Icoana în contextul mediatic actual [627114]

1
Icoana în contextul mediatic actual

Student: [anonimizat] : Pr. lect. univ. d r. Lucian -Dumitru COLDA

1. Introducere: Icoana – izvor al harului

Opusul sfințeniei este profanul. Pentru ca să fie ceva sfânt, trebuie să existe și lucruri
profane, cele două mergând mână în mână. În acest sens, icoana reintroduce sfințenia în lume
mărturisind pe Cel care este izvorul a toată sfințenia1. Este firesc ca să existe lucruri negative
atunci când vine vorba de lucruri pozitive. Icoana nu face altce va decât să -L facă prezent pe Cel
care este izvorul harului, pe Iisus Hristos. Ni -L face prezent pe Cel care S -a arătat lui Moise pe
muntele Sinai, pe acel Hristos care S -a schimbat la față pe muntele Taborului.
Harul care se revarsă prin intermediul icoan ei, ne face să fim părtași lui iar prin această
dimensiune trupească devenim cosanguini cu harul. El intră în această carnalitate transformându –
ne în niște oameni pnevmatofori. Dacă alegem să ignorăm prezența harică ce izvorăște din
icoană și ne închidem i nima noastră lucrării Sale, Hristos nu poate face nimic în noi2. Prin
urmare, cel care privește cu ignoranță icoana, nu face altceva decât să respingă harul, iar acesta
se depărtează pentru că nu a fost primit, fapt pentru care omul pierde marea taină pe c are-o putea
avea asupra ființei sale.
De exemplu, atunci când S -a arătat Hristos viu în icoana de pe iconostas, Sf. Siluan s -a
umplut de har. Această arătare a durat doar câteva clipe, căci iradia în jurul său har, prin însăși
faptul că Duhul Sfânt sălășlu ia în el.
Pentru a ilustra faptul că prin icoană se scurge harul lui Dumnezeu în lume, o dovadă clară
în acest sens este Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos care, a asumat firea umană, cu scopul de
a o îndumnezei, așezând -o în sânul Sfintei Treimi prin Înălțare. Fiind așezată în sânurile
Părintești, noi redevenim prin excelență icoane ale Tatălui, datorită faptului că Hristos a restaurat
firea umană. Trebuie scos în evidență faptul că, omul este o ființă artistică, după cum Nichifor
Crainic afirmă acest lucru: ,,Omul e făptura lui Dumnezeu. Arta e făptura omului. Arta e deci
făptura făpturii lui Dumnezeu.”3
Icoana transcende, deopotrivă, particularismele și pledoriile unilaterale, pentru a
propovădui în vazduhul universaliiilor revelate, iconicitatea adev ărului hristic4. De fapt, icoana
trece dincolo de tot ceea ce ar putea însemna omenesc, propovăduind în chip vazut o taină și
punându -ne în față un chip iconic din care se revarsă harul. Ea trece dincolo de timp și spațiu,

1S. BIGHAM , Icoana în tradiția ortodoxă , trad. D. PREDA și C. APOSTOL , București, Edit. Theosis, 2016, p. 84.
2Ibidem , p. 89.
3N. CRAINIC , Nostalgia Paradisului , Iași, Edit. Moldova, 1994, p. 132.
4L. USPENSKY , Teologia icoanei în biserica ortodoxă , Buc urești, Edit., Anastasia, 2009, p. 18.

2
unind în mod misterios lumea empi rică cu lumea spirituală, transcenzându -le cu duhul haric. Prin
aceasta se arată că, icoana nu poate fi supusă timpului și spațiului, căci ea are ceva special față de
celelalte obiecte și anume, harul care se revarsă peste noi. Acesta sparge granițele timp ului,
transformându -l într -un timp mistic.
Chiar dacă icoana izvorăște har, el acționează asupra omului, numai dacă acesta îi permite.
Harul care pătrunde în om, îl pnevmatizează și îl îndumnezeiește, tocmai pentru a face simțită
această taină, luminându -l cu lumina taborică și dându -i, astfel, naturii pervertite un nou sens.
Lucrarea sfințitoare a Duhului care acționează asupra omului, ni -L întrupează pe Hristos în noi
și, astfel, ne identificăm cu Cel care ne -a împăcat cu Tatăl.
Imaginea care nu transmite mesajul sfințeniei pe care o are de la cel reprezentat, nu poate fi
icoană, ci un simplu tablou care este plăcut ochilor la vedere.

2. Rostul și rolul icoanei în cultul ortodox

Când cineva privește o icoană, i se pun câteva semne de întrebare asupra rostului și rolului
icoanelor în cultul ortodox. La aceste întrebări, omul poate găsi raspunsul chir și de unul singur,
atunci când acesta încearcă să experieze în propria -i viață frumusețea și farmecul lor.
Nu există cult ortodox fără icoane, căci prin ac estea ne identificăm cu Hristos, ele fiind o
punte de legătură dintre cer și pământ. Fără icoane, Ortodoxia cade pradă idolilor, iar omul se
îndepărtează și uită de Dumnezeu. Rostul lor este acela de a reintroduce o prezență
dumnezeiască în viața de zi cu zi5, urmărind, astfel, să transporte conștiința în spiritual pentru a –
și transpune mintea către o altă lume, de care are nevoie omul și pentru a o face prezentă în
interiorul lui.
În cele din urmă, icoanele indeplinesc un rol important latreutic, deoarece slujbele care se
săvârșesc în prezența icoanelor răspândesc și întrețin o atmosferă liturgică în viața creștinilor
care le cinstesc cu sfințenie, ca iconoduli.
Atunci când stai și privești icoana trebuie să simți ceva tainic în interiorul tău, iar dacă nu
simți, atunci înseamnă că acest scop nu este atins, deoarece ea trebuie să stârnească dorul după o
nouă realitate. Această realitate trebuie să -L aducă pe Dumnezeu în tine. Dacă acest scop este
atins, atunci avem certitudinea că prezența lui Dumnezeu este foc mistuitor care încălzește sau
arde inima omului6. Lucrul acesta este ilustrat foarte bine în evenimentul cu Luca și Cleopa, care
mergeau în drum spre Emaus, tâlcuind Scripturile. Trebuie foarte bine observat faptul că, înseși
cuvintele Scripturii erau icoana vie a lui Hristos. De aici reiese faptul că, icoana și, în general
toate icoanele, devin în fața noastră Evanghelia vie a lui Hristos, căci ,,icoana este o Evanghelie
în culori, așa după cum Evanghelia este o icoană verbală a lui Hristos” sau ,,ceea ce este
Scriptura pentru cei care știu să citească, aceea este pictura pentru cei neînvățați”7

5S. BIGHAM , op. cit ., p. 98.
6Ibidem , p. 99.
7SF. GRIGORIE CEL MARE, Epistolarum liber , Epistola X, 13 apud M. PALADE , Iconoclasmul în actualitate , de la
,,moarte lui Dumnezeu la moartea artei” , București, Edit. Sofia, 2005, p. 35. Vezi și L. USPENSKY , op. cit ., p. 30.

3
Prezența lor, sunt o podoabă strălucită pentru cultul ortodox, având un rol didactic, care ne
călăuzesc către Cel care este izvorul și anume, Hristos.
Din punct de vedere ortodox, icoana este o prezență harică a lui Dumnezeu -Treime sau a
sfinților. Harul izvorât din icoană este dat de sfințenia sfântului. Motivul pentru care credincioșii
fac rugăciuni în fața icoanei este ca o întâlnire cu persoana reprezentată p e icoană. Harul icoanei
nu este dat de materie, ci de lucrarea sfântului.
Icoana este o teofanie a lui Dumnezeu, sau a sfinților în lumina Împărăției lui Dumnezeu.
În acest sens, icoana învață ceea ce trebuie să devină omul: un membru al Împărăției lui
Dum nezeu. Aceasta arată că sfântul a primit darul de la Dumnezeu în lumina Raiului, așa cum
prezintă cartea Apocalipsa: ,,slava lui Dumnezeu a luminat -o și făclia ei este Mielul”(Apoc. 21,
23-24). Prezența sfântului în Rai nu anulează trăsăturile fiziologice ale feței, ci, dimpotrivă,
reprezintă transfigurarea sa. Trupul nu e anulat, ci este pus într -o lumină veșnică. Crezul ,,aștept
învierea morților și viața veacului”, exprimă convingerea că omul întreg și trupul, trăiesc în
veșnicia Raiului. Chipul sfântulu i arată, de fapt, învierea omului înainte de Învierea cea de Apoi.
Astfel, icoana devine teofanie, descoperire a Raiului. Ea poate fi călăuză către realitatea de
dincolo, atrăgând atenția ochilor cu privire la opera de mântuire a lui Hristos. În același ti mp, ne
ajută să mărturisim propriul crez, atunci când suntem puși față în față cu idolul contextului
mediatic actual. În acest sens, icoana poate avea un rol catehetic.
În rugăciunea de sfințire a icoanelor se spune: ,,Caută cu îndurare spre noi și spre ic oana
aceasta, și pentru întruparea și arătarea Unuia -Născut Fiului Tău, în a Cărui pomenire am
zugrăvit -o, trimite asupra ei binecuvântarea Ta cea cerească și harul Preasfântului Duh și
binecuvinteaz -o și sfințește -o și dă -i ei putere tămăduitoare și de to ate meșteșugirile diavolești
izgonitoare. Umple -o de binecuvântarea și puterea sfântului chip cel nefăcut de mână, pe care cu
îndestulare le -a câștigat prin atingere de Preasfânta și preacurata față a iubitului Tău Fiu; ca
printr -însa să se lucreze puteri și minuni pentru întărirea dreptei credințe și pentru mântuirea
credinciosului Tău popor; ca toți care înaintea ei ne vom închina Ție celui întru toate puternic și
Unuia -Născut Fiului și Preasfântului Duh, și cu credință Te vom chema și ne vom ruga, auziț i să
fim și mila iubirii Tale de oameni să aflăm și har să câștigăm…”8.
Prin această rugăciune pe care o rostește preotul asupra icoanei, materia nu se transformă ci
intră în contact cu harul care se pogoară, pentru ca mai apoi, credinciosul, când se va ruga în fața
ei, să devină contemporan cu cel care este reprezentat. Ceea ce cuvântul spune, ne arată imaginea
în tăcere9. De aceea, încununarea ființei este frumusețea personalizată într -un sfânt care devine
centru ipostatic al naturii, atât ca ,,microcos mos” cât și ca ,,microtheos”. Natura așteaptă
gemând, ca frumusețea ei să fie salvată de omul devenit sfânt10. Prin urmare, omul are la
îndemână o icoană din care izvorăște harul și care îl pune în legătură intimă cu Dumnezeu.
Din moment ce icoana a fost sf ințită de către Duhul Sfânt, prin formula de invocare pe care
o rostește preotul, omul are menirea să fie ceea ce icoana a fost după ce a fost sfințită, și anume,

8Molitfelnic , ed. a II -a, București, EIBMBOR, 1971, p . 472-473.
9P. EVDOK IMOV , Arta icoanei o teologie a frumuseții , trad. de G. MOGA și P. MOGA, București, Edit. Meridiane,
1992, p. 11.
10Ibidem , p. 41.

4
să răpească din ea frumusețea care i -a fost dăruită de către Duhul; o face ca și cum s -ar
îndeletnici din cele mai plăcute visterii ale harului. În acest fel, omul devine și el o frumusețe
care este pătrunsă de har, căci precum Duhul Sfânt pătrunde în natura celui care este reprezentat
în icoană, tot așa și omul este pătruns de Duhul Sfânt în dime nsiunea lui ontologică.
Duhul grăiește prin icoană, actualizându -L si făcându -L prezent pe Hristos, aici și acum,
căci timpul și spațiul eshatologic reprezintă timpul și spațiul transfigurat de slava lui Hristos11.
Cei care nu cinstesc icoanele, nu conștien tizează că au în mijlocul lor o prezență harică, iar
aceasta dovedește că rolul și scopul lor este ineficace pentru un om care nu conștientizează
valoarea insetimabilă și importanța lor pentru cultul ortodox.
De aceea, rostul și rolul icoanelor este acela de a face simțite puterea și lucrarea lui
Dumnezeu pentru a oferi omului harul de care are nevoie. Icoanele din jurul nostru nu fac altceva
decât să ne trezească conștiințele amorțite, înfățișându -ne un chip blând și iubitor. Privind
frumusețea ei, ea devi ne transparentă în vederea pogorârii harului de sus prin ea, asupra
cinstitorului, răsfrângându -și în interiorul aceluia marea taină a Întrupării, zugravind pe Hristos
în interiorul lui. Astfel, ea devine un pedagog prin care ni se înalță privirea către Ce l Care este
izvorul harului.

3. Fundamente biblice, patristice, liturgice și canonice ale cinstirii icoanelor

Icoanele sunt și vor fi întotdeauna mărturii ale existenței lui Dumnezeu și a sfinților săi12,
întărind astfel căutarea spre absolutul transfigurat. Baza cinstirii icoanei este întruparea
Domnului: ,,Și Cuvântul S -a făcut trup și S -a sălășluit între noi și am văzut văzut slava Lui, slavă
ca a Unuia -Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” ( In. 1, 14). Deci, dumnezeirea a coborât în
materie și a fo st văzută de către oameni. Negarea ei, ne duce la negarea Întrupării lui Dumnezeu
a cărui prezență a fost văzută, căci ,,Ce era de la început,ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri,
ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții” ( I In . 1, 1).
În Vechiul Testament se observă foarte limpede cum Dumnezeu se lasă descoperit, dar nu
întru totul, precum în cazul celor trei tineri de la stejarul Mamvri: ,,Apoi Domnul S -a arătat iarăși
lui Avraam la stejarul Mamvri, într -o zi pe la amiază, cân d ședea el în ușa cortului său. Atunci
ridicându -și ochii săi , a privit și iată trei Oameni stăteau înaintea lui; și cum I -a văzut , a alergat
din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s -a închinat până la pământ. Apoi a zis: Doamne,
de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău” (Fac. 18, 1 -3); descoperirea făcută lui Iacob
,,Și a pus Iacob locului aceluia numele Peniel, adică fața lui Dumnezeu, căci și -a zis: Am văzut
pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu!” (Fac. 32, 30); cortul mărturiei ,,Domnul însă
grăia cu Moise față către față, cum ar grăi cineva cu pritenul său. După aceea Moise se întrcea în
tabără; iar tânărul său slujitor Iosua, fiul lui Navi, nu părăsea cortul” (Ieș. 33, 11).

11S. BIGHAM , op. cit ., p. 62.
12P. I. DA VID , Ghid tematic pe temeiul Bibliei în dialogul asupra credinței creștine , București, Edit. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (= EIBMBOR), 1985, p. 38.

5
Astfel, chipurile simbolice ale teofaniilor din Vechiul Testament nu sunt încă ,,icoane” în
sens adevărat13, căci în Noul Testament, Cuvântul este imaginea, chipul lui Dumnezeu14.
Ca ființă iconică, omul prelungește, imprimă mai departe în creație trăsăturile spiritualității
sale, căci ,,în însetarea aceasta stă izvorul spiritualității întregii lumi, în aceasta se dovedește ca
lume pentru om și -și împlinește rostul ei”15. Dumnezeu însuși a permis și a îngăduit icoanele. El
L-a născut pe Fiul său, care este icoana Lui naturală. Tot Dumnezeu l -a făcut pe om, după chipul
și asemănarea Sa. Din acestea rezultă că, Însuși Dumnezeu este cel dintâi care face icoane16.
Icoana nu e o simplă concesie făcută slăbiciunii omenești; dimpotrivă, alături de cuvânt,
imaginea este înscrisă în însăși natura umană, mai exact în modul ei de existență personală17.
După Sf. Teodor, icoana lui Hristos este cea mai bună ilustrare posibilă a ceea ce se înțelege prin
unirea ipostatică. Ceea ce apare pe icoană este însuși ipostasul lui Dumnezeu – Cuvântul în trup18.
Sfântul Teodor Studit ul face distincție între icoană și prototip, căci între ele poate fi vorba
de o relație de asemănare, nu și de identitate de ființă. Prototipul și icoana sunt una prin
asemănare ipostatică, dar două prin natura lor. Două nu în sensul că unul se împarte în două,
încât să nu aibă nici o comuniune și relație între ele, nici în sensul că unul și același se numește
cu două nume, încât o dată prototipul să fie numit icoană, iar altă dată, icoana prototip. Căci
prototipul se numește întotdeauna prototip, precum și icoana icoană, fără să se prefacă una în
alta. Așa stând lucrurile și fiind două la număr, există o unică asemănare în amândouă și un unic
apelativ al lor după asemănare19. Atitudinea în fața icoanei este o miseterioasă dualitate în
unitate. Aceasta pentru că, pe de o parte, credinciosul se adresează prototipului, pe de alta, face
aceasta prin icoană. În acest sens, prototipul și icoana sun una în alta.20
Sfântul Ioan Damaschin spune următoarele: ,,Eu cinstesc materia nu ca și cum ar fi
Dumnezeu, ci pentru c ă este umplută de energie divină și de har”21. Cinstea adusă față de icoană
este un respect pe care cultul ortodox îl aduce de fiecare dată în vederea sfințeniei pe care icoana
o primește de la cel care este reprezentat. Orice persoană reprezentată pe icoan ă, implementeză
în materia icoanei energia divină.
Leonid Uspenski precizează foarte bine că prin argumentele pe care le aduc Sfinții Ioan
Damaschin și Teodor Studitul în favoarea cinstirii icoanelor în cultul ortodox ,,țelul icoanei este
acela de a orien ta spre transfigurare toate sentimentele noastre, ca și puterea noastră de înțelegere

13J. MEYENDORFF , Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare , București, EIBMBOR, 1996, p. 212.
14M. J. MONDZAIN , Imagine, icoană, iconomie – Sursele bizantine ale imaginarului contemporan , trad.de M. și A.
ALEXANDRESCU București , Edit. Sophia, 2009 , p. 111.
15D. STANILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol II, București, EIBMBOR, 1997, p. 251, apud . F. CARAGIU ,
Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru Stăniloae , București, Edit., Sofia, 2007, p. 99.
16SF. IOAN DAMASCHIN ,Cultul sfintelor icoane , EIBMBOR, București, 1937, p. 26.
17I. ICĂ J R, Studiu introductiv: Iconologia bizantină între politica imperială și sfințenia monahală , în SF. TEODOR
STUDITUL , Iisus Hristos prototip al icoanei sale , Alba Iulia, Edit. Deisis, 1994, p. 42.
18J. MEYENDORFF , op. cit ., p. 213.
19N. CHIFĂR , Combaterea iconoclasmului reflectată în scrierile Sf. Teodor Studitul , în ,,Revista Te ologica”, 3/2007,
p. 60.
20F. CARAGIU , op. cit ., p. 126.
21C. SCHÖNBORN , Icoana lui Hristos. O introducere teologică , București, Edit. Anastasia, 1996, p. 152.

6
și toate aspectele firii noastre, dezbrăcându -le de orice exltare care nu poate fi decât nesănătoasă
și vătămătoare”22.
Un fundament liturgic prin care omul se regăsește ca icoană a Creatorului este Liturghia,
deoarece aceasta oferă omului dialogul dragostei cu Hristos. Considerarea aspectului esențial
dialogic al ființei umane create după chipul comuniunii treimice, arată în fapt conținutul liturgic
al relației dintre chi p și asemănare, modul sinergic de actualizare a chipului în asemănare, și
împlinirea lor în unirea sau împărtășirea dumnezeiască23. Dumnezeu – Treimea lucrează în
Biserică o trăire comunitară, iar Treimea este programul nostru social.
Omul creat de Dumnezeu -Treime are în el tendința spre comuniune (fuge de singurătate).
Biserica reprezintă în acest sens chipul lui Dumnezeu pe pământ, fiind astfel o icoană organică a
celorlalte icoane. Omul nu poate trăi fără comuniune, căci Liturghia prin excelența ei ne aduc e
icoana Sfintei Treimi în Biserică, iar omul pote să dialogheze și să conlucreze cu harul.
Principiul iconic al reciprocei cuprinderi, arată că, vocația omului de a crește la asemănarea
și unirea cu Dumnezeu se desfășoară sinergic, până în punctul în care , prin închinarea liturgică a
vocii, face pe Dumnezeu om în sine sau Îl arată Subiect suprem al lucrărilor sale, pentru ca
Dumnezeu să -l ridice la îndumnezeire, făcându -l pe om subiect al lucrărilor dumnezeiești24. Căci,
icoana, ca și Liturghia, transmite î nvățătura Bisericii și exprimă viața în har a Sfintei Tradiții a
Bisericii. Prin Liturghie și prin icoană, revelația devine moștenire a credincioșilor și lege a vieții
lor. De aceea ea este bisericească și își dobândește de la bun început forma, păstrând c eea ce
exprimă25.
Astfel, după cum icoanele se identifică cu Biserica și care sunt strâns legate de ea, și omul
este o icoană a Sfintei Treimi, pentru că a fost adus la existență de Creator. Existența icoanelor în
sânul Bisericii și în cult, așa după cum am precizat, are la bază Întruparea lui Hristos.
Canonul 82 al Sinodului Trullan (691 -692) scoate în evidență un aspect important în
vederea cinstirii icoanelor. În primul rând, acest canon este un răspuns la situația de atunci și
anume, aceea că, în pract ica Bisericii, alături de reprezentările istorice, se foloseau încă
simboluri care înlocuiau chipul omenesc al lui Dumnezeu. Acest canon are la bază legătura
icoanei cu dogma adevărului Întrupării Dumnezeiești, iar, mai târziu, avea să fie dezvoltată de
apologeții icoanelor26.
Pictorii de icoane trebuie să se conformeze unui ansamblu de canoane, călăuze și paveze
care angajează o continuitate doctrinară27. Concepția artistului trebuie să țină cont de cadrul
canonic. Simbolismul secundar, care se referă la detaliile majore ale icoanei, de pilda: mișcarea
mâinilor care indică rugăciunea, sau cele ale martirilor ce țin o cruce în mână, care indică puterea

22M. QUENOT , Icoana fereastră spre absolut , București , Edit. Enciclopedică, 1993, p. 62 -63.
23F. CARAGIU , op. cit ., p. 51.
24Ibidem , p. 61 -62.
25L. USPENSKY /VLADIMIR LOSSKY , Călăuziri în lumea icoanei , București, Edit. Sofia, 2003, p. 41.
26Ibidem , p. 38 -39.
27M. QUENOT , op .cit ., p. 47.

7
mărturiei lor28, ochiul care vede toate, care este ochiul care nu doarme29, sunt expresii și ale
concepției artistului.
În anul 1551 sinodul de la Moscova declară ca arhiepiscopii și espiscopii din toate orașele
și mănăstirile din eparhiile lor, trebuie să poar te de grijă pictorilor de biserici și să le controleze
lucrările30. Pictorul de icoane trebuie să fie smerit, blând, evlavios, să nu pălăvrăgească, să nu
râdă peste măsură, să nu fie certăreț, nici invidios, nici bețiv, nici hoț, ci trebuie să respecte
curăția duhovnicească și trupească31. Prin urmare, iconograful își hrănește arta din Tradiție și din
învățătura Bisericii. Personalitatea lui trebuie să se eclipseze în fața personajului reprezentat32.
Hotărârea Sinodului VII Ecumenic spune: ,, Păstrăm, fără ino vații, toate tradițiile Bisericii
stabilite pentru noi, fie ele scrise sau nu, una fiind pictarea icoanelor în acord cu ceea ce Sfânta
Evanghelie predică și istorisește[…]. Căci dacă una e arătată de cealaltă, atunci una se lămurește
prin cealaltă.”33. Între icoană și Evanghelie există o legătură de reciprocitate, căci acestea două se
leagă ca un lanț în Tradiția și istoria Bisricii. Cu alte cuvinte, icoana conține și transmite același
adevăr ca și Scripturile, se bazează pe date concrete și exacte, și nic idecum pe invenție, căci
altfel nu ar putea nici să tâlcuiască Scriptura, nici să îi corespundă34.
Canonul 82, care arată în cadrul Sinodului Quinisest cum să fie și cum să nu fie zugrăvit
Mântuitorul, spune astfel: ,,În unele chipuri ale cinstitelor icoane , mielul se zugrăvește arătat cu
degetul de Înaintemergătorul (Sf. Ioan Botezătorul), care (miel) s -a înțeles ca chip al harului,
înfășisându -ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea V . Testament) pe adevăratul miel, pe
Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind așadar, chipurile și umbrele vechi ca semne (simboluri), și
închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predestinate Biserici, noi cinstim în primul rând harul și
adevărul, primindu -l pe el (pe ele) ca plinire a Legii. Drept aceea, pentru ca aceea ce este
desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor și prin meșteșugul culorilor, orînduim, (hotărâm) ca de
acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie înfățișat
(reprezentat) și în icoane după chipul său cel omenesc în locul ve chiului miel, pentru ca
înțelegând prin aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumați și spre aducerea aminte
de petrecerea lui în trup, de patima Sa mântuitoare, și de răscumpărarea (izbăvirea) lumii, care s –
a făcut prin aceasta”35. Aici se poate observa modalitatea de expunere a Mântuitorului în icoane,
pentru că El s -a întrupat și a luat asupra Sa păcatul lumii, El ne -a scos de sub sclavia diavolului
și, de aceea, se cuvine să Îl reprezentăm pe Hristos în icoană.
Canonul 9 de la Sinodul VII Ecum enic, care arată că defăimarea icoanelor se osândește,
spune: ,,Toate jucăriile copilărești și glumele nebunești, scrierile mincinoase, și cele care s -au
făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului,
spre a fi puse la o parte (scoase din circulație) împreună cu celelalte cărți eretice. Iar dacă s -ar

28Ibidem , p. 47.
29Ibidem , p. 47 -48.
30Ibidem , p. 48.
31Ibidem , p. 49.
32Ibidem , p .50 -51.
33L. USPENSKY /VLADIMIR LOSSKY , op. cit ., p. 40.
34Ibidem , p. 41.
35N. FLOCA , Canoanele Bisericii Ortodoxe . Note și comentarii , Sibiu, 1993, p. 151.

8
afla cineva ascunzându -le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească,
iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească”36. Toate aceste calomnii la care face referire
canonul prin ,,jocurile și glumele nebunești”, nu erau altceva decât niște tertipuri ale
iconoclaștilor, fapt pentru care slujitorul bisericesc se pedepsea cu caterisirea, (mai ales în cazul
clerului superior), ori cu afurisirea, în cazul clerului inferior.

4. Iconoclasmul contextului mediatic actual

După ce de -a lungul primelor șapte secole Biserica a înfruntat toate ereziile hristologice, s –
a început lupta împotriva sfintelor icoane, între secolele VIII -IX. Iconoc laștii considerau
închinarea în fața icoanelor o idolatrie, datorită faptului că aceștia se bazau pe porunca a doua
din Decalog care zice ,,să nu -ți faci chip cioplit”. Prin ,,chip cioplit” ei înțelegeau icoanele. Dar
această poruncă vizează direct pe Dumn ezeu, iar expresia ,,chip cioplit” nu interzice icoanele,
căci ea nu poate fi un chip cioplit întrucât are la bază realitatea istorică. Nu se cinstește materia și
nici nu te închini materialului din care e făcută icoana, ci închinarea este exclusive adusă
persoanei reprezentate pe icoană.
Astăzi, nimeni nu se mai năpustește cu topoarele asupra icoanelor, nu le aruncă în foc; într –
un cuvânt, nu le distruge material, dar nici nu se mai remarcă faptul că ,,imaginea sfântă”trăiește
mai degrabă în spațiul strâmt al obișnuinței cultice decât în cel spiritual37. Prezența ei în bisericile
și casele noastre, a fost înlocuită uneori cu imaginea religioasă, ale cărei conotații, însă, nu pot
depăși sfera artisticului și a religiosului, spre a pătrunde în lumea sacrului. Numai icoana prin
multiplele ei atribute cu conotații sacre și estetice poate participa la săvârșirea cultului38.
În contextul în care predomină imaginea religioasă mai mult decât icoana, a ajuns să
înlocuiască acest obiect sacru, tocmai prin prezența luc rurilor profane, care se folosesc de alte
modalități pentru a scoate la lumină imaginarul. Această prezență a imaginarului vine și pune cu
ajutorul unui tentacul, pe creierul fiecărui om, imaginația, care se transformă în cele din urmă
într-un ,,iconoclasm ” sarcastic. În cele din urmă, acest iconoclasm se răsfrânge în contextul
mediatizat plin de intoleranță împotriva icoanelor sacre.
Astăzi, pentru cei mai mulți oameni, mai ales pentru tineri, icoana este telefonul, tableta
ș.a. Această ,,icoană” virtuală care nu face altceva decât să transmită ceea ce este opus icoanei
purtătoare de har și anume, imagini negative din care -și fac propriul lor idol. Acest idol pe care ei
îl ,,venerează” demonstrează faptul că nu mai sunt ceea ce au fost ei mai înainte, ci s unt idoli ai
idolilor, prin venerarea icoanei purtătoare de har, omul devine pnevmatofor. În schimb, cel care
este posedat de aceste obiecte magice amintite care lor le sunt ,,icoană”, îi transformă în niște
oameni înrobiți și corupți de ceea ce ei văd.
Acest idol care nu aduce altceva decât haos, este ca o caracatiță care are multe tentacule și
care pune la îndemână multe obiecte plăcute ochilor la vedere, pe care omul nemaiconștientizând

36Ibidem , p. 168.
37M. PALADE , op. cit ., p. 9.
38Ibidem , p. 10.

9
le ia și se îndulcește așa cum dorește el; atrage consecințe grave și anume, îndepărtează harul și
aduce coruptibilitate. Aceasta rupe comuniunea dintre oameni, pentru că mintea se mărginește le
ceea ce îi oferă idolul, iar omul intră într -o stare de stagnare, prin care, în cele din urmă,
descrește din rău, în mai rău.
Prin ceea ce oferă contextul social din ziua de astăzi, omul cade pradă și este prins în
capcana marelui context mediatic și anume acela de a fi manipulat și controlat și de a nu mai
discerne ceea ce este bine și ceea ce este rău. Tot ceea ce se petrece pe ntru omul de rând este
ceva obișnuit, căci îi este propriu lui din moment ce a căzut pradă, devenind astfel o unealtă care
profanează ceea ce este sacru. Instrumentele mass -media nu sunt altceva decât o ispită aruncată
lumii, pe care omul o ia folosindu -o în scopuri diverse fără a arăta respectul cuvenit celor sfinte,
făcând din cele profane propriul idol al contextului mediatic actual.
Omul secolului XXI, are peste ochi acei solzi care -l împiedică de a vedea realitatea cu
proprii ochi și merge înainte, făr ă a mai privi înapoi, asemenea peștelui care merge înainte și
cade în mreaja pescarului. Așa și omul, înaintează puțin câte puțin și cade momeală idolilor,
devenind în sens larg un iconoclast. Odată căzut în mreaja idolilor care oferă și pun la dispoziție
imaginarul, omul poate constata că, harul se depărtează și nu mai pătrunde acolo unde trebuia să
se sălășluiască și anume, înlăuntrul său.
Contextul în care ne aflăm, arată că putem întâlni iconoclaști la tot pasul, aceștia fiind cei
care nu fac altceva decât să înlăture cultul icoanelor. Astfel, viața creștină se poate transforma în
rutină și automatism, distrugându -i sacralitatea specifică și poate ajunge chiar și la distrugerea
unor icoane39. Omul este creat ca o icoană a chipului lui Dumnezeu, după chi pul Sfintei Treimi,
cunoașterea de sine a omului fiind inseparabilă de oglindirea chipului Dumnezeului celui viu40. A
nega icoanele și a le face nedemne de cinste, înseamnă că nu exiști ca persoană, deoarece omul
în sine este o icoană a Creatorului. Icoanel e sunt o mărturie a trecutului istoric care ne definesc
ca fii ai Bisericii și ca slujitori ale lui Hristos.
Ceea ce pune mass -media în fața ochilor este imaginea. Prin imagine se transmit toate
informațiile contextului în care trăim; de pildă, televizorul , care ne pune în față programe cu
caracter religios, telefonul, tableta ș.a. Încă din primele secole, icoanele se bucurau de un
deosebit caracter latreutic. Astăzi, ele nu mai sunt prețuite de mulți dintre creștini cu evlavia
aceea care exista în trecut, dându -le astfel un caracter rudimentar. Lumea de astăzi nu mai acordă
respectul cuvenit icoanelor și, aici, mă refer în special la latura duhovnicească. A nega icoana,
negi pe Hristos.
Trăim într -o lume haotică, în care alergăm cuprinși de neliniște, înce rcând să căutăm
liniște, dar ne înșelăm pe noi înșine. De ce? Pentru că omul nu mai are răgazul de a se pune în
fața icoanei măcar câteva clipe, de a intra în legătură cu persoana din a cărei prezență izvorăște
harul și pentru a se redescoperi pe el cine e ste cu adevărat. Încet, încet, icoana nu mai este o
prezență spirituală, ci una care ține de domeniul imaginasticii religioase, deoarece caracterul

39Ibidem , p. 186.
40F. CARAGIU , op. cit ., p. 23.

10
sacru a fost neutralizat, iar efectul ei ține de o ,,adevărată companie”, spunându -ne astfel că
suntem icono claști sarcastici.
Consecința tuturor acestora este lipsa rugăciunii în duhul liturgic al icoanelor, lipsă care
opacizează harul care izvorăște din ele. Peste toate, însă, planează tragic o ultimă întrebare: în
fapt, ce sărbătorim, Triumful Ortodoxiei sau Triumful imaginii?41

5. În loc de concluzii: Redescoperirea frumuseții iconice în contextul mediatic actual

Un atribut esențial al icoanelor în contextul mediatiatic este redescoperirea de sine a
omului. La îndemână stă icoana care pune în față o lume transfigurată, iar omul poate păși spre
orizonturile care îi sunt puse înainte. Cu cât pășește mai adânc în dimensiunea iconică, omul își
va redescoperi adevărul și se va adăpa ca dintr -un izvor de fructul haric care se revarsă în om.
Privind la icoană este ca și cum te -ai uita î ntr-o oglindă. Atunci când te uiți în oglindă
începi să îți aranjezi înfățișarea, dar când te uiți la icoană, privești în interiorul tău pentru a -ți
redescoperi frumusețea pe care tu nu o poți vedea. Toate tablourile și picturile au o ramă, dar cea
care nu are ramă este icoana, căci rama nu face altceva decât să limiteze obiectul, dar icoana nu
are ramă tocmai pentru faptul că nu poate fi cuprinsă de mărginire.
Fiecare ar trebui să -și pună adesea întrebarea: cât timp petrec în fața icoanei? Căci de
foarte m ulte ori, omul zilelor noastre cade pradă contextului mediatic, acesta împiedicându -l să
se mai redescopere pe sine însuși. Cu cât privești mai mult la icoană, cu atât mai mult te definești
ca persoană și mai ales ca și creștin. Prin icoană ne identificăm cu Creatorul.
Omul fiind creat de Dumnezeu -Treime, devine și el icoană, deoarece a fost cret după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Un copil merge la Biserică, ajunge adult, bătrân poate, imobilizat la pat, și atunci se
folosește de mijloacele mass -media , pentru a redescoperi ceea ce a experiat în tinerețe. Atunci
când ascultă slujba la televizor sau radio, îi apare în mintea lui aceea imagine iconică din
copilărie pe care o vede și retrăiște stările pe care le -a trăit în copilărie. De aici, se poate obse rva
foarte limpede că, icoana rămâne prezentă în conștiința omului și, astfel, se redescoperă pe sine,
iar în paralel cu aceasta va putea vedea frumusețea iconică.
Privind o icoană, credinciosul trăiește miracolul întâlnirii cu sfințenia, oferindu -i o
profundă temă de meditație, un examen de conștiință asupra stării sale. Prin aceasta se realizează
un bilanț duhovnicesc, constituit din două părți: ce a făcut Hristos pentru el și ce face el pentru
sine însuși. Este o confruntare personală în întâlnirea cu id ealul.42
Icoana ajută în mod expres la cunoașterea de sine a omului, căci prin rugăciunea care
sfințește în duh, omul este atras de Dumnezeu și se îndumnezeiește, iar gândurile și sentimentele
omului le transformă în gânduri și sentimente duhovnicești, dând u-le acelora o valoare
pnevmatică, omul făcându -se, astfel, una cu Hristos. Astfel, omul ajunge la desăvârșirea

41M. PALADE , op. cit , p. 14.
42D. MEGHEȘAN , Cultul sfintelor icoane , în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 4/1987, p. 33.

11
lăuntrică, redescoperind o frumusețe iconică ce penetrează prin har ființa umană, purtând
amprenta unei redescoperiri autentice într -un context mediatizat.
Scopul pentru care icoanele sunt venerate până acum de către Biserică, se datorează
faptului că ele sunt celule vii ale acesteia. Ele au ca atribut reflectarea unei vieți de sfințenie în
lume. Revărsarea pe care o dă Duhul Sfânt prin icoane, ia r prin ele asupra întregii lumi, nu face
altceva decât să -l trezească pe om pentru a conștientiza frumusețea icoanei și să vadă o lume cu
totul diferită de ceea ce -i oferă contextul mediatizat.

Bibliografie :

I Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , EIBMBOR, apărută cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte DANIEL , Patriarhul Bisericii Ortodoxe române, 2015 .
2. Molitfelnic , ed. a-II-a, București, apărut cu binecuvîntarea Preafericitului Părinte
TEOCTIST , Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, 1971.

II. Bibliografie secundară:

1. BIGHAM , STEPHANE , Icoana în tradiția ortodoxă , trad. D. PREDA și C. APOSTOL ,
Edit. Theosis, 2016 .
2. CARAGIU , FLORIN , Antropologia iconică reflectată în opera Părintelui Dumitru
Stăniloae , București, Edit. Sofia, 2007.
3. CHIFĂR , NICOLAE , Combaterea iconoclasmului reflectată în scrierile Sfântului
Teodor Studitul , în „Revista Teologică”, 3/2007.
4. CRAINIC , NICHIFOR , Nostalgia Paradisului , Iași, Edit. Moldova, 1994.
5. DA VID, P. I., Ghid tematic pe temeiul Bibliei în dialogul asu pra credinței creștine ,
București, EIBMBOR, 1985.
6. EVDOKIMOV , PAUL, Arta icoanei o teologie a frumuseții , trad. de G. MOGA și P.
MOGA, București, Edit., Meridiane, 1992.
7. FLOCA , IOAN. N., Canoanele Bisericii Ortodoxe . Note și comentarii , Sibiu, 1993.
8. SF. IOAN DAMASCHIN , Cultul sfintelor icoane , București, EIBMBOR, 1937.
MEYENDORFF , JOHN, Teologia Bizantină, tendințe istorice și teme doctrinare ,
București, EIBMBOR, 1996.
9. MONDZAIN , MARIE-JOSE, Imagine, icoană, iconomie – Sursele bizantine ale
imaginarului contemporan , trad.de M. și A. ALEXANDRESCU , București, Edit.
Sophia, 2009.
10. PALADE , MIHAELA , Iconoclasmul în actualitate , de la ,,moarte lui Dumnezeu la
moartea artei” , București, Edit. Sofia, 2005.

12
11. QUENOT , MICHEL , Icoana fereastră spre absolut , Edit. Enciclopedică, București,
1993 .
12. SCHÖNBORN , CRISTOPH , Icoana lui Hristos. O introducere teologică , București,
Edit. Anastasia, 1996.
13. SF. TEODOR STUDITUL , Iisus Hristos prototip al icoanei sale , Alba Iulia, Edit.
Deisis, 1994.
14. USPENSKY , LEONID , Teologia icoanei în biserica ortodoxă , București, Edit.
Anastasia, 2009 .
15. USPENSKY , LEONID / LOSSKY , VLADIMIR , Călăuziri în lumea icoanei , București, Edit.
Sofia, 2003 .