Ichim Ana, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, UBB Cluj, An 2 [610416]

Ichim Ana, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, UBB Cluj, An 2
Michel Foucault
-rezumat-
*A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii*
PARTEA I (SUPLICIUL)
Capitolul 1. (Trupul condamnaților)
În primul capitol autorul creionează modul în care în perioada clasică era exteriorizat modul de
pedepsire. Puterea era reprezentată eminamente de către suveran, persoana care exercita pedeapsa
era regele. În acest context, autorul ne propune să vedem cum funcționează acest tip de putere
suverană, obiectivul ei fiind cel de pedepsire în chinuri groaznice și lente a CORPULUI
CONDAMNAȚILOR. Focault arată cum se constituie o știință a ținerii în viață a condamnaților
tocmai pentru ca aceștia să sufere mai mult. Reprezentativ pentru acest joc al puterii și al pedepsirii
este spectacolul ce se evidențiază într-un spațiu cât mai public. Prin acest spectacol, publicul este
avertizat că în cazul nerespectării regulilor, indiferent de natura greșelilor, cel vinovat va primi
același tip de pedeapsă.
Un alt aspect al acestor SPECTACOLE draconice era apariția bisericii care încerca să
implementeze ideea că există iertare din partea divinității chiar și după greșelile săvârșite.
Imaginea preotul care asista la moartea lentă a condamnatului și care îl încuraja pe acesta să ceară
îndurare divinității era o imagine tulburătoare a unei societăți parcă primitive, dezumanizate.
Pedeapsa rula într-o manieră de valoare pedagogică. La începutul modernității, lucrurile se clatină
spre un așa-zis proces de pedepsire mai umanizată. Încep să apară preocupări umaniste pentru
aceste execuții publice. Se schimbă astfel miza iar autorul urmărește să pună acest aspect în
balanță. Tot mai mulți ajung să articuleze programe de reformare morală și ajung de la tortură la
reeducare, într-un proces lung de metamorfozare a puterii. Pedeapsa lentă este înlocuită prima dată
de ghilotinarea, care, fiind inițial publică, ajunge treptat la o manifestare discretă.
Noi factori apar ca ajutor în luarea deciziilor. Psihologia ajută la înțelegerea actelor criminale.
Accentul se mută în mod evident dinspre componenta manipulare și pedepsire CORP pe
componenta manipulare și reeducare a SUFLETULUI (sinelui), pentru a ajunge la o vindecare.
Mecanismele de disciplinare a subiectului caută să îl reintegreze pe acesta în cadrul social iar asta
se face cu ajutorul unui personal alcătuit din gardieni, asistenți sociali, pedagogi care se
profesionalizează pe corectarea disfuncționalităților.
O altă idee cu care cochetează autorul și care este foarte bine tipărită în opera sa este cea a relației
CUNOAȘTERE-PUTERE. Puterea necesită cunoaștere iar cunoașterea naște și putere. Acestea
fiind spuse, Focault nu vede o ierarhizare a puterii cu ajutorul funcțiilor statului, el observă doar o
difuziune a mecanismelor puterii ce împresoară toți subiecții din spațiul social. Puterea este văzută

ca ceva ce penetrează toate aspectele vieții sociale, subiectul fiind victimă a puterii și de asemenea
produs al puterii.
Capitolul 2. (Fastul supliciilor)
Capitolul acesta se conturează pe ample detalii ce privesc în special Franța Vechiului Regim, o
țară de dinainte de revoluție unde Ordonanța 1 din 1670 dictează regulile juridice ce au
aplicabilitate asupra condamnaților.
Supliciul “o întreagă artă cantitativă a suferinței” ce caută să umilească condamnatul și să
evidențieze manifestarea aparatului punitiv (regele), este aparent un amplu proces structurat care
se realizează în urma totalității de tehnici și metode parcurse de justiție ce decide asprimea
pedepsirii. Elemente importante și definitorii sunt și gravitatea crimei, rangul victimei și statutul
criminalului împreună cu probele calculate într-un mod aritmetic.
Supliciul de care Focault vorbește cu atât de multe amănunte în acest capitol poate fi comparat cu
un război în care victoria este evidentă. După lungul proces de adunare a probelor, moartea lentă
desfășurată în fața mulțimii și eventualele intervenții ale elementelor politico-juridice arată cum,
în această perioadă, puterea este dispersată cu ajutorul conducătorului.
De evidențiat este țintirea exclusivă a suferinței corpului condamnatului.
PARTEA a II-a (PEDEAPSA)
Capitolul 1. (Pedepsirea generalizată)
Capitolul acesta redă cu exactitate elementele juridice ce urmau cursul unei metamorfozări datorită
implicațiilor intelectualilor iluminiști din secolul XVIII. În a doua parte a acestui secol se afirmă
o serie de proteste ce vizează încetarea supliciilor.
Lucrurile sunt mult mai ample căci pedeapsa era sinonimă cu răzbunarea, deci puterea era
exercitată sub formă de răzbunare. După lungi chinuri la care au fost supuși delicvenții, vine timpul
unei reformări a aparatului punitiv. Justiția penală trebuia să elimine caracterul de răzbunare și să
încerce să pedepsească.
Având în vedere că autorul vorbește despre Franța în care puterea era deținută de suveran, se
dorește astfel ca în acest capitol să se puncteze o istorisire a îmblânzirii puterii deținute de acesta.
Aplicativitatea acțiunilor ce se preconizau a fi pedepsite scade considerabil, așadar crimele devin
mai atent desfășurate. Acesta poate fi deci un punct de plecare al istorisirii decursului acestei dorite
schimbări. O altă cauză a acestei reforme judiciare poate fi punctată și din cauza lacunelor pe care
instanțele le au. Puterea nu este împărțită uniform iar acest lucru nu conduce la efectul dorit.
Apare în peisaj un mecanism mai complex ce ajută la umanizarea pedepselor. Acest mecanism
este format din corpurile justițiare ce se împart pe diferite sectoare, tocmai pentru a uniformiza
deținerea puterii. Schimbarea evidentă și generală a aparatului punitiv urmează a se face cu ajutorul
unei reforme. Contextul acestei reforme era politica diferită cu privire la nerespectarea legii.
Fiecare clasă socială își avea gradul propriu de toleranță a ilegalismelor.

Astfel, o economie a ilegalismelor a reprins contur odată cu dezvoltarea societăților capitaliste.
Redistribuirea cu privire la gradul de toleranță al ilegalismelor conduce spre ceea ce se dorește, și
anume o specializare a circuitelor juridice. Se introduce în discuție teoria contractului social care
are drept scop o garanție a respectării ordinii sociale și a normelor impuse. Între corpul social și
elementele ce exercită pedeapsa se crează o legătură. Elementele din cadrul corpului social care
se arată a fi devianți, rup garanția contractului, deci sunt pedepsiți de justiție și sunt pedepsiți și de
restul corpului social (adică sunt excluși din societate).
A pedepsi devine de asemenea o artă a efectelor. Pedeapsa este așadar hotărâtă în funcție de
succesiunea actelor delicvente.
Apar apoi o serie de reguli care subliniază și mai promt caracterul inovativ al pedepselor. Ideile
primitive fac loc ideilor raționale așa încât pedeapsa trebuie să aducă cu sine un soi de morală
pentru corpul social, dar morala aceasta trebuie să survină în urma unor dovezi clare a actului
incriminator. Nu se mai percep jumătăți de măsură iar inculpatul este nevinovat până la găsirea
probei solide și complete. Scrierea unui cod de reguli general valabil vine în ajutorul stopării
diferențelor de clasă. Un bogat este la fel de vinovat ca și un sărac.
Generalizarea informațiilor din discursul acestui capitol este deci benefică pentru înțelegerea în
ansamblu a evoluției puterii punitive și a diluării puterii. Autorul ne arată cum puterea învăluie
întreg corpul social într-o manieră difuzionată.
Capitolul 2. (Blândețea pedepselor)
Dacă în capitolul precedent lucrurile au fost generalizate, acest capitol se conturează pe arta de a
pedepsi. Se pornește de la asocierea actului criminal cu o pedeapsă imediată, această asociere
realizându-se într-un mod natural. Se relatează aspecte a ceea ce a consolidat arta de a pedepsi și
modul cum pedeapsa a fost un element modelabil.
Se exclude ideea de pedepsire barbară realizată cu ajutorul supliciilor, însă, până într-un punct,
pedeapsa trebuia să consolideze o ceremonie ce era axată pe legi ce nu mai erau aplicate de data
aceasta de puterea supremă a suveranului. Răufăcătorul se desprinde de societate și ajunge iar
această desprindere trebuie realizată printr-un simbol definitoriu.
Un alt punct al pedepsei era acela de a reprezenta o lectie pentru public. Se discută despre educarea
generațiilor tinere prin vizitarea locurilor unde erau întruchipate scene ale pedepselor, acest demers
consolindând educația cetățenească. Morala trebuia să rămână implementată în sufletul poporului.
Demersurile pedepsirii erau puse sub analogia unui teatru sobru, cu scene ce cuprindeau discursul
auster al legii.
Apare în decor imaginea închisorii care începe ușor ușor să se plieze pe formele de pedepsire
acceptată. Deși având poziție restrânsă și marginală, afirmarea centrelor de detenție se face odată
cu inceputul secolului XIX. Închisorile erau locul ferit de ochii publicului, monotone și
desfășurând acțiuni secrete de pedepsire, ceea ce era la început considerat de câtre popor a fi inutil
pentru că nu mai servea ca rol moralizator și avertisment. Poporul asocia de asemenea justiția

închisorii cu puterea monarhului. După adunarea unui set de doleanțe conform cărora se cerea
eliberarea deținuților din casele de forță, acest lucru s-a realizat. (sec. XVIII)
Există totuși câteva modele de închisoare din perioada clasică ce au consolidat inspirația celorlalte.
Rasphius din Amsterdam este un model emblematic care se structura pe trei mari principii de
funcționare: durata pedepsei putea fi stabilită de administrația închisorii în funcție de purtarea
condamnatului, munca era obligatorie iar în schimbul muncii se primea un salariu iar un ultim
aspect era consolidat de deținuții care erau constant modelați prin lecții, lecturi morale și alte
acțiuni ce atrăgeau spre reeducare.
Modelele ce au mai fost descriese erau, desigur, importante pentru inovațiile sistemului de
pedepsire, un aspect foarte important ce venea în comun era munca (exercițiu de convertire și de
învățare) ce trebuia realizată de câtre deținuți în cazul tuturor modelelor.
Închisoarea capătă o serie de noi definiții : aparat administrativ și mașină de transformat spiritul
(ce arăta transferul de la control al trupului la ccontrol al sufletului), observator permanent care
permite clasificarea varietăților de defecte sau slăbiciuni, instrument de cunoaștere (încerca să
analizeze faptele deținuților și să le înțeleagă acțiunile).
Pedepsele nu mai realizau rolul clasicului model menționat la începutul capitolului, acesta fiind
cel de a șterge crima, ci încercau transformarea unui vinovat prin tehnici de corecție.
Procentajul pentru importanța reeducării sufletului crește considerabil iar importanța corpului
în această ecuație e artei puterii scade. Concluzionând, întreg capitolul mai elaborează un pas
spre iluminarea și raționalizarea elementelor punitive construind un amplu tablou istoric ce
redă pe scurt importantele etape de modelare și progresare a aplicării artei de a pedepsi.
PARTEA a-III-a (DISCIPLINA)
Capitolul 1. (Corpurile docile)
Partea a treia a cărții lui Foucault începe cu un titlu sugestiv și concordant cu tematica puterii.
Inițial, autorul ne introduce în lumea disciplinei și accentuează aspectul legat de transformarea
țăranului în soldat. Ideea de control al corpului survine tocmai din transformarea aceasta deoarece
ea este elaborată printr-un amplu proces al disciplinei.
Docilitatea corpului este de asemenea un concept cheie al acestui capitol. Un corp docil este acela
care unește analizabilitatea și manipulabilitatea, un corp ce poate fi supus, utilizat, transformat și
manipulat.
Intervine ideea societății care prinde în mrejele unor puteri foarte stricte corpul, punându-l pe
acesta la constrângeri, interdicții și obligații. Formele de disciplină ale corpului devin o artă în
momentul în care constrângerile la scară mare scad în extrema subtilităților. Se trece de la
obiectivul semne la obiectivul forțe în vederea transformării acestor forțe în scop utilitar și
eficient.

Se vorbește de asemenea despre o mecanică a puterii unde corpul joacă rolul unei piese a unei
mașinării ce ajută la eficientizarea generală a mecanismelor puterii în societate.
În continuare, cu ajutorul unei serii de exemple din diverse instituții vom identifica tehnicile de
bază ale disciplinării corpului care s-au generalizat cel mai repede.
Autorul relatează că disciplina este o anatomie politică a detaliului drept pentru care acest capitol
va conține o multitudine de descrieri minuțioase, și nu numai. Disciplina în sine înseamnă
detaliu.
Exemplele se vor contura pe pedagogie, medicină, tactică militară, economie, toate acestea
ajustând mai amplu claritatea importanței tehnicilor de putere asupra corpului exploatând o
economie a sa.
Un prim pas spre disciplină este arta repartizărilor. Disciplina se ocupă de repartizarea în spațiu
a indivizilor prin mai multe tehnici:
1. Delimitarea și specificarea unui loc separat de toate celelalte medii ce nu sunt supuse
elementului de conturare a docilizării corpului. (exemple pot fi uzinele, manufacturile, masastirile)
Ordinea și liniștea într-un anume loc impune adunarea tuturor indivizilor sub același acoperiș.
2. A doua tehnică este cea a cadrilajului sau a localizării elementelor. Această tehnică arată că
disciplina obligă la o analiză detaliată a repartiției spațiului tocmai pentru a împiedica sabotajul.
3. Regula amplasărilor funcționale codifică spațiul pe care arhitectura îl lasă la mâna utilizărilor
printre cele mai diverse. Acest lucru simbolizează definirea unor spații ca esențiale pentru ajustarea
în interiorul lor a diverselor acțiuni. (spațiul administrativ se transpune într-un spațiu medical ce
individualizează și desfășoară anumite acțiuni asupra corpului: izolarea bolilor contagioase,
analizarea simptomelor etc. Tot în cadrul acestor spații muncitorii pot fi analizați și comparați între
ei din perspectiva acțiunilor pe care aceștia le desfăsoară-manufacturile).
4. Disciplina este arta rangului și tehnica de transformare a configurațiilor. În cadul disciplinei
elementele sunt interșantajabile și se definesc prin locul și distanța ce le separa de celelalte. Acest
aspect poate duce în ansamblu la dovada existenței unui sistem meritocratic, organizarea și poziția
fiecărui individ se realizează în funcție de câștigul survenit. (modelul legiunii: poziție, ierarhie și
supraveghere piramidale)
Exemplul spațiului serial este important și pentru perspectiva învățământului elementar, care a
cunoscut cu ajutorul acesteia transferul de la tradițional.
Capitolul în sine are un aspect minuțios prin detalierea practicilor dictate de mecanismul de
modelare a corpurilor.
Un al doilea pas spre disciplină este controlul activității. Acesta este însoțit de o serie de tehnici
ce ajută la funcționarea sa.

1. Programul zilnic de activitate preluat de la comunitățile monastice, acest aspect fiind
important pentru reglementarea unei conduite a corpului docil. (se stabilea un ritm, se constrângeau
indivizii spre a reliza ocupații determinate, se regla un circuit de repetiție)
Ni se oferă mai apoi exemplul clar că mănăstirile se încadrau la gradul suprem de disciplinare,
uzinele preluând modelul de disciplină al mănăstirilor iar muncitorii erau încadrați în uzine-
mănăstiri.
Un alt aspect primordial al disciplinei este timpul care devine din ce în ce mai amănunțit. Se
urmărește ca timpul să fie de calitate cu un control neîntrerupt asupra acțiunilor și cu o urmărire
îndeaproape din partea supraveghetorilor.
Precizia și abnegația și caracterul ordonat reprezintă virtuțile de căpătâi ale timpului disciplinar.
2. Elaborarea temporală a actului este o a doua tehnică în cadrul căreia se descrie coordonarea
marșului soldaților, amplificând detaliile legate de mișcări în raport cu timpul exact (corpul drept,
glezna întinsă, timp în care se vor face doi pași dubli; durata pasului de marș va fi ceva mai mare
de o secundă)
Timpul pătrunde în corp și, o dată cu timpul, toate tipurile de control minuțios ale puterii.
3. Corelarea corpului cu gestul este o altă tehnică impusă de controlul disciplinar. Această
tehnică constă în relația optimă dintre un gest și poziția generală a corpului, aceasă relație
constituind condiția eficacității și rapidității gestului respectiv. (profesorul ce învață școlarii poziția
pe care aceștia trebuie să o aibă în timp ce scriu)
4. Articularea corp-obiect ce reprezintă aspectul conform căruia disciplina definește fiecare
dintre raporturile pe care trebuie să le întrețină corpul cu obiectul pe care îl mânuiește. (aici se dă
exemplul mânuirii armei)
Puterea sudează astfel corelația între corp și obiectul pe care acesta îl manipulează.
5. Utilizarea exhaustivă se referă la a nu irosi un timp ce se poate maximiza pentru a aduce
beneficii. Astfel, timpul este segmentat și subdivizat iar acțiunile pe care trebuie să le desfășori în
cadrul acestor segmente de timp sunt foarte precise pentru a nu lăsa loc de ineficiență.
Se naște un obiect ce este corpul natural. Acesta este supus unor noi forme de cunoaștere și devine
astfel un obiect ce redă naturalețea utilității sale. (corp al dresajului util, și nu al mecanicii
raționale)
Se ajunge astfel la pasul trei ce consta în organizarea genezelor individuale.
În cadrul acestui pas, Foucault încearcă să reliefeze faptul că timpul individual al corpului ar trebui
de asemenea disciplinat așa încât să se desfășoare o serie de acțiuni (ucenicia) care să amplifice
eficiența corpului. Cu alte cuvinte, se urmărește cum poate fi capitalizat timpul indivizilor.
Ca și exemplu avem raportul de dependență (raport al puterii) individual și total pe care ucenicul
îl are față de maestru pe timpul duratei uceniciei, ce se încheie cu o probă de calificare. Există un

schimb global al capitalului economic și temporal al individului cu maestrul, maestrul oferindu-i
toate cunoștiințele iar individul fiind obligat să îl slujească, uneori fiind plătit.
De asemenea, formele disciplinare ce analizează spațiul trebuiesc înțelese cu ajutorul a patru
elemente. Elementele exemplifică un cadru militar ce arată puterea exercitată asupra corpului
pentru a dovedi eficiența sa în contextul unui timp disciplinar bine segmentat și etapizat.
a. Împărțim durata în segmente succesive sau paralele (separând timpul de formare și perioada
de practică, neamestecând instrucția recruților cu cea a veteranilor)
b. Organizând aceste intervale temporale conform unei scheme analitice (succesiuni de elemente
cât mai simple care se combină treptat și devin mai complexe)
c. Finalizând aceste segmente temporale, fixându-le cu un termen final marcat printr-o probă
(proba era de asemenea de o complexitate desăvârșită deoarece soldatul trebuia să se afirme în fața
întregii piramide ierarhice a superiorilor săi pentru a trece la un nivel următor)
d. Organizând serii după serii; prescriind după nivel, vechime, grad, exerciții potrivite.
Se oferă pe final și exemplul școlilor unde împărțirea analitică și detaliată se extrapolase și în
modelul pedagogic. Segmentarea, serializarea, sintetizarea și totalizarea erau elemente de ghidaj
ale disciplinei.
O altă idee importantă este aspectul cu privire la corp. Chiar dacă se încearcă un control al corpului
printr-o serie de mijloace temporale, spațiale, tehnice, disciplina s-a maleabilizat. Docilitatea
corpului, în esență, ține de natura sa iar relaxarea dresajului a dus la eficientizare, chiar dacă
puterea se exercita pentru a se obține o economie a corpului.
Exercițiul este de asemenea punctual în transformarea disciplinară pentru că este acea tehnică cu
ajutorul căreia corpurilor li se impun sarcini deopotrivă repetitive și diferite, dar întotdeauna
gradate.
Compunerea forțelor este un ultim punct care acumulează de asemenea o serie de tehnici
disciplinare. Este vorba de asemenea despre o lume a militarilor și se preconizează constituirea
unui argument privind omogenitatea și poziționarea soldaților aflați pe câmpul de luptă.
Disciplina urmărea construirea unui aparat de luptă eficient. Ea nu mai era doar o artă de
repartizare a corpurilor; nu mai urmărea extragerea de timp și cumularea de timp ci și compunerea
unui aparat care utiliza de asemenea și forțele.
1. Corpul individual devine un element ce poate fi așezat, mișcat pus în relație cu alte elemente.
(soldatul trebuie să devină un element într-un mecanism de alt nivel)
Corpul este o piesă în contextul de putere.
2. Tot piese într-un mecanism de putere sunt și seriile cronologice pe care disciplina trebuia să
le combine pentru a forma un timp compus. (timpul unora trebuia să se potrivească la timpul
celorlalți)

Forțele, corpurile și timpul sunt piese ale disciplinei coordonate de mecanismul de putere. Acest
mecanism de putere urmărește docilizarea corpului pentru ca acesta (format din elementele
precedente) să ajute mașinăria puterii la a eficientiza acțiuni generale.
Observăm că puterea este exterioară și de asemenea și coercitivă nouă. Aceasta este difuză și
dispersată în întreg câmpul social prin intermediul disciplinei ce colectează piese pentru
managerierea aparatului principal, puterea.
3. Această combinare atent cântărită a forțelor necesită un sistem precis de comandă. (se oferă
exemplul școlilor în care se utilizează diverse instrumente -clopoțelul- pentru a realiza diverse
comenzi precise.
Rezumând, disciplina fabrică un tip de individualitate dotat cu patru caracteristici:
i. individualitate celulară (jocul repartizării spațiale)
ii. individualitate organică (datorită codificării activităților)
iii. individualitate genetică (prin cumularea timpului)
iiii. individualitate combinatorie (prin compunerea forțelor)
De asemenea, pentru a obține acest tip de individualitate, disciplina folosește patru mari tehnici:
l. construiește tablouri
ll. prescrie manevre
lll. Impune exerciții
lll. Pentru garantarea combinării forțelor organizează tactici
Tactica este forma cea mai înaltă a practicii disciplinare.
În concluzie, în timp ce filosofii și juriștii căutau un model original de reconstruire a câmpului
social, militarii și tehnicienii disciplinei elaborau proceduri de constrângere individuală și
colectivă a corpului.
Capitolul 2. (Mijloacele bunei modelări)
În zorii secolului al XVII-lea Walhausen, făcea un studiu, în care acesta caracteriza "disciplina
judicioasă", ca și artă a "bunei modelări".
Conform acestei teorii, se poate afirma, că, individul, ca și comitent al unei infracțiuni, prin
judecare, condamnare, pedepsire, nu face altceva, decât să fie "îndreptat", astfel încât acesta, să
se poată reintegra în societate.
Capitolul se conturează de asemenea pe tema rolului disciplinei. Disciplina modelează și fabrică
indivizii pentru a-i introduce în universul puterii unde aceștia sunt obiecte și instrumente ale

acesteia. De altfel, mijloacele bunei modelări se referă, fără îndoială la tot acest ansamblu de
tehnici stabilite de putere cu ajutorul disciplinei.
1.Prima din tehnicile menționate în cadrul acestui capitol este supravegherea ierarhică. Aceasta
se referă la dispozitivul de constrângere al puterii ce se bazează pe simplul său rol vizual.
Se dă exemplul supravegherii unei tabere militare iar caracteristicile cu care trebuie să se exercite
această tehnică sunt: intensitatea, discreția, eficacitatea și valoarea pentru că tehnica se exercită
asupra unor indivizi înarmați, deci cu atât tehnica trebuie să fie mai precisă. (exemplu: sunt definite
cu precizie geometria aleilor, numărul și amplasarea corturilor, orientarea intrărilor, dispunerea
rândurilor și a șirurilor, este trasată rețeaua privirilor ce se conturează unele pe altele)
Se expune de asemenea exercitarea puterii pe un spațiu supravegheat interior ce controlează
și ține sub control comportamentul indivizilor aflați înăuntru. (Tabăra este diagrama unei puteri
ce acționează în virtutea unei vizibilități generale.)
Ca și exemplu de supraveghere interioară avem spitalul-edificiu, (zidul gros a porții solide ce fac
imposibile intrarea și ieșirea) mai apoi avem școala-clădire care se preconizează a fi de asemenea
un operator al modelării.
Supravegherea este de o minuțiozitate nesfârșită, astfel încât, apare problematica supravegherii
interioare. Se dorește ajungerea la un aparat capabil de supraveghere minuțioasă, omogenă și
continuă, un punct în care să fie îndreptate toate privirile și punctul acela să poată controla toate
privirile. (se conturează ușor-ușor modelul panopticonului*)
Odată cu supravegherea interioară are loc schimbarea accentului de pe producție (natură, materii
prime, unelte) pe activitatea indivizilor și pe calitățile și aptitudinile acestora.
Supravegherea devine un operator economic decisiv deoarece producția depinde de muncitorii care
sunt acum sub preciunea supravegherii, o supraveghere a aptitudinilor lor.
Și în școli rolul elevilor este mobilizat spre eficientizarea procesului pedagogic, astfel, apar
ajutoarele care sunt de fapt elevii însărcinați cu anumite aspecte ce țin de desfășurarea orelor și de
notare și supraveghere. (exemple: itendenți, observatori, mentori, responsabili cu scrisul,
repetitori, recitatori de rugăciuni etc.)
În finalul acestei tehnici de supraveghere ierarhizată surprindem ideea de putere difuză și
distribuită în interiorul instituțiilor societății. (Până și supraveghetorul este supravegheat, puterea
nu este o entitate ci mai degrabă o mașinărie)
Aparatul de putere în viziunea lui Foucault este indiscret tocmai pentru faptul că este în continuu
proces de controlare a câmpului social. Puterea îi controlează chiar și pe cei însărcinați cu
controlul. (Disciplina determină funcționarea unei puteri raționale ce se întreține de una singură
prin propriile ei mecanisme…)
2. Se trece în continuare la un alt pas propus de disciplina bunei modelări și anume sancțiunea
normalizatoare.

Explicând acest aspect expunem faptul că sistemele disciplinare au în centru un mic mecanism
penal care le oferă posibilitatea sancționării și aplicării unei serii de elemente de pedepsire
construite independent de instanțele de judecată.
Astfel, disciplinarea reprezintă și corectarea unor elemente de micropenalitate(sancțiunea
normalizatoare) legată de timp (absențe, întârzieri), legate de activitate (neatenție, neglijență), de
comportament, de discurs, de corp etc.
(Avem ca și exemplu orfelinatul, unde prin disciplină se reușește introducerea unui regulament ce
impune propriul mod de pedepsire al acțiunilor nedisciplinare)
Neascultarea este de asemenea un aspect ce cade în mâna penalității disciplinare iar aceasta trebuie
executată pentru a se reveni la setul normativ inițial.
Ordinea pe care pedepsele disciplinare trebuie să o pună la punct este o ordine de natură mixtă,
o ordine artificială impusă în mod explicit de un regulament, dar nu neglijează și aspecte ce
țin de ordinea naturală (regulamentul nu forțează învățarea într-un timp nefiresc.
Vorbind despre pedepse, trebuie să avem în vedere că pedeapsa disciplinară trebuie să fie în
primul rând de ordin corectiv, și de asemenea trebuie să fie exercitată sub forma exercițiului.
Pedeapsa nu este decât un element de disciplină coordonat în sistemul recompensă-sancțiune.
Acest procest este operațional în procesul de modelare și corijare.
Acest sistem pedeapsă-recompensă specific disciplinei, se diferențiază de sistemul judiciar
prin amplasarea a două puncte cheie. În cadrul aparatului de sancționare apar o serie de
puncte pe care individul le poate negocia (și i se permite), urmând ca schimbul acesta să
coexiste ca o răscumpărare a greșelilor făcute.
Această păsuire-îngăduire prin cadrul punctelor se poate defini ca și o microeconomie a unei
penalități continue. (pedeapsa cu repetarea scrisului elevilor va putea fi răscumpărată prin șase
puncte)
Penalitatea neîntreruptă care parcurge și controlează toate momentele instituțiilor disciplinare
compară, diferențiază, ierarhizează, omogenizează, exclude; adică normalizează. (se dă exemplul
unei școli militare unde elevii funcționează după aceste principii, aplicată fiind această
microeconomie a disciplinei)
3. O a treia tehnică din cadrul disciplinei ce combină tehnica supravegherii cu cea a sancțiunii
normalizatoare este examenul/examinarea.
Acesta este un complex instrument în care se arată cunoașterea în relație cu mecanismele puterii.
Cu ajutorul examinării se poate ierarhiza cunoașterea individului.
(Ca și exemple avem spitalul ca și aparat de examinare cu ajutorul ritualurilor vizitei; la fel și
școala devine un aparat de examinare neîntreruptă; acesta este și un factor permanent al procesului
de învățământ.)

Un alt aspect important ce oglindește puterea disciplinară este legat de vizibilitatea exercitării
puterii. Examenul intervertește economia vizibilității în exercitarea puterii;
supravegherea/examinarea continuă din umbră face ca individul să fie pus în lumină și îl face
dependent permanent și sub presiunea puterii disciplinare.
(Subiecții sunt oferiți ca obiecte examinării unei puteri ce nu se manifestă decât prin privire.)
Examenul determină de asemenea și înscrierea individualității subiectului într-un câmp
documentar, adică individul este monitorizat continuu pe tot parcursul examinării.
(și aici se identifică problema armatei, unde trebuie găsiți dezertorii, evitate înrolările repetate,
corectate statele de plată fictive etc.)
De asemenea, examenul îl face pe individ să devină un caz, fiind un obiect pentru cunoaștere și un
suport al puterii. A se construi o istorie a individului nu mai manifestă un privilegiu ci și ajunge
să fie mai degrabă o metodă de dominație și control al acestuia.
Concluzionând, autorul încheie cu o atitudine sceptică în ceea ce privește disciplina și puterea
disciplinei.
Capitolul 3. (Panoptismul)
În perioada ciumei a avut loc o izolare, carantinare a populației. Sindicul, intendentul- inspecție.
Această supraveghere se spirjină pe un sistem de înregistrare permanent: rapoarte ale sindicilor
către intendenți, ale intendenșilor către magistrații municipali sau către primar.
La începutul izolării sunt stabilite rolurile fiecăruia din oraș. Sunt trecute pe o listă numele, vărsta,
sexul fără deosebire de condiția socială. Toate aceste măsuri de dezinfectare etc. Sunt un model
compact al dispozitivului disciplinar.
Ciumei îi corespunde ordinea, care are funcția de a lămuri toate lucrurile neclare: Boala ce se
transmite când corpurile vin în contact, răul care proliferează când spaima și moartea anulează
interdicțiile.
Împotriva ciumei, care e contact, disciplina își manifestă puterea, care este una de analiză.
Existența unui întreg ansamblu de tehnici și instituții ceși propun să-i evalueze, să-i controleze și
să-i îndrepte pe anormali trezește la viață dispozitivele disciplinare născute din spaima de ciumă.
Panopticul – e polivalent în aplicații, servește la îndreptarea prizonierilor, dar și la îngrijirea
bolnavilor, la instruirea școlarilor, la paza nebunilor, la supravegherea muncitorilor, la punerea la
muncă a cerșetorilor și a celor leneși. De fiecare dată când va fi vorba de o mulțime de indivizi
cărora trebuie să li se impună o sarcină ori un mod de comportare, schema panotică va putea fi
utilizată.

Panopticul permite perfecționarea exercitării puterii. Schema panoptică este un intensificator
pentru orice fel de aparat de putere. Este o modalitate de a pune în funcțiune relații de putere la
nivelul unei funcții și o funcție prin intermediul acestor relații de putere.
Planul arhitectural – era o închisoare concentrică, un cerc și în mijlocul cercului era un turn de
supraveghere cu o bună viziune a celulelor. Turnul panoptic avea geamuri fumurii astfel încât
persoanele încarcerate dezvoltau conșiința că erau permanent supravegheate.
Rolul de inducere a acestei frici este dezvoltarea în interiorul subiectivității a responsabilității.
Rolul dispunerii panoptice era dispersat pe sine pentru a introduce o responsabilitate de evaluare
si supraveghere la care trebuia sa fie ateți subiecții.
Panoptismul este principiul general al unei noi anatomii politice ale cărei obiect și scop nu-l
constituie raportul de suveranitate ci relațiile de disciplină.
Formarea societății disciplinare – transformare istorică, extinderea progresivă a dispozitivelor de
disciplină.
Extinderea acestor instituțoo disciplinare- procese:
1. Inversarea funcțională a formelor de disciplină- ănmulțirea numărului de instituții
2. Diseminarea mecanismelor disciplinare – dezinstituționalizarea
3. Etatizarea mecanismelor disciplinare
Dacă ne uitam la acest model panoptic am putea zice că puterea funcționează într-o logică binară,
putem vedea că persoanele cu putere sunt gardienii iar cei pe care se exercită puterea sunt deținuții.
Foucault spune că nu este binar acest tip și că supraveghetorii erau la randul lor supravegheați.
Puterea nu este institutionalizată, ci și aceasta se exercita deopotriva asupra tuturor.
Exemplul cel mai bun este dat de ce se întampla în instituțiile de învățământ (elev-profesor-
profesor-director)—Foucault arată cum aceste lucruri pe care el le observă în interiorul închisorii
se dezvoltă și în cadrul altor instituții sau fapte desfășurate la nivel social (armata, mecanismele
fordiste, sistemele educationale).
Intreaga societate devine încet o mare închisoare și miza acestui fapt este reproducerea unui nou
tip de subiectivitate, de sine.
Acest regim nou este în viziunea lui Foucault mai draconic pentru că nu mai are acțiune asupra
corpului și e redirecționată spre propria noastră intimitate, spre propriul nostru sine, ce tinde a fi
controlat.
Foucault vede o mutație a registrului de putere, putere ce este împânzită în spațiul social și schimbă
raportul dintre subiect și putere. Subiectul este construit de putere. Foucault vede că nu există un
anumit tip de instituție ce gestionează puterea.
In viziunea lui Foucault, nici dacă mergi din aproape în aproape nu vei găsi un grad suprem de
gestionare a puterii. Foucault vede puterea ca neavând subiect, nu avem agent al puterii, puterea

este o tehnologie, un mecanism ce împânzește spațiile sociale și formează forme de normalizare și
redirecționare a sinelui.
Orice forma de cunoastere este un mecanism de putere. Nu putem circumscrie intentionalitate.
Toate marile mișcări de ramificare care caracterizează penalitatea modernă- problematizarea
făptașului dincolo de infracțiunea pe care acesta a comis-o, preocuparea pentru o pedeapsă care să
fie o îndreptare, o terapeutică, o normalizare, împărțirea actului de a judeca între instanțe diferite,
ce au misiunea de a măsura, a aprecia, a diagnostica, a vindeca, a transforma indivizii- toate
acestea trădează pătrunderea examenului disciplinar în ancheta judiciară.
Partea a IV-a. (DISCIPLINA)
Capitolul 1. (Niște instituții complete și austere)
Foucault decide să deschidă acest capitol cu o lămurire privind temporalitatea conceptului de
apariție a închisorii. Deși, aceasta este datată ca apărând odată cu noile Coduri Penale, autorul ne
atenționează asupra faptului că această instituție, nu este atât de recentă ci a apărut mai devreme,
în diferite forme.
Pe pragul dintre două secole, o nouă legistație, definește puterea punitivă, drept o funcție
generală a societății, corectă, egală, și echidistantă pentru toți indivizii.
La începutul secolului XIX, închisoarea-pedeapsă, apare asemeni unei normalități, și este
profund legată de funcționarea societății.
Închisoarea. este soluția detestabilă de care nu ne putem lipsi.
"Evidența" închisorii, are ca primă particularitate, privarea de libertate. Închisoarea permite
cuantificarea exactă a pedepsei, tradusă în timp.
Datorită caracterului de corijare a individului, întâlnit în închisori, acestea sunt vazute drept, cele
mai nemijlocite și civilizate, dintre toate formele de pedepsire.
Foucault, face o notă aparte în ceea ce privește nivelurile de securitate ale închisorilor, punctând
faptul că, acestea trebuie diferențiate, pentru o viitoare diferențiere a deținuților în funcție de
faptele săvârșite.
„Legea ce aplică pedepse mai grele unele decât altele nu poate îngădui ca individul condamnat la
pedepse ușoare sa fie închis în același local cu criminalul condamnat la pedepse mai grele".
De-a lungul vremii, au luat naștere diferite grupuri care au dorit și au impus uneori, reforme în
tot ceea ce ține de închisori, de la administrație, până la programe de supraveghere, programe de
corecție. Astfel, se ajunge, ca în Franța să avem parte de organizarea, pentru prima dată a,
întemnițării celulare.
Baltard spunea că, închisoarea trebuie să fie, un aparat disciplinar exhaustiv și trebuie să se
ocupe de toate aspectele individului:
– de modelarea lui fizică:
– de aptitudinea lui pentru muncă:

– de comportarea fizică;
– de atitudinea morală;
– de înclinațiile lui; într-o măsură mult mai mare decât școala, atelierul sau armata.
Închisoarea tinde spre o disciplină despotică.
Guvernul poate dispune de libertatea persoanei și de timpul deținutului. Acest fapt, a creat o
standardizare riguroază a felului în care timpul este petrecut în închisoare, de către încarcerați.
Exactitatea din desfășurarea activităților, este asemeni unui ceas elvețian, iar faptul că acest
comportament exact, se întinde pe luni, ani, zeci de ani, creează din individ, un soi de mașinărie,
bine programată.
De aici, putem extrapola spre imaginea deținutului mașinărie, în închisoarea mașinărie. Putem
privi acest lucru, precum o metaforă a existențialismului sorescian.
Un principiu de bază al închisorii, este izolarea. Izolarea de tot ce a tot ce a motivat infracțiunea,
și de complicitățile ce au înlesnit-o.
Pedeapsa se cere a fi, nu doar individuală, ci și individualizantă.
Închisoarea nu trebuie să formeze o populație omogenă și solidară, ținând cont de faptul că
adăpostește infractori.
Se dorește izolarea individului și de ceilalți indivizi, astfel încât acesta să aibă suficient timp să
mediteze la crimele făcute. Dacă acesta ar socializa, ar avea mintea ocupată, ceea ce ar conduce
la o neconștientizare a răului comis.
În State, diferențiem mai multe modele de închisoare. Unul dintre cele mai relevate este,
modelul Auburn: celula individuală pe timpul nopții, lucrul și mesele la comun respectând regula
tăcerii absolute, comunicarea se execută doar pe verticală.
Obiectivul primordal al acțiunii carcerale, este, individualizarea coercitivă, prin tăierea oricărei
legături ce ar putea scăpa de sub control puterii sau nu ar fi impusă conform ierarhiei.
Munca este definită, îmtreună cu izolarea, drept, agent al transformării carcerale.
Munca nu este nici adaos nici corectiv al regimului de detenție: ea este concepută chiar de
legiuitor, că trebuie să o însoțească în mod necesar.
În anumite perioade, munca prestată de încarcerați a fost condamnată de oamenii liberi, întrucât,
pușcăriașii, le "luau pâinea de la gură", în numele sistemului. Aceștia erau mașinării de muncă,
cu un preț foarte mic.
Munca este pentru deținut, un remediu sigur, împotriva devațiilor propriei imaginații.
Munca trebuie să devină, conform specialiștilor vremii, religia închisorii.
Utilitatea muncii penale se traduce prin, constituirea unui raport de putere, a unei forme
economice goale.
Închisoarea tinde să devină un instrument de modulare a pedepsei.
Durata pedepsei nu trebuie să măsoare, valoare de schimb, a infracțiunii, ea trebuie să fie
adaptată la transformarea utilă a deținutului, pe parcursul condamnării acestuia. Nu un timp
măsură, ci un timp finalizat.
După îndreptarea acestuia, criminalul trebuie redat societății.

Întemnițarea are propriile ei exigențe și episoare, ce însumează, clasificarea mobilă a
moralităților.
La un moment dat s-a mers pe ideea că, posibilitatea de a primi recompense, poate trezi în
spiritul condamnaților, noțiunile de bine și de rău.
Sistemul penitenciar nu poate fi o concepție apriorică, ci o inducere a stării sociale. Dacă
individul încarcerat, este analizat, putem observa două ipostaze, cea a singularității și cea a
colectivității.
Atunci când se urmărește o abolire a pedepsei acestuia, o scurtare a pedepsei, sau o prelungire a
pedepsei, trebuie analizate ambele perspective.
Sistemul penitenciar, ca și cel de justiție, premergător celui penitenciar, trebuie să aibă limite
clare în ceea ce privește delicventul și infractorul,
Delincventul se deosebeste de infractor și prin aceea ca el nu este doar autorul actului pe
care 1a comis (autor responsabil în funcție de anumite criterii ale voinței libere și conștiente), ci
este legat de delictul său printr-un întreg mănunchi de fire complicate (instincte, pulsiuni,
tendințe, caracter). Tehnica penitenciara privește nu relația de autor, ci afinitatea dintre criminal
și crima sa.
Corelatul justiției penale este, fără îndoială, infractorul, însa corelatul aparatului penitenciar este
cu totul altcineva: delincventul, unitate biografică, nucleu de „periculozitate", exponent al unui
tip de anomalie.
În concluzie, capitolul, își propune, și duce la final, prezentarea instituțiilor de corecție, a
închisorilor, din punct de vedere al "instituțiilor complete și austere".
Capitolul 2. (Ilegalisme și delicvență)
Foucault, încadrează acest capitolu, în închisoarea și sistemul de pedepsire al condamnatului, din
Franța de la jumătatea secolului al XIX –lea, având ca reper locativ, Bicetre.
Bicetre, era locul în care, condamnaților din Franța li se puneau inele masive de fier la mîini, la
picioare, și poate una dintre cele mai crude scene, era cea în care un alt inel masiv, era închis în
jurul gâtului întemnițatului.
Această tehnică, presupunea includerea a trei persoane. Una ținea de nicovală, cea de a doua
persoană, ținea apropiate capetele inelului și totodată împingea capul individului, iar cel de-al
treilea lovea cu un baros, nitul ce urma să închidă cercul.
Acest lucru demonstrează lipsa de interes a instituțiilor abilitate ale vremii, în ceea ce privește
condamnatul.
Ba mai mult, mulțimile de oameni, se adunau la Bicetre pentru acest spectacol al jocului cu
moartea, al jocului cu viața.
Un alt cadru surprins de Foucault, este reprezentat de elementele de tortură, care, deși ar fi
trebuit să fie considerate demodate, pentru anii respectivi, încă sunt prezente în curtea de la
Bicetre. Cultul lor este păstrat chiar și de cei condamnați. Astfel ajungem la un simbol al

închisorii, al pedepselor, și anume, tatuajul. Foarte mulți condamnați, de la Bicetre, afișau
tatuaje ce prezentau ghilotine, lanțuri grele, nume de pedepse, etc. .
Un alt moment marcant, este reprezentat de înlănțuirea propriu-zisă a condamnaților, iar aceștia
rămâneau treji peste noapte, cântând imnuri, ode, cântece obscene, cântece de luptă, îndemnuri
ocnașe. Reprezentanții închisorii, gardienii, încercau să se camufleze printre ei, deoarece de
multe ori, lanțurile au fost cele cu care au fost strangulați de către condamnați.
Totul era asemeni unui spectacol.
De remarcat, vâlva mulțimii și starea de psihoză colectivă în care această masă de oameni era
trimisă, de spectacolul atat de lugubru, al prizonierilor care defilau cu crimele făcute, care se
lăudau cu diferite tehnici de a ucide (care de care mai silențioase, sau mai sângeroase), ba chiar
unii dintre ei se lăudau cu unele crime pe care nici măcar nu le comiseseră.
Cum precizează și Foucault, uneori, închisoarea crește și dezvoltă noi infractori și criminali, sau
pur și simplu îi cizelează pe cei deja existenți.
Foucault pune un mare accent pe individ, astfel că vine cu exemplu preotului Delacollogne, care
după ce și-a ucis amanta, a porționat cadavrul. În acest caz avem de a face, cu o uniformizare a
pedepsilor, care tind să facă abstracție de avere și de statutul social. Delacollogne, fiind găsit
vinovat, este condamnat, înlănțuit, și pus într-o cușcă de fier alături de alți criminali, urmând a fi
purtat pe străzile orașelor, pentru a se supune supliciilor mulțimii.
Ca un fapt dezolant, deși Delacollogne, a ales să fie purtat în acea cușcă descoperit și să poată fi
văzut, crezând că supriciul de acest gen este o parte a pedepsei care i se cuvenea, nu a avut
curajul, sau demnitatea, să își arate identitatea în fața masei de oameni, astfel că se îmbrăcase
diferit, și mai mult, un alt criminal, s-a ridicat în cușcă și a început să se prezinte drept
Delacollogne.
Trecem la un alt punct important în cultura deținutului condamnat la moarte, sau la temniță
pentru tot restul vieții, punct menționat chiar în ideile precedente, și anume outfit-ul.
De fiecare dată când criminalii, își desfășurau acest spectacol straniu, al defilărilor, aveau grijă să
se îmbrace cu cele mai bune haine. Ba chiar mai mult, unii dintre ei, își confecționau diferite
pălării, împletituri, brățări, unii purtau ciorapi fini în pantofi scumpi etc. .
Acest fapt, denotă dorința unei identități aparte. Dorința de a fi amintit de către cei din public.
Foucault amintește faptul că, o primă condamnare, aproape în totalitatea cazurilor, ducea la
recidivă. Datorită sistemului, datorită atitudinii față de un condamnat, datorită, lispei corijării
crimei în închisoare, din contră, mediul respectiv, ducând la o perfecționare a criminalului, care
nu doar că era condamnat la o anumită perioadă, ci era și condamnat la supraviețuire, iar acesta
era dator să facă tot ce era posibil pentru a rămâne în viață. Foucaultm aduce în discuție, una
dintre cele mai mare greșeli ale sistemului penitenciar de la acea vreme, și anume: ucide pentru a
nu fi ucis.
Existența unei interdicții legale, creează în jurul ei un câmp de practici ilegale.
Utilizarea politică a delicvenților, deși folosită și înainte de secolul XIX, capătă o formă mult
mai pronunțată, iar delicvenții în sine, ajung să fie folosiți pentru înăbușirea grevelor, de
exemplu, prin introducerea lor în anumite grupuri; delicvenții sunt folosiți drept informatori, etc.
.

Utilizarea unui ilegalism izolat și repliat pe delicvență nu ar fi fost posibilă fără dezvoltarea
controalelor polițienești.
Delicvența funcționează ca un sistem de observare politică.
Capitolul, prezintă finalul "lanțurilor" și trecerea către un sistem judiciar și penitenciar modern.
O revoluție care a făcut posibilă, o oarecare reintegrare a condamnatului, în societate. A creat un
sistem bine legat între judecătorie-poliție-închisoare.
De asemenea au avut loc schimbări majore în cadrul personalului din închisori (dacă până atunci
paznicii erau de obicei, soldați lăsați la vatră sau alte persoane nepregătite, acum aceștia sunt
specializați în cadrul meseriei, la fel și medicii, și chiar personalul administrativ). Dar trecerea la
o tehnocratizarenu înseamnă că nu au apărut noi dificultăți pe scena închisorilor dar și în cadrul
sistemului ca întreg.
De exemplu, apar afacerile penale, pe care La Phalange, le analizează ca pe o înfruntare
codificată prin intermediul civilizației.
Sistemul penitenciar va avea mereu lacune, însă, cu trecerea vremii, acestea se vor metamorfoza,
chiar dacă cele mai multe dintre ele tind să fie "reparate" de tehnicile actuale.
Capitolul 3. (Universul carceral)
Foucault, alege ca dată a încheierii formării sistemultui carceral, ziua de 22 ianuarie 1840, zi în
care a avut loc deschiderea oficială a coloniei de la Mettray.
La Mettray, micile grupuri sunt puternic ierarhizate, și trimit către cinci modele:
– al familiei (fiecare grup este o familie alcătuită din frați, și din câte doi frați mai mari);
– al armatei (fiecare familie în parte, comandată de un șef, este împărțită în două secții);
– modelul atelierului (cu șefi și contramaiștri);
– modelul școlii (predarea);
– modelul judiciar (zilnic are loc, la vorbitor, o împărțire a dreptății).
Această suprapunerea de modele diferite permite conturarea, în ce are ea mai specific, a funcției
de modelare.
Șefii și subșefii de la Mettray, nu trebuie să fie specializați pe unul dintre modelele de mai sus, ci
trebuie să le cunoască câte puțin pe fiecare în parte, pentru a putea face față fiecărei situații
specifice.
Mettray, este exemplară mai ales prin recunoașterea specificității operațiunii de modelare.
Elementul de bază, al școlilor de perfecționare a cadrelor, de la Mettray, era supunerea
viitoarelor cadre la aceleași tipuri de ucenicie și la aceleași coerciții, asemeni deținuilor.
Tehnica disciplinară, devine o disciplină ce posedă, propria ei școală.
Mettray, ca model punitiv, se situează la limita penalității stricte.
Trebuie precizat faptul că la Mettray erau aduși, tineri delicvenți.
Pe parcurs, au apărut, o serie întreagă de dispozitive care nu reproduc în chip compact
închisoarea, ci apelează numai la unele mecanisme carcerale:

-societăți de patronaj;
– opere de moralizare;
– birouri care în același timp distribuie ajutoare și asigură supravegherea;
– cartiere și locuințe muncitorești.
Arhipelagul carceral, difuzează tehnica institușiei penale în întregul corp social. Acest lucru are
câteva aspecte importante:
1. Acest vast dispozitiv stabilește o gradare lentă, continuă, imperceptibilă, ce permite
trecerea ca și naturală, de la dezordine la infracțiune și, în sens invers, de la încălcarea
legii, la abaterea de la o regulă, în ciuda unei referințe comune.
2. Sistemul carceral, cu filierele lui, permite recrutarea marilor delicvenți.
3. Ajunge să confere naturalețe și legitimitate puterii punitive, sau cel puțin să coboare
pragul de toleranță la penalitate. El tinde să șteargă ceea ce poate fi exorbitant în
exercițiul pedepsirii.
Regulamentele caselor de corecție pot reproduce legea, sancțiunile pot imita verdictele și
pedepsele, supravegherea poate copia modelul polițienesc; iar deasupra acestor nenumarate
stabilimente, închisoarea care, în comparație cu ele, este o formă pură, fără amestecuri sau
atenuări, asigurându-le tuturor un fel de cauțiune statală.
Continuitatea carcerală și raspândirea formei-închisoare permit legalizarea sau, în orice caz,
legitimarea puterii disciplinare, care, în felul acesta, evită ceea ce, în ea, ar putea fi exces ori
abuz.
Ca funcție însă, puterea punitivă nu se deosebește esențial de puterea de a vindeca ori de a educa.
Ea primește de la acestea și de la sarcina lor minoră și neînsemnată o cauțiune de jos; care nu
este însa mai puțin importantă, dat fiind că vine din partea tehnicii și a raționalității.
Generalitatea carcerală, operând în întreaga densitate a corpului social și combinând neîncetat
arta de a corecta cu dreptul de a pedepsi, coboară nivelul dincolo de care devine natural și
acceptabil să fii pedepsit.
4. O dată cu această nouă economie a puterii, sistemul carceral, ca instrument de baza al ei,
a impus o nouă formă de „lege": un amestec de legalitate și natură, de prescripție și
constituție-normă.
5.Țesătura carcerală a societății asigură deopotrivă captările reale ale corpului și neîncetata
lui ținere sub observație.
Toate mecanismele, amintite pe parcursul acestui capitol, sunt guvernate, nu de funcționarea
unitară a unui aparat sau a unei instituții, ci de necesitatea unei lupte și regulile unei strategii.
Noțunile de instituție de represiune, de respingere, de excluziune, de marginalizare, nu sunt
potrivite pentru a descrie formarea, în chiar inima orașului carceral, a indulgenței insidioase, a

răutăților de nemărturisit, a micilor viclenii, a procedeelor calculate, a tehnicilor și, a științelor
ce fac posibilă fabricarea individului disciplinar.