I.2 Tipologii de interviu [624368]

Cuprins
Introducere
Capitolul I. Interviul
I.1 Definiții
I.2 Tipologii de interviu
I.3 Tipuri de interviu
I.4 Șapoul
I.5 Unghiul de abordare
I.6 Titrarea
I.7 Documentarea
I.8 Redactarea interviului

Licenta Claudia

Introducere:
Femeile au un impact e sential asupra bunăstării societății, dar cu toate acestea potențialul lor nu este folosit la
maximum din cauz a normelor sociale discriminatorii, a lipsei sprijinului sau a unui cadru legal insuficient
dezvoltat. În timp ce statutul femeilor s -a îmbunătățit într -o oarecare măsură pe parcursul ultimelor decenii,
inegalitățile dintre sexe persist ă. Drepturile fundamentale ale femeilor privitoare la participarea politică și la
luarea deciziilor sunt obținute într -un ritm lent.
În prezent, la nivel European și naț ional se dorește implicarea femeilor în domeniul politic, dar în aceeași
măsură trebuie ca populația să renunțe la prejudecățile și principiile actuale prin intermediul asigurării
acțiunilor de mobilizare, promovare și alte mijloace necesare atingerii obiectivelor în vederea evidențierii
rolului femeii în viața politică.
Totodată, trebuie precizat faptul că femeile pot conduce la îmbunătățirea condițiilor actuale de viață prin
rolul decisiv pe care acestea îl au în vederea reconcilierii soci etății post -conflict. În multe alte state europene
sau non -europene, s -a dovedit faptul că implicarea femeilor în societate și implicit în politică poate aduce
beneficii pe termen mediu și lung și, de asemenea, se pot obține rezultate remarcabile. În acest sens, se poate
preciza faptul că adevăratul rol al femeii în societate este acela de a obține și de păstra valorile morale, în
special siguranța și pacea în cadrul unei comunități.
Generațiile viitoare sunt interdepente de acțiunile femeilor și rolul aces tora în societate, iar femeile au
demonstrat de -a lungul timpului că prin munca asiduă și preluarea tuturor responsabilităților pot conduce la o
bunăstare națională. Tocmai de aceea, e necesară implicarea femeilor și încurajarea acțiunilor propuse de
acest ea în vederea conștientizării importanței implicării femeilor în viața politică.
Importanța acestei lucrării reflectă conștientizarea și informarea publicului larg cu privire la implicarea
femeilor în politică. De asemenea, consider că acest subiect prezi ntă un int eres deosebit în zilele noastre,
deoarece se dorește egalitate de gen și/sau de șanse.
Egalitatea de gen este un subiect interesant și intens dezbătut în contextul românesc, deoarece din ce în ce
mai des se aduce în discuție condiția femeii care experimentează, în special, transformările de ordin politic
survenite după căderea regimului comu nist care a condus la fenomenul de emancipare a femeilor din
România.

Conform datelor din Raportului Global al Echilibrului de Gen 2015, România se situează pe locul 77 din 145
țări analizate, tinzând spre capătul opus al egalității de gen în viața politi că.
Lucrarea de față este organizată

Capitolul I
Interviul

I.1 Definitii
Am putea defini interviul drept un dialog a cărui finalitate este adunarea de informații legate de o temă
determinat ă. Intervievatorul pune întrebări pregatite în prealabil, iar interlocutorul reacționează la ele.
Mulți teoreticieni consimt că interviul este un demers al unui ziarist care pune întrebări unei persoane
competente într -un domeniu anume, pentru a -l face să -și exprime opiniile despre un subiect anume, totul
fiind destinat publicării în stil direct .1
Încă din Antichitate , metoda discuției a fost frecvent utilizată de către filozofi, medici, preoți sau avocați.
Totuși, în cursul cele de -a doua jumătăți a secolulu i al XIX -lea, un cuvânt englezesc – care, în realitate, este
traducerea literală a francezului entrevue ("întrevedere ") – a căpătat o semnificație tehnică aparte în
contextual jurnalismului. Interviul a fost desemnat drept o întâlnire în cursul căreia un reprezerntant al presei
întreabă o persoană de la care speră să obțină declarații în vederea publicării lor. Prin extensie, interviul a
devenit denumirea data unei metode de culegere a informațiilor. Conform acestei metode, doua personae
întrețin o conver sație. Una dintre ele a luat inițiativa și asigură conducerea conversației prin întrebări. Ea
vizează un obiectiv precis. În general, cealaltă acceptă să sevească acest obiectiv și îsi dezvoltă raspunsurile
la întrebările puse. 2
Yves Agnès definiște inter viul drept un demers jurnalistic, prin care se pun întrebări unei persoane, pe un
subiect dat, la un moment anume, pentru a obține informații, explicații sau opinii îndeajuns de interesante sau
clarificatoare pentru a fi publicate sub responsabilitatea jur nalistului.3
Pentru Ken Metzler, citat de Marcel Tolcea interviul este o conversație, de obicei între doua persoane, pentru
a obține informații în beneficiul unei audiențe nevăzute. Interviul este adesea un schimb informational ce
poate da naștere unui niv el de înțelegere la care, singură, niciuna dintre părți nu ar avea acces.4
Dintre cele șase funcții ale limbajului descrise de Roman Jakobson, două sunt definitorii pentru interviu:
funcția referențială și funcția conativă . Funcția referențială se bazează pe transmiterea de informații.

1 Petcu, Marian, Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați , Editura C.H. Beck, București, 2014 , p.267
2 Serge, Moscovici, Fabrice, Buschin i, Metodologia științelor socio umane , Polirom, Iași, 2007, p.203
3 Agnès, Yves, Introducere în jurnalism , Polirom, Iași, 2011 p. 256
4 MarceL Tolcea , Interviul în Manual de jurnalism /coord. M. C oman, Polirom, Iași, 2009, p.369

Funcția conativă caracterizează situațiile de comunicare în care emițătorul se adresează direct receptorului.
Adresarea directă, formularea întrebărilor, utilizarea imperativului sunt câteva mărci lingvistice ale funcției
conative. 5

I.2 Tipologii :
Încadrarea interviurilor în tipologii se face în urma studiului și analizei textelor și are rolul de a -i ajuta pe
jurnaliști să înteleagă modul în care se co nstruiește un asemenea produs j urnalistic. În funcție de ce i se cere
intervievatului, distingem mai multe tipuri de interviu. Nu exista interviul standard , în toate tipurile de
interviu personalitatea intervievatului este determinantă. Yves Agnè s propune urmatoarele tipologii de
interviu:
Interviul – expertiză : un specialist ne explică un fapt sau o situație, cu scopul de a -l ajuta pe cititor sa
înteleagă despre ce este vorba.
Interviul – mărturie : pentru că a fost martor sau protagosnist la un fapt divers, la un eveniment, o
afacere, o epocă… intervievatul ne povestește versiunea sa asupra a ceea ce s -a petrecut.
Interviul – informativ : un actor al vieții sociale ne relevă sau ne spune mai multe despre proiectele și
deciziile din domeniul în care activează.
Interviul – opinie : persoana întrebată ne spune o o pinie, promite, comentează un eveniment de
actualitate (foarte frecvent pe o temă politică).
Interviul de reacție imediată (sau „interviul expres”, „ interviul la minut” ): interlocutorul ne ofer ă la
cald și pe scurt reacția sa la un eveniment sau o situație; adesea participă mai mulți intervievați. Interviul de
reacție imediată se face adesea la telefon, dar și la fața locului, spontan.
Interviul portret : raspunzând la întrebări mai mult sau mai puțin personale , mai mult sau mai puțin
indiscrete, in terlocutorul își scoate personalitatea în evidență; ca și în alte forme de portret, scopul este să
cunoaștem mai bine un personaj, dar aici faptul se petrece pornnd de la întrebările jurnalistului.6

Henry Montant, citat de Marian Petcu , identifică șapte tipuri majore: 1. Interviu -declarație; 2. Povestirea;
3. Explicația; 4. Documentarea ; 5. Indignarea (micro -trottoir); 6. Interviul imaginar; 7. Portretul.7

5 Roșca, Luminița, Textul jurnalistic în Manual de jurnalism /coord. M Coman, Polirom, Iași, 2009, p. 114
6 Agnès, Yves, Introducere în jurnalism , Polirom, Iași, 2011 , p.259
7 Petcu, Marian, Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați , Editura C.H. Beck, București, 2014, p.267

La rândul sau, Curtis MacDougall, citat de același Marian Petcu, simplifică lucrurile identificând: 1. Interviul
factual; 2. Interviul de opinie; 3. Interviul de personalitate.8

Finalmente, nu este greșit să identificăm interviurile și în funcție de ritmicitatea publicației : „interviu expres”
(pentru codidian), „interviu medalion ” sau „portret” (pentru săptămânal), „interviu față către față” sau
întrevedere” (pentru presa culturală).9

I.3 Tipuri de întrebări:
Indiferent de tipul de interviu regulile construirii intrebărilor sunt restrictive. De aceea ele trebuie pregătite cu
mare atenție, ținând cont mai ales de felul de a fi al interlocutorului. De multe ori, întrebările sau remarcile
fară nicio valoare pentru interviul propriu -zis, pot fi cheia succesului. Ruxandra Coman propune următoarele
tipuri de întrebări:
a) întrebări care deschid căi de eludare a răspunsului concret;
b) întrebări care coincide ce ceea ce s -a spus mai devreme în discuție, pe baza sinonimiei, a parafrazei,
pentru ca există riscul de a -l determina pe intervievat să creadă că reporterul nu a fost atent la ceea c e
i s-a comunicat înainte;
c) întrebări de sprijin care nu ajută memoria intervievatului, ci conțin doar lucruti commune,
plictisitoare;
d) întrebări sarjă sau cele foc de mitralieră , care îl pun pe interlocutor în ipostaza acuzatului interogat
de procurer;
e) întrebările -soluție la o problemă reyolvată deja de ziarist;
f) întrebările -capcană, de interpretare în registrul antifrastic a unor aspect, permisibile doar în interviuri
culturale;
g) întrebările genune ascunsă sub un strat de gheață , cele care lasă impresia l udicului, a lucrului
neserios ce nu merită discutat în profunzime, însă, în realitate, reporterul dorește să -l prindă pe
intervievat cu garda jos la început, pentru a -l destabiliza, pentru ca mai târziu să îl provoace la un
adevărat duel verbal;
h) întrebări le vârf de lance otrăvit , cele răutăcioase fără temei care sp eculează zvonurile și care nu au
niciun reyultat concret, decât acela de a -l face pe intervievat să se bâlbâie nedumerit de stângăcia
reporterului;

8 Petcu, Marian, Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați, Editura C.H. Beck, București, 2014, p.267
9 idem

i) întrebările surogat, cele care sunt lansate ca înlociutori ai unor interogații de reală importanță, entru
umplerea unui timp mort;10

I.4 Șapoul
Șapoul este aceea scurtă introducere, așezată la inceputul interviului, care aduce informații despre persoana
intervievată. Potrivit Ruxandrei Coman șapoul unui interviu este acel cadru informativ care oferă date despre
interlocutor, despre circumstanțele locale și t emporale ale întâlnirii. Șapoul trasează importante din trecutul
intervievatului, creionează aspect e caracterologice, organizează informații ce vor capata edificator în
interviul propriu -zis, chiar în forma CV -ului.11

Conform lui Marian Petcu, șapoul este textul introductiv al unui articol de mari dimensiuni (reportaj,
anchetă, interviu, analiză etc.), care rezumă informațiile esențiale ale subiectului prezentat. Așezat imediat
după titlu (din francezul „chapeau” sau „chapô” ) este scris cu caractere diferite de cele ale textului pe care îl
însoțește și are scopul de a atrage atenția cititorului, de a -l determina să citeasă articolul, dar și de a -l ajuta să
înțeleagă subiectul. 12

Yves Agnès identifică două mari categorii de șapou: informativ și incita tiv. Potrivit acesteia, citată de Marian
Petcu în Dictionarul enciclopedic de comunicare și termeni asociați există șapte funcții ale șapoului:
1. completeză titlul, precizând subiectul articolului și unghiul de abordare;
2. rezumă formația prezentând esența articolului;
3. justifică articolul, explicând de ce se scrie despre respectivul subiect;
4. situează subiectul în context, arătând cadrul de derulare;
5. anunță planul articolului , acesta fiind o modalitate de dezvoltare a mesajului esențial al textului ;
6. invită l a lectură, conturând promisiunea că cititorul va afla mai multe informații;
7. este un element vizual prin faptul că este încadrat diferit și este scris cu caractere diferite de restul
articolului.13

10 Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare (în presa scrisă) , România de mâine, București, 2009, p. 103
11 ibidem p. 111
12 Petcu, Marian, Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați , Editura C.H. Beck, București, 2014, p.451
13 idem

Ca tipuri fundamentale de șapou, Ruxandra Coman stabilește următoarele tipuri:
a) șapoul – tablou prezintă atmosfera generala a locuinței intervievatului, cu detalii de de cor, minuțioase
pâna la exhaustivitate.14 Acest tip de șapou se folosește pentru a contura încă de la început
personalitatea interviului în relație cu mediul sau de viață.
a) șapoul – filozofic surprinde spiritul veacului, sentințele destinului comun ale unui popor, pentru ca
finalul să creeze o legatură cauzală între situația de ansamblu și cea individuală. 15
b) șapoul – portret presupune surprinderea trasaturilor fizice care sugerează și valențe morale16. Sapoul –
portret conține indicații privind expresii faciale, surâs, privire, dar și detalii referitoare la componenta
kinezică, proxemică.

I.5 Unghiul de abordare

Pentru relizarea unui reportaj, jurnalistul parcurge două etape: procesul de colectare a informațiilor (munca
de teren) și evaluarea informațiilor acumulate (în redacție). Reporterul stabilește din ce punct de vedere va
trata subiectul înainte de a ieși pe teren și colectează informațiile după această perspectivă. Se poate întâmpla
ca planul inițial al reporterului să nu fie respectat, deoarece nu a găsit pe teren toate informațiile necesare sau
pentru că a descoperit piste noi. Din acest motiv, trebuie să selecteze informațiile care tratează evenimentul
din aceeași perspectivă. Această perspectivă, stabilită inițial sau modificată ulterior, este reprezentată de
unghiul de abordare.17

Unghiul de abordare nu reprezintă opinia jurnalistului, ci perspectiva din care acesta alege să prezinte un
eveniment, ghidat de următoarele întrebări: „Ce voi spune? Din ce perspectivă?”18

Alegerea unghiului de abordare este subiectivă și îi aparține jurnalistului, care va prezenta faptele obiectiv.
Alegerea perspectivei din ca re va fi scris reportajul este amprenta reporterului asupra textului. Unghiul de
abordare mai poate fi ales în funcție de tipul publicației, periodicitatea ei sau de indicațiile redactorului -șef.19

I.6 Titrarea
„Titlul constituie partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri altundeva nu se concentreazã laolaltã
atât de multe probleme în atât de puț ine cuvinte”, spune Wolf Sc hneider, citat de Ilie Rad .20

14 Ibidem p. 112
15 idem
16 idem
17 Roșca, Luminița, Reportajul în Manual de jurnalism /coord. M Coman, Polirom, Iaș i, 2009, p. 336
18 Ibidem p.338
19 Ibidem p.340

Titrarea înseamnă stabilirea titlului, a subtitlului și, în unele cazuri a supratitlului. De regulă, titlul constă în
citarea afirmației celei mai importante sau șocante a interlocutorului. Dacă fraza este prea lungă, ea se poate
parafraza. Atunci când nu găsiți ceva potrivit de citat, formulate un titlu care poate fi, la rândul sau, incitativ
sau neutru, în funcție de situație. Nu numai în cazul interviurilor au trecere titlurile -jocuri de cuvinte,
parafrazele sau aluziile la titluri celebre, personaje mitologice, ori vedete ale momentului. 21

I.7 Documentarea
A fi documentat este o condi ție necesară (dar nu suficientă!) pentru a lua un interviu. Majoritatea
intervievaților reacționează pozitiv la întrebările documentate. Nicio personalitate, din orice domeniu, nu va
accepta vreodată să fie intrvievată de un incepător în domeniul ei. Fred Zimm erman, fost reporter la Wall
Street Journal, citat de Marcel Tolcea, opinează că documentarea pentru interviu servește nu doar pentru a
pune întrebările bune sau pentru a înțelege răspunsurile, cât, mai ales, și pentru a le demonstra
interlocutorilor că nu poți fi ușor păcălit.22

Prin documentare se înțelege de fapt:
– o abordare obectivă sau factuală – date, cifre, nume, rapoarte etc. cu privire la temă, ce se pot găsi în
cărți, reviste, baze de date;
– o abordare „personalizată” – mărturii ale celor apropiați cu privire la pasiunile, ticurile, reacțiile,
micile „secrete” ale unei personalități.23

Documentarea nu este un scop în sine. Reporterul nu se documentează pentru ca opinia publică să remarce
cât este el de documentat, ci pentru simplul motiv că opinia p ubică este interesată mai ales de informația pe
care o transmite interlocutorul, și nu de știinta reporterului. Faptul ca reporterul e documentat se vede în două
locuri: mai întai în șapou, iar apoi în intrebări.24

20 Rad, Ilie, Titlul jurnalistic, în Manual de jurnalism /coord. M Co man, Polirom, Iași, 2009, p. 145
21 MarceL Tolcea , Interviul în Manual de jurnalism /coord. M. C oman, Polirom, Iași, 2009, p.390

22 MarceL Tolcea , Interviul în Manual de jurnalism /coord. M. C oman, Polirom, Iași, 2009, p.376
23 MarceL Tolcea , Interviul în Manual de jurnalism /coord. M. Coman, Polirom, Iași, 2009, p.369
24 Ibidem p. 377

I.8 Redactarea interviului
Redactarea interviului depinde de forma pe care i -o vom da. Cea mai frecventă și cea mai clasică este cea de
tipul întrebare -răspuns, deoarece este ușor de citit, se diferențiază grafic de celelalte genuri și pune personajul
principal în valoare.
1. Tăierea î ntrebărilor . Prima etapă începe cu recitirea notițelor, cu sau fară a face recurs la
întegistrarea pe reportofon. Triem răspunsurile cele mai interesante, notăm punctele forte, formulele –
șoc. Eliminăm tot ce este slab, secundar.25
2. Mesajul essential și planul . Munca prelimiară ne permite să stabilim unghiul de abordare și mesajul
essential al interviului, care va constitui planul – altfel spus, ordinea întrebărilor și răspunsurilor. În
majoritatea cazurilor nu corespunde cu derularea convorbrii. Totul tr ebuie reconstruit, pentru a obține
o coerență pe care convorbirea nu o are. Nu este nevoie de un plan tip, ci de o logică în înlănțuirea
întrebărilor.26
3. Trecerea de la limbajul vorbit la cel scris. Iată esența muncii de redactare: clasica suprimare a
redund anțlor, precum și stabilirea unei sintaxe corecte, eliminarea greselilor de limbă. În schimb se
vor păstra expresiile personale ale personajului, stilul său propriu, cuvintele sale, inclusiv jargonul,
furnizând explicații daca termenul nu este inteligibil pentru toți. Trecerea la redactare duce de obicei
la reformularea întrebărilor, pentru a le simplifica, la reformularea răspunsurilor, pentru a le scurta,
facându -le mai clare pentru public.27
4. Întrbările și răspunsurile. Întrebările jurnalistului și răspuns urile intervievatului trebuie să fie net
differentiate visual: în general, întrebările cu bold și răspunsurile cu caractere normale . Întrebările
trebuie să fie scurte, directe, tonice, chiar incisive. Nu este întodeauna util să încheiem printr -o
interogație, „relansarea”, unui interviu poate fi făcută cu o frază afirmativă, încheiată în puncte de
suspensie. Un răspuns prea dezvoltat trebuie tăiat cu o întrebare sau o frază de relansare. Întrucât
răapunsurile n u au voie să depășească 10-15 rânduri de text, ideal este să concepem interviul ca pe un
dialog, alternând răspunsurile lapidare cu altele mai lungi.28
5. Începutul și sfârșitul . Prima întrebare are un rol de atac: intrare horărâtă în subiect. Ultimul răspuns
nu este o conluzie, putând trite la mesajul esențial sau dimpotrivă, lărgind unghiul.29
6. Șapoul și chenarele. Interviul trebuie precedat de un șapou, relativ lung, prezentând personajul,
situând subiectul în context și subliniindu -i importanța, motivul pentru care face obiectul unui

25 Agnès, Yves, Introducere în jurnalism , Polirom, Iași, 2011 , p.265

26 Agnès, Yves, Introducere în jurnalism , Polirom, Iași, 2011, p.265
27 idem
28 idem
29 Ibidem p.267

interviu . Prezentarea intervievatului poate fi scoasă într -un chenar, ceea ce este mai util, și dezvoltată
ca o „fisă de identitate”, de exemplu.30
7. Titlul. Ca și pentru alt articol titlul trebuie să precizeze încotro bate, reluând așadar mesajul esențial.
Maniera cea mai clasică constă în a extrage un citat care va rezuma opinia centrală a interlocutorului,
mai ales da că este formulată alert. Un subtitlu poate creiona contextul sau da, simplu, doar numele
persoanei.31

30 Agnès, Yves, Introducere în jurnalism, Polirom, Iași, 2011, p.267
31 Agnès, Yves, Introducere în jurnalism , Polirom, Iași, 2011, p.267

Capitolul II

Femeile di n guvern în era modernă sunt subreprezentate în majoritatea țărilor din întreaga lume. Femeile au
oportunități inadecvate în ceea ce privește participarea socială, în special în lupta pentru drepturi politice și
putere, în guvern și în diferite instituții. Situația socială a femeilor din România este relativ slabă în
comparație cu bărbații din difer ite țări din Europa, contribuind la generarea atmosferei de inferioritate a
femeilor în societate. Această tendință persistă, deși femeile sunt din ce în ce mai ales alese politic în funcții
de conducere ale statului și guvernului.
Anumite teoreticiene au discutat interesele femeilor în relație cu reprezentarea poltică: femeile trebuie
reprezentate nu individual, ci ca membre ale unui grup cu interese comune, ipop teză care a introdus în
dezbatere aspecte precum: prezența femeilor în politică este necesară, ele trebuie să se situeze în rândul
reprezentanțiilor, proporțiile de reprezentare trebuie să crească, este necesară reprezentarea paritară. 32
În 2015 România se situa pe locul 77 din 145 țări analizate, tinzând spre capătul opus al egalității de
gen viața politică , conform Raportului Global al Echilibrului de Gen.
 În anul 2015 11,7% din membrii Parlamentul ui României erau reprezentanți de femei (13,3% femei
în Camera Deputaților și 7,4% femei în Senat). Din cei 554 de parlamentari, in 2015, 66 erau femei.
Tot în anul 2015 ne poziționam pe locul 60 ca prezență a femeilor în fotolii de ministru și pe locul 95
în privința numărului de femei prezente în Parlament.33
 În prezent 15,7% din membrii Parlamentului României este reprezentat de femei (56 din totalul de
329, adică 17% în Camera Deputaților și 17 din totalul de 136, adică 12,5 în Senat). În actualul
Guvern o treime dintre miniștrii sunt reprezentați de femei.
Creșterea reprezentării femeilor în guvern le poate face pe acestea mai puternice și mai încrezătoare, în
special în controlul vieții și în revendicarea drepturilor.femeilor, fiind necesară și pentru atingerea parității de
gen.
Femeile, în calitate de îngrijitori primari convenționali ai copiilor, au adesea un rol mai important decât
bărbații în promovarea copiilor, ducând la un dublu aport în ceea ce privește beneficiile reprezentării
femeilor. Reprezen tantele femeilor nu numai că avansează drepturile femeilor, dar promovează și drepturile

32 Baluță, Oana, Gen și interese politice , Polirom, Iași, 2007, p.17
33 Paul Vass, Andreea , Consultare publică cu privire la îmbunătățirea reprezentării politice de gen în România ,
http://www.femeileinpolitica.ro , accesat 30 mai 2018

copiilor. În legislaturile naționale, există o tendință notabilă a femeilor care promovează legislația privind
genul și familia.
Creșterea copiilor, munca domestică, d ubla zi de muncă, inegalitatea de șanse, exploatarea sexuală, violența
în familie, discriminările de gen în profesii și în politică sunt cause care îngreunează drumul femeilor către
autonomie, posibilitatea femeilor și a bărbaților de a fi parteneri și co mpetitor egali, precum și posibilitatea
primelor de a se dezvolta în afara limitelor impuse de patriarhat, opinează Mihaela Miroiu, citată de
Oana Baluța.34

34 Baluță, Oana, Gen și interese politice , Polirom, Iași, 2007, p .17

Capitolul III

III. 1 Alegerea temei

Tema lucrarii este „Implicarea femeii în politică. ” Consider ca tema este de mare actualitate în zilele noastre,
deoarece femeile se confruntă cu numeroase obstacole în realizarea reprezentării în guvernare. Participarea
lor a fost limitată de presupunerea că sfera adecvată a femeilor e ste sfera "privată". În timp ce domeniul
"public" este unul de autoritate și contestație politică, tărâmul "privat" este asociat cu familia și cu casa. Prin
retrogradarea femeilor în sfera privată, abilitatea lor de a intra în arena politică este redusă.
Deși femeile intră în politică într -un număr cât mai mare, atingerea parității în reprezentarea femeilor este cu
precădere un process în continua deșfășurare. În secolul douăzeci și unu, reprezentarea femeilor în poziții de
top în partidele politice rămâne a fi dezamagitoare. În prezent, doar câteva partide au promovat femei în
poziții de conducere, ceea ce le -a adus unele critici din partea opiniei publice.