Iacob Negruzzi (18421932), prozator, poet și dramaturg, fiul lui [600790]

Iacob Negruzzi (1842–1932), prozator, poet și dramaturg, fiul lui
Costache Negruzzi. A fost membru fondator al Junimii, „secretarulperpetuu“ al Societății și redactorul revistei Convorbiri literare (pen –
tru a cărei apariție scotea adesea bani din buzunarul propriu). Literatmai puțin talentat decât tatăl său, om așezat, cu limitele și pre ju -decățile epocii, are meritul, ca memorialist, de a fi un bun ob servator,un narator onest și plin de umor și de a se pune cu bucurie în slujbacelor din jur.

Ediție îngrijită și prefață de
IOANA PÂRVULESCU

Redactor: Anca Lăcătuș
Co per ta: Angela RotaruTehnoredactor: Manuela MăxineanuDTP: Corina Roncea
Tipărit la Accent Print – Suceava
© HUMANITAS, 2011, pentru prezenta versiune româneascăDescrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
NEGRUZZI, IACOB Amintiri din Junimea / Iacob Negruzzi; îngrijitor de ed.: Ioana Pârvulescu; pref.: Ioana Pârvulescu. – București: Humanitas, 2011Bibliogr.IndexISBN 978-973-50-3373-6I. Pârvulescu, Ioana (ed.)II. Pârvulescu, Ioana (pref.)821.135.1-94
EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1, 013701 București, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: [anonimizat] telefonice: 021 311 23 30 / 0372 189 509

27CAPITOLUL 1
Înființarea Societății literare
La banchetul anual prin care se serba aniversarea înfiin –
țării Societății Junimea, secretarul perpetuu – acela eram eu –
avea obiceiul să ție un discurs glumeț, care începea tot dea -una cu următoarele cuvinte: „Originea Junimii se pierde înnoaptea timpurilor“… Tot așa aș putea începe, fără glumă,și astăzi, când mi-a venit în gând să scriu oarecare amintiridespre această Societate, care a ocupat un sfert de secul dinviața mea, și cu care se leagă multe și plăcute aduceri aminteale tinereții mele. Se poate în adevăr zice că originea Juni -mii se pierde în noaptea timpurilor, de vreme ce ar fi foartegreu a-i fixa cu exactitate epoca înființării.
Mulți membri ai Junimii cred că Societatea lor datează
din toamna anului 1863, însă aceasta nu poate fi, de vremece eu, unul din cei cinci fondatori, m-am întors din străi -nătate în Iași, după săvârșirea studiilor, în seara de 25 oc –
tom vrie 1863, iar T. Maiorescu, altul dintre fondatori,
ple case cu o zi înainte din Iași la Berlin, și amândoi ne-amîncrucișat în drum la Botoșani, unde petrecurăm noaptea
în același han, fără să ne facem cunoștința și fără măcar să
ne întrevedem.

IACOB NEGRUZZI
28Îmi păru foarte rău de absența lui Maiorescu din Iași,
căci mi se vorbise mult despre dânsul în timpurile din urmă
ale șederii mele în Berlin, unde eu studiam dreptul, și elfilosofia. Apoi tatăl meu îmi scrisese că Maiorescu, venit înIași ca direc tor al Liceului Național, se deosebește foartemult prin conferințele sale publice și că mai ales acele careaveau de obiect estetica, el le asculta cu un viu interes.
Tatăl meu insista în scrisorile sale asupra deosebirii
dintre Maiorescu și mulți din ceilalți profesori tineri, careîși dădeau aerul de învățați, pe când în realitate erau numainiște oameni mediocri ca învățătură, dar foarte ambițioși șidestul de interesați. Toate aceste, și cele ce mai auzii despreMaio rescu la Iași, între altele și de la o rudă a mea, bătrânul
Neculai Bibiri, care-i lăuda știința și talentul, îmi produseră
multă pă rere de rău, de a nu-i fi făcut încă cunoștința și de
a fi silit să aștept pentru aceasta câteva săptămâni.
În cele întâi zile după întoarcerea mea în țară, tatăl meu
mă conduse pe la toate rudele și pe la toți prietenii săi, pre -cum și pe la alți bărbați influenți a căror prietenie sau bună -voință putea să-mi fie de folos. În ziua de Sf. Mihail șiGavril, 8 no emvrie 1863, merserăm să felicităm mai multe
persoane cu acest nume și, între altele, făcurăm o vizită șicăpitanului Mihail Cerkez, care pe departe se înrudea cunoi. Acest tânăr ofițer cu care m-am împrietenit mai târziuașa de mult, ale cărui succese militare în războiul din 1877mi-au făcut așa mare mulțumire, și al cărui nenorocit sfârșitm-a mâhnit foarte adânc, îmi făcu o prea bună im presiuneși din întâiul moment a început prietenia noastră. Abia neoprisem vreun sfert de ceas la Cerkez, când veni în vizită ladânsul un per sonaj ce-mi produse efectul cel mai curios.Mic de stat, cu ume rii cam ridicați, cu ochii mari și vii,

AMINTIRI DIN JUNIMEA
29vorbind despre lucru rile care mie îmi păreau cele mai im –
portante cu ușurință și nepăsare, luând pe toată lumea înzeflemea, stând strâmb pe scaun, părăsind convorbirea în
mijlocul vizitei, și deschizând cărți din bibliotecă, pentru arâde de Cerkez, care le cetea, luând peste picior toate obi -ceiurile sociale, acest om – Vasile Pogor – trebuia, fără în -do ială, să pară foarte ciudat unui tânăr ca mine, abia venitdin Germania, unde mă deprinsesem cu un respect, poateexagerat, pentru formele și convențiile sociale. Eu rămăsei
uimit și pot zice că impresiunea întâi a lui Pogor mi-a fostpuțin simpatică, de nu chiar displăcută.
— Curios om e acesta, zisei către tatăl meu, la plecare, mi
s-a părut și obraznic și cam într-o doagă.
— Nu te uita la apucăturile aceste ale sale, e un tânăr
in te ligent, s-a deosebit ca judecător, printr-un mare sen ti -ment de dreptate, ceea ce la noi este rar, are și avere, păcatînsă că e cam leneș – nu-i prea place să lucreze și în aceastase deosebește de tatăl său, cu care am fost prieten.
Auzind lăudându-se astfel calitățile lui Pogor, abia am
lăsat să treacă o săptămână și m-am dus să-l văd acasă la el.Voiam să-i propun ca împreună să facem un șir de pre -legeri publice cum le inaugurase Maiorescu la începutulaceluiași an. Eram doritor să mă fac cunoscut, să dau semnede viață, să fac ca lumea să vorbească de mine. Fie că do -rința de a se deosebi este naturală tinereții, fie că eram peatunci plin de asemenea aspirații, și m-am schimbat foartemult mai târziu în această privință, nici îmi puteam închi -pui că un tânăr inteligent și cu învățătură să nu împărtășeascăsimțirile acelea. Care fu însă dezamăgirea mea, când Pogor
îmi răspunse nu cu entuziasm, precum mă așteptam eu,dar cu cea mai desăvârșită nepăsare:

IACOB NEGRUZZI
30— A început asemenea cursuri Maiorescu, să așteptăm
întoarcerea sa din străinătate.
— De ce să pierdem vreme, întâmpinai eu, cam necăjit;
când va reveni Maiorescu, el va putea urma cursurile înce –
pute; până atunci să facem noi; sunt și alte chestiuni inte -re sante de tratat, nu este numai filosofia…
— Să vie Maiorescu, răspunse încă o dată Pogor scurt,
rece, și schimbă vorba.
După această dușă, nu m-am mai gândit la prelegeri
populare. De altminteri, balurile și petrecerile de tot felulmă luaseră pe dinainte așa de mult, încât nu mai aveamtimp să cuget la ocupațiuni de natură mai serioasă.
Cam tot pe atunci am reînnoit și cunoștința cu Carp.
Ulti ma dată îl văzusem cu vreo cinci-șase ani înainte la oîntrunire a studenților români din Berlin.
Prințul Jérôme Napoléon venise în vizită la regele Prusiei,
și tinerii români care studiau în Berlin, aducându-și amintede binele ce vărul său, împăratul Napoleon III, făcuse pa -triei lor, se adunase în casa unuia din studenți, convocațide răposații I. Strat și Grig. Lahovari, acum pre zident laCasație, ca să delege o deputăție către prințul Napo léon,
pentru a-i manifesta sentimentele de gratitudine ale româ –
nilor. Foarte curios efect îmi făcu mie împrejurarea că seimprovizase o tri bună în mijlocul odăiei, ca și când nici n-arputea fi o în trunire de români fără discursuri la tribună.Au vorbit succe siv Strat, Lahovari și alți câțiva. În aceastăadunare, compusă poate din vreo treizeci de persoane, ținminte că se găseau Carp, Muți Balș, Tache Giani șiNicolaus Racovița. După discursurile înflăcărate și umflateale oratorilor, Carp zise de la locul său câteva vorbe foartereci, care puse ceva apă în vinul entuziaștilor. Cumpătareași lipsa de sentimentalism cu care Carp privi situația îmi

AMINTIRI DIN JUNIMEA
31plăcu foarte mult. Atunci în cer cul studenților, ca și acum
în adunările și sfaturile politice, el își spuse întreg gândulsău limpede și fără șovăire și prin aceasta se deosebi decamarazii săi de studiu precum se deosebește astăzi de ceimai mulți oameni politici ai noștri.
De aceea când se aleseră cu vot secret două persoane
care trebuiau să înmâneze principelui Napoléon adresa
noas tră de mulțumire și mai toți votară pentru Strat șiLaho vari, eu singur îmi dădui votul pentru Carp și Balș,acei doi ce-mi erau mai simpatici.
Îmi aduc aminte că auzindu-și pe neașteptate numele
ie șind din urnă, Carp întrebă tare de mai multe ori cineși-a bătut joc de dânsul. Iar eu, care mă știam vinovat, amtăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe față.
Reîntâlnindu-ne în Iași în toamna anului 1863 în sa loa –
nele doamnei Didița Mavrocordat, Carp și eu ne-am îm-prie tenit în curând, și în tot cursul vieții nu am avut nici oneînțelegere, afară decât în discuțiuni teoretice, în specialîn chestiunea evreilor.
Curând după aceea, pe la sfârșitul anului 1863 sau pe la
începutul anului 1864 se întoarse și Maiorescu din Berlinși eu m-am grăbit să mă duc să-l văd. Acum încă, dupăaproa pe 26 ani, acea întâlnire mi-a rămas foarte vie în
memorie. Maiorescu ocupa un apartament într-o casă,astăzi dărâmată, de la intrarea bisericii Trei Ierarhi. L-amgăsit în cabinetul său de lucru, înaintea unei mese lungi,
plină de cărți și manus cripte, foarte ocupat cu afaceri deadministrație ale școlilor din Iași, căci făcea parte din co -mitetul de inspecție școlară.
Vizita mea nu păru a-i fi plăcută, poate fiindcă-l tur bura
în ocupațiile sale. Maiorescu îmi vorbi cum se vor bește cu

IACOB NEGRUZZI
32un tânăr fără importanță; la întrebările mele despre cele ce
se petrec în Berlin, unde era pe atunci o mare agitație dincauza conflictului dintre guvernul lui Bismarck și parla -men tul progresist, Maiorescu răspunse foarte scurt, cuindiferență, și schimbă vorba. Efectul pe care mi-l făcu erafoarte departe de ceea ce mă așteptam; eu îmi scurtai vizitași ieșii nemulțumit cu încredințarea că lăudatul profesoreste un pedant și cu sentimentul că acest om nu-mi va finiciodată prieten, și nici chiar simpatic. Dar lucrurile seschimbară foarte repede. Peste câteva zile Maiorescu, întor – cându-mi vizita, se întinse cu mine în lungi convorbiri,
apoi ne puserăm să jucăm șah, pe urmă reînce purăm adiscuta, așa încât el uită alte vizite ce vrea să facă și petre -curăm împreună mai multe ceasuri. Din acel mi nut amînceput să-i fiu prieten, cele întâi sentimente ale melepentru dânsul schimbându-se cu totul.
Astfel efectul ce-mi făcură la început și Maiorescu, și
Pogor – acei cu care mai târziu m-am împrietenit atât de
mult – a fost fără îndoială rău, oricât s-ar zice că întâia im -pre siune este cea hotărâtoare.
După mai multe întâlniri cu Carp, Pogor și Maiorescu,
primii odată un mic răvășel de la acest din urmă prin caremă invită să vin seara la dânsul, unde Carp avea să facă olectură. El trebuia să ne cetească traducerea tragediei Macbeth
în versuri. Față erau cinci tineri, Maiorescu, Carp, N. Bur -ghele, acum secretar al Consiliului de miniștri, eu și TheodorRosetti, pe care mi se pare că în acea seară l-am văzut pen –
tru întâia dată.
Deși Pogor, pe care toți îl așteptau, fusese împiedicat de
a veni, lectura se urmă, și, lucru ciudat!, traducerea a fostgăsită bună și plăcu la toți. Se făcură câteva observații, mai

AMINTIRI DIN JUNIMEA
33mult de detaliu, și eu m-am întors acasă foarte mulțumit
de acea serată literară. Mai târziu, de câte ori am recititacea tra du cere, m-am mirat de lipsa de critică ce a domnitatunci în întrunirea noastră. Cum de nu ne-a lovit limbaprozaică a traducătorului, în care reproduce pasagiile celemai poetice ale lui Shakespeare; cum de am trecut cuușurință asupra greșelilor ritmice care nu se mai numără,în sfârșit, cum de am fost atât de indulgenți pentru toateneajunsurile lucrării! Poate că ceea ce mai ales a contribuitca traducerea să câștige aprobarea noastră a fost limbacurat românească în care e scrisă și în special lipsa neolo -gismelor cu care mai toți autorii de pe atunci desfiguraulimba noastră; poate asemenea că spiritul critic s-a dezvoltatmai târziu și treptat în Societatea noastră literară. Oricumar fi, în acea seară, se poate zice că a fost întâia ședință aJunimii, fără ca cei prezenți să se fi gândit încă la înfiin -țarea unei societăți literare.
Mai pe urmă ne-am mai întrunit a doua oară pentru a
vorbi despre prelegeri populare. Cu un an înainte Maiorescuîncepuse cursurile sale, în ultima duminecă din carnavalsau în cea întâi din postul mare, nu țin minte bine, în salaBăncii Moldovei, pe care directorul acestei instituții i-opusese la dispoziție. Acum însă se hotărî ca conferințele săse facă în unul din saloanele Universității și ca, în afară deMaiorescu, să mai ia parte și alții dintre noi, și anume: Pogor,Carp și Rosetti. Iar eu, fie că nu mi s-a propus, neavân-du-se încă des tulă încredere în mine, fie că însumi, dupăcuno ș tința mea intimă ce făcusem cu acei tineri, nu m-ambizuit să mă înfățișez publicului, fără a vedea mai întâi
cum se primesc prelegerile, am rămas de acea dată simpluascultător.

IACOB NEGRUZZI
34Prelegerile au început în 9 februarie și au urmat până în
luna lui mai. Pogor a făcut două conferințe Despre înrâu –
rirea Revoluției franceze asupra ideilor moderne, Carp de
ase menea două: Asupra tragediei antice și moderne șiDespre
trei cezari (Cezar, Carol cel Mare și Napoleon), iar Maio –
rescu singur a ținut zece. Negreșit, Pogor a vorbit bine șicu mare succes. Carp de asemenea a vorbit foarte bine, darcursurile lui Maiorescu au fost admirabile. Era pentru mineceva neaș teptat. Vorba lui Maiorescu, limpede și ușoară,limba sa română atât de frumoasă, de care nu-mi dam seamăunde a găsit-o, claritatea expunerii, care con trasta așa demult cu cursurile celor mai mulți profesori ce ascultasemîn Germa nia, materia cea interesantă a prele gerilor, cunoș -tințele variate și bogate ale oratorului, într-un cuvânt strălu –
cita lui elo quență, îmi făcură efectul cel mai adânc. De la cea
întâi prelegere introductivă, intitulată: Ce scop au cursurile
populare?, am fost cuprins de o admirație care a mers totcrescând, la prelegerile Despre religiunea în popor, Despre
sunete și colori și a culminat în cea de pe urmă Despre minte
și inimă. Eu, care în intervalul acesta mă făcu sem profesor și
coleg al lui Maiorescu la Uni versitate, devenii cel mai înfo –
cat entuziast al său, eram sub farmecul eloquenței sale, așaîncât chiar câțiva ani mai târziu, prieteni de ai mei, între careNicu Gane, își băteau joc de mine, din această cauză, zi cân –
du-mi că eu nu recunosc decât doi oameni mari în lume, peShakespeare și pe Maiorescu.
Cursurile din anul 1864 au dat loc și la un incident
destul de neplăcut. Precum am zis, Th. Rosetti trebuia săvor bească și el despre Societatea modernă. El veni în dumi –
neca hotărâtă la Universitate, unde se adunase lume peste

AMINTIRI DIN JUNIMEA
35măsură de multă, printre care se găsea și domnișoara Profira
Beldiman, cu care era tocmai să se logodească și cu care s-ași însurat puțin timp după aceea. Bine pregătit, precum mis-a zis, Rosetti era tocmai să înceapă, când în momentulsuirii sale la tribună sau, mai bine, după ce se dădu în dosulmesei care reprezenta tribuna și rosti cuvintele obicinuite,și devenite în urmă tradiționale: „Onorat auditoriu“, elpierdu deodată cu desă vârșire prezența sa de spirit. Totîntorcând împrejurul unui deget o hârtiuță pe care aveascrise câteva note și tot zicând: „Societatea modernă, socie – tatea modernă…“, nici o idee nu-i mai veni în minte, ca și
cum toate i-ar fi fost smulse din cap deodată. Două sau treiminute nesfârșit de lungi au trecut așa.
Pentru public, situația era foarte penibilă, iar pentru
noi, prietenii lui Rosetti, era grozavă, o adevărată suferință.Cel mai indiferent din toți părea a fi Rosetti însuși, care cudouă vorbe de scuză se dădu jos de la tribună și se depărtăliniștit. Publicul se împrăștie nemulțumit, comentând foartedefa vorabil această întâmplare neplăcută a cumnatului dom – ni torului, iar noi ne strânserăm repede acasă la Pogor.
Cine ar fi putând crede atunci că același Rosetti va
deveni mulți ani mai târziu, în situațiuni neasemănat maigrele, fiind prezident al Consiliului de miniștri, un oratorașa de inte resant și de sigur pe sine!
Se făcuse obicei ca dumineca, după sfârșirea prelegerii,
Maiorescu, Rosetti, Carp, eu și Pogor să ne adunăm la acest
din urmă pentru a discuta asupra obiectului prelegerii ce seținuse. Erau o mare plăcere pentru noi orele acestea petre -cute în discuții filosofice și literare. Pogor, Carp și Rosetti, carinu puteau sta altfel decât tologiți pe canapele, Maio rescu

IACOB NEGRUZZI
36pe scaun, iar eu totdeauna impresionat, plim bându-mă agitat
prin odaie, petreceam astfel făcând teorii de tot soiul, ames te –
cate pe ici, pe colo, cu glume și împun să turi ce ne aruncam
unii altora. În dumineca în care Th. Rosetti făcu marelesău fiasco, eu sosii trist și cu inima strânsă, dar care fumira rea mea când găsii pe Theodor așa de liniștit, parcănimic nu s-ar fi întâmplat, și pe Pogor râzând mai multdecât oricând și zicând că, în momentele de zăpăceală alelui Rosetti, el nu simțea alta nimic decât o dorință grozavăsă-i trântească câțiva pumni în spate.
Fericită natură aceea a lui Pogor, cu nepăsarea sa deplină
pentru ceea ce se numește viața reală! Ocupându-se de tot cese petrece în domeniul închipuirii și cetind cu interes toateoperele însemnate ce s-au scris din cea mai depărtată anti -chitate până la romanele cele mai nouă, el luneca ușor pesteîntâmplările contemporane ca și cum acestea nu l-ar privi.
Un exemplu caracteristic despre această nepăsare, câte –
odată naivă, este următorul fapt: eram odată împreună
candidați la deputăție și eu alergam și îmi dam multă oste -neală să izbutim, pe când Pogor nici se mișca din casă șilăsa pe adversarii noștri să lucreze și să ne ponegrească întoată voia. Pasionat precum eram, eu îl mustrai supărat încomi tetul electoral de această culpabilă nepăsare, iar el îmirăspunse foarte liniștit: „Cum vrei să lucrez când nu știu
unde și cum se poate căpăta o listă de alegători?“ El uitasecu totul că, fiind atunci primar, lucrase însuși în consiliul
comunal la formarea listelor electorale și că acele liste ce ise păreau așa de greu de găsit se aflau cu teancurile încancelaria primăriei sale!
În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus
s-a hotărât înființarea în regulă a unei societăți literare,

AMINTIRI DIN JUNIMEA
care de fapt și exista. Mai multe dumineci de-a rândul am
discutat numele ce trebuia să-i dăm. Tot felul de propuneriși serioase, și glumețe se făcură și se respinseră de-a rândul.Un moment numele care dobândi aprobarea celor mai mulțifuUlpia sau poate chiar Ulpia Traiană. Însă în duminica
următoare toți cinci venirăm cu gândul ascuns de a pro -pune adoptarea altei numiri, căci după reflecțiile făcuteacasă, numele Ulpia ni se păru din cale afară pretențios. Ce
aveam noi a face cu îm păratul Traian? Și-apoi atât se abuzaatunci de latinisme în literatură, în limbă, în nume propriiși chiar în teorii de drept public, încât o reacțiune se pro –
duse pe nesimțite, fără chiar să ne dăm seama, în fiecare dinnoi. De aceea, când Maiorescu, mi se pare, propuse reve nirea
asupra hotărârii noastre, și schimbarea numelui Ulpia, toți
am împărtășit la moment părerea aceasta. După multă dis cu -ție,Theodor Rosetti ne zise de pe patul unde era culcat:
— Măi băieți, vreți să vă dau eu un nume fără pretenție,
care să vă placă la toți, fiindcă nu zice mare lucru?
— Vorbește!
— Hai s-o botezăm Junimea, zise Theodor Rosetti.— Foarte bine găsit! strigarăm cu toții. Atunci Pogor,
ridi cându-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începusă cânte ca un preot pe nas și întrebă de trei ori:
— S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?De trei ori răspunserăm cu toții râzând:— S-a lepădat.— În numele Domnului, boteze-se dar Junimea! excla –
mă Pogor, și Junimea a rămas până în ziua de azi.

Cuprins
Prefață . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Notă asupra ediției . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
AMINTIRI DIN JUNIMEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Înființarea Societății literare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
Procesul lui Maiorescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38Ortografia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 Puțină politică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64Tipografia Societății Junimea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78Convorbiri literare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88Vasile Alecsandri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101Dosarul Junimii – Poșta redacțiunii . . . . . . . . . . . . . . . . . 113 Din „Dosar“… Excerpta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129Sâmbăta seara . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152Câteva portrete . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166 Banchetul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184 Prieteni și dușmani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 208 Eminescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221Încheiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241
Addenda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255
Dicționarul Junimii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257 Corespondența redacției . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321
Glosar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 333Indice de nume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 337