Iconoclasmul Bizantin Cauze Si Urmari

Iconoclasmul Bizantin: cauze și urmări

Introducere

Am ales să lucrez la această temă de istorie chiar dacă foarte multe persoane neagă importanța acesteia, ea este strâns legată de prezent și chiar anumite idei existente atunci, se mulează perfect și în zilele noastre. Pentru a înțelege prezentul trebuie să cunoaștem trecutul și să-l aflăm. Numai cunoscându-ne trecutul vom ști să ne coordonăm viitorul. Fără să înțelegem moștenirea lăsată din trecut, sacrificiile făcute, nu putem valorifica prezentul. Cel mai important argument eu consider că este ajutorul pe care îl obții în calitate de preot, mai ales în cadrul predicilor, când explici oamenilor ceea ce s-a vorbit în cadrul liturghiei făcând referire la anumite contexte istorice. Introducerea oamenilor în contextul istoric ajută de fiecare dată la o înțelegere mai bună.

Iconoclasmul bizantin este o temă care m-a pasionat încă din primii ani de facultate deoarece este prima mare luptă împotriva icoanelor din istorie și aici putem găsi soluțiile, modelele de urmat pentru a putea ieși învingători din iconoclasmul ce există astăzi. Un iconoclasm mult mai brutal din punct de vedere ideatic decât cel bizantin, deoarece iconoclasmul de astăzi nu mai încearcă o fundamentare teologică, ci propune icoana într-o criză a lumii secularizate. Astăzi cei care cinstesc icoanele primesc diferite reproșuri precum că se închină lemnului sau hârtiei. Nici măcar omul primitiv nu venera copacul, izvorul sau piatra, ci sacrul care se manifestă prin aceste obiecte cosmice. Cinstim icoana numai în legătură cu prototipul, astfel aceasta își va pierde transparența și va înceta să mai fie mediul unei întâlniri între două ipostasuri.

Lucrarea de față “Iconoclasmul Bizantinˮ este structurată în patru mari părți. În prima parte se vorbește despre o istorie a iconoclasmului și despre o perioada premergătoare acestuia în care iconografia ia amploare iar cultul imaginilor creștine cunoaște o înflorire exagerată. Un avânt care a avut loc fără îndrumarea ierarhilor Bisericii și care a adus la apariția cauzelor iconoclasmului.

În cea de-a doua parte am prezentat pe larg cauzele ce au dus la apariția iconoclasmului, începând cu Edictul de la Milan care a dat libertate de exprimare creștinismului și continuând cu motivele politice și religioase ale împăraților iconoclaști. Tot aici am ales să vorbesc despre sectele iconoclaste ale secolelor IV-VIII care au tulburat nu numai mințile și rațiunile vremii ci și învățăturile de credință. De altfel, întreaga dispută iconoclastă putem spune că reprezintă un ecou al disputelor hristologice.

În partea a treia am prezentat Sinodul al VII-lea Ecumenic și urmările acestuia. Un triumf al ortodoxiei care s-a încheiat după o lună de muncă, în cadrul căreia s-au consemnat canoanele care restabileau și impuneau credința în cultul icoanelor. Tot în această parte am prezentat, într-un capitol, hotarârile luate în apararea sfintelor icoane, care întăresc hotărârile celorlalte șase sinoade ecumenice anterioare și nu numai că au recunoscut cultul icoanelor, ci au dat o bază dogmatică solidă icoanei care sunt o dovadă vie a Întrupării lui Hristos.

În urma Sinodului VII Ecumenic putem vorbi de o teocrație bizantină, adică de o strânsă legătură între Biserică și Stat. Aceasta se caracterizează printr-o serie de privilegii liturgice care se cuveneau împăratului. Împăratul deveneise în acea perioadă unsul lui Dumnezeu. Sfărșitul acestei teocrații bizantine apare o dată cu încălcarea codului moral de către împărat. Aceasta a fost cauza ultimului mare confilct dintre Stat și Biserică în Bizanț.

În ultimul capitol am vorbit despre fundamentul dogmatic al icoanei, un subiect care exprimă unitatea dintre elementul uman și divin, unitate ce se realizează după modelul suprem al unirii ipostatice a firii divine cu firea umană. Tocmai acest lucru nu l-au înțeles iconoclaștii, taina unirii ipostatice a întrupării Domnului Iisus Hristos, au crezut că privind chipul zugrăvit al lui Hristos Cel întrupat noi venerăm în El numai pe Iisus-omul, nu și pe Fiul lui Dumnezeu.

I. Scurt istoric al iconoclasmului

Iconoclasmul este o doctrină oficială a statului și a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor și disciplinarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative și legislative.

Cuvântul icoană provine din cuvântul „eikon”(είκών = din limba greacă ) care înseamnă „chip”, „portret” și din limba latină „imago” ( ĭmãgo = chip, reprezentare ).

Zorii iconoclasmului se ivesc imediat după ce ortodoxia bizantină scapă de pericolul monotelismului. Această controversă așa-zis iconoclastă, care a fost dusă cu toate mijloacele teologiei, ale disciplinei bisericești și ale forței polițienești, nu a fost un accident. Că Biserica veche a avut o atitudine negativă față de cultul imaginilor, al reprezentărilor iconice în special ale lui Hristos, nu se poate nega. În secolul al VII-lea se impun victorios forme complete ale cinstirii icoanelor. Creștinii ortodocși aleg să-și dezvolte independent formele de evlavie, fără o prealabilă îndrumare teologică. Nu se mai caută în icoană doar instruire și zidire sufletească, ci se caută harul și minunea. Acum încep să apară cele mai diferite și stranii forme de cult. Icoanele sunt purtate în procesiuni, sunt spălate liturgic, sunt cădite, sărutate și unse; sunt îmbrăcate, sunt alese ca nași de botez, se jură pe ele, etc.

Perioada iconoclastă este lungă, a durat aproape un secol, incepând cu dinastia isauriană (717-802) și terminându-se în anul 843, când la conducerea Imperiului Bizantin se aflau reprezentanți ai dinastiei Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima care este inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 și se încheie în timpul împărătesei Irina și a fiului ei Constantin al VI-lea, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe cu anul 813, odată cu urcarea pe tron a lui Leon Armeanul și se termină în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din dinastia Amorium, patronat de mama sa, Teodora.

În timpul dinastiilor Isauriană și Amoriană, mai mult de un secol, lumea bizantină a fost tulburată de disputa icoanelor, cunoscută sub numele de iconoclasm, termen care semnifică acțiunea de distrugere a icoanelor. Mișcarea iconoclastă, apare ca o reacție împotriva adorării și a cultului considerat superstițios a icoanelor sfinte sau a reprezentărilor de sfinți. Apoi împotriva unor practici precum aprinderea de lumânări și arderea de tămâie, cultul moaștelor, al Mântuitorului, al Maicii Domnului și al sfinților. Astfel, datorită confilctului, imperiul este divizat. Provinciile orientale s-au declarat iconoclaste, iar cele occidentale iconodule, în general, călugării constituind apărătorii fanatici ai icoanelor.

Datorită unor lungi șiruri de dăruiri, Biserica de Răsărit ajunsese foarte bogată. Se găsea mai mult aur, argint, pietre scumpe în sipetele principalelor sanctuare decât în tezaurul imperial. Călugării aveau la Constantinopol adevărate citadele în marile mănăstiri de la Studion, altele adăposteau acmeți, ajungând până la cifra de șapte sute. Dintre ei făceau parte predicatori populari, luptători energici și neîntrecuți agitatori. Moaștele ce se păstrau acolo atrăgeau numeroși credincioși și binefăcători. Patriarhii, episcopii si ceata monahală ajunsese o adevărată primejdie pentru autoritatea laică reprezentată de împărat. Astfel, asemenea sirienilor persecutați de califi, care îl înconjurau pe Leon, îl sfătuiesc să pornească o acțiune de purificare, scutind astfel pe creștinii din Răsărit de învinuirea că ar urma exemplul păgânilor de a se închina la idoli. Ajutat de soldații din Constantinopol, Leon pornește un decret prin care interzice doar adorarea icoanelor, care puteau fi totuși păstrate ca obiecte decorative. Icoanele au fost mai întâi îndepărtate din edificiile publice, de pe piețe și de pe ziduri.

Curând ies la iveală și proiectele imperiale prin care învățământul a fost smuls călugărilor, mănăstirile au fost golite cu forța și folosite drept cazărmi pentru soldații privilegiați sau transformate în grădini publice.

Lupta iconoclastă a lui Constantin al V-lea a fost și mai violentă decât a lui Leon al III-lea. Condamnă cultul Fecioarei și al sfinților. Convoacă în 753, la Constantinopol, un sinod care a condamnat în chip solemn imaginile și care a fost urmat de măsuri precum distrugerea sau acoperirea icoanelor și risipirea moaștelor. Constantin a pornit în același timp o luptă aprigă împotriva călugărilor, care erau cei mai înflăcărați apărători ai imaginilor. Dar mama sa Irina era o adeptă înflăcărată a cultului imaginilor și o supusă ascultătoare a călugărilor, convoacă un al șaptelea Sinod Ecumenic prin care obține restaurarea cultului imaginilor și al moaștelor. Călugării s-au reîntors în mănăstirile lor, și-au redobândit obligațiile și privilegiile și n-au contenit să acopere cu laude pe împărăteasa Irina.

După Irina, disputa iconoclastă reizbucnește prin Nichifor al Constantinopolului care se arată tolerant, dar ostil călugărilor. Trimite în exil pe Teodor, vestitul egumen al mănăstirii lui Stoudios, din Constantinopol, conducătorul plin de elan al partidei iconofile și monastice și pe cei mai înflăcărați partizani ai acestuia. Leon Armeanul, Mihail cel Bâlbâit, Teofil, au fost iconoclaști și au repus în vigoare măsurile predecesorilor lor. În 815, un sinod iconoclast s-a întrunit la Sfânta Sofia. Dar pentru a doua oară o femeie a restaurat cultul imaginilor. În 842, Teodora a abolit toate legile iconoclaste și, printr-un sinod întrunit in 843 a reînnoit dispozitiile celui de al doilea sinod din Niceea (787). O ceremonie solemnă a avut loc la Sfânta Sofia, la 11 martie 843, pentru a celebra ceea ce s-a numit “restaurarea ortodoxieiˮ, comemorată și azi, anual, de Biserica greacă.

Majoritatea cercetătorilor au găsit diverse motive în această epocă pentru care împărații iconoclaști au dorit aceasta pornind de la interzicerea cultului icoanelor la interzicerea relicvelor, de a scoate învățământul de sub tutela mănăstirilor. Leon al III-lea a avut motive politice de a îndepărta icoanele crezând că va elibera poporul de influența Bisericii și să aibă putere nelimitată asupra lui. De curând bizantinistul francez Bréhier, în LaQuerelle des images, 3-4, ne atrage atenția că iconoclasmul a influențat arta bizantină.

I.1 Perioada pre-iconoclastă

Cultul relicvelor este cel care își aduce contribuția la formarea cultului imaginilor creștine, a icoanelor propriu-zise. Relicvele, asemenea vaselor liturgice sunt clasate printre obiectele de ordin sacru. Astfel, cutiile de toate formele în care se țineau aceste relicve, iau loc printre aceste lucruri sfinte. O dată cu primul avânt al cultului relicvelor, din secolul al V-lea, aceste cutii-relicvar sunt împodobite cu imagini religioase. Imagini care se sfințesc printr-o extindere a calității sacre a relicvelor pe care le conțineau.

La sfârșitul secolului al VI-lea, și în cel de-al VII-lea veac, împărații bizantini au folosit un gen de sigilii care prezentau pe revers o imagine a lui Theotokos. Este posibil ca aceste sigilii să fi rămas în uz până în vremea iconoclaștilor, adică și sub domniile lui Constantin al IV-lea și Iustin al II-lea. Sigiliile au reprezentate pe avers chipul împăratului iar pe revers, imaginea Maicii lui Dumnezeu, înfățișată frontal și poartă în fața ei, în mijlocul trupului, un medalion care închide o imagine a Pruncului Hristos.

Între anii 75 și 80 ai Higeriei (695-700), califul Abd el-Malek, a inaugurat o reformă monetară care capătă aspectul unei revoluții. El renunță la procedeul folosit de toți califii dinaintea lui, precum și de el însuși până atunci, și care consta în imitarea tipurilor de monede bizantine. Aceste monede au fost înlocuite cu bani de argint, diherme, care nu poartă imaginea vreunei ființe însuflețite, sau a vreunui obiect oarecare, ci numai inscripții care arată superioritatea religiei lui Mahomed asupra oricărei alte credințe. În urma acesteia Iustinian al II-lea ar fi refuzat să primească tributul anual pe care i-l datora califul, deoarece monedele care-l compuneau nu mai erau ca până atunci. Totodată aces refuz ar fi considerat motivul declanșării războiului împotriva Persiei.

Aceste alegeri emblematice, aceste noutăți sigiliografice și numismatice, determină veridic asocierea iconografiei cu însemne fundamentale ale vieții economice și ale instituțiilor politice, în obiecte a căror esență este însăși circulația lor. Astfel imaginea sfântă circulă pretutindeni în interiorul Imperiului, marcând prin trecerea și utilizarea lor rețeaua de schimburi, de obligații și de credite. Deoarece imaginea lucrează, ea face ceva ce discursul nu poate face. Dacă discursul ar putea să spună tot ceea ce imaginea are puterea să facă, s-ar substitui imaginii și ar avea asupra acesteia superioritate. Tocmai faptul că imaginea prezintă această putere specifică îl determină pe împărat să încerce să o răpească Bisericii. Sunt imagini iconoclaste cu ajutorul cărora un împărat ar fi dorit să guverneze.

Împărații din secolele al VI-lea și al VII-lea s-au folosit de imaginile creștine și de altele asemenea lor pentru a exprima evlavia lor personală. Basileii acestor veacuri aveau prin urmare o “politică a icoanelorˮ. De pildă, în primii 9 ani de domnie, Leon al III-lea, nu a luat nicio măsură iconoclastă. El a continuat chiar o tradiție a înaintașilor lui, cel puțin în ceea ce privește folosirea unei icoane a Maicii Domnului pe sigilii. E vorba de reprezentarea Maicii Domnului Hodighitria, imagine în care Fecioara Maria ține pruncul pe o mână, iar cu cealaltă arătând spre el, indicând calea. Ei anexau imaginile lui Hristos iconografiei monarhice pentru a exprima raportul lor direct cu Dumnezeu. Titulatura oficială era exprimată prin cuvintele “en Christo basileusˮ. Tot acești împărați au transformat o icoana a lui Hristos considerată a fi “nefăcută de mână omeneascăˮ într-un drapel al armatelor imperiale pornite împotriva necredincioșilor perși. O creștere a prestigiului imaginilor în ochii suveranilor contemporani constantinopilitani din veacurile VI-VII se poate observa prin trecerea de la monograma și crucea victoriilor lui Constantin cel Mare la Sfântul Chip, însoțind Crucea, cu care Heraclius izbândea în lupte.

Atitudinea Bisricii față de introducerea icoanelor în viața publică a imperiului de catre împărați a fost una tăcută. Ea nu se pronunțase oficial prin canoanele unor sinoade, fapt care a dus la o înflorire exagerată a cultului imaginilor creștine. Aceast avânt al artei creștine a avut loc în afara îndrumării ierarhilor Bisericii. Astfel un sinod local de la Elvira din Spania între (305-312), a crezut de cuviință prezența imaginilor în Biserici: Canonul sau 36 este formal “Am socotit că în Biserici nu trebuie să se afle picturi, iar ceea ce este venerat și adorat să nu fie pictat pe perețiˮ.

II. Cauzele iconoclasmului

Edictul de la Milan din anul 313, la numai șapte ani după Sinodul de la Elvira, dând libertate creștinismului, a deschis și calea dezvoltării iconografiei creștine. Ieșind din catacombe, Biserica vestea Evanghelia atât prin cuvânt, cât și prin imagini. Dezvoltarea pe care a cunoscut-o pictura după Edictul de la Milan a influențat, pe de o parte, răspândirea icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților în întreaga lume creștină, iar pe de altă parte, importanța lor în cadrul cultului divin.

În secolul al V-lea se credea despre icoane că pot face minuni. Icoana prezentă în practica religioasă individuală marca prezența Divinității care dădea o anumită siguranță. Astfel, folosirea icoanelor capătă un caracter public oficial. În anul 560, pentru construirea unei Biserici in nordul Siriei, preoții adună fonduri străbătând cu o icoană a Mântuitorului Hristos întreaga Asie Mică într-o procesiune solemnă. Unii martori ai vremii spun că în timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat să fie pictate chipurile lui Hristos și ale Maicii Domnului pe porțile de vest ale orașului Constantinopol. Un fapt identic s-a repetat și în anul 717, când pe zidurile capitalei au fost plimbate în procesiune o icoană a Maicii Domnului și părți din Sfânta Cruce. Tot în această perioadă ia amploare și credința în icoanele acheiropoietes, nefăcute de mână omenească. Este vorba despre icoana care conține în ea Divinitatea și nu poate fi făcută decât prin mijloace supranaturale.De precizat este faptul că o astfel de icoană va fi purtată în fruntea armatelor bizantine în anul 622 de însuși împăratul Herakleios care în 628 va distruge militar Imperiul Persan.

Perioada de trecere de la secolul al IV-lea la secolul al V-lea se poate evidenția prin faptul că s-a impus în general o recunoaștere a icoanelor, iar simpla lor folosire se transformă într-o cinstire a lor. Putem spune că e o fază a întrebuințării icoanelor dar și a refuzului lor.

Înainte de perioada iconoclastă, Sfintele Icoane deveniseră un fapt major în viața bizantină. Erau folosite de cler, de autorități, de popor și cinstite în spațiul public cât și în cel privat, făcând accesibilă prezența dumnezeiască. Însă o dată cu răspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmulțit și abuzurile care denaturau venerarea icoanelor. La Constantinopol, locuitorii orașului îi acordau o cinste deosebită Maicii Domnului care era ocrotitoarea orașului. Exemplul în acest sens fiind numărul mare de biserici care erau închinate ei. În secolul al V-lea, Constantinopolul primea veșmintele Maicii Domnului furate din Galileea și spunându-se că acest lucru s-a făcut chiar cu acordul Fecioarei Maria.

Astfel la declanșarea iconoclasmului s-au conturat trei tipuri de cauze care corespund unor aspecte esențiale unei societăți, inclusiv a celei bizantine din secolul al VIII-lea. Ele sunt de ordin religios, politic și economic.

Cauzele religioase se evidențiază prin practica creștinilor care ajung să își împodobească zelos bisericile considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. În secolul VII, imaginile brodate ale sfinților ornau veșmintele de ceremonie ale membrilor aristocrației bizantine. În Alexandria, hainele oamenilor erau ornate cu imagini sacre. Venerarea excesivă a icoanelor avea loc chiar și în Biserică; icoanele primeau uneori statutul de nași și nașe de botez sau călugărie. Unii preoți răzuiau culorile icoanelor și le amestecau cu Sfintele Daruri, distribuind acest amestec credincioșilor ca și cum Trupul și Sângele lui Hristos ar fi trebuit completat cu ceva sfânt. Alți preoți au ajuns chiar să oficieze Sfânta Liturghie având o icoană drept altar. Anumiți artiști îl reprezentau pe Hristos în mod arbitrar, după propria imaginație iar icoana era cinstită mai puțin. Unele imagini îi scandalizau pe credincioși prin senzualitatea lor rafinată, care nu se potrivea deloc cu sfințenia persoanei reprezentate. Astfel, imaginile de acest tip îl fac pe omul obișnuit să se îndoiască de sfințenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în Biserică. Ele ofereau chiar o armă puternică iconoclaștilor.

Aceste cauze religioase putem spune că au făcut doar rău Bisericii, favorizând pe cei ce luptau contra icoanelor. Arma lor cea mai puternică era interzicerea chipurilor cioplite din Vechiul Testament „să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus și din câte sunt jos pe pământ și din câte sunt în apele de sub pământ” (Exod 20, 4) și astfel acuzându-i pe ortodocși de idolatrie.

Iconoclasmul a apărut din neputința înțelegerii unirii ipostatice, așa cum a fost ea formulată la Sinodul al IV-lea ecumenic. Nu era vorba doar de lupta împotriva icoanelor, ci însemna preluarea fie a ereziei nestoriene, fie a celei monofizite, prin separarea într-un mod simplist a celor două firi ale Mântuitorului. Una din principalele cauze religioase care au determinat iconoclaștii să ducă o luptă violentă a fost negarea firii omenești a Mântuitorului Iisus Hristos. Negarea venerării oricărui lucru material implică în mod logic negarea posibilității sfințeniei pe pământ.

Din punct de vedere politic, iconoclasmul poate fi considerat un instrument în mâna împăratului prin care să-și extindă autoritatea și asupra Bisericii. El acceptă creștinismul și devine locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, având un aspect și portret sacru. Portretul imperial își pierde repede sacralitatea, deoarece icoanele erau la loc de cinste la întoarcerea dintr-o bătălie. O dată cu succesele purtate de către isauri în lupte, au revenit la origini: au bătut monede cu figura împăratului, au ridicat statui imperiale, totul impus către patriotism. Simbolurile să fie limitate: Sfânta Evanghelie, Sfânta Euharistie și Sfânta Cruce.

Totodată și lupta împăraților iconoclaști împotriva călugărilor și a mănăstirilor trebuie înțeleasă ca un efort de îndepărtare a primejdiei pe care o reprezentau pentru stat ordinul monastic cu bunurile și privilegiile sale. Astfel, șeful acestui ordin, starețul Teodor Studitul, revendică la un moment dat totala independeță a Bisericii față de stat, respingând împăratului orice drept de a interveni în materie de religie și dogmă.

Din punct de vedere economic Imperiul Bizantin s-a confruntat cu o criză financiară foarte mare, de aceea doreau să pună mâna pe averile bisericești și mănăstirești și a micșora numărul călugărilor pentru a avea soldați în armată.

Toate aceste atitudini greșite au creat o situație favorabilă celor care luptau contra icoanelor. Astfel, Atanasie Sinaitul, Sfântul Simeon Stâlpnicul, în scrisoarea adresată împăratului Iustin al II-lea, Leonțiu, episcop de Neapolis (Cipru), Ioan, episcop de Salonic, toți apără cultul sfintelor icoane în secolele VI-VII. Împotriva iconoclasmului a scris și Sfântul Ioan Damaschin. El arată că prin venerarea icoanelor nu se comite o erezie, că nu este vorba de idolatrie și dezvoltă o iconosofie particulară. În dezlănțuirea iconoclasmului un rol foarte important l-au jucat anumite cauze istorice. Invazia arabilor și musulmanilor din secolul VII, a dus la cucerirea Siriei și Palestinei, apoi prin traversarea Asiei Mici a culminat cu asedierea Constantinopolului în anul 717. Ei au fost respinși de către împăratul Leon al III-lea Isaurul în anul 718. Astfel, sub influența episcopilor din Asia Mică, ostili cultului icoanelor, el va începe persecuția împotriva icoanelor, fiind sprijinit de secte iudaizante și de secte creștine ca dochetiști, pavlicieni și monofiziți.

Iconoclasmul s-a manifestat cu violență mai ales în partea orientală a Imperiului bizantin. Atacul împotriva venerării icoanelor a fost în realitate o intervenție nelegitimă a puterii civile în domeniul propriu Bisericii, în viața sa liturgică și în învățătura ei. Pentru iconoclaști nu era admisă posibilitatea reprezentării prin imagine, decât dacă această imagine era identică cu ceea ce ea reprezenta. Fără identitate ei nu acceptau imaginea. În consecință, o imagine făcută de un pictor, nu putea să fie icoana lui Hristos. Ei susțineau că reprezentarea prin imagine a Mântuitorului este o impietate față de dogma întrupării. Ei se întrebau cum poate să dea un pictor formă dumnezeirii care este fără formă.

II.1 Motivele politice și religioase ale împăraților iconoclaști

Un grav conflict religios a frământat mai mult de patruzeci de ani, Imperiul Bizantin. Cearta icoanelor, în aparență o problemă strict teologică, nu trebuie să ne înșele deloc asupra caracterului adevărat al acestei crize cumplite. În realitate era vorba de o cu totul altceva decât o chestie meschină de disciplină sau liturghie. Împărații iconoclaști, credincioși fiind, ca toți oamenii din vremea lor, aduceau în luptă convingeri religioase aprinse și sincere, cu scopul de a ridica nivelul moral al religiei, scăpându-o de aspectul păgânismului renăscut, care li se părea că este adorarea excesivă a imaginii Fecioarei și a sfinților. Însă, altul era motivul împăraților, erau înspăimântați mai ales, de puterea pe care o dobândiseră Biserica în Stat, prin bogăția și influența ei. Astfel, începând cu secolul al VIII-lea, într-un imperiu foarte creștin, cum era Bizanțul, începea lupta între puterea civilă și comunitățile religioase.

Decizia de a interzice astfel de imagini a fost luată de împăratul Leon al III-lea (717-741) și a fost politica oficială a imperiului din anul 726 până în 780, și din nou din anul 813 până în 843. Un secol și jumătate de distrugere artistică ce a lăsat o prăpastie adâncă în istoria artei bizantine. Evoluția iconoclasmului a fost strâns legată de soarta militară și politică a Imperiului Bizantin. Constantin al V-lea a urmat politica tatălui său, Leon al III-lea, continuând energic și războaiele împotriva arabilor. Restaurarea imaginilor în 780 a apărut într-un moment de mare siguranță militară, întrucât atacurile arabilor se diminuaseră, dar de autoritate imperială mai slabă, în timpul regenței împărătesei Irina (780-797). A doua izbucnire a iconoclasmului a urmat înfrângerii severe pe celălalt front de război, împotriva bulgarilor, în Balcani. În 811, împăratul Nichifor I a fost învins și omorât de conducătorul bulgar Krum. Imperiul Bizantin a trăit o supremă umilință când craniul împăratului a fost transformat într-o cupă de băut. Succesorul său, Leon al IV-lea, a reimpus iconoclasmul dar, în 843 acesta a fost în sfârșit abandonat, în timpul regenței Teodora. Se subînțelege că iconoclasmul nu putea fi impus decât de un împărat puternic, în timpul unei crize naționale, dar nu s-a bucurat niciodată de o populație prea mare.

Istoricii i-au găsit iconoclasmului o mulțime de cauze sociale. Însă la afirmarea acestuia au contribuit și calitățile personale ale basileului, originea sa orientală și încăpățânarea. Leon al III-lea s-a născut în jurul anului 675, în Germaniceea (astăzi Marast, în Mesopotamia de Nord) și se numea Canon. A emigrat cu familia sa în Mesembria, în Tracia, probabil cand orașul său a fost cucerit de arabi în timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea (685-695). Angajat înarmată, Leon a urcat pe treptele ierarhiei militare. A avut ocazia să-l ajute pe Iustinian al II-lea, în a doua domnie(705-711) cu un dar de 500 de oi, ceea ce i-a adus lui Leon rangul de spătar (purtător de sabie). După ce s-a făcut remarcat la curte, a fost trimis în Caucaz. Astfel, datorită calităților sale militare și diplomatice ajunge să fie numit în 713 strateg al themei Anatolienilor. Victoriile sale împotriva arabilor l-au făcut celebru ajungând ca în 717 la Amorion să fie proclamat de către armată împărat. După instalarea ca împărat, la 25 martie 719 își asigură și succesiunea prin încoronarea fiului său Constantin doar de un an, ca și co-împărat într-o ceremonie condusă de patriarhul Gherman în Tribunalul celor 19 canapele. Leon i-a făcut patriarhului Gherman și promisiunea că nu va încerca să introducă în Biserică învățături noi . Însă, deși fiind soldat de profesie, obișnuit cu cazărmile și campaniile militare, Leon an III-lea ca împărat și-a îndreptat politica și spre viața religioasă a imperiului.

Primii ani de domnie ai lui Leon sunt contemporani cu anumite măsuri îndreptate împotriva artei religioase, luate în califatul vecin și rival. Între anii 717 și 720, Omar benʼ Abd-elʼ Afiz îi scria unuia dintre guvernatorii săi ca să nu lase la vedere nicio cruce, ci să le distrugă. Cu Omar, Leon al III-lea a avut un schimb de scrisori pe teme religioase. Nu se știu prea multe despre conținutul acestora și nici dacă Leon a răspuns. Însă, această polemică epistolară dintre Leon al III-lea și Omar este menționată în confruntarea de idei dintre Creștinism și Islam prezentă în multe scrieri din secolul al VII-lea.

Ierarhii din Asia Mică se ridicaseră fățiș în anul 724 împotriva adorării icoanelor iar o dată cu adorarea sfintelor imagini condamnată, împăratul nu a mai dorit să cedeze, chiar dacă i se înfățișau clar urmările nefericite ale pasului făcut. Adversarii lui Leon III îi reproșau, de asemenea, că are o pasiune prea mare pentru cultura arabă și atenția acordată obiecțiilor ridicate de musulmani și iudei împotriva idolilor. Astfel politica religioasă a lui Leon, deseori a fost excesivă și nu s-a distins prin chibzuință și prudență. De pildă in anul 723, împăratul a emis un edict cu privire la botezarea forțată a iudeilor și a montaniștilor. Tentativa nu a reușit decât să creeze tulburare. Evreii s-au convertit de formă, iar monatniștii au preferat să-și dea foc în bisericile lor. Probabil, această măsură a fost luată de Leon al III-lea în vederea consolidării unei unități interioare a imperiului și a considerat că prin aceasta diminuează polemica iudeo-creștină pe teme religioase care se intensificase în ultima parte a secolului al VII-lea. În ceea ce privește lupta cu icoanele, în anul 726, Leon III a poruncit ca acestea să fie atârnate de biserici cât mai sus, sub pretextul că unii creștini ignoranți, contrar învățăturilor Bisericii, se închinau, în fapt, icoanelor ca atare și nu chipurilor de pe ele. În anul 728, împăratul, mergând mai departe, a ordonat sa fie acoperite cu vopsea tablourile cu subiecte religioase din unele biserici. La 17 ianuarie 730, la palat s-a construit consiliul de taină al reprezentanților clerului și senatului, la care adorarea icoanelor a fost declarată o crimă. Pe pereții bisericilor, în locul tablourilor religioase, și-au făcut apariția cele lumești. Reprezentări ale unor scene din viața cotidiană, păsări, animale, diverse peisaje. Însă reacția populației Imperiului nu a fost una pașnică, ci una care a generat grave conflicte. Creștinii se împart în două partide, adoratori ai icoanelor (iconodulii) și adversarii icooanelor (iconoclaști). În apărarea sfintelor imagini s-au unit toate cercurile ostile împăratului, iar țara urmează să fie străbătută de un val de răscoale. În anul 726 populația Greciei și a insulelor din Marea Egee ia amploare. Un anume Kosmas a fost proclamat împărat, însă, la 18 aprilie 729, flota lui a fost distrusă în apropierea capitalei, comandantul flotei rebelilor s-a aruncat în mare îmbrăcat în armură, iar uzurpatorul însuși a fost prins și decapitat. Un an mai târziu s-a răsculat Revenna, exarhul Paul și-a pierdut viața, iar vecinii-longobarzi, profitând de starea de confuzie, au pus stăpânire pe portul orașului. Noul exarh, Eutychios, a supus orașul puterii sale, însă frământările din Italia nu se potoleau.

Un curtean, care a fost trimis să distrugă icoana sculptată a lui Hristos din centrul Constantinopolului, în Chalkoprateia, a fost rupt în bucăți de mulțimea de orășeni cuprinsă de fanatism, în majoritate, femei și călugări. Împăratul a dispus să fie desfășurată o cercetare a întâmplării iar vinovații să fie pedepsiți.

Împotriva inovațiilor basileului s-a ridicat și Papa Grigorie al II-lea (715-731). Între Constantinopol și Roma a avut loc un schimb de scrisori aprinse. “După aceste imagini oamenii își fac o idee despre esența lucrurilor prezentate. Soți și soții, ținându-i în brațe pe pruncii de curând botezați, povățuindu-i pe tineri ori pe străini, arată cu degetele la icoane și astfel le educă mintea și inima și îi îndreaptă spre Dumnezeu. Dar tu, lipsind poporul sărman de acestea, te-ai apucat să-l distrezi cu vorbe goale, povești, instrumente muzicale, jocuri și saltimbanci ! ˮDrept răspuns, împăratul a declarat categoric: “Eu sunt basileu și, totodată, preot !ˮ

Cu sinceritate Leon îi amintea papei despre evenimentele din timpul domniei lui Constans al II-lea și despre soarta nefericită a lui Martin I. Însă nu s-a ajuns la o ruptură definitivă între Sfântul Scaun și Constantinopol deaorece Grigorie al II-lea nu dorea să lase capitala apostolică fără protecția Orientului, căci zidurile Cetății Eterne erau amenințate de războinicul Liutprand, regele longobarzilor. Grigorie al III-lea (731-741) care a venit în locul lui Grigorie al II-lea, a acționat cu mai puțină prudență. În noiembrie 731, la Latern, un sinod a condamnat necondiționat iconoclasmul. Reacția lui Leon al III-lea a fost fulgerătoare, flota împăratului și-a făcut apariția lângă țărmurile Italiei, privilegiile posesiunilor papei pe o parte din peninsulă au fost retrase iar impozitele au început să fie distribuite în vistieria Bizanțului. Eparhiile Romei din Grecia, Dalmația, Calabria și Sicilia au fost transferate, printr-un edict al basileului, sub jurisdicția patriarhului de Constantinopol. După nimicirea iconoclasmului, militanții ortodoxiei au distrus urmele iconoclaștilor, edictele împăraților, deciziile sinoadelor și conciziile bisericii. Istoriografia Ortodoxă îl prezintă pe Leon Isaurianul ca pe un om lipsit de evlavie, rău și sângeros, stâlp al necuviinței.

După moartea lui Leon al III-lea, lupta iconoclastă este continuată de Împăratul Constantin al V-lea, cel mai activ, iconoclast, al cărui portret este zugrăvit de istoriografia bizantină ortodoxă în culorile cele mai sumbre. Fapt care reiese din devotamentul fanatic față de iconoclasm, persecuțiile crunte împotriva disidenților, și împotriva călugarilor. Astfel el este reprezentat de istoricii ortodocși drept simbolul răului.

A acționat împotriva icoanelor într-un mod diferit față de tatăl său, Leon al III-lea. Fiind cultivat, a avut preocupări teologice și a înțeles că nu poate acționa cu autoritate deplină decât dacă are girul Bisericii girul Bisericii la cel mai înalt nivel. Iar acest gir era de fapt Sinodul Ecumenic. Însă pentru acesta trebuia să pregătească terenul. Astfel Constantin a poruncit să se convoace în majoritatea orașelor adunări mixte, de clerici și laici în care să dezbată doctrina iconoclastă. Ședințele sinodului ale cărui număr nu se cunosc, au început la 10 februarie 754 și au ținut până la 8 august același an. S-au ținut în palatul imperial din suburbia asiatică a capitalei Hieria, lângă Calcedon. Prezidat de Teodosie al Efesului, Sisiniu al Pergamului și Vasile al Psidiei care erau iconoclaști convinși sinodul a avut 338 de participanți. Reprezentanții celor patru Biserici apostolice, Roma, Antiohia, Alexandria și Ierusalim nu au fost prezente la sinod. Ultima ședință însă a avut loc la Constantinopol, în biserica din Vlaherne când a fost citit șidecretulîn prezența împăraților. Acest decret a fost combătut în ședința a șasea a Sinodului al șaptelea ecumenic.

Textul citat în decretul de la Hieria începe cu scurte referiri la pasajul biblic al Creației, coruperea omului de către Lucifer, născocitorul idolatriei, noua introducere a idolatriei sub acoperirea creștinismului, Întruparea care l-a eliberat pe om de cultul idolilor. Acesta este cuprins în actele Sinodului al VII-lea Ecumenic, a condamnat categoric cultul icoanelor și proclamă următoarele: “Întemeiați pe Sfintele Scripturi și pe Sfinții Părinți, declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi respins și îndepărtat și anatematizat din Biserica creștină orice chip indiferent din ce materie este făcut prin arta condamnabilă a pictorilor. Oricine va îndrazni pe viitor să facă un astfel de lucru, sau să-l venereze, sau să-l așeze într-o biserică ori într-o casă pricată, sau să-l dețină în secret, să fie depus din treaptă, dacă este episcop, preot sau diacon, iar dacă este monah sau laic, va fi anatematizat, și posibil să fie judecat de legile seculare ca un adversar al lui Dumnezeu și dușman al învățăturilor propovăduite de către Sfinții Părinți.ˮ

După sinod, distrugerea icoanelor a devenit cruntă. Icoanele au fost distruse, arse și expuse multor batjocuri. În biserici icoanele au fost înlocuite cu motive decoraționale, constand în plante, păsări, animale, scene de vânătoare și curse hipice. Totodată, deosebit de violent a fost persecutat și cultul Sfintei Fecioare. În paralel cu acestea mulți închinători ai icoanelor au suferit grele persecuții. Această distrugere a icoanelor pictate și a gravurilor, a făcut să dispară și nenumărate manuscrise ilustrate precum și multe monumente valoroase de artă. Însă nu toate bisericile și nu toate icoanele au suferit distrugeri, dar în cursul perioadei iconoclaste au fost distruse aproape toate capodoperele arte creștine a primelor secole.

Constantin al V-lea putem spune ca a manifestat o politică severă și o nepăsare în privința manastirilor și a monahilor împotriva cărora pornește și o cruciadă. Unii cercetători consideră acesta drept un război îndreptat împotriva monahilor.Mulți apărători importanți ai iconoduliei au fost anatematizați, printre aceștia fiind și celebrul scriitor Ioan Damaschinul. Potrivit relatărilor lui Nekiphor, sinodul de la Hieria a stabilit o definiție a credinței, sub care și-au pus semnătura toți care gândeau urât și fără evlavie, și a proclamat distrugerea sfintelor icoane.Reacțiile negative apar din rândul cercurilor clericale, din rândurile călugărilor, dar mai ales din răndul oamenilor care nu cu prea multă cunoștință teologică, sesizează foarte clar amestecul puterii laice în treburi străine acesteia. Măsurile date drept răspuns de împărat au fost cumplite. În toată țara a început prigoana “purtătorilor întunericuluiˮ, cum îi numea basileul pe monahi. Mănăstiri din capitală, precum a lui Dios, a lui Maximin, a lui Callistrat și multe altele au fost distruse, pământurile lor au fost confiscate, iar sute de călugări, care nu acceptaseră să renunțe la cenobitism, sufereau în temnițe. În vara anului 765, împăratul a uluit capitala creștină, oferindu-i o reprezentație nemaivăzută: pe câmpul Hippodromului din oraș, ținându-se de mâini, doi câte doi, au trecut într-o procesiune rușinoasă zeci de călugări și călugărițe, expuși injuriilor și batjocoririi oricui din mulțime. În 771, strategul themei Thrakesion, Mihail Lachanodracon, i-a adunat la Efes pe călugării mănăstirilor din thema sa și le-a propus, la alegere, fie căsătoria și viața lumească, fie torturile și moartea. Mulți au optat pentru a doua cale. Ca să se salveze de persecuțiile inițiate de autorități, mii de monahi au fugit de pe teritoriul Imperiului în Occident, în Sicilia și la Roma.

Aplicarea hotărârii sinodului prin distrugerea icoanelor și urmărirea celor care le ascundeau nu s-a făcut imediat dupa Hieria. Împăratul Constantin a trebuit să facă față pericolului bulgar. El prevede construirea de fortărețe la granița de vest a imperiului pe care l-a populat cu sirieni și armeni. Bulgarii au reușit totuși să-și continue incursiunile în teritoriul bizantin până în 756. Însă Constantin al V-lea dă lovitura de grație bulgarilor în 763, în lupta de la Anchialos. După această înfrângere, Bulgaria devine teatrul unor lupte interne timp de mai mulți ani, ceea ce-i făcea pe bulgari inofensivi pentru Bizanț.

De precizat este faptul că astfel de măsuri drastice împăratul le aplica doar iconodulilor, iar de clerul iconoclast împăratul Constantin al V-lea nu s-a atins. În ceea ce-i privește pe mireni, aceștia nu au fost supuși prigoanei pentru venerarea icoanelor.

Putem spune că aplicarea măsurilor iconoclaste a avut și consecințe fericite într-un fel, prin fenomenul emigrării multor zugravi și pictori de icoane bizantini din imperiu spre Occident. Așa cum preciza decretul Sinodului de la Hieria din 754, cele mai multe restricții se îndreptau împotriva acestor iconari și împotriva meșteșugului lor. Acești iconari erau fie monahi, fie laici, dar cei mai mulți dintre ei, fiind amenințați de politica împăratului, s-au refugiat în părțile mai putin guvernate de furia iconoclastă, și anume Italia care era un teritoriu tot mai independent față de imperiu. Împăratul, pierzând treptat din autoritate în această parte a imperiului, le-a permis refugiașilor care au adus cu ei arta bizantină sa dezvolte acest curent in Occident.

Tendințele separatiste ale orașelor occidentale și ale papalității își găseau realizarea sub pretextul apărării credinței împotriva basileului-eretic. Papa Zaharia, cel din urmă grec pe tronul Sfântului Petru, și-a luat în primire funcția fără a cere acordul Imperiului. De la acest moment, Roma a început să-și orienteze politica spre Occident.

În urma luptei înverșunate pe care Constantin al V-lea o dusese cu un suflet pasionat și o voință energică, mănăstirile fuseseră laicizate, iar călugării expulzați, închiși și exilați. Constantinopolul era aproape gol de călugări, iar întreaga societate bizantină împinsă în luptă, se împărțiseră în două tabere. De o parte era lumea oficială, episcopatul curții, funcționarii, înaltele clase sociale și armata devotată Împăratului Constantin al V-lea. De cealaltă parte era clerul de jos, clasele mijlocii, femeile care îndrăgeau icoanele miraculoase și venerate. Irina, femeie venită dintr-o provincie legată strâns de cultul icoanelor, a intrat în familia imperială într-un moment în care persecuția era în toată puterea sa. Astfel Irina ascunsese cu grijă credințele sale. La cererea socrului său, ea jură solemn să nu accepte niciodată icoanele.

În zelul său, Constantin a trecut dincolo de doctrinele Conciliului din Hieria și a condamnat cultul sfinților și al moaștelor. Despre el se spune că ar fi răzuit cu mâna lui pereții bisericilor din Constantinopol. Deși este prezentat de tradiția iconodulă drept cel mai rău dintre persecutorii iconoclaști, a obținut succese remarcabile, bucurându-se de o populație uriașă la Constantinopol, pentru că a ridicat nivelul de trai în oraș și le-a oferit locuitorilor mâncare ieftină din belșug. A murit în anul 775, pe când își conducea trupele de luptă împotriva bulgarilor.

II.2 Sectele iconoclaste

Întreaga dispută iconoclastă constituie de fapt un ecou al disputelor hristologice din secolele IV-VIII. Secolele de început ale erei creștine au fost tulburate de numeroase încercări de a explica doar prin puterea minții și a rațiunii mărginite, dogmele și misterele credinței creștine.

La începutul secolului V, prin urcarea pe scaunul patriarhal de la Constantinopol a călugărului antiohian Nestorie și prin erezia susținută de acesta, certurile prvind firile Mântuitorului izbucnesc cu violență. Sinodul III ecumenic de la Efes din 431, unde Chiril al Alexandriei apără unitatea personală a Mântuitorului și o numește pe Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, prin cele 12 anatematisme aprobate de cei 198 de episcopi, stabilește că “În Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Legătura dintre ambele firi este o legătură firească, ipostatică, nu numai moralăˮ.

Mai târziu, arhimandritul Eutihie, cu scopul de a da o lovitură necruțătoare nestorianismului, cade în altă erezie afirmând că firea omenească a Mântuitorului, luată la întrupare a fost cu totul absorbită de firea dumnezeiască. Astfel el afirma că natura dumnezeiască ar fi înghițit natura omenească, aceasta devenind doar un instrument al naturii divine. Iconoclaștii monofiziți, micșorând rolul firii omenești se opuneau reprezentării chipului lui Hristos în icoane.

Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din 451, restabilește adevărul devenind doctrina Bisericii și spunând: “Noi învățăm și mărturisim cu toții pe unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Ca Dumnezeu, el s-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, fiind întru toate asemenea Tatălui. Ca om s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, fiind întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Cele două firi ale Mântuitorului sunt unite în mod neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.ˮ

În secolul VII discuțiile reizbucnesc, făcându-și apariția o nouă erezie, un monofizitism camuflat, vorbindu-se acum de o singură energie și o singură voință în Mântuitorul Hristos. Fiecare din cele două firi ale Mântuitorului Hristos trebuie să-și aibă și voința sa, căci voința e ceva absolut indispensabil firii. A afirma că Mântuitorul a avut o singură voință este egal cu a afirma că a avut o singură fire. Astfel la sinodul VI ecumenic ținut între 7 noiembrie 680 și 16 septembrie 681 în Constantinopol, se formulează învățătura de credință a Bisericii stabilind că: “În Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări sau energii corespunzătoare celor două firi, neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite, precum neopuse una alteia, cea omenească supunându-se întru totul voinței și lucrării celei divine.ˮ

Afirmând că voința omenească a fost înlocuită cu totul de voința dumnezeiască, erezia atribuia persoanei Mântuitorului ceea ce de fapt aparținea naturii Sale, sau atribuia naturii ceea ce aparținea de fapt persoanei. Mântuitorul Hristos are două voințe și doua acțiuni care corespund celor două naturi ale Sale. Imaginea Sa nu aparține uneia sau alteia dintre naturile Sale, ci aparține Persoanei Sale. Icoana nu este o reprezentare a naturii divine. Ea este imaginea Persoanei Dumnezeiești întrupate. Întrupându-se, Mântuitorul Hristos a luat trup material. Astfel, materia a devenit mijloc al mântuirii. Ea a fost îndumnezeită.

Datorită tuturor acestor erezii cultul sfintelor icoane a avut mult de suferit. Evlavia deosebită a monahilor față de icoane, s-a văzut în ochii iconoclaștilor a fi nestorianism.

Dogma despre cele două firi în Iisus Hristos, natura divină și cea umană, deși a fost explicată teoretic prin definiții dogmatice, din punct de vedere duhovnicesc a fost mai mult trăită. La Sinodul Quinisext de la Constantinopol (692) de o mare importanță este Canonul 82, deoarece face precizări importante despre imaginile sacre. Aici se arată: „Imaginea realistă a lui Hristos există dintru început, această imagine reprezentând mărturia reală a Întrupării Sale“.

Biserica Romană a declarat că hotărârile sinodului nu au nicio valoare (în afară de Canonul 82), socotind că „învățăturile și practicile sunt o eroare“. Această poziție față de hotărârile sinodului pornea și din pricina divergențelor ce existau între Biserica de Răsărit și cea de Apus privind: celibatul preoților, postul sabatic, reprezentarea lui Hristos sub formă de miel și alte învățături pe care Biserica Apuseană le promova. Au existat neînțelegeri și în privința semnării documentelor acestui sinod de către papi, pentru că unii au acceptat hotărârile sinodului, alții le-au respins.

Sinodul va marca sfârșitul luptei dogmatice purtate de Biserică pentru mărturisirea ortodoxă a celor două naturi ale lui Hristos.

În timpul Împăratului Leon al III-lea Isaurul, prin edictul promulgat de acesta în 726 lupta contra icoanelor se manifestă în toată amploarea sa. Cu cât creștea și se amplifica persecuția iconoclastă, cu atât se întărea rezistența iconofilă. Fiecărui sinod iconoclast i s-a opus câte un sinod iconofil. Astfel, sinodul iconoclast de la Constantinopol, din anul 730, convocat de Leon al III-lea Isaurul, i s-a opus sinodul iconofil de la Roma, din 731. Sinodul iconoclast din anul 754 convocat de împăratul Constantin al V-lea Copronimul i s-a opus sinodul VII ecumenic de la Niceea convocat de Irina, mama împăratului Constantin VI. Prin hotărârea sa din ședința a 7-a, acest Sinod restabilește în chip dogmatic cultul sfintelor icoane. Persecuția însă va continua până când la conducere va veni împărăteasa Teodora care va convoca un Sinod prin care va restabili cultul sfintelor icoane, stabilind sărbătoarea Ortodoxiei în prima duminică a postului mare.

Excesul nemulțumește în general multe persoane, care ajung să creadă că icoanele trebuiau distruse. La acest fapt au mai contribuit și unele secte și erezii precum pavlicienii, care nu cinsteau Sfânta Cruce, nu aveau cultul Maicii Domnului și al Sfinților. Monofiziții erau și ei foarte activi în părțile orientale ale imperiului. Erau de părere că reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului este imposibilă, deoarece potrivit credinței lor firea umană a fost absorbită de cea dumnezeiască și de aceea nu poate fi cunoscută și reprezentată.

Iconoclasmul înseamnă dochetism, pentru că atinge Întruparea și neagă realitatea manifestării trupești a lui Iisus, înseamnă nominalism pentru că pune în discuție însușirea umană a rodului Întrupării, înseamnă negarea realismului sfințeniei și a capacității de a transfigura natura, înseamnă nestorianism, fiindcă atingea dogma unirii ipostatice prin separarea dumnezeirii de trupul și pentru că lovea în maternitatea divină a Născătoarei de Dumnezeu (Theotokos).Greșeala iconoclaștilor provine din faptul că ei nu au putut înțelege dogma de la Calcedon, dogma întrupării și a unirii ipostatice. Dogma de la Calcedon face distincție clară între natură pe de o parte și persoană pe de altă parte. Opunându-se reprezentării chipului lui Hristos, monofiziții micșorau rolul firii omenești. După monofiziți, natura divină nu se poate reprezenta, iar reprezentarea celei umane înseamnă negarea caracterului nedespărțit al celor două naturi. Lupta împotriva ereziei iconoclaste a fost condusă de personalităși care au îmbinat în chip desăvârșit evlavia cu teologia. Înainte de Sinodul al VII-lea ecumenic, cinstirea sfintelor icoane a fost apărată de personalități ca Leontie al Neapolelui, Ioan al Tesalonicului, Gherman și Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Sfântul Ioan Damaschin, apără cultul sfintelor icoane, fiind stâlpul Ortodoxiei la Sinodul VII ecumenic. Formulele lui au fost proclamate în sinod drept dogme. El a legat într-un chip de nedespărțit problema icoanelor de doctrina hristologică. În perioada a treia a manifestării iconoclasmului (815-843) Ortodoxia a fost apărată de Sfântul Teodor Studitul și de Sfântul Nechifor Mărturisitorul, patriarh de Constantinopol. Ideea de bază preluată de toți apărătorii icoanelor, de la care pornește și Sfântul Ioan Damaschinul, este luată din opera Sfântului Vasile care spune că cinstirea icoanei trece la prototip.

III. Sinodul al VII-lea ecumenic și urmările acestuia

Leon al IV-lea era fiul lui Constantin al V-lea și a soției hazare a acestuia, Irina, motiv pentru care este numit adesea în scrieri Leon Hazarul. A fost încoronat co-împărat în anul 751, la scurt timp după naștere, iar în 768 s-a căsătorit din dragoste, vrăjit de frumusețea ei, cu o micuță ateniană, blândă și pioasă, care, până în ziua aceea trăise foarte retrasă. Nimeni nu s-a gândit pe atunci, se pare, că tânăra va acționa din toate puterile pentru a distruge creația suveranilor care o primeau ca soție și ca fiică.

Venită din Grecia creștină, unde trăise până atunci, a pastrat în noua ei religie rămășițe ale religiei abandonate, unde niciodată zeii nu au fost concepuți decât asemănători cu imaginea omului și li se arăta cinstirea prin evocarea plastică a formelor lor. Însă dintre toate provinciile imperiului, Grecia era una din cele în care cultul icoanelor era foarte răspândit și foarte pătimaș. Irina, totuși a depus jurământul cerut de noua ortodoxie, și oficial s-a declarat de partea iconoclasmului. Când Leon al IV-lea a murit (780), fiul său Constantin VI, avea numai 10 ani, deci puterea reală aparținea împărătesei Irina. Prin faptele ei se degajă o abilitate și o prudență de a acționa. Nu putea restabili brusc cultul icoanelor deoarece situația nu era prea sigură pentru a-și permite aceasta. Cei cinci frați ai lui Leon IV (cezarii) erau agitați, fiecare din ei dorindu-și imperiul chiar și împărțit. De partea celor cinci cezari erau toți cei care nu doreau ca autoritatea supremă sa ajungă în mainile unei regente. Orice imprudență din partea ei ar fi putut fi fatală iar cezarii trebuiau cu orice preț înlăturați. Totodată nu trebuie să uităm faptul că cea mai mare parte a armatei era iconoclastă.

Irina a acționat blând, dar din perfidie, astfel încât se observă o îndulcire a violențelor și problemelor din acea perioadă. Pentru a-i pedepsi pe cumnații săi, care ar fi participat la un complot, i-a obligat să accepte să devină preoți și și-a împropriat dreptul precum că le-a salvat viața. Toate funcțiile înalte de guvernământ erau ocupate de iconoclaști zeloși. Maestrul de ceremonii, șeful cancelariei, comandantul suprem al armatei, erau vechi și credincioși servitori ai defunctului basileu Constantin al V-lea. Biserica pe care o guverna patriarhul Paul, era plină de dușmani ai icoanelor. Cu asemnea oameni, Irina nu putea întreprinde nimic. Deci, pentru a-și împlini scopurile credinței sale, și visurile ambițioase, împărăteasa trebuia să-și găsească alte ajutoare și să caute alt sprijin. Aici apare priceperea sa în a-și pregăti calea. Zdrobi fără milă, cu forța, pe unii din adversarii săi, pe alții îi înlătură pe nesimțite din posturile unde deveniseră supărători. În același timp ea schimbă încet, încet, personalul palatului. Își ridică familia în slujbe înalte, avea grijă de fratele ei, de nepot, de verișoară și încă de multe alte rude. Disgrația pe bătrânii generali ai lui Constantin al V-lea, mai ales pe teribilul Mihail Lachanodracon, strategul Trecesienilor, care se făcuse vestit prin ura sălbatică pe care o purta călugărilor și prin brutalitatea cu care îi silea să se căsătorească. În locul lor ea instala în funcțiile mari oameni de-ai ei, mai ales eunuci din casă și din inimitatea sa. Pe ei i-a însărcinat pe nesimțite, cu toate slujbele palatului și ale administrației. Dintre ei a fost ales și primul ministru Staurakios, favorit al împărătesei, care devine și logofăt al curții. Lui i se acordă timp de douăzeci de ani cele mai înalte demnități ale statului. Conducând împreună cu împărăteasa politica externă așezată pe baze noi pune capăt războiului din orient, semnând pacea cu arabii, caută în occident o apropiere de papalitate și încearcă un tratat cu Carol cel mare, dar mai ales în materie de religie arată o toleranță nemaiîntâlnită de multă vreme. Astfel, călugării reapar la Constantinopol, porțile mănăstirilor se redeschiseră celor care simțeau o vocație mult timp stânjenită pentru această viață. Cu mare fast a fost redată Sfintei Sofia coroana prețioasă pe care odinioară Leon al IV-lea o luase din Biserică, pune la loc, cu solemnitate, relicvele sfintei Eufimia, aruncate în mare din ordinul lui Constantin al V-lea și găsite ca prin mare minune. Astfel, partidul credincioșilor, consideră urcarea sa pe tron ca pe un miracol neașteptat.

Patriarhul Paul rămăseseră singurul om al vechiului regim, legat de erezie prin jurământul depus la urcarea sa pe tronul patriarhal din 20 februarie 780. La 31 august 784, sub influența curții se retrage într-o mănăstire, fiind plin de remușcări pentru păcatele sale, și voind să ispășească crimele făptuite împotriva icoanelor și să poată muri cel puțin împăcat cu Dumnezeu. Astfel Irina, cu multă pricepere, pune în locul lui Paul, în fruntea Bisericii, un om sigur, un laic, pe secretarul imperial Tarasios, despre care se știe ca servise cu credință până atunci politica religioasă a împărătesei. Politician inteligent, joacă admirabil rolul pe care i-l prescrisese împărăteasa. Când însăși împărăteasa il rugă să primească numirea și să se lase ales, el refuză însărcinarea care i se impunea, motivând într-un discurs refuzul exprimat datorită neînțelegerii pe care tulburau Biserica, și anume schisma care o despărțea de Biserica Romei, și cu foarte mare dibăcie, accepta statutul doar cu condiția de a se restabili pacea și unitatea în lumea creștină. La 25 decembrie 784, Tarasie a fost hirotonit și întronizat ca Patriarh al Constantinopolului. El atrimis imediat o enciclică însoțită de o mărturisire de credință Papei Adrian I, și patriarhilor răsăriteni din Alexandria, Antiohia și Ierusalim pentru a-și anunța alegerea dar în special pentru a relua legăturile cu aceste scaune patriarhale care până atunci încetaseră legătura cu Constantinopolul iconoclast. Papa s-a aratat nemulțumit de alegerea noului patriarh, mai ales că acestea venea din rândul laicilor, invocând încălcarea normelor canonice, dar în cele din urmă își prezintă acordul pentru restabilirea cultului icoanelor.

Deosebit de important este modul diplomatic în care Tarasie a direcționat mersul lucrurilor încât să dea satisfacție papei, fără a renunța la poziția pe care o ocupase între timp patriarhia de Constantinopol în fața Romei. Chiar în a doua ședință a Sinodului VII Ecumenic, când a fost citită scrisoarea papei, acesta sublinia că recunoașterea sa ca patriarh nu vine din partea papei ca ultimă instanță, ci din partea sinodului ecumenic. Astfel se încheie o înțelegere între legații papali și Tarasie, prin care să nu fie citit în fața sinodalilor expresiile dojenitoare privind alegerea lui Tarasie din rândul laicilor, precum și solicitarea expresă de a retroceda Romei “Patrimonium Petriˮ luat de împăratul Leon al III-lea, pentru a nu compromite autoritatea patriarhului. Astfel restabilindu-se legăturile Romei cu Patriarhiile Răsăritene.

Încă de la începutul domniei, Împărăteasa Irina arată pe plan religios o toleranță necunoscută de multă vreme. În 29 august 784, trimise o ambasadă Papei Adrian pentru a-i propune convocarea unui sinod ecumenic. Papa Adrian se arată binevoitor planurilor împărătesei în data de 27 octombrie 785, și trimite doi reprezentanți în 786 la Constantinopol. Împărăteasa dădu ordin ca întrunirea să aiba loc în vara anului 786.Adunarea măreață se deschise în 31 iulie din anul 784, la Biserica Sfinților Apostoli. Împărăteasa asistă împreună cu fiul său la ședință în așa-zisele “cathechumenaˮ ale basilicii. Egumenul mănăstirii Sakkudion din Bithynia, începuse din amvon, discursul îndreptat împotriva sinodului din Hieria, când deodată trupele din garnizoană, conduse de comandanți iconoclaști, au năvălit în sfântul locaș unde prelații erau strânși sub ședința împărătesei. În urma unei încăierări violente, preoții și legații papei au fost nevoiți să fugă pentru a-și salva viața urmăriți fiind de strigătele și insultele de triumf ale rivalilor iconoclaști. Legații papei și o mulțime din episcopi părăsiră Constantinopolul.

Astfel, împărăteasa își dă seama că nu a reușit să pregătească îndeajuns această întrunire și cu mult curaj a luat-o de la capăt. Trebuia să atragă de partea ei majoritatea trupelor din metropolă, să alunge la graniță pe cei care care îi stăteau un cale, să schimbe prin favoruri și promsiuni convingerea unor demnitari ecleziastici și să plănuiască totul mai atent decât o făcuse la prima încercare. Apoi se anunță o mare expediție împotriva arabilor, iar trupele de gardă au fost duse atunci în Asia și înlocuite cu cele care fuseseră câștigate de partea cultului icoanelor. Una dintre măsurile importante a fost hotărârea de a nu se mai convoca adunarea în capitală, deoarece era un oraș prea turbulent și prea instabil. Astfel împărăteasa alege ca sediu al sinodului ecumenic Niceea. Adunarea a avut loc la 24 septembrie 787 și a fost condusă de Tarasie. Erau prezenți 350 de episcopi înconjurați de o mulțime de egumeni și de călugării legației pontificale.

Hans-Georg Becck ne informează ca președinția nominală au avut-o legații papali, însă Tarasie este cel care preia conducerea negocierilor, fiind susținut și de reprezentanții Siciliei. Legații români nu aveau nici măcar rangul de arhierei la această adunare, iar din finețurile învățăturii bizantine despre icoane, care urmau să fie aduse în discuție, probabil nu au înțeles mare lucru. Prin Tarasie, sinodul avea parte de un președinte care a fost capabil să conducă adunarea la rezultate acceptabile atât din punct de vedere teologic, cât și din punct de vedere politico-bisericesc. Majoritatea celor prezenți la sinod a fost formată din episcopi orientali care până atunci toleraseră iconoclasmul. Monahii au încercat vehement să-i îndepărteze din ședință pe episcopii iconoclaști, aducând drept argument invaliditatea hirotoniei lor. Tarasie însă nu a putut ceda acestor presiuni, iar legații papali l-au susținut în această direcție, deoarece numărul episcopilor adunați s-ar fi redus substanțial. Patriarhul impune chiar și un compromis, prin care, cei care respingeau iconoclasmul puteau participa. Astfel numărul celor excluși rămâne destul de mic. Însă prin aceasta se înțelege ca iconoclasmul, nu a mai putut și nici nu a mai vrut sa ia cuvântul la sinod.

În cadrul acestui sinod s-au ținut opt ședințe, dintre care șapte la Niceea , iar ultima în Constantinopol. Președinția a revenit patriarhului Tarasie al Constantinopolului, afară de ședința a opta, când a prezidat împărăteasa Irina și fiul ei. A fost reprezentată Biserica întreagă, atât cea Răsăriteană, cât și cea Apuseană. Totuși din Apus nu a fost invitată Biserica Franceză, acest lucru nemulțumindu-l pe Carol cel Mare, împărat al Apusului. Sinodul a combătut hotărârile Sinodului iconoclast de la Hieria din 754, contestându-i totodată calitatea de Sinod Ecumenic, pentru că la el nu au participat nici patriarhii din Răsărit și nici Episcopul Romei. Pe lângă deciziile dogmatice luate de acest Sinod, s-au formulat și 22 de canoane.

După o lună întreagă de muncă, cei care au participat, au venit la Constantinopol, unde s-au consemnat triumfător canoanele care restabileau și impuneau vechea credință. Astfel cultul icoanelor a fost restabilit. Mănăstirile și-au recăpătat destinația lor inițială iar călugării au fost rechemați. Sinodul, prevăzând și alte dispute în viitor, s-a străduit să alcătuiască un cod de doctrină care servea ca fundament iconolatriei, iar pentru o înnoire și o purificare generală, s-au impus noi reguli mult mai severe disciplinei monahale, care condamnau aspru simonia și interziceau mănăstirile mixte. Astfel iconoclasmul ajunge să fie doborât iar Irina este aclamată cu numele de “Cristoforaˮ (aliata lui Hristos).

După ocuparea unui loc grandios în acestă luptă care frământa imperiul și provoca dispute aprinse, Irinia, nu se mai gândea să abdice. Ea nu jucase rolul unei regente, ci putem spune că ea a domnit efectiv. Dacă fiul său i-ar fi revendicat puterea, acesta ar fi fost considerat un uzurpator. Însă, din fericire pentru Irina, prințul avea doar 17 ani și un caracter slab, deși în câteva ocazii se arătase curajos. Supus ascultării mamei sale încă din fragedă copilărie, nu putea să-i facă față. Ea l-a căsătorit fără acordul lui, cu o tânără modestă, pioasă, simplă dar destul de plăcută, din partea căreia Irina era sigură, că, nu avea de ce să se teamă și prin care se gândea ca îl poate manevra în continuare după voie, pe fiul său. Se pare că acesta s-ar fi resemnat cu situația care îi era impusă, dacă eunucul Stravakios nu l-ar fi tratat cu o obrăznicie insuportabilă. Tânărul Constantin, nu a mai suportat și a adunat în jurul său câțiva alți nemulțumiți și au complotat împotriva eunucului. Uneltirea a fost descoperită de Împărăteasa Irina, iar pedeapsa a fost aspră. Mare parte dintre conspiratori au fost torturați și uciși. Constantin a scăpat cu viață dar a fost bătut cu vergile și întemnițat. Imediat după această faptă, un corp din armata Asiei, indignat fiind că o femeie acapară puterea, s-a revoltat împotriva Irinei și a ovaționat numele prințului. Astfel Irina este nevoită pe neașteptate să cedeze tronul adevăratului împărat. Eunucii fideli împărătesei au fost exilați, iar Irina a fost silită să părăsească palatul imperial. Funcțiile împărătesei au fost date de Constantin în mâna unor iconoclaști cunoscuți în semn de favoruri și demnități.

Potrivit istoricului Auguste Bailly, Irinei nu i-ar fi luat mai mult de un an ca să-și redobândească influența asupra fiului său, care în afara câmpului de luptă se dovedea a fi cel mai neajutorat și indecis om. Când mama sa i-a cerut să fie asociată la domnie Constantin a acceptat. Eunucii au fost rechemați, în frunte cu Stavrakios, iar iconoclaștii au fost alungați. Astfel toate ordinele Irinei au fost indeplinite. Prin influența sa, dupa ce și-a recăpătat puterile, a reușit chiar să îl convingă pe împărat ca generalul care-l ajutase să preia puterea să fie pedepsit. Sforile erau trase în favoarea Irinei, iar Împăratul devenise acum în ochii armatei un nesuferit. Apoi, o viclenie și mai subtila iese la iveală. Tânărul Constantin nu-și iubea deloc soția legitimă și se îndrăgostise de una din doamnele de onoare ale mamei sale, cu numele Teodota. Irina cu o toleranață prefăcută l-a sfătuit să o i-a în căsătorie, dar în secret. Ulterior, tot ea l-a divulgat, provocând și menținând astfel un scandal împotriva lui. Reacția întregului cler a fost una revoltătoare la aflarea veștii că împăratul era bigam. Constantin, încercând să se apere, a arestat și biciut câțiva călugări producându-se mari tulburări. Însă Irina se arătă evident de partea opozanților lui Constantin.

În jurul anului 797, Constantin se întorcea în capitală, dintr-o expediție contra arabilor, în care condusese fără glorie și scăpase ca prin minune să nu fie arestat de un grup de complotiști care acționau la ordinele Irinei. Constantin a fugit în Anatolia unde spera să găsească o armată credincioasă, dar se pare că a fost în zadar. Oamenii Irinei au pornit după el și l-au prins, aducându-l în lanțuri în Constantinopol, unde împărăteasa a poruncit să i se scoată ochii, lăsăndu-l orb într-o viață mizerabilă, de unul singur, în timp ce se pregătea să domnească ea însăși, fără probleme. Imediat după mutilarea fiului său, a poruncit să se cânte un Te Deum în biserica Sfinților Apostoli, apoi în trăsura ei, trasă de 4 cai albi, triumfătoare și rigidă, îmbrăcată în veșminte bogate, de aur, a defilat pe artera principală a orașului, aruncând mulțimilor bani cu ambele mâini. A condus în voie imperiul din acel moment, luandu-și titlul de basileus. Chiar dacă timp de 17 zile soarele a stat ascuns în nori, populația nu avut decât o recție îmbucurătoare față de cele intâmplate. Oamenii o iubeau pe Irina, nu numai pentru inteligența și inteligența ei, ci și pentru tăria voinței ei.

O dată cu urcarea sa pe tron și înlăturarea fiului ei ia naștere o nouă problemă, a succesiunii la tron. În jurul Irinei se învârteau mii de pretendenți la tron iar înfrângerile suferite de armată și complicațiile politice agravaseră situația. Pentru potolirea celor care amenințau, Împărăteasa a fost nevoită să platească tribut lui Carol cel Mare. Astfel Bizanțul cedează Istria. În anul 800, monahul franc își puse pe cap coroana imperială, însă, în Evul Mediu, nu se accepta domnia simultană a doi împărați peste același imperiu. Carol cel Mare apărea în ochii lumii ca unsul lui Dumnezeu și descendentul creștin al cezarilor. Spontaneitatea feminină își pune planul în aplicare și de data aceasta. Irina hotărăște să se căsătorească cu Carol cel Mare și îi trimite acestuia ambasadori însărcinați să-i ofere mâna sa. Altfel spus apare ideea unirii sub același sceptru întreg Orientul cu întreg Occidentul. Deci lumea creștină ar fi putut benificia acum de un suveran unic. Carol cel Mare nu consideră himerică propunerea și dorind să cunoască mai în amănunt problema, a trimis negociatori la curtea Bizanțului. Brusc, la Constantinopol se formează o puternică opoziție care o împiedicau pe Irina să negocieze. Anturajul format se transformă într-un complot la care au participat miniștri, generali, patriarhul, chiar și rude ale Irinei. Pe tron a urcat Nichifor, fiind încoronat la Sfânta Sofia de catre patriarh în anul 802. Eunucii, fiind copleșiți până atunci de favoruri din partea Irinei și-au trădat protectoarea, din lașitate și prudență, iar uneltirea a fost secret condusă, încât împărăteasa nu aflase de înlăturarea ei de la tron și nici de ungerea noului despot.

Nichifor a fost cel care a venit sa o informeze pe Irina, și să o roage să-i cedeze locul. Având poporul de partea ei, ea ar fi putut lupta, dar de data aceasta părăsește în grabă capitala de parcă un anumit mecanism se stricase. S-a dus mai întai la Insula Prinților, apoi în Lesbos, și, în anul următor a murit în sărăcie și singurătate. Trupul ei a fost adus în Bizanț, unde poporul l-a considerat ca fiind moaște sfinte.

Sfârșitul dinastiei Isauriene, se încheie o dată cu înlăturarea Irinei de la tron. Această dinastie putem spune că se bucură de un omagiu deosebit din partea istoricilor. Iconoclasmul, ilustrat foarte bine din punct de vedere spiritual, a marcat pentru imperiu, începutul unor mari tulburări, și aduce un nou motiv de divizare a tuturor celor în care exista, totuși, și o dorință de unire. Teama pe care o inspirau iconoclaștii și amestecul lor brutal în problemele de ordin religios, a îndepărtat papalitatea și au orientat-o spre franci și spre Carol cel Mare.

O dată cu moartea Irinei, a început o nouă epocă de tulburări și de dezordine în imperiu. Nichifor era iconodul, însă a încercat să mențină o linie politică modernă împotriva unora dintre cei care doreau ca statul să-și bazeze toate măsurile pe o interpretare strictă a dreptului canonic. Teodot Studitul a obiectat împotriva măsurilor ecleziastice ale împăratului, motiv pentru care a fost exilat încă o dată, în 809. Din pricina măsurilor sale religioase moderate, împăratul Nichifor și-a atras ostilitatea autorilor monastici. Scrieri care constituie acum sursa noastră principală de informație pentru perioada respectivă.

În timpul domniei lui Nichifor se cunoaște o înflorire a statului din punct de vedere militar și administrativ. Colectarea totală și adecvată a taxelor este bine pusă la punct iar taxele vamale sunt mărite și reglementate destul de bine, pentru că doar statul era capabil să-i oblige pe negustori să aducă bunurile în imperiu printr-un număr mic de puncte vamale. Sfârșește într-o ambuscadă provocată de bulgari în trecătorile de lângă Pliska. Încă din 803 Nichifor îl încoronase ca împărat pe fiul său Stavrakios care fusese împreună cu tatăl său la bătălia finală de la Pliska, unde a fost rănit foarte grav. La început a fost recunoscut ca împărat , însă rana lui punea sub semnul întrebării posibilitatea ca el să domnească vreodată. Prin urmare, îndatoririle de la curte s-au împărțit între soția sa, Teofana, o rudă a fostei împărătese Irina, și sora lui, Procopia, care era căsătorită cu Mihail Rangabe. Circulau zvonuri că Staurakios plănuia să-i lase tronul soției sale Teofano sau chiar să instaureze o republică, așa încât Procopia, și-a obligat fratele să abdice, și să se retragă la o mănăstire, unde a și murit la scurtă vreme. Așadar lui Nichifor, i-a succedat ginerele său, Mihail I Rangabe, care i-a cedat locul în 813 generalului Leon V Armeanul, sub domnia căruia putem spune că a început a doua criză iconoclastă.

Leon a început lupta cu tot atâta ardoare ca și războiul contra bulgarilor. A încercat mai întâi să-și convingă adversarul în timpul unor întâlniri purtate la palat. Însă ortodoxia era reprezentată de un redutabil purtător de cuvânt al călugărilor, preotul Theodor din Studion, care-și apăra principiile promt și sigur. În disputa icoanelor, el nu vedea decât pretenția împăratului de a se amesteca în problemele religioase, unde să facă el legea. Nici mânia suveranului și nici poruncile lui nu au putut să-l înduplece. Prefera, spunea el, să i se taie limba, decât să tacă.

Leon al V-lea era convins că dezastrele militare din ultimul sfert de veac erau o pedeapsă trimisă de Dumnezeu asupra imperiului pentru idolatrie și pentru abandonarea iconoclasmului. Noul împărat l-a imitat pe Leon al III-lea în măsurile sale, și chiar și-a rebotezat fiul cu numele Constantin, pentru a întregi identitatea. Pe termen scurt, succesele militare nu au fost mai mari decât cele ale predecesorilor săi, însă norocul se arată a fi de partea lui Leon atunci când hanul Krum a murit subit în aprilie 814. Leon a reușit imediat să încheie o pace de 30 de ani cu fiul lui Krum, Omurtag, care își făcea griji pentru frontiera vestică, unde era amenințat de franci. Granița dintre Bizanț și bulgari a fost retrasată în anul 780, iar pacea i-a îngăduit lui Leon să avanseze în reconstruirea orașelor din Tracia și Macedonia, care fuseseră devastate în luptele recente. Între timp, Leon a demarat hotărât un program pentru restaurarea iconoclasmului în imperiu. În anul 814 a înființat o comisie pentru investigarea problemei sub conducerea lui Ioan Gramaticul, un călugăr tânăr, învățat, care avea să reprezinte principala forță din spatele noii mișcări iconoclaste. Comisia a redactat un document eshaustiv în favoarea iconoclasmului, pe care, patriarhul Nichifor a refuzat să-l semneze. Marea icoană a lui Hristos care atârna deasupra Porții de Bronz a palatului, a fost dată jos de împărat, gest care simboliza revenirea iconoclasmului ca politică imperială, iar în 815 l-a obligat pe patriarhul Nichifor să abdice și să plece în exil. În Sfânta Sofia s-a ținut un conciliu care confirma hotărârile Conciliului de la Hieria din 754. Mulți episcopi și călugări au fost din nou exilați, printre ei numărându-se și Teodor Studitul. În exil, Teodor a organizat o opoziție împotriva noilor măsuri religioase iconoclaste și a încercat activ să obțină intervenția papalității, a carei poziție rămăsese neclintită cand veni vorba de partea venerării icoanelor. Adversarii măsurilor religioase imperiale apelaseră și înainte la papalitate în încercarea lor de opoziție, însă strategia avea să devină o temă foarte comună în anii următori, element care ar fi sporit complexiitatea dezbaterii religioase și politice din vremea respectivă.

Ca și întreaga mișcare iconoclastă din secolul IX, sinodul din 815 purta marca unei neputințe a epigonilor. Iconoclasmul lui Leon al III-lea și Constantin al V-lea fusese o mișcare a unei mari forțe de deflagrație, iar iconoclasmul lor din secolul al IX-lea era o tentativă de reacție întârziată. Împăratul știuse să-și impună voința cu mijloacele de constrângere de care dispunea, persecutând pe recalcitranți. Leon al V-lea nu dispunea de forța din spatele împăraților iconoclaști din secolul al VIII-lea, făcându-și griji pentru coroana sa. Însă, cu toate măsurile lui de precauție nu a putut să-și împiedice sfârșitul.

În jurul anului 818, majoritatea episcopilor și a preoților ce formau cadrele de conducere ale oștirii monahale a abandonat lupta și s-au aliat iconoclasmului. Fără îndoială că Leon al V-lea ar fi obținut o victorie totală, dacă complotul nu l-ar fi răpus mai devreme.

În anul 820, unul dintre vechii camarazi de arme ai lui Leon al V-lea, Mihail Amorianul, s-a implicat într-un complot împotriva împăratului. Însă complotul a fost descoperit iar Mihail a fost condamnat la moarte, urmând să fie legat de o maimuță și aruncat în cuptoarele care încălzeau băile palatului imperial. Sentința a fost amânată până după Crăciun, dar, între timp, câțiva dintre susținătorii lui Mihail, îmbrăcați în hainele clericale și dându-se drept membri ai corului, au intrat în Sfânta Sofia în timpul slujbei din dimineața de Crăciun, s-au strecurat până în altar și l-au omorât pe Leon, proclamându-l împărat pe Mihail.

Despre Mihail al II-lea Amorianul, putem spune că a domnit între anii 820-829, fiind un soldat și un conducător cu mult simț practic. Se născuse în importantul oraș Amorion, și, din acest motiv, este consioderat întemeietorul Dinastiei Amoriene. Probabil era și el iconoclast, însă, dorea să aplaneze această controversă, așa că a pus capăt persecuției împotriva iconodulilor, i-a rechemat pe cei exilați, inclusiv pe Teodor Studitul, și a interzis discutarea problemei. Domnia lui Mihail a fost marcată de revolta lui Toma, un anume slav din Asia Mică. Toma Slavul avusese o carieră zbuciumată și fusese implicat într-o altă răscoală mai înainte, însă deținea o funcție militară importantă. S-a răzvrătit și a doua oară, fugind de la curtea califului Maʼ mum care îi promisese ajutor. Toma a adunat o armată eterogenă la frontiera districtelor orientale ale imperiului. Totodată el afirma că ar fi Constantin al VI-lea, detronat cu aproape un sfert de secol înainte. A atras de partea cauzei lui mulți iconoduli și toate elemntele dezmoștenite din Asia Mică, în oastea lui găsindu-se indivizi din Caucaz, slavi, oameni săraci din zonele rurale și paulicieni. Aceștia constituiau defapt o mișcare dualistă, a care credință se asemăna în multe privințe cu cele preferate de mișcările rigoriste din trecut, montaniști, novațieni, și maniheiști. Califul a aranjat ca Toma să fie încoronat de patriarhul Antiohiei și o mare parte din armata imperială și flota Asiei Mici a trecut de partea lui. Unii istorici sunt de părere ca acest fenomen ar fi fost una dintre puținele mișcări cu adevărat revoluționare din istoria Bizanțului. Deci scopul lui Toma a fost în primul rând politic. Timp de doi ani Toma a controlat cea mai mare parte a Asiei Mici, iar în decembrie 821 a început asediul Constantinopolului.

Foarte iscusit, uzurpatorul, a știut să găsească sprijin în sentimentul religios al celei mai mari părți a poporului, rămasă ortodoxă. Se răspândise prin mulțime, zvonul că el ar fi fiul Irinei și că va continua opera fostei împărătese. Susținut, astfel, de oamenii din popor, Toma inaugură, curajos, o politică demagogică, de partea lui trecând toți nemulțumiții, cei săraci, cei care scoteau impozitele prea mari, țăranii care doreau împărțirea pământurilor, scalvii ce nu mai suportau puterea asupritoare a stăpânilor lor.

Pe tot parcursul domniei sale, Mihail al II-lea și-a menținut o poziție moderată în chestiunile religioase, însă măsurile lui au întâmpinat totuși o opoziție, în special din partea călugărilor în fruntea cărora se afla Teodor Studitul. Aceștia doreau reabilitarea deplină a cultului icoanelor și condamnarea iconoclaștilor. Au continuat să facă apel la Scaunul Apostolic, însă atunci când la Constantinopol a ajuns din partea papei un mesager cu o scrisoare în sprijinul venerării icoanelor, împăratul l-a tratat urât și l-a aruncat în închisoare. Mihail a mai încercat să-și înfrângă oponenții cerând ajutorul împăratului occidental de atunci, Ludovic cel Pios.

Lui Mihail al II-lea Amorianul i-a urmat fiul său Teofil, care fusese încoronat ca asociat la domnie în 821. Spre deosebire de tatăl său, Teofil era cult și educat, fiindcă îl avusese ca învățător pe Ioan Gramaticul. Din punct de vedere militar, domnia sa a fost un dezastru. A obținut câteva victorii în Răsărit, însă a fost învins practiv în toate celelate regiuni. La nivel administrativ, Teofil a restaurat zidurile cetății Constantinopolului, care fuseseră deteriorate de-a lungul vremii. Sub domnia sa, iconoclasmul a avut parte de ultima înflorire adevărată. În 837, Ioan Gramaticul a devenit patriarh și a început o persecuție a iconodulilor, îndreptată în special împotriva călugărilor. Doi călugări palestinieni foarte cunoscuți, Teodor și Teofan, au fost aduși la Constantinopol, unde, cu fierul înroșit li s-a scris pe frunte versuri iconoclaste. De aici li s-a tras numele de cei scriși.

Din spusele istoricilor e greu să ne dăm seama cât de puternică era mișcarea iconoclastă în acea perioadă, dacă mai reprezenta o idee importantă sau se diminuase. Dar iconoclasmul rămăsese totuși nesuferit în ochii popurului. Era un sentiment învechit. Înalta societate revenea și ea la vechile practici. Le era mult mai ușor să venereze, material, icoanele cu Dumnezeu, cu Fecioara sau cu Sfinții, mai ales dacă reprezentările acestora erau frumoase, decât să se supună unui cult auster, pur spiritual. Iconoclasmul nu se putea impune decât cu forța, cu condiția ca împăratul să se arate destul de puternic pentru a reuși să reziste și să fie chiar crud, dacă trebuia, cu o opoziție pe care persecuțiile, în loc sa o stăpânească, o întăreau.

Iconoclasmul Bizantin a luat sfârșit așa cum începuse, cu mai bine de un secol mai devreme, adică printr-un act al împăraților. Reabilitarea icoanelor începe o dată cu moartea lui Teofil, în 842, lăsându-și în urmă soția Teodora și pe fiul lor, Mihail al III-lea, care pe atunci nu avea decât trei ani, dar fusese încoronat deja împărat. A fost hotărâtă și o regență care să domnească în numele tânărului împărat, în fruntea căreia se afla Teodora împreună cu eunucul Teoctist. În timpul domniei împărătesei, disputa a intrat într-o nouă fază. Iconoclaștii erau persecutați, iar adoratprii icoanelor, erau de partea conducerii. Principalul scop al Teodorei era restaurarea cultului icoanelor. Firește, era important ca și reputația lui Teofil să rămână intactă din moment ce puterea regenței depindea întru totul de relația cu el, fapt pentru care Teodora a pus în circulație o poveste, potrivit căreia, pe patul de moarte, împăratul și-ar regretat iconoclasmul. Împărăteasa nu a simțit nevoia să convoace un conciliu bisericesc. În schimb, în 843, a adunat un grup de funcționari care au acceptat doctrinele celui de-al doilea Conciliu de la Niceea din 787 și l-au destituit pe patriarhul Ioan Gramaticul.

Triumful final asupra iconoclaștlor se arăta bizantinilor ca un eveniment uriaș de important. S-a sărbătorit cu mare sralucire, mai întâi în Sfânta Sofia, pe 11 martie 843, ziua oficială a restaurării icoanelor. Această sărbătoare numită Duminica Ortodoxiei, a fost introdusă de atunci în calendarul Bisericii Ortodoxe și în cel al ceremoniilor Curții Bizantine. Și astăzi Biserica Ortodoxă comemorează marele eveniment prin slujbe solemne care reprezintă o glorie a adevăratei credințe și conțin o condamnare solemnă a tuturor ereticilor. Acest triumf al ortodoxie se celebrează în prima duminică din Postul Mare, făcând totodată parte din seria sărbătorilor cu dată schimbătoare din cursul anului.

Iconoclasmul fusese îngenunchiat, dar, deși în vigoare în materie de dogmă, Biserica nu-și dobândise independența față de puterea civilă. Însă cerând ajutorul ei pentru a ieși victorioasă, a comis o imprudență ireparabilă. Din acest moment era aservită puterii, iar suveranii care distruseseră opera religioasă a împăraților iconoclaști și-au îndeplinit fără să-și dea seama, planul lor politic. Împăratul era de acum înainte conducătorul de necontestat al Bisericii.

O dată cu trecerea timpului, problemele statului au început să fie controlate tot mai mult de eunucul Teoctist. A reușit să recucerească temporar Creta, deși insula a fost recuperată repede de arabi. Situația în Biserică a rămas cumva confuză, deoarece regența era preocupată să evite condamnarea pe față a foștilor iconoclaști, printre care se numărau și unii membri ai dinastiei domnitoare, deși mulți, inclusiv călugării de la Studion, insistau în această direcție. În anul 847, Teodora l-a ales pe călugărul Ignatie ca patriarh al Constantinopolului. Acesta era fiul împăratului Mihail I și fusese castrat și silit să îmbrațișeze viața călugărească în 813, la detronarea tatălui său. Cum Ignatie era călugăr, numirea lui a fost întâmpinată cu bucurie de călugării din capitală.

Între timp , fiul Teodorei, crescuse, avea 15 ani când a conspirat împreună cu unchiul său Bardas, să planuiască uciderea lui Teoctist în 855. În anul următor, Mihail s-a autoproclamat singurul domnitor și a exilat-o pe Teodora într-o mănăstire. Domnia lui Mihail a fost marcată de evoluții religioase și culturale importante, care au avut consecințe pe termen lung. Cea mai evidentă, restaurarea cultului icoanelor, a creat o nevoie de artă religioasă de mici și mari dimensiuni. Despre arta, nu putem spune că dispăruse în timpul perioadei iconoclaste, insă, cum reprezentările artistice fuseseră interzise, ea se redusese ca scară și anvergură. Donatorii începuseră să se întreacă, care mai de care să găsească meșteri în arta mozaicului și pictori care să redecoreze bisericile dezgolite de operele de arta figurative și să producă icoanele pe care indivizii privați le doreau în case și în locurile publice.

După încheierea controversei iconoclaste, Biserica Bizantină se simțea încrezătoare în propriile forțe, gata să-și extindă activitățile și să se angajeze într-o activitate misionară fără precedent, în special printre slavi, mai ales ca unele grupuri slave formaseră societăți statale mai sofisticate și considerau Bizanțul un model de urmat, văzând în creștinism un semn al culturii civilizate. O astfel de activitate trebuie desfășurată și în imperiu, în zonele pierdute de acesta în secolele al VII-lea și al VIII-lea.

Dacă întocmim bilanțul acestor ani tulburi, care au fost dominați, aproape neîntrerupt de disputa iconoclasmului, și în cursul cărora a trebuit ca imperiul să facă față unor permanente atacuri, se poate spune, că, în ciudat tuturor acestor evenimente, în anul 867, Bizanțul se afla, în interior și în afara granițelor, într-o situație destul de strălucită. Nu pe ruine, ci pe realizări deosebite a fost construită apoi, opera împăraților macedoneni.

Sfârșitul perioadei iconoclaste, putem spune că a inflențat elanul intelectual și artistic manifestat de civilizația bizantină în prima jumătate a secolului IX. Unul dintre evenimentele cele mai importante a fost în timpul domniei lui Mihail al III-lea, întemeierea, datorită unchiului său Bardas, unei universități, ale cărei catedre au fost, în întregime, încredințate unor savanți renumiți, universitate care a devenit, pentru întregul Orient, un uriaș centru de cultură. În ceea ce îi privește pe scriitorii bizantini, aceștia au început să se ocupe mai multe de studiul civilizației din jurul lor.

Despre pierderea și distrugerea minunatelor opere de artă religioasă, se știe că acestea au fost înlocuite, prin reprezentări deosbite picturale sau plastice de o altă inspirație. Activitatea artistică a călugărilor și-a găsit refugiul în ilustrarea și ornamentarea manuscriselor. Un exemplu este așa-numita Psaltire Chloudof, ce conține mai mult de doua sute de lucrări, pline de viață și de farmec, de un realism simplu și popular. Deci, nu putem afirma ca iconoclasmul a distrus arta, deși a distrus multe opere ale trecutului, ci dimpotrivă, criza iconoclastă a forțat estetica bizantină să caute noi căi de exprimare și a smuls-o dintr-un formalism care ar fi putut să o îndepărteze de la viață. Așadar, se poate spune că, în toate domeniile, iconoclasmul a pregătit magnifica înflorire ce a urmat, pentru care, în mod greșit, sunt exclusiv omagiați împărații din dinastia Macedoneană.

III.1 Hotărârile în apărarea sfintelor icoane

Sinodul întrunit la Niceea ca al VII-lea sinod ecumenic și-a desfășurat activitatea în opt sesiuni, dintre care șapte fiind la Niceea și ultima la Constantinopol, în prezența împăratului și a mamei sale, în perioada 24 septembrie – 13 octombrie 787.

Prima ședință a avut loc la 24 septembrie în Biserica Sfânta Sofia, sub conducerea lui Tarasie, patriarhul Constantinopolului, în cadrul careie se primesc 10 episcopi iconoclaști, după ce și-au retras erezia și au depus o mărturie de credință ortodoxă. La doua ședință din 26 septembrie 787 se analizează două scrisori ale Papei Adrian către împărăteasa Irina și Patriarhul Tarasie. La a trei ședință din 28 septembrie 787 se analizează și se aprobăsinodicarullui Tarasie către patriarhii orientali și răspunsul acestora. La a patra sesiune din 1 octombrie 787 s-au adus la cunoștință locurile din Sfânta Scriptură și din scrierile unor sfinți părinți, în scopul legitimării cultului sfintelor icoane. Tot în această sesiune s-a emis și primul canon prin care s-au recunoscut canoanele emise de sinoadele anterioare, și s-a dezbătut pe larg tema pentru care a fost convocat sinodul și anume restabilirea cultului icoanelor, hotărând ca icoanele să fie repuse în biserici și case. La a cincea sesiune din 4 octombrie se anatematizează iconoclasmul ca erezie și se dispune arderea tuturor scrierilor îndreptate împotriva icoanelor și a cultului acestora. La a șasea ședință din 6 octombrie 787 se combate formula dogmatică a sinodului iconoclast din 754. La a șaptea sesiune din 13 octombrie 787, după ce s-a dat citire simbolului de credință niceo-constantinopolitan, s-a formulat dogma referitoare la cinstirea sfintelor icoane prin care sinodul declară că nu vrea nici să adauge, nici să înlăture nimic din tradiția bisericească, ci păstrează întocmai ceea ce este ortodox, acceptând și aplicând hotărârile celorlalte șase sinoade ecumenice anterioare.

Formula dogmatică a Sinodului VII Ecumenic are următorul cuprins:“Noi păstrăm fără de înnoire toate tradițiile bisericești, confirmate în scris sau nescris; iară una dintre acestea este pictarea icoanelor după natura care este în armonie cu istoria răspândirii Evangheliei și servește de mărturie că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate, iar nu la aparentă și aceasta este spre folosul nostru. Căci lucrurile, care se lămuresc unele pe altele, firește că au imagine reciprocă. Fiind așa, ca și cum am merge pe cale împărătească și urmând învățătura de Dumnezeu grăitoare a Sfinților Părinți și predania Bisericii universale (și știm că întrânsa locuiește Duhul Sfânt), hotărâm cu toată siguranța și în unanimitate: după cum chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, asemenea să se așeze cinstitele și sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase și veșminte, pe pereți și pe scânduri, în case și pe drumuri, și adică icoana Domnului și Dumnezeiescului Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și cea a Sfintei, Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiților îngeri și ale tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci dacă vor fi văzuți mai des zugrăviți pe icoane, cu atât mai vii vor fi în fața respectivilor, care îi privesc, reînviidu-se memoria și dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor da închinare cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credința noastră se cuvine numai firii dumnezeiești, ci li se va da cinstea numai în felul după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, sfintele Evanghelii, și celelalte obiecte sfinte, li se va da cinstire aducându-li-se tămâie și lumânări, precum era obiceiul cucernic la cei din vechime. Căci cinstea dată icoanei trece asupra prototipului ei și cel ce se închină icoanei, se închină persoanei zugrăvită pe ea. În felul acesta se va întări învățătura sfinților noștri părinți, adică predania Bisericii universale, care de la o margine a lumii până la cealaltă a primit Evanghelia.ˮ

Această formulă dogmatică, a fost semnată de toți membrii prezenți care au mărturisit că aceasta este credința adevărată și aceasta este învățătura noastră. Ședința se încheie cu aprobarea scrisorilor de mulțumire către împărați și către preoții principalelor orașe. La dorința împăraților ultima ședință a avut loc la 23 octombrie 787, la Constantinopol, ca o a opta sesiune, la care după cuvântul de mulțumire al patriarhului adresat împăraților și răspunsul acestora s-a dat citire solemnă formulei dogmatice și s-au emis 22 de canoane.

Hotărârile cu caracter canonic formulate la aest Sinod sunt în număr de 22, însă referitor la sfintele icoane si sfintele moaște s-au formulat canonul 7 și 9.

Potrivit canonului 7 se prevad următoarele: “Dumnezeiescul apostol Pavel zice: Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea.. (ITim. 5, 24). Așadar, păcatelor mai înainte săvârșite, le urmează și alte păcate. Astfel, rătăcirii (ereziei) nelegiuite a clevetirilor de creștini, i-au urmat și alte nelegiuiri. Căci precum au luat (scos) din biserică chipul cinstitelor icoane (sfintelor icoane), au părăsit și alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite și ținute întocmai după așezământul (legea) scris și nescris. Așadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaște ale mucenicilor (martirilor), orânduim ca în ele să se facă așezarea moaștelor, cu rugăciunea obișnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind biserică fără sfintele moaște, ca unul care a călcat predaniile bisericești, să se caterisească.ˮCanonul restabilește ca rânduiala târnosirii bisericilor să se facă numai cu sfinte moaște, dispunând ca în Bisericile din care au fost aruncate sau care au fost sfințite fără sfinte moaște, în timpul iconoclasmului, să fie sfințite din nou, punându-se în ele și sfinte moaște.

Canonul 9 prevede următoarele: “Toate jucăriile copilărești și glumele nebunești, scrierile mincinoase, și cele care s-au făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulație) împreună cu celelalte cărți eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească.ˮ Canonul dispune scoaterea din circulație ca eretice a scrierilor alcătuite împotriva icoanelor. Din acest canon se vede totodată că, spre batjocorirea sfintelor icoane se mai foloseau pe lângă scrieri și alte mijloace, cum sunt unele închipuiri sau figuri, pe care canonul le numește jucării sau chipuri copilărești. Apoi unele glume nebunești, care erau niște versuri sau cântece batjocoritoare. Se interzic și acestea, și se dispune ca textele și chipurile respective să fie depuse ca și scrierile contra icoanelor, la Patriarhia din Constantinopol, scoțându-se astfel din circulație.

Hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic au fost semnate de reprezentanții Bisericii Răsăritene, iar deciziile au fost acceptate și de Biserica Apuseană, însă, datorită unei traduceri greșite a textului grecesc în limba latină, au apărut unele confuzii teologice, care au inspirat iconoclasmul moderat a lui Carol cel Mare. Papa a recunoscut Sinodul, în schimb, Carol cel Mare al Franței a refuzat să-l confirme în totalitatea lui. Carol cel Mare a primit de la Papa Adrian actele sinodului traduse în limba latină, insă, în traducerea textelor nu se făcea distincția între latrie vare înseamnă adorarea adusă unei divinități și venerare, cinstire care se oferă tuturor sfinților. Termenul care se referă la sfintele icoane a fost tradus cu sensul de adorare. Carol nu a fost de acord cu hotărârea de a adora icoanele și ca urmare a poziției sale, în 794 a ținut la Frankfurt un sinod în care condamna cinstirea icoanelor și se respingea cel de-al II-lea Sinod Ecumenic de la Niceea.

Teologii franci au alcătuit o scrie polemică cu numele de Libri Carolini, în care icoanele erau acceptate doar ca ornament, iar hotărârile dogmatice ale Sinodului VII Ecumenic erau respinse. Aceste cărți caroline rămân până astăzi poziția oficială a Bisericii Romano-Catolice, fiind în contradicție cu sinodul VII Ecumenic, sinod ce a separat creația artistică de experiența sobornicească a Bisericii. Hotărârile dogmatice al Sinodului VII Ecumenic nu au pătruns niciodată în conștiința eclesială a Occidentului, motiv pentru care s-a născut fenomenul secularizării teologiei icoanei în lumea apuseană. În ciuda tuturor criticilor, în Apus a apărut o înfloritoare artă religioasă, dar care trepatat s-a depărtat de înțelegerea teologică, fiindcă prin introducerea de înlocuitori, precum statuile, sfinții au pierdut coordonatele transcendentale, devenind mai mult umani. S-a crezut că această erezie s-a stins o dată cu condomnarea sa la cel de al doilea Sinod Ecumenic, însă ea a continuat să crescă în secolele următoare, căpătând diverse alte forme. Cel mai concret spațiu unde poate fi identificat iconoclasmul contemporan este refuzul protestantismului și neoprotestantismului de a recunoaște icoana, argumentând că luptă pentru puritatea credinței, așa cum luptau iconoclaștii antici.

Tot la Niceea s-a accentuat aspectul eclesiologic, afirmându-se că Hristos, capul Bisericii, conferă acesteia darul infailibilității manifestat prin lucrarea Sfântului Duh. Aceasta s-a evidențiat prin restabilirea cultului icoanelor și anularea hotărârilor care pretindeau că au fost luate sub inspirație divină la sinodul de la Hieria. S-a demonstrat totodată că numai conlucrarea dintre Biserică și stat este forma de viețuire benefică pentru toți credincioșii, adică pentru noi oamenii, care alcătuim Biserica lui Dumnezeu.

În concluzie, putem afirma că Sinodul al VII-lea Ecumenic, nu a recunoscut numai cultul icoanelor, ci a dat o bază dogmatică solidă icoanei. Prin urmare, icoanele nu constituie numai o tradiție veche și statornică a Bisericii, ci își primesc acum adevăratul sens. Ele sunt o dovadă vie a Întrupării lui Hristos. De aici rezultă și menirea lor, adică aducerea aminte de iconomia mântuirii noastre și întărirea credinței.

III.2 Teocrația bizantină în perioada post-iconoclastă

Prin titlul său de “basileusˮ, împăratul se definea mai întâi ca fiind credincios în fața lui Dumnezeu, care i-a conferit puterea sa, și ca ortodox, ceea ce reprezenta temeiul legimității sale, conferidu-i puterea absolută a autocratorului. Desigur, aceasta puterea împăratul o putea exercita în mod deosebit în cadrul imperiului. Fiind un locotent al lui Dumnezeu, împăratul era atotputernic. Îi revenea obligația de a aplica hotărârile conciliare, iar legislația canonică era integrată în dreptul imperial. Tot impăratul era cel care convoca și prezida sinodul , nu era cleric, dar nici simplu laic, era “egal cu apostoliiˮ. Deci putem spune că avea o serie ce privilegii liturgice precum dreptul de a intra în Sfântul Altar prin usile impărătești, se împărtășea singur din Sfântul Potir, aplica porfirogeneților la 8 zile după naștere tundere care marca caracterul lor sacru, împăratul avea dreptul de a predica și a binecuvânta mulțimea credincioșilor. Se explică chiar și un caracter simbolic din participarea împăratului la Liturghie, el crea o imagine terstră a ordinii divine din lumea. El facea parte și dintr-un ceremonial de adorare cu caracter religios, însoțit de lumânări și tămâie. Cei care veneau la el, plecau capetele până la pământ, uneori îi sărutau picioarele sau genunchii. La masa imperială, într-o camera din aur, împăratul invita perioadic câte 12 persoane sărace, alese cu grija, cărora le spăla picioarele. Ceremonialul plin de fast de la Curtea imperială a inregistrat o decădere vizibilă începând cu secolul XII.

Fiind un stăpân al tuturor lucrurilor și al oamenilor din Imperiul său, împăratul deținea puterea absolută asupra bunurilor și libertăților tuturor chiar dacă în anumite situații exista riscul nerespectării legii. Aceste excepții puteau apărea numai în cazul în care se făceau în beneficiul unei echități superioare, pe care Dumnezeu o inspira. Atât cât îi permitea voința divina, împăratul putea face totul. De asemenea, o victorie care vine de la Dumnezeu, chiar și în cazurile în care suveranul nu participase la confilct, nu poate fi decât cea a împăratului, soldat al lui Dumnezeu. Prezența împăratului printre oameni era o asigurare că harul divin pogoară peste el, și că existența societății umane depinde de cea a împăratului, deoarece, el este cel care acorda fiecăruia locul pe care îl ocupa.

Textul expresiv pentru a ilustra acest aspect este Epanagoga, sau introducerea la Codul de legi publicat la sfârșitul secolului al IX-lea de către împăratul Vasile I Macedoneanul, care trebuia să rămână până la sfârșitul Imperiului, legea fundamentală pentru relațiile dintre Biserică și Stat. Epanagoga avea la bază relația dintre împărat și patriarh "membrii cei mai înalți și indispensabili în Stat", exemplificând îndatoririle fiecăruia: "Împăratului îi revine datoria de a salva și garanta forța națiunii printr-o bună guvernare, să restaureze forțele prin vigilența și să capete forțe noi prin înțelepciune în orientare și fapte. Scopul patriarhului este mai întâi, păstrarea purității și a credinței poporului, primit în grijă de la Dumenezeu…; acolo unde se poate, el trebuie să aducă la Ortodoxie și la unitatea Bisericii pe toți ereticii…; el trebuie să aducă la adevărata credință pe necredincioși, uimindu-i cu splendoarea, gloria și bogăția slujbelor sale… Împăratul trebuie să exerseze tot mereu binele: de aceea i se dasi titlul de binefăcător… Scopul Patriarhului este mântuirea credincioșilor încredințați; el trebuie să trăiască în Hristos și să-și concentreze toate forțele pentru pace… Împăratul trebuie să fie fără greșeală în respectarea învățăturilor ortodoxe și pioase… îndreptate către cunostiinta dogmelor cu privire la Sfânta Treime și definițiile despre mântuire prin Întruparea lui Iisus Hristos… Patriarhul trebuie să vorbească despre adevăr și să apere dogmele fără teama în fața Împăratului… Singur Patriarhul trebuie să interpreteze definițiile Sfinților Părinți sau definițiile Sinoadelor Ecumenice… În ceea ce-l privește pe Împărat, el trebuie să susțină mai întâi tot ceea ce este scris în Sfânta Scriptură, apoi dogmele stabilite de cele 7 Sinoade Ecumenice, ca și o parte a legilor romane".

Unii istorici sunt de părere că aceste citate reliefează un singur corp politic, din care făceau parte, Biserica și Statul. Putem spune că acest lucru marca implinirea fenomenului început încă din vremea lui Iustinian, cu numele de “Simfoniaˮ, însă mult mai complex, corectând totodată și aspectele negative ale acesteia. Simfonia Iustiniană, era pusă în aplicare în mare parte, membrii Bisericii erau subiecți ai imperiului iar frontierele Bisericii și ale Statului coincideau. Epanagoga, era de fapt, o lege civilă, care vorbește de Stat și nu de Biserică. Însă, Statul fiind creștin, era legat în mod organic de Biserică, iar această legătura desemna diarhia împăratului cu patriarhul. În afara locului conferit de canoanele bisericești patriarhului, acestuia îi revenea și un loc aparte, paralel cu cel al împăratului în structura de Stat. Patriarhul devenea astfel, reprezentantul Bisericii în Stat, un garant al Ortodoxiei în imperiu și al fidelității oamenilor față de creștinism. Doar el avea dreptul să interpreteze învățăturile Bisericii, iar Statul îl încredința cu apărarea credinței ortodoxe în fața persoanei împăratului. Pe de altă parte, Epanagoga, cerea împăratului doar fidelitatea în fața Ortoxiei, față de învățăturile Bisericii cu privire la Hristos și Sfânta Treime.

Potrivit viziunii bizantine, Biserica și Statul nu sunt legate de o formulă juridică, ele sunt legate de ortodoxie, de credință și de învățăturile Bisericii. Imperiul, adoptând această doctrină, are drept garant Biserica și nu împăratul. Astfel, Imperiul nu putea fi nepăsător față de Biserică iar misiunea sa și aspectul sacru se reliefau prin locul ocupat în Biserică de împărat. Procedeul expresiv era ritualul încoronării, care devine din secolul IX, expresia liturgică a teocrației bizantine. Un element esențial din acest rit era mărturisirea de credință a împăratului și jurământul prin care se angaja în apărarea credinței și a integrității ei. Astfel, din acel moment, puterea divină nu mai era reprezentată doar de puterea imperială, ea trebuia să se supună adevărului pe care îl deținea Biserica. Tot în acest secol, ritul ungerii devine momentul de bază al încoronării, ca dar oferit de Biserică împăratului. Împăratul îți apleca capul, iar patriarhul, cu propria mână, așeza coroana pe capul acestuia rostind următoarele cuvinte: “În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sf. Duh", la care poporul răspundea: " Sfânt, sfânt, sfânt, Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace ˮ. După unii istorici, s-ar părea că împăratul ar fi deținut chiar o funcție sacerdotală, participând în mod activ la Sfânta Liturghie. Acest lucru este eronat, deoarece, împăratul, participa în mod limitat la slujbe, fără vreo semnificație sacramentală. Împăratului îi revenea dreptul pe care îl aveau altădată laicii, acela al posibilității de a intra în biserică pentru a se ruga. Canonul 69 al Sinodului Trulan sancționează acest statut spunând “ Să nu-i fie îngăduit vreunui din toți cei care fac parte dintre laici, să intre înăuntrul sfântului altar în nici un chip, nu este însă oprită de la acest lucru, puterea și stăpânirea împărătească, atunci când, după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului.ˮ, subliniind astfel caracterul laic al persoanei împăratului.

O bună perioadă de timp imperiul a fost influențat de o teocrație păgână. Până în secolul al VIII-lea, cultul imperial era reprezentat de prin scenele împăratului. În reprezentările păgâne, împăratul era un cuceritor și un suveran cu puteri nelimitate și personificând victoria. O dată cu domnia lui Constantin cel Mare, aceste simboluri păgâne ale victoriei au fost înlocuite cu cele creștine. Imperiul devine învingător sub semnul Sfintei Cruci, “prin acest semn vei invingeˮ. Mai mult, o dată cu apariția iconoclasmului, imaginile imperiale sunt accentuate. Însă, o dată cu triumful ortodoxiei, apare o schimbare bruscă iar imaginile imperiale ajung să se încadreze în genul “Împăratul în fața lui Hristosˮ. Astfel, accentul nu se mai punea pe victoriile împăratului, ci pe pietatea acestora. Imperiul intră într-o transformare, devine deodată un slujitor al lui Hristos. Acest ideal al Statului era reprezentat printr-un ansamblu de sărbători și motive imperiale, care există și astăzi: Scoaterea Sfintei Cruci, Înălțarea Sfintei Cruci, când Sfânta Cruce era purtată în procesiune în Palatul Imperial. Din acest moment, armata devenea o “oaste prietenă cu Hristosˮ, ea apără Casa lui Hristos, este sprijinul terestru al Bisericii. Totodată, ritualul de la Curte, exprima misiunea creștină a Imperiului. Imaginea nouă a Imperiului, era reprezentă din acel moment de Hristos, ca Stăpân al Universului și Domn, iar în fața Lui se închină, cu mâinile ridicate și capul înclinat, împăratul Bizanțului.

Bizanțul ajunge să îl primească pe Hristos, atât ca rege cât și ca Salvator, Stăpân sau Judecător într-o perioadă în care din punct de vedere politic și social, lumea doar ce descoperise forțele Ecangheliei. Victoria asupra iconoclasmului aduce Bisericii o poziție mult mai consolidată față de Stat, cuvântul ei având o mai mare autoritate decât înainte. Unii patriarhi, au ajuns chiar să participe în mod activ la luare marilor decizii politice.

Iconoclasmul marchează și sfârșitul sinoadelor ecumenice, o epocă în care creativitatea gândirii ecleziastice a atins cote formidabile. Schimbările produse în perioadă imediat următoare iconoclasmului dintre Stat și Biserică, fixează Ortodoxia într-o formulă precisă și definitivă. Puterea Statului devine definitiv ortodoxă, împăratul avea conștiința investirii sale de către Dumnezeu iar misiunea acestuia era de a proteja Ortodoxia. Se observă apariția unei politici, prin care împărații doreau să evite tulburările religioase. Această criza iconoclastă, putem spune că și-a arătat pericolul într-un mod crunt, divizând chiar și statul. Însă a fost o experiență decisivă, deorece politica conservatoare a statului a coincis cu aspirațiile Bisericii de conviețuire doctrinală.

În secolul al XII – lea, secol în care Bizanțul și-a manifestat ultima perioadă a puterii imperiale, se remarcă o schimbare în randul bizantinilor. O schimbare nesigura care este ilustrată cel mai evident in arta acestui secol. Este descrisă ca fiind o artă fermă și senină, clasică prin proporțiile și sobrietatea ei, dar supraumană prin întrebuințarea formei și a luminii. O artă ce se dedică impărăției lui Dumnezeu pe pământ, în care reprezentările lui Hristos domină bisericile, însă se pune accent pe un Dumnezeu mult mai sumbru. Artiștii insistă asupra omului Hristos care suferă, iar Maica Domnului este reprezentată ca o Maică îndurerată. Totodată pe plan politic și militar Bizanțul scade foarte mult ajungând în 1204 sa piardă chiar Constantinopolul. Drept urmare, patriarhul Ioan al X-lea Camaterus fuge în Tracia refuzând invitația lui Teodor Lascaris, împăratul Bizanțului, de a se stabili la Niceea. Între timp, cruciații biruitori au numit patriarh al Constantinopolului pe venețianul Toma Morosini, care, împreună cu alți episcopi franci și italieni au făcut presiuni asupra scunelor bizantine. Au încercat să latinizeze Biserica bizantină și au interzis obiceiurile și liturghia ortodoxă. După moartea lui Ioan al X-lea, în 1206, este dezaprobată și numirea lui Morosini, datorită unui schimb de scrisori al clerului ortodox din teritoriile cucerite cu Papa Inocențiu al III-lea.

În urma Sinodului ce s-a întrunit la Niceea în martie 1208, a fost ales patriarh Mihail Autorianus, care de trei ani reprezenta Biserica din teritoriile niceniene. A urmat încoronarea imediată a lui Teodor Lascaris ca împărat, însă canonicitatea procedurii a fost discutabilă. Abia în 1261, când împăratul de la Niceea a recucerit Constantinopolul, a fost acceptată autoritatea patriarhală de întreaga lume grecească. În această epocă de criză, patriarhul și împăratul trebuiau să lucreze împreună deoarece Biserica nu-și permitea vreo dispută cu autoritațile seculare. De la marele canonist Teodor Balsamon aflăm că în jurul anului 1180 împăratul se afla deasupra legilor religioase și seculare și că doar el putea emite legi religioase și seculare. Astfel, datoria de a se îngriji de sufletele și trupurile supușilor îi revine împăratului iar singurul lucru dincolo de puterea sa era decizia în materie de dogmă. Totodată, în exercitarea puterii, împărații nicenieni au avut o totală cooperare din partea ierarhiei.

IV. Fundamentul dogmatic al icoanei

Evlavia și teologia sunt aspectele esențiale ale vieții creștine trăite în Biserică, pentru că exprimă unitatea dintre elementul uman și divin, realizată după modelul suprem al unirii ipostatice a firii divine cu firea umană. În cultul ortodox, mărturisirea credinței într-un limbaj simbolic, iconografic, imnologic, liturgic în general ferește credința de o percepere vagă și face accesibiliă asimilarea ei în viața credincioșilor. Cinstirea sfintelor icoane este una din manifestările cultului ortodox, în care se îmbină în mod armonios evlavia și teologia. Dacă teologia nu este pătrunsă de evlavie ajunge să se piardă iar urmările pot duce la sărăcirea vieții spirituale sau greșeli dogmatice. Deci, evlavia, trebuie să fie condusă de autoritatea Bisericii printr-o teologie întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Elementele iconografiei creștine au prins viață încă de pe vremea catacombelor sub formă de imagini simbolice și alegorice. Primele imagini ale iconografiei creștine, ce au putut fi găsite, apar în jurul anului 200 pe mormintele morților, conform obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. În prezent, se recunoaște și se atestă în chip documentar, cinstirea sau cultul icoanelor. În secolul al VII-lea când apare mișcarea iconoclastă, care timp de aproape două secole a pus în discuție legimitatea cinstirii icoanelor, acestea constituiau deja o realitate evidentă în viața sacramentală și liturgică a Bisericii Ortodoxe. Consecința pozitivă a iconoclasmului, a fost în emiterea unei teologii a icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic.

Biserica Ortodoxă, ne învață, că asemenea cinstirii sfintelor moaște, noi trebuie să cinstim și sfintele icoane, care sunt reprezentări sensibile, fie a lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului Hristos, fie ale îngerilor sau ale sfinților. Prin strânsa legătură dintre icoană și persoana pe care o reprezintă și prin legătura care se realizează prin sfințirea icoanei, Biserica Ortodoxă învață ca cinstirea icoanelor nu contravine poruncii a doua din Decalog: “Să nu-ți faci chip cioplit , nici altă asemănare…și să te închini lorˮ ( Ieșire 20/4), deaorece icoana nu e chip cioplit, nu e idol care nu are existență reală, ci e reprezentarea unei persoane sfinte care există în realitate, iar noi nu ne închinăm materiei din care e făcută icoana, ci persoanei reprezentate în icoană. Prezența icoanelor în Biserici și în casele credincioșilor este extrem de necesară, deoarece, prin reprezentările lor sensibile, ale Dumnezeu sau ale sfinților, mențin o legătură vie între credincioși și cei pe care îi reprezintă. Acordând icoanelor cinstea ce li se cuvine, Biserica Ortodoxă nu a îngăduit în cultul său icoanele sculptate sau statuile ci numai icoanele pictate, deaorece, icoana pictată este o reprezentare mai spirituală care apropie mintea credinciosului de persoana zugrăvită, și nu unește, așa cum face sculptura.

Potrivit Sfântului Ioan Damaschin, icoana este o asemănare care înfățișează originalul, având o oarecare deosebire față de el. Ea nu este identică cu originalul. Ci se deosebește de el în ceva și cu ceva. De exemplu, icoana omului nu este identică, deaorece, aceasta reprezintă numai forma corpului, nu și puterile sufletului. Icoana nu vorbește, nu gândește, nu simte, nu se mișcă. Totodată, Fiul lui Dumnezeu este icoana naturală a Tatălui, este întru totul asemenea Tatălui, dar se deosebește de Tatăl, pentru că Tatăl este nenăscut, pe când Fiul este născut. Orice icoană scoate la iveală și arată ceea ce nu se vede. Ea este cerută de neputințele firii umane, deaorece omul este circumscris în timp și spațiu, nu poate avea o cunoștință directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare și nici a celor depărtate în spațiu. Astfel, din pricina acestor neputințe de cunoaștere a fost descoperită icoana, care servește la ghidarea cunoștinței și la relevarea și arătarea celor care nu se văd.

Între temeiurile doctrinare ale icoanei, cel mai important se socotește a fi Creația. “Să facem om după chipul și asemănarea noastră ˮ (Geneză I/26). De aici înțelegem că omul era destinat prin creație să fie chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare, icoana Lui. Însă, căderea omului în păcat a dus la întunecarea chipului lui Dumnezeu în om și la pierderea asemănării pe care urma să o câștige în paradis. Deoarece nu a dobândit asemănarea cu Creatorul, credinciosul nu putea să-L zugrăvească pe Dumnzezeu în perioada vetero-testamentară. Era necesar ca Dumnezeu să se facă asemenea nouă, pentru ca în virtutea acestei asemănări să poată fi zugrăvit. Icoana este cu adevărat icoană pentru cei credincioși și nu pentru cei cuprinși de dubii. Ea anticipă concret ceea ce noi nădăjduim. Icoana reprezintă “încredințarea despre lucrurile nădăjduite și adeverirea celor nevăzuteˮ (Evrei XI/ 1). Însă, pentru perioada Vechiului Testament icoana reprezenta idolatrie. Acesta este motivul pentru care este interzisă zugrăvirea lui Dumnezeu cel nevăzut.

Deoarece omul nu mai avea posibilitatea să devină asemenea lui Dumnezeu, la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, care S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat, ne-a dat posibilitatea câștigării asemănării cu Dumnezeu, dar, de data aceasta prin participare. În Iisus cel întrupat, Dumnezeu cel nevăzut, S-a descoperit celor ce cred. Astfel, potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, întruparea Mântuitorului reprezintă fundamentul principal al zugrăvirii și cinstirii icoanei. Întruparea Mântuitorului, nu ne arată doar că este posibilă și permisă zugravirea chipului uman al lui Dumnezeu, ci și că putem să ne folosim de materia restaurată în redarea chipului lui Dumnezeu. Natura în general și trupul uman, a căpătat prin întrupare un plus ontologic și o destinație specială. Întruparea ne descoperă teologia icoanei, deoarece chipul lui Dumnezeu este restabilit în om, asemănarea este posibilă și se actualizează prin credință, fapte bune, și har.

Sfântul Teodor Studitul spune că icoana este o asemănare a ipostasului, dar nu o asemănare a firilor. Întrucât e o redare prin artă, icoana e o asemănare a ipostasului, dar nu a firilor, căci e făcută din alt material. Icoana reprezintă ipostasul, dar nu-l reproduce în firea lui, pentru că nu se poate pipăi firea ipostasului în icoană. Dacă ar fi așa, icoana nu ar mai fi icoană, ci prototip. Prototipul este persoana lui Hristos, pe când icoana este persoana prin copiere. Icoana și prototipul nu sunt una pentru că nu se poate spune că îndată ce se vedea Hristos, apărea și icoana lui zugrăvită. Deci, în icoană se redă ipostasul Mântuitorului, iar nu firile, prin aceasta înțelegându-se că nu se redă ipostasul fără firi, ci firile definire ipostatic. Referitor la obiecția iconomahilor că în icoană n-am vedea firea dumneazeiască a Mântuitorului, apărătorii aduceau drept răspuns cum că icoana nici nu are această pretenție, căci ea nu redă firea nevăzută, ci redă iconomia mântuirii împlinită de ipostasul Cuvântului făcut trup. Deci, în icoană nu apare vizibil dumnezeiescul ci numai omenescul e redat, cum numai el e vizibil și în prototip. Dar precum omenescul în Hristos a devenit chipul propriu al lui Dumnezeu Cuvântul, așa icoana, redând omenescul lui Hristos, ne face cunoscut, dar nu vizibil, prin el și dumnezeiescul Lui.

Leontie episcopul Neapolei din Cipru răspundea la insultele iconoclasmului că atunci “când vei vedea pe creștin închinându-se Crucii, cunoaște că aduce închinăciunea lui Hristos cel răstignit și nu lemnului. Pentru că, dacă ar cinsti firea lemnului, negreșit ar trebui să se închine și pădurilor și copacilor, după cum tu, Israele, te închinai odinioară acestora, zicând arborelui și pietrei: tu ești Dumnezeul meu și tu m-ai născut ( Ieremia II/ 27). Dar noi nu spunem așa nici Crucii, nici chipurilor Sfinților, căci nu sunt dumnezeii noștri, ci cărți deschise spre aducerea aminte a lui Dumnezeu și spre cinstirea Lui, așezate în Biserici în văzul tuturor și venerate. Cel care cinstește pe mucenic, cinstește pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos, se închină Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se închină în fața Maicii lui Dumnezeu este evident că aduce cinstirea Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât Unul singur, Cel cunoscut și adorat în Treime. ˮ

În consecință iconoclaștii nu au înțeles taina unirii ipostatice a întrupării Domnului Iisus Hristos, au crezut că privind chipul zugrăvit al lui Hristos, Cel întrupat, noi venerăm în El, numai pe Iisus-omul nu și pe Fiul lui Dumnezeu.

Icoana are în ortodoxie în primul rând un rol liturgico-sacramental, și apoi unul artistic. Arta icoanei este o artă liturgică. Icoanele ortodoxe bizantine sunt negreșit expresia grafică a ideilor teologice. Fecioara, de exemplu, nu este prezentată ca o mama oarecare, ca în Occident, ci ca mama lui Dumnezeu, Theotokos, mijlocitoare între Dumnezeu-Fiul și oameni. Dealtfel, frumusețea icoanelor constă în spiritul doctrinar care le-a dat viață. Deci, în ortodoxie vorbim mai întâi de o teologie care necesită o iconologie, și apoi de o artă iconografică bisericească. Icoana permite o comuniune de rugăciune care nu este propriu-zis o comuniune euharistică, ci o comuniune mistică, spirituală.

Icoana reproduce un adevăr atunci când este respectat canonul iconografic. Pictorul trebuie să cunoască mai întâi fundamentul dogmatic, teologia icoanelor, și apoi să încerce cu rugăciune și smerenie să ajungă la viziunea spirituală. Astfel, în sesiunea a șasea a Sinodului VII Ecumenic s-a hotărât că “facerea de icoane nu depinde de invenția pictorilor, ci exprimă legislația aprobată și tradiția Bisericii Ortodoxe Ecumenice… Concepția și tradiția icoanelor derivă de la Sfinții Părinți, și nu de la pictor. Domeniul pictorului este limitat la arta sa, în timp ce conținutul și aranjamentul icoanelor este descris de Sfinții Părinți.ˮ. În Biserica Ortodoxă s-a păstrat întotdeauna canonul impus de erminia picturii bizantine, care a reliefat cele patru roluri ale icoanei ortodoxe: pedagogic, didactic, cultic și haric.

În concluzie necesitatea icoanei este cauzată de căderea omului în păcatul strămoșesc, iar posibilitatea zugrăvirii ei este posibilă datorită întrupării Mântuitorului iar scopul existenței și cinstirii icoanei ne este descoperit de învățătura despre viața viitoare. Icoana redă în mod concret învățătura Bisericii despre întruparea, moartea, învierea, înălțarea și parusia Domnului. Într-un cuvânt, ea redă iconomia dumnezeiască, taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută. Ca purtătoare a harului lucrător mântuitor, icoana reflectă unitatea cerescului și pământescului. Ne face posibilă întrarea în comuniune cu cel reprezentat și reflectă astfel învățătura dogmatică a Bisericii, trăită liturgic.

Deci, cel care respinge icoana în Biserica creștină este și cel care nu acceptă învățătura creștină despre Dumnezeirea și Omenirea lui Hristos, despre nașterea Sa mai presus de fire omenească, despre faptul că Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat Care până și după Întrupare rămâne pururea de o ființă cu Tatăl și Duhul Sfânt.

Concluzii

Cinstirea icoanelor are o semnificație mult mai profundă decât simpla utilizare a unor imagini sacre în cultul creștin. Icoanele nu conțin doar un mesaj, ele nu sunt doar o punte de legătură dintre cer și pământ, ele sunt Sfânta Scriptura și Sfânta Tradiție în imagini. Icoana putem spune că reprezintă o Teologie în Imagine. Unitatea dintre imaginea liturgică și cuvântul liturgic are un rol esențial în viața Bisericii, aceste două moduri de exprimare a revelației se întrepătrund. Distrugerea unuia dintre aceste două moduri duce la decăderea celuilalt. Acest lucru putem spune că s-a întamplat în perioada iconoclastă, decăderea imaginii sacre a atras după sine diminuarea vieții liturgice și a vieții spirituale. Iconoclasmul din trecut a dat naștere unor adevărate crize teologice, ecleziale și spirituale, iar ecourile sale se resimt și se manifestă în lume astfel. Pe de o parte au apărut inovațiile precum statuile și realismul artei sacre, iar pe de altă parte, în lumea protestantă a apărut refuzul cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci, a sfinților și a sfintelor moaște.

La început, prigoana a fost declanșată împotriva clericilor, apoi a fost continuată împotriva tututror celor care venerau icoanele. În cazul ereziilor precedente, împărații interveneau doar în momentele de criză pentru a susține organizatoric și financiar sinoadele ecumenice ce urmau să clarifice problemele dogmatice. În cazul iconoclasmului, împărații bizantini au fost cei care au susținut erezia prin mijloace politice.

Biserica, prin contribuția adusă de Sfinții Părinți teologiei creștine, a reușit să biruiască toate ereziile hristologice din secolele precedente. Când se credea că au venit vremuri de pace în Biserică, a apărut iconoclasmul, care poate fi numit suma tuturor ereziilor deaorece el nu a atins doar un anumit aspect doctrinar ci este o adunare de erezii care a încercat atacarea întregii iconomii a mântuirii. Consecințele iconoclasmului erau nefaste, deoarece negând reprezentarea iconografică a lui Iisus Hristos îndumnezeit cu trupul, prin Întrupare, se nega posibilitatea sfințirii materiei, posibilitatea sfințirii și a îndumnezeirii omului slăbindu-se posibilitatea mântuirii.

Situația de astăzi poate fi asemănată cu cea din primele veacuri, când creștinismul se afla față în față cu lumea păgână. Însă astăzi nu se mai vorbește de o lume păgână ci de o lume care nu mai e creștina, de o lume secularizată în care arta este autonomă, fiindcă s-a rupt de religia creștină. Icoana nu poate fi autonomă, nu poate fi desprinsă de sacru, deoarece arta este o expresie a sacrului, își are originile în sacru.

Icoana este omniprezentă în bisericile și casele creștinilor ortodocși, însă această prezență începe să scadă în conținut teologic. Pericolul relativizării ei vine din tendința celor care încearcă să înlocuiască cu diverse imagini religioase, estetice, realiste, plăcute la vedere, care sunt legate mai mult de cele materiale, dar care nu pot înțelege și nu pot pătrunde în lumea sacrului. Pericolul în care se află icoana de astăzi nu mai înseamnă distrugerea ei fizică, ca în trecut, ci se merge spre ignorarea menirii ei spirituale. Substituirea icoanei bizantine cu imagini realiste, cu un tablou sau cu o scenă religioasă de inspirație creștină, poate însemna o mărturie vie a unei înfățișări a iconoclasmului în lumea ortodoxă contemporană.

În fața secularismului și umanismului contemporan, icoanei îi revine un rol important, se poate spune că același rol pe care l-a avut și în secolele iconoclasmului, deoarece Sinodul VII Ecumenic nu a adus inovații teologice, ci a dat valoare Întrupării. Dumnezeirii și imaginii creștine, așa era ea stabilită de Sfinții Părinți dintru început. Sinodul VII pune icoana în relație cu Evanghelia, cu teologia cuvântului și cu teologia imaginii, care înseamnă un întreg ontologic, icoana întemeindu-se pe Întrupare.

În timp ce pentru iconoclaști o icoană trebuie să aibă aceeași natură cu cel pe care îl reprezintă, pentru ortodocși, icoana nu era identică cu prototipul. Iconoclaștii nu puteau exprima relația existentă între cele două naturi ale lui Hristos, deoarece reprezentau firea umană despărțită de dumnezeirea Sa, sau numai natura Sa divină, sau numai omul Iisus.

Icoana nu este o reprezentare a naturii divine, ci este imaginea Persoanei, Ipostasul care unește prin Întrupare, poate fi prezentat cu mijloace omenești. Sfinții zugrăviți în icoanele ortodoxe înfățișează pe cei ce au împlinit în mod real sfințenia, imaginea celui ce se împărtășește complet de darurile Duhului Sfânt, imaginea celui ce a întrebuințat pe deplin darurile ce le-a primit la Taina Sfântului Botez, arată pe cel ce a trudit cu ajutorul lui Hristos la reconstruirea calității sale de chip al lui Dumnezeu. Lumea reprezentată de icoană este lumea celor ce au primit harul mântuitor, care s-au transformat și spiritualizat total.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE PRINCIPALE

Biblia sau sfânta scriptură,tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PF. Părinte Teoctist, patriarhul BOR, cu aprobarea Sf. Sinod, Editura IBMBOR, București, 2005.

BAILLY, Auguste, Istoria Bizanțului, Editura Prietenii Cărții, București, 2002.

BĂBUȘ, Pr. Dr. Emanoil, Bizanțul, Istorie și spiritualitate, București, Editura Sophia, București, 2003.

DAȘKOV, S. B., Dicționar de Împărați Bizantini,,București, Editura Enciclopedică.

GRABAR, André, Iconoclasmul Bizantin, Editura Meridiane, București, 1991.

GREGORY, Timothy E., O Istorie a Bizanțului, trad. De Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iași, 2013.

LOVERANCE, Rowena, Imperiul Bizantin, Oradea, Editura Aquilaʼ93.

IZVOARE SECUNDARE

a. Dicționare Și Enciclopedii

Dicționar grec – român al Noului Testemant , de Maurice Carrez , doctor în Teologie, Profesor de onoare al Institutului Protestant de Teologie din Paris și al Institutului Catolic din Paris; și Franҫois Morel – Agrégè en letters – traducere de Gheorghe Badea, licențiat în Teologie, Profesor de limbi clasice la Universitatea din Iași, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999.

Ioan Nădejde și Amelia Nădejde ≈ Gesticone , Dicționar Latin ≈ Român Complect pentru licee, seminarii și universități, lucrat după cei mai buni lexicografi ca: Bréal, Quicherat, Mühlmann, Ediția a VI-a, Iași , Editura Viața Romînească Societatea Anonimă, 1932.

b. Cărțile și manuale

ANDEA, Avram, Sinteză de Istorie Bizantină, Editura S.C. Supergraph Tipo S.R.L., Cluj-Napoca, 2000.

BĂNESCU,Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, volumul II, Editura Anastasia, București, 2003.

BEATRICE, Mandă, Sinoadele ecumenice în Bizanț, Editura Mirador, Arad, 2010, p. 63.

BECK, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe Din Imperiul Bizantin, traducere din limba germane și studiu introductiv, Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, București, 2012.

CHIFĂR, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Iconologie și iconoclasm. Studii privind disputa iconoclastă în secolele VIII-IX, Sibiu, Editura Andreiana, 2010.

DIEHL, Charles Marile Probleme ale Istoriei Bizantine. Figuri Bizantine, Editura pentru literatură, București, 1969,

DIEHL, Charles, Marile Probleme ale Istoriei Bizantine. Figuri Bizantine, Editura pentru literatură, București, 1969.

ENE,Pr. Ionel, O cronologie a sinoadelor bisericești în primul mileniu creștin, Editura Zigotto, Galați, 2008.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Editura S.C. Lumina Tipo s.r.l., Sibiu, 2005, p.187.

GEORGESCU, Maria, Istoria Bizanțului, Ediția a III-a, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007, p. 126.

IORGA, Nicolae, Istoria Vieții Bizantine, Editura Enciclopedică Română, București, 1974.

Istoria Bisericii Universale, Manual pentru institutele teologice, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1956.

MONDZAIN,Marie-Jose, Imagine. Icoană. Iconomie, Editura Sophia, 2009.

NACU, Pr. Dr. Pompiliu, Ereziile primelor opt veacuri creștine și dăinuirea lor la începutul mileniului trei, Editura Partener, Galați, 2010.

PARGOIRE, Jules, Ľeglise bizantine de 527 à 847, Paris, 1923.

Rădulescu, Remus-Ion, Iconoclasm și ortodoxie în secolul VIII, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007.

RUNCIMAN, Steven, Teocrația Bizantină, traducere din limba engleză și studiu introductiv de Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, București, 2012

STĂNILOAIE, Dumitru, O Teologie a Icoanei, Editura Anastasia, București, 2005.

TANAȘOCA, Nicolae Șerban-, Istoria Bizanțului, Editura Teora, 1998.

TĂTAR, Octavian, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Burg, Sibiu, 2004.

TODORAN, Pr. Prof. dr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. Prof. dr. Ioan, Teologia Dogmatică, Editura Arhidiecezana, Cluj, 1997.

USPENSKY, Leonid, La théologie de lʼicóne dans lʼEglise Orthodoxe, Les Editions du Cerf, Paris, 1980.

USPENSKY, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introductiv și traducere de Teodor Baconsky, Bucuresști, Editura Anastasia, 2009.

USPENSKY, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă,Editura Anastasia, București, 1994.

VASILIEV,A. A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere și note de Ionuț Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Editura Polirom, 2010.

c. Articole și Studii

BĂBUȘ,Prof. Emanoil, Sinodul al VII-lea ecumenic -1200 ani-, în Glasul Bisericii, Revista Oficială A Sfintei Mitropolii A ungrovlahiei,Anul XLVI, Nr. 6, noiembrie-decembrie, 1987.

BROSCĂREANU, Drd. Rene, Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste, în Studii Teologice- revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română(abr. I.T.P.R), Seria a II-a, Anul XXXIX, Nr.6, Nov-Dec., 1987, București.

BUZDUGAN, Pr. C., Învățătura Ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Revista oficială a Arhiepiscopiei Iașilor și a Arhiepiscopiei Romanului și Hușilor, Anul L, Nr. 1-2, ianuarie-februarie, Iași, 1974.

DURĂ, Pr. Asist. Dr. Nicolae, Teologia Icoanelor, în lumina tradiției dogmatice și canonice ortodoxe, în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, anul XXXIV, Nr. 1, ianuarie-martie, București, 1982.

FECIORU, Pr. D., Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în Ortodoxia – revista Patriarhiei Române, Anul XXXIV – Nr. 1, ianuarie – martie, Tipografia Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Importanța și Actualitatea Hotărârilor Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XXXVIII, Nr. 4, octombirie-decembrie, 1987.

RĂDUȚ, Pr. Prof. Ion, Valoarea catehetică a sfintelor icoane în Biserica Ortodoxă, în Mitropolia Olteniei. An XXXII (1980), nr 3-6.

STREZA, Drd. Nic., Aspectul dogmatic al cultului icoanei la Sfântul Teodor Studitul, în Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, anul XXIX, Nr. 3-4, martie-aprilie, București, 1977.

.URL

http://comptepv.typepad.fr/files/curs–icoana-in-traditia-ortodoxa.pdf

04.05.2015.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE PRINCIPALE

Biblia sau sfânta scriptură,tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PF. Părinte Teoctist, patriarhul BOR, cu aprobarea Sf. Sinod, Editura IBMBOR, București, 2005.

BAILLY, Auguste, Istoria Bizanțului, Editura Prietenii Cărții, București, 2002.

BĂBUȘ, Pr. Dr. Emanoil, Bizanțul, Istorie și spiritualitate, București, Editura Sophia, București, 2003.

DAȘKOV, S. B., Dicționar de Împărați Bizantini,,București, Editura Enciclopedică.

GRABAR, André, Iconoclasmul Bizantin, Editura Meridiane, București, 1991.

GREGORY, Timothy E., O Istorie a Bizanțului, trad. De Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iași, 2013.

LOVERANCE, Rowena, Imperiul Bizantin, Oradea, Editura Aquilaʼ93.

IZVOARE SECUNDARE

a. Dicționare Și Enciclopedii

Dicționar grec – român al Noului Testemant , de Maurice Carrez , doctor în Teologie, Profesor de onoare al Institutului Protestant de Teologie din Paris și al Institutului Catolic din Paris; și Franҫois Morel – Agrégè en letters – traducere de Gheorghe Badea, licențiat în Teologie, Profesor de limbi clasice la Universitatea din Iași, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999.

Ioan Nădejde și Amelia Nădejde ≈ Gesticone , Dicționar Latin ≈ Român Complect pentru licee, seminarii și universități, lucrat după cei mai buni lexicografi ca: Bréal, Quicherat, Mühlmann, Ediția a VI-a, Iași , Editura Viața Romînească Societatea Anonimă, 1932.

b. Cărțile și manuale

ANDEA, Avram, Sinteză de Istorie Bizantină, Editura S.C. Supergraph Tipo S.R.L., Cluj-Napoca, 2000.

BĂNESCU,Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, volumul II, Editura Anastasia, București, 2003.

BEATRICE, Mandă, Sinoadele ecumenice în Bizanț, Editura Mirador, Arad, 2010, p. 63.

BECK, Hans-Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe Din Imperiul Bizantin, traducere din limba germane și studiu introductiv, Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, București, 2012.

CHIFĂR, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Iconologie și iconoclasm. Studii privind disputa iconoclastă în secolele VIII-IX, Sibiu, Editura Andreiana, 2010.

DIEHL, Charles Marile Probleme ale Istoriei Bizantine. Figuri Bizantine, Editura pentru literatură, București, 1969,

DIEHL, Charles, Marile Probleme ale Istoriei Bizantine. Figuri Bizantine, Editura pentru literatură, București, 1969.

ENE,Pr. Ionel, O cronologie a sinoadelor bisericești în primul mileniu creștin, Editura Zigotto, Galați, 2008.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Editura S.C. Lumina Tipo s.r.l., Sibiu, 2005, p.187.

GEORGESCU, Maria, Istoria Bizanțului, Ediția a III-a, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007, p. 126.

IORGA, Nicolae, Istoria Vieții Bizantine, Editura Enciclopedică Română, București, 1974.

Istoria Bisericii Universale, Manual pentru institutele teologice, volumul I, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1956.

MONDZAIN,Marie-Jose, Imagine. Icoană. Iconomie, Editura Sophia, 2009.

NACU, Pr. Dr. Pompiliu, Ereziile primelor opt veacuri creștine și dăinuirea lor la începutul mileniului trei, Editura Partener, Galați, 2010.

PARGOIRE, Jules, Ľeglise bizantine de 527 à 847, Paris, 1923.

Rădulescu, Remus-Ion, Iconoclasm și ortodoxie în secolul VIII, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007.

RUNCIMAN, Steven, Teocrația Bizantină, traducere din limba engleză și studiu introductiv de Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, București, 2012

STĂNILOAIE, Dumitru, O Teologie a Icoanei, Editura Anastasia, București, 2005.

TANAȘOCA, Nicolae Șerban-, Istoria Bizanțului, Editura Teora, 1998.

TĂTAR, Octavian, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Burg, Sibiu, 2004.

TODORAN, Pr. Prof. dr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. Prof. dr. Ioan, Teologia Dogmatică, Editura Arhidiecezana, Cluj, 1997.

USPENSKY, Leonid, La théologie de lʼicóne dans lʼEglise Orthodoxe, Les Editions du Cerf, Paris, 1980.

USPENSKY, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introductiv și traducere de Teodor Baconsky, Bucuresști, Editura Anastasia, 2009.

USPENSKY, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă,Editura Anastasia, București, 1994.

VASILIEV,A. A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere și note de Ionuț Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Editura Polirom, 2010.

c. Articole și Studii

BĂBUȘ,Prof. Emanoil, Sinodul al VII-lea ecumenic -1200 ani-, în Glasul Bisericii, Revista Oficială A Sfintei Mitropolii A ungrovlahiei,Anul XLVI, Nr. 6, noiembrie-decembrie, 1987.

BROSCĂREANU, Drd. Rene, Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste, în Studii Teologice- revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română(abr. I.T.P.R), Seria a II-a, Anul XXXIX, Nr.6, Nov-Dec., 1987, București.

BUZDUGAN, Pr. C., Învățătura Ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Revista oficială a Arhiepiscopiei Iașilor și a Arhiepiscopiei Romanului și Hușilor, Anul L, Nr. 1-2, ianuarie-februarie, Iași, 1974.

DURĂ, Pr. Asist. Dr. Nicolae, Teologia Icoanelor, în lumina tradiției dogmatice și canonice ortodoxe, în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, anul XXXIV, Nr. 1, ianuarie-martie, București, 1982.

FECIORU, Pr. D., Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în Ortodoxia – revista Patriarhiei Române, Anul XXXIV – Nr. 1, ianuarie – martie, Tipografia Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Importanța și Actualitatea Hotărârilor Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XXXVIII, Nr. 4, octombirie-decembrie, 1987.

RĂDUȚ, Pr. Prof. Ion, Valoarea catehetică a sfintelor icoane în Biserica Ortodoxă, în Mitropolia Olteniei. An XXXII (1980), nr 3-6.

STREZA, Drd. Nic., Aspectul dogmatic al cultului icoanei la Sfântul Teodor Studitul, în Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, anul XXIX, Nr. 3-4, martie-aprilie, București, 1977.

.URL

http://comptepv.typepad.fr/files/curs–icoana-in-traditia-ortodoxa.pdf

04.05.2015.