiile politice din România.

Capitolul IV

Ideea de naționalitate în opera lui Octavian Goga

1. Octavian Goga

In cultura română puține sunt personalitățile literare cu o prezență puternică în viața cetății. Octavian Goga reprezintă cazul tipic cum poetul cu o operă de larg și profund răsunet social și estetic a traversat treptele ascensiunii sociale și politice până la cea mai înaltă poziție de demnitar în stat. Tribun și luptător pentru o cauză perenă , Goga nu este un doctrinar, el nu a lucrat cu concepte ci cu imagini și cuvinte plăsmuite pe realitatea suferințelor și jertfelor neamului.

George Căllinescu în -Istoria literaturii române- spunea “după Eminescu și

Macedonski, Goga e primul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea

aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulțimii, poet național

totodată și pur ca și Eminescu”. Lirica lui Goga iși trage seva din suferințele și jertfele poporului roman din Transilvania, din lupta sa pentru libertate și uniune națională.

Bigrafia îi stă mărturie, el însuși subliniind semnificația datelor fundamentale ale

vieții sale.Originile îi sunt călăuză de-a lungul vieții, ale căror virtuți și norme le considera o permanență a concepțiilor sale și un cod al acțiunii ”am cântat simțirea mea cu atât mai veridic, fiindcă o duceam în sângele meu”. Întrucât, satul este pentru el , realitatea etnică primordială, nutrește convingerea efectului implacabil al mediului de obârșie. ”Cred într-un determinism geographic”

Copil fiind, și-a dat seama că satul “e cel mai mare rezervor de energie națională”și din această credință se profilează viziunea despre rolul acesteia în afirmarea și realizarea ideii naționale, idee ce domina toate structurile societății românești.

“Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat: am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă”. “M-am născut într-o vreme când principiul național domina fluctuațiile sufletului

românesc”. Destinul său a fost modelat de acea stare de spirit ce dăinuia puternic

în conștiința românească de la sfârșitul secolului al XIX- și începutul secolului al XX-lea.

“Nu sunt decât continuatorul normal al simțirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o și eu cu un pas mai departe”

În lupta pentru emancipare națională, Goga a utilizat forța cuvântului scris și a celui vorbit, bine meșteșugit, curajos afirmat și pătrunzător reverberat în conștiința

publică. El s-a dăruit “ durerii altor inimi”, în lacrimile lui a plans “jalea unei lumi”,

înlăturând “patimile” sale personale. “Mulțimea care s-a obișnuit să te vadă

plângând o viață întreagă durerile ei – n-are să-ți ierte nici o clipă măcar lacrimile

tale…De aceea, poeți care ați plans cu poporul – înăbușiți plânsul patimilor

voastre”

În versuri de rugă și confesiune s-a vroit și s-a întrupat drept cântărețul pătimirii

neamului său:

Demult gem umiliții-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară…

Durerea lor înfricoșată

În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate

Și cum sub bolta lui aprinsă,

În smalț de fulgere albastre,

Încheagă-și glasul de aramă

Cântarea pătimirii noastre. (Rugăciune)

Versurile sale impresionează prin profunda lor umanitate , prin transfigurarea artistică a realităților cu cele mai sugestive mijloace de exprimare poetică, prin

imagistica de inegalabilă simplitate, răscolitoare însă prin simbolurile și metaforele

ei.

Lupta lui Octavian Goga pentru dezrobirea românilor aflați sub dominație stăină, pentru înfăptuirea unității naționale a întregului neam românesc a fost purtată cu

aceeași tenacitate și prin alte mijloace, cum sunt publicistica și oratoria.

„Eu socotesc că literatura și arta e un domeniu al sincerității implacabile; minciunile nu se pot duce în templu; ele rămân afară; în fața altarului, ne înfățișăm cu sufletul așa cum suntem noi”.

Articolele sale pun în lumină talentul excepțional de pătrundere în cunoașterea

realității sociale și umane, în descifrarea tendințelor noi ale spiritului românesc.

Activitatea publicistică a lui Goga s-a desfășurat de-a lungul a patru decenii în reviste din întregul areal românesc: „Tribuna”, „ Luceafărul”, „Țara Noastră”, „Epoca”, „ România” și reunită în volumele: O seamă de cuvinte (1908), Însemnările

unui trecător, Crâmpeie din zbuciumările de la noi(1911), Strigăte în pustiu, Cuvinte

din Ardeal într-o țară neutră (1915), Mustul care fierbe (1927), Precursori (1930),

…aceeași luptă (1930), este străbătută de la un capăt la altul de fluidul tulburător al

unei unice idei, al unei idei fundamentale: ideea națională, cum insuși poetul a

denumit-o.

Rememorând în fața studenților clujeni, în decembrie 1923, proprii ani universitari, Octavian Goga încearcă să-și explice, să numescă și să explice către tânăra generație studioasă misterul, taina milenarului proces de conservare a neamului românesc: „Este, domnilor, ideea națională, credința fanatică în patrimoniul specific al neamului…Am înțeles fragmentar mai întâi, limpede mai pe urmă, că în oceanul zbuciumat al omenirii, noi suntem o insulă cu flora ei deosebită și că a îngădui să se distrugă această insulă ănsemnă a tolera un furt în atelierul de evoluție universală…

Cu cât gândurile mi se apropiau mai mult de pragul maturității, cu atât ideea mi se părea mai legitimă. Literatura și politica în care ne-am frământat noi s-a înfățișat cu această pecete. Călăuziți de-o supremă utilitate am creat un catehism al datoriilor noastre de la care nu ne-am abătut. Ne-am zis: noi suntem precursorii unității unui popor, noi trebuie să ne jertfim pentru coeziunea lui, noi trebuie să facem din hecatombele noastre piedestalul gloriilor de mâine”.

Fervent adept al întregirii statului român în granițele etnice, luptător pentru afirmarea ideii naționale, Goga s-a implicat în momentele esențiale ale procesului de înfăptuire a dezrobirii românilor din Transilvania și de unire a tuturor românilor.

„O țară e conștiința cetățenească de luptă permanentă, pentru a-și impune valorile poporului ei”.

În perioada neutralității a parcurs mii de kilometrii prin localități din Regat în scopul

convingerii societății românești de a intra în războiul reîntregirii naționale. S-a înscris

în armata română ca soldat, participând mai întâi pe frontul din Dobrogea, apoi

mutat în Iași, unde i s-a încredințat, alături de M. Sadoveanu, misiunea conducerii ziarului „România”, organ al Marelui Cartier General. C. Prezan i-a comunicat

poetului că-l angajează să scrie despre front, convis fiind că doar câteva pagini ale

scriitorului pot să suplinească intervenția a două divizii de militari. O recunoaștere a

forței excepționale a verbului lui Goga.

„Războiul a fost totdeauna nu numai o ciocnire de forțe materiale ci și-o încrucișare de energii morale. Biruința e determinată, în mod hotărâtor de ascendența sufletească a unei tabere”. A fost membru al Comitetului Dirigent din Transilvania. După 1919 face parte din

mai multe guverne, iar în anul 1938, pentru numai 44 zile, a fost prim-ministru.

Ideea națională, a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania și pentru unirea întregului neam românesc pe pământul și între hotarele strămoșești ale Daciei, l-a însuflețit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfânt al omului și scriitorului, așa cum declara în -Fragmente autobiografice- „Cred încă în misiunea istorică, veche, a scriitorului; și dacă m-ați întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în același timp, și o formulă literară, eu v-aș răspunde cu vechiul meu crez: e ideea națională”.

IV.2- Scriitorul, factor al dezvoltării naționale

Discutând concepția lui Goga despre național se cuvine a stărui asupra rolului acordat scriitorului în afirmarea ideii naționale, cu atât mai necesar dacă luăm în considerare misiunea scriitorului în actul de modernizare. Pentru Goga, scriitorul reprezintă componenta avansată a societății, întrunind toate însușirile necesare deschizătorului de drum în viața socială.Văzut în idealitatea lui, proiectat în lumina strălucitoare a unei ființe morale ireproșabile, scriitorului îi este interzisă orice abdicare de la misiunea sa: „ În viața popoarelor luptătoare, scriitorii au fost și vor rămâne avangarda care deschide bătaia. Scrisul lor e trâmbița fermecată prin care se propagă aspirațiile unui neam. Ei sunt reprezentanții celor mai avansate credințe și din ținuta lor trebuie să se desprindă idealitatea unui popor. Ei sunt apostoli, nu vameși. Ei predică, nu fac târg.”

Exigența maximă față de poziția scriitorului în cetate a fost determinată de contextele speciale ale societății românești ardelene, văduvită de existența clasei conducătoare înrădăcinate în rolul național. „ … Literatura trebuie să reintre în rolul ei istoric, în rolul ei de apostolat. Societatea, în zilele ei de creștere, statul proaspăt în epoca lui de copilărie, când totul e fragil și totul fierbe încă, are nevoie de un asemenea rol. Literatura apare și astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naționale. Focuri aprinse pe culmi, gânditorii unui popor în prefacere sunt tot atâtea puncte de orientare. Din scrisul lor se desface și circulă în fibrele organismului, fluidul nervos, puterea de viață. Scriitorii, ca și odinioară, sunt și rămân păstorii cei mai de seamă ai misterului nostru de existență. În marele laborator de energii producătoare ei vin mai de departe, ei se coboară mai adânc în sufletul unui neam. Celelalte ramuri de muncitori se pun de acord cu oportunitatea, artistul cu veșnicia. Opera de artă, domnilor, cuprinde în sine deodată trecut, prezent și viitor; ca orice creațiune din natură, ea e suprema rațiune de a fii a oricărui popor.”

Goga încarnează în mod semnificativ tipul caracteristic procesului de modernizare din spațiul Central și Est-European: scriitorul și ziaristul implicați în vâltoarea evenimentelor predispus la a-și pune creația în slujba ideii naționale. El își programează dintru început activitatea în scopul declarat al propășirii neamului. Vibrând puternic la trebuințele de emancipare națională, Goga a perceput lucid starea reală a românilor.

In conferința rostită la Teatrul Național „ Rostul scriitorilor” declara: „Fiindcă ne găsim în zbuciumul începutului,scriitorul la noi are și un rol militant, o postură de luptător și de cetățean. La noi nu se poate aplica încă rețeta Occidentului, în care o civilizație veche și o viață de stat bine statornicită au izolat pe artist în turnul de ivoriu, unde ca un fin cizelator departe de clamoarea vulgului își sculptează visul lui strălucitor. Ca să găsim punctele de asemănare cu apusul, trebuie să ne gândim cu cel puțin un veac și jumătate în urmă la Franța enciclopediștilor sau la Germania lui Fichte, când în perioada de procreație a ideilor moderne, cugetătorii framântau ei înșiși conștiința populară și erau tribunii marilor transformări. Noi suntem astăzi la o astfel de răspântie a evoluției. Țara reunită din patru moșteniri disparate ca tradiție de stat și cultură, nu s-a închegat încă; țara trebuie să devie abia acum, dintr-o entitate politică și geografică, o entitate morală”.

Mijlocul cel mai prompt și mai eficace prin care putea interveni scriitorul român în susținerea și transpunerea în faptă a ideii naționale, era presa: „Sufletul agitat și impesionabil al acestui popr cere o hrană de toate zilele ca să poată trăi și să nu se împiedice în cale. Cine să dea această hrană? Desigur că scrisul, tiparul cotidian, care se risipește prin toate colțurile ca o mană binefăcătoare ori ca o otravă primejdioasă. D-voastră vă dați seama cu toții de rostul presei la noi. Înțelegeți că în Occident ea înregistrează numai opinia publică, pe când la noi trebuie s-o creeze”.

Octavian Goga critica presa din București, îndeosebi ziarele „Dimineața” și „Adevărul”, nu pentru că patronii lor erau evrei, ci pentru că aceștia practicau o gazetărie de joasă speță, ostilă ideii naționale. În discursul –Ideea națională- argumenta: „După pleiada marilor gazetari care prezentau o garanție intelectuală și morală pe seama publicului, negustorii analfabeți au acaparat ziarele și au preschimbat apostolia în tarabă. Un spirit nou s-a sălășluit deodată cu ei în ziaristica țării. Este mai întâi o absolută atrofiere a sentimentului național. Adevărurile organice ale sufletului românesc, pe cari noi le-am aruncat de-a pururi în cumpăna istoriei, ei nu le pricep și nu le propagă. Este, al doilea, o metodică îndrumare a spiritului public spre o alvie internațională, un cinism necunoscut în analele noastre, o tendință de-a diminua prestigiul credințelor din străbuni, o nesocotire a valorilor de la înălțimea tronului regal până jos. Scrisul lor lasă impresia că suntem o societate pripită, fără rădăcini, oameni ai clipei, fără morminte, un fel de târg slobod în care toate sunt de vânzare”. Goga este exemplar pentru ceea ce poate întreprinde scriitorul în comunitatea sa. În publicistică întâlnim numeroase observații și analize pertinente despre rolul scriitorului, conceput ca element intrinsec al dezvoltării națiunii române: „ Am văzut în scriitor un semănător de credințe și un semănător de biruințe”.

„ Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca stropii de sânge pe-un câmp de bătălie”.

Nota marcant socială a poziei lui Goga nu îndrituiește susținerea tezei valorii estetice neglijabile a creației sale. Socialul și naționalul capătă o dimensiune estetică proeminentă, datorită, înainte de orice, stilului inconfundabil care le conferă expresia literară.

Titu Maiorescu a intuit valoarea estetică a versurilor lui Goga. Acesta descifrează în creația debutantului din Rășinari, modul original de a trata poetic aceste teme.” De multe ori arta e un sanator în care se vindecă rănile pe care ni le-a dat viața”.

„ Sufletul unui artist se aseamănă cu capul lui Ianus din mitologie: două fețe, una de tânăr adolescent și cealaltă de moșneag…Una cere avânturi impestuoase, violente și friguri tinerești, simte chemările dragostei veșnic primenite, are naivități de copil, ori ștrengării de băiat alintat…Cealaltă îl îndrumă cu înțelepciunile bătrâneții, îi dă sfaturi de patriarh albit din a cărui minte vorbește pravila veacurilor… Din păcate însă, lumea, cu deosebire criticii-nu văd fețele amândouă și de aceea judecățile pe care le rostesc sunt de obicei nedrepte. Ca să poți spune adevărul întreg trebuie să înțelegi privilegiul frumos și trist pe care arta slujitorilor ei îl acordă: darul de-a fi totdeauna mai tineri și mai bătrâni decât noi…”

Înscrierea versurilor lui Goga în circulația populară nu coboară în nici un fel valoarea lor literară. „ Cât de subtilă e poezia populară…Își dă seama că o pasiune îngropată în pământ e un strop de forță nemuritoare, care nu se poate stinge și trebuie să ceară cuvânt…De aceea ne spune că pe locul unde a fost îngropat un erou a răsărit un brad, iar unde a căzut meșterul Manole a țâșnit un izvor”.

Goga a realizat că poezia nu este suficientă în afirmarea a ceea ce se dorea a fi, pedagog al națiunii. De aceea, ziaristica l-a atras de timpuriu.

Primul său articol poartă titlul semnificativ: „Ceasul deșteptării”(1898). Misiunea gazetarului este aceea de trezire, de iluminare a poporului către calea cea dreaptă a dezrobirii naționale. Ziaristul reprezintă un factor hotărâtor într-o comunitate națională cum este cea românească. Spre deosebire de Occident, unde factorul de susținere a dezvoltării moderne îl reprezintă burghezia( industriașul, antrepenorul, comerciantul), în arealul românesc această misiune cade și în sarcina jurnalistului, cel ce conștientizează imperativul progresului, al înscrierii poporului român în trendul modernizării. Este specific zonei est- europene efortul de accelerare a procesului de modernizare prin acțiunea de conștientizare a maselor de către elita intelectuală și politică, pentru ca acestea să producă și să accepte schimbarea. Spirit național, ideal național, conștiință națională, cultură și civilizație naționale, dezvoltare națională etc. capătă o circulație intensă în mediile intelectuale, fiind integrate în paradigma principiului naționalităților, considerat fundament al acțiunilor de întregire a românilor și de afirmare a statului național în granițele sale etnice. Cu o infrastructură economică mai slabă, societatea românească poate suplini această precaritate, print-o dezvoltare a vieții culturale și educarea opiniei publice pentru valorile societății moderne.

„ Cât de dragi imi sunteți voi scriitorii, umili drumeți fără noroc, stele fără nume în largul cerului… Voi care vă dormiți somnul de veci în rafturile neatinse ale anticarilor…Așa în câte un amurg de toamnă mă gândesc la voi, mi-e dor de voi…În clipe de acestea mă tulbură seninătatea olimpiacă a artei eterne. Cu o pietate blândă privesc cărțile voastre și deschizându-le mi se pare că am trecut pragul unor bisericuțe de la sate, cu păreți înguști, cu fereștile mohorâte. Sufletul vostru luminează ca o candelă sfioasă aprinsă la icoana Maicii Domnului… În astfel de lăcașuri sărace și părăsite se poate murmura o rugăciune….și cine știe dacă nu e mai curată, mai sfântă, decât orga măreață care răsună între zidurile de marmură ale Sfântului Petru…”

Ziaristul se carcterizează printr-un comportament adecvat rolului său de formator de opinii, favorabil ideii naționale. Neconformarea la o asemenea notă definitorie înseamnă pentru Goga demisia gravă a ziaristului de la răspunderile ce-i incumbă ca reprezentant al opiniei publice românești. Reacția este necruțătoare față de ceea ce el numește „negustoria cu ideea națională” și înfierează pe ziariștii lipsiți de înțelegerea valorilor naționale, dar înfeudați altor culturi.

Un profil destul de exact al condotierului din presă,Goga îi remarcă reaua credință, deformarea adevărului despre națiunea română și atacul la demnitatea națională.

– O chestiune de familie (1923)- „ Lupta pe care o dăm noi pentru crearea unei prese oneste și civilizate este lupta de apărare națională conștientă și programatică. Stările de astăzi cu desfășurarea lor nu se mai pot tolera, dacă nu vrem să primejduim un patrimoniu câștigat cu atâtea jertfe. Sunt în joc interesele reale ale țării, sunt altarele unde au năvălit zarafii ca să-și facă trebile lor profane”.

Concepând presa ca fiind cel mai de seamă instrument al consolidării statului, Goga solicită gazetarilor să respecte atribuțiile ei de instituție de conservare a neamului. El constată că nicăieri în lume în perioadele de început ale vieții moderne „ popoarele conștiente n-au lăsat din mână secretele tiparului”.

„ Fiecare intelectual, în măsura în care e intelectual, trebuie să ia parte la această operă de modelare nouă a sufletului românesc, și cu atât mai mult artistul, acest receptacol de fiecare clipă” Factor de educație cetățenească, curs de pedagogie națională, presa se instituie, în viziunea lui Goga, ca factor al dezvoltării naționale.

Geoge Călinescu, emitea judecata că „ jurnalistica lui Goga are calități literare și rezistă la apăsarea timpului”.

IV.3- Matricea țărănească

Născut și crescut în mediul sătesc, Goga a atașat vieții rurale o semnificație aparte în argumentarea fundamentelor de existență a națiunii române. Satul este elementul fodator al etnicului românesc. În concepția poetului, o comunitate etnică sau națională își are originea în timpuri îndepărtate, a căror expresie este dată de către sat. Asemenea lui Hașdeu, Eminescu, Creangă și Coșbuc, Goga caută, pentru explicarea și susținerea perenității neamului românesc, elementul originar.

Întucât satul este depozitarul unei moșteniri străvechi și al continuității, aici ființează originarul autohton: „ am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor, satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă”.

Goga se intersectează cu direcțiile dominante din științele socio-umane ale timpului, care concepeau dezvoltarea națională ca urmare a evoluției unor forme de comunitate umană ce au precedat-o, iar satul și țăranul personificau premisele incontestabile ale impunerii ideii naționale deoarece înfățișau cu claritate un modus vivendi al popoului român.

„Țăranul nostru reprezintă unitatea de rasă, unitatea de simțire, de gândire, el e un tot organic. Și dacă îl vei lua de pe malurile Mureșului, de pe malul Prutului ca și de pe malul Jiului, pe țâran, dacă îi vei lua pe acești oameni și-i vei pune laolaltă, se vor înțelege perfect de bine, cu atât mai mult din punct de vedere al unității de simțire, de gândire. Dacă vei lua însă patru avocați din cele patru provincii, care laolaltă reprezintă componența statului român, atunci vei simți că tradiția de stat străin stăruie încă, cu toate particularitățile ei de gândire…”.

În opera sa există un cod al trăsăturilor fundamentale ale țăranului, care sunt puse la baza profilului poporului român. În țăran, crede poetul, se regăsește spiritualitatea românească, necontaminată de influențele altor culturi. În contextul concret al Ardealului începutului de secol XX, conservarea și perpetuarea particularităților naționale erau o problemă de existență și de supraviețuire. Situații reale l-au determinat pe Goga să se concentreze pe sat , văzut ca matrice a românismului. El discută despre țăran ca având o fire echilibrată, stăpână pe propriile valori, întucât „el are trecut, are tradiție și umblă pe un drum bătătorit de veacuri”. Profilul său s-a verificat în timp, iar dăinuirea lui este urmare a perpetuării de-a lungul istoriei. Exemplaritatea clasei țărănești este justificată în calitatea ei de clasă fondatoare a națiunii române. Goga prezintă însușirile țăranului ca trăsături inconfundabile ale etnicului românesc, deoarece ele au rezistat oricăror vicisitudini istorice și s-au conservat ca atare în spiritualitatea românească. Prin urmare, țăranul este „ un tip rezumativ al unei rase”.

Goga dă unele explicații legate de situația specială a țăranului român. „Țăranul e clasa care suferă” Din cauza asupririi îndelungate, a neconsiderării românilor ca națiune politică, lipsiți deci de drepturile fundamentale ca neam, văduviți de o clasă conducătoare, țăranul ardelean rămâne în starea de odidinoară, neîntinat de influențele culturale și religioase străine. Fiind „ îngrădit în limbă, în basme, în viziuni seculare, el a trăit de-a pururi într-o cetate neînvinsă”. Izolarea ca într-o cetate ce n-a putut fi cucerită a conferit țăranului forța de a rezista la presiunile extreme mediului său și de a-și conserva modul său propriu de viață.” Așa ne-au rămas țăranii singura rațiune de existență a neamului nostru sub ocrotirea politicii dușmane”.

Cum elita românească, obligată fiind să-și însușească o cultură străină pentru că numai astfel putea ocupa o poziție socială, avea un comportament ambivalent în chestiunile naționale, Goga a descoperit în țărănime și în comunitatea ei – satul, determinanții procesului de regenerare a spiritului național.

„Literatura a avut totdeauna o tendință dezrobitoare, ca să zic așa, o tendință de a se apropia de cei umili, de cei de care suferă. De aceea, rolul covârșitor al țăranilor în literatura noastră de atunci”.

Goga nu este încadrabil în semănătorism sau în poporanism, deși le cunoștea foarte bine. El a ipostaziat mediul sătesc ca loc originar al românismului, ca entitate de cultură și civilizație etnică, întemeietoare a națiunii și factor de dăinuire a ideii naționale în modernitate. Goga apasă pe problemele naționale și morale.

IV.4- Goga despre elite

Din oportunitatea reliefării specificității românești într-un mediu cultural multinațional, Goga a stăruit pe destinul elitelor românești. Prin metoda contrapunerii, el forjează profilul claselor conducătoare ale românilor transilvăneni, raportat la țărănime. Toate grupurile ce alcătuiesc elita sunt, în opinia sa, apărătoare ale naționalității, iar conduita lor contribuie decisiv la biruința ideii naționale.El analizează o chestiune esențială a stării ardelenilor: gestiunea resurselor umane proprii, astfel ca să se poată răspunde eficient și în beneficiul națiunii române. Goga, se referă la selecția socială și profesională asociată cu mobilitatea profesională și socială din spațiul transilvan.

Evoluția istorică a Ardealului s-a caracterizat prin absorția elitei românești de către puterea stăpânitoare, românii aflându-se în situația insolită de națiune văduvită de o clasă politică și de o intelectualitate urbană , ceea ce a avut drept consecință ființarea poporului român în izolare, prin urmare, desfășurarea istoriei sale numai în cadrele poporane țărănești și sătești, în temeiul valorilor și regulilor create și transmise de cultura țărănească. Inexistența clasei de cărturari a determinat dezvoltarea culturii populare autonome fără o comunicare naturală cu elita proprie. Aceasta explică organicitatea culturii populare românești, îndeosebi a celei ardelene. Dacă în Vechiul Regat s-a observat existența paralelă a culturii populare și a culturii elitelor, între ele manifestându-se uneori o incomunicabilitate, dar

într-un cadru al conducerii țării de către grupuri autohtone, în Ardeal cultura populară a fost mult timp unica expresie a specificității naționale. Goga a reflectat statutul special al elitei românești ardelene, provenită, cu precădere, din rândul confesiunilor religioase.El pune accent pe acțiunea cărturarului chemat să lumineze poporul, să-l îndrume spre înțelegerea rolului său în societatea timpului. Ideea națională este posibil de înfăptuit prin educație, prin trezirea conștiinței naționale, iar misiunea fundamentală în acest scop o are intelectualul.

Goga face o constatare: românii, lipsiți fiind de călăuza cărtuarilor( la noi neexistând elite), nu au putut avea o moștenire ideatică, n-au avut opere scrise din care să rezulte o gândire proprie de sustinere și apărare a drepturilor istorice și naționale. Cu mijloace modeste, preotul a contribuit la conservarea spiritului românesc.

Goga vede în preot mai mult decât unicul cărturar al satului. Îl învestește cu calitatea de conducător al românilor și reprezentant al acestora în raporturile cu autoritățile statului: „Rolul și însemnătatea în viața noastră politică de veacuri este deci cea mai de căpetenie atribuție istorică a preoțimii noastre alături de păstorirea bisericească”.

El surpride o realitate: întreaga istorie de luptă a românilor pentru câștigarea drepturilor lor în principal înglobează activitatea preoților. Preotul trebuie să se implice direct în actul de înfăptuire a ideii naționale, și, până nu este dusă până la capăt această menire, nu i se poate accepta alt rol: „ Chemarea preoțimii e încă cea veche. Preoțimea este și astăzi la noi încă unica tagmă de cărturari care păstrează legătura directă cu poporul”.

Orientarea ei spre alte țeluri ar însemna privarea satului de prezența luminătorilor, ceea ce ar conduce la haos și dezorganizare. Astfel se explică împotrivirea poetului la tendințele unor preoți de a se concentra pe erudiția teologică în dauna acțiunii de păstorire a sătenilor, îndepărtându-se de credincioși fără să le mai ofere „ hrana sufletească, trebuincioasă poporului, cetindu-i din cărțile sfinte”.

Goga s-a ocupat și de rolul prelaților bisericii naționale pe care îi considera „ apostoli ai culturii și îndrumători politici ai țăranilor”. Cu o gândire modernă, Goga vedea în preot singurul cărturar al satului, fermentul schimbării, al primenirii spirituale. De aceea, reproșează reprezentanților bisericii inactivismul, neintervenționismul lor social, ca și neasumarea unor acte de demnitate națională.

Goga judecă și o altă categorie- învățătorimea. Învățătorul din sat este un luminător, dar, și un agricultor pentru că el face parte din această lume rurală și o servește în trebuințele ei. Abdicarea de la misiunea de apostolat este un fapt sancționabil. Preoților și învățătorilor le cere o conduită excepțională „ pentru că ei sunt întruparea unei trebuințe de viață care se desface din sufletul specific al poporului român”. Gravitatea conduitei lor contrară susținerii și apărării ideii naționale constă în producerea prăpastiei între cărturari și masele țărănești: „ Uită acești oameni că în îndrăzneala lor păcătoasă rup firul continuității istorice a celei mai puternice tradiții sufletești care a ținut în picioare poporul român”. Atitudinea lui Goga vizează profunzimi ale existenței românești, și nu doar formularea unei cerințe efemere. El manifestă grijă față de clasa cărturarilor pentru că aceasta nu s-a constituit în structuri trainice la fel cum este clasa țărănească, și nu s-a durat în timp, nu are un trecut, nu are tradiții din care să rezulte legitimarea ei incontestabilă în fața națiunii române.

Exponent al noii orientări ce se cristaliza în lumea românească, Goga părea, în ochii unora dintre adversari, ca un poet și deci nedisponobil de analize și interpretări politice și sociologice. Se trecea cu ușurință peste o trăsătură a personalității lui Goga: consecvența în susținerea și apărarea ideii naționale. El a ambiționat o cale proprie și a intuit că dă expresie unor noi tendințe ce se profilau în societatea românească, care refuzau să se încadreze în programele vechilor conducători.

Ideea națională se realiza numai prin efortul comun al românilor de pe ambele versante ale Carpaților.

IV.5- Intransigență, morală și criticism

Nemulțumit de prestația și conduita fruntașilor naționali, procupat de mijloacele înfăptuirii ideii naționale, Goga a formulat teza imperativului transformării morale a românilor. În multe din articolele sale revine obsedant această cerință a primenirii morale.

Întemeiat pe același adevăr al precarității condiției sociale și naționale,Goga a văzut în regenerarea morală, calea sigură a biruinței ideii naționale. Izbăvirea naținală este posibilă prin mântuirea morală. Poetul nu a elaborat un cod moral și nici nu a indicat direcții profetice. El afirmă ca pe un adevăr indiscutabil nevoia de primenire morală, condiție sine qua non a emancipării naționale. În contextul situației românilor din Imperiul austro-ungar când unii reprezentanți ai elitei românești dezertaseră de la misiunea lor, trecând, din interese mercantile, de partea stăpânilor, Goga a simțit ca fiind necesară o bătălie puternică pe tărâm moral și a pledat, în consecință, pentru întronarea, în viața publică, a unei noi morale generată de ideea națională. În ce constă ea? În comportament național demn, conștiința clară a dreptății, refuzul oricărei tranzacții cu ideea națională, solidaritate națională, lupta activă pentru emanciparea națională. Imperativul moral reclamă o atitudine statornică față de orice încălcare a principiilor sau față de deformarea valorilor naționale. Alături de ideea națională, de teza primenirii, exigența morală apare ca un lait-motiv al gândirii și acțiunii lui Goga. De pildă, adresându-se tinerilor, omul matur în plină glorie, nu prididește să le transmită, cu argumente faptice și cu vigoarea verbului său, nevoia întronării spiritului moral în viața publică și renunțarea la filosofia tradițională a capului plecat. Goga vrea să impună în societatea românească, bazată pe valorile resemnării, actvismul moral.

Intransigența morală se soldează, în concepția sa, cu pedeapsa celor care au încălcat normele morale: „ Aceste mijloace nu pot fi decât de ordin moral”. Cea mai bună metodă o reprezintă izolarea celor culpabili.

Întâlnim în opera lui Goga numeroase aserțiuni în legătură cu reacțiile opiniei publice față de dimensiunile morale pe care trebuie să le condamne ferm. Pedepsirea lor este o chestiune de asanare morală și de o asigurare a sănătații morale a societății”. Ținta îndreptată de Goga a fost spre trădătorii de neam, iar sancționarea lor se impunea ca o măsură grabnică „ca să putem salva fondul etic al frământărilor noastre”.

Confuzionismul axiologic în plan etic contribuie la diminuarea intransigenței morale. De aceea, Goga pune în discuție conceptul creștin al iertării: atât timp cât se profită, în dauna intereselor națiunii române: „ Nu credem să existe un colț de pământ unde suportarea unei crime naționale să fie mai comodă decât la noi. La noi se iartă pe toată linia. La noi se uită”. Trebuie să recunoaștem aici viziunea morală definitorie românilor ardeleni; iar Goga apare ca reprezentant tipic. Exigența morală ara văzută ca fiind valabilă și pentru statul român de după 1918: „ țara trebuie să devină abia acum ( după unire) dintr-o etnitate politică și geografică o etnitate morală”.

Critica este în viziunea sa, modalitate esențială de edificare a realității naționale. Ideea națională este fundamentală pentru existența românismului, dar aceasta nu înseamnă fetișizarea etnicului românesc. Goga a întreprins o critică severă, în stil viu și penetrant, a limitelor și deficiențelor comportamentului românilor. Nu numai în publicistică se referă critic la poporul său.

În poezia – De la noi- descrie admirabil starea precară a românilor:

„ Noi suntem drumeții piticelor vremi

Pitici în putință și vrere

Copii fără sprijin ne scurgem viața

Din dor și din nemângâiere.

A noastră moșie, frumoasă nespus Grumazul și-a’ntins spre pierzarea

Căci brațele noastre spadă nu strâng

Și steag noastră nu are”

Există un paradox straniu în legătură cu Goga: dușman neînduplecat al unor tare ale modului existențial al românului, el este etichetat ca naționalist în sensul de susținător fervent al etniei sale, fără a avea o reacție puternică față de deficiențele ei.

Se desprinde din opera sa un tablou al psihologiei românului și în dimensiunile negative. El se alătură altor autori ai perioadei: D. Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Caragiale, care au surprins calitățile și defectele caracterului românesc.

Procesul de primenire atât de necesar în înfăptuirea ideii naționale cuprinde eradicarea a ceea ce este negativ în profilul românului, în spiritul concepției lui Goga despre scriitor ca pedagog al națiunii. Orice educator urmărește înlăturarea deficiențelor celor pe care-i educă, iar critica este și o metodă pedagogică. Utilizarea criticei exprimă vitalitatea unui popor și de aceea, este cu atât mai oportună: „ Am fost totdeauna de credință că un popor care are puterea de a nu-și ascunde păcatele nu e lipsit încă de putința primenirii sănătoase”. În virtutea acestui principiu supune unei operații chirurgicale corpul națiunii.

„M-am născut însă la graniță. Am știut din primul moment al vieții mele că există granițe: am știut ce însemnează existența graniței: un piron înfipt în carnea unui popor”. Goga iși indreaptă critica mai ales către clasele conducătoare: „ De decenii întregi noi ne formăm o clasă de intelectuali pe care împrejurările ne silesc s-o ținem în nepotolită războire”, argumentând că în dezvoltarea unei națiuni rolul hotărâtor îl au numai cei care au capacitatea și pregătirea de a da expresie tendințelor profunde ale spiritualității românești. Astfel, militează pentru adevăr în toate manifestările sufletești: „ adevărul ustură, dar vindecă”, formula lapidar concepția sa despre rolul criticii. În spiritul adevărului, Goga introduce un alt mod de a face gazetărie. Pentru el, presa poate discuta orice problemă românească, însă cu o condiție-numai în lumina adevărului. El a depășit concepția strict regionalistă, prin gazetărie, încercând să discute despre adevărul exprimat de națiunea română, și nu doar la nivel local. De aceea, nu menajează în nici un fel suspiciunile de lezare a unor interese naționale dincolo de limitele adevărului. Cu concepția că este român și nu locuitor a unei provincii românești, Goga polemizează cu orice oponent, afirmându-și propria viziune asupra chestiunilor românești. Când discută temele legate de Ardeal, de pildă, le tratează ca gazetar român și nu ca publicist ardelean.

În acest fel, Goga a contribuit decisiv la impunerea ideii naționale, ca dimensiune a întregului areal românesc.

IV.6- Ideea națională

Opera lui Goga s-a plămădit în jurul ideii naționale, și, pe acest temei, putem discuta despre acțiunea programatică a poetului. Sintagma „ ideea națională” este descrisă de Goga, ca fiind „ credința fanatică în patrimoniul specific neamului” sau „ formula magică, aceea care ținea toată suflarea românească într-o disciplină morală”. Poetul nu a întreprins un studiu al ideii naționale, însă nici un exeget al concepțiilor despre națiune nu poate trece peste formulările memorabile , care sintetizează ceea ce afirmă o bibliotecă. Oricâte exigențe științifice am exprima, sintagma lui Goga reflectă dimensiuni esențiale ale existenței românești. Ea cuprinde suferințele și sforțările neamului românesc în a-și proiecta și afirma o identitate.

Ideea națională reprezintă premisa și ținta de atins în actul dezrobirii naționale, în urma căruia statul românesc să ființeze în granițele sale etnice. În spiritul ideei naționale s-a conservat de-a lungul timpurilor unitatea etnică a românilor, ea fiind astfel un factor de rezistență față de primejdiile cuceritorilor. Este de discutat ideea apartenenței la o națiune cu o permanență în conștiința etnicilor români din totdeauna, dacă acceptăm teza despre națiune ca realitate modernă, impusă, cu precădere după Marea Revoluție Franceză.

Goga nu pomenește nicăieri de conștiința națională, de procesul conștient de alcătuire a structurilor naționale. Autorul concepe ideea națională ca trăire a unui sentiment de comuniune națională. Viziunea sa se apropie de cea a primordialiștilor care văd națiunea ca entitate în sine și ca bază a dezvoltării istorice. Ideea națională exprimă perenitatea, stabilitatea și continuitatea unui grup etnic. Virtuțile ideii naționale ființează în statul român reîntregit. După așezarea țării în granițele etnice, ideea națională n-a dispărut, dimpotrivă ea este la fel de oportună: „ Sunt de convingerea că nu e câtuși de puțin perimat codul moral care a creat România de azi, cum afirmă acei care-și închipuie că deodată cu întrgirea hotarelor concepția noastră tradițională a devenit un anacronism… O țară nu se poate naște fără o doctrină a solidarității cetățenești și tot astfel nu poate fi menținută fără o lozincă de coeziune simplă și mare. Eu nu știu alta pentru noi decât vechea idee națională cu toate atributele ei”.

Goga a apreciat că statul român are nevoie încă de o perioadă de înfăptuire a ideii națională din cauza reunirii în granițele sale a patru zone ce sunt expresia a patru culturi și a patru civilizații. Diversitatea modurilor de simțire culturală generată de apartenența pe timp îndelungat la alte tipuri de organizare socială și politică se instituie în element negativ, în factor de realizare a unității sufletești. Se cuvine a aminti că ideea unificării spirituale a apărut în publicistica lui Goga dinainte de anul 1915.

Preocupat de starea elitelor, Goga a abordat chestiunea formării acestora și a constatat, scrutând învățământul ce pregătea pe tinerii români, educarea lor în spiritul valorilor unei culturi străine, transformându-i în „ ieniceri ai culturii străine”. Ca garant al culturii însușite în școală, intelectualul român se întorcea în mijlocul conaționalilor săi spre a-i călăuzi spre câștigarea demnităților ei și spre emanciparea națională. Poetul a surprins primejdia pierderii identității din cauza școlarizării fruntașilor români în spiritul culturii promovate de instituțiile școlare maghiare. Goga a discutat o problemă analizată pe larg astăzi în studiile de antropologie. Integrarea în sistemele de educație ale puterii cloniale nu conduce, în anumite condiții, la exercitarea influenței culturii acesteia concretizată în asimilarea culturală și, în final, în asimilarea etnică. Are loc un proces opus: coștientizarea diferențelor și o reîntoarcere la cultura originară. Goga expune exact această situație a românului obligat să asimileze o cultură străină. Poetul a realizat în anii de școlarizare maghiară diferența între cultura ungurească și cultura română, conștientizând apoi pericolul reprezentat de înglobarea într-o cultură străină. În plan psihic a trăit starea de conflict.

Format în „ atmosfera celei mai sălbatice persecuții a românilor din Transilvania”, Goga a perceput acut contradicția cu cultura străină ce i se inocula.

„ Trebuie să bag de seamă că această instrucție zilnică să fie de esență pur cerebrală, fără să atingă resorturile intime ale sufletului și fără să lase urme în conștiința mea națională”.

Ipostazierea ideii „ imperialismului unguresc” asociată cu conflictul dintre „ capitalul unguresc sufletesc” și, capitalul lui sufletesc a contribuit la reîntoarcerea sa către origini, încercând elaborarea unei teorii „ de rețărănire”.

În contextul nou, după reîntregire, Goga a observat manifestarea în confirmare, a conflictului de civilizații și culturi cauzat de existența celor patru tipuri de spiritualitate specifice provinciilor integrate în statul român și, pornind de la această observație, a combătut orice tendință de regionalism, ilustrative fiind articolele sale despre conduita unor fruntași ardeleni față de rânduielile din țara reîntregită. Pentru situația specifică postbelică, Goga a crezut a fi adecvată formula naționalismului dezrobitor: „ Lozinca naționalismului dezrobitor cheamă la acțiune toate instinctle noastre de viață”, așadar, intervenție activă pentru transformarea sufletească a tuturor românilor reuniți în granițele etnice. Naționalismul lui Goga înseamnă veghe la starea reală a țării, advertisment față de comportament și atitudini „ antinaționale, denunțarea celor implicați în erodarea ideii naționale și în sprijinirea internaționalismului, intransigență morală față de încălcările principiilor naționale și față de distrugerea valorilor naționale, indiferent de apartenența etnică a profanatorilor”.

Într-o notă introductivă, Octavian Goga releva că toate intervențiile sale publicistice din acea periadă au fost luminate de același crez: ideea națională, unica idee care avea rolul hotărâtor în închegarea, consolidarea și apărarea noii societăți românești. În volum, scriitorul preciza, „sunt pagini smulse din zbuciumul cotidian, crâmpeie din risipirea de suflet pe care o cer problemele noastre de existență. Toate se reduc la un principiu fundamental de viață, la ideea națională, misterul de procreație al acestui neam și singura lui formulă pentru ziua de mâine. Astăzi, când totul este încă în prefacere, când societatea noastră neînchegată e mustul care fierbe, numai acest crez ne poate ține în picioare”.

„Eu am crezut dela început în specificul național, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul valorii autohtone, ca o completare a pricipiului de universalitate. Am zis că a oprima și a suprima o manifestare de particularism local, sufletesc, înseamnă a fura din marele tezaur al universalității. De aceea, pe opresorii care strangulează popoarele îi socotesc un fel de tâlhari ai umanității”.

Rămâne un merit incontestabil al gândirii și acțiunii lu Goga ca, într-o epocă tulbure, inconștientă sub raportul deciziilor internaționale, ambiguă în ce privește relațiile dintre state suverane, să se conducă după pricipiul ideii naționale, considerat de drept singurul reper pentru dezvoltarea țării.

Bibliografie:

ATENTIE?

Aranjeaza bibliografia in ordinea alfabetica a numelor autorilor incepind cu Gabriel Andreescu etc, etc…

Alina Mungiu-Pippidi – Doctrinele politice –concepte universale și

realaități românești; Editura Polirom, 1998

Anton Carpinschi – Doctrine politice contemporane-tipologii,dinamică, perspective;

Editura Moldova,1992; Biblioteca Națională, cota II428314

Baicu Ion Ștefan – Doctrine politice în epocile modernă și contemporană: trecut și

Prezent – Editura Prahova, 2004; Biblioteca Națională, cota

I102265

Brădescu Faust – Doctrine politice – vol.1,2; Editura Majadahonda, București, 1999;

Biblioteca Națională, cota II459800

Cristian Sandache – Doctrina național-creștină în România – Editura Paideia, 1997;

Biblioteca Națională, cota II451015

Eugen Lovinescu – Critice – Ediție definitivă, vol.I-X; Biblioteca Națională, cota

II4333

Ernest Gellner – Cultură, identitate și politică- Editura Institutul European, Iași, 2001,

Biblioteca Națională, II473353

– Națiuni și naționalisme- Editura Antet-CEU

Florian Tănăsescu – Doctrine și instituții politice – curs; Editura Fundației România

de Mâine, 2004, Biblioteca Națională, cota II493414

Gabriel Andreescu – Naționaliști, antinaționaliști –O polemică în publicistica

românească; Iași, 1995

Națiuni și minorități – Polirom, 2004

Gheorghe Platon – Tratatul de „Istoria Românilor”- vol.VII, De la independență la

Marea Unire 1878-1918; Editura Enciclopedică,2003

Guy Hermet – Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa – Editura

Institutul European; Biblioteca Națională, cota II451453

Ion Mitran, Pamfil Nichițelea – Politologie –Editura Fundației România de Mâine

Laura Gheorghiu – Doctrine politice contemporane –note de curs; Editura Mitron;

Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de drept; Biblioteca

Națională, cota II474226

Moțiu Adrian – Doctrina națională: principii – Editura Victoria, 2004;

Biblioteca Națională, cota II49893

Nicolae Iorga – Doctrinele partidelor politice – Editura Garamond, București, 1995

Octavian Goga – Pagini noi –(postum) culegere îngrijită de Veturia Goga

– Fragmente autobiografice – Editura Cartea Românească, București,

Biblioteca Națională, cota III64285

– Ne învață mărășeștii –Editura Junimea, Iași, 1983; Ediție, studiu

introductiv și note de Stelian Neagoe

– Pagini publicistice – Ediție îngrijită de Silvia Urdea, editura

„Dacia”,Cluj-Napoca; Biblioteca Națională, cota I58474

– Mustul care fierbe – Editura Scripta, București, 1992

– Ideea națională – discursuri, cuvâtări; Casa de Editură Sedan,

Cluj- Napoca, 1997; Biblioteca Națională, cota II448223

– Naționalism dezrobitor: permanența ideii naționale – Editura

Albatros, București, 1998; Biblioteca Națională, cota II502744

– Poezii,Publicistică- Editura Floarea Dorurilor, București, 2002

Octavian Paler – Între naționalismul de grotă și „europenii”de nicăieri –

Peter F. Sugar – Naționalismul est-european în secolul al XX-lea – Editura Curtea

Veche, București, 2002; Biblioteca Universității Spiru Haret

Țăranu Andrei – Doctrine politice moderne și contemporane – Editura Fundației Pro,

2005; Biblioteca Națională, cota II507606

Bibliografie:

ATENTIE?

Aranjeaza bibliografia in ordinea alfabetica a numelor autorilor incepind cu Gabriel Andreescu etc, etc…

Alina Mungiu-Pippidi – Doctrinele politice –concepte universale și

realaități românești; Editura Polirom, 1998

Anton Carpinschi – Doctrine politice contemporane-tipologii,dinamică, perspective;

Editura Moldova,1992; Biblioteca Națională, cota II428314

Baicu Ion Ștefan – Doctrine politice în epocile modernă și contemporană: trecut și

Prezent – Editura Prahova, 2004; Biblioteca Națională, cota

I102265

Brădescu Faust – Doctrine politice – vol.1,2; Editura Majadahonda, București, 1999;

Biblioteca Națională, cota II459800

Cristian Sandache – Doctrina național-creștină în România – Editura Paideia, 1997;

Biblioteca Națională, cota II451015

Eugen Lovinescu – Critice – Ediție definitivă, vol.I-X; Biblioteca Națională, cota

II4333

Ernest Gellner – Cultură, identitate și politică- Editura Institutul European, Iași, 2001,

Biblioteca Națională, II473353

– Națiuni și naționalisme- Editura Antet-CEU

Florian Tănăsescu – Doctrine și instituții politice – curs; Editura Fundației România

de Mâine, 2004, Biblioteca Națională, cota II493414

Gabriel Andreescu – Naționaliști, antinaționaliști –O polemică în publicistica

românească; Iași, 1995

Națiuni și minorități – Polirom, 2004

Gheorghe Platon – Tratatul de „Istoria Românilor”- vol.VII, De la independență la

Marea Unire 1878-1918; Editura Enciclopedică,2003

Guy Hermet – Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa – Editura

Institutul European; Biblioteca Națională, cota II451453

Ion Mitran, Pamfil Nichițelea – Politologie –Editura Fundației România de Mâine

Laura Gheorghiu – Doctrine politice contemporane –note de curs; Editura Mitron;

Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de drept; Biblioteca

Națională, cota II474226

Moțiu Adrian – Doctrina națională: principii – Editura Victoria, 2004;

Biblioteca Națională, cota II49893

Nicolae Iorga – Doctrinele partidelor politice – Editura Garamond, București, 1995

Octavian Goga – Pagini noi –(postum) culegere îngrijită de Veturia Goga

– Fragmente autobiografice – Editura Cartea Românească, București,

Biblioteca Națională, cota III64285

– Ne învață mărășeștii –Editura Junimea, Iași, 1983; Ediție, studiu

introductiv și note de Stelian Neagoe

– Pagini publicistice – Ediție îngrijită de Silvia Urdea, editura

„Dacia”,Cluj-Napoca; Biblioteca Națională, cota I58474

– Mustul care fierbe – Editura Scripta, București, 1992

– Ideea națională – discursuri, cuvâtări; Casa de Editură Sedan,

Cluj- Napoca, 1997; Biblioteca Națională, cota II448223

– Naționalism dezrobitor: permanența ideii naționale – Editura

Albatros, București, 1998; Biblioteca Națională, cota II502744

– Poezii,Publicistică- Editura Floarea Dorurilor, București, 2002

Octavian Paler – Între naționalismul de grotă și „europenii”de nicăieri –

Peter F. Sugar – Naționalismul est-european în secolul al XX-lea – Editura Curtea

Veche, București, 2002; Biblioteca Universității Spiru Haret

Țăranu Andrei – Doctrine politice moderne și contemporane – Editura Fundației Pro,

2005; Biblioteca Națională, cota II507606