I.2 Scopul lucrării de cercetare……22 [303980]
CUPRINS
Cuprins………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….1
ARGUMENT…………………………………………………………………………………………………………………………………………….4
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………………………………….7
LISTA DE ABREVIERI……………………………………………………………………………………………………………………..13
Capitolul I: COORDONATE EPISTEMICE……………………………………………………………………………..15
I.1 Stadiul cercetărilor……………………………………………………………………………………………………………………………..16
I.2 Scopul lucrării de cercetare……………………………………………………………………………………………..22
I.3 Prezentarea cadrului general al lucrării……………………………………………………………….,……………………….25
I.4 Metodologia de cercetare………………………………………………………………………………………………………………….29
I.5 Observații preliminare privind relevanța lucrării de cercetare în contextul actual
al apologeticii misionare a Bisericii Ortodoxe Române……………………………………………………………31
Capitolul II: UNIUNEA EUROPEANĂ – O NOUĂ REALITATE POLITICĂ……………34
II.1 De la legenda oceanidei Europa la Uniunea Europeană…………………………………………………………40
II.2 Nașterea ideii de unitate europeană și „Părinții” Uniunii Europene………………………………….47
II.2.1 Identitatea europeană. Principalele curente și teorii ale integrării europene……..53
II.2.2 Obiectivele și valorile fundamentale ale Uniunii Europene………………………………….58
II.2.3 Componenta simbolică oficială……………………………………………………………………………………64
II.3 Tratatele constitutive. Pași și etape ale constructului european…………………………………………….66
II.4 Principiile fundamentale de organizare și funcționare ale Uniunii………………………………………73
II.5 Sistemul instituțional al Uniunii Europene. Numărul și natura competențelor…………………76
II.5.1 Consiliul European…………………………………………………………………………………………………………..77
II.5.2 Consiliul Uniunii Europene…………………………………………………………………………………………..78
II.5.3 Comisia Europeană………………………………………………………………………………………………………….79
II.5.4 Parlamentul European…………………………………………………………………………………………………….80
II.5.5 Curtea de Justiție a Uniunii Europene…………………………………………………………………………82
II.5.6 Curtea Europeană de Conturi………………………………………………………………………………………..82
II.5.7 Banca Centrală Europeană…………………………………………………………………………………………….83
Capitolul III: SPAȚIUL EUROPEAN CA REALITATE ECLESIALĂ.
LOCUL ȘI ROLUL BISERICII ÎN NOUA EUROPĂ………………………………….84
III.1 Legile fundamentale și viața religioasă.
Raportarea libertății religioase la ordinea publică și bunele moravuri……………………………..101
III.1.1 În Legile fundamentale ale unor state din Uniunea Europeană (Olanda,
Suedia, Danemarca, Spania, Franța, Italia, Belgia, Grecia).Studiu comparativ
de drept constituțional…………………………………………………………………………………………………..103
III.1.2 În Constituția României……………………………………………………………………………………………….111
III.2 Principalele modele ale relației Biserică-stat în cadrul Uniunii Europene.
Importanța specificului local în stabilirea acestor modele relaționale…………………………….117
III.2.1 Modelul de cooperare (ex.: România, Grecia) ……………………………………………………….124
III.2.2 Modelul de relativă neutralitate (ex.: Germania, Belgia) ……………………………………133
III.2.3 Modelul de separație pe cale constituțională (ex.: Franța, Olanda) ………………..134
III.3 Consecințele funcționale ale acestor modele. Sprijinul Uniunii Europene și rolul
statelor componente în finațarea cultelor pentru susținerea activității misionare
Analiză comparativă (Germania, Belgia, Spania)……………………………………………………………….139
III.3.1 Statutul juridic al cultelor……………………………………………………………………………………………..140
III.3.2 Finanțarea și sprijinirea de către stat a activității cultelor. Rolul asistenței sociale în instituțiile publice. Analiză comparativă (Germania, Belgia, Spania)…………………………………………………………………………………………………………………………………………..147
III.3.3 Biserica și activitatea educativă: ora de Religie în țările Uniunii Europene.
Analiză comparativă (România, Austria, Italia, Danemarca, Finlanda,
Portugalia, Polonia, Suedia)……………………………………………………………………………………….151
III.3.3.1 Protocolul încheiat la 30 mai 2014 între Guvernul României și
Patriarhia Română cu privire la predarea disciplinei Religiei și
organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și
universitar……………………………………………………………………………………………………….181
III.3.4 Misiunea și opera socială filantropică a Bisericii…………………………………………………185
III.3.4.1 Protocolul de cooperare încheiat la 24 iulie 2008 între Guvernul
României și Patriarhia Română privind Parteneriatul „Asistență
Medicală Spirituală”…………………………………………………………………………………….193
III.3.4.2 Protocolul de cooperare încheiat la 2 octombrie 2007 între Guvernul
României și Patriarhia Română în domeniul incluziunii sociale……….200
Capitolul IV: DIRECȚIILE ȘI STRATEGIILE UNUI PROIECT MISIONAR
ÎN ROMÂNIA CA MEMBRU AL UNIUNII EUROPENE…………………….204
IV.1 Statutul Bisericii Ortodoxe Române în Europa contemporană…………………………………………..212
IV.2 Legea Cultelor din România în context european. O privire analitică……………………………..218
IV.3 Reconstrucția modelului românesc al relației Biserică-stat……………………………………………….221 IV.4 Dialogul dintre instituțiile Uniunii, Biserică și culte……………………………………………………………235
IV.5 Reafirmarea identității creștine și educația misionară a laicatului…………………………………….247
CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………………………………….257
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………………………………….263
IZVOARE…………………………………………………………………………………………………….……263
Biblice……………………………………………………………………………………………………………………….…263
Patristice…………………………………………………………………………………………………………………………………………….263
LUCRĂRI DE SPECIALITATE………………………………………………………………………………………………..263
UNIUNEA EUROPEANĂ. ISTORIC, INSTITUȚII……………………………………………………………..267
IV. TRATATE, HOTĂRÂRI ȘI DOCUMENTE ALE UNIUNII EUROPENE………………………270
V. DREPT COMUNITAR, CANONIC, INTERNAȚIONAL, CONSTITUȚIONAL………….270
FILOSOFIE, ANTROPOLOGIE, ECONOMIE, PEDAGOGIE ȘI PSIHOLOGIE………272
ISTORIE, POLITOLOGIE ȘI SOCIOLOGIE………………………………………………………………………275
VIII.DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, LEXICOANE………………………………………………………………….277
IX. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE………………………………………………………………………..279
X. SURSE WEB …………………………………………………………………………………………………………………………………..281
ABSTRACT…………………………………………………………………………………………………………………………………………..283
ANEXĂ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………287
ARGUMENT
Lucrarea pe care o prezint în urma rezoluției Comisiei CNATDCU (cu nr. 4740/05.12.2017) cu privire la invalidarea tezei de doctorat a subsemnatului, am realizat-o, de această dată, ținând cont de toate observațiile făcute de către membrii acesteia precum și de recomandările făcute de către membrii Comisiei de susținere publică.
Acestea au fost binevenite și valorificate, reflectându-se în alcătuirea noului format și conținut al prezentei lucrări. Astfel încât:
Am urmat întocmai recomandările membrilor comisiei cuprinse în referatele
elaborate, prezentând un amplu subcapitol dedicat Stadiului cercetărilor. De asemenea, urmând aceeași linie, Metodologia de cercetare se înscrie în parametrii recomandați.
Restructurarea lucrării a eliminat multe dintre aspectele lipsite de relevanță observate de către referenți în versiunea inițială a lucrării.
Selectarea și structurarea materialului am realizat-o sub îndrumarea coordonatorului științific al lucrării care mi-a oferit sprijinul și în conturarea Cuprinsului tezei.
Elaborarea argumentelor urmează o logică formală a evenimentelor, sprijinindu-se și pe evoluția legislativă cu privire la conceperea și semnarea Tratatelor de bază ale Uniunii Europene.
Structura noii lucrări se prezintă de aceea într-o formă echilibrată și susținută ideatic de subcapitolele și necesare, pentru ca imaginea prezentată să corespundă percepției contemporane asupra instituțiilor, practicilor și fenomenelor puse în discuție.
Am corelat titlul lucrării cu aria de cercetare a îndrumătorului.
Caracterul considerat enciclopedic al versiunii anterioare a fost eliminat prin concentrarea analizei Biserică-stat în Uniunea Europeană vizând intervalul cronologic 1952-2018. Excursul istoric a fost redus la câteva pagini care esențializează evoluția continentului european spre noul construct politico-economic.
Am renunțat la conținutul preponderent istoric și am subliniat cu precădere rolul misiunii creștine în contextul legislativ actual al Uniunii Europene.
Aprofundările de ordin legislativ sunt bazate pe o bogată și relevantă bibliografie de specialitate atunci când fac referire la principiile care fundamentează instituțiile europene. Acest aspect a presupus adâncirea teoretică în legislația europeană comunitară, o legislație extrem de dinamică, pe care am încercat să o redau cu exactitate. În ceea ce privește aspectele de ordin juridic, ele sunt extrase din lucrări ale autorilor străini și români, care dovedesc imparțialitate și obiectivitate în comentariile lor.
Am insistat în abordarea relației Biserică-stat din punct de vedere juridic tocmai pentru că am înțeles că, în prezent, misiunea Bisericii trebuie să se fundamenteze, în toate direcțiile ei, pe un cadru legislativ care să țină seama de armonizarea Statutului Bisericii Ortodoxe Române și a Legii Cultelor cu spiritul irenic al structurilor europene și al tratatelor ratificate de România.
Am renunțat la prezentarea doctrinelor politice, înțelegând că au o minimă relevanță pentru subiectul temei de cercetare.
Am considerat potrivit ca, în locul unui criticism excesiv, să tratez problematica deosebit de complexă a noilor și diverselor aspecte ale relației sferei eclesiale cu cea politică din Uniunea Europeană, analizând aspecte cu adevărat esențiale pentru viața Bisericii: legile fundamentale și viața religioasă cu referire la raportarea libertății religioase la ordinea publică și bunele moravuri, cu exemplificări din legile fundamentale ale unor state din U.E. (Olanda, Suedia, Danemarca, Spania, Franța, Italia, Belgia, Grecia), prin analizarea unui studiu comparativ de drept constituțional. Am prezentat apoi principalele modele ale relației Biserică-stat în cadrul Uniunii Europene subliniind importanța specificului / tradițiilor locale în stabilirea acestora. Printr-o analiză comparativă am arătat și consecințele funcționale ale acestor modele, făcând referire la finanțarea misiunii Bisericii de către stat, la locul și rolul educației religioase în cadrul Uniunii Europene, precum și la cadrul legislativ constituțional corespunzător.
Toate aceste aspecte sunt bine argumentate în cadrul lucrării cu date statistice și analize comparative pentru state pe care specialiștii în domeniu le consideră reprezentative (Germania, Belgia, Spania). Viziunea generală asupra acestor repere ne-a determinat să analizăm preocuparea ce se acordă educației religioase la nivelul Uniunii Europene, fapt pentru care am realizat o analiză comparativă elocventă (România, Austria, Italia, Danemarca, Finlanda, Portugalia, Polonia și Suedia).
În același context, am inclus și subliniat importanța operei sociale filantropice, operă care obiectivează misiunea Bisericii, prin evidențierea Protocolului de cooperare încheiat între Patriarhia Română și Guvernul României cu privire la asistența medicală spirituală, precum și cel care vizează domeniul incluziunii sociale.
Documentele prezentate, și mă refer aici la protocoalele de cooperare încheiate între Biserică și Guvern, ilustrează temeiurile oficiale ale activității Bisericii în realizarea principalelor ei direcții de misiune, precum și dovada practică a faptului că statul o definește ca fiind partener social și factor al păcii sociale.
Gradul de obiectivitate al lucrării este întărit de stilul științific de abordare și prezentare a direcțiilor și strategiilor proiectului misionar pentru România ca stat membru al Uniunii Europene.
Viziunea critică se limitează doar la aspectele ce țin de moralitate și la gradul de libertate dusă uneori către libertinaj, acordat în cazuri cunoscute la nivelul Uniunii Europene, având explicații particularizate, de ordin istoric și religios.
Modificarea cuprinsului temei de cercetare, prin restrângerea desfășurării temporale și prin analiza unor noi direcții ale evoluției relației Biserică-Stat, care sunt capabile să redea ampla preocupare instituțională conexată la viața socială, a generat un ansamblu de Concluzii finale dezvoltate pe măsura reperelor teologice și juridice abordate. Dezvoltarea lor respectă întru totul atât recomandările membrilor din Comisia de susținere, cât și cerințele de ordin academic ale CNATDCU.
Am evitat, conform referatului comisiei, limbajul excesiv academic, căutând să fiu echilibrat, imparțial și echidistant față de opiniile altor autori, evitând astfel alunecarea spre pamflet și polemică sterilă.
Ajuns la finalul elaborării acestei noi lucrări, o privire retrospectivă îmi întărește convingerea că raportul detaliat al comisiei CNATDCU precum și recomandările profesorilor referenți din comisia de specialitate sunt binevenite și constructive.
INTRODUCERE
Între modelele cugetării omenești și gândirea creștină, capabile să influențeze viața oamenilor, unele încearcă să accepte lumea așa cum este ea, cu oscilații și căderi, în timp ce altele caută să o modeleze funcție de o anumită proiecție, dorită și poate tangibilă. Între acestea din urmă, cele creștine au dinamica cea mai evidentă, pentru că, după idealul ortodox, determinantă rămâne viziunea care se raportează la întreg, iar acesta la Hristos, la desăvârșit.
În viața creștinului, religia și simpla credință sunt amestecate în proporții variate, dominanta stabilindu-se în funcție de structura moral-socială, coordonatele intelectuale, și de ce nu, funcție de modele. Dar, în cadrul acestor determinante ale vieții noastre, tensiunea spirituală, credința adevărată, cea care nu poate fi definită de nici un manual, dar pe care o regăsim manifestată direct la nivelul celor credincioși, nu poate fi pnevmatizată, hristificată decât prin forța exemplului misionar al Preotului și al comunității sale orientate creștinește spre lume. Adesea, dinamica viziunii personale asupra lumii își pune și ea amprenta asupra procesului accentuat în contemporaneitate de divizare între credință și ritual.
Prin încercarea unui diagnostic obiectiv asupra relațiilor Biserică stat în Uniunea Europeană, lucrarea propune, implicit, un itinerar spiritual. Este vorba de o călătorie dantescă, mai întâi prin „infernul” perspectivelor reducționiste asupra omului, caracteristice modernismului, apoi și doar în grabă, prin „purgatoriul” noilor tendințe hermeneutice radicale ale postmodernismului (care par să pună în criză mai toate certitudinile vremurilor dinainte), sfârșind prin a vizita „paradisul” eshatologic al ofertei misionare eclesiale. Motivația privind alegerea și angajarea în dezvoltarea acestei teme de cercetare rezidă în dorința sinceră de a aduce argumente în favoarea formulării unui răspuns la o întrebare care a apărut frecvent în domeniul relațiilor Bisericii, a cultelor cu statul. Ea a apărut din necesitatea de a afla pe baza căror principii, mecanisme și instituții :se poate armoniza, la nivel continental Uniunea Europeană, ca moștenitoare istorică a Vechiului Continent, pentru ca din activarea acestora și pe baza acordului dintre state să poată fi generată o convergență amplă în plan social, religios, educativ, politic, economic, subscriind-o în final sub titlul de „identitate europeană.”? Realitatea ne-a așezat în fața unui prag istoric, iar răspunsul la întrebarea sau pasul înainte nu poate fi dat sau realizat decât prin a pune în lucrare efectul, natura și viabilitatea sistemului de relații stabilite prin Tratate. Unitatea prin diversitate a reprezentat, dintotdeauna, un aspect specific civilizațiilor construite pe o dublă tradiție: una religioasă și una laică, iar faptul că modul predominant de gândire al vremurilor nu de mult trecute nu distingea net între spiritual și temporal, autoriza astfel întrepătrunderea și adesea confuzia dintre atribuțiile lor specifice sau, pe de altă parte, se putea imagina uneori relația dintre „Biserică” și „societate” drept una de sinonimie. Raportul menționat, în forma pe care am descris-o, trebuia să fie considerat, nu numai perfect natural pentru toate instanțele implicate, dar și întrutotul legitim, de vreme ce avea de partea sa și o justificare doctrinară, bisericească. Astăzi, atunci când vorbim generic despre „culte”, ne referim la grupuri care sunt preocupate de valorile spirituale, manifestate prin acte de cult. Astfel, am putea spune că toate grupările religioase care au un ritual de adorare pot să fie numite culte. În cadrul unei anumite religii, pot să fie identificate culte și grupări religioase. În acest caz, cultul este o ramură distinctă a acestei religii, iar gruparea religioasă în general este o entitate socială desprinsă dintr-un cult. Creștinismul este un cult și concomitent o religie, iar problemele au apărut atunci când Biserica s-a divizat și au apărut „bisericile” creștine. Din acel moment, pluralul termenului de biserică a început să fie abordat de o manieră lipsită de esența primei utilizări.
Această precizare în ideea primului enunț, vine să aducă o și mai mare confuzie în utilizarea acestui termen. Deși nu putem fi de acord cu o astfel de definire a termenului de Biserică, cel mult putem să acceptăm utilizarea lui pentru nominalizarea cultelor creștine care ele însele hotărăsc să-1 folosească în propria denumire. La nivel european, doar din punct de vedere juridic putem vorbi despre biserici, fiecare cultură națională fiind marcată de una dintre bisericile istorice.
Biserica este instituția teandrică ce unește obștea umană și realitatea divină, ca realitatea supremă și ca izvor al adevărului revelat și prin aceasta a întregii realități în special, cuprinde structuri, clarități și norme ontologice, etice, estetice. Astfel, pornind de aici, există posibilitatea de a afirma că printr-o cultură continentală și ulterior globală s-ar putea formula chiar o șansă pentru reabilitarea religiei în această lume secularizată, fiindcă dincolo de efectele ei sterilizante spiritual, la nivelul subiectiv individual ea se regăsește pe sine doar prin adâncirea noilor dimensiuni metafizice și religioase, semnificative și valoroase, cu care ființa coexistă în spirit.
Dincolo de aspectele strict lingvistice (lexem, definiție, etimologie), Europa este un cuvânt care din secolul al XVII-lea se poziționează ambiguu în discursul cotidian față de cuvântul „Creștinătate.” Pentru România, autonomia Bisericii față de stat sintetizează de fapt tradiția coexistenței statului și Bisericii încă din perioada de formare a statelor feudale românești. Astfel, datorită istoriei, panorama religioasă a Europei este extrem de complexă. Europa este întru totul – sau aproape întru totul – creștină, însă prezintă o mare diversitate care, până nu de mult, întreținea diviziunile. Omogenitatea la care aspiră majoritatea statelor nu-și află expresia decât în varietatea Bisericilor, a formulărilor dogmatice ale acestora, a formulelor liturgice și a organizărilor administrative.
Din aceste motive, istoria Europei, atunci când vorbim despre numele ei precum și despre atmosfera spirituală în diferite momente, se dovedește un subiect de cercetare complex, dacă se are în vedere mulțimea și acțiunea factorilor diacronici sau sincronici, de vreme ce dinamica lor poate sta la baza formulării evidenței coexistenței a mai multor focare culturale, cu trăsături specifice și cu nivele de iradiere spirituală variabile. Așa după cum sublinia un vizionar autentic al evoluției Europei, ne referim la Immanuel Maurice Wallerstein, prin anticiparea nașterii mecanismelor și premiselor economiei mondiale, implicit a Uniunii Europene, în lucrarea sa de referință, „Sistemul mondial modern”, arăta că „evoluția mecanismelor de stat a reflectat exact această nesiguranță. Statele puternice servesc interesele unor grupuri și lezează pe cele ale altora. Oricum, din punctul de vedere al sistemului mondial ca întreg, dacă trebuie să existe o multitudine de entități politice (altfel spus, dacă sistemul nu este un imperiu mondial), atunci nu poate fi vorba ca toate aceste entități să fie la fel de puternice.” La nivel continental, evoluția culturii europene atestă acest drum spre afirmarea spiritului de libertate. Prin aceasta, semnul distinctiv, semnul cultural și țelul ei au constituit triumful făpturii umane. Ca atare, urmând tradiția filosofiei elene care a căutat să rezolve problema eu-lui și implicit a raportului individualitate /alteritate, gândirea filosofică europeană modernă a fost cea care a creat conceptul de conștiință și, prin aceasta, s-a ajuns de la persona și ØpÒstasij la personalitate. Astfel s-a clădit edificiul vieții sociale care are la bază și complexitatea vieții religioase, politice ,juridice, morale, etice și artistice a Europei ultimului mileniu, unde ea operează deja cu distincții și clasificări.
Nici o țară nu își poate permite să neglijeze importanța Bisericilor și echilibrul pe care îl poate aduce viața religioasă într-o societate, de orice tip ar fi ea. Bisericile au, în Uniunea Europeană în ansamblul ei, și în fiecare țară în parte, o importanță cu totul particulară, deoarece ele reprezintă nucleul primordial al culturii europene. O Europă care susține că apreciază valorile pe care le poate aduce în comuniune fiecare stat și națiune nu numai că are datoria, dar este și obligată să respecte și să protejeze poziția pe care o ocupă instituțiile cu caracter religios în acele țări.
Promovată ca text legislativ cu deschidere europeană, noua Lege privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor din România, promulgată în 26 decembrie 2006, își propunea să identifice atât locul acestei legi în cadrul juridic european, cât și importanța acesteia pentru actuala societate românească, focalizându-se asupra dispozițiilor ce privesc relația dintre Biserica Ortodoxă Română, stat și democrația europeană. Cu certitudine, problemele societății românești nu pot rămâne la stadiul de probleme ale statului (în Art. 10, § 6 din Legea fundamentală precizează că „Statul sprijină activitatea cultelor ca furnizori de servicii sociale”), ele fiind concomitent și probleme misionar-pastorale ale Bisericii. Formulat altfel, aspectul acesta extrem de dinamic include ca direcții operaționale importante: libertatea, autonomia și egalitatea cultelor, iar relațiile cu statul nu se exclud, ci, dimpotrivă, se fundamentează și în plan legal pe dialog, cooperare și responsabilitate. (Art.13, §1 din Constituția României, stipulează: „Raporturile dintre culte se desfășoară pe baza înțelegerii și a respectului reciproc”).
Între aspectele definitorii ale relației Bisericii cu statul la nivelul Uniunii Europene, trebuie subliniată importanța acordată învățământului, și în acest context a celui religios și a celui teologic organizat în plan confesional de culte și sprijinit de stat (Cf. Art. 32-35 din Constituție). Evident, este vorba de transmiterea unor cunoștințe care, puse mereu sub semnul critic al unei atitudini de tip științific, nici nu mai au de ce să fie înregistrate altfel decât în forma unei arhive istorice (din care nimeni nu mai are de învățat). Acest fapt arată cât de mult suntem încă tributari ideologiei scientiste, care vrea să trateze valorile umane sub specia cantitativului, după exemplul științelor exacte. Or, aici e vorba de ceva care scapă unei asemenea abordări. Ceea ce nu se mai transmite între generații este înțelepciunea venită din urmărirea finalității lucrurilor, ethosul care să unifice generațiile (dând continuitate și coerență peste timp omenirii), o „filosofie activă”, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, sau acel modus operandi al latinilor, acel savoir faire al francezilor. Constantin Noica vorbea de urgența recuperării acestei înțelepciuni – la fel de necesară culturii noastre precum ființei omenești aerul – atunci când spunea, oarecum ironic, că, după ce am cunoscut atâtea, a venit vremea să mai și înțelegem câte ceva.
Încă din această Introducere, trebuie să subliniez că integrarea europeană a reprezentat, în esența ei, doar o chestiune de mentalitate, de civilizație și expresie a nivelului de cultură, fapt care a impus ca în cadrul acestei lucrări să realizez selecția și analiza acelor elemente care formează criteriul identitar, pentru că la acest nivel se produce transferul sistemului de valori, credința și Tradiția națională spre cea integratoare, europeană. Aceasta deoarece Teologia Răsăriteană, la fel ca în Apusul continentului, a constituit prin chiar miezul și duhul Ortodoxiei un modus vivendi. Ortodoxia nu pledează pentru dezinteresarea, izolarea credincioșilor față de problemele și provocările care-i înconjoară, ci propune un activism misionar actualizat și realizat pe temei apostolic, dar cu mijloacele contemporane. Misiunea ortodoxă nu este o formă de prozelitism, ci este deschisă spre linia respectului pentru valorile altor confesiuni, dar mai ales pe linia sa patristică de păstrare a tezaurului hristic primit pe cale revelată naturală și supranaturală.
De aceea, lucrarea de cercetare exprimă fireasca speranță a unor clarificări și ordonări, premise pentru care m-am pregătit cu instrumentarul științific și spiritual adecvat, cu ajutorul căruia am deschis o cale de acces aflată în chiar menirea, în misiunea omului de a personaliza și sfinți întregul Univers. Mărturisirea dreptei credințe este un act de angajare personală; o asumare a propriei responsabilități în fața chemării de a mărturisi adevărurile dumnezeiești pe care le dobândim în Biserică în familie și în școală. Aceasta implică o viețuire dreaptă, profund morală, care reclamă transformarea culturii noastre, a economiei și percepției noastre asupra proprietății, muncii, politicii, educației, pe scurt e vorba de acea stare care presupune o schimbare radicală, în unele cazuri diametral opusă stilului de viață anterior. În plan uman, comunitatea eclesială este cea care ne poate oferi garanția că această convingere și atitudine personală vor căpăta statornicie și putere în noul cadru geopolitic modern al Uniunii Europene. Ea va marca o nouă reprezentare a omului despre relația lui cu Dumnezeu și lumea, propunând un mod concret de existență în care se evidențiază autonomia omului credincios.
Civilizația dezvoltată de o astfel de concepție autonomă va reprezenta suveranitatea unui om într-o lume care și-a pierdut identitatea adevărată, deoarece sensul existenței nu poate fi dat de autonomie, ci de teonomie. Nu omul-„dumnezeu”, ci Dumnezeu-omul ne relevă sensul istoriei și al întregii Creații. Cuprinsul ei conexează într-o abordare sincronică și implicit fenomenologică, evoluția relațiilor dintre Biserică și stat, văzută ca o curgere temporală spre orizontul mântuirii. Toate au alcătuit un tablou veridic și complex menit să surprindă, să explice și să sublinieze momentele cruciale, determinante, ale relațiilor specifice acestor două structuri, Biserica și statul, esențiale pentru nașterea și evoluția Uniunii Europene.
LISTA DE ABREVIERI
Art. – Articolul
§ – alineatul (în corpul legii)
Coll. – Colecția (Collection)
coord.- coordonator
EA – Études Augustiniennes
Ed (s).- Editor(s)
EuroJTh – European Journal of Theology
FCh – Fathers of the Church
GB – Glasul Bisericii
GOTR – Greek Orthodox Theological Review
JCRT- Journal Cultural and Religious Theory
JTS – Journal of Theological Studies
LT- La lumière du Thabor
LTPh – Laval théologique et philosophique
L &V- Lumière et vie
LXX- Septuaginta
MA – Mitropolia Ardealului
ND – Nouveau dialogue
NOR – New Oxford Rewiew
NRT – Nouvelle Revue Théologique
O – Ortodoxia
Oz – Orizont
PAJ – Performing Arts Journal
PG – Patrologiæ cursus completus, Series græca
PL- Patrologiæ cursus completus, Series latina
PSB – Părinți și Scriitori Bisericești
QA – Question actuelles
R – Religion
REG – Revue des Études Grecques
RFS – Revue française de sociologie
RRR – Review of Religious Research
RRS – Revista română de sociologie
RTL – Revue theologique du Louvain
SC – La scuola cattolica
SCh – Sources Chrétiennes
ST- Studii Teologice
SVS – St. Vladimir’s Seminary Press
TABOR – Tradiție și Actualitate în Biserica Orodoxă Română
Th O – Theologia Orthodoxa
TV – Teologie și Viață
VCh – Vigiliæ Christianæ
Capitolul I
COORDONATE EPISTEMICE
Întregul corpus legislativ al Uniunii Europene cu privire la cultele religioase și Biserică, adoptate prin Tratatele care îi coordonează activitatea, ne îndreptățesc să sperăm și să credem în continuare că în această nouă realitate politică oamenii sunt liberi să trăiască, să gândească, să creadă, știind că această libertate implică și o anumită egalitate politică și juridică a cetățenilor, atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii Europene.
Toate aceste aspecte ne-au determinat să utilizăm analiza complexă, bazată pe argumente pertinente și fundamental apologetico-misionare, ca eșafodaj ideatic sigur pentru a împlini scopul profund al acestui demers științific: respectiv evidențierea relațiilor Bisericii cu statul în noul cadru constituțional și instituțional al Uniunii Europene. Pentru a îndeplini acest scop, formulat ca reper al cercetării, am parcurs momentele relevante pentru acest subiect, iar pentru că ne-am propus, de la bun început, să reliefăm într-o variabilă interdependentă importanța unor personalități ale gândirii creștine dar și ale celor politice și economice: ne referim atât la Sfinții Părinți cât și la marii dascăli ai Bisericii, la corifeii culturii și civilizației istorice și nu în ultimul rând, la „părinții” Uniunii Europene.
Am căutat să realizez sub îndrumarea și acrivia științifică a P.C. Pr. Prof. Dr. GHEORGHE PETRARU, o construcție cu profil tip misionar ca obiectivare epistemică a unor analize interdisciplinare cât mai elaborate. Ea își dovedește relevanța și importanța misionară cu atât mai mult cu cât, dintr-o perspectivă a deconstructivismului post-modernist, devoalându-și obiectivele antieclesiale, anumite structuri de emanație neognostică au început deja să vehiculeze idei despre o lume post-creștină, desacralizată și postsecularizată, în care Dumnezeu nu mai are loc. Omul se plasează în centrul propriei interogații : el este cel care gândește, și care acționează în raport cu ideea de „sacru”. El este cel care se explică lui însuși, și care dorește să meargă totdeauna mai departe în descoperirea sinelui. Premisa fundamentală asupra căreia insistă spiritualitatea răsăriteană în problema teognosiei o constituie, pe de o parte caracterul personal al acestei legături, iar pe de alta parte, structura iconică a ființei umane.
I.1 Stadiul cercetărilor
De pe o bază spiritual-științifică asigurată de anii de studiu și parcurgerea unei Bibliografii complexe, sperăm ca această lucrare de cercetare dedicată relațiilor Bisericii cu statul în cadrul Uniunii Europene, să se înscrie firesc în rândul eforturilor celor care au formulat, de-a lungul timpului și armonizați cu perioada istorică, principii misionare de acțiune atât de necesare apologeticii ortodoxe.
În acest proiect de cercetare, am căutat să ofer posibilele răspunsuri constructive, coerente și novatoare, la o serie de întrebări care încă mai așteaptă soluții optimizate pentru credința și Biserica noastră în relațiile cu statul și implicit, cu Uniunea Europeană De aceea am construit argumentele făcând apel la autori cu lucrări și studii care tratează acest aspect important:Theodor Baconsky, Europa creștină. Metoda Cut & Paste, București, 2007; Idem, Decadența etatismului și renașterea ortodoxă, în „Dilema”, nr. 211, februarie 1997; Idem, Puterea schismei, un portret al creștinismului european, București 2001; Teodor Baconsky, Ioan I. Ică Jr., Bogdan Tătaru-Cazaban, Elena Ștefoi, Anca Manolescu, Radu Carp, Pentru un creștinism al noii Europe, București, 2007. Relațiile interinstituționale aduc în prim-plan problema ecumenismului, așa precum regăsim aspecte în lucrările lui Richard Bergeron, Hors de l'Église, plein de salut: pour une théologie dialogale et une spiritualité interreligieuse, Montréal, 2004, sau Emmanuel Clapsis, The Orthodox Churches in a Pluralistic World. An ecumenical Conversation, Geneva, 2004.
De asemenea am apelat la studii și lucrări de specialitate care tratează probleme de ordin:
social-politic: Răzvan Codrescu, Noțiunile politice de dreapta și stânga – o redefinire critică pe fondul actualității, în rev. Vremea, III, 29, 15 decembrie 2000-18 ianuarie 2001;
eclesial : Pr. Prof. Nicolae Bordașiu, Biserica-Comuniune. Aspecte ecleziologice actuale, în rev. Ortodoxia, XXVI (1973), 1, p.128; Pr. Prof. Ion Bria, Slujirea creștină în lumea contemporană, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, Anul XLV (1969), nr. 3-4, pp. 145-154; idem, Spiritualitate pentru timpul nostru, în rev. Studii Teologice, Sn, Anul XLIV(1992), nr. 3-4, pp. 3 – 24; idem, Biserica Ortodoxă și mărturia creștină, în rev. Biserica Ortodoxă Română, Anul LXXXI (1981), nr. 1-2, pp. 59-66. Idem, Mărturia creștină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilități și perspective, în rev. Glasul Bisericii, Anul 1982, nr. 1-2, p. 81;
misionar : IPS. †Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Misiunea în Europa de astăzi – mărturisirea lui Hristos într-o lume contradictorie, în rev. Teologie și Viață, Anul VI LXXII(1996), nr. 7-12, pp. 31-37; Mihai C. Himcinschi, Biserica și societatea: aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Alba-Iulia, 2006 Pr. Conf. Dr. Gheorghe Petraru, Temeiurile biblice ale misiunii Bisericii, în rev. Teologie și Viață, Sn. Anul XIII (LXXIX) 2003, nr. 1-6, p. 59; idem, Repere pentru o misiologie ortodoxă, în rev. Teologie și Viață, Sn, Anul X (LXXVI) 2000, nr. 7-12, p. 293; Pr. Prof. Ion Bria, Spiritualitate pentru timpul nostru, în rev. Studii Teologice, Sn, Anul XLIV(1992),nr. 3-4, pp. 3 – 24; idem, Biserica Ortodoxă și mărturia creștină, în rev. Biserica Ortodoxă Română, Anul LXXXI (1981), nr. 1-2, pp. 59-66. Idem, Mărturia creștină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilități și perspective, în rev. Glasul Bisericii, Anul 1982, nr. 1-2, p. 81; Claude Geffré, Theological reflections on a new age of mission, în: “International Review of Mission”; vol. 71 (1982) nr. 284, pp. 478-492; Idem, Mission issues in the contemporary context of multifaith situations, în: „International Review of Mission” ; vol. 86, nr. 343, octombrie 1997, pp. 407- 409; Vasile Răducă, The Mission of the Ortodox Church Today- Challenges, Dilemmas and Suggestions, în “Actele celui de-al V-lea congres al Școlilor de Teologie Ortodoxă”, Belgrad, octombrie, 2001 – Misiunea Bisericii, constatări, aprecieri și sugestii, in rev. Ortodoxia, 2004.
aspecte legate de culte și relațiile lor cu statul: Radu Preda, „Parteneriatul dintre Stat și cultele religioase: noua paradigmă postseculară” în Parteneriatul social dintre Stat și cultele religioase. Marginalii la un proiect actual de lege, în rev. Tabor, III (2009), 5, p. 26; Diac. Drd. Sergiu Tomescu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relațiilor României cu Vaticanul și situația Bisericii în perioada 1918-1928, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 2/2011, pp. 98-110; Vasile Tonoiu, „Sub semnul unui concept comparativ”, în rev. Academica, nr. 8 (20),1992, p.15; Patriciu Vlaicu, Dimensiunea comunitară a libertății religioase în Uniunea Europeană, în rev. Theologia Orthodoxa, Anul LIII (2008), nr. 2, pp. 271-281; idem, Locul cultelor în sistemele de drept european, în rev. Theologia Orthodoxa, Anul LIII (2008), nr. 2, pp. 271-282;
problemelor de cultură și credință : Lucian Buzea, Cultura europeană actuală și credința creștină, Revista „ADORAMUS”, nr. 9,2005. George Schmidt, Valeurs chretiennes et identité européenne, in Revue d’histoire et de philosophie religieuse, apr.-iun. 2003, Université Marc Bloch, Strasbourg;
procesului secularizării: Dorina Năstase, Secularizare și religie în integrarea europeană. Bisericile majoritare est-europene împotriva statului laic vest-european?, în Transylvanian, vol. XIII, nr. 3, Cluj-Napoca, 2004, p. 77; Pr. prof. dr. Nicolae Dură, Bisericile Europei și „Unitatea europeană”, ecumenism, reconciliere și unitate europeană, în rev. Studii Teologice, Sn, Anul LIII (2001), nr. 3-4;
accentul pe preocuparea teologilor și cercetătorilor care s-au aplecat asupra activității locul, rolul și poziția instituțiilor eclesiale în noua construcție europeană și dezvoltarea dialogului instituțional la nivel european și național, constituind teme ale lucrărilor autorilor români: Anca Manolescu, Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Iași, 2005; Silviu Rogobete, Religie și schimbare socială. Câteva reflexii asupra rolului religiei în societatea contemporană, București, 2002; Nicolae Isar, Relațiile Stat-Biserică în România modernă (1821-1914), București, 2007; Nicolae Răzvan Stan (Editor), Biserica Ortodoxă și Drepturile Omului: Paradigme, fundamente, implicații, București, 2010; Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, „Biserica Ortodoxă Română și integrarea europeană, în vol. Biserica în Misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, București, 2005; idem, Hristos, Biserică, societate, București, 1998. idem, Ortodoxie și contemporaneitate, București, 1996; Keith, Hitchins, Ortodoxie și naționalism. Andrei Șaguna și românii din Transilvania (1846-1873), București, 1995, dar și străini precum : Jürgen Moltmann, The Church in the Power of the Spirit: A Contribution to Messianic Ecclesiology, New York, 1977; Martin Robinson, Metavista: Bible, Church and Mission in a Age of Imagination. The Curch after Postmodernity, Colorado Springs, USA, 2008; Hans Küng, Dieu existe-t-il ? Réponse a la question de Dieu dans les temps modernes,Paris, 1981; Andrei Roth, Modernitate și modernizare socială, Iași, 2002; Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Iași,1999.
Am urmărit parcursul conceptului de „idee europeană”, a cărui evoluție este analizată de autori români ca Alexandru Duțu în Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, București, 1999, sau Adrian L. Ivan, în Perspective teoretice ale construcției europene, Cluj-Napoca, 2003,unde prezintă abordări teoretice privind actanții și procesele de înfăptuire a politicilor în Uniunea Europeană respectiv teoretizarea integrării. Acest aspect tratat pe larg în paginile unor autori precum Nicolae Ciachir în Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, București, 1997, pentru a reliefa dorința primului personaj istoric de realizare a „unificării europene într-un singur popor”, așa cum o regăsim prezentată la pagina 52, sau în lucrarea în care Angela Banciu face o analiză privind Istoria constituțională a României, deziderate naționale și realități sociale, București, 2001. Dintre autorii care au elaborat lucrări de Drept Civil, Constituțional și Internațional relevante pentru tema de cercetare, amintim o serie de autori care au tratat dinamica sistemului legislativ național în context european, unde menționăm pe : Barbu B. Berceanu, Istoria constituțională a României în context internațional comentată juridic, București, 2003, Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Iași, 1995 ; Eleodor Focșeneanu, Istoria constituțională a României 1859-1991, București, 1998; Roxana Munteanu, Drept european. Evoluție. Instituții. Ordine juridică, București, 1996 ; Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană (Construcție-Instituții-Drept), București, 2005; Ioan Vida, Elemente de Teoria Generală a Statului și a Dreptului, București, 2006.
În ceea ce privește principalele curente și teorii ale integrării europene, printr-o analiză atentă a literaturii de specialitate, am subliniat că un prim curent europenist este reprezentat de Denis de Rougemont cu lucrarea sa „Vingt-huit siècles d' Europe”, apoi de Jean Baptiste Duroselle, care, pledează pentru o Europă unită, fondată pe moșteniri și patrimoniu cultural, ambele coborâtoare multiseculare până în Antichitatea timpurie. Autori precum Rene Girault, Hartmuth Kaeble sau Edgar Morin, focalizați pe proiectele economice comune ale unei „societăți civile europene” capabile să-și elaboreze propriul sistem de valori, percep evoluția Europei ca pe un șantier permanent, ca pe un demers al voinței de edificare a unei ordini europene capabilă să susțină o civilizație, o identitate și o conștiință europeană comună. Pledând pentru realizarea, extinderea unui echilibru european și dincolo de granițele Uniunii, generând teoretic un nou curent, cel al relațiilor intraeuropene, Robert Frank poziționează în câmpul relațiilor internaționale întregul istoric al construcției Uniunii. Curentul acesta interguvernamentalist este susținut de politologi ca Andre Liebich sau Victor-Yves Ghebali și de istorici precum George Henry Soutou, Pierre de Bois, Charles Zorgbibe.
În contextul luptei ideologice, sublinia Andrei Ivan în Perspective teoretice ale construcției europene, Cluj-Napoca, 2003, pp. 27-30, prin direcțiile promovate de Alan Milward și Andrew Moravscik, era vizată mai degrabă politica de apărare a intereselor naționale în interiorul Uniunii Europene. Aici se adaugă grupul de specialiști în istoria construcției europene grupați în jurul revistei Journal of European integration History, așa cum sunt: Gerard Bossuat, Michel Dumoulin, Marie-Terese Bitsch, Wilfried Loth, Alan S. Milward, Gilbert Trausch, Emundo Paolini, etc. Treptat, se contura astfel, în plan fenomenologic, Uniunea Europeană, unul dintre pașii cei mai importanți ai omenirii către o lume pe care Michael Sullivan, în lucrarea International Relation.Theories and Evidence, New Jersey, 1976, o dorea „mai unită, mai integrată.”
Edificarea Uniunii, privită din interiorul curentelor și paradigmelor sale teoretice (ne referim la cea interguvernamentală și apoi la cea supranațională) am putut arăta cum au condus la elaborarea unui set de teorii ale integrării, principale fiind considerate: funcționalismul / neo-funcționalismul, realismul / neo-realismul, neo-medievalismul și federalismul european. Astfel, se poate spune că, întreaga construcție a Uniunii Europene reprezintă practic rezultatul confruntării dintre actanții politici grupați în jurul acestor teorii, care, funcție de aderența specifică în noul sistem de drept comunitar, de opțiunile politico-economice și constituțional-juridice trebuiau să le aplice pornind de la această teorie a filosofiei politice. Funcționalismul și neo-funcționalismul, inițial, așa cum a fost definit de David Mitrany în lucrarea A Working Peace System (1943) – Un sistem de pace funcțional, propunea un nou tip de abordare în sfera relațiilor internaționale, descriind totodată avantajele și limitele federalismului european, considerat drept o potențială soluție de atenuare a conflictelor provocate de competiția unităților politice. Realismul și neo-realismul, apărute pe filonul de gândire din Leviathan (1651), opera lui Thomas Hobbes, sunt teorii cu privire la starea naturală a rivalității dintre oameni. Ele împart conceptul de „balanță a puterii” introdus în teoria relațiilor internaționale de Keneth Waltz în lucrarea Theory of International Politics (1979), unde apărând poziții etatiste, acesta afirma cu putere că statul trebuie să rămână principalul subiect de drept internațional, să-și păstreze autoritatea. Motivul, preciza Waltz, ar fi fost acela că „nu există o autoritate superioră statelor care să le ordoneze afacerile și politicile internaționale.”
Neo-realismul introducea aici și conceptul de bipolaritate a puterii, în vreme ce opozantul său, neo-medievalismul (curent de opinie născut încă din 1977), reprezentat de principalul ei teoretician, Phillippe Schmitter, prin denumire sublinia paralelismul imaginii fărâmițării politico-statale din perioada medievală cu scena contemporană a procesului de integrare europeană. Teoria considera Uniunea alcătuită dintr-o rețea de actori politici: state, grupuri de interese politice naționale și mondiale, partide, instituții comunitare, toate aflate într-o competiție care favorizează și pe alți actori decât cei supranaționali.
Federalismul afirma că statul națiune este compromis nu doar în fața conflictelor generate de globalizare și argumenta că o Constituție Europeană și un Parlament European, sprijinite pe principiul subsidiarității, pot legitima setul de competențe necesare funcționării ei sistemice la nivel local, național, comunitar. Ca principali reprezentanți ai acestei teorii, ne reîntâlnim cu Denis de Rougemont, Henri Brugmans, Altiero Spineli și Joschka Fischer, ale căror idei se bucură de o mare audiență, câștigând „din ce în ce mai mulți susținători, statul federal european fiind puternic sprijinit atât în mediile politice naționale, cât și în cele comunitare.”
Am acordat atenție acestui domeniu în care răspunsul și poziția Ortodoxiei sunt exprimate de autori și lucrări precum: Ion Mitran, Politologia în fața secolului XXI, București, 1997 ; Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine politice, Iași, 1998 ; Gabriela Tănăsescu (coord.), Puterea politică. Abordări actuale, București, 2008; Miruna Tătaru-Cazaban (coord.), Teologie și Politică. De la Sfinții Părinți la Europa Unită, București, 2004; Gheorghe Teodorecu, Putere, autoritate și comunicare politică, București, 2000.
Deși, pentru o tratare științifică echilibrată l-am citat pe teologul Radu Preda în diferite aspecte analizate, nu pot merge pe calea trasată de poziția criticismului sever, disproporționat, care pare pavat cu bune intenții, dar care își transferă virulența analitică spre vârful ierarhiei eclesiale, aspect evident în aproape toate lucrările: Biserica în stat. O invitație la dezbatere, București, 1999; idem, Cultura dialogului. Pledoarii & exerciții, Cluj-Napoca, 2009; idem, „Minima Moralia. Pentru o funcție mediatoare a Bisericii”, în Semnele vremii. Lecturi social-teologice, Cluj-Napoca, 2008.
Nu mai surprinde pe nimeni că alți autori, spre exemplu M. Aubert, J. Boissonnat și M. Camdessus, în lucrarea lor, Notre foi dans ce siècle, sunt de părere că progresiva unificare a lumii constituie „o șansă extraordinară pentru creștinism, religie universală prin excelență”, iar posibilul triumf al unui umanism universal oferă o nouă șansă creștinismului prin asumarea până la capăt a rolului pe care i-l dictează Tradiția evanghelică. De aceea, am dorit ca pe parcursul acestui demers cognitiv, prin parcurgerea unei bibliografii pe măsura temei de cercetare, să-i reliefăm dimensiunea profund misionară, deoarece conform principiului subsidiarității – care ne reprezintă în plan teoretic formula juridico-politică, prin care sfera socială este definită ca spațiu al solidarității și, în același timp al libertății – rămâne singura capabilă să facă aprehensibilă puterea politică drept o relație esențialmente umană, capabilă sa implice responsabilitatea creștină.
I.2 Scopul lucrării de cercetare
Deși clasică, expresia „chestiune religioasă” nu este și cea mai pertinentă, căci ceea ce se desemnează sub această denumire ,politicienii de altădată sau istoricii de azi nu tratează decât unul dintre aspectele ei, cel mai puțin religios : relațiile dintre autoritatea publică și instituțiile confesionale, dintre state și Biserici. Această ultimă problemă privește dreptul și politica, însă în foarte mică măsură religiosul propriu-zis.
O astfel de abordare neglijează tocmai ceea ce este specific religios, și anume credința, cu toate consecințele ei asupra existenței și comportamentului celor credincioși. Înțeleasă ca problemă a relațiilor dintre stat și Biserici, „chestiunea religioasă“ constituie doar un aspect al unei probleme mai vaste, al relațiilor dintre fenomenul religios, sub toate formele lui, și societatea luată în ansamblu, iar nu numai în expresia ei politică. Astfel privită, ea implică în egală măsură indivizii și puterile, sfera privată și cea publică și, în același timp, ne face să ne întrebăm cum se delimitează domeniile ce le revin. Principala miză este nici mai mult nici mai puțin decât revendicarea de către Biserică a dreptului de a impregna spiritual orice existență individuală sau socială și de a fi prezentă în spațiul public. În sens contrar, tendința societății și a individului de a se sustrage tutelei exercitate de religie, într-un cuvânt, fondul diferendului nu este altul decât secularizarea societății, fie ea civilă sau politică.
De aceea și interesul pentru raportul Biserică-Stat, adică pentru o temă complexă, este încă o dovadă a supraviețuirii lui homo religiosus în ciuda prognozelor de la mijlocul secolului trecut. Subiect de discuție pentru istorici, economiști, juriști și cercetătorii dreptului internațional, Uniunea Europeană ca formă inedită a comunității politico-sociale, reprezintă un model de guvernare supranațional și concomitent, „o construcție fragilă în curs de formare cu un sens ambiguu al identității” aspect care are implicații la nivelul decizional și funcțional al principalelor ei instituții.
Obiectivul principal al acestui demers științific îl constituie investigarea variatelor forme și dimensiuni ale relației Bisericii cu statul în Uniunea Europeană (culturale, politice, economico-financiare, juridice, educaționale, managementul asistenței medicale și sociale).
Al doilea obiectiv, deși omogen în esență, l-am apropiat de un model relativ scolastic, urmărind un grad sporit de aprehensivitate. Din acest motiv l-am împărțit, în linii generale, pe trei nivele de lucru, fiecare delimitând obiective cu caracter pragmatic:
1. La nivel cognitiv, am urmărit recuperarea și sintetizarea analizelor întreprinse asupra societății umane și asupra istoricului relațiilor dintre Biserică și stat în Uniunea Europeană, de către diverși cercetători, români și străini, în scopul furnizării unui material de studiu pentru mediile universitare, sau pentru oricine este interesat de o opinie nouă asupra acestei teme.
2. La nivel operațional, am căutat alcătuirea unui model de analiză, aplicabil oricărei transpuneri a cercetării moderne (reunind investigația documentară, cercetarea etimologico-hermeneutică, analiza comparativă) care au menirea de a stabili acele coordonate care compun o paradigmă funcțională în aprofundarea cercetării unui fenomen sau stări social-religioase care apare la nivelul social-politic al structurilor statale și al Uniunii Europene, iar din perspectiva eclesială poate sta la baza procesului de elaborare a unei strategii misionare creștine adecvate;
3. La nivel didactic, am urmărit facilitarea muncii Profesorului și a studentului, prin oferirea unui suport scris pentru activitățile de seminar.
Din punct de vedere spiritual, componenta misionară cu ajutorul căreia am deschis o cale de acces aflată în menirea, în șansa omului de a personaliza și sfinți întregul Univers, ca să înainteze cu el spre o tot mai deplină comuniune cu Dumnezeu în Treime, poate defini și face accesibile elemente și resorturi de natură social-istorică și teologică care își pun amprenta pe caracteristicile contemporane ale relațiilor dintre Stat și culte, în general. Ne-am propus de aceea, la sfatul Coordonatorului științific, să realizăm comparații, analize și clasificări din perspectivă legislativă, iar prin exemplele aduse să argumentăm starea reală, actualizată, a relațiilor Biserică-stat la nivel național și continental. Pentru o imagine cât mai obiectivă am prezentat și particularitățile constituționale ale Statelor membre, printre care și România, cu date de referință din propriul istoric al Legii fundamentale, completată și cu analiza sistemului normativ-legislativ funcțional referitor la cultele religioase.
Prin aceste abordări analitice, lucrarea încearcă să conexeze, într-o prezentare sincronică, relațiile specifice cele două paliere : Biserică-stat național / Biserică-Uniunea Europeană), pentru că evoluția relațiilor Bisericii cu statul, le reunește în istoria văzută sub chipul unei curgeri temporale spre orizontul mântuirii. Pentru o imagine cât mai amplă și concomitent profundă, am ilustrat și proiectat în prim-plan personalități de diferite ranguri și paliere sociale, cu opere de referință, participanți la evenimente ale istoriei eclesiale, la diverse stări conflictuale sau la Tratate, înțelegeri politico-economice, politico-eclesiale ale statelor europene..
Paradoxal, în vreme ce în viața de zi cu zi credincioșii subliniază importanța și menirea Bisericii pornind de la tradiția istorică a idealurilor democratice, factorii decizionali din Uniunea Europeană încep să înțelegă că nu pot trece cu vederea rolul pe care Biserica îl are în societate, ci trebuie să o includă în acest edificiu în care statele formează o comunitate de entități politice egale între ele, capabile să colaboreze solidar, având ca temei credința. În amplul construct european, solidaritatea umană este valoarea socială supremă, iar statele trebuie să se bucure în plan politic de libertate și egalitate în drepturi. Trecerea la democrație autentică, prin abolirea sistemului de coerciție politică și planificare centralizată de tip socialist, nu produce în mod necesar dezvoltarea spontană, a unor noi structuri instituționale care să contribuie la renașterea progresului economic și spiritual. Toate transformările necesare apariției fundamentelor economiei de piață nu pot fi realizate în afara proceselor politice sau spirituale de decizie. Orice comunitate de ordin politic se ordonează practic, pe baze etice, unui principiu de justiție, de dreptate, care poate argumenta apartenența la un anume macro-grup social. Calitatea statutară de membru conferă în plus acea egalitate și recunoaștere în sânul formațiunii politice, pe fondul unor caracteristici comune. Dar, toate acestea, ca raporturi dintre indivizi și întreg, trebuie subordonate înțelesului acelui concept care le subsumează cel mai bine : acela al binelui comun, care are o genetică eminamente creștină și eclesială.
Am accentuat, prezentând noua realitate europeană, sprijinul acordat prin instituțiile și forul ei legislativ în problemele inerente ale păstrării și afirmării identității, precum și cadrul democratic în care sunt generate o serie de deschideri spre posibile direcții misionare. Biserica Ortodoxă Română, pentru a anticipa teoretic și a preveni, în limitele tratatelor în care România este parte semnatară, efectele negative ale postmodernismului, consideră că scopul ei nu a fost și nu este să rămână deoparte de ceea ce presupune viața comunității sale, deoarece implicarea în viața comunității face parte din misiunea ei dintotdeauna. Ortodoxia a încercat să răspundă, în mod adecvat, conform statutului său, la toate problemele și frământările lumii, dar răspunsurile date pot depăși printr-o conștiință profetică o abordare strict istoristă încadrată într-un sistem socio-politic oarecare. Angajamentul socio-politic al Ortodoxiei nu poate fi întreprins decât respectându-se criteriul fidelității propriei sale identități spirituale.Tradiția Ortodoxiei nu poate justifica pasivitatea în fața problemelor istoriei de astăzi, dar nici nu va abdica în fața nici unui sistem socio-politic.
Cu alte cuvinte, scopul acestei lucrări este și acela de a explicita rolul misiunii în noul context creat de Uniunea Europeană, faptul că Biserica, prin relațiile generate și dezvoltate, prin activarea coordonatelor sale misionare apostolice dar și din pespectiva celor contemporane, dorește să se facă înțeleasă, apreciată ca partener într-un dialog, caracterizat de deschidere, sinceritate, echilibru și respect reciproc.
I.3 Prezentarea cadrului general al lucrării
Urmărind atingerea obiectivelor propuse, am structurat lucrarea în etapele de cercetare pe care le prezint într-un Cuprins format dintr-o Introducere de tip sintetic, pe domeniul căreia am prezentat coordonatele stiințifice generale ale lucrării, locul de naștere al interogațiilor, care vor aduce la lumină răspunsuri și aspecte esențiale, respectiv „firul roșu” al evoluției problemelor aprofundate în fiecare dintre cele patru capitole majore. Între acestea, am poziționat, pentru fiecare, subcapitolele necesare, ca „punți” argumentative necesare oricărui demers care reclamă un grad sporit de coeziune și echilibru, luând în considerare complexitatea ei istorică, juridică, morală, antropologică și teologică.
Am conceput discursul științific al Capitolului I pornind de la prezentarea extinsă a Stadiului cercetărilor, aspect prin medierea căruia am ilustrat nu doar importanța ideii de unitate europeană, temă care s-a aflat în atenția multor cercetători din timpuri mai vechi sau mai noi cât mai ales curentele integrării ș mai ales actualitatea temei de cercetare. Această opțiune pentru structura lucrării mi-a favorizat dezvoltarea logică a obiectivelor cercetării, pentru ca din incipit să-i pot prezenta: scopul, metodologia și relevanța.
În Capitolul II, intitulat UNIUNEA EUROPEANĂ – O NOUĂ REALITATE POLITICĂ, am prezentat complexa situație politico-istorică la nivel continental, care avea sa culmineze cu instituirea Uniunii Europene. Și pentru că istoria lumii începe de la un cuvânt, am considerat subcapitolul (II.1) locul potrivit pentru precizarea etimologiei termenului pe care am deschis direcțiile de cercetare, respectiv cuvântul, denumirea de „Europa”. După dobândirea și certificarea argumentată a identității, am putut urmări, în cadrul generos al civilizației și culturii, evoluția lui polisemantică de la stadiul de nominativ homeric legendar, la cel geografic sau istoric, până la forma lui superioară – prin care, încă din secolele X-XI, reușea timid să redea cel mai important deziderat: topos-ul idealurilor civilizaționale comune. Se marca astfel momentul anticipat de elitele spiritualității continentale, în care, noul construct politic împlinea idealurile mai multor generații: realizarea unei Uniuni a Statelor Europei.
Datorită întrebărilor care suscitau interes și așteptau un răspuns prioritar, în subcapitolul (II.2) am orientat cercetarea tocmai spre cadrul general al nașterii ideii de unitate europeană, făcând o prezentare succintă a „Părinților” Uniunii Europene, pentru a putea contura apoi reperele funcționale ale instituției Uniunii ca nouă realitate politică. Din acest motiv, în subcapitolele următoare, am focalizat cercetarea asupra aspectelor care conferă Uniunii Europene identitate și individualitate în dreptul internațional, astfel: II.2.1 Identitatea europeană; Principalele curente și teorii ale integrării europene; II.2.2 Obiectivele și valorile fundamentale ale Uniunii Europene; II.2.3 Componenta simbolică oficială.
Subcapitolul următor (II.3) reprezintă o sinteză a instrumentelor politice prin care Uniunea Europeană s-a fondat și prin care a evoluat pe plan internațional, ne referim la tratate – acele acorduri cu forță juridică obligatorie între statele membre ale Uniunii Europene prin care se stabilesc obiectivele, regulile de funcționare instituțională, cât și procedurile de luare a deciziilor.
Ne referim deci la Tratatele de la: Paris, Roma, Lisabona, Nisa, Amsterdam, Maastricht, Luxemburg, văzute ca etape evolutive, aspect care implicit, din perspectiva juridică, direcționează cercetarea spre subcapitolul următor, (II.4) – Principiile fundamentale de organizare și funcționare ale Uniunii, continuat în subcapitolul (II.5) – Sistemul instituțional al Uniunii Europene. Numărul și natura competențelor, în care am prezentat arhitectura funcțional – instituțională a Uniunii, sprijinită pe funcțiunile principalelor ei instituții: Consiliul European (II.5.1), Consiliul Uniunii Europene (II.5.2), Comisia Europeană (II.5.3), Parlamentul European (II.5.4), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (II.5.5), Curtea Europeană de Conturi (II.5.6), Banca Centrală Europeană (II.5.7)
În Capitolul III, cu titlul: SPAȚIUL EUROPEAN CA REALITATE ECLESIALĂ. LOCUL ȘI ROLUL BISERICII ÎN NOUA EUROPĂ, urmând crugul istoriei, analizez și prezint în primul subcapitol (III.1) locul și rolul Bisericii în construirea „Noii Europe”. Studiile juridice, care au urmat celor teologice, mi-au deschis posibilitatea unei priviri obiective asupra temeiurilor legale pe care s-au formulat principiile fundamentale de funcționare ale Uniunii. Prin aceasta, am posibilitatea de a prezenta cu argumente consistente atât Legile fundamentale cât și pe cele care, din câmpul lor comun european de referință, se sprijină pe reglementările care se elaborează la nivel de stat cu privire la fondul moralității și respectării ordinii publice, cu incidență în viața religioasă și social-comunitară a cultelor.
Apoi, în subcapitolele următoare am realizat câte un studiu comparativ, astfel:
în subcapitolul (III.1.1) analizez Legile fundamentale ale unor state din Uniunea Europeană (Olanda, Suedia, Danemarca, Spania, Franța, Italia, Belgia, Grecia), urmat de subcapitolul (III.1.2), pentru Constituția României. Dezvoltând aria de cercetare a relațiilor Bisericii cu Statul,
în subcapitolul (III.2) am conturat Principalele modele ale relației Biserică-stat în cadrul Uniunii Europene. Importanța specificului local în stabilirea acestor modele relaționale. Problematica acestei ordonări speciale s-a bazat pe opinia unor specialiști la nivel european, precum Gerhard Robbers, care clasifică în studiile lor, existența în cadrul relațiilor statului cu Biserica și cultele, trei modele cu rol taxonomic și de ce nu, chiar axiologic. De aceea, prezentarea acestor modele de relaționare a Bisericii cu statul am sintetizat-o teoretic și am exemplificat-o riguros în subcapitolele dedicate: (III.2.1) Modelul de cooperare (ex.: România, Grecia); (III.2.2) Modelul de relativă neutralitate (ex.: Germania, Belgia); (III.2.3) Modelul de separație pe cale constituțională (ex.: Franța, Olanda), clasificarea find urmată, într-o logică deterministă, de consecințele lor funcționale la nivelul statului.
De aceea, am documentat cu maximă atenție o analiză comparativă în subcapitolul (III.3), intitulat Sprijinul structurilor Uniunii Europene, rolul statului în finațarea cultelor pentru susținerea activității misionare, unde prezint, cu exemple extrase din constituții ale statelor europene, din formulări și poziționări diferite față de culte. Domeniile de aplicabilitate legislativă pe care le prezint sunt realizate prin analiza textelor Legilor constituționale din trei state europene (Germania, Belgia și Spania); acestea, datorită importanței lor în relația Bisericilor cu statele din care fac parte, le-am ordonat astfel:
(III.3.1) Statutul juridic al cultelor,
(III.3.2), Finanțarea și sprijinirea de către stat a activității cultelor. Rolul asistenței religioase în instituțiile publice,
(III.3.3) Biserica și activitatea educativă: ora de religie în țările Uniunii, formulată ca o analiză comparativă între o serie de state europene. Am prezentat aici și Protocolul încheiat la 30 mai 2014 între Guvernul României și Patriarhia Română cu privire la predarea disciplinei religiei și organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universitar.
(III.3.4) Misiunea și opera socială filantropică a Bisericii, exemplificată și cu temeiul legal rezultat din semnarea Protocolului de cooperare, încheiat la 24 iulie 2008, între Guvernul României și Patriarhia Română privind „Parteneriatul Asistență Medicală și Spirituală”, precum și în Protocolul de cooperare, încheiat la 2 octombrie 2007, între Guvernul României și Patriarhia Română în domeniul incluziunii sociale.
Capitolul IV, asigură continuitatea discursivă a temei de cercetare, pentru că în cadrul său analizez DIRECȚIILE ȘI STRATEGIILE UNUI PROIECT MISIONAR ÎN ROMÂNIA CA MEMBRĂ A UNIUNII EUROPENE, pornind de la subcapitolul (IV.1) Statutul Bisericii Ortodoxe Române în Europa contemporană, ca organ emitent, alături de legislativul românesc, a ceea ce se poartă numele de Legea Cultelor din România, pe care o prezentăm în context european, analizând-o și din perspectiva misiologiei creștine în subcapitolul (IV.2), Asigurarea bazei legislative a activității misionare ne permite să propunem câteva repere care să vizeze Reconstrucția modelului românesc al relației Biserică-stat, pe care o analizez în subcapitolul (IV.3). Pentru dezvoltarea ariei de referință, am dezvoltat câteva repere pentru o lucrare pastorală care condensează proiectiv două direcții de angajament misionar, pe care le-am considerat de maximă actualitate și stringență: Dezvoltarea dialogului dintre instituțiile Uniunii Europene, Biserică și culte (IV.4) și Reafirmarea identității creștine și educația misionară a laicatului (IV.5), ambele fundamentate pe o abordare creștină ortodoxă și o atitudine europeană implicită.
Lucrarea se încheie cu necesarele CONCLUZII, urmate de o BIBLIOGRAFIE de specialitate, ordonată după criterii științifice. Imaginile, graficele, hărțile și materialul documentar intuitiv cu privire la evoluția etapelor de aderare a statelor la Uniunea Europeană, le-am grupat în ANEXĂ, sigla utilizată fiind: (vezi A, Fig.*)
I.4 Metodologia de cercetare
În principal, analiza conținutului și a conceptelor religioase sau sociologice se sprijină pe metode științifice conexe. În descifrarea mecanismelor cu care se operează în interiorul relațiilor Biserică-stat, atât la nivelul structurilor naționale cât și cele ale Uniunii Europene, am folosit ca metode de cercetare:
Investigația de tip documentar-istoric, prin procedurile căreia am realizat o incursiune cognitivă amplă în istoricul social, economic, constituțional și juridic, în intervalul cronologic al secolelor XVII-XXI, atât la nivelul statelor Uniunii Europene cât și la cel al României, cu scopul identificării în corpul juridic al Legilor fundamentalea acelor articole și alineate cu prevederi speciale, dedicate acordării sau chiar îngrădirii libertății religioase, legalității organizării cultelor într-o anumită perioadă. De aici apare necesitatea unei interogații de natură morală asupra politicului, deoarece deși creștinii „nu mai sunt sub lege, ci sub har” (Romani 6,14), deci există limite morale reale puse acțiunilor” ordonatoare ale evoluției acestora în decursul întregii lor vieți. Gândirea politică în general, dar mai ales gândirea politică definită drept creștină, trebuie să-și desfășoare activitatea între doi poli diametrali opuși : indicativul politic și imperativul filosofico-moral creștin, pentru că doar omul se poate smulge din această întrecere spațiu-timp pentru a privi în afară, într-o realitate spirituală „ce depășește în egală măsură și spațiul și timpul.” Aceasta deoarece orice comunitate de ordin politic se ordonează practic pe baze etice, pe temeiul unui principiu de justiție, de dreptate, care poate argumenta documentar apartenența la un anume grup social sau religios. Calitatea statutară de membru conferă și acea egalitate și recunoaștere în sânul formațiunii, pe fondul unor caracteristici comune. Mai mult, toate acestea, ca raporturi dintre indivizi și întreg, trebuie subordonate înțelesului acelui concept care le subsumează cel mai bine : acela al binelui comun, care are o genetică eminamente creștină, investigabilă istoric.
Cercetarea etimologică și hermeneutică, de asemenea, joacă un rol important în analiza semiotică a unor termeni de specialitate, întâlniți în cuprinsul lucrării de cercetare, pentru evitarea unor confuzii sau a unor perspective analitice încă tributare unui mod de gândire retrograd. În principal, analiza conținutului și a conceptelor religioase sau economico-sociologice este metoda de bază, dar ea se sprijină și pe alte metode științifice conexe. În descifrarea mecanismelor de principiu cu care se operează în interiorul relațiilor Biserică-societate (stat) am folosit introspecțiile filosofico-hermeneutice inerente, iar pentru analiza mutațiilor de paradigmă produse în palierul existențial, am apelat la analiza structurală de tip sociologic, combinată cu sublinirea unor secvențe axate pe o analiză socio-culturală dominantă, precizată conceptual și terminologic. Argumentația a căutat, pe cât posibil, să cuprindă prin acest tip de analiză o arie cât mai vastă a ethos-ului spiritualității umane care, între cei doi poli conexează relațional.
Analiza comparativă, am folosit-o cel mai mult, mai ales atunci când am considerat potrivită și necesară evidențierea paralelismului sau congruenței celor trei mari ramuri ale creștinismului, fără a neglija permanenta raportare la învățătura Mântuitorului și a Sfinților Părinți ai Bisericii, la Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și normele Teologiei fundamentale. Pentru aceasta am selectat statele membre reprezentative pentru studierea obiectivelor în parametrii analitici propuși, și mă refer aici în primul rând la clasificarea celor trei modele ale relației Biserică-stat, sau, dintr-o perspectivă integratoare, pentru alcătuirea unui tablou veridic general al situației religioase în interiorul constructului european.
Rezultatul evident al metodologiei aplicate se evidențiază acum prin faptul că mi-a permis să pot condensa ideatic acest excepțional efort continental într-un principiu de bază al Uniunii Europene : țelul binelui comun. El a fost definit ca bine personal al unei pluralități de indivizi, fiind logistic urmărit prin mijloace comune și susținut printr-un angajament reciproc de a participa la viața și lucrarea acestei comunități europene ; în cadrul ei, pe principii de egalitate, indivizii relaționeză și sunt integrați, recunoscuți cu titlul de membri, calitate prin care Uniunea Europeană devine forma instituționalizată a vieții lor comune. Binele comun traduce astfel ideea de spațiu public în spațiu de manifestare a solidarității și permite actualizarea unei legături sociale care nu mai este doar naturală ci una care se reflectă atât etic, spiritual, religios, politic și economic. Pe de altă parte, faptul că deliberarea publică, dialogul reprezintă mijlocul principal al aproximării binelui comun, dovedește că acesta nu este un dar evident, ci se cuvine căutat și că nu este niciodată oferit din exteriorul comunității politice, detaliu care, pentru aprofundare, implică diferite contexte analitice comparative. În cest caz, responsabilitatea urmăririi binelui comun democratic nu revine exclusiv statului, ci societății în ansamblul, implicit instituției Bisericii.
I.5 Observații preliminare privind relevanța lucrării de cercetare în contextul actual al apologeticii misionare a Bisericii Ortodoxe Române
Caracterul științific original al lucrării de cercetare constă în stabilirea unor criterii de analiză prin care se poate alcătui un model de abordare specific Misiologiei Ortodoxe. Am evidențiat astfel acele demersuri științifice care mi-au deschis calea spre miezul unei cercetări minuțioase, anume spre evidențierea și explicarea a ceea ce am surprins la nivelul societății contemporane: inserția unui nou model funcțional al raportului dintre Biserică și stat, fundamentat pe o legislație coerentă la nivel național, internațional și cel al Uniunii Europene.
Dacă la începutul secolului trecut, mai mulți gânditori anunțau fie „un nou Ev Mediu” (Berdiaev), în care „restaurația ordinii va fi integral creștină sau nu va fi” – previziunea lui Jacques Maritain, sau mai cunoscuta rostire: „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc” – după Malraux, ca să rămânem numai în preajma celor mai vehiculate, în prezent numitorul lor comun este generat de necesitatea întoarcerii omului la Dumnezeu, la veșnicia prezentului continuu dăruit omenirii și fără de care viitorul acesteia poate deveni nu doar anost, ci mai ales, nesigur. Oricare ar fi răspunsul pertinent la această întrebare, ea se înscrie cu drepturi depline în orice reflecție asupra stării actuale a relației dintre religie și societate, dintre stat și Biserică.
Din perspectiva gândirii creștine misionare, o dorită schimbare poate deveni posibilă doar prin conștientizarea și declanșarea unui efort de reorientare teocentrică a ființei umane, pentru că aproape toate „credințele oamenilor de azi au fost adânc impregnate de conceptul de evoluție… În loc de a căuta să descopere capătul sau ținta lumii, a mersului lumii ca întreg, ori să discearnă cauza ultimă sau temeiul tuturor celor existente – sarcina fundamentală a științei și filosofiei anterioare – oamenii au ajuns să cerceteze doar ceea ce este procesul evolutiv și numai ce produce el în părțile sale.”
Nivelul științific de abordare reprezintă, prin selecția unei Bibliografii de actualitate, nu doar o dorită subscriere în rândul celor ce s-au aplecat asupra acestui subiect, direct sau tangențial, ci mai ales pleacă de la necesitatea scrierii unei noi pagini apologetice întru efortul misionar al Teologiei Ortodoxe de a-și păstra frumusețea și bogăția spirituală nealterate, așa după cum le-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos Apostolilor. Prin modesta contribuție adusă la resursele didactice ale disciplinei de specialitate, lucrarea își propune să inspire un temei teoretic al concretizării unor direcții de acțiune pastorală și misionară în relația Bisericii cu Uniunea Europeană. Am redat, printr-o analiză pe care am dorit-o cât mai obiectivă, situația reală a raporturilor Bisericii cu statul în România, punând-o în lumină prin comparații cu legislația specifică statelor membre ale Uniunii Europene, tocmai pentru a asigura direcției de cercetare o imagine corectă din perspectiva juridică, dar și a spiritualității creștine. Biserica poate și trebuie să facă evanghelizare și misiune, ca un răspuns firesc, aflat în deplină sincronie cu evoluția Uniunii Europene deoarece Europa a civilizat în tiparul social, cultural și religios întreaga lume. Dimensiunea socială a Bisericii subliniază tocmai faptul că ea nu este o realitate statică, ci reprezintă o mișcare, constituindu-se peste veacuri ca instituție paradoxală: conservator-tradiționalistă și, concomitent, animată de o dinamică transfiguratoare. Părintele Stăniloae, referindu-se la realitatea unei dinamici a Bisericii, ne spune că ea „se bazează înainte de toate pe legătura evidentă a credincioșilor din Biserică cu lumea în general. Oamenii Bisericii tinzând spre plinătatea lor veșnică în Dumnezeu, știu că ei nu vor obține această plinătate, așteptând cu o speranță pasivă sfârșitul vieții pământești. Ei știu că pentru a obține această plinătate, trebuie să se miște spre desăvârșirea lor spirituală, iar aceasta implică îmbunătățirea relațiilor lor cu ceilalți oameni, indiferent dacă aceea aparțin sau nu Bisericii”.
Nu considerăm răspunsul ca definitiv în elucidarea complexelor interferențe între Biserică și stat la nivelul edificiului european, ci doar ne exprimăm credința că undeva, cândva, pornind de la rezultatele acestui studiu, să contribuim la dezvoltarea unui domeniu dedicat, de cercetare complexă a acestor raporturi care să genereze măsuri misionare la nivelul statului român și al Comisiei Europene. Dincolo de analizele capabile să surprindă mutațiile la nivel conceptual și relațional, lucrarea își pune în lumină importanța și prin multitudinea elementelor pozitivante ale discursului teologic, deoarece subscriu cu paginile acestei lucrări de cercetare la efortul Ortodoxiei de a-și conserva Ființa, Mărturia și Tradiția sa apostolică.
Capitolul II
UNIUNEA EUROPEANĂ – O NOUĂ REALITATE POLITICĂ
Dovezi incontestabile subliniază că, din perspectiva istorică și ontogenetică, o mare parte a europenilor au o origine comună, fapt care a asigurat o relativă unitate antropologică și unele elemente comune în complexitatea mentalităților, generând extinse afinități de comunicare interculturală și interlingvistică în care grupurile sociale au fost antrenate în desfășurarea lor cronologică. Lumea europeană se mai remarcă la nivel individual și printr-o latură psihologică definitorie, determinată de conștiința apartenenței la aceeași moștenire spirituală, pe aceleași coordonate civilizaționale de bază. Se poate afirma că tot ceea ce unește, în primul rând, etniile europene sunt componentele acestei laturi psihologice, manifestate atât la nivelul comunităților, cât și la cel al indivizilor.
În contemporaneitate, dincolo de prezența unui model etic, democrația ca stare de fapt poate fi pusă și în legătură cu modul în care a fost și este înțeles imperativul integrării europene, între modalitatea integrării și cea a relației Biserică – stat existând în actualitate o legătură mult mai strânsă decât se poate bănui. Încă de prin anii ’50, Lester Pearson, menționa că oamenii au intrat „într-o epocă în care diferitele civilizații vor trebui să învețe să trăiască alături una de alta, în stare pașnică, învățând una de la alta, fiecare studiind istoria, idealurile, cultura celeilalte, îmbogățindu-și reciproc viețile”. Acestea sunt și motivele pentru care astăzi, „se poate spune că Uniunea Europeană este cea mai importantă operă politică a secolului al XX-lea. Argumentele sunt destul de numeroase, dar esențial a fost și rămâne efortul fără precedent de sintetizare și rafinare a unei moșteniri genetice politice, economice și culturale, produse și dezvoltate în spațiul european”. Elină în adâncime, latină în expansiune și creștină în înălțime, expresie a aspirației și a depășirii, Europa nu poate lăsa pe nimeni indiferent, deși „este dificil să gândești Europa, de când există Europa”, după cum constata Edgar Morin, în primul rând din cauza dificultăților de a imagina unicul în interiorul multiplului și a multiplului în interiorul complexului: „unitas multiplex”. „Europa nu are unitate decât în și prin multiplicitatea sa, ea fiind un complexus care adună, fără să confunde, cele mai mari diversități fără a le amesteca sau asocia contrariile în mod inseparabil”, de la istoria politică și economică la cea religioasă, socială și culturală. Întrepătrunderea acestora s-a făcut „într-un mod deopotrivă neconflictual și solidar”; altfel, noțiunea de Europa poate deveni incertă și apare ca „născută din haos, cu granițe vagi, cu geometrie variabilă, supusă alunecărilor, rupturilor, metamorfozelor”. Dincolo de toate împărțirile și dincolo de insistențele asupra divizărilor, tensiunilor și conflictelor, continentul european a constituit o comunitate de civilizație, cu elemente comune de credință, tradiție, organizare politică și cultură. „Moise, Socrate, Luther, Platon și Kant, Shakespeare și Calderon, Voltaire și Kierkegaard, Michelangelo și Mozart, Chopin și Bartok, catedralele și palatele, fântânile și statuile din piețele orașelor noastre țes o fraternitate care străbate distanțele și granițele și trezesc, în fiecare dintre noi, o imagine familiară. Fiecare dintre noi se simte la el acasă în Irlanda, la gurile Dunării, din Groenlanda și până în insulele Mediteranei […] Fiind multinațională, Europa este multicoloră”. Atunci când identifica în plan civilizațional „patru grupuri europene” care au legături între ele prin raportarea la mările înconjurătoare, Fernand Braudel susținea cu fermitate că, înainte de toate, „Europa înseamnă diversitate”.
Dintr-o altă perspectivă analitică, se identifică și alte elemente de unitate: de la arta rupestră specifică întregii Europe încă de acum 30.000 de ani, de la pietrele ridicate și marile poeme fondatoare – cele ale elenilor, ale germanilor sau ale celților – nu există nici măcar o singură creație colectivă care, trăită fiind de unul dintre popoarele fostului spațiu carolingian, să nu fi fost trăită la fel de toți ceilalți. Orice mare mișcare născută într-una din țările Europei și-a găsit imediat echivalentul la popoarele înrudite și nicăieri altundeva. Prin aceasta se măsoară o comunitate de cultură și de tradiție care nu poate fi dezmințită de conflictele interetnice. În secolul al XX-lea, aspirațiile comune, necesitatea de adaptare și instrumentalizare eficientă a noilor mentalități economice globaliste, cu largi implicații asupra întregii vieți sociale, au generat formarea la nivel european a unei noi forme de societate. Aceste momente hotărâtoare ale civilizației europene, prin anticiparea consecințelor lor imediate sau pe termen mai lung, au determinat, prin decentrarea produsă în structura imaginalului, mutații profunde, până la nivelul mentalității europenilor, care au fost puși în fața unei duble opțiuni: fie de a conserva sistemul de valori al unei epoci care dădea semne de oboseală, fie de a prefera noua paradigmă care deja lăsa să se întrevadă un orizont politic deschis spre stabilitate, prosperitate, progres și pace.
Istoricitatea și complexitatea acestui impresionant proiect impune cu necesitate o anumită atitudine analitică. Altfel formulat, nu mai putem judeca istoria civilizației, culturii, religiei și chiar a societății civile doar încadrându-le în anumite perioade temporale, fie încercuindu-le în categorii istoriciste rigide, pentru a le putea utiliza apoi, conjunctural, drept miez teoretic al unei finalități de extracție politico-ideologică. Subiect de discuție pentru cercetătorii dreptului instituțional și reper important pentru studiile europene, în privința modului de realizare a proiectului european erau posibile două soluții antinomice: soluția federalistă (care propunea o integrare accelerată) și soluția naționalistă (care prefera mai degrabă cooperarea interguvernamentală decât integrarea), aceasta chiar dacă „prin adoptarea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa (Lisabona), acesta urma să aibă valoare de Constituție pentru cetățenii europeni”. De la această dihotomie, însuși procesul de integrare a statelor în Uniunea Europeană stătea sub semnul a două paradigme operaționale:
Paradigma interguvernamentală, care reunea în sine setul de teorii prin care Uniunea Europeană putea fi rezultatul unui acord (și aici nomenclatorul este variat: tranzacționalism, interguvernamentalism, consociaționalism) între statele membre, sau
Paradigma supranațională, care considera Uniunea Europeană drept o entitate politică puternic supranațională (care, în aceeași ordine de idei, ar fi putut purta numele de federalism, confederalism, funcționalism sau neofuncționalism).
Astăzi, dacă privim problematica integrării europene într-un context mai amplu,vom înțelege că, preocuparea de fond o constituie chiar Uniunea Europeană.Ca structură, aceasta se identifică prin re-uniunea, înglobarea unor diferențe cultural-civilizaționale ale popoarele și statelor care o compun,dar prin medierea unor principii fundamentale unificatoare. Utilitatea acestor principii este demonstrată tocmai de capabilitatea lor de a trasa, chiar la momentul oportun, liniile directoare majore pentru toate instituțiile Uniunii nou create. Foarte importante în realizarea Europei Unite au fost și rămân instituțiile comunitare, a căror activitate a avut rolul de a impulsiona și realiza un raport corespunzător între interesele continentale și cele naționale. Ca o notă caracteristică fundamentală, integrarea europeană cunoaște un proces specific atât a realizării suveranității statelor membre ale comunității europene, cât și a generării unității prin diversitate la nivelul acestei federații de state-națiuni. Este bine, în acest context, să înțelegem și să transmitem generațiilor următoare cum popoarele au învățat să trăiască împreună, să coexiste printr-o înțelegere și respect reciproc. Prietenia și respectul pentru celălalt vor putea fi construite numai prin renunțarea la atitudinile dominatoare sau de inferioritate în favoarea celor de egalitate. Pe acest temei se altoiește sentimentul solidarității fiecăruia cu toți ceilalți oameni, indiferent de locul unde trăiesc. Istoria modernă ne arată, prin exemple multiple că spiritualul trebuie să-și conserve reperele fără a ține cont de evoluțiile politice, sociale sau economice, întrucât numai „conștiința personală este o forță modelatoare în Univers”.
Uniunea Europeană este considerată a fi o construcție sui generis (care nu poate fi clasificată după criteriile existente, fiind nemaiîntâlnită până acum), situându-se între federație și confederație, ea fiind rezultatul unui proces de cooperare care a început propriu-zis în anul 1951. Din punct de vedere juridic, potrivit normelor legale, Uniunea Europeană nu reprezintă un subiect original de drept internațional deoarece nu are posibilitatea de a-și crea o ordine juridică proprie; din punct de vedere tehnic, Uniunea Europeană este doar un subiect derivat de drept internațional, iar competența sa democratică derivă din transferul drepturilor de suveranitate ale statelor membre. Așadar, este clar că așa-zisa suveranitate de organizare a ordinii juridice și a competențelor Uniunii este deținută de statele sale membre, calitate stipulată în Declarația Drepturilor Omului, votată de Adunarea Națională franceză, la 26 august 1789, care proclamă în Articolul 10: Oricine are dreptul la opinie, chiar religioasă, numai să nu tulbure ordinea publică stabilită prin lege prin manifestarea ei.
De la momentul fondării ei, intrarea în istorie a Uniunii Europeane s-a bazat pe statul de drept, ceea ce înseamnă că orice măsură luată derivă implicit din tratate, iar după ce trece prin procedurile democratice de aprobare din partea țărilor membre, beneficiază și de o latură explicită, de difuzare și pregătire a opiniei publice pentru înțelegerea conținutului și valorii acestei măsuri în cadrul legislativ național și comunitar. „Unul dintre paradoxurile construcției europene rezidă în faptul că, pe măsură ce prinde contur, acesta nu încetează să fie în căutarea unor delimitări, granițe, distincții”, deoarece, prin statutul ei de entitate economică, socială și politică a celor 28 de state membre, cu o populație de peste 500 milioane de locuitori (7,3% din populația lumii), este un organism internațional cu o importanță covârșitoare. (vezi A, Fig.1)
Uniunea Europeană este deschisă acelor state (vezi A, Fig.2) care, respectând principiile democratice: „principiul libertății, democrației, respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ale supremației legii” (Art 6 și 49 ale Tratatului Uniunii Europene de la Maastricht, 1992), și-au exprimat opțiunea / candidatura și dacă întrunesc condițiile de aderare. În această privință, se poartă negocieri în prezent cu Macedonia, Serbia, Ucraina și Turcia. (vezi A, Fig.3)
Din aceeași perspectivă politică, dar cu adânci semnificații morale, proiectată în orizontul mai multor generații, libertatea, democrația și pacea pe pământul Europei, își extrag și revendică sevele rodnice dintr-un vizionarism progresist desăvârșit. Fondatorii edificiului Uniunii Europene au crezut în aceste principii iar pentru materializarea lor au luptat cu devoțiune.Astfel le-au conferit valoarea și conturul grandios de astăzi – de la idei la proiecte – și de aici la realizările artizanilor unificării continentale, numiți astăzi „părinții” Uniunii Europene.
Referindu-se la diversitatea și convergența europenilor spre unitate, Jacques Le Goff afirma că „Europa însemnă o lungă răbdare”, mai ales atunci când evoca imaginea unei familii, pentru că „există un aer de asemănare între membrii unei familii în general, dar fiecare membru posedă, de asemenea, propria lui personalitate, o aparență fizică, dar mai ales un caracter, un comportament diferite.” Le Goff observa că „civilizația europeană comună” cuprinde atât elemente materiale cât și culturale împărtășite. O serie întreagă de cuvinte, multe dintre ele de origine latină, pot fi întâlnite în majoritatea limbilor europene, iar marile complexe artistice, precum arta romană, gotică sau barocă, se regăsesc pe întregul continent european. Însă, mai presus de toate, civilizația europeană are la bază un spirit comun, caracterizat printr-o manieră specifică de gândire și comportament, precum și prin conștiința apartenenței la creștinism, la o comunitate spirituală comună: „acesta este sentimentul pe care îl trăiesc europenii, îndeosebi cei cultivați, din cele mai vechi timpuri, că există o conștiință europeană.”
Așadar, exigențele noii misiuni în Europa apar extrem de complexe, astfel că doar încrederea în acțiunea și în puterea Duhului Sfânt pot să dea Bisericii curajul de a o înfrunta provocările postmodernismului. Este clar însă că opera de misiune poate fi dusă cu succes numai de o Biserică ”misionarizată”, adică hrănită cu revelația biblică și exegeza patristică, săracă și distantă față de orice formă de putere umană, umilă și compătimitoare cu săracii, cu marginalizații, unită întru iubire, pacificată și purtătoare de pace și de fraternitate într-o Europă divizată de rivalități, de ură naționalistă, de tensiuni seculare și tentată să se închidă într-o stare egoistă de bunăstare materială.
II.1 De la legenda oceanidei Europa la Uniunea Europeană
Moștenirea trecutului a definit și îmbogățit Europa, în unitatea și diversitatea sa. De aceea, poate fi formulată o întrebare legitimă: există o cultură, o civilizație europeană deasupra particularităților locale? Este neîndoios că discuția rămâne deschisă și se vor găsi destui partizani ai acestei idei, precum și contestatarii de rigoare.
Diversitatea culturală a Europei reprezintă bogăția și uneori slăbiciunea ei, dar se impune, în profunzime, ca instanță de apel la „un factor de legitimare a construcției europene”. Dintr-o amplă perspectivă geografică și istorică, Europa reprezintă o entitate geografică având frontiere încă neclare și instabile cu Asia și o denumire tratată ca noțiune istorică cu semnificații care au oscilat în timp. Termenul în sine are un caracter schimbător, prinzând contur treptat, abia după dispariția Imperiului Roman. În mod paradoxal, Europa își păstrează unitatea doar prin caracterul său multiplu. La nivel individual, interrelaționarea personală, implicit cea instituțională, după considerațiile pertinente ale unui specialist francez, Louis Cartou, deși pleacă din desfășurarea evenimentelor, ea se produce prin mijlocirea și nivelul de reactanță psihologică a liderilor, pentru că, subliniază autorul, dintotdeauna „complexitatea civilizației Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiției păgâne axată pe rațiunea umană și al celei creștine, fundamentată pe credință. Ca și spiritul uman, civilizația occidentală va fi constant solicitată de spirit și rațiune. Uneori, prin componenta referențială, una dintre sursele tradiției europene va domina : Evul Mediu va fi era credinței, Renașterea va dezvolta influența rațiunii. Alteori, credința și rațiunea se vor echilibra, în indivizi, ca și în societate”.
Specialiștii, atrași de frumusețea mitologiei elene, pentru termenul în sine, Europa au vehiculat, din punct de vedere etimologic, mai întâi originea homerică, anume epitetul Εὐρώπη [Eurṓpē] formulat prin alăturarea adjectivului eÙrÚj [eúrus] – ( larg ) de substantivul éy [ōps] – ( ochi, privire ), conferindu-i astfel sensul de „ceva care vede departe în zare.” O a doua ipoteză etimologică, datorată lui Ernest Klein și filologului italian Giovanni Semerano, este interesantă prin conexiunea termenilor, deoarece aceștia își găsesc rădăcinile lingvistice în substantivul semitic `eșreb, tradus ca apus, asfințit, apus de soare, sau înserare.
În mitologia elenă, numele continentului Europa aparține fiicei regelui fenician Agenor, Εὐρώπη fiind una dintre cele trei mii de oceanide (nimfe ale mării), așa după cum cum ne dă mărturie Qeogon…a (Theogonia) lui Hesiod, o nimfă care a fost răpită pentru frumusețea ei de Zeus, travestit în taur alb. Totuși, din perspectivă conceptuală, Homer (secolele IX-VIII î.Hr.) este cel care folosește primul termenul Europa într-un context strict nominativ geografic în Imnul lui Apollo din Delos, poem în care face referire (în versurile 225-266,*250), la țărmul vestic al Mării Egee. Și poetul Hesiod „l-a folosit la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. (…) pentru ca, trei scole mai târziu, să fie preluat de Herodot din Halycarnas în Istorii (I,178) lucrare unde apar menționate cele trei părți care, după cunoașterea vremii, compuneau uscatul: Asia, Libia și Europa”.
Astfel, din perspectiva nașterii ideii de Europa, Homer a dat grecilor unitatea conștiinței de neam și de cultură. Eschil, subliniind vastitatea și profunzimea cunoașterii intuitive homerice, afirma elogios că deasupra și mult mai importantă decât geografia sau etimologia ei nominativă stă perspectiva morală în care Homer își așază eroii, pentru că normele sale, trecând prin gândirea lui Socrate, Platon și Aristotel, au influențat decisiv gândirea etică europeană. Pentru eroii lui Homer, onoarea este mai prețioasă decât viața și mai puternică decât voința zeilor. Arătând convingerile la care au ajuns în acestă privință cercetătorii moderni, elenistul D.N. Pippidi precizează că „pământul Greciei a slujit din cele mai vechi timpuri ca loc de întâlnire a unor variate înrâuriri, putând fi socotit ca un „creuzet” în care s-au topit, amestecându-se, noroade și limbi, culturi materiale și datini religioase”.
Ca denumire geografică pentru lumea cunoscută, în secolul al VI-lea î.Hr. Europa este folosită de către Anaximandru (†574 îHr.) în lucrarea Despre natură. Numele EUROPA este menționat de către Herodot în Istorii, (IV.14) și de către primul istoric elen cunoscut, milesianul Hecatæus. Marele gânditor a alcătuit într-un studiu geografic intitulat Călătorie în jurul pământului și o mapă cu hărțile teritoriului, regiunilor și popoarelor cucerite de către Imperiul Ahemenid, unde apare menționat continentul european. Sofocle, Euripide și Aristofan amintesc de EUROPA în context politic limitat, sau doar sub aspect geografic, așa cum o face și Tucidide, atunci când vorbește de strâmtori și Marea Marmara. În Antichitatea romană, în ceea ce privește numele continentului, Plinius cel Bătrân consacra EUROPEI volumele III și IV ale Istoriei naturale, iar Ptolemeu îi trasa, ceva mai precis, harta. Marea literatură clasică latină abia dacă o amintește undeva în scrierile lui Cicero sau Vergiliu, iar Tacitus o menționează lapidar în „Istoriile” sale. O altă conotație terminologică a continentului este legată de numele celui de al patrulea satelit, după mărime, al planetei Jupiter, EUROPA, descoperit la 7 ianuarie 1610 de către Galileo Galilei (1564-1642) și botezat astfel de către astronomul german Simon Marius.
De-a lungul istoriei Europei, din cele mai îndepărtate timpuri, diversele culturi și civilizații au interacționat, au impus valorile lor altora, sau și-au asumat valorile altora folosind de la mijloace agresive până la cele mai pașnice modele de aculturație. Dacă la început Europa reprezenta un amalgam de civilizații și de populații diferite, de la cele mediteraneene la cele nordice, celtice, de la populațiile caucaziene la populațiile tracice, toate acestea având o multitudine de obiceiuri diferite, fapt pentru care se putea vorbi, de o Europă a civilizațiilor, după primul Sinod ecumenic, Imperiul Roman a favorizat, în mod paradoxal, în ciuda persecuțiilor anterioare împotriva Creștinismului, tocmai nașterea unei civilizații creștine a Europei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, dar, așa cum subliniază Horațiu, grecii i-au cucerit din punct de vedere cultural. Popoarele supuse romanizării erau mulțumite de încetarea războaielor și de instaurarea păcii – pax romana. Exceptând calea armelor, cuceririle teritorale ca mijloace de realizare, modelul roman ar putea fi socotit un arhetip, un model arhaic pe deplin funcțional a ceea ce trebuia să însemne o Europă Unită: bazinul mediteranean se înscria încă de pe atunci într-o singură entitate politică și administrativă, iar întinderea geografică și desființarea granițelor din interiorul lui, ușurința legăturilor pe mare și pe uscat care au înlesnit comunicarea, schimburile comerciale, au asigurat perpetuarea valorilor romanității, precum și contactele cu alte culturi, într-un sincretism de amploare.
Dintotdeauna, EUROPA ca spațiu spiritual nu a fost o fortăreață, ci dimpotrivă, „a devenit foarte clar că Europa este un concept geografic doar în mod cu totul secundar: Europa nu e un continent definibil numai în termeni geografici, ci e un concept cultural și istoric” în favoarea căruia primul teoretician în drept internațional, juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), statua conceptul de comunitate internațională. În ceea ce presupune difuzia termenului EUROPA în accepțiunea lui actuală, el intră efectiv în circulație abia un secol mai târziu, deci în secolul al XVIII-lea, în bagajul cotidian al exprimării. Voltaire, în Secolul lui Ludovic al XlV-lea, apărută la Berlin în 1751, și în Eseu despre moravuri (1756), face să prevaleze acest adjectiv care încă mai circula pe atunci doar cu valențe de neologism. Conceptul de EUROPA, în sfera spiritelor înalte, s-a născut așadar în 1750, în epoca Luminilor, ca o conștientizare venită din apropierea gândirii secolului al XVIII-lea cu gândirea franceză a secolului al XVII-lea abia trecut, totul coroborat cu ideile marii revoluții intelectuale dintre anii 1620-1640.
Multitudinea interpretărilor elitei intelectuale cu privire la cele două concepte: cel de identitate europeană (care genera conștiința europeană) și cel de cultură europeană (care exprima gradul de educație) își căutau cu aviditate definirea, astfel încât din secolul al XVII-lea, în luările de poziție ale unor gânditori, istorici sau poeți, apar și sunt analizate proiecte inedite pentru ideea marii unități europene. Revoluția Franceză pune bazele unei noi filosofii – se naște liberalismul. Evenimentul paradigmatic care în 1789 marca separarea dintre stat și religie, dintre cetățean și Creștinism spre ateism, perceput și asimilat ca însuși mod de viață, marchează începutul unei noi etape în evoluția istorică a Europei, cu puternice consecințe pe toate planurile societății: social, moral, cultural, religios, economic. De aceea, „Revoluția Franceză înseamnă pentru unii dintre comentatorii ei un eveniment deturnat de la intențiile prime, un eșec, dar, pentru cei mai mulți, ea rămâne un episod eliberator și plin de promisiuni. Indiferent de registrul valorizării ei, Revoluția Franceză marchează începutul unui nou raport între om și putere. Cel puțin teoretic, câmpul social și politic înregistrează o deschidere fără precedent, iar principiile preeminente în discursurile actorilor puterii semnalizează această deschidere. Astfel, libertatea, egalitatea și fraternitatea reprezintă semnale clare ale noului pact politic și ale victoriei unui nou tip de societate, iar Revoluția Franceză în ansamblul ei marchează pregnant ideile politicii moderne”.
Deviza „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, precum și noua ideologie susținută de Renaștere și Iluminism au trasat un nou curs în istorie: „Revoluția Franceză, spune Michael Kek, nu ne-a lăsat moștenire o singură idee, ci un complex de idei, pentru că Revoluția Franceză a creat ambianța necesară unificării politice a națiunilor europene în viitorul bloc politico-socialo-economic – Uniunea Europeană. Revoluția Franceză este începutul modernității, unei noi istorii adaptată aservabilității omului contemporan”. Acum „are loc coborârea principiilor în realitatea istoriei. Europa, zice Teodor Baconsky, „se afla la o răscruce epocală, odată cu Revoluția Franceză. Ne luăm astăzi adio de la vechea Europă.”
Interesant este faptul că, în plin secol al raționalismului, concepțiile umaniste întăresc – ca o premisă favorabilă unității europene – comunitatea de civilizație prin unitatea de spirit, prin valorile promovate și asimilate la nivel paneuropean, care constituie expresia veritabilei puteri a Europei, care au avut ample rezonanțe în întreaga lume civilizată. Evenimentele din 1789 au avut un ecou considerabil pe continent. Căderea Bastiliei –(14 iulie 1789), va fi apreciată drept începutul prăbușirii despotismului și începutul unei noi ere în evoluția omenirii.
În Europa veacului al XIX-lea, războaiele franco-germane afectaseră grav progresele înregistrate de o parte a statelor care doreau să se îndrepte pe calea liberalismului și a democrației. Dar există o mare diversitate de situații: în Nord și în Nord-Vest, progresul este evident. Restul Europei însă, care trebuie să facă față unor grave probleme naționale, cunoaște evoluții contradictorii, în care autoritarismul, extremismul și falsele stări de stabilitate lasă să se întrevadă neliniștitoare faze de instabilitate socială și politică. În anul 1900, la „Congresul științelor politice” de la Paris, Anatol Leroy-Beaulieu prezenta o primă serie de detalii conceptuale și etapele de realizare a Uniunii preconizate, iar în cele mai serioase analize apusene, se considera deja că EUROPA trebuie înțeleasă în contextul mai larg al bipolarității Occident-Orient. Aceasta nu era decât temelia de la care se pornea, mai ales în tot ceea ce presupune fenomenul integrării europene – adică reunirea într-un tot unitar a mai multor categorii de elemente separate, dar care, prin antinomia specifică suportă asemănări și complementarități.
Primul Război Mondial a schimbat radical configurația politică a Europei, iar pierderea poziției economice dominante a țărilor vestice europene versus S.U.A .a provocat o stare de recul pe toate planurile, declanșând o nouă criză. Cercurile politice și intelectuale aveau să înceapă noi căutări și soluții la vechile proiecte de unificare, pentru că devenise mai mult decât evident că numai o reorganizare a continentului în direcția unei Uniuni de state putea scoate Europa din criză. O nouă formă de abordare politică lua astfel naștere din ruinele celui de-Al Doilea Război Mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul războiului erau hotărâți să pună capăt antagonismului economic internațional și rivalităților militare dintre puterile Europei și astfel să creeze condițiile necesare unei păci durabile. Ideea că pacea universală ar putea fi instaurată de așezarea cooperării națiunilor pe baze interguvernamentale constituie firul roșu al unei idei care a trecut prin euforica epocă a utopiștilor (economiști, politicieni, afaceriști, savanți, industriași, artiști) și a ajuns prin Liga Națiunilor, la Pan-Europa lui Coudenhove, conferind conținut ideii lui Aristide Briand – Uniunea Federală Europeană.
Actul de naștere al Uniunii Europene. Deși ia ființă oficial la 25 martie 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma care consfințea „Comunitatea Economică Europeană”, nou creată la Messina în 1955, Uniunea Europeană ca entitate politică este recunoscută abia la 1 ianuarie 1958. Principala motivație a Europei Unite, a nașterii și dezvoltării sale, a fost și rămâne dorința de pace. Prin ea, indubitabil, se asigură stabilitatea Comunității simultan cu crearea unor puncte centrale de echilibru și armonizare prin care noua structură să fie capabilă să oprească o a treia conflagrație mondială. Învățând lecția amară a trecutului, în care cele două Războaie Mondiale au lăsat în urma lor o Europă sfârtecată politic și teritorial, distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize umanitare și divizată cu primitivismul „Cortinei de Fier” în două blocuri economico-militare antagonice Est și Vest, Europa venea cu un mandat de pace tocmai în timpurile în care politica mondială încheia tratate urmând dictonul Si vis pace, para bellum !. Acest „detaliu istoric” a formulat subliminal o interogație retorică: „Lumea în care trăim, cât și propria noastră natură umană poartă, în mod fundamental, pecetea ordinii și a armoniei. De unde apare atunci dezordinea ca element perturbator sau chiar distrugător al ordinii?” Dificultățile generate de încercarea de a-i găsi un răspuns pertinent pot fi cauzate de o anumită schemă de abordare sistemică a problemei care, la rândul ei, derivă din alterarea locului alocat ființei umane în istorie.
II.2 Nașterea ideii de unitate europeană și „Părinții” Uniunii Europene
Istoria Europei, atunci când vorbim despre numele ei, precum și despre începuturile nominalizării acestui areal geografic în diferitele momente ale percepției lui ca œqoj (ethos) comunitar, formulează pentru cercetători un subiect antropologic complex, deoarece trebuie să se aibă în vedere mulțimea și acțiunea factorilor diacronici sau sincronici care au acționat, pentru că dinamica acestora a generat apariția mai multor focare cultural-civilizaționale, fiecare cu trăsături specifice și cu nivele de iradiere spirituală variabile.
Dar, în zilele noastre, obiectul antropologiei s-a deplasat spre analiza relațiilor dintre politic și celelalte dimensiuni ale socialului, între care definitorie este cea cultico-religioasă. Se știe că „antropologia politică nu mai poate ignora dinamismele și mișcarea istorică ce transformă sistemele de instituții care sunt obiectul ei de studiu și trebuie să elaboreze modele dinamice capabile să pună în evidență schimbarea politică, identificând tendințele modificatoare ale structurilor și organizărilor. Ea nu dispare odată cu ceea ce s-a convenit să se numească (…) forme primitive de guvernare, pentru că rămâne să se confrunte cu o mare diversitate de societăți politice și de manifestări foarte complexe ale tradiționalismului”. Depășind geografia politică, poate cel mai concludent exemplu asupra modului în care erau percepute normele și principiile care fundamentau acum, la nivelul conștiinței, ideea de EUROPA, este dat de geniul lui Erasmus din Rotterdam (1466-1536). Ca atare, spre deosebire de lumea antică, când grecii și romanii erau motivați social numai de mândria de a fi cetățeni romani sau greci, EUROPA cunoaște necesitatea trecerii de la nivelul identitar la imperativul cristalizării principiului uniunii politice, respectiv pe cel al „unirii comunitare cu una supracomunitară, continentală”, una guvernată de „psihologia grupului și preocupată de nivelul civilizațional.” Totul printr-un reflex al umanismului enciclopedic în cultură și în același timp capabil să arunce o privire critică asupra evoluției societății. Erasmus nu a urât cu adevărat decât un singur lucru: fanatismul, antiteza rațiunii. Convingerea sa era că aproape toate conflictele ar putea fi înlăturate fără a se recurge la forță, prin îngăduință reciprocă. Aceasta a fost credința intimă (în același timp sublima și tragica eroare) a acelui umanism timpuriu: Erasmus și cei asemenea lui credeau în progresul omenirii printr-o acțiune de iluminare și își puneau toate speranțele în capacitatea de educare a individului, a maselor, prin răspândirea generoasă a culturii, a scrisului, a studiului și a cărții. Erasmus nu s-a îndoit niciodată că eticul poate fi predat și lesne însușit, iar rezolvarea problemei unei armonizări depline a vieții i se părea garantată de umanizarea omenirii întregi, visată de el ca foarte apropiată. Poate tocmai de aceea, în 1518, după de împlinise 51 de ani și crezându-și sfârșitul aproape, ar fi dorit să întinerească doar cu câțiva ani pentru singurul motiv că se „întrezărea o eră de aur ivindu-se în viitorul apropiat.” Anticipând prezentul, momentul era favorabil concepției sale despre unitatea europeană realizată într-un spirit umanist, deoarece marile descoperiri și invenții de la sfârșitul acestui secol, reînnoirea științelor, înflorirea artelor, au constituit, pentru întreaga Europă, un monument de exuberanță care depășea granițele vremelnice dintre națiuni, făurindu-i Apusului eșafodajul încrederii în menirea sa: cultura europeană continentală, neumbrită de vanitatea unei singure națiuni. Juristul englez Jeremy Bentham (1748-1832) a fost primul care a introdus opinia publică în ecuația unității europene. În chiar primul capitol, intitulat ”Of The Principle of Utility”, din lucrarea sa An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, publicată la 1781, Bentham ridica problema esenței morale care trebuie să stea la baza oricăror principii ale legislației în materie civilă, denumită în mod mai distinct drept distributivă privată. Încă din acele timpuri, pentru spațiul european, unitatea legislației era văzută ca fiind întemeiată pe moralitatea ei indubitabilă, pe care eminentul savant o anticipa ca pe o condiție pro domo a funcționalității oricărui organism politic.
Peste două secole, din aceeași perspectivă politică, dar cu valențe strict economice, în primele zile ale lui ianuarie, mai precis ziua de 5 ianuarie a anului 1947, într-un discurs ținut în Aula Universității Harvard, fostul Șef de Stat major al Armatei americane și Secretar al Apărării (1950-1951), la acea vreme Secretar de Stat al S.U.A., generalul George C. Marschall (1880-1959), anunța că S.U.A. „vor face tot ceea ce este posibil pentru revenirea economică a Europei occidentale”. Peste doar câteva luni, în iunie 1947, se lansează oficial vastul program de asistență economică (numit Planul Marschal sau E.R.P. – European Recovery Program) pentru Europa, care a însumat peste 10 miliarde de dolari. Statele Unite și Canada au avut calitatea de asociați în acest efort politico-economic, vizând reconstrucția europeană și, în subsidiar, stăvilirea extinderii comunismului. Pe 19 iunie 1947, miniștrii de externe ai Franței, George Bidault și Marii Britanii, Ernest Bevin, au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state să beneficieze de acest Plan. Oferta a fost acceptată de 16 țări europene, la 15 iulie 1947.
Cu toate că Planul Marschall nu a avut efectele pe care S.UA. le-au sperat, odată cu lansarea programului,cel puțin a determinat reunirea voinței politice a europenilor, astfel încât aceștia au hotărât, în 16 aprilie 1948, să înființeze Organizața de Cooperare Economică Europeană (O.C.E.E), acțiune pusă în operă la 7-10 mai 1948. S-a anticipat astfel temeiul comunitar al viitoarelor structuri europene, Consiliul Europei fiind înființat la 5 mai 1949, cu 10 state fondatoare (Belgia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Luxemburg, Irlanda, Marea Britanie Italia, Norvegia, Olanda), cu un rol circumscris cultural-social.
Între 1945 și 1950, identitatea europeană, (imaginată de câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill, care au hotărât ca prin diferite mijloace informaționale mass-media, conferințe, publicații să convingă politicienii și cetățenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unui organism politic structurat al Europei Occidentale), s-a bazat pe interese comune și tratate, care garantau statul de drept și egalitatea între toate țările membre. Așa după cum se știe, „ideea europeană”, preluată și folosită de personalități istorice, în împrejurări și rostiri ocazionale, are antecedente istorice ilustre, exprimate de Kant, Rousseau , Proudhon, Hugo, și este centrată în argumentativul retoric al discursului lui ARISTIDE BRIAND de la tribuna Adunării Generale a Națiunilor, unde propunea să se creeze, între statele europene, o legătură federală care să nu aducă atingere suveranității statelor.
De pe fondul aceluiași principiu al reconstrucției, după căderea Zidului Berlinului, în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care a încurajat reunificarea Germaniei, iar opinia publică a reprezentat un atu important. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor democratice din Europa. Cu toată această deschidere spre reconstrucție economică, din perspectiva spirituală persistă o anume stânjeneală teoretică, o perplexitate, la care se adaugă faptul că, în numele libertății, religia a devenit, în unele dintre societățile europene actuale, o prezență marginală. „Comunismul a pierdut lunga confruntare nu numai datorită superiorității tehnologice, economice și politice a Occidentului, ci și datorită incapacității sale de a anihila și înlocui valorile și tradițiile religioase creștine”.
În acest efort constructiv, izvoarele clasicismului au constituit și alimentat, prin autori și opere, locul din care s-au extras și sublimat sevele unor concepte și proiecte noi, moderne. De aceea, răspunsurile acestor vizionari au putut genera soluțiile cerute imperativ de societate, tocmai datorită uriașei lor capacități analitice și proiective, centrate pe fondul lor umanist – progresist. În acest răstimp de eforturi organizatorice și diplomatice colosale, cei care au încercat să găsească soluții concrete pentru organizarea federală a continentului, cu scopul de a-l pune la adăpost de eventualele conflicte și pentru a determina dezvoltarea economică, au fost numiți pe drept cuvânt „Părinții” Uniunii Europene, personalități de rang mondial ale istoriei moderne și contemporane. Aceștia sunt :
JEAN MONNET (1888-1979); diplomat și om de afaceri francez, care, împreună cu ministrul de externe Robert Schuman, a inițiat planul pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), și a fost primul președinte al Înaltei Autorități CECO. Viziunea lui Jean Monnet a fost la originea Uniunii Europene. (vezi A, Fig.4)
ROBERT SCHUMAN (1886-1963); om politic francez; premier (1947-1948) și ministru de externe (1948-1952). La 9 mai 1950 a rostit discursul (Declarația Schuman) prin care propunea înființarea CECO, zi declarată ulterior „Ziua Europei”. Robert Schuman este considerat arhitectul proiectului de integrare europeană. (vezi A, Fig. 5)
ALTIERO SPINELLI (1907-1986); om politic italian; lider al Mișcării Federaliste Europene. A avut un rol important în crearea Comunității Europene de Apărare și a fost promotor al Proiectului de Tratat pentru crearea Uniunii Europene. (vezi A, Fig. 6)
ALCIDE DE GASPERI (1881-1954); om politic italian; premier (1945-1953). A promovat ideea de unificare europeană prin CECO și NATO. (vezi A, Fig. 7)
KONRAD ADENAUER (1876-1967); om politic german; cancelar al RFG (1949- 1963). A fost inițiator al CECO, alături de Schuman și Monnet, cât și semnatar al Tratatului de la Elysee. (vezi A, Fig. 8)
WALTER HALLSTEIN (1901-1982); om politic german; secretar de stat în Ministerul de Externe german. A fost inițiatorul doctrinei Hallstein și primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene. În timpul președinției sale s-a inițiat Politica Comună Agricolă, ca pilon al politicii comunitare. (vezi A, Fig. 9)
PAUL-HENRI SPAAK (1899-1972); om politic belgian; de 11 ori ministru de externe. A prezidat conferința de la Messina (1955) unde s-a înființat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma, de înființare a Comunității Economice Europene. (vezi A, Fig. 10)
JEAN REY (1902-1983) om politic belgian; ministru al reconstrucției în guvernul belgian. A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) și i-a succedat lui Hallstein ca Președinte al Comisiei (1967-1970). (vezi A, Fig. 11)
JOHANN WILLEM BEYEN (1897-1976); om politic olandez; inițiatorul Planului Beyen. În calitate de ministru al afacerilor externe, a avut un rol decisiv în crearea Comunității Economice Europene. (vezi A, Fig. 12)
SICCO LEENDERT MANSHOLT (1908-1995); om politic olandez; inițiatorul Planului Mansholt de restructurare a politicii agricole a Comunității Economice Europene. A fost vicepreședinte (1958-1972) și apoi președinte al Comisiei Europene (1972-1973). (vezi A, Fig. 13)
JOSEPH BECH (1887-1975); om politic luxemburghez; ministru în multe guverne și premier (1953-1958). A jucat un rol decisiv în timpul conferinței de la Messina (1955), unde s-a înființat comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma (1957) de înființare a Comunității Economice. (vezi A, Fig. 14)
PIERRE WERNER (1913-2002); om politic luxemburghez; premier și ministru în multe guverne. A avut un rol decisiv în crearea uniunii economice și monetare, fiind considerat „tatăl” monedei unice Euro. (vezi A, Fig. 15)
Gândirea lor a schimbat fundamental modalitatea de interrelaționare dintre state, astfel încât constructul european a reușit să modifice balanța geopolitică a lumii, devenind una dintre marile puteri economice, o piață comercială și bancară stabilă conturând pragmatic proiecția idealului propus: o Europă cu identitate politică pașnică, unită, prosperă economic și dezvoltată social, cu obiective și principii clare, fondate pe un sistem de valori perene.
II.2.1 Identitatea europeană.
Principalele curente și teorii ale integrării europene
În acest cadru politic efevescent, în perioade diferite de elaborare și cu autori diferiți, deși au cunoscut forme, expresii, chipuri și abordări raportate la epoca și profilul spiritual al autorilor, proiectele aveau trei constante fundamentale: ideea de pace, ideea de unitate continentală și ideea de progres social-economic pentru spațiul geopolitic rezultat, pentru că, odată realizate, se putea nutri speranța coagulării conștiinței europene ca stadiu inițial al nașterii europenismului.
De pe acest fond intelectual, s-a purces la modelarea moștenirii moderne a curentelor umanismului renascentist, actualizate pentru a fi în deplină sincronie cu instituirea funcțională a relațiilor comerciale, cu reorganizarea legislativă a cadrului politic, într-un cuvânt, cu eforturile prin care s-au schițat reperele esențiale pentru întreaga friză civilizațională în cadrul căreia a apărut și s-a consolidat ideea valorilor umane comune, perene și, de aici, cea a conștiinței europene.
Catalogat axiologic drept element esențial în fundamentarea – cel puțin conceptual teoretică – a oricărui proces, de la cel relațional interpersonal până la cel instituțional, acesta a cunoscut un amplu demers al cercetărilor și cercetătorilor din diverse domenii științifice (sociologie, filosofie, semiotică, politică etc.). Desemnând o realitate socială sine die, cultura europeană este traductibilă pentru unii ca realitate dinamică socială, colectivă, generată de percepția pozitivantă a apartenenței la constructul european, iar pentru alții, reprezintă un hiatus antropologic manifestat sociologic. Astfel, instituțiile europene vor reuși să depășească identitățile naționale pentru a genera identitar un dÁmoj „format din indivizi care împărtășesc o identitate și o loialitate colective care constituie baza limbajului, a istoriei și etnicității”.
Trebuie precizat, împotriva acestei aserțiuni, că Uniunea Europeană, sub aspectul identității de ipse, este rezultatul anticipat al unui proces social complex, multidimensional, rațional, științific, reprezentând concomitent o formulă politico-juridică negociată, deci bazată pe consensul preluării unei conduite morale și a unui sistem de valori comune, capabile să sedimenteze coordonatele etice și simbolice ale unui anume habitus, toate aceste aspecte definitorii fiind stipulate și aprobate legal în documente cu valențe constituționale.
În ceea ce privește principalele curente și teorii ale integrării europene, printr-o analiză atentă a literaturii de specialitate, un prim curent europenist este reprezentat de Denis de Rougemont cu lucrarea sa Vingt-huit siècles d' Europe, apoi de Jean Baptiste Duroselle, care, într-o percepție istoricistă globală, vor privilegia concluziv o Europă unită, fondată pe moșteniri și patrimoniu cultural, ambele coborâtoare multiseculare până în Antichitatea timpurie.
Autori precum Rene Girault, Hartmuth Kaeble sau Edgar Morin, focalizați pe proiectele economice comune ale unei „societăți civile europene” capabile să-și elaboreze propriul sistem de valori, percep evoluția Europei ca pe un șantier permanent, ca pe un demers al voinței de edificare a unei ordini europene capabilă să susțină o civilizație, o identitate și o conștiință europeană comună.
Pledând pentru realizarea, extinderea unui echilibru european și dincolo de granițele Uniunii, generând teoretic un nou curent, cel al relațiilor intraeuropene, Robert Frank poziționează în câmpul relațiilor internaționale întregul istoric al construcției Uniunii. Curentul acesta interguvernamentalist este susținut de politologi ca Andre Liebich sau Victor-Yves Ghebali și de istorici precum George Henry Soutou, Pierre de Bois, Charles Zorgbibe. Prin direcțiile promovate de Alan Milward și Andrew Moravscik, el viza apărarea intereselor naționale în interiorul Uniunii Europene. Aici se adaugă grupul de specialiști în istoria construcției europene grupați în jurul revistei Journal of European Integration History, așa cum sunt: Gerard Bossuat, Michel Dumoulin, Marie-Terese Bitsch, Wilfried Loth, Alan S. Milward, Gilbert Trausch, Emundo Paolini, etc.
Se contura astfel, în plan fenomenologic, Uniunea Europeană, unul dintre pașii cei mai importanți ai omenirii către o lume „mai unită, mai integrată.” Privită din interiorul curentelor și paradigmelor sale teoretice (ne referim la cea interguvernamentală și apoi la cea supranațională) ale edificării sale, acestea au condus la elaborarea unui set de teorii ale integrării, principale fiind considerate: funcționalismul / neo-funcționalismul, realismul / neo-realismul, neo-medievalismul și federalismul european. De aceea se poate spune că întreaga construcție a Uniunii Europene reprezintă practic rezultatul confruntării dintre actanții politici grupați în jurul acestor teorii, care, funcție de aderența specifică în noul sistem de drept comunitar, opțiunile politico-economice și constituțional-juridice trebuie fundamentate pornind de la această teorie a filosofiei politice.
Funcționalismul și neo-funcționalismul, așa cum a fost definit de David Mitrany în lucrarea A Working Peace System (1943), propunea inițial un nou tip de abordare în sfera relațiilor internaționale, descriind, totodată, avantajele și limitele federalismului european, considerat drept o potențială soluție de atenuare a conflictelor provocate de competiția unităților politice. Abordarea funcționalistă reclamă înțelegerea distincției pe care activistul născut în România (1889-1975) o face între cooperarea politică/constituțională și cooperarea tehnică/funcțională, mai ales atunci când pledează pentru o nouă ordine politică mondială, una care trebuia regândită nu în termeni de putere, ci în termeni de necesități. Bazată pe o logică pragmatică, teoria a stat la baza Tratatului de înființare a C.E.C.O, în care a trasat coordonatele principiului împărțirii deciziilor între organele funcționale supranaționale, pentru ca, ulterior, acest set de competențe ale statelor națiuni să poată fi captate, sectorial, de către instituțiile comunitare. Este aspect decisiv pentru cei care, prin funcționalism și neo-funcționalism, aveau ca obiectiv ideea de confederație europeană, preferată datorită conținutului său redus de naționalism. Instituțiile comunitare trebuiau acceptate doar în măsura în care, prin jocul interdependențelor, pot asigura Uniunii Eurropene un traseu ascendent, de la acțiuni economice la o federație politică. Teoria a fost preluată ulterior de Ernst B. Haas, Leon Lindberg, Joseph Nye. Ernst Haas sublinia că „se pot construi relații și pot fi luate măsuri preventive în relațiile dintre națiuni și oameni mult înainte de izbucnirea tensiunilor, disputelor, conflictelor sau violenței”.Abordarea neofuncționalistă este foarte clar relaționată cu ideile privind procesualitatea integrării și dezvoltării (metoda Schumann -Monnet) văzută de „părinții” Europei Unite, mai ales pe linia dezvoltată de Haas și Lindberg care era ajunsă la maturitate prin anii ’60 și prin care aceștia propun reinstaurarea agenției politice în procesul de integrare. Totodată, Lindberg a fost primul care a emis ipoteza că procesul de integrare ar putea de fapt împiedica integrarea mai accentuată.
Realismul și neo-realismul, apărute pe filonul de gândire din Leviathan (1651), opera lui Thomas Hobbes, sunt teorii cu privire la starea naturală a rivalității dintre oameni (bellum omnium contra omnes- războiul tuturor contra tuturor). Ele împart conceptul de „balanță a puterii” introdus în teoria relațiilor internaționale de Keneth Waltz în lucrarea Theory of International Politics (1979), unde se afirma cu putere că statul trebuie să rămână principalul subiect de drept internațional, să-și păstreze autoritatea, deoarece, preciza Waltz, nu există o autoritate superioră statelor, care să le ordoneze afacerile și politicile internaționale. Neo-realismul introduce și conceptul de bipolaritate, arătând importanța războiului după teoria generalului von Clausewitz, pe care o plasează mai întâi ca o relație dintre guverne și națiuni, iar în al doilea rând, ca factor de echilibru în timpul Războiului Rece.
Michel Foucault, celebrul semiotician, deosebit de critic la adresa teoriei liberale a suveranității, arată că există o paradigmă modernă, comună liberalismului și toalitarismului, ca ilustrare a raportului dintre adevăr (cunoaștere) și putere. Filosoful francez, în cursurile sale de la Collège de France, inversând rostirea lui Clausewitz („războiul este continuarea politicii prin alte mijloace”), ne spune dimpotrivă că „politica este războiul continuat cu alte mijoace.” Astfel, arată că teoria liberală, privită prin prisma proiectelor unității europene, nu poate fi decât una reprezentaționalistă, divizată în două sensuri: unul bazat pe faptul că puterea este o esență comunicabilă (reprezentabilitate), apoi unui sens după care comunicarea acestei esențe, prin cedarea acestui drept către lideri, este văzută ca reprezentare a indivizilor de către acesta (reprezentativitate), detaliu care trimte la principiile atribuirii și subsidiarității din cadrul celor trei competențe funcționale ale Uniunii Europene. Față de funcționalism, această teorie realistă, dimpotrivă, pornește în dinamica realizării Uniunii Europene de la primatul statului națiune, văzut ca actor principal al scenei politice internaționale, dar acționând după principiile cooperării și nu după principiul majorității. Proiectul realist vedea Uniunea Europeană sub forma confederației, abordare pe care au susținut-o Stanley Hoffmann și Robert Keohane.
Neo-medievalismul, reprezentat de principalul ei teoretician, Phillippe Schmitter, prin denumirea sa subliniază paralelismul imaginii fărâmițării politico-statale din perioada medievală cu scena contemporană a procesului de integrare europeană. Teoria considera Uniunea alcătuită dintr-o rețea de actori politici: state, grupuri de interese politice naționale și mondiale, partide, instituții comunitare, toate aflate într-o competiție care favorizează și pe alți actori decât cei supranaționali.
Federalismul afirmă că statul națiune este compromis doar în fața conflictelor generate de globalizare.Promotorii acestui curent consideră că o Constituție Europeană și un Parlament European, sprijinite pe principiul subsidiarității, pot legitima setul de competențe necesare funcționării ei sistemice la nivel local, național, comunitar. Ca principali reprezentanți ai acestei teorii, ne reîntâlnim cu Denis de Rougemont, Henri Brugmans, Altiero Spineli și Joschka Fischer, ale căror idei se bucură de o mare audiență, câștigând „din ce în ce mai mulți susținători, statul federal european fiind puternic sprijinit atât în mediile politice naționale, cât și în cele comunitare”.
II.2.2 Obiectivele și valorile fundamentale ale Uniunii Europene
Ce este Uniunea Europeană, ce descrie ea conceptual, ce oferă din perspectiva prezentului și viitorului statelor membre (din punct de vedere social-economic și politic, instituțional, finaciar, cultural și spiritual)? Continuând în logica firească a enunțului problemei, importante sunt și alte întrebări:
pe ce ansamblu de valori morale are loc edificarea?
ce obiective trebuie îndeplinite?
care îi este scopul și pe ce principii se fundamentează, ca nouă realitate politică exprimată prin hotărârea țărilor fondatoare?
ce repere funcționale și legale au adus statele care au aderat sau și-au exprimat solicitarea de aderare la Uniune?
Noțiunea în sine de Uniune Europeană este folosită cu drepturi legale în documentele și discursurile oficiale începând cu Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană) din 29 iulie 1992, semnat la 7 februarie 1992 de miniștrii Afacerilor Externe și de Finanțe ai celor 12 țări membre. Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană, dar și în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar și politic. Consacrând o arhitectură incipientă a Uniunii bazată pe trei piloni (1. – comunități, 2. – politică externă și securitate comună, 3. – justiție și afaceri interne), obiectivele Uniunii Europene stipulate în Tratatul de la Maastricht erau:
afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională.
promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, cu o monedă unică;
punerea în practică a unei politici externe și de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comună. Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic, format din instituțiile comunitare și Consiliul European;
Tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar, politic, ci și cultura, învățământul și socialul. Conceptul de dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht. Se consideră că prin aceste texte s-a înregistrat un progres evident către o politică socială europeană, dar Europa se află încă departe de uniunea socială. Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condițiilor și ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarității, așa cum a fost el definit în Art. 3B al Tratatului instituind Comunitatea Europeană.
să instituie cetățenia europeană (care nu o înlocuiește pe cea națională ci o completează prin conferirea unor drepturi și obligații civile și politice).
Tratatul de la Amsterdam (1997), introduce patru mari domenii: a. libertate, securitate și justiție; b. uniunea și cetățenii săi; c. politica externă eficientă și coerentă; d. problemele instituționale.
Uniunea Europeană are stabilite două obiective strategice de bază și în ceea ce privește extinderea spre Est:
Primul obiectiv este crearea unei Europe care să garanteze pacea și stabilitatea prin garantarea democrației, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților.Se poate afirma că, una dintre cele mai bune căi de a face din Europa un loc mai stabil, unde suferințele trecutului să dispară cu adevărat, este să se continue prin deplina integrare a continentului european.Această soluție, o prezenta pe larg și Günter Verheugen, fostul Comisar european pentru extinderea U.E, într-un interviu acordat redactorului-șef al revistei Europe la Washington.
Al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei piețe deschise și competitive. Acest obiectiv dă posibilitatea țărilor din Europa Centrală și de Est, care încă suferă de pe urma moștenirii comuniste, să găsească și să ofere popoarelor lor cel puțin oportunități pentru un trai decent.
Tratatul de la Lisbona (Tratatul de reformă), semnat la 17 decembrie 2007, înlocuiește tratatul constituțional, iar Uniunea Europeană primește întemeiere și personalitate juridică oficială. Funcționarea sa este întemeiată pe valorile respectării drepturilor omului, inclusiv a minorităților, se bazează pe pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate.
Sistemul politic al U.E. era definit de o serie de tratate care, la 29 octombrie 2014, la Roma, au fost înlocuite de un document unic, Constituția Europeană. Prin chiar atributul ei fundamental, unicitatea, având personalitate juridică, Europa începe să devină Uniune Europeană în primul rând printr-o construcție politică fundamentată doar pe principii economice și de drept. Susținând procesul de integrare și având ca loc de fundamentare experiența jurică a procesului de aderare, aceste principii cuprind regulile generale capabile să confere un statut de egalitate, omogenitate, coeziune.
Mijloacele de realizare emanau din prevederile Tratatului de la Maastricht, fiind reprezentate de cei trei piloni pe care se fonda uniunea: pilonul comunitar al comunităților europene, pilonul interguvernamental de politică externă și securitate comună și pilonul interguvernamental privind cooperarea în domeniul justiție și afacerilor interne.
Categoriile de competențe atribuite Uniunii Europene, includ: a.- competențe exclusive – conform căreia numai Uniunea Europeană poate să legifereze și să adopte acte; b.- competențe partajate – Uniunea Europeană împreună cu statele membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii; cu toate acestea, statele membre își pot exercita competența în cazul în care Uniunea Europeană nu și-a exercitat-o sau a decis să nu o exercite; c.- competențe de sprijinire – Uniunea Europeană poate interveni doar pentru a sprijini, coordona sau completa acțiunile statelor membre; Uniunea Europeană nu dispune de putere legislativă în aceste domenii și nu se poate implica în exercitarea competențelor statelor membre; d.- competențe speciale – Uniunea Europeană dispune de putere în coordonarea politicilor economice, sociale și de ocupare a forței de muncă. „Clauza de flexibilitate” îi permite Uniunii Europene să acționeze dincolo de puterea atribuită prin tratat, dacă obiectivele comune impun acest lucru.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a codificat aceste drepturi până la ratificarea la 17 decembrie 2007 a Tratatului de la Lisabona (Tratatul de reformă). Parcursul actului european al drepturilor fundamentale își trage originea din jurisprudența Curții de Justiție.
Declarația Parlamentului European, cu referire la drepturile și libertățile fundamentale, din 12 aprilie 1989, alături de alte declarații anterioare ale Consiliului de Miniștri, au deschis calea spre elaborarea unui document similar, cel al Convenției Europene a Drepturilor Omului. O schiță a drepturilor fundamentale a fost înserată în decizia privind Proiectul unei constituții europene din 10 februarie 1994 pentru Parlamentul European. Consiliul European de la Köln (Germania), din 4 iunie 1999, a decis crearea unui organism special, însărcinat cu elaborarea Cartei. În același an, Consiliul European de la Tampere (Finlanda) a decis instituirea Convenției pentru drepturile fundamentale. Componența organismului era următoarea: 15 reprezentanți ai șefilor de state și de guverne, 16 membri ai Parlamentului European, 30 de membri ai parlamentelor naționale și un reprezentant al Comisiei Europene, în total 62 de membri.
La întrunirea convenției de la Bruxelles din 17 decembrie 1999, Roman Herzog, ex-președintele Germaniei, a fost ales Președintele organismului. Textul proiectului a fost examinat de mai mulți actori politici: experți, membri ai organizațiilor nonguvernamentale, reprezentanți ai instituțiilor și organismelor comunitare. După definitivarea textului, Convenția pentru drepturile fundamentale a înaintat proiectul la 2 octombrie 2000. La ședința solemnă a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000 a fost semnată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către președinții Consiliului European, Parlamentului European și Comisiei Europene. Conținutul Cartei este format din preambul și 7 titluri. Preambulul indică fondul de valori comun popoarelor europene, conștiința responsabilității pentru patrimoniul spiritual și moral, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor fundamentale ale omului, precizându-se consolidarea protecției drepturilor fundamentale, fapt care implică responsabilități și îndatoriri. Drepturile pot fi împărțite în trei categorii: drepturile civile, drepturile politice, drepturile economice și sociale. Structura actului european a fost formată din 54 de articole în 7 Titluri:
Titlul I – demnitatea – vizând concomitent drepturi fundamentale (dreptul la viață, integritate personală, interzicerea sclaviei și muncii forțate, a tratamentelor inumane și a torturii)
Titlul II – libertatea – statuează respectarea vieții private, libertatea de gândire și exprimare, de conștiință și libertate religioasă, dreptul de a întemeia o familie, informare, educație și muncă, proprietate și comerț, protecția vieții private și a datelor personale, libertate întrunirii și asocierii, a cercetării științifice și exprimării artistice;
Titlul III – egalitatea – se referă la egalitatea în fața legii a femeii și bărbatului, drepturile copilului și a persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu dizabilități, diversitate religioasă, culturală și lingvistică;
Titlul IV – solidaritatea – se referă la viața profesională, la dreptul la condiții decente de muncă, interzicerea muncii copiilor, ocrotire socială asistență medicală, informare, consultare, acces la serviciile de plasament, negociere și acțiune colectivă, protecție împotriva concedierii nejustificate, accesul la diferite servicii, protecția mediului și a consumatorului.
Titlul V – cetățenia – se referă la dreptul de a alege și a fi ales, la libertatea de circulație și de ședere, dreptul de acces la documente, de petiționare, de protecție consulară și diplomatică;
Titlul VI – justiția – statuează dreptul la prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, la un proces echitabil și la o cale de atac efectivă, respectarea proporționalității infracțiunilor și pedepselor.
Titlul VII – dispoziții generale – prevede domeniul de aplicabilitate, adică toate drepturile garantate, nivelul de protecție, interzicerea abuzului.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost inclusă în proiectul Tratatului constituțional. Dispozițiile Tratatului de la Lisabona din 2007 consacră drepturile fundamentale. Uniunea Europeană recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, așa cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
Sistemul de valori. Valorile fundamentale ale Uniunii Europene includ: securitatea pentru pacea durabilă, unitate, egalitate, libertate, securitate și solidaritate. Din perspectiva strict economico-socială, scopul Uniunii Europene este să consolideze Europa din punct de vedere economic prin extinderea continuă și echilibrată, precum și creșterea nivelului de trai prin aplicarea politicilor comunitare în domenii strategice ca: industrie, agricultură, energie și transporturi, comerț și libera concurență.
Fondul economic asigură funcționarea instituțiilor care, prin regulile antamate pot apăra principiile libertății, democrației și dominației legii, toate fiind împărtășite de statele membre.Aceste principii (vizând protecția drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale) au fost consolidate prin Tratatul UE care a luat măsuri de precauție pentru a le conferi statut de inviolabilitate. Pentru împlinirea obiectivelor strategice, statele europene trebuie să formeze o comunitate de entități politice egale, care trebuie să colaboreze solidar pentru a înlătura nedreptățile și discrepanțele economico-sociale. Statele trebuie să se bucure de libertate, egalitate în drepturi, independență politică și alegerea formei proprii de guvernământ, pentru că doar în acest context, și pentru Biserică, în ceea ce privește orizontul mântuirii, „misiunea astăzi ar trebui să se caracterizeze drept un exercițiu al dialogului.” Unitatea prin diversitate reprezintă un aspect specific al unei civilizații construite pe o dublă tradiție: una religioasă și una laică, de aceea fundamentul comunității spirituale a Europei l-a constituit Creștinismul. De regulă, Tratatul, în calitate de reprezentant oficial al societății și acționând în numele ei, se prezintă ca o forță publică ce îi asigură conducerea.
Dintre valorile disjunse ale stării de pace, prima, firește, este starea de prosperitate, de bogăție. Noile modele financiare, economice și implicit sociale au condus, nu doar statistic, la o evidentă creștere economică și civilizațională în toate țările membre, având ca efect vizibil reducerea majorității decalajelor istorice dintre zonele și țările bogate ale Europei și țările menținute în subdezvoltare, între cele care trăiesc într-o paradigmă modernă a PIB-ului înfloritor și cele încă tributare prin tare morale, mentalități și modele economice paseiste, unui tradiționalism fixist.
Prin punerea în operă a valorii morale a solidarității, adică ajutorarea față de cel care are mai puțin, s-au detașat și pus în valoare măsuri economico-financiare care au formulat un nou model de dezvoltare. Libertatea este o altă valoare, care în spațiul Uniunii Europene se deschide spre oameni prin toate valențele ei: de la creativitate la educație, de la cea de expresie la cea de circulație. Așadar, doar prin cele patru valori fondatoare: pace, prosperitate, solidaritate, libertate, la care am adăuga-o pe a cincea și cu certitudine, cea mai importantă, credința, s-a formulat un sistem de valori fundamentale ale Uniunii Europene; datorită lor, multe state de pe continent au optat pentru integrare, tocmai pentru a se putea bucura în țările de origine de operaționalizarea lor pe târâm social.
II.2.3 Componenta simbolică oficială
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa – TCE, la Art. I-8, prevede: „Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică euro și Ziua Europei, 9 mai.” Ele au fost specificate în proiectul constituțional, dar îi preced acestuia, fiind create în entuziasmul firesc al anilor 1950-1960. Astfel :
Drapelul: având cercul celor 12 stele aurii de pe fondul albastru simbolizează perfecțiunea și idealul de unitate, armonia și solidaritatea popoarelor continentului. Consiliul Europei, ca apărătoare a drepturilor omului și a valorilor culturale europene, îl folosea încă din 1955. Peste 30 de ani este adoptat ca steag al Comunității Europene (CEE), pentru ca, în 1986, să fie adoptat la nivelul U.E.
Imnul : Consiliul Europei a decis, în 1972, să-l aleagă drept imn oficial, iar în 1985 a fost adoptat de Statele membre ale Uniunii. Imnul este melodia extrasă din a patra mișcare din Simfonia a IX-a pentru patru voci solo, cor și orchestră a lui Ludwig van Beethoven, compusă pentru libretul ”Oda Bucuriei” (An die Freunde) scris în 1785 de Friedrich Schiller, care exprimă idealul națiunilor: „Slavă ție, stea curată / Voie bună pe Pământ / Astăzi te simțim aproape / Sol din Rai cu soare sfânt./ Vraja ta aduce iară / Pe popor lângă popor / Toți pe lume frați noi suntem/ când apari ușor în zbor.”
Deviza: In varietate concordia – unitate în diversitate oficializată în mai 2000, este rodul unui concurs de stabilire la care au participat 80.000 de tineri între 10 și 20 de ani, întru promovarea păcii, prosperității și disponibilitatea deschiderii către tradiții, culturi și spiritualități diverse.
Ziua Europei: În 1985, odată cu conturarea proiectului Constituției europene, cele zece state membre care formau comunitatea hotărăsc ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei. Pe 9 mai se rememorează ziua în care, în 1950, ideile de unitate și pace ale europenilor au fost prezentate de ministrul Afacerilor Externe francez, Robert Schumann.
Moneda unică: Euro – € are o grafică inspirată de e epsylon-ul grecesc, care reunește simbolic leagănul civilizației și democrației europene cu prima literă a numelui continentului. Cele două linii paralele simbolizează stabilitatea. Conceptul de „monedă unică” îl urmează pe cel de „piață unică”, stabilit în Tratatul de la Roma (1957) și dezvoltat în 1992 prin Tratatul de la Maastricht care introduce Uniunea Economică și Monetară, punând bazele monedei unice. Încă din 1995 Consiliul European reunit la Madrid i-a decis numele. Moneda intră efectiv în circulație la 1 ianuarie 2002, fiind adoptată de 12 dintre cele 15 state membre. Europenii vor putea deveni mai puternici numai dacă vor fi împreună, depășind anumite asperități, pentru o nouă relație la care au visat. Numai așa vor putea trăi bucuria supremă a apartenenței la Europa Unită, singura în măsură să dovedească adevărata noblețe a fiecărui cetățean european și a întregii comunități europene.
Din zona euro fac parte 19 state membre ale Uniunii Europene : Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania, Luxemburg, Malta, Portugalia, Olanda, Slovacia, Slovenia, Spania. Au adoptat euro ca monedă națională: Monaco, San Marino și Vaticanul. Moneda mai este folosită în Andorra, Kosovo și Muntenegru, prceum și în așa-numitele „teritorii de peste mări”: Martinica, Azore, Canare, Ceuta, Melilla, Guyana franceză, Guadelupa, Mayotte, Reunion, Saint Pierre și Miquelon, Antilele olandeze. (vezi A, Fig. 16)
II.3 Tratatele constitutive.
Pași și etape ale constructului european
Printre proiectele cele mai importante în vederea realizării organizației comunitare europene, s-a dovedit Uniunea Paneuropeană, pentru care, într-un context politic oportun, decisivă și inspirată a fost apariția la Berlin, în ziarul „Vossische Zeitung” la data de 15 nov. 1922, a unui articol, reluat într-o carte publicată în 1932 la Viena, cu titlul „Pan-Europa” (vezi A, Fig.17) semnat de diplomatul austriac Richard Coudenhove- Kalergy (1894-1972) / (vezi A, Fig. 18) care, pentru o menținere cât mai durabilă și permanentă a păcii, propunea contopirea industriilor germane a cărbunelui și franceză a oțelului într-o industrie pan-europeană unică (viitoarea Comunitate Economică a Cărbunelui și Oțelului / CECO), ca bază a viitoarelor „State Unite ale Europei”.
Pentru o extensie funcțională a acestei proiecții economice, după modelul economistului francez Charles Gide, Coudenhove-Kalergy propune adăugarea unei uniuni vamale. Primul pas l-a reprezentat Tratatul de la Lucarno (1925), susținut de Marea Britanie, Italia și Belgia, care a demonstrat că depășirea disensiunilor istorice franco-germane este nu doar posibilă, ci și de dorit, dacă ar fi doar să privim spre semnatarii acestuia, ministrul de externe al Franței, Aristide Briand (1862-1932), și Gustav Strsemann (1878-1929), fondatorul Partidului Popular German și cancelar al Germaniei, personalități istorice de prim rang ale vieții politice ale secolului al XX-lea, cei care au antamat colaborarea economică franco-germană.
Progrese semnificative se înregistrează în 1926, la primul Congres Pan-Europa de la Viena, direcția de dezvoltare a acestui proiect fiind reluată de omul politic francez Aristide Briand (1862-1932), care i-a propus Secretarului de stat al S.U.A., Frank Bilings Kellog semnarea unui „pact de neagresiune” prin care se renunța la război ca instrument politic. În 5 sept. 1929, atunci când a vorbit de la tribuna Societății Națiunilor despre Marea Europă, Aristide Briand a insistat tot pe ideea federalizării și crearea Statelor Unite ale Europei, sintagmă a cărei paternitate îi aparține lui Victor Hugo. Winston Churchill avea să o preia într-o conferință de la Universitatea din Zürich, unde sublinia auditoriului că „noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este crearea unui Consiliu al Europei”.
Profetic sau nu, la Londra, din inițiativa lui Churchill, s-a creat Mișcarea pentru Europa Unită, care a obținut susținerea multor personalități britanice din toate partidele. Proiectele de Uniune Europeană, de federalizare a continentului sub diferite forme, au prins contur după finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales datorită intervenției Statelor Unite, care, prin Planul Marshall, au fost catalizatorii procesului de unificare a statelor din Occident. Totuși, de aproape o jumătate de mileniu, continentul european nu a cunoscut mișcări de populație semnificative, în afara zonelor estice aflate sub ocupație rusească, și nici imigrări ale neamurilor din alte continente, care să producă modificări de orientare în structura culturală. Tratatul, într-o definiție lapidară, reprezintă un acord interstatal cu forță juridică obligatorie, în acest context între statele membre ale Uniunii Europene, prin care sunt stabilite instituțiilor europene obiectivele, regulile de funcționare și de aplicare în cadrul relațiilor dintre Uniunea Europeană și statele membre. Într-o ordine relativ cronologică, principalele Tratate constitutive (vezi A, Fig.19) ale Uniunii Europene sunt:
Tratatul de la Paris, negociat la Conferința din 1950, viza instituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) / 1951, 18 aprilie / intrat în vigoare la 25 iul. 1952 / abrogat la 23 iul. 2002 – a avut ca obiectiv înlăturarea neîncrederii și tensiunilor politice acumulate după conflagrația mondială și crearea unei relații de interdependență pentru cele două industrii care stau la temelia industriei de armament.
În conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris (1952), s-au creat patru instituții ale Comunității:
1.- Înalta Autoritate, formată din 9 membri din cele șase țări fondatoare semnatare (Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Italia, Olanda), asimilată ulterior Comisiei Europene.
2.- Adunarea Comună, formată din 79 delegați ai Parlamentelor naționale (Belgia – 10, Franța – 18, Germania -18, Luxemburg – 4, Italia – 18, Olanda -10), instituții cu atribuții de supraveghere și avizare.
3.- Consiliul Special de Miniștri, alcătuit din câte un reprezentant al guvernelor din statele membre, având caracter integuvernamental și rol consultativ, dar cu atribuții decizionale restrânse, având doar rolul de a armoniza activitatea din statele membre cu activitățile și deciziile Înaltei Autorități.
4.- Curtea de Justiție, instituție compusă din 7 judecători numiți cu acordul guvernelor statelor membre, având sarcina de a interpreta și aplica dispozițiile Tratatului.
Deși Tratatul de la Paris a constituit primul pas spre integrare economică a statelor europene, punând bazele Pieței Comune și primul model de integrare juridică internațională, efortul actual de integrare europeană are trăsături profund diferite de mecanismele CECO, unde organele supranaționale cu competențe în domeniile de referință (carbonifer și siderurgic) erau investite cu putere decizională asupra statelor membre, impunând hotărâri în conformitate cu temeiurile juridice ale Tratatului. Formând „Comitetul de Acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, neobositul Jean Monnet, susținut logistic de 34 de lideri politici și sindicali din cele șase state fondatoare, s-a ocupat și de pregătirea atât la nivel parlamentar cât și la nivelul opiniei publice europene și pentru ratificarea tratatelor. La Conferința de la Paris din 16-19 februarie 1957 acest Comitet a reunit miniștri, șefi de guvern și experți ale căror tratative aveau să se concretizeze în prevederile Tratatului de la Roma.
Acțiunile de integrare europeană nu s-au oprit la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Memorandumul țărilor Benelux, a fost un acord care privea înaintarea în direcția integrării economice, fiind elaborat la 20 mai 1955 și a fost dezbătut în cadrul Conferinței de la Messina, Italia, în perioada 1-3 iunie 1955, la care au participat miniștrii de externe ai statelor comunitare. Comitetul, prezidat de Paul-Henri Spaak, premierul belgian de atunci și promotor al integrării europene, a supus analizei la Conferința de la Veneția din 29-30 mai 1956, Raportul care reprezenta planul de bază pentru negocierea viitoarelor tratate privind fuziunea piețelor prin eliminarea restricțiilor vamale, promovarea concurenței libere și armonizarea legislației statelor membre. Imediat după aprobarea Raportului, au demarat la Bruxelles, în data de 26 iunie 1956, negocierile inter-guvernamentale care au condus la elaborarea coordonatelor Pieței Comune și statuarea celor patru libertăți:
libertatea de circulație a mărfurilor,
libertatea de circulație a persoanelor,
libertatea de circulație a serviciilor și
libertatea de circulație a capitalurilor și realizarea Uniunii Vamale comunitare.
Obiectivele majore ale Tratatului privind instituirea Comunității Economice Europene (CEE) se refereau la constituirea pieței comune, la compatibilizarea politicilor economice ale țărilor membre, la promovarea dezvoltării armonioase și a stabilității economice comunitare și la creșterea standardelor de viață. Mijloacele de realizare privind obiectivele Tratatului aveau în vedere eliminarea barierelor din calea comerțului, introducerea unui tarif vamal comun, asigurarea liberei concurențe, coordonarea progresivă a politicilor naționale în domeniul economic și monetar, armonizarea graduală a politicilor fiscale și sociale în spațiul comunitar.
Tratatul din 1957, 25 mart. / 1 ian. 1958 / aduce cu sine extinderea noțiunii de integrare europeană care acum include, într-o dimensiune extinsă, cooperarea economică. Tratatul marchează încheierea etapelor premergătoare integrării și începutul consolidării constructului comunitar prin cele trei instituții comune: C.E.E.; C.E.C.O. și E.U.R.A.T.O.M. cu trei etape succesive de uniune: vamală, politică și economică. Astfel, era promovată o dezvoltare macroeconomică echilibrată la nivel comunitar, aspect care avea ca efect starea de stabilitatea, cooperarea interstatală și creșterea nivelului de trai. Înființându-se „Piața Comună”, prin prevederile tratatului se deschideau psibilitățile unei politici agrare comune, dar și circulația mărfurilor, serviciilor și persoanelor prin politicile uniunii vamale (taxe comune reduse, eliminarea restricțiilor cantitative etc).
În comparație cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O), Tratatul privind instituirea Comunității Economice Europene (C.E.E.) și Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A) nu aveau stabilite limite temporale. Cele trei comunități europene au fost create pentru realizarea următoarelor obiective fundamentale: constituirea unei „Europe organizate”, a unei Uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun; asigurarea, prin eforturi comune, a progresului economic și social al statelor membre, a condițiilor de viață a popoarelor acestora.
Tratatul de la Bruxelles -1965, 8 aprilie / 1 iulie 1967/ abrogat 1997/ mai este numit și Tratatul de fuziune deoarece își propune simplificarea cadrului institutional (un singur Consiliu de Miniștri pentru toate cele trei Consilii Europene (C.E.E, C.E.E.A., C.E.C.O) și o singură Comisie și cele două Comisii (C.E.E, C.E.E.A.) și Înalta autoritate (C.E.C.O), având administrație, buget statut unic al funcțiilor publice comunitare, sistem unic de imunități și privilegii ale funcționarilor. Se impune precizarea că această fuziune are efecte limitate, deoarece ea s-a produs doar la nivelul instituțiilor europene, nu și la nivelul comunităților europene.
Tratatul de la Maastricht – 1992, 7 feb./1 martie 1993/ a avut ca obiectiv de referință pregătirea cadrului pentru realizarea Uniunii Monetare și pentru introducerea unor elemente de realizare a uniunii politice, cum ar fi: politica externă și internă comună, cetățenia, etc. Tratatul de la Maastricht aducea în forul decizional încă o serie de schimbări la nivelul Uniunii Europene, prin care se urmărea:
sporirea rolului decizional al Parlamentului European prin introducerea procedurii de codecizie;
materializarea de noi forme de cooperare între Uniunea Europeană și statele membre în domeniile afacerilor interne, justiției, apărării;
Schimbările esențiale aduse de Tratatul de la Maastricht sunt de nivel conceptual, prin extinderea semiotică a noțiunii de „integrare europeană” care să permită includerea formulelor de cooperare economică;
Tratatul de la Amsterdam -1997, 2 oct./ 1 mai 1999/, are ca obiectiv reforma instituțională prin transparentizarea deciziilor (prin alocarea de mai multe proceduri legislative ordinare), pregătirea instituțiilor Uniunii Europene pentru extindere prin consolidarea Tratatelor (care sunt renumerotate).
Tratatul de la Nisa – 2001, 26 feb./1 feb. 2003/, avea drept obiectiv reforma instituțiilor Uniunii Europene în vederea asigurării eficienței funcționării și după extinderea acesteia până la 25 state. De aceea, au loc modificări esențiale în mecanismul de vot al Consiliului precum și a procedurii de schimbare a structurii Comisiei.
Tratatul de la Lisabona- 2007,13dec./1dec.2009/ a avut ca obiective transformarea Uniunii într-o entitate și mai democratică, cu eficiență sporită, aptă să abordeze o serie de probleme la nivel global (poluare, perturbări climatice, etc). Tratatul face mai ales precizări privind atribuțiile specifice ale Uniunii Europene, de asemenea la cele care revin statelor membre, precum și referiri la atribuțiile care le sunt comune. Ele sunt consfințite de Tratat și sunt prezentate detaliat în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.
Pentru obiectivarea lor, Tratatul face o serie de schimbări esențiale conferind puteri sporite Parlamenului, iar la nivelul Consiliului schimbă procedura de vot și se acordă valențe sporite inițiativei cetățenești. Sunt create funcții decizionale noi, precum aceea de Președinte permanent al Consiliului Euopean, sau funcția de Înalt Reprezentant pentru politica externă. De asemenea, se creează și se instituie un nou Serviciu Diplomatic al Uniunii.
Acordul Schengen – 1985, 14 iun. – a fost semnat în Luxemburg, de repezentanții Belgiei, Franței, Luxemburgului, Germaniei și Olandei în apropiere de comuna Schengen, situată geografic pe valea râului Mosele. Documentul s-a semnat la bordul navei „Princess Marie-Aristid”. El prevede desființarea punctelor vamale de la frontierele lor interne și păstrarea și armonizarea controlului vamal la frontierele externe. Acordul a fost urmat de Convenția de aplicare a Acordului, semnată la 19 ian. 1990, intrat în vigoare în 1995. În prezent, din 28 state membre U.E., Spațiul Schengen este format din:
a.- state membre U.E.: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria; (vezi A, Fig. 20)
b.- state extracomunitare: Elveția, Islanda, Norvegia, Liechtenstein;
c. – state care nu au optat pentru semnarea acordului: Marea Britanie și Irlanda; Există și o categorie de state, care deși sunt membre U.E., nu au fost primite în Spațiul Schengen: Romania, Bulgaria, Cipru, Croația;
Istoria care a făcut posibil procesul actual de integrare europeană, începe cu un eșec al ideii de cristalizare a Asociației pentru Uniunea Economică Europeană, propusă de către economistul francez Charles Gide (1862-1932), dar care avea să inspire crearea unui Cartel al Ruhr – ului între Franța și Germania. În 1950, Jean Monnet și Robert Schuman propun, pe acest temei, ca producția de oțel și cărbune a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism comun. Pentru construcția europeană, 1950 reprezintă anul de grație al
Tratatului de la Paris (semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 23 iulie1952 ; a fost abrogat la 23 iulie 2002, după 50 ani de valabilitate.)
Declarația din 9 mai 1950, a Ministrului de externe francez, Robert Schuman, (vezi A, Fig. 21) fundamentată teoretic de către JEAN MONNET, Comisarul General pentru Planul de Modernizare și de Echipament al Franței, arăta că „va fi realizată în mod simplu și rapid fuziunea intereselor indispensabile stabilirii unei comunități economice și se va introduce fermentul unei comunități mai largi și mai profunde între popoare, mult timp opuse prin diviziuni sângeroase.”
Schuman dezvoltă ideea, exprimând necesitatea creării unei comunități de interese pașnice, deschisă și altor țări (Planul Schuman). În aprilie 1951 se alătură Belgia, Italia și Luxemburg care semnează, la Paris, Tratatul primei organizații europene CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), iar la Messina, în 1955, s-a decis
crearea CEE (Comunității Economice Europene) și a EUROATOM. Urmează procesul normal, istoric și evolutiv de extinderea geografică (integrarea pe orizontală) desfășurat în șapte valuri succesive de aderare a noi state care devin membri la C.E.E, ultima intrată în Uniune fiind Croația, în 2013.(Vezi A, Fig. 31) Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunității Economice Europene de la cei 6 membri fondatori, la 28: (Vezi A, Fig. 22)
Comunitatea Europeană a avut o evoluție dinamică, înregistrând unele schimbări și perfecționări la nivel organizatoric și instituțional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea Vest-europeană le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membri în 1981 și crearea Pieței Unice Europene.
Prima țară din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații oficiale cu C.E. a fost România:
în 1974 – este inclusă în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității;
în 1980 – semnează Acordul cu privire la produsele industriale;
din 1990 – are loc stabilirea primelor relații diplomatice cu U.E.;
în 1991- semnarea Acordului comercial;
în februarie 1993 – se semnează Actul de asociere la Uniunea Europeană;
22 iunie 1995 – are loc depunerea candidaturii pentru aderare;
martie 1998 – este lansat procesul de lărgire al U.E., cu România inclusă în proces;
în iunie 1999 – Statul român prezintă Programul Național pentru aderare;
în octombrie 1999 – Comisia recomandă începerea negocierilor de aderare;
15 februarie 2000 – sunt demarate primele etape de negociere cu România;
în martie 2000 – au discuțiile pentru primele 5 capitole de negocieri;
în mai 2001- s-au deschis alte 2 capitole de negociere;
în 13 noiembrie 2002 – C.E. hotărăște Foaia de Parcurs pentru candidatele România și Bulgaria;
decembrie 2002 la Copenhaga – Consiliul European aprobă propunerea C.E. (Foaia de Parcurs);
martie 2003 – C.E. prezintă revizuirea Parteneriatului cu referire la aderarea României și Bulgariei;
1 ianuarie 2007 – este consfințită oficial aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană.
În esență, ar trebui să facem referire la o nouă pespectivă, care ar viza „o construcție și o reconstrucție simbolică, rituală și mitologică a structurilor imaginare ce angajează emoționalul și afectivul – proprie, îndeosebi, antropologiei, psihologiei, sociologiei politice, ca și istoriei religiei și mentalităților”.
II.4 Principiile fundamentale de organizare și funcționare ale Uniunii Europene
Clasificarea principiilor de drept instituțional la nivelul noii construcții europene este materializată prin raporturile oficiale dintre instituțiile Uniunii Europene, pe de o parte, iar la nivel continental, pe raporturile dintre aceste instituții și statele membre ale Uniunii Europene. În acest sens, preocuparea primordială a dreptului instituțional european se referă la principiile structurale care stau la baza organizării și funcționării activității sistemului instituțional al Uniunii Europene.
Principiile sunt indicate în art. 4 și art. 5 ale Tratatului privind Uniunea Europeană, fiind suplimentate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și rezultate din natura raporturilor ordinii instituționale europene. Pe scurt, acestea sunt cele ale:
reprezentării intereselor – formulează una dintre regulile instituite de către „părinții fondatori” ai Uniunii, cu rolul de a evidenția faptul că fiecare instituție europeană funcționează pe temeiul unui principiu specific, pe care trebuie să îl apere conform dispozițiilor formulate în tratatele semnate;
atribuirii de competențe – fac delimitarea de statut în ceea ce presupune atribuirea de competențe de către statele membre, care modifică status quo-ul anterior. De aceea, competențele care nu sunt atribuite printr-un Acord sau Tratat, aparțin doar statelor membre.
cooperării instituționale loiale, este un reper funcțional care, stând la baza dialogului dintre statele membre, impune ca obligație reciprocă loialitatea și cooperarea în vederea atingerii obiectivelor care decurg din tratate. Acesta constituie o finalitate care presupune, pe de o parte, obligativitatea maximizării eforturilor de îndeplinire a target-urilor, iar pe de altă parte, vizează abținerea de a pune în pericol sau de a împiedica realizarea acestora. Importanța acestui principiu a determinat factorii de decizie din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene să extindă acest principiu și la nivel instituțional, deoarece el poate completa și eficientiza tratatele cât și procesul decizional inerent, tocmai pe baza procedurilor loial și principial instituite.
echilibrului instituțional – deși nescris, el guvernează raporturile juridice între instituțiile europene (cu precădere vizând separarea puterilor încredințate, pe care acestea nu le pot transfera către alte organisme sau instituții, nu le pot delega către alte organisme sau instituții europene și nici nu pot accepta competențe ale altor structuri europene). Fiind specificat încă din 1959 prin sintagma „echilibrului de puteri” acest principiu asimilat și de valoare egală cu dreptul originar, nu admite derogări, iar încălcarea lui atrage sancțiuni, care, potrivit Curții de Justiție, se referă doar la cadrul instituțional european și nu la raporturile dintre terți. Instituțiile europene sunt singurele îndreptățite să revizuiască acele tratate din care decurge acest principiu.
autonomiei instituțiilor – conferă conținut temeiurilor autonomiei care poate fi exercitată în limitele legale (adoptarea de regulamente interne, organizare funcțională, stabilirea sediului și numirea funcționarilor proprii), dar care să nu afecteze îndeplinirea sarcinilor și nici să nu aducă atingere principiului atribuirii de competențe sau principiului echilibrului instituțional european;
subsidiarității – este cel care stabilește nivelul de acțiune al instituțiilor Uniunii în raport cu acțiunile statelor membre. De aceea, el are un trecut istoric remarcabil, de exemplu, Constituția Germaniei din 1949, prevedea activarea lui atât la nivelul landurilor cât și în distribuirea competențelor între acestea și instituțiile federale. Principiul subsidiarității se aprofundează în pas cu edificarea europeană a Uniunii, Aricolul 5 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, atenționa asupra posibilității intervenției asupra producției și pieței doar dacă circumstanțele o cer. La fel, Articolul 235 al Tratatului privind Instituirea Comunității Economice Europene, face referire la acest principiu atunci când se impune realizarea obiectivelor comune, iar referințe explicite despre acest principiu putem regăsi și în Proiectul Spinelli din 1983, care viza atribuirea de competențe instituțiilor comunitare, doar dacă statele membre nu-și vor putea îndeplini sarcinile atribuite.
proporționalității – este inspirat tot de legislația germană, prin care se limitează obligațiile impuse la strictul necesar pentru realizarea obiectivelor stabilite, deci acestea nu trebuie să fie disproporționate față de dimensiunea cantitativă.
Prin drepturile conferite de „Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității”, Uniunea poate interveni numai dacă obiectivele pe care le preconizează nu pot fi realizate la nivelul statelor membre, (la nivel central, regional sau local), dar prin dimensiuni și efecte pot fi realizate la nivelul Uniunii Europene prin acest protocol legal instituit.
Uniunea Europeană își exercită deci competențele funcționale în baza a trei principii:
principiul atribuirii – prin care ea acționează numai în limita competențelor atribuite de statele membre în vederea realizării obiectivelor tratatelor,
principiul proporționalității și
principiul subsidiarității. Activarea acestor principii, înțelegerea spiritului Europei, trebuie să fie întărită de trăirea sentimentului apartenenței la noua comunitate europeană, deoarece „euronaționalismul reprezintă o bază de asociere a popoarelor europene conform principiilor autonomiei, egalității și democrației”.
II.5 Sistemul instituțional al Uniunii Europene.
Numărul și natura competențelor.
Sistemul instituțional al Uniunii Europene este unul original, deoarece, la fel structurii comunitare pe care o deservește, nu poate fi încadrat juridic, el find o construcție politică și juridică hibridă care conține elemente de inspirație statală și internațională. Datorită faptului că, genetic sistemul nu emană și nu este consacrat pe cale constituțională, acestea sunt doar rezultatul prevederilor Tratatelor internaționale. Cu toate că deși sistemul juridic european dispune de anumite similitudini de inspirație statală, el diferă radical prin modalitatea de instituire și natura puterii. Aceasta se realizează printr-o caracteristică inedită: ele își exercită puterea la nivelul instituțiilor Uniunii Europene printr-un sistem politico-juridic complex, supranațional (depășindu-l cu mult pe cel statal), pentru a le regăsi apoi îmbinând elemente specifice statelor federale în relația cu statele membre (fără a se identifica cu acestea), cât și pe palierul normelor de drept aplicabile în funcționarea acestora.
Caracterul unic al Uniunii Europene, care principial nu este nici organizație internațională, nici stat (cu un guvern și o structură executivă, legislativă, juridică), ci o mixtură a acestora, reprezintă un aspect care se reflectă și în structura instituțiilor ei, acestea fiind interdependente. Sub prevederile Articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunității Europene, revizuit ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituții comunitare sunt: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Europeană de Conturi și Banca Centrală Europeană.
II.5.1 Consiliul European
Neprevăzută oficial în tratatele constitutive, instituția Consiliului European are o evoluție politico-juridică dictată de întrunirile informale din 1961 de la Paris și Bonn. Președintele Franței în acea perioadă,Valéry Giscard d’Estaing, a solicitat, în 1974, formalizarea reuniunilor liderilor politici însoțiți de miniștrii de externe, de trei ori pe an, dar și de fiecare dată când cooperarea politică la cel mai înalt nivel o impunea. Rolul său a fost definit abia în 1992, prin Tratatul de la Maastricht, deși prima lui formulare apare în Art. 2 al Actului Unic European care stipulează normele juridice ale participării Președintelui Comisiei Europene la întrunirile cu șefii de stat sau de guvern.
Tratatul de la Lisabona (2007), prin dispozițiile Art. 9, alin.1, a consacrat juridic Consiliul European drept instituție a Uniunii Europene, ca organ intraguvernamental, organ comunitar și formațiune superioară în Consiliul Comunității cu atribuții pentru o cooperare mai bună între membrii comunității, dar și pentru că soluționarea problemelor importante sau a celor grave, sensibile, reclamă legitimitatea acordată prin vot popular șefilor de stat sau de guverne.
Rolul Consiliului European, care se întrunește cel puțin de două ori pe an, este acela de a defini orientările politice generale ale Uniunii prin reunirea șefilor de stat și de guverne cu președinții Comisiei Europene și a Consiliului European pentru a impulsiona dezvoltarea Uniunii Europene. El are puteri asupra chestiunilor de coordonare a politicilor economice, astfel încât nici o evoluție a Uniunii, pe plan intern sau extern, nu se implementează fără examinarea prealabilă și acordul Consiliului European, chiar dacă rezoluțiile sale nu dispun de forță juridică.
Competențele Consiliului European, stabilite de același Tratat de la Lisabona, sunt:
oferă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii Europene;
definește orientările și prioritățile politice generale;
Acesta nu exercită funcții legislative.
Fiind poate cel mai bun exemplu de evoluție instituțională corelată intereselor politice, Consiliul European se află în centrul dezvoltării europene, el examinează starea ei economică generală, face schimbări în structura instituțională europeană, aprobă aderările la Uniune, dispunând de puteri în relațiile externe, fapt pentru care se ocupă și de soluționarea conflictelor și de dezvoltarea strategiilor politice.
Consiliul European este compus din Președintele Comisiei Europene, Președintele Consiliului European și din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre. Se întrunește de două ori pe semestru, sub forma unor summit-uri, la ele participând, dar fără drept de vot și Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri europene și poltica de securitate.
II.5.2 Consiliul Uniunii Europene
Este forul politic suprem al Uniunii Europene. La fel ca și Parlamentul European, a fost instituit de CECO cu titlul de Consiliul Special de Miniștri, care avea un rol consultativ și de a adopta avize. Astăzi este denumit și Consiliul de Miniștri, sau, metaforic, „vocea statelor membre”, fiind înființat în 1992 prin Tratatul de la Maastricht.
Consiliul reprezintă interesele statelor membre (aici se deosebește de Parlament care reprezintă interesele populației statelor U.E.) și este principalul organ legislativ și coordonator al politicilor Uniunii Europene, funcție partajată cu Parlamentul European, conform Tratatului de la Lisabona. Procedura codeciziei se aplică pentru 85 de domenii.
Există două opinii referitoare la natura juridică a Consiliului:
a. organ paracomunitar, denumire care sugerează puterile lui sporite, deoarece este catalizatorul integrării europene la nivel politic;
b. organ interguvernamental de cooperare și ca o formă instituțională de prezentare a Consiliului.
În temeiul Tratatelor, îi revin 6 competențe/atribuții fundamentale:
1. exercitarea puterii legislative;
2. coordonarea politicilor economice și sociale generale ale statelor membre;
3. încheierea acordurilor internaționale;
4. aprobarea bugetului Uniunii Europene;
5. elaborarea politicii externe și de apărare a Uniunii Europene;
6. coordonarea cooperării dintre instanțele judecătorești și forțele de poliție din statele membre.
II.5.3 Comisia Europeană
A fost înființată în 1951, la propunerea lui Robert Schuman, funcționând ca Înaltă Autoritate a CECO, până la 1 iulie 1967 când Tratatul de fuziune le-a combinat într-o singură administrație sub președinția lui Jean Rey. Comisiile Maltatti și Mansholt au continuat efortul pentru crearea uniunii monetare și pentru prima extindere, cea din 1973 (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda). Astăzi este organ executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi și de a monitoriza aplicarea acestora, având în structura ei câte un reprezentant al fiecărui stat membru (28 de comisari). Termenul „Comisie” este folosit pentru a-i desemna pe cei 28 de membri ai Colegiului Comisarilor, sau pentru a desemna organele administrative formate din 23.000 de funcționari publici europeni.
Cu sediul de lucru în clădirea Berlaymont din Bruxelles, este o autoritate independentă, supranațională, care funcționează precum un cabinet de guvern, membrii Comisiei având obligația de a reprezenta interesele comune ale Uniunii și nu interesele statelor din care fac parte. Funcțional, are stabilite prin lege atribuții cu privire la aspecte care țin de:
Competențele de decizie – ele sunt exercitate pe baza majorității simple, urmărind respectarea Tratatului U.E. și implementarea legislației comunitare în domeniile ei de competență: politica concurențială, ajutoarele de stat, deși aproape toate deciziile ei trebuie ratificate de Parlamentul și Consiliul European.
competențele legislative – îi revin, fiind singura competentă să propună măsuri legislative, elaborate pe baza recomandărilor către Consiliu, Parlament sau prezente în Tratate; ele sunt pregătite de către directorul general al domeniului respectiv, iar după consultările cu Parlamentul U.E, guverne, administrațiile locale, proiectele de legi sunt înaintate Consiliului și Parlamentului.
competențele executive – îi conferă funcția de Guvern, cu atribuții de coordonare și supraveghere a concurenței, unde are puterea de blocare a fuziunilor, de a amenda practicile economice incorecte și de a interzice acordarea subvențiilor de stat firmelor private. Controlează implementarea și coordonarea politicilor agrare ale Uniunii, întocmește construcția bugetară anuală și gestionează fondurile structurale.
competențele de reprezentare diplomatică – stabilesc, legal, că ea primește și semnează ambasadorilor statelor scrisorile de acreditare la intrarea în funcție.
Având rol de „gardian al tratatelor”, în special Comisia Europeană are datoria de a se asigura că tratatele sunt respectate și are chiar competența de a obliga statele membre sau alte instituții să respecte tratatele și legislația.
II.5.4 Parlamentul European
Aleși prin vot, deci desemnați prin sufragiu universal direct, cu mandat de 5 ani, membrii Parlamentului reprezintă așa-numita Cameră a reprezentanților cetățenilor din U.E., compus din 751 membri, României fiindu-i alocate 32 locuri. Instituția are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. Parlamentul European este instituția de control democratic a Uniunii Europene, gestionând politicile acesteia. Membrii Parlamentului European sunt grupați în funcție de apartenența lor la partidele politice, în grupuri politice. Astfel, 2/3 din numărul lor aparțin grupului de centru dreapta (Partidul Popular European PPE) și de centru stânga (Grupul Socialist European GSE), o mare parte a activității desfășurându-se în cele 20 comitete, fiecare organizat pe probleme profesionale și prezidat de către un președinte.
Parlamentul European este condus de un Președinte, 14 vicepreședinți, un secretar general și 6 chestori, formând Biroul Parlamentului European, care este organ executiv.
Principalele funcții ale Parlamentului European sunt:
I.- Funcția de exercitare a prerogativelor legislative, care utilizează un set de proceduri în asigurarea bunei funcționări instituționale.
Dacă în etapa inițială rolul Parlamentului în domeniul legislativ era mai degrabă unul consultativ, prin Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și Nisa (2001) acesta se extinde pentru a putea folosi dreptul de veto în elaborarea legislației comunitare; Tratatul de la Maastricht aduce ca noutate, printre alte prevederi, procedura codeciziei. Parlamentul poate, deci, utiliza:
1. – Procedura codeciziei, prin care se așează Parlamentul European la același nivel cu Consiliul în actul de legiferare a celor mai importante domenii: libera circulație, piața unică, educație, cultură, protecția consumatorilor, dezvoltare tehnologică și cercetare, sănătate publică. Procedura codeciziei nu se aplică în politica comercială sau politica agricolă.
2.- Procedura de consultare, care este utilizată pe un set restrâns de aspecte (de ex: fixarea prețurilor în politica agrară comună), putând influența opinia Consiliului sau a Comisiei.
3.- Procedura de cooperare, care avea cele mai mari puteri, înainte de procedura codeciziei adoptată la Maastricht, deoarece și Parlamentul European putea amenda propunerile Comisiei.
4.- Procedura de consimțire, prin care se impune Parlamentului să consimtă o serie de decizii înainte de a fi aplicate (cetățenia, fondurile structurale, modificări în statutul băncilor Centrale Europene, numirea Comisiei sau în proceduri electorale pentru algeri europene).
5.- Procedura de rezolvare a nemulțumirilor, vizează numirea unui Avocat al poporului pentru a rezolva probleme care intră în domeniul de responsabilitate al U.E.
II. Funcția de supervizare a executivului, respectiv a activității Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, dar puterea o exercită asupra celei din urmă pe care o poate și dizolva legal.
III. Funcția bugetară. Alături de Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European reprezintă autoritatea bugetară a Uniunii, vizând atât cheltuielile obligatorii (cheltuielile agricole și cele legate de acordurile internaționale) cât și pe cele neobligatorii, ambele trebuind să se înscrie în limitele stabilite. De aceea, Parlamentul European este consultat și în privința numirilor la Curtea de Conturi și Banca Centrală Europeană.
II.5.5 Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Înființată în 1952, formată din 28 judecători, câte unul din fiecare stat membru, asistați de 8 avocați generali, Curtea are sediul la Luxemburg, fiind instanța care asigură compatibilitatea și uniformitatea aplicării dreptului comunitar, având stabilite competențe în soluționarea eventualelor litigii între țările membre, companii și instituții din spațiul U.E. Judecă diferendele apărute în aplicarea tratatelor după principiul întâietății dreptului U.E. asupra legislației naționale, fiind compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (din 1988) și Tribunalul Funcției Publice (creat în 2004) și operează pe baza a trei principii fundamentale:
1.- Efectul direct – conform căruia legea comunitară conferă cetățenilor drepturi pe care Curțile naționale sunt obligate să le respecte, să le recunoască și să le pună în aplicare;
2.- Aplicabilitatea directă – arată că regulamentele se aplică direct în statele membre, fără a fi implementate prin legislația națională;
3.- Întâietatea legii U.E. asupra legislației naționale. Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate declara nul orice instrument adoptat de Comisie, Consiliu sau guvern național care se dovedește incompatibil cu legislația U.E.
II.5.6 Curtea Europeană de Conturi
A fost instituită în 1975, cu sediul la Luxemburg, are statut de instituție comunitară europeană din 1993, ca urmare a Tratatului de la Maastricht (1992), definitivat prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1997). Această instituție europeană exercită controlul financiar asupra instituțiilor comunitare, examinează legitimitatea și regularitatea intrărilor și ieșirilor din Uniunea Europeană, asigură managementul financiar al conducerilor instituțiilor și organismelor comunitare și prin controlul raportului venituri/cheltuieli, supraveghează gestiunea financiară sănătoasă a bugetului U.E.
II.5.7 Banca Centrală Europeană
Este instituția europeană responsabilă de politica monetară a zonei euro, fiind sprijinită de alte organisme: Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care sprijină pozițiile diferitelor categorii sociale și regiuni) cât și Banca Europeană de Investiții (se ocupă de proiectele finanțate de U.E.)
În concluzie, numărul și natura competențelor instituțiilor europene au o dinamică proprie ca efect al revizuirilor Tratatelor, urmărind consolidarea organică a echilibrului instituțiilor Uniunii. Categoriile de competențe atribuite Uniunii Europene, includ:
competențe exclusive – conform cărora numai Uniunea Europeană poate să legifereze și să adopte acte;
competențe partajate – după care Uniunea Europeană împreună cu statele membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii; cu toate acestea, statele membre își pot exercita o competență în cazul în care Uniunea Europeană nu și-a exercitat-o sau a decis să nu o exercite;
competențe de sprijinire – Uniunea Europeană poate interveni doar pentru a sprijini, coordona sau completa acțiunile statelor membre; Uniunea Europeană nu dispune de putere legislativă în aceste domenii și nu se poate implica în exercitarea competențelor statelor membre;
competențe speciale – Uniunea Europeană dispune de putere în coordonarea politicilor economice, sociale și de ocupare a forței de muncă. „Clauza de flexibilitate” îi permite Uniunii Europene să acționeze dincolo de puterea atribuită prin tratat, doar dacă obiectivele comune impun acest lucru.
Capitolul III
SPAȚIUL EUROPEAN CA REALITATE ECLESIALĂ.
LOCUL ȘI ROLUL BISERICII ÎN NOUA EUROPĂ
În istoria sa, civilizația creștină europeană s-a confruntat cu multe provocări legate de efervescența transformărilor sociale, politice, economice și spirituale, iar dinamica lor a generat multiple și diverse atitudini, acumulări, reacții sau chiar renunțări, care au formulat uneori diverse atitudini și direcții spirituale.
Panorama religioasă a Europei este extrem de complexă. Europa este întru totul – sau aproape întru totul – creștină, însă prezintă o mare diversitate ce întreține diviziunile. (Fig. 32) Nu foarte optimist, în 1997, Samuel P. Huntington publica lucrarea The Clash of Civiliztion and the Remaching World Order (Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale), în care încerca să evidențieze această divizare a lumii nu pe criterii strategico-militare, ci pe criterii religioase și culturale, și afirma că procesul de „revitalizare a religiei aproape peste tot în lume întărește aceste diferențe culturale.” Omogenitatea la care aspiră majoritatea statelor nu-și află pereche decât în varietatea Bisericilor, a formulărilor dogmatice ale acestora, a expresiilor liturgice și a organizărilor disciplinare, ceea ce implica deja adaptarea religiei la ideile modernității.
Dar „Europa ultimelor două decenii a redescoperit religia ca element definitoriu, imposibil de ignorat sau de relativizat printr-un simplu apel la secularism. Contrazicând pe față prognozele sociologice legate de ritmul și anvergura procesului secularizării, cotidianul european refuză să intre complet în schema modernității. În mod paradoxal, societatea europeană actuală, pluralistă și contradictorie, este cea mai mare provocare însăși la adresa ideii de europenitate. A doua schimbare majoră vizează revizuirea formelor de relaționare a cultelor religioase cu statul. Aici se impune o precizare principială. Așa cum am sugerat, când vorbim despre reconsiderarea datelor caracteristice raportului generic dintre stat/politică și religie, nu avem în vedere întoarcerea la stadiul pre-secularizării. Nu acesta este sensul paradigmei post – seculare.” Nu se poate vorbi despre o cultură și o civilizație europeană fară să se țină seama de rolul jucat de Creștinism, cu ramurile sale, în formarea și dezvoltarea acestei civilizații „pe acest continent al memoriei și al identității. Paradoxul auto-distructiv al Europei politice laicizante rezidă în chiar modul în care a promovat multiculturalitatea, deschiderea către alogenitate și diversitate, în paralel cu negarea rădăcinilor sale identitare.”
Nici o țară nu își poate permite să neglijeze importanța Bisericilor și echilibrul pe care îl poate aduce viața religioasă într-o societate, de orice tip ar fi ea. Bisericile au, în Uniunea Europeană, în ansamblul ei, și în fiecare țară în parte, o importanță cu totul particulară, deoarece ele reprezintă nucleul primordial al culturii europene. O Europă care trebuie să ia în considerare tradițiile constituționale comune, tradițiile și fenomenele culturale din Statele membre, identitatea lor națională, la fel ca și principiul de subsidiaritate, trebuie să respecte și să protejeze echilibrul relațiilor dintre Biserică și stat. Europa nu este numai un spațiu natural, ci și un loc real și simbolic al istoriei popoarelor și națiunilor. O Europă care susține că apreciază valorile pe care le poate aduce în comuniune fiecare stat și națiune, nu numai că are datoria, dar este obligată să respecte și să protejeze poziția pe care o ocupă instituțiile cu caracter religios în acele țări.
Bisericile intră în dialog instituțional cu Uniunea Europeană în foarte multe și diferite domenii; și astfel Europa trebuie să țină cont de Biserici, care nu pot să ignore, la rândul lor, orientarea socio-politică care se construiește în această perioadă. Construcția Uniunii Europene, în măsura în care devine tangentă cu exercitarea suveranității, determină inevitabil și o intersectare a problematicii de ordin religios, aspect decelabil la nivelul relațiilor Biserică-instituții europene. Biserica, pe tot parcursul istoriei la care a fost martoră, a reușit să fie atât pentru Occident cât și pentru Orient o instituție importantă, dătătoare de ton în toate sferele vieții sociale, iar în secolul al XX-lea, o societate nouă s-a înfiripat la nivel european. „Achiziția fundamentală care a marcat încheierea disputei multiseculare în legătură cu ierarhia formelor de autoritate (sacerdotium versus regnum), rămâne distincția clară dintre sfera politică și cea religioasă. La rândul ei, această lămurire a rolurilor a făcut posibilă stabilirea unui set de principii capabil să substituie liantul social asigurat până atunci de religie. Formularea și impunerea treptată, cu corecturi pe parcurs, a drepturilor omului, este expresia cea mai complexă a modernității și, la rigoare, și cel mai durabil.” Aspirațiile comune, nevoia de a face față unei noi mentalități economice au făcut să se nască idei îndrăznețe. Toate domeniile vieții sociale au ajuns să fie influențate de noile realități europene. Biserica, la rândul ei, se afla vrând-nevrând în valurile acestui curent înnoitor. Abordarea raportului dintre aspectul teologic și cel public al credinței, dintre canonul religios și legea laică, are de multe ori un inevitabil caracter sec, juridic, aparent lipsit de viață, în ciuda faptului că își propune să reflecte și să normeze un fapt de viață prin excelență, desfășurat în limitele unei entități statale, cu tot ansamblul de norme reprezentative. (Vezi A, Fig.32)
În realizarea coeziunii Europei Unite au fost și rămân instituțiile comunitare, „libertatea religioasă fiind un element important al democrației și element de bază în relațiile Biserică-stat.” Ca o notă caracteristică fundamentală, integrarea europeană cunoaște un proces specific atât realizării suveranității statelor membre ale comunității europene, cât și a generării unității prin diversitate la nivelul acestei federații de state-națiuni. Este bine să înțelegem cum popoarele au învățat să trăiască împreună, să coexiste printr-o înțelegere și respect reciproc. Prietenia și respectul pentru celălalt vor putea fi construite numai prin renunțarea la atitudinile dominatoare sau de inferioritate în favoarea celor de egalitate, numai dacă vom fi în stare să înțelegem că istoria a făcut mult bine, cât și mult rău, mai ales dacă ne vom asuma în mod conștient și responsabil construirea unui viitor pentru toți.
Pe acest temei se altoiește sentimentul solidarității europene, a fiecăruia cu toți ceilalți oameni, indiferent de locul unde trăiesc. Cu un asemenea înțeles, globalitatea reprezintă o formă a universalității care explică existența umană, în actuala perioadă istorică. Insistându-se, apare detaliul legislativ prin care devine evidentă presiunea asupra „separației dintre stat și Biserică.” Dar, în istoria Europei, „apartenența comună la creștinism, este o componentă a identității europene. Ea creează o diferență originară față de celelalte continente, ce se va atenua o dată cu mișcarea misionară prin care Europa își va duce credința în alte lumi.(Vezi A, Fig. 32) creștinismul și-a pus pecetea asupra continentului”, iar „Europa s-a înveșmântat cu o amplă și albă mantie de biserici. Pretutindeni s-au întemeiat mănăstiri ai căror călugări au contribuit la desțelenirea pământurilor. Spațiul a fost împărțit și însemnat, începând cu umilele cruci ridicate la răspântii și sfârșind cu catedralele și bisericile cele mai semețe. Iar prin calendarul său liturgic, creștinismul și-a pus amprenta și asupra timpului.” Biserica Ortodoxă, având o misiune fondată pe centralitatea hristologică, lucrarea de evanghelizare și propovăduire a Adevărului revelat, realizează un act eclesial esențial: cuvintele lui Dumnezeu sunt exprimate prin limbajul teologic al Bisericii în cult, prin cateheză și predică; ele fac cunoscută revelația atât cât este posibil capacității umane să înțeleagă și să recepteze, repetiția fiind înnoită, de fiecare dată izvorând noi sensuri pline de bogăție duhovnicească. Aceasta și pentru că, fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta Scriptură, nu putem vorbi de viață spirituală autentică deoarece, subliniază Prof. Dr. Pr. Gheorghe Petraru, lucrarea Bisericii „se articulează la Revelație, natural, ontologic” întemeindu-se scripturistic. Trăsătura fundamentală a acesteia, cuprinderea adevărurilor revelate de Dumnezeu Cel Unul în Treime de către autorii sacri, reprezintă motivul care face din Sfânta Scriptură un document fundamental pentru acțiunea Bisericii în lume, incluzând o diversitate de direcții misionare toate înțelese în perspectiva Revelației desăvârșite a lui Hristos și a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în Biserică.
Într-o lume secularizată, Biserica își adaptează mijloacele de misiune pentru propovăduirea în noul context al mesajului Evangheliei, care să-l ducă pe om de la chip la asemănare. Armătura esențialistă a științei religiilor este așadar, în mod necesar, „o antropologie eminamente religioasă care tinde să depășească simpla descriere în timp și spațiu, pentru a studia comportamentele umane în fața sacrului…” Mitropolitul Andrei Șaguna „a admis faptul că originile și natura Bisericii și statului sunt diferite. Biserica a fost întemeiată de Hristos și scopul ei este de a inspira credincioșilor un sentiment de moralitate și de spiritualitate în conformitate cu învățătura Lui, pentru a-I pregăti să dobândească mântuirea veșnică. Mijloacele pe care ea le-a folosit sunt propovăduirea cuvântului Lui Dumnezeu și administrarea Tainelor. Statul, pe de altă parte, a fost creat printr-o unire de familii sub un conducător de comun acord acceptat. Scopul său este de a menține ordinea în rândul cetățenilor săi și de a le proteja viața, onoarea și proprietatea, iar principalele lor instrumente sunt politice și juridice.”
Coordonata aceasta misionară, proprie și societății românești post-decembriste, vine să exprime tocmai vicierea unui principiu specific oricărei etici sociale sănătoase, dar, mai ales moralei Bisericii: libertatea. Ea, deși este un prețios dar al lui Dumnezeu, a ajuns să devină astăzi o scuză suficientă pentru a acoperi abuzul de orice fel, lipsa de cultură și inconsecvență. Însemnătatea și rolul misiologiei creștine crește în acest context, cerând acordarea unei atenții sporite în învățământul teologic față de această disciplină, care transpune în viața creștinului învățătura dogmatică, morală, liturgică și canonică a Bisericii. Un alt rol al teologiei misionare este acela de a adapta limbajul folosit pentru a transmite același adevăr veșnic în noul context istoric, așa cum au făcut și Părinții Bisericii la vremea lor, pentru că nu trebuie neglijat un aspect esențial: Uniunea Europeană s-a constituit pe principiile gândirii occidentale, iar creștinismul, în viziunea acestor artizani, este redus la ideile apusene de emanație neoprotestantă. Se vorbește „despre Dumnezeu” și nu „cu Dumnezeu prin Iisus Hristos întru Duhul Sfânt.”
Apare aici necesitatea de a sublinia un aspect fundamental, o trăsătură națională: dacă în statele occidentale Biserica a urmat ca organizare pe cea a statului, unde s-a aplicat așa-numitul principiu al acomodării, în Țările Române istoria a urmat alt curs. La noi, Biserica a obținut mai întâi recunoașterea Patriarhiei de Constantinopol și abia după aceea s-au definitivat procedurile de recunoștere politică a organizării statului feudal, ca în Moldova anului 1401 (26 iulie) și în cazul Ungrovlahiei, în anul 1359. Această notă, specifică Ortodoxiei a făcut ca statul să urmeze Biserica, fapt care a avut adânci implicații. Istoria neamului și sondajele sociologice moderne o dovedesc cu prisosință. Ca europeni din cadrul Uniunii, aparținem administrativ statului, dar concomitent Bisericii, deci nu putem nega sau uita de iubirea lui Dumnezeu. Avem un model arhetipal în lupta și strădania poporului pentru păstrarea credinței: suferința lui Iov. Chiar Iov „în suferința lui este chemat spre acel mister al iubirii, pe care îl presimte, dar nu-l înțelege. Spre deosebire de Adam, Iov nu cedează ispitei de a-L uita sau nega pe Dumnezeu.” Și asta chiar dacă de două ori trece printr-un sistem de recluziune: prima dată trupul îi este încătușat de boală, dar el nu cârtește dinaintea Domnului, pentru că e fericit că, pe grămada de gunoi, e liber. E liber să se roage. Cuvântul nu poate fi claustat. A doua oară, ca arhetip al Învierii, Iov ajunge la capătul de jos al scării existențiale, iar starea lui decăzută îi permite, ca lipsit de orice constrângere exterioară, să-și formuleze retoric un răspuns pentru momentul în care reușea să-și decopere propriul suflet și propriile spaime. Alege pe Dumnezeu și fuge de Leviathan.
Dincolo de forța simbolului, „transferând la instituția obiectivă pe care ea însăși o constituie, atât posibilitatea mântuirii, cât și medierea cu divinul și interpretarea mesajului, Biserica exercită, de fapt, o putere spirituală independentă de orice forță umană. Ea deține deci un adevăr de netăgăduit.” Sfânta Biserică „se bazează înainte de toate pe legătura evidentă a credincioșilor din Biserică cu lumea în general. Preoții Bisericii, tinzând spre plinătatea lor veșnică în Dumnezeu, știu că ei nu vor obține această plinătate, așteptând cu o speranță pasivă sfârșitul vieții pământești. Ei știu că pentru a obține această plinătate, trebuie să se miște spre desăvârșirea lor spirituală, iar aceasta implică îmbunătățirea relațiilor lor cu ceilalți oameni, indiferent dacă aceia aparțin sau nu Bisericii.”
Existența umană modernă a căpătat astfel caracterul unei totalități, sprijinită pe o rețea tentaculară de legături văzute și nevăzute, care susține dezvoltarea unei conștiințe a globalității, a unității îndrumată preponderent de valori politice, juridice, religioase sau etice, reunite sub sintagma „drepturile omului”. Dar, atunci când mecanismele sociale fac rațiunea dominantă să eludeze orice reper al discernământului moral, cetățenii sunt deposedați de controlul relativ asupra vieții publice. În asemenea cazuri, Biserica, fără a renunța la folosirea mijloacelor strict religioase, fără a le abandona, mai adaugă acestora, ca auxiliare, și mijloace care țin de natura socială, iar nu de cea religioasă a ei, și între acestea se numără în primul rând normele Statului de drept și cele care reglementează asistența socială.
Iată, rezultatele Recensământului din 2011 al I.N.S. (Vezi A, Fig.33), cu privire la apartenența religioasă a românilor, comparativ cu cel realizat în 2016. (Vezi A, Fig. 34) O abordare singulară ar neglija tocmai ceea ce este specific religios, și anume credința, cu toate consecințele ei asupra existenței și comportamentului credincioșilor. Înțeleasă ca problemă a relațiilor dintre Biserică și stat, „chestiunea religioasă“ constituie doar un aspect al unei probleme mai vaste a libertății și opțiunii, dar și a relațiilor dintre fenomenul religios, sub toate formele lui, și societatea luată în ansamblu, iar nu numai în expresia ei politică. Astfel privită, ea implică în egală măsură indivizii și puterile, sfera privată și cea publică și, în același timp, ne face să ne întrebăm cum se delimitează domeniile ce le revin. Principala miză este nici mai mult nici mai puțin decât revendicarea de către Biserică a dreptului de a impregna orice existență individuală sau socială și de a fi prezentă în spațiul social, iar în sens contrar – aspirația unui segment al societății de a se sustrage, prin libertățile democratice, tutelei spirituale exercitate de religie. Într-un cuvânt, fondul diferendului nu este altul decât secularizarea societății, fie ea civilă sau politică.
Datorită evenimentelor istorice, panorama religioasă a Europei este complexă. Mai ales istoria recentă, cea a secolelor XX-XXI, cunoaște la nivelul statelor lumii o opoziție evidentă între cele cu tendințe integriste și fundamentaliste, pe de o parte, iar pe de alta o direcție a relativismului religios și individualismului. O altă caracteristică a gândirii postmoderne o reprezintă respingerea deosebirilor religioase în maniera sincretismului New Age, toate cu implicații majore la nivelul coeziunii sociale și ordinii în stat.
Dovada o reprezintă tocmai importanța dimensiunii religioase în domeniul social, iar tema raportului Biserică-stat nu este, cu toate acestea, pentru omul de azi, oricât de religios, spectaculoasă și nici nu pare să fie o sursă de inspirație. Sub aspect de societate religioasă, „Biserica se înfățișează ca un corp comunitar organizat, format din mai multe categorii de membri, constituiți în unități organizatorice de mai multe feluri, având organe speciale de conducere și folosind numeroase mijloace pentru ducerea la îndeplinire a lucrării sale religioase. Aceste mijloace sunt în primul rând cele religioase, apoi cele morale și tocmai la urmă cele juridice.”
Poate că unii sunt tentați să pună la îndoială importanța și necesitatea Dreptului canonic pentru viața bisericească, invocând lipsa acestuia dintre elementele cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica Sa, dar și pentru faptul că Sfinții Apostoli și Evangheliști nu au dat caracter juridic normelor pe care le-au fixat în scris sau le-au transmis pe cale orală, pentru că Dumnezeu vrea „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Tesaloniceni 2,4). Unora ca aceștia le răspundem că, deși Biserica nu a fost înzestrată cu un cod de legi juridice, nici de Mântuitorul, nici de Sfinții Săi Apostoli, pentru că vorbim „despre mântuirea adusă de Hristos și despre binecuvântarea lui Dumnezeu care are ca obiect întreaga umanitate”, stabilind astfel limitele de referință pentru care, totuși, Biserica a primit puterea de a se folosi de condițiile vieții, în acord cu scopul său, dintre aceste condiții făcând parte și Dreptul, element hotărâtor care se înfățișează ca fiind creat de inegalitatea socială, factor ce-și poate afirma întotdeauna utilitatea și deci actualitatea.
Încă din perioada Bisericii primare, între juriștii cei mai de seamă ai Romei antice, alături de Gaius, Paulus, Marcianus și Modestinus, se numără și Ulpianus, care face unele considerații în legătură cu originea și natura dreptului, folosind pentru lămurirea noțiunii de drept, celebra definiție a juristului roman Cles, care, după cum se știe, a definit substanța dreptului prin bine și echitate, virtuți prin care se poate înfăptui dreptul: „Jus est ars boni et æqui” (dreptul este arta binelui și a echității). Dreptatea însăși sau lucrarea ei nu este socotită o simplă îndeletnicire comună a oamenilor, ci una quasi-sacră, fapt pentru care, spune Ulpianus, pe drept cuvânt juriștii ar putea fi numiți sacerdoți sau slujitori care profesează o adevărată filosofie a vieții. Prin toate acestea, Ulpianus releva obiectul studiului dreptului, subliniindu-i importanța și arăta că rostul lui e de a cultiva și de a impune justiția, de a propaga cunoștința binelui și a echitabilului, determinând pe oameni să săvârșească binele nu numai din frică de pedepse ci și din dorința de răsplătire.
Mântuitorul a spus: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl și eu vă trimit pe voi … luați Duh Sfânt, și cărora veți ierta păcatele iertate vor fi; iar cărora nu le veți ierta, nu se vor ierta” (Ioan 20,22-23). „Prin asta Hristos a poruncit Apostolilor să vestească cuvântul lui Dumnezeu, să administreze Sfintele Taine și să păstreze ordinea externă în Biserică cum e mai bine pentru scopul ei, deci să dea hotărârile și legile necesare.” Deși Mântuitorul nu a înzestrat Biserica cu norme de drept, „nu i-a lăsat nici o colecțiune de legi care să-i regularizeze viața din afară, ci a arătat bine scopul Bisericii (…) făgăduindu-i că o va ajuta neîncetat, i-a arătat calea pe care avea s-o urmeze în activitatea ei”, folosirea dreptului în Biserică sau însușirea lui în unele canoane nu constituie o alterare a ființei sau lucrării ei, atât timp cât nu este înlocuită Legea – care e o realitate de ordin teandric – cu norma juridică.
„Biserica e o Taină care nu poate fi niciodată cuprinsă complet într-o definiție, fiind viața umană a credincioșilor pătrunsă de viața divină.” De aici putem constata, fără putință de tăgadă, că sfintele canoane, care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii, au fost emise de autorități competente bisericești individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a Sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.
În ceea ce privește tratatele Uniunii Europene, cel mai important în această privință, Tratatul de la Lisabona semnat de lideri din cele 27 state membre la 13 decembrie 2007, recunoaște în Preambul importanța moștenirii umaniste a Europei și reproduce în Art. 17, conținutul Art. 51 din din Tratatul Constituțional, afirmând la Art.1a, că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății și democrației, egalității, statului de drept, precum și de respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”
Concomitent, același Tratat, restrângând determinantele istorice și canonice ale unor Biserici naționale (ortodoxe sau catolice, în proporții variabile), degrevându-se de responsabilitate, pusă pe seama sistemelor de drept național, pune Biserica pe picior de egalitate cu entitățile religioase și organizațiile filosofice și neconfesionale. Prin paragraful 2.- „Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază, în temeiul dreptului național, organizațiile filosofice și neconfesionale” și pargraful 3.- „Recunoscându-le identitatea și contribuția specifică, Uniunea menține un dialog deschis, transparent și constant cu aceste biserici și organizații” se poate observa că, prin limbajul juridic instituțional, Tratatul introduce în lege noțiunea de Biserică alături de cea de organizație, ceea ce generează serioase confuzii. Acesta a constituit motivul pentru care raportorul special al Subcomisiei de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și de protecție a minorităților, E. Oscar Benito, a făcut precizarea că, în limbajul juridic internațional, „termenul de Biserică desemnează o organizație sau o comunitate de credincioși stabilă și instituționalizată, cu o administrație și o ierarhie clericală, care are un ansamblu de convingeri și de practici determinate, precum și un ritual bine stabilit.” Altfel spus, ca mod specific de existență, Biserica a apărut cu chipul ecclesiei, al grupării organizate unitar, al societății religioase, al unei credințe turnate în formele firești ale vieții omenești, forme care constituie învelișul material al fondului ei spiritual.
O provocare uriașă în Biserica apuseană este de a prezenta sistemul valorilor creștine, „ale solidarității, ale dreptății, ale fraternității și ale păcii, mai înainte de a-L vesti pe Iisus Hristos, și fără să le conexioneze în mod clar cu figura lui Hristos, și ca o consecință a exigențelor Acestuia. Este o ispită facilă, întrucât valorile creștine sunt mai ușor de acceptat decât credința în Iisus Hristos. Dar trebuie subliniat faptul că valorile creștine sunt creștine numai în măsura în care sunt în legătură cu Hristos, și sunt proclamate ca atare de Hristos. […] Nu există misiune creștină autentică dacă numele, învățătura, viața, promisiunile, Împărăția și Misterul lui Iisus din Nazaret nu sunt în mod explicit proclamate.” Așa după cum preciza și Cardinalul Christoph von Schönborn, în Apus „o primă neînțelegere profundă percepe Biserica doar în grupul funcționarilor clericali și în dimensiunea ei de instituție.” Spre deosebire de aceasta, concepția despre om predominantă în Răsăritul creștin se fundamentează pe noțiunea de „părtășie” (participare) la Dumnezeu. Omul nu a fost creat ca ființă autonomă sau autosuficientă; natura lui este cu adevărat ea însăși numai în măsura în care ea există „în Dumnezeu“ sau „în har”. Credința creștină autentică, departe de a se identifica cu diverse și agresive forme confesionale, care doar în plan lingvistic au o rădăcină comună, presupune libertatea ca stare și nu ca atribut al unui demers de alegere însoțit firește de angoasele nehotărârii. Credința presupune libertatea omului, întemeiată fiind pe cunoașterea binelui, atunci când binele aparține în mod propriu persoanei ca și lui Dumnezeu. Evdokimov observa cu adâncime: „Credința e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere; ea exercită o presiune de o delicatețe fără margini și niciodată irezistibilă.”
Pentru Uniunea Europeană s-ar impune elaborarea unui Tratat inter și intra-comunitar dedicat Bisericii și problematicii instituțiilor de cult, care ar avea poate, comparativ, importanța Sinodului I de la Niceea (325). Valoarea celui niceean este legată în primul rând de victoria Adevărului, deoarece conciliul, cu autoritatea sa universală, a dat Bisericii o întreagă legislație disciplinară. Părinții de la Niceea au profitat de întrunirea lor pentru a discuta și hotărî un număr de puncte privind Biserica. Intenția nu era aceea de a institui o lege nouă, ci, la fel ca și acum, doar de a reaminti regulile, uneori neglijate sau contestate, spre a rezolva probleme ivite din situații concrete. Ei au confirmat, mai degrabă decât au creat, o formă organizatorică a Bisericii prin consfințirea sistemului mitropolitan. Canoanele au reținut, sub forma unor procese verbale ale acestor dezbateri, deciziile adoptate aproape în unanimitate.
Păstrând proporțiile în abordarea identității naționale și a identității Europei Unite prin adoptarea unei strategii a înțelegerii integratoare, trebuie subliniat că, după opinia lui Gilles Lipovetschy, „avem de-a face aici cu o interdependență, fără de care nu vom înțelege structurarea spațiului geopolitic în zona Ortodoxiei” pentru că putem dovedi că suntem nu numai promotorii valorilor autentice ale lumii postmoderne de astăzi și de mâine, dar și apărătorii acestora. „Ca și în alte țări europene, relațiile dintre stat și formele organizate ale vieții religioase în România s-au structurat în funcție de tradiția istorică, legală și instituțională locală, ținând seama în același timp de modelele europene existente, dar și de situația demografică, de nevoile sociale și spirituale și de așteptările actuale ale societății. O trecere în revistă a principalelor teme legate de raporturile dintre culte și stat aflate în dezbatere și pe agenda publică ilustrează mizele rămase încă neclarificate în societatea și în sistemul politic românesc. Pe scurt, este vorba despre clarificarea locului și rolului religiei în spațiul public” România fiind stat al Uniunii Europene.
Astăzi, de la un alt nivel, în virtutea tratatelor după care funcționează Uniunea Europeană, având ca incipit Declarația numărul 11 a Tratatului de la Amsterdam, intitulată sugestiv Declarația privind statutul Bisericilor și organizațiilor neconfesionale, s-a stabilit ulterior, prin Art. 17c al Tratatului de la Lisabona, faptul că „Uniunea Europeană respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului intern, Bisericile și asociațiile religioase sau comunitățile religioase în statele membre. Uniunea Europeană respectă în mod egal statutul organizațiilor filozofice și neconfesionale.” Cu alte cuvinte, prin actuala legislație europeană, fiecărui stat membru al Uniunii Europene îi este garantat dreptul de a-și reglementa în mod tradițional raportul cu structurile religioase prezente pe teritoriul său, adică de a ține cont, în primul rând, de particularitățile sale în ceea ce privește istoria proprie și realitățile sale actuale.
Este bine știut că lumea modernă este adesea ostilă unei teologii cantonată în niște forme stereotipe. De acea, dimensiunea sincronică este o necesitate de înțelegere, de acceptare și chiar de existență a ei, ca atare. Creștinismul – și Ortodoxia, în particular – s-au situat de la bun început pe linia perspectivei de privilegiere a omului în raport cu natura înconjurătoare, mai ales atunci când acesta se afla pe drumul cunoașterii, pentru că „în alteritatea dintre adevăr și cunoaștere, precede întotdeauna adevărul, ca lucru (sensibil sau inteligibil) și urmează cunoașterea, ca participare totală sau parțială la acest lucru.” Din acest motiv și realitatea europeană complet nouă de care are nevoie lumea de azi este una a spiritului, pentru că ar putea declanșa o transmutație și în plan religios, de la nivelul persoanei umane la nivelul Uniunii Europene; această realitate se referă concomitent atât la Dumnezeu, cât și la omul regenerat prin Jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, deoarece omul este după chipul lui Dumnezeu, iar Biserica poate reflecta viața divină în social.
Deocamdată, la nivelul U.E, fără participarea Bisericii la actul decizional, valorile acceptate ca „adevăruri” nu sunt precizate ca valori ale moralei, ci numai ca un set de repere care convin unor grupuri care trăiesc după modele de viață decretate astfel, practic un set de atitudini sociologice referitoare la diferitele instituții sau procese prin „care încearcă să ofere indivizilor sau grupurilor sociale propria imagine asupra lumii, așa cum este sau cum ar trebui să fie, dar fără a transparentiza procesul și finalitatea actului în sine, decelabil în deosebita complexitate a lumii în mod simplu și pe înțelesul tuturor…”
Nu mai vorbim despre faptul că societatea, avansată din punct de vedere tehnologic, reprezintă, într-o analiză finală, o oglindă a modului postmodern de gândire și viață. Această viziune a omului modern este rezultanta directă a unei înțelegeri eronate a spiritualității, care în lumea contemporană se vrea separată de sursa ei – religia. Totuși, nu putem înțelege ce a însemnat ea, virulența ei, eșecul ei în cele din urmă, decât situând problema creștină în cadrul mai general al evoluției politice și religioase a întregii lumi. Aceasta deoarece, în anumite cazuri ale societății contemporane, „religia nu mai este dorită în piața publică”, dorindu-se încadrarea ei în cercul limitat al trăirilor personale, limitate, pe cât posibil, la habitatul familial casnic. Uneori observăm că gânditorii moderni, privind din exterior, nu înțeleg spiritul Bisericii. Biserica poate fi înțeleasă numai dacă te faci părtaș Duhului ei. Aceasta și pentru că, în sistemele individualiste, omul este îndemnat să profite, să prospere cu indiferent ce preț, ajungându-se la grave decalaje sociale, iar în cele colectiviste este obligat să renunțe la drepturile sale în favoarea unor ipotetice interese ale comunității. În primul caz, este vorba de afirmarea unei libertăți fără spiritul solidarității (tinzând spre anarhie, spre transgresarea oricărei convenții sociale), iar în al doilea de afirmarea unei egalități fără libertate (tinzând spre anularea persoanei umane). Se spune adesea că omul contemporan este mult mai complex decât omul descris de Sfinții Părinți și de umanismul modern, intră „într-o altă vârstă, mai matură spiritual”, teren de experimentare al unei libertăți nelimitate. Interesant e însă că aceste ideologii păcătuiesc în egală măsură prin faptul că vor să rezolve problemele dincolo de realitatea socială, a relațiilor interumane, prin sisteme capabile de impunere deși în toate stadiile istoriei religioase a umanității, ca și la fiecare nivel metodologic, pretutindeni, pe om l-am întâlnit mai întâi și nu structurile coercitive sau în interminabilele conflicte care au zdruncinat pacea Europei. Chiar dacă există o separație între Biserică și stat, ambele nu pot ignora faptul că au în comun, ca subiect, omul – persoană pentru Biserică și cetățean/individ pentru stat. Omul este motivul care impune Bisericii și statului colaborare și conciliere. O abordare singulară ar neglija tocmai ceea ce este specific religios, și anume credința, cu toate consecințele ei asupra existenței și comportamentului oamenilor. Înțeleasă ca problemă a relațiilor dintre Biserică și stat, „chestiunea religioasă“ constituie doar un aspect al unei probleme mai vaste a libertății și opțiunii, dar și a relațiilor dintre fenomenul religios, sub toate formele lui, și societatea luată în ansamblu, iar nu numai în expresia ei politică. Și Sfântul Ioan Botezătorul s-a raportat la cel care întruchipa ideea de stat, respectiv, regele Irod doar în momentul în care a trebuit să-i atragă acestuia atenția că încalcă Legea lui Dumnezeu. După modelul acesta, Biserica trebuie să amendeze toate derapajele morale ale societății și cărora statul ar putea să le confere și putere de lege, desigur contrară Legii divine.
Statul este o noțiune impersonală, este o idee ce încearcă să însumeze niște instituții publice. În regalitate, autoritatea rezida într-o persoană, în stat într-o formă impersonală – o „persoană juridică”, termen inventat la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a putea obține putere mai mare decât o persoană fizică. La nivel continental, „chestiunea identitară a Europei a fost formulată încă de la începutul proiectului politic contemporan. Întâlnirea din catedrala de la Reims (1962) dintre de Gaulle și Adenauer oferă până astăzi o imagine cu valoare simbolică a ceea ce ar trebui să însemne Europa unificată, formată din țări mature, capabile să își depășească orgoliile locale, unite de o zestre comună și de valori pe care, în ciuda divergențelor politice, le resimt ca fiind proprii. În ciuda transformărilor structurale comunitare, a birocratizării masive, a înmulțirii numărului de declarații, hotărâri și norme europene, a dispariției treptate a entuziasmului de început și apariției fenomenului euroscepticismului, care de multă vreme nu mai este o specialitate englezească, întrebarea despre ce este Europa a rămas. Așa cum am menționat deja, dezbaterea pe această temă a dominat în mod vizibil ultimii ani, iar punctul culminant al acesteia a fost atins în cadrul Convenției Europene însărcinată să formuleze un Tratat Constituțional pentru U.E.” Or, la nivelul decizional al Uniunii Europene, din păcate, formularea, criteriile, nuanțele anumitor texte de lege, hotărâri, etc. se percep conținând mentalități și structuri noetice evident protestante sau neo-protestante în conceperea și formularea lor. De aici apar, sau există posibilitatea să apară o serie de dezacorduri de fond pentru abordarea ortodoxă a anumitor stări de fapt și mai ales reticența firească, dusă până la imposibilitatea sau chiar refuzul aplicării lor. Taxonomia devine cu atât mai complexă pe măsura participării mai multor națiuni la concertul axiologic european, deoarece apar noi dimensiuni, la el participă țări, popoare, culturi, economii etc., adică specificități pentru care procesul de armonizare presupune, înaintea oricărui demers, exploatarea la maxim a trăsăturilor complementare, unificatoare. Etica înnăscută sau educată (să revenim la Platon) a culturilor și civilizațiilor determină atitudini și comportamente diferite, culturile neconținând legi complet raționale. În plus, „comportamentul social, și deci moral, coexistă cu comportamentul egocentrist de maximizare a utilității la mai multe niveluri.” Istoricul britanic Arnold Toynbee, din perspectiva darwinismului social, propunea chiar să se facă distincție între o luptă pentru supraviețuire și o luptă pentru un anume tip de existență.
Ca răspuns la această stare de fapt, Joseph Moingt vorbea despre încercarea actuală a celor trei religii monoteiste de a recâștiga drept de prezență în spațiul public occidental. Ele reclamă acest drept bizuindu-se tocmai pe principiul unei laicități „deschise” care asigură libertate de manifestare publică oricărei opțiuni spirituale ce respectă legile civile, deoarece, fără a se ridica împotriva statului, cele trei religii sunt prompte în a-și revendica, mai mult ori mai puțin zgomotos, dreptul de a-și afișa identitatea în spațiul public, sprijinindu-se, în acest scop, deși cu discreție, reciproc”.
Dar, atunci când mecanismele sociale fac rațiunea dominantă să eludeze orice reper al discernământului moral, cetățenii nu numai că sunt deposedați de controlul relativ asupra vieții publice – situație în care adesea alianța dintre o falsă democrație și relativismul etic retează reperele morale fundamentale – ci, mai ales, nu mai sunt motivați să participe la formularea coordonatelor vieții publice. Ei rămănând izolați printr-un gen de autism social în fața statului și a birocrației sale. Se întâmplă însă că toate aceste mijloace, care țin de natura Bisericii, să nu fie suficiente nici pentru păstrarea bunei rânduieli în Biserică și nici pentru îndreptarea ei, atunci când se strică prin căderea unora.
Relația dintre capitalism și modernitate capătă conturul conceptului de lifeworld, care, după un alt gânditor, Edmund Husserl, reprezenta fundamentul tuturor anchetelor epistemologice, iar după Habermas înseamna stocul de competențe și atitudini față de acțiunile umane și practicile etice asociate acestora ale mediului social existent. Acest lifeworld presupune depășirea obstacolelor care conturează doar conceptul simplist și simplificator al lui homo economicus. Omul, creștinul de rând, este mult mai mult de atât,este Homo Eucharisticus .Pe lângă ampla libertate religioasă, principiile democrației s-au constituit atât din doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, care proclamă autonomia Bisericii în relație cu oricare altă instituție, cât și din doctrina politică liberală, ce promovează ideea că statul nu are competența de a interveni în materie religioasă. Astfel, lumea devine un spațiu destinat lucrării libere și responsabile a omului, pentru că „democrație înseamnă o democrație politică” adică o construcție a statului care presupune manifestarea libertății în toate domeniile, „o societate în care egalitatea este larg acceptată drept valoare socială primordială”. „Nefiind legată de nici o formă de guvernământ, Biserica este în același timp aptă să dialogheze cu orice formă de conducere”.
Această „chestiune religioasă”, nefiind abordată în context sacramental, ca fapt existențial definitoriu al omului, a „cenzurat” într-o structură elaborată și încetățenită în plan social – Creștinismul, propunând în locul vieții spirituale duhovnicești un nou mod de viață, autonom, fără Dumnezeu, o „nouă Europă”, una pe care Theodor Baconsky o caracterizează dintr-un punct de vedere religios „foarte realist.” Dacă „europenii își revendică o indentitate distinctă, dacă mai au orgoliul unei diferențe specifice și ambiția de a conta în noile aranjamente geopolitice, atunci vor fi nevoiți să-și amintească de unde vin și să reintegreze în canonul lor fundamental, ideea creștină”.
Aceasta nu înseamnă însă că, sub aspect material Biserica s-ar putea sustrage legilor comune ale viețuirii sociale care guvernează forma de Stat, că n-ar fi supusă acestora, nici celor naturale, nici celor făurite de către oameni pentru conviețuirea lor. Astfel, „criza lumii noastre moderne s-a concentrat ca într-un pisc ascuțit, redusă la esența ei”: bulversarea reperelor morale incapabile să-și mai regăsească libertatea în orizontul nemărginit al credinței. „Structural omul este o ființă religioasă, adică o ființă care-și îndeplinește funcția și vocația în orizontul religiei, înțeleasă ca relația omului cu Dumnezeu, în mod liber și conștient. Această relație este întemeiată pe Revelație, pe deschiderea lui Dumnezeu spre om, pe afinitatea spirituală dintre Creator și creatura Sa rațională, chip în lume și în cosmos al lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu omul nu mai este om, fără religie omul, cu toate realizările lui în plan material, rămâne un alienat”.
Construcția Europei Unite depinde de actorii colectivi ce se manifestă în acest spațiu și astfel unificarea europeană prezintă incidențe din ce în ce mai importante în legătură cu poziția Bisericilor.
În ceea ce privește Charta Œcumenica, în esență, depășind artificialul declarativ, ea prevede menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și națiuni și realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă, sau religie. În perioada comunistă, Bisericile Ortodoxe au acceptat un minim compromis și au aderat la CEB doar din dorința de a face cunoscută în Occident puritatea credinței Ortodoxe, rădăcinile ei apostolice și continuitatea Tezaurului liturgic.
Din aceste considerente, am socotit deosebit de utilă o analiză a raportului dintre prevederile Legilor fundamentale ale unor state față de rolul locul recunoscut al Bisericii în acele state ale Uniunii Europene, pentru că acest demers ne poate pune la dispoziție un larg spectru de situații și exemple concrete.
III.1 Legile fundamentale și viața religioasă. Raportarea libertății religioase la ordinea publică și bunele moravuri.
În spațiul românesc, tradiția juridică presupune atât libertatea de conștiință, de religie, cât și dreptul prevăzut de Constituții sau alte legi specifice care privesc libertatea de a deschide școli confesionale, dreptul de a-și manifesta credința individual sau în grup, dreptul de întrunire cu cei de aceeași credință etc. De ce statul a considerat ca fiindu-i necesar Bisericii să aibă un statut de organizare? Pentru a putea răspunde la această întrebare va trebui ca mai intâi să aflăm care este definiția pe care statul o dă Bisericii. Știm că o definește ca fiind instituție de utilitate publică, un partener social și factor al păcii sociale. Tot ceea ce în Apus s-a pus pe seama Bisericii ca opozant al statului, a fost de fapt un conflict între stat și stat, pus pe seama Bisericii. Întrucât papalitatea și-a arogat putere politică încă din secolele V-VI, putere ce a crescut foarte mult, inevitabil statul papal a intrat în contradicție cu celelalte state.Așadar, Biserica, în calitatea ei de Trup al lui Hristos și de instituție divino-umană, nu intră in opoziție cu puterea politică, tocmai pentru că ea promovează în societate pacea pe care și-o dorește și statul și nu se poziționează față de acesta într-un raport de concurență. Diferența dintre ele poate consta și în mijloacele cu care operează – Biserica folosește educația și face apel la conștiință, iar statul folosește pe lângă educație și legile sistemului coercitiv. Dar, cu tot sistemul legislativ, unde nu există morală, cresc faptele antisociale.
De pe temeiul libertății, conservând Tradiția și fiind înserată în dinamica socială a statului, „Biserica, la rândul ei, nu poate să ignore orientarea socio-politică ce se construiește în această perioadă.” Din perspectivă istorică și constituțională, la nivel european s-a stabilit un criteriu format din cinci repere principale:
1. importanța Bisericii, a credinței în formarea și păstrarea identității naționale;
2. atitudinea instituției eclesiastice în epoca iluminismului și ulterior;
3. atitudinea, reușita sau nereușita influenței Reformei;
4. atitudinea față de conducerea și instituțiile statului comunist;
5. iar în contextul modern, atitudinea față de democrație și liberalism.
Dar unica expresie a libertății desăvârșite, „identitatea creștină, se află astăzi între asumare și negare. Fără o comuniune autentică nu este posibilă afirmarea identității creștine la adevăratele ei dimensiuni. Dat fiind faptul că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu, el nu poate face abstracție de relația de comuniune treimică, ce îi devine astfel tipar identitar, pentru că Dumnezeu – Tatăl își relevă identitatea Sa absolută și veșnică prin relația Sa cu Fiul, în Duhul Sfânt. Deși pare inexplicabil, acest argument vrea să scoată în prim-plan faptul că, prin comuniune, omul își mărturisește cât se poate de explicit identitatea sa.”
Așadar, niciodată libertatea politică nu poate constitui ținta vieții credinciosului. De altfel, recunoașterea libertății politice este un scop ultim al vieții omenești, altfel, duce fatal la absolutizarea puterii politice și la recunoașterea statului ca autoritate absolută și în felul acesta este practic desființată libertatea umană, ca libertate. În legătură cu ideea de Libertate religioasă, utilizată pentru a desemna „dreptul de a exprima liber și public, la nivel continental, „noțiunile de Libertate a religiei și de autonomie a religiei sunt folosite în un act de credință personal într-o transcendență divină. Chiar dacă în general este inclusă în noțiunea de libertate de conștiință, libertatea religioasă este considerată de canoniști ca formând o categorie distinctă și este necesară o diferențiere clară între simpla convingere și religiozitate.” Această idee se află la confluență cu gândirea ortodoxă, pentru că sugerează teza conform căreia libertatea nu poate fi supusă unui exclusivism egoist, ea fiind expresia necesității acute de comuniune, în sensul în care o persoană este liberă doar dacă se află în relații bune, în comuniune cu ceilalți. Se creionează așadar adevăratul sens al libertății sociale.
Așa cum se poate observa, temeiul relației pe care trebuie să o stabilească statul cu Biserica și cu celelalte culte ce-și desfășoară activitatea în interiorul suveranității sale, vizează pentru actualitate preponderența activismului social, respectiv, prezența Bisericii și a cultelor în viața publică. Relația dintre Biserică și stat, fiind reglementată constituțional de fiecare stat în parte, oferă o imagine clară a preocupărilor pe care le are statul față de fenomenul religios.
III.1.1 În Legile fundamentale ale unor state din Uniunea Europeană
(Olanda, Suedia, Danemarca, Spania, Franța, Italia, Belgia, Grecia). Studiu comparativ de drept constituțional
În cadrul acestei preocupări, fiecare stat în parte rezervă pentru culte o poziție stabilită în funcție de criterii care la rândul lor sunt influențate de istoria națională, tradiții și sistemul de valori promovat de fiecare stat. De aici, ca un corolar, se diseminează două sisteme de referință, unul strict tehnic: poziția pe care statul situează statutul legal, ne referim la personalitatea juridică legal conferită instituțiilor cu caracter religios, iar următoarea, aflată în interdependență, se referă la prezența și lucrarea acestora în viața publică (ne referim la educație, prezența și oferta de asistență socială și spirituală în spitale, penitenciare, armată).
Sub aspect juridic, Biserica poate să aibă personalitate de drept public, sau de drept privat, iar așa cum se poziționează până astăzi unele culte, este permis chiar să nu aibă personalitate juridică ca și Biserică, ci doar un statut legal de asociație privată, de comunitate. Statul este cel care, în ultimă instanță, stabilește cui și în ce condiții îi este acordată această personalitate, formulând acordul în funcție de rolul, activitatea și locul recunoscut al unor culte în acea țară, respectiv relevanța celor cinci repere menționate anterior. De acest aspect se leagă problematica sensibilă a sprijinirii activității acestora cu fondurile necesare, statele având la îndemână, conform legislației naționale specifice, diferite instrumente economico-financiare adecvate și destinate acestei direcții.
În același timp, există deosebiri importante între Biserica Ortodoxă și confesiunile și denominațiunile apusene, în ceea ce privește viziunea și modalitățile de abordare a problemelor sociale, deoarece uneori ele alunecă spre o falsă interpretare a drepturilor democratice în relațiile cu instituțiile și organele statului. Raportându-se la rolul statului, Biserica Ortodoxă nu găsește cu cale dezvoltarea unui sistem de referință special destinat vieții sociale, precum face Romano-Catolicismul, ca de altfel, până la un punct, și Protestantismul. Se creionează, astfel, o lume exclusiv socială și deloc religioasă. Deși, în general, Constituțiile europene recunosc, ab initio și de jure, libertatea religioasă, un gen particular de libertate oferită cu generozitate umanistă,aceasta trebuie să implice și autonomia cultelor, iar atunci când întemeierea juridică devine tangentă altor prevederi, se impun reglementări speciale. Simpla recunoaștere a acestei libertăți este insuficientă fără formularea și prinderea lor în textul de lege, impunându-se cu necesitate, mai ales în privința cultelor, un anume grad de protecție juridică, institut mai ales la nivel de lege fundamentală, care să facă efectivă această libertate, care să constituie temelia așa-numitei securități sociale. De aici apare și „necesitatea cunoașterii ideologiei și practicilor de cult, pentru o protejare a ordinii publice și a bunelor moravuri”, iar raporturile lor congruente ne conduc spre noțiunea, criteriul legislativ al recunoașterii cultelor de către stat în Constituție sau legi speciale. Această „recunoaștere” conferă sens și obiect pluralismului.
Dintotdeauna, din perspectiva relațiilor dintre stat și Biserică, garanția autonomiei presupune un raport între două entități suverane fiecare pentru domeniul său, considerându-se că statul nu are competențele necesare îndrumării omului pe calea mântuirii după cum nici Biserica pe cele ale exercițiului politic. Lucrarea Bisericii este prezentă prin Scriptură ca extensiune a victoriei pascale a lui Hristos asupra păcatului și a morții, și ca stabilitate istorică în Împărăția Sa spirituală (1Corinteni 15,25). Oamenii sunt de la Dumnezeu liberi, dar această libertate implică o anumită egalitate politică și juridică a cetățenilor pe care doar Statul o poate asigura. Gerhard Robbers – unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în domeniu – afirmă că relațiile dintre stat și structurile religioase, din perspectiva raporturilor (ne)democratice, se pot clasifica în ceea ce el denumea trei tipuri de sisteme: de colaborare – prevede existența unei structuri religioase de Stat, stabilite sau privilegiate, și stabilirea de relații de colaborare între autoritatea de stat și respectiva structură religioasă (sistem specific pentru Danemarca, România, Finlanda, Grecia, Anglia, Suedia); de neutralitate – Statul este doar aparent neutru, însă încheie acorduri cu structurile religioase pentru așa-zisele „materii comune”, adică acele materii revendicate atât de stat, cât și de respectivele structuri religioase (sistem specific pentru Austria, Belgia, Germania, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania); de separație constituțională – Statul se declară separat, într-o manieră mai mult sau mai puțin rigidă, față de orice structură religioasă sau filosofică prezentă pe teritoriul său (sistem specific în special pentru Franța, dar și pentru Olanda și Irlanda).
Indiferent de modelul de colaborare, prin sintagma „bune moravuri” se înțelege punctul comun prin care cadrul legislativ condensează, din perspectiva etică și morală, un set de reguli clare impuse de către morala socială, după care sunt apreciate comportamentele sociale. În decursul timpului, în funcție de țară, de cultură și tradiții, conținutul expresiei a fost modificat, ajungându-se la situații delicate, dacă ar fi să comparăm cazul Olandei (extrem de lax) cu acela al Belgiei (riguros, sever, echidistant). Articolul 6 paragraful §1 din Constituția Olandei (17 februarie 1983) dispune că „fiecare are dreptul de a-și manifesta liber convingerea individual sau în comuniune cu alții, fără a fi exonerat de responsabilitățile ce îi revin în virtutea legii.”
De exemplu, în Suedia, unde oficial statul a trecut la un regim de separație între Biserică și stat, observăm că, de fapt, „în esență, este vorba despre o descentralizare prin care statul își întărește autonomia.” În ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale, Constituția Suediei, adoptată la 1 ianuarie 1975, cu revizuiri în 2012 și modificări în septembrie 2014 privind Parlamentul – Riksdag, consacră și garantează mai multe categorii de astfel de drepturi și libertăți fundamentale, precum drepturi și libertăți social-politice, care includ și dreptul la libertatea de cult. În acest sens, Cap.2 Art.1 stipulează în Constituția suedeză: „Oricărei persoane îi sunt garantate următoarele drepturi și libertăți în raporturile acesteia cu instituțiile publice” iar Art.6. definește libertatea de cult ca „libertatea de a practica religia individual sau alături de alte persoane.”
În Danemarca există trei niveluri: Biserica Evanghelică Luterană – Folkekirche, care, conform Art. 4 din Constituție, este recunoscută ca Biserică națională, iar în Art.6 se prevede obligativitatea ca „Regele să fie membru al Bisericii Evanghelice Luterane.” Deși Constituția daneză nu cuprinde o Chartă propriu-zisă a drepturilor fundamentale, ea reglementează indirect o serie de drepturi, printre care și dreptul de a exercita liber religia aleasă. Articolul 67 al Legii constituționale din Danemarca dispune că libertatea cultului este deplină, fiind limitată doar de încălcări care ating moralitatea printr-un „comportament care nu trebuie învățat sau practicat.” Mai funcționează în acest cadru legislativ, răspunzând de gestionarea raporturilor dintre stat și culte, Ministrul Afacerilor Ecleziastice sub coordonarea căruia se află 11 comunități religioase cunoscute și alte 90 denominațiuni care au dreptul de a oficia căsătorii cu efecte civile. Statul colectează de la cetățeni impozitul bisericesc, pastorii fiind funcționari publici, plătiți 40% din acest impozit. Școlile publice oferă cursuri de educație creștină sau educație religioasă, obligatorii pentru clasele I-X. Facultățile teologice evanghelice sunt integrate în universitățile publice.”
Articolul16 al Constituției spaniole proclamă libertatea de religie și de manifestare religioasă sub rezerva limitelor „necesare în vederea menținerii ordinii publice protejate prin lege.” Articolul 5 din Legea 7/1980 cu privire la libertatea religioasă precizează că Bisericile, confesiunile și comunitățile religioase și federațiile lor se bucură de personalitate juridică o dată ce ele sunt înscrise în registrul public care este creat în acest scop la Ministerul Justiției. În Articolul 6, se arată că această înscriere aduce pentru Biserici, confesiuni și comunități religioase dreptul la autonomie și la auto-organizare, cât și dreptul de a putea încheia convenții și acorduri de cooperare cu statul.
Demersul analitic poate fi deschis de un aspect fundamental al legislației europene, anume cel prin care se subliniază că statele membre au competențe exclusive în domeniul politicii interne care reglementează viața religioasă, neexistând un model unic. Sunt garantate libertatea ideologică, religioasă și de cult a indivizilor și a comunităților, fără nici o limitare privind formele de manifestare, în afara celor necesare pentru păstrarea ordinii publice protejată de lege. Nici o confesiune nu va avea caracter statal. Puterile publice vor ține seama de credințele religioase ale societății.”
În Uniunea Europeană, regimul juridic al cultelor este stabilit și în texte juridice cu deschideri internaționale, așa cum a fost cel cu titlul ”Orientări U.E. privind promovarea și protecția libertății de religie sau de credință” al Consiliului Uniunii Europene pentru Afaceri Externe, publicat pe 24 iunie 2013, în care se subliniază că libertatea credinței este un „drept fundamental al fiecărei ființe umane.” Asemenea reglementări apar și în textele unor legi fundamentale, în legi interne, principii juridice și decizii ale forurilor de judecată constituțională. Noțiunea de bază în jurul căreia sunt structurate, o reprezintă „libertate de cult”. Prin Constituție este garantată libertatea cultelor, facându-se adesea precizarea că această libertate nu trebuie să o îngrădească pe a altora și nici prin atitudini să nu conducă la lezarea ordinii publice, așa cum este definită de legea fundamentală. Noțiunea de ordine publică este formulată în conceptualizări diferite, dar toate au ca numitor comun evitarea tulburării stării de pace socială.
De exemplu, Articolul 1 aliniatul §1 al legii din 9 decembrie 1905, pe temeiul separației constituționale dintre Biserică și stat în Republica Franceză, precizează că „Republica asigură libertatea de conștiință.” La fel, Constituția italiană precizează în Articolul 19 că libertatea este acordată în ceea ce privește profesiunea de credință, doar cu condiția de a nu se folosi de „rituri contrare bunelor moravuri.” Într-o decizie a Curții Constituționale din Italia, aceasta a dedus din adverbul „liber” abrogarea declarării prealabile în fața autorităților competente a ceremoniilor și practicilor de cult ce se desfășoară în locurile publice. Articolul 8 din Constituție dispune că „toate credințele religioase se bucură de o egală libertate în fața legii, pe baza acordului realizat cu reprezentanții lor.” În Constituția Belgiei se proclamă „libertatea de cult, a exercitării lui în mod public, la fel ca și manifestarea opiniilor religioase (…) în afara pedepsirii delictelor” și prevede că nimeni nu poate fi constrâns să participe la actele de cult și nici să respecte ziua de odihnă. Statul asigură salarizarea pentru personalul de cult ce deservește cultele recunoscute legal. Aceste culte sunt: Cultul catolic, protestant, iudaic și anglican, islamic și cultul ortodox (rus și grec)
Articolul 5 din Constituția Greciei (1975) dispune ca „toți cei care se găsesc pe pământul elenic se bucură de protecție absolută a vieții lor, a onoarei și a libertății, fără deosebire (…) de convingeri religioase. Această garanție care nu este limitată la cetățenii greci este recunoscută expres cultelor prin articolul 13 paragraful §2: „Toate religiile cunoscute sunt libere și practicarea cultului se exercită fără piedică sub protecția legii. Nu este permis ca exercițiul cultului să atenteze la ordinea publică sau la bunele moravuri. Prozelitismul este interzis.” După doctrina Consiliului de Stat, libertatea esta recunoscută la toate religiile cunoscute, adică pentru toate religiile care au dogme, practici de cult și învățământ accesibile, și nu sunt secrete religioase (…) în afara pedepsirii delictelor și prevede că nimeni nu poate fi constrâns să participe la actele de cult și nici să respecte ziua de odihnă. Statul asigură salarizarea pentru personalul de cult ce deservește cultele recunoscute legal. Aceste culte sunt: cultul catolic, protestant, iudaic și anglican, islamic și cultul ortodox (rus și grec).
În concluzie, pe fondul acestei declarații, în legislația statelor europene se pot identifica totuși un ansamblu de criterii comune pe baza cărora statul român a propus, prin Legea cultelor din 2006 un model de clasificare a raporturilor dintre stat și cultele religioase din Europa. Principalele elemente ale acestui model comun, cu valențe axiologice, ar fi:
1. garantarea libertății de conștiință și a libertății religioase a cetățenilor;
2. existența unei forme de recunoaștere juridică a caracterului distinct al comunităților religioase în raport cu alte tipuri de organizații publice sau private;
3. respectarea autonomiei cultelor în raport cu statul (în grade variabile) ;
4. nediscriminarea pe criterii religioase;
5. existența unor forme de susținere directă și/ sau indirectă ;
6. o recunoaștere din ce în ce mai cuprinzătoare a pluralismului.
Nicio Constituție sau Biserică nu îndeamnă la violență, misiunea lor fiind de a pune ordine în viața creștinului și a societății, deoarece se poate observa că în cazurile în care baza moralei divine este nesocotită sau încălcată, urmările aduc oamenii în situația de a se pierde în căutarea unor soluții reparatorii. De aceea și Constituțiile statelor au un fond moral, pentru că orice încălcare generează măsuri legislative; fenomenul imoralității, definit într-un termen atotcuprinzător, ca „fărădelege”, trebuie încadrat în litera și spiritul legii, dar într-un duh evanghelic, care să ofere și măsura păcatului. În lumea postmodernă, preocupată aproape în exclusivitate de problemele economice și sociale, în care grija pentru ziua de mâine este pusă înainte de grija pentru „viața de mâine”, apare nevoia de a redimensiona orizontul libertății spre care tinde lumea creștină. Cine nu are ca normă de viață principiile morale, nu se teme de nici o lege.
Creștinismul autentic, departe de a se identifica cu diluatele forme de religiozitate, care, doar în plan lingvistic au o rădăcină comună, presupune libertatea credinței ca stare și nu ca atribut al unui demers de alegere însoțit de angoasele nehotărârii. Aceasta este libertatea morală întemeiată pe cunoașterea binelui, atunci când binele aparține în mod propriu persoanei ca și lui Dumnezeu. Despre această libertate vorbește Mântuitorul în Evanghelia după Ioan 8,31: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. De aici avem ascultarea, deopotrivă și ordinea socială, căci răstignirea voinței și socotinței proprii este o jertfă absolut necesară pentru a dobândi conștiința libertății ca dar împărătesc. Iar Evdokimov observa cu adâncime: „Ascultarea răstignește voința proprie, cu scopul de a descoperi libertatea ultimă: duhul care ascultă Duhul.” Prin virtualitățile sau potențele pe care omul le-a primit ca dar de la Dumnezeu, de care de multe ori el nici măcar nu are știință că le-ar poseda, se pot descoperi mai întâi persoanei, ca apoi celorlalte de lângă ea, într-o continuă definire și perfecționare, ca sinteză armonioasă ce trebuie relansată între divin și uman, Revelație biblică și cultură clasică, iubire și rațiune, printr-o reafirmare energică a adevărului fundamental al umanismului creștin european. Oamenii au intrat „într-o epocă în care diferitele civilizații vor trebui să învețe să trăiască alături una de alta, în stare pașnică, învățând una de la alta, fiecare studiind istoria, idealurile, cultura celeilalte, îmbogățindu-și reciproc viețile. Alternativa la această mică lume suprapopulată este neînțelegerea, tensiunea, ciocnirea și catastrofa.” Această idee se află la confluență cu gândirea ortodoxă, pentru că sugerează teza conform căreia libertatea nu poate fi supusă unui exclusivism egoist, ea fiind expresia necesității acute de comuniune, în sensul în care o persoană este liberă doar dacă se află în relații bune, în comuniune cu ceilalți. Se creionează așadar adevăratul sens al libertății sociale.
Suveranitatea incontestabilă și fundamental afirmată a Statelor cuprinde și asigură, printre reperele fundamentale identitare ale structurilor lor și libertatea religioasă la nivel social, prin echilibrul relațiilor dintre stat și culte asigurându-se dorita și mereu revendicata lor autonomie. În acest cadru legislativ, grupările umane care, urmând un lider, adoptând o anumită credință care se distinge printr-un corpus doctrinar, un anumit mod de viață și practici cultice specifice (etimologic derivă din latinescul cultus-venerare) sunt reperele generale prin care definim de regulă un cult. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia din 8 martie 1976, referitoare la Biserici, dintr-o perspectivă sociologico-juridică, stabilește că: „o Biserică este o comunitate religioasă fondată pe o identitate sau pe o substanțială similitudine de convingeri”.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”, dar fără a face referire directă la o religie sau formă de religiozitate. O trecere în revistă a principalelor teme legate de raporturile dintre culte și Stat aflate în dezbatere și pe agenda publică ilustrează mizele rămase încă neclarificate în societatea și în sistemul politic românesc. Pe scurt, este vorba despre clarificarea locului și rolului religiei în spațiul public, România fiind stat al Uniunii Europene. Astăzi, de la un alt nivel, în virtutea tratatelor după care funcționează Uniunea Europeană, având ca incipit Declarația numărul 11 a Tratatului de la Amsterdam, intitulată sugestiv Declarația privind statutul Bisericilor și organizațiilor neconfesionale, s-a stabilit ulterior, prin Art. 17c al Tratatului de la Lisabona, faptul că „Uniunea Europeană respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului intern, Bisericile și asociațiile religioase sau comunitățile religioase în statele membre. Uniunea Europeană respectă în mod egal statutul organizațiilor filozofice și neconfesionale.”
III.1.2 În Constituția României
„Cât privește propria lor responsabilitate publică, Bisericile și confesiunile din Europa postcomunistă au trecut printr-o paradoxală fază caracterizată, pe de o parte, de reafirmarea statutului lor simbolic de surse ale tradiției si identității colective, iar pe de altă parte, de necesitatea de a se conforma mutațiilor politice și sociale, ajutând astfel de o manieră specifică, mai mult sau mai puțin asumată ca atare, la terapia post-totalitară. Presiunea de a se „adapta” a fost pe alocuri la fel de intensă ca cea de „a rezista”. Cum era previzibil, dintr-o astfel de poziție incomodă, răspunsul religios la provocările libertății nu a fost mereu coerent. Fie că a încurajat, expres sau tacit, apelul la trecut ca unică soluție la crizele prezentului, ceea ce explică în bună parte recrudescența naționalismelor post-comuniste de tot felul, puternic condimentate confesional, fie că s-a livrat grăbit noilor curente și mode, confundând înnoirea cu imitația, dimensiunea religioasă în Europa de Est a fost într-o permanentă căutare, de obicei nedeclarată și nereflectată, a punctelor de contact.” Ca și în alte țări europene, relațiile dintre stat și formele organizate ale vieții religioase în România s-au structurat în funcție de tradiția istorică, legală și instituțională locală, ținând seama în același timp de modelele europene existente, dar și de situația demografică, de nevoile sociale și spirituale și de așteptările actuale ale societății.
Luând ca reper istoricul constituțional românesc, cu Legi fundamentale adesea elaborate după un model occidental, moralitatea a reprezentat un criteriu de referință fundamenal pentru viața religioasă a satelor Uniunii Europene, chiar și înainte de 1950. Raportul dintre Biserică și stat a fost legiferat în cele 7 Constituții pe care România le-a avut și, deopotrivă, în cele 16 revizuiri ale acestora dar și în câteva proiecte nefinalizate în diferite momente ale istoriei sale. În ceea ce privește instituțiile precursoare ale actualului Secretariat de Stat pentru Culte, respectiv Marea Logofeție a Credinței din Țara Românească (1831) și Vornicia Bisericească din Moldova (1844), acestea aveau ca pricipale atribuții organizarea evidenței averilor bisericești și a situației instituționale a Bisericii din cele două țări.
Constituția din 1866, inspirată de Constituția belgiană de la 1831, și pe care Principele Carol I (1866-1914) o considera „nepotrivită gradului de educație a opiniei publice românești”, în Titlul II – Drepturile românilor, la Art. 5 preciza că: „Românii se bucură de libertatea consciinței, de libertatea învețementului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.” Se proclamau astfel, chiar sub suzeranitate otomană, o serie de libertăți specifice conceptului de Stat modern european. Reglementarea relației statului cu Biserica Ortodoxă se face, în cadrul acestui Titlu, prin mai multe Articole între care remarcăm stipularea condițiilor de moralitate: Art. 21: „Libertatea consciinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată întru cât însă celebrațiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a resăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este și remâne neaternată de orice chiriarhie streină, păstrându-și însă unitatea cu biserica ecumenică a resăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale bisericei ortodoxe Române, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai bisericei ortodoxe române sunt aleși după modul ce se determină prin o lege specială.”
Biserica Ortodoxă Română se bucura de o generoasă recunoaștere din partea legiuitorului și a Casei Regale, de aceea, în Titlul III – Despre puterile Statului, Capitolul I- Despre representarea națională, Secțiunea II – Despre Senat, precizează prin Art. 76: „Vor fi de drept membri ai Senatului: 1) Moștenitorul Tronului la versta de 18 ani, însă el nu va avea vot deliberativ de cât la versta de 25 ani. 2) Mitropoliții și episcopii eparhioți.” Regele dorește ca urmașii la tron să fie botezați și educați în credința creștină ortodoxă, motiv pentru care în Titlul III – Despre puterile Statului, Capitolul II-Despre Domn și Miniștri, Secțiunea I – Despre Domn, se subliniază în Art. 82: „Puterile constituționale ale Domnului sunt ereditare, în linie coborîtore directă legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I. de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu esclusiunea perpetuă a femeilor și coborîtorilor lor. Coborîtorii Măriei Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a resăritului.”
Remarcabil este faptul că, pe lângă omisiunea stării de suzeranitate, Constituția de la 1866 nu numai că încălca prevederile Puterilor Garante de la Convenția de la Paris (17-19 aug. 1858) prin folosirea denumirii de România, ci preciza în Art. 1 și „caracterul indivizibil al Statului”. Din perspectiva relațiilor statului cu Biserica, interesante sunt aici două aspecte: primul constituit de Articolul 7 prin care se stipula că doar cei de rit creștin puteau primi cetățenia, iar cel de al doilea reprezintă faptul că originile Articolelor 5,21,76 referitoare la relația Bisericii cu statul, se regăsesc în Regulamentul Organic (1831-832), în special în Prevederi legislative cu referire la cler din Proiectul lui Nicolae Roset-Roznovanu (Art. 6,7,8).
Cu ajutorul Statului, Biserica a trecut cu bine prin criza declanșată de secularizarea averilor mânăstirești, pentru că autoritatea guvernamentală a statului a soluționat aceste efecte nedorite, pe de o parte prin crearea cadrului juridic necesar emițând, în 1893, Legea clerului mirean și a seminariilor (prin care preoții vor fi salarizați de către stat) și, sub influența unei viziuni politico-administrative de tip saxon, a emis Legea Casei Bisericii, în 1902 ; preconizând modernizarea constituțională a Bisericii, se înființează, în 1909, Consistoriul Superior Bisericesc.
Constituția din 1923 (Ferdinand I 1914-1927) reafirmă, într-un context mai larg (Art. 5,22,72,77), libertățile cuprinse în Constituția din 1866. Astfel, în Titlul II- Despre libertățile românilor, Articolul 22, din Constituția adoptată în martie 1923, prevedea, între altele că Biserica Ortodoxă este dominantă, iar cea Greco-Catolică, drept urmare a rolului jucat în înfăptuirea României Mari, primea întâietate față de celelalte culte. Textual se reafirma necesitatea respectării absolute a moralității : „Libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate de protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare a statului. Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici românești. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorități a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea față de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este și ramâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. În tot Regatul României, Biserica Ortodoxă vea o organizație unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici și mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizații unitare, precum și modalitatea după care Biserica își va regulamenta, conduce și administra, prin organele sale proprii și sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești. Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericei ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliții și episcopii Bisericei ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferitele culte și Stat se vor stabili prin lege.”
Aceeași direcție și obligativitate morală a fost cuprinsă și în Legea pentru regimul general al cultelor, adoptată de stat la 22 aprilie 1928, care la Art. 1 precizează: „Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu atinge ordinea publică, bunele moravuri și legile sale de organizare.”
Relațiile bune ale Bisericii cu statul erau evidențiate în Constituție și de Art. 72 prin care se conferă o serie de privilegii celor două Biserici și altor culte religioase, iar Art. 77 reia Art. 82 al Constituției din 1866 : „Coborîtorii Majestății Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a Răsăritului.” În mai 1927 s-a încheiat Concordatul cu Vaticanul, dar acesta n-a fost ratificat decât doi ani mai târziu, sub guvernul P.N.Ț. condus de Iuliu Maniu , dar și pentru că trebuia mai întâi adoptată Legea generală a cultelor. Principala lege, care a fixat regimul cultelor în România și care a stat la baza activității respective până în anul 1948, a fost Legea pentru regimul general al cultelor, din aprilie 1928. În ce privește legătura între stat și culte, legiuitorul a preferat sistemul superiorității statului față de Biserică, numit și sistemul autonomiei bisericești, urmând a satisface atât „pretențiunile juste ale Bisericii”, cât și drepturile normale ce decurg din suveranitatea statului. Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi și asociații religioase.
Este evidentă concluzia despre această autentică „perioadă de aur” a relației dintre statul român și Biserică (între 1866 și 1938) în care acesta a tratat-o ca pe cel mai bun aliat, Biserica având forța și deschiderea spre modernizarea societății românești – care încă avea reflexii și reminiscențe feudale – , dar și pentru capacitatea ei de a tezauriza zestrea spiritual-culturală a poporului român. Astfel, Biserica Ortodoxă Română a beneficiat de o corectă și reală recunoaștere din partea statului doar în vremea Monarhiei Constituționale. La fel și cultele religioase recunoscute, dar minoritare.
Începând cu 1938, dictatura Regelui Carol al II-lea urmată de proclamarea Republicii comuniste (R.P.R, R.S.R) au condus la degenerarea acestei relații pozitivante. În plin regim carlist, este abrogată libertatea cultului, pentru că, în aprilie 1937, avea să fie rectualizată lista asociațiunilor (sectelor) prohibite, iar în 21 ianuarie 1938, era emis Decretul-lege pentru revizuirea cetățeniei acordată evreilor (Legea sângelui). În Art. 5 se impune ca : „În termen de 30 zile de la publicarea acestei legi în ”Monitorul oficial” primarii comunelor vor întocmi un tablou al evreilor înscriși în registrele de naționalitate ale comunei. Înscrierea făcută în temeiul unei hotărâri a comisiei de apel sau a unei hotărâri judecătorești, va fi menționată în tablou.”
Constituția din 1938 (Carol II 1930-1940), votată printr-un Referendum desfășurat în 24 februarie 1938, a legalizat materializarea unei lovituri de stat. Din anul 1938 relația dintre Biserică și stat a degenerat, ajungând să sufere un adevărat hiatus între anii 1949 și 1989, când la putere s-a aflat Partidul Comunist. Cât privește sistemul folosit în România pentru a stabili cadrul exercitării libertății religioase, acesta a fost, încă de la început, cel al cultelor recunoscute. Legea din 1928 instaura acest regim de origine napoleoniană, iar autoritățile comuniste îl vor prelua, adăugând doar câteva elemente noi de origine sovietică.
Până și Constituția din 13 aprilie 1948, de sorginte stalinistă, în Art. 27 stipula: „Libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu sunt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor moravuri. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului. Biserica ortodoxă-română este autocefală și unitară în organizarea sa. Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege.” O lege care încadra statul în sintagma sub care uneori Augustin, în Cetatea lui Dumnezeu, poziționa anticipativ atitudinea statului față de Biserică, și anume „magnum latrocinium”.
Spre deosebire de această utimă perioadă, acum slujirea devine privilegiu, nu povară sau corvoadă, privilegiul de a ajuta pe altul să audă, să vadă dar și să răspundă la Cuvântul adevărului divin în viața sacramentală a Bisericii. Slujirea este dăruirea ființei tale lui Dumnezeu și Evangheliei Lui, și în linie orizontală, semenului tău. Aceasta a însemnat pentru acele vremuri un fel de revoluție, revoluția Mântuitorului Hristos. Sigur, nu o revoluție socială, căci Mântuitorul Hristos spune clar: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). Cel ce slujește devine slujitor, rob al lui Hristos. Robia pentru Hristos nu are nici o asemănare cu robia sau sclavia ca și condiție socială. Robia pentru Hristos este bucurie în Duh și prin har, căci bucuria este „roada Duhului” împotriva căreia „nu este lege”, adică lege umană, socială, ci numai legea Duhului (Galateni 5,22-23).
Demnitatea umană și libertățile civile sunt valori incontestabile, ce nu trebuie să lipsească de la fundamentul nici unei societăți democratice, dar ele sunt mai prejos de iubirea și fidelitatea pe care trebuie să o arătăm față de Mântuitorul Hristos: „Căci voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Galateni 5,13-14)
III.2 Principalele modele ale relației Biserică-stat în cadrul Uniunii Europene
Importanța specificului local în stabilirea acestor modele relaționale
În acest sens, specificul local sau tradiția conține, în esență, transmiterea unui ansamblu de cunoștințe asupra evoluției culturale a omului, asupra poziției sale în diferite lumi, asupra relației sale cu diferite universuri spirituale. Acest ansamblu de cunoștințe este, astfel, în mod inevitabil invariant, stabil, permanent, în pofida multitudinii de forme asumate în transmiterea sa și în ciuda distorsiunilor introduse de timp și istorie. Dacă transmiterea se face cel mai adesea oral, ea se poate efectua totuși și prin știința simbolurilor, prin scrieri sau opere de artă, prin mituri sau rituri.
Chemarea și răspunderea Bisericii Ortodoxe din România, împreună cu cea a Bisericii Ortodoxe Universale, a fost de a păstra Tradiția și a mărturisi de-a lungul istoriei „credința dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 1,3). În spiritul învățăturii sale, Biserica noastră pune preț, înainte de toate, pe valoarea persoanei umane, și, de aceea, consideră că trebuie să contribuie la păstrarea identității noastre naționale, în deplinul respect față de specificul etnic sau religios al popoarelor care alcătuiesc noua Europă Unită. Istoria bimilenară a Bisericii creștine a contribuit la descoperirea și încreștinarea multor valori umane care acum sunt larg răspândite în societate. Printre ele putem aminti: stima pentru demnitatea persoanei și a drepturilor ei inalienabile, refuzul rasismului, toleranța și respectul, solidaritatea și unitatea în alteritate.
Rămânând fidelă Tradiției sale, dar și conștientă de misiunea sa universală, ea își păstrează libertatea de a intra în relație cu diferitele forme de credință și cultură, îmbogățindu-se astfel atât pe ea însăși, cât și pe culturile cu care intră în contact. Biserica reamintește tuturor că misiunea credinței este în slujba perfecționării integrale a fiecărei persoane umane, pentru realizarea binelui comun și a întregii societăți umane. Prin urmare, spiritul uman trebuie să fie cultivat în așa fel încât să poată admira, intui, contempla adevărul și să-și formeze capacitatea de a putea judeca personal, de a intra în relații de comunicare și de a-și perfecționa prin aceasta simțul religios, moral și social.
Creștinii au datoria sacră, în promovarea credinței, să se angajeze plenar, atât pe plan național cât și internațional, să-i determine pe cei responsabili cu binele omenirii să ia hotărâri fundamentale prin care să se recunoască, pretutindeni și pentru toți, dreptul la credință și la civilizație, în armonie cu demnitatea fiecărui om, fără discriminare de rasă, de sex, de națiune, de religie sau de condiție socială și să se asigure exercitarea lui. Principiul unității în diversitate presupune conservarea și amplificarea valorilor tradiționale autentice ale fiecărui popor în parte, ca garanție a respectului reciproc pentru identitatea spirituală a fiecărui popor. De aceea, Biserica trebuie să-și îndrepte lucrarea spre o lucrare ecumenică și misionară comună. Ortodoxia noastră românească, ca de altfel și întreaga zestre spirituală a României, poate constitui o putere inspiratoare pentru menținerea și îmbogățirea spiritului creștin al Europei, capabilă să ducă în mijlocul păgânilor făclia credinței celei adevărate până ce avea să vină lumina cunoștinței de Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos. Se poate spune, așadar, că este mai mult decât evident faptul că, relațiile dintre stat și Biserică sunt indubitabil legate de istoria, tradiția, gradul de civilizație și particularitățile naționale socio-politice și eclesiastice. Construcția europeană, nu este posibilă fără tratarea cu seriozitate a acestor incidențe de ordin cultico-religios. Necesitatea unei atitudini care să respecte Bisericile naționale și concomitent să conducă la un grad tolerabil de convergență la nivel european, este necesar și urgent, dacă ar fi să analizăm doar problemele de maximă actualitate care grevează spațiul comunitar.
Se poate adăuga la aceasta și faptul că, prin punctul §3 al Articolului 6 din Tratatul de la Amsterdam, s-a stabilit că „Uniunea Europeană respectă identitatea națională a Statelor sale membre”, se ajunge la concluzia că fiecare stat membru are dreptul și totodată obligația ca, în interiorul Uniunii, să-și conserve și să-și promoveze propria sa identitate națională. Aceasta deoarece statul are tendința de a elabora legi calchiind legislația europeană, în timp ce poporul român – subiectul statului – este profund atașat de Biserică și preoți. Pentru creștinul ortodox, preotul este părintele său, învățătorul, sfătuitorul, mentorul său duhovnicesc, iar „Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.”
„Fie că a continuat, în cazul Bisericilor de stat (precum cele din Anglia, Suedia sau Norvegia), să își exercite controlul pre-modern nemijlocit și total, ajustat și redus cu timpul la unul simbolic, fie că a mers strict pe linia distanței totale (precum în Franța) sau a cultivat o formă de colaborare în chestiunile sociale (în Germania), puterea politică din Europa a încercat să ofere, de la o țară la alta, propria interpretare secularizării.19 Punctul comun îl reprezintă, declarat sau nu, recunoașterea faptului că, în ciuda secularizării înțelese ca proces de dezcreștinare, importanța elementului eclesial nu a scăzut atât de repede și de mult cum prevedeau unii la începutul modernității sau ulterior. În plus, odată consumate episoadele dramatice ale trecerii de la o concepție de viață dominată de valorile creștine la una vehiculând pe cele seculare, cotidianul social a calmat spiritele, a corectat tacit rigiditatea principiilor și a creat, treptat, noi posibilități de întâlnire și conlucrare între sfera publică și cea privată unite, la urma urmelor, în persoana cetățeanului-credincios.”
În acest sens, răspunzând acestei chemări, Biserica din timpurile noastre nu pretinde mai puțin zel din partea creștinilor, ci, dimpotrivă, în condițiile actuale ea solicită ca ei să desfășoare un apostolat misionar tot mai intens și mai vast, căci s-au ridicat și probleme noi, care le pretind o preocupare și un efort atent. Cu alte cuvinte, prin actuala legislație europeană, fiecărui stat membru al Uniunii Europene îi este garantat dreptul de a-și reglementa în mod tradițional raportul cu structurile religioase prezente pe teritoriul său, adică de a ține cont, în primul rând, de particularitățile sale în ceea ce privește istoria proprie și realitățile sale actuale. „Formularea și impunerea treptată, cu corecturi pe parcurs, a drepturilor omului este expresia cea mai complexă a modernității și, la rigoare, câștigul cel mai durabil. Evident, faptul că antropologia aceasta politică venea să o conteste pe cea spirituală.” În ceea ce privește însă legăturile instituționale dintre noile state moderne și cultele religioase, aceeași modernitate a generat modele diverse. Chiar și numai acest fapt arată convingător imposibilitatea unei singure formule a secularizării.
La granița dintre tradiție și postmodernitate, din miezul unei retorici care a divizat societatea umană, Max Weber încerca să deceleze viziunea arhetipală a existenței, integratoare și unificatoare deopotrivă, în lucrarea sa din 1904, intitulată Etica Protestantă și spiritul Capitalismului. El a abordat o dimensiune sociologică, dar profund spirituală, conform principiului subsidiarității – prin care sfera socială este definită ca spațiu al solidarității și, în același timp al libertății – și a încercat să demonstreze că trăirea religioasă dispune de o anumită potențialitate capabilă de a face aprehensibilă puterea economico-socială ca relație esențialmente umană. Weber încearca practic să argumenteze, modul cum tradițiile și relațiile sociale generate de actul productiv intrinsec au fost capabile (chiar obligate de instinctul de supraviețuire) să accentueze – prin implicarea registrului confesional specific – responsabilitatea moral-religioasă. Prin declanșarea (poate subliminal) de la amvon, la nivel de comunitate religioasă, a unei anamneze etice, s-a influențat astfel trecerea spre capitalism și ulterior, spre dezvoltarea acestuia.
Pentru a înțelege acest spirit din lucrarea sa, Max Weber subliniază că dependența Capitalismului de sistemul de credințe al primilor calviniști este cel mai bun exemplu al modului în care ideile dirijează societatea; și chiar dacă nu protestantismul a produs capitalismul, el a fost cu siguranță un ingredient esențial. Autorul își propune să arate prin aceasta că toate comportamentele economice au un conținut etic datorită căruia înțelegerea protestantă a lumii a influențat în mod pozitiv dezvoltarea capitalismului.
Astfel, el demonstrează felul în care grupările protestante, înaintea celorlalte confesiuni tradiționale, în speță cea catolică, a reușit să concilieze principiile dogmei creștine cu acumularea bogăției. Inovațiile aduse de protestantantim (bogăția ca har de la Dumnezeu și accesul marginalilor la competiția socială) au oferit o nesperată legitimitate eticii principiilor iluministe. Diferențele dintre catolici și protestanți, cristalizată în specificul lăuntric durabil al confesiunilor și sunt dezvăluite simplificat de către Weber:
– protestanții, ca elevi și absolvenți, aveau o pregătire superioară față de catolici; ponderea mare a protestanților mai preocupați de absolvirea școlilor superioare nu făcea decât să sublinieze slaba participare a catolicilor la repartiția plusvalorii acumulate.
– comparativ, catolicii sunt cei care manifestă o activitate meșteșugărească pronunțată, în vreme ce protestanții se îndreaptă spre eșaloanele superioare ale celor calificați și îngroașă rândurile funcționarilor industriali bine remunerați.
Alimentată de permanenta tensiune axiologică dintre transcendent și imanent, doctrina protestantă s-a construit, așadar, și în palierul economico-social al vieții, într-un demers etic în care valorile morale fundamentale ale umanității ar fi trebuit să se regăsească puse în adevărata lor valoare și pe deplin. Din această perspectivă, se poate afirma că Iisus Hristos nu a adus lumii moduri noi de viață social-politică, pentru că acestea au derivat în mod firesc din raționalitatea Creației. Pe acest fond, doctrina Protestantă a predestinării dezvoltată de Jean Calvin în ediția de la Strasbourg din 1539 a „Institutes”, opera sa singulară în patru „Cărți”, argumenta că munca este un mod de viață poruncit de Dumnezeu, iar profitul și bunăstarea sunt condamnabile dacă ele conduc la lenevie și delăsare. Din aceeași perspectivă critică istoricistă, Karl Fisher considera, de pildă că Max Weber a interpretat idealist evenimentele istorice, culminând cu dependența dintre nașterea Capitalismului și spiritul Protestantismului. Deși nu neagă relația dintre Capitalism și confesiunea religioasă, Fisher crede că la originea acestui proces stau alți factori, de natură materială și economică, poziționați în politica de stat, care au modelat din punct de vedere psihologic mentalitățile. La fel ca și Sombart, Fisher considera că o atare stare de fapt a precedat în timp apariția și influența Protestantismului, spiritul capitalismului manifestându-se generalizat în orașele italiene catolice Genova, Florența și Veneția, în zona Rinului inferior și în Belgia catolică, spre deosebire de cantonul protestant elvețian Berna, unde nu se reușise să se creeze structuri și instituții compatibile. Pornind de la această notă critică, Weber afirma că doar astfel factorii psiho-religioși erau capabili să stimuleze dezvoltarea sistemului capitalist. Altfel spus, structurile statului au fost determinate de modelul și tradiția religioasă.
Pe calea deschisă de Weber, analiza dezvoltă axele de referință prin tratarea specificității economice a credinței catolice raportată la doctrine protestante și grupări religioase (calvinism, pietism, metodism, baptism) prin proceduri hermeneutice și științific probatorii capabile să susțină o realitate social-spirituală exprimată polimorfic, poate antagonică și mefientă: cea datorată modelului de conviețuire socială și comunicare interconfesională, fondul lor etic generând considerente de factură ontologică, capabile să ofere preponderent în plan economic posibilitatea dobândirii și apărării propriei identități, dar, din păcate și fantasmele eudaimoniei eshatologice privilegiate, sedimentată la temelia găunoasă a elitismului occidental.
Așa se pot explica și libertățile dar și constrângerile constituționale, acolo unde ele sunt specificate. De altfel, gândirea economică de la Max Weber și până la cele mai recente teorii pro sau antiweberiene, ne arată, uneori prin repere profund antinomice, în ce măsură ordinea cosmică triumfă neîncetat prin Pronie asupra dezordinii și haosului, revelând astfel că Dumnezeu nu-i iubește numai pe cei care își părăsesc averile și se izolează de comunitate mergând în pustiu în căutarea Lui, ci Îi iubește și pe aceia care rămân în mijlocul oamenilor și produc bogăție, implicit progres. Este un punct de vedere.
Dar, caracterul dominant soteriologic al valorilor umane autentice devine cu atât mai evident dacă ne îndreptăm atenția asupra interdependenței dintre libertățile religioase și libertatea de exprimare. Pe fondul acestei libertăți care nu-și cunoaște propriile limite, este o greșeală să crezi că singura calitate ireductibilă supraviețuirii personale este detașarea impasibilă, pentru că „se cere mult mai mult celor care vor să vadă dincolo de clișee, de jumătăți de adevăr, de sloganurile și supozițiile neverificate” și tot mai greu verificabile. Cazuistica grupărilor denominaționale este un exemplu elocvent.
Aceasta cu atât mai mult știindu-se că autonomia Bisericii față de stat și sprijinul din partea acestuia, sintetizează tocmai tradiția coexistenței statului și Bisericii încă de la începuturile statelor feudale românești, așa cum menționam anterior, aspect subliniat și în Legea Cultelor: „Statul român recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe și al celorlalte Biserici și Culte recunoscute, în istoria națională a României și în viața societății românești.” Din acest motiv, misiunea Bisericii trebuie înțeleasă ca fiind un aspect fundamental al acestei instituții a mântuirii, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos. Ea este „trimisă în lume, așa cum Fiul a fost trimis de către Tatăl spre a aduce prin Duhul Sfânt tuturor oamenilor Vestea cea bună a mântuirii, Evanghelia vieții veșnice.” „Afirmația că Biserica este misionară nu reprezintă o chestiune secundară. Ea nu este întâi Biserică și apoi misionară. Aceasta ar putea părea surprinzător în măsura în care noi înțelegem misiunea ca o acțiune. Dacă misiunea este numai o lucrare, o activitate a Bisericii, trebuie ca mai întâi să existe Biserica, pentru a putea mărturisi. Dar noi vedem că, din ziua Cincizecimii, Mărturia credinței face parte chiar din esența vieții creștine.” Pe baza acestei Mărturii, se detașează și modelul relațional care, în substratul său profund, reprezintă chipul Tradiției eclesiale din fiecare stat.
III.2.1 Modelul de cooperare (ex.: România, Grecia)
În România, din perspectiva relației organismelor eclesiale cu statul, noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experiența istorică și spirituală românească, ci a avut în vedere contextul internațional european în care viețuim și mai ales concordanța ei imperios necesară cu tratatele internaționale la care România este parte. (Art.1 §1) Aici, un foarte bun exemplu și extrem de actual pentru ilustrarea relației Biserică-stat este cel dat istoriei de către Sfântul Andrei Șaguna (1808-1873), Mitropolit al Transilvaniei, care „a conceput idealul relației dintre Biserică și stat ca unul de armonie și cooperare în promovarea bunăstării generale a comunității creștine, mai degrabă decât unul de ostilitate și rivalitate, ce caracterizează existența Ortodoxiei românești din Transilvania timp de secole. Pentru a produce schimbarea pe care o dorea el, a îndemnat statul să recunoască nu numai principiul autonomiei bisericești, ci și pe cel al egalității naționale.”
Dialogul este firesc între stat și instituția Bisericii pentru că vocația ortodoxă a comunicării vine din vocația ei liturgică. Bucuria Prezenței lui Hristos îl face pe credincios să o ducă mai departe, astfel regăsirea devenind un prilej de comuniune; iar „din întâlnirea creștinului cu amnezia semenilor se naște dialogul misionar.” Societatea noastră actuală, uneori amnezică față de învățătura Mântuitorului, dar extrem de permeabilă la tot soiul de alegații pseudoreligioase, ambalate sub o etichetă democratică liberală, se poziționează doar în raporturi de mediere atunci când caută o formulă etică pentru a limita atât totalitarismul politic de ieri, cât și totalitarismul tehnologic de mâine. Ea și-a pierdut, însă, unanimitatea în ceea ce privește scopurile urmărite de individ, de unde tulburarea ce o resimte de fiecare dată când vine momentul să rezolve diverse probleme fundamentale, între care primează libertatea și dreptatea.
Libertatea conștiinței este o constantă constituțională în România, formată și recunoscută ca atare pe cale cutumiară încă din perioada Evului Mediu. În cele două Principate românești istoria nu consemnează conflicte religioase, învrăjbire între culte, intoleranță religioasă, persecuții pentru opțiunile religioase. Astfel, marele istoric și revoluționar Nicolae Bălcescu reliefa faptul că dacă Revoluția „domnului Tudor” din 1821 „a strigat dreptate și a vrut ca tot românul să fie liber și egal, ca statul să se facă românesc”, cea de la 1848 „a vrut ca românul să fie nu numai liber dar și proprietar, fără care libertatea și egalitatea e minciună. Pentru aceea adaugă la deviza sa cuvântul frăție, această condiție de căpetenie a progresului social.”
Este adevărat că potrivit vechilor capitulații încheiate de voievozii români cu Imperiul Otoman, pe teritoriul Țărilor Române nu se puteau înființa lăcașuri de cult musulmane și nu se putea stabili o populație având religia musulmană, iar în Transilvania, națiunea română majoritară, de credință ortodoxă, a fost supusă veacuri de-a rândul unui tratament antinațional, politic, economic, social, cultural, inclusiv religios, inegalitar și discriminatoriu de către populația maghiară catolică și de alte grupuri etnice stabilite pe acest teritoriu și care aveau aceeași credință catolică sau protestantă. Cu toate aceste abuzuri, în ciuda asupririi naționale și a preeminenței religiei catolice față de Biserica Ortodoxă, în Principatul Transilvaniei nu se pot evidenția istoric grave conflicte religioase soluționate pe cale militară, așa cum s-a întâmplat în alte state europene, deși în toată această lungă perioadă istorică, libertatea conștiinței nu a fost consacrată într-un text normativ formal. Autorii mai vechi de Drept internațional, ocupându-se de situația statelor tributare, subliniau această particularitate care consta în păstrarea suveranității statului tributar deși plata tributului era o dovadă a slăbiciunii lui.
Problema libertății cultelor în Țara Românească și Moldova s-a pus pentru prima oară, în cadru formal, în Adunările ad-hoc din 1857, după un șir de întâlniri internaționale între marile și influentele puteri europene, incluzând și Turcia, pe seama organizării politice a celor două Principate românești. Cu această ocazie, păstrarea libertății depline de cult religios a căpătat de facto valoarea unui principiu constituțional formal, în Hotărârile votate de Adunarea ad-hoc a Moldovei privind organizarea internă a României (7/19 octombrie 1857), s-a prevăzut că „religia domnitoare în România este religia Ortodoxă a Răsăritului” și că „exercițiul celorlalte religii recunoscute va fi liber, însă cu restricția prevăzută în Capitulații.” Restricția prevăzută în Capitulații se referea la interdicția construirii pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei a unităților de cult musulmane.
Același principiu stă la baza prevederilor din Constituția adoptată în 1991, care reglementează nu numai libertatea de conștiința și libertățile religioase, ci stabilește cadrul general al raporturilor statului cu cele trei mari religii cu vocație universală: religia creștină, religia mozaică și islamul, fără a refuza din principiu contactul cu alte mari religii, cum este religia budistă, confucianismul, hinduismul etc. Orice persoană sau grup de persoane aflate pe teritoriul României și care își asumă o identitatea religioasă sunt îndreptățite să beneficieze de statutul constituțional al libertății de conștiința și de religie, indiferent care ar fi cultul religios practicat de aceștia. Dispozițiile constituționale ale art. 29 sunt completate cu alte texte ale Legii fundamentale.
Legea fundamentală, la Articolul 20 stabilește că:
§1. Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
§2. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Articolul 29 din Constituția României în Capitolul II : Libertăți fundamentale, vizând libertatea conștiinței – declară libertatea cultelor religioase, în spirit de toleranță și respect reciproc, eliminându-se categoric diferendele religioase și acțiunile de învrăjbire.
§1. Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.
În jurisprudența CEDO s-a precizat că prozelitismul este inseparabil legat de libertatea credinței; un credincios trebuie să fie în măsură să comunice și să facă publică credința sa, atât în sfera religioasă, cât și în cea filosofică. Libertatea credinței și a conștiinței sunt drepturi fundamentale; aceste libertăți trebuie exercitate în beneficiul tuturor religiilor, iar nu în beneficiul unei singure Biserici, chiar dacă această din urmă este instituită istoric, ca Biserică de stat sau Biserică dominantă. Singurele limite care pot fi impuse acestui drept sunt cele care decurg din respectul drepturilor celorlalți, în momentul în care prozelitismul îmbracă forma coerciției sau manipulării. Aici sunt pe deplin aplicabile prevederile Art. 9, § 2 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora „libertatea de a-și manifestă religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, vizeză siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.” Prozelitismul este îndeosebi utilizat de secte și de noile religii care nu urmăresc, în principal, convingerea misionară a credincioșilor, ci sporirea numerică a acestora prin atragerea lor la activități sectare, motivate, îndeosebi, de acordarea unor avantaje materiale la care altfel nu au acces.
§2. Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.
Sub titulatura terminologică „libertatea conștiinței”, Parlamentul European se referă la libertatea gândirii și a opiniilor, precum și la libertatea credințelor și, respectiv, a cultelor religioase, în același cadru constituțional, libertatea conștiinței are extindere tematică spre autonomia cultelor față de stat. Totodată, textul constituțional garantează chiar libertatea conștiinței ca atare și interzice orice forme sau acțiuni de învrăjbire religioasă. Titularii acestei libertăți sunt în primul rând persoanele fizice, dar și persoane juridice (Biserica, asociațiile și grupurile religioase etc.)
În înțelegerea esenței oricărui tip de libertate, revendicată de o persoană și recunoscută de stat ca o obligație aflată în sarcina sa, trebuie să se pornească de la ideologia termenului de libertate, utilizat în Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului adoptate în Franța revoluționară în 1789, Art. 1 din Declarație prevede că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.” Textul consacră și legitimează juridic, sub forma unui principiu constituțional, o stare de fapt naturală (nașterea), care nu depinde însă de voința statului. Libertatea ființei umane este un drept natural, o vocație imanentă a oamenilor, ce nu poate fi limitată sau îngrădită decât de vocația egală a altui om, care se hotărăște să-și exerseze atributele libertății sale, ambele fiind recunoscute și garantate fără discriminări, de către stat. Voința statului intervine numai pentru a preveni conflictul social ce l-ar genera ciocnirea între mai multe libertăți egale. Voința politică a statului apare în Art. 4 din aceeași Declarație, în care se precizează conținutul și, totodată, limitele libertăți Textul arată că „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor natural ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigura celorlalți membri ai societății folosirea de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.”
§3. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.
Alineatul § (3) al Art. 29 prevede dreptul cultelor religioase de a se organiza potrivit statutelor proprii, deși Constituția nu precizează despre ce culte este vorba. Datorită acestei omisiuni, este justificată întrebarea dacă Parlamentul a avut în vedere, în acest text, orice cult religios, sau numai cultele recunoscute, în opinia noastră, pentru că acest alineat se referă la cultele religioase recunoscute de statul român. Ne întemeiem această opinie pe precizarea din cuprinsul textului respectiv, potrivit căruia cultele se organizează în condițiile legii. Din moment ce Legiuitorul constituant leagă organizarea cultelor de respectarea unui anumit cadru legal și a unor condiții prescrise în lege, este evident că Art. 29 alin. § (3) nu putea să consacre principiul organizării statutare a unor grupări sau asociații religioase care nu au întreprins cele necesare dobândirii recunoașterii statale, sau cărora li s-a respins cererea de a fi recunoscute. Art. 29 alin. § (3) cuprinde două teze: „cultele religioase sunt libere” și „cultele religioase se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii”. Termenul de culte religioase din prima teza este mai larg decât termenul similar utilizat în cea de-a doua teză.
§4. În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.
§5. Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.
Tezele pentru Capitolul al II-lea din Titlul II al Constituției, privind drepturile și libertățile fundamentale au prevăzut, între altele, că „libertatea gândirii, a opiniilor, precum și cea a credințelor religioase este deplină și nu poate fi îngrădită sub nicio formă. Nimeni nu poate fi supus unei discriminări sau unei persecuții pentru opiniile și pentru credințele sale; orice persoană are dreptul de a le exprima public, în măsura în care acestea nu sunt contrare ordinii constituționale. Cultele religioase sunt libere. Organizarea și funcționarea lor se realizează potrivit statutelor proprii și nu pot fi contrare ordinii publice, siguranței statului și bunelor moravuri. În aceleași teze s-a prevăzut că „manifestarea libertății de conștiință este permisă numai într-un climat de toleranță și de respect reciproc.” Ortodoxia se delimitează de prozelitism pentru că misiunea Bisericii nu se impune tocmai pentru că se fundamentează pe libertatea de a răspunde sau nu chemării lui Hristos: „de voiște cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și sa-mi urmeze mie” (Matei 16, 24). Apar aici și câțiva termeni în enunțurile citate care trebuie circumscriși temei libertății de practicare a credințelor religioase, pentru a face clară concepția propusă de Comisia pentru elaborarea Proiectului de Constituție, legiuitorilor constituanți. Astfel, într-o interpretare largă, „libertatea gândirii” nu se raportează strict doar la problematica credințelor religioase și a cultelor. Obiectul gândirii umane poate să se regăsească în orice lucru sau fenomen din lumea înconjurătoare a unei persoane. Dată fiind exprimarea generală, ca și din textul constituțional adoptat de Parlament, se pune întrebarea la ce formă de gândire urmează să raportăm art. 29 alin. § (1) din Constituție.
Religiile, Biserica, au și o dimensiune umană încadrabilă în reperele legislative ale Statului, aspect care netezește calea raporturilor dinamice dintre politică și religie.
Articolul 6:
§1. Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.
§2. Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.
Constituția prevede în Art. 29 alin. § (6) că părinții sau, după caz, tutorii au dreptul (recunoscut prin norma constituțională) de a asigura educația copiilor minori, potrivit propriilor convingeri. Textul constituțional nu folosește termenul de educație religioasă și nici cel de convingeri religioase. Nu este vorba de o omisiune involuntară, în condițiile în care chiar Constituția prevede că nimeni nu poate fi constrâns să adere la o credința religioasă, este limpede că fiecare familie are dreptul să opteze pentru o anumită educație religioasă sau să aibă convingeri ateiste. Cum educația copiilor minori se desfășoară la școală, revine Ministerului Educației și Învățământului sarcina să organizeze predarea unor discipline privind educația religioasă atât în învățământul public, cât și în cel privat. Revine însă părinților și, după caz, tutorilor, dreptul de decide dacă minorii aflați în răspunderea acestora urmează sau nu cursurile respective.
Articolul 7: Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt.
Liantul comunităților din diaspora îl constituie Biserica, care colaborează cu instituțiile statului tocmai în vederea îndeplinirii acestor deziderate. Ea, ca Trup al Mântuitorului, fundamentează libertatea persoanei, deoarece „singurul nostru mod de raportare a identității adevărate, creștine, este Iisus Hristos, pentru că doar El e Lumina, alături de deschiderea și de iubirea nemărginită de care dă dovadă.” Creștinii trebuie să fie garanții credinței celorlalți, și dacă e necesar, garanții celor care nu cred sau care se revoltă, dar sunt înzestrați cu bunătate și simțul solidarității. Să fie păzitorii omului deschis într-o cultură deschisă, afirmând, când e necesar, că Hristos este Biruitorul morții și al infernului, că fiecare om poartă în el umanitatea întreagă și că, prin asta, este unic, că Biserica este potirul de unde izvorăște „pentru viața lumii”, bucuria Învierii.” În acest fel, trăind Ortodoxia în adevărata ei frumusețe, românii își pot face cunoscută credința în țările europene în care au emigrat.
De aceea, nu numai din perspectiva metaforei, Biserica a fost definită și ca locul de întâlnire a timpului cu veșnicia, așa cum s-au întâlnit mai înainte în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Din perspectiva misionară, timpul Bisericii este doar cadrul actualizării, contemporaneizării operei mântuitoare a Domnului Hristos, adică un timp al mântuirii care înglobează și transcende cronologia istorică a organizării statului sau a Uniunii Europene, supuse imanentului. Oricum, Biserica nu va fi înțeleasă decât dacă dă ea însăși un exemplu liberator în structura sa internă și în funcționarea sa. Teoretic, în baza legislației Uniunii Europene, relațiile dintre stat și culte ar trebui să fie mai bine definite, presupunând un dialog sistematic și bine articulat, pentru că Biserica nu face rabat de la Adevăr, oricât de sumbru ar fi peisajul politic.
Astăzi, datorită evenimentelor istoriei, panorama religioasă a Europei este extrem de complexă. La nivel național, Ortodoxia a încercat și încearcă să răspundă în mod adecvat, conform Statutului său, la toate problemele și frământările lumii moderne, iar răspunsurile date pot depăși, printr-o conștiință profetică, abordarea strict isoricistă sau deterministă. Este sau nu este Biserica un partener de dialog în relația cu statul ? Dacă ONG-urile vin cu tot felul de propuneri legislative, atunci, evident că și cultele au acest drept, pentru că un cult este cu mult mai mult decât un ONG.
Observăm că statul a încercat să copieze modelele constituționale occidentale și să le aplice în România și de aici au rezultat disfuncționalitățile principiilor occidentale aplicate în spațiul oriental. Din păcate, plecând și de la convingerea că, odată cu evoluția tehnică și civilizatorie dimensiunea religioasă va fi din ce în ce mai puțin relevantă pentru omul nou, sau pentru cel post-modern, miza expulzării religiosului din cotidian rezidă mai ales în atragerea atenției de la profunzimea de sus prin orientarea exclusivă a acesteia către complexitatea problemelor de jos. Din acest motiv, afirmă Radu Preda, „apelul la istoria și moștenirea Bizanțului trebuie înțeleasă nu numai ca un efort de reabilitare a trecutului, oricum greu de reabilitat in corpore dacă nu vrem să riscăm schimbarea unei extreme criticiste cu una encomiastică.”
Celebrul analist al acestor raporturi, Gérard Gonzales, în lucrarea „La Convention Européenne des droits de l’homme et la liberte des religions” afirma: „România care a ratificat Convenția în 20 iunie 1994, posedă dispozitivul constituțional cel mai complet și poate să fie cel mai protector. Articolul 29 din Constituția românească din 8 decembrie 1991, garantează libertatea religiei și dreptul de a alege propria religie (Art.29.§1), libertatea de organizare a cultelor după propriul statut (Art. 29.§3), autonomia lor față de Stat, dar de asemenea Statul își acordă sprijinul pentru asistența religioasă în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate (Art.29.§6). Trebuie scos în evidență Articolul 20 din această Constituție a României, care spune că „dispozițiile constituționale cu referire la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte” (Art. 20 §1). Într-o formă remarcabilă, aliniatul §2 din acest Articol precizează că „dacă există disconcordanță între pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, reglementările internaționale au prioritate” ; iată o mențiune care pe lângă faptul că implică un angajament real, ne-ar plăcea să o întâlnim mai des, deoarece ea realizează perfecta comuniune a angajamentului unui Stat pe plan internațional cu conduita sa în sfera propriei suveranități.”
Republica Elenă, țară eminamente ortodoxă, a adoptat actuala Constituție în 11 iunie 1975. Ea protejează drepturile fundamentale, de exemplu Art. 5 § 2 prevede că „Toți cei care se găsesc pe teritoriul Greciei vor beneficia de protecția deplină a vieții, onoarei și libertății lor indiferent de naționalitate, rasă sau limbă și de convingerile lor politice și religioase.” Biserica Ortodoxă este Biserică de Stat și are statut de corporație de drept public, coordonată de Ministerul Educației, Afacerilor Religioase, Culturii și Sportului. Statul asigură integral salariul personalului clerical, echivalent funcționarilor publici. Bisericile și mănăstirile sunt scutite de impozit, iar învățământul teologic este finanțat de Statul elen. Educația religioasă în școlile publice se face în confesiune ortodoxă. Cultele își pot înființa și finanța propriile școli. În Universitățile din Atena și Tesalonic funcționează două facultăți de teologie ortodoxă.
În mod tradițional, Biserica Ortodoxă a Greciei a menținut o legătură strânsă cu Statul. Statutul special al Bisericii este recunoscut în Art.3 din Constituție – aceasta din urmă, de altfel, adoptată conform Preambulului său „în numele Sfintei, Deoființă și Nedespărțitei Treimi”, care declară în Art.3 §1 că religia predominantă în Grecia este Biserica Ortodoxă Răsăriteană a lui Hristos. Biserica Ortodoxă a Greciei, care Îl recunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos drept conducător, este unită în doctrină în mod inseparabil cu Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol și cu orice altă Biserică a lui Hristos de aceeași doctrină, respectând cu fermitate sfintele canoane apostolice și sinodale și tradițiile sacre. Aceasta este autocefală și este administrată de Sfântul Sinod al Episcopilor slujitori și de Sfântul Sinod Permanent care își are originea în aceasta și care este convocat potrivit prevederilor Cartei Statutare a Bisericii în conformitate cu dispozițiile din Tomos-ul Patriarhal din 29 iunie 1850 și din Actul Sinodal din 4 septembrie 1928. Libertatea de conștiință religioasă este declarată inviolabilă, practicarea tuturor „religiilor cunoscute” trebuie să fie liberă, iar ritualurilor religioase ale acestora nu trebuie să le fie aduse obstacole în măsura în care nu încalcă ordinea publică sau bunurile moravuri. Prozelitismul este interzis, indiferent de religia vizată (Art. 13 §2).
III.2.2 Modelul de relativă neutralitate (ex.: Germania, Belgia)
În Germania, potrivit Legii fundamentale din 23 mai 1949, cu modificările din 1990, după reunificare (31 august 1990), funcționează un regim de cooperare între stat și comunitățile religioase, care pot beneficia de două niveluri de recunoaștere: 1. – corporații de drept public și 2.- culte de drept privat. Sistemul juridic acționează pe două niveluri, la nivelul Statului federal și la nivelul landurilor. Salarizarea se face diferențiat potrivit regulilor fiecărui cult. Școlile și grădinițele confesionale sunt finanțate parțial de către Stat.
Articolul 4 prevede, din perspectiva relațiilor Stat-Biserică :
§ 1- libertatea de credință și de conștiință, cât și libertatea de profesiune a unui crez religios sau filosofic sunt inviolabile;
§ 2 – Practicarea liberă a religiei este garantată.
În Belgia, în Constituție, Art. 19 precizează: „Libertatea de cult, practicarea publică a acestuia și libertatea de susținere a opiniilor proprii în orice privință sunt garantate, cu excepția infracțiunilor comise ca urmare a exercitării acestor libertăți.”
Art. 20: „Nimeni nu poate fi obligat să contribuie în vreun fel la actele și ceremoniile unei religii sau să respecte zilele de odihnă aferente acesteia.”
Art. 21: „Statul nu are dreptul de a interveni în ce privește numirea sau instituirea în funcție a preoților de orice religie sau de a interzice acestora să corespondeze cu superiorii lor ori să publice actele lor, dar, în acest din urmă caz, sunt aplicabile responsabilitățile obișnuite legate de presă și de publicare. Căsătoria civilă trebuie întotdeauna să preceadă cununia religioasă, mai puțin în cazul excepțiilor care urmează să fie stabilite prin lege, dacă este necesar.”
Art.24.§1 : „Învățământul este liber; orice măsură prin care se încearcă împiedicarea acestuia este interzisă; sancționarea infracțiunilor este reglementată numai prin lege sau prin lege federală. Comunitatea oferă părinților dreptul la liberă alegere. Comunitatea organizează învățământul neconfesional. Acesta implică în special respectarea convingerilor filosofice, ideologice și religioase ale părinților și elevilor. Școlile organizate de autoritățile publice oferă, până la sfârșitul ciclului de învățământ obligatoriu, posibilitatea alegerii între studiul uneia dintre religiile recunoscute și studiul eticii neconfesionale.”
Salarizarea clerului se face integral de către Stat, care îi asigură și locuință și acoperă cheltuielile legate de aceasta. Școlile publice, pe toată durata școlarizării, asigură cursuri de educație confesională sau morală. În ceeea ce privește învățământul, facultățile de teologie nu funcționează în cadrul universităților de Stat, dar pot fi finanțate în grade variabile (de exemplu, în cazul celor catolice, până la 100%.
III.2.3 Modelul de separație pe cale constituțională (ex.: Franța, Olanda)
Este un model interesant, care presupune două ipoteze funcționale: prima implică, absolutizând separația dintre stat și culte, nerecunoașterea juridică de drept a cultelor, iar cea de a doua implică noțiunea de neutralitate.
Franța este cea care a oferit lumii ideea și exemplul Constituției scrise, sistemice și complete, detaliu care este datorat termenilor din celebra Declarație a drepturilor omului și cetățeanului, din 26 august 1789 și sintetizat în Preambul. Actuala Constituție, aprobată prin referendumul din 28 septembrie 1958, nu are, paradoxal, un titlu distinct privitor la drepturile omului, dar subliniază la Art. 1: „Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Aceasta asigură egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor, indiferent de origine, rasă sau religie. Aceasta respectă toate credințele. Organizarea acesteia este descentralizată.”
De aceea, în Franța, cultele nu se bucură de recunoaștere juridică, fiind obligate pentru a o dobândi, să se organizeze ca asociații (potrivit legii Debré din 1959). Interesant este, pentru relația specială, tipic franceză a statului cu Biserica, recunoașterea din partea primului a importanței și rolului social al instituțiilor cu caracter confesional, dacă acestea îndeplinesc toate condițiile cerute de lege. Mai mult, statul le recunoaște valoarea printr-o serie de facilități fiscale. Cercetătorii francezi afirmă frecvent că separația constituțională dintre stat și culte trebuie să evolueze de la epoca de abținere la cea de recunoaștere laică. Brigitte Basdevant Gaudemet afirma în același sens că „în Franța nu se poate vorbi de o indiferență a Statului față de culte. Fiind vorba de o realitate majoră a societății, Statul se preocupă în mod natural de viața cultelor având o concepție despre societate bazată pe relații sociale lipsite de tensiuni și conflict.”
Constituția Țărilor de Jos, între 1795-1814, prevedea că fiecare cap de familie și fiecare persoană independentă cu o vârstă de peste 14 ani trebuie să aparțină unei religii, Constituția din 1814 a dat un nou punct de pornire pentru relațiile Biserică – stat în Regatul Țărilor de Jos. Aceasta stabilea că Regatul este un stat unitar și descentralizat. La acea epocă era clar că ajutorul statului pentru Biserică încetează, dar această Constituție nu conținea toate condițiile necesare separației Bisericii de stat. Constituțiile ulterioare începând cu cea din 1815, au continuat această preocupare de separare a Bisericii de stat, aducând elemente concrete pentru atingerea acestui obiectiv. Revizuirea Constituției din 1848 îndemna Biserica Romano-Catolică să-și restaureze ierarhia în Țările de Jos, iar Legea cultelor intrată în vigoare în anul 1853, formula explicit libertatea de organizare internă a Bisericilor. După 1848, statul începe să restrângă libertatea de manifestare a Bisericii, încercând să o țină mai bine sub supraveghere și să-i limiteze influența în societate. În acest sens, Constituția din 1848 obliga Biserica să obțină autorizații speciale pentru fiecare procesiune. O astfel de autorizație a fost foarte rar acordată și astfel se poate spune că au fost interzise procesiunile.
Perioada următoare a fost marcată de o consolidare a relațiilor între Biserică și stat, dar punctul de dezbatere aprinsă între cele două instituții a fost cel privitor la asistența săracilor și la învățământ. Biserica avea în preocupările sale activități de binefacere cu un efect direct în ameliorarea vieții sociale, precum și un sistem de învățământ confesional bine pus la punct. Prin aceste două direcții de activitate, Biserica își păstra o mare influență în societate, lucru pe care statul nu-1 putea ignora. Un moment important în evoluția următoare a relației dintre Biserică și stat a fost revizuirea Constituției din anul 1917, ocazie cu care a fost prevăzută finanțarea totală de către stat a școlilor primare private, în măsura în care ele corespund unor standarde de formare și se conformează condițiilor de finanțare.
Capitolul referitor la religie a rămas neschimbat până în anul 1972, dar revizuirea constituțională din 1972 a permis guvernului să se debaraseze de obligațiile tradiționale privitoare la plata pensiilor clerului, care a fost realizată în anul 1983. O revizie generală a Constituției a fost realizată în anul 1983 și cu această ocazie au fost acordate mari drepturi sociale, promovându-se o nouă formulare a drepturilor fundamentale care erau până în acel moment protejate. Drepturile fundamentale au fost integrate în primul capitol al Constituției. Constituția din 1983 a adoptat o nouă formulare privind libertatea religiei și astfel, de atunci libertatea de a nu crede este de asemenea protejată prin Constituție.
O referință specifică la religie poate fi găsită în Articolul 23 privitor la învățământ. Acest articol garantează libertatea învățământului confesional, iar în ceea ce privește învățământul public este prescrisă egalitatea de tratament și respectul religiei sau ideologiei fiecăruia. Constituția olandeză nu prevede în nici un loc libertatea de conștiință. În Constituția actuală, Biserica, ca și instituție nu mai este menționată, iar relațiile financiare dintre Biserică și stat nu își mai găsesc fundamentul explicit în Constituție. Așadar, nu se poate spune că legea fundamentală nu se preocupă de echilibrul acestor relații. Sistemul relațiilor dintre Biserică și stat este caracterizat printr-o separație a Bisericii de stat. Acest principiu nu este formulat nici în Constituție și nici în legislație, dar este luat ca referință pentru procesul legislativ și pentru deciziile administrației și ale tribunalelor. Rolul separației este determinant în ceea ce privește autonomia organizatorică a Bisericii, și în ceea ce privește raporturile financiare între Biserică și stat. Rămâne greu însă de definit acest tip de raport, deoarece nu se poate vorbi despre un regim de „strictă separație” în sensul în care Biserica și statul nu ar avea nimic în comun, neputând fi vorba în nici un caz de o ostilitate din partea statului față de Biserici.
Deci, în Olanda, separația este un principiu constituțional nescris, el doar se fundamentează pe o tradiție creată în ultima sută de ani. Observăm atitudini constituționale care nu sunt proprii regimului de separație; astfel, în Articolele adiționale ale Constituției din 17 februarie 1983, se arată că până la elaborarea altor norme, veniturile clericilor asigurate de la Buget, vor continua să fie plătite. Atunci când statul nu dorește să întrețină relații cu clerul, acest lucru este menționat în mod expres. Statul afirmă un dublu principiu de incompetență: incompetența sa în ceea ce privește viața spirituală și a Bisericii în ceea ce privește viața de stat.
Biserica, deși nu este precizată în Constituție ca instituție religioasă, este protejată prin legea fundamentală și îi este garantată autonomia în organizare, iar dispozițiile generale, privitoare la statutul Bisericii ca și instituție, sunt prevăzute de către Codul civil, în cartea ce tratează persoanele juridice. Bisericile sunt persoane juridice, fiind recunoscute așa de către Codul civil, „sui generis”. Codul civil menționează simplu că Bisericile sunt supuse propriilor reguli, în măsura în care acestea nu intră în conflict cu legea. Nici Codul civil și nici o altă lege nu definește termenul de Biserică.
Statisticile arată că dintr-o populație de 15 milioane de persoane, Biserica Romano-Catolică are în jur de 5 milioane de membri, iar ansamblul religiilor protestante numără tot în jur de 5 milioane. Chiar dacă Bisericile sunt libere să organizeze câteva domenii ale activității lor ca și instituții independente, există o lungă tradiție după care activitățile vieții sociale, culturii și sistemului educativ sunt organizate ca și asociații sau fundații întemeiate pe fundamentul unei religii sau al unei credințe. Aceste organizații trebuie să fie într-o mai mare sau mai mică măsură legate de o Biserică, fapt care trebuie să se manifeste prin reguli și dispoziții. Identitatea confesională a unei astfel de organizații este, în termeni generali, protejată de către Codul civil, aceste organizații fiind supuse legislației care guvernează domeniul activității lor.
Libertatea de a învăța cuprinde și libertatea de a fonda o școală, precum și libertatea de a administra o școală. Puterea legislativă impune anumite condiții pentru a putea fonda o școală, dar dacă sunt fixate norme și condiții, puterea legislativă trebuie să respecte libertatea de confesiune și libertatea de a administra o școală. Locul precis al acestor libertăți și puterea legislativului în ce le privește sunt un subiect de continuă discuție. Școlile private (confesionale) pot fixa condiții pentru personalul lor, în legătură cu confesiunea lor, iar admiterea elevilor în astfel de școli, la fel poate să fie supusă la astfel de condiții.
În ceea ce privește finanțarea Bisericilor, putem spune că nu există nici o susținere generală din partea Statului în acest domeniu. În decursul timpului, sprijin financiar a fost acordat Bisericilor, sub diferite forme și cu diferite scopuri, dar astăzi acest tip de ajutor este limitat și fundamentul său juridic variază. În plus, relațiile financiare nu sunt menționate în Constituție, iar în ultimii ani relațiile financiare dintre Biserică și Stat au fost subiect pentru discuții aprinse. Concluzia acestor discuții este că susținerea financiară a Bisericii și a religiei este permisă în circumstanțe speciale și în special pentru a evita ca libertatea de religie să nu devină iluzorie.
O asistență spirituală specializată este acordată în diverse tipuri de instituții: în armată, în închisori, în spitale, instituții pentru tineri, în case pentru pensionari. Biserica susține că această asistență face parte din obligațiile sale și consideră că în relația Biserică-stat, aceste forme de asistență spirituală trebuie să ocupe un loc specific. În instituțiile publice, miniștrii responsabili din Guvern numesc clericii pentru serviciile amintite, pe baza nominalizărilor făcute de către Biserici. Fundamentul juridic pentru existența acestor servicii variază de la un caz la altul. În penitenciare, temeiul juridic este constituit prin acte emise de către Parlament, iar pentru asistența spirituală în cadrul armatei, fondurile sunt prevăzute în buget. O susținere aparte este adusă prin finanțarea activităților specific bisericești în armată și în închisori. La ora actuală, fundamentul pentru susținerea acestor activități este principiul libertății de cult a celor care se găsesc în situațiile date, servicii de asistență spirituală existând și în spitale sau case de bătrâni. Ele sunt finanțate din fondurile generale ale acestor instituții, dar aceste fonduri provin tot din Bugetul statului.
Tot o susținere financiară poate să fie considerată și exonerarea de anumite impozite și taxe. Donațiile în favoarea Bisericii, precum și o largă categorie de instituții caritabile sunt scutite de impozitare, persoanele particulare, la fel ca și societățile sau instituțiile, putând beneficia de aceste prevederi.
III.3 Consecințele funcționale ale acestor modele.
Sprijinul Uniunii Europene
și rolul statelor în finațarea cultelor pentru susținerea activității misionare
Analiză comparativă
Revenind la raporturile de drept sau de dreptate determinate de relațiile dintre oameni, vom spune că acestea singure pot fi considerate ca raporturi de drept. Biserica are deci constituit cadrul legal de a ajuta legislativul să armonizeze recomandările și directivele europene privind libertatea cultelor cu specificul național.
Locul și rolul recunoscut Bisericilor în statele Uniunii Europene este strâns legat de statutul juridic rezervat cultelor, de modul în care Biserica își face simțită prezența în instituțiile publice prin educație și asistență religioasă, dar și de maniera în care statul înțelege să sprijine activitatea acesteia. Nu se poate ajunge la o uniformizare a acestor tipuri de relație, deoarece nu se poate ajunge la o uniformizare a culturilor și tradițiilor din țările europene.
Dar istoria a ales altă cale, cea a politicului. În 1848, în Franța, jurnalul L’Ére nouvelle lansa termenul democrație creștină. Acest termen putea „căpăta sens politic în măsura în care semnifica împăcarea dintre creștinism și democrație, dar și căutarea unei contribuții a creștinismului la viața societății democratice.” Partidele democrat-creștine de pe la sfârșitul seolului XIX, sunt adesea dezaprobate sau condamnate de autoritățile religioase, care nu permit partidelor politice să conțină această sintagmă în titulatură. Din acest motiv, papa Leon XIII ordona să se păstreze cuvântului un sens social și nu politic. Ori este știut faptul că „în cercurile creștine, conceptul însuși de democrație n-a câștigat o recunoaștere adevărată decât prin 1945, odată cu apariția Mișcării republicane populare din Franța.” La început, în cadrul expresiei democrație creștină termenul democrație are semnificația de a conserva societatea în ansamblul ei, deci cu un accent social. În zilele noastre, expresia democrație creștină păstrează un sens strict politic și desemnează ansamblul formațiunilor democrate de inspirație creștină, chiar dacă acestea, oficial au altă etichetă. Rolul statului nu se reduce în aceste situații la o simplă toleranță, dar trebuie să aibă respect pentru acest fenomen care îl depășește, deoarece religia și manifestarea religioasă atinge însăși spiritul umanității. Atitudinea statului față de Biserică și culte la nivelul țărilor componente ale Uniunii Europene am sintetizat-o, urmărind ca repere:
1.- Statutul juridic al cultelor;
2.- Finanțarea și sprijinirea de către stat a activității cultelor.
3.- Rolul Bisericii în activitatea educativă
Astfel, dacă binele comun se situează în ordinea finalităților urmărite la nivelul societății, modul în care o societate trebuie să se mobilizeze pentru a realiza în mod solidar acest bine comun (material, spiritual, economic), este descris de o serie de principii etice a cărei genetică este preponderent creștină. În acest cadru analitic, Jean-Claude Eslin arăta limpede că raportul dintre politică și religie a fost greșit înțeles pentru că încercarea de a-l defini excludea din primele rânduri viziunea paulină. Astfel, „în epistola către Romani, Pavel recunoaște o ordine instituită de Dumnezeu. În epistola către Corinteni se referă la o ordine proprie Bisericii. Nu există o contradicție între cele două ordini” – adevăr pe care cele trei repere, mai sus amintite, vin să-l argumenteze prin câteva exemple considerate relevante.
III.3.1 Statutul juridic al cultelor
Germania
Este privită de foarte mulți analiști ca un bun model de raport între Biserică și stat deși este încadrată la „relativă neutralitate” în modelele de relaționare. Din anul 1919 a fost realizată o separație de bază a Bisericii de către stat, recunoscându-se însă că Biserica și statul au domenii unde trebuie să acționeze împreună, sprijinindu-se reciproc.
În Germania există azi două Biserici care au o importanță relativ egală: cea Catolică, care numără în jur de 25,276.000 milioane de membri și cea Protestantă care are în jur de 26,449.926 milioane, dintr-o populație totală de 82 milioane de locuitori. Biserica Protestantă este organizată ca ”Evangelische Kirche in Deutschland”-( Biserica Evanghelică din Germania), din care fac parte un mare număr de Biserici regionale, toate fiind independente. Pe lângă acestea, există așa numitele Biserici libere, un mare număr de biserici mai mici. Bisericile Protestante din Germania sunt luterane sau reformate, iar altele urmează o confesiune care realizează unirea celor două tradiții. Religia islamică număra în Germania în anul 2008 în jur de 3,2 milioane de credincioși, în cea mai mare parte muncitori străini împreună cu familiile lor și în jur de 100 000 germani,în prezent numărul lor fiind estimat la peste 4 milioane. Comunitățile israelite numără în jur de 90 000 de membri, iar aproximativ 2 000.000 de locuitori aparțin altor culte. Prin poziția adoptată, statul încearcă să creeze condiții normale pentru desfășurarea activităților cultelor și Bisericii, considerând aceste activități profitabile pentru întreaga societate. Societatea germană este considerată ca fiind una dintre cele mai bine structurate, iar aceasta se datorează și educației religioase și formării spirituale pe care Biserica o realizează. Unii sunt de părere că acest fapt ar constitui și un rezultat al echilibrării curentelor protestant și catolic la nivelul acestei țări, reprezentate în proporție de 29,9 și respectiv 30,7 procente fiecare. Biserica Ortodoxă are aproximativ 1,7 procente, din care fac parte greci, români și sârbi.Așadar,aproximativ un număr de 53,3 milioane de germani sunt creștini,reprezentând 65 de procente din totalul populației.
Relația dintre stat și Biserică în Germania este în cea mai mare parte de competența landurilor. Republica Federală Germania și landurile acesteia au realizat cu Bisericile mai multe acorduri sau tratate de Drept civil ecleziastic. Concordatul Reichului din 1933, care este un tratat de drept internațional, constituie o bază esențială pentru relațiile Statului cu Biserica Catolică, iar tratatele de drept civil ecleziastic semnate cu Bisericile Protestante și cele realizate cu diocezele catolice, pot fi considerate tratate sui generis, care se apropie foarte mult de tratatele de drept internațional. Există și alte acorduri realizate cu Biserici mai mici. Textele importante ale acestor tratate sunt cele care pun fundamentul participării Statului la numirea episcopilor, cele care privesc garantarea și organizarea cursurilor de religie în școlile publice, cele care privesc facultățile de teologie, capelanii din armată, poziția Bisericii în viața publică, la fel ca și finanțarea cultelor. Legea fundamentală prin Articolul 4, garantează libertatea religioasă. Libertățile de credință, de conștiință și libertatea de confesiune religioasă și ideologică sunt inviolabile. Articolul 140 completează această garanție, incorporând articolele 136-139 și 141 din Constituția Republicii de la Weimar din 11 august 1919, care a devenit la fel parte a dreptului constituțional. În plus, articolul 7 §2 și §3 din Legea fundamentală garantează instrucția religioasă în școlile publice. Constituțiile și alte legi ale landurilor cuprind numeroase alte dispoziții, cum ar fi de exemplu existența facultăților de teologie în universitățile publice.
Principiul toleranței presupune acordarea posibilității de manifestare a religiei pentru toate grupurile religioase, iar paritatea antrenează obligația unui tratament egal pentru toate cultele, în timp ce libertatea credinței garantează dreptul de a se comporta conform propriei credințe. Cultele, având un număr mare de credincioși, (dar și cele cu un număr mai mic, dispun în Germania de o personalitate juridică de drept public făcând uz de forme variabile și multiple), fiecare parohie, dioceză, Biserică regională sau asociație religioasă dispun de acest statut de persoană morală de drept public. Spre deosebire de alte persoane morale de drept public, cultele nu sunt incorporate în structurile de stat. Ele conservă deplina lor autonomie ca și persoane de drept public și, prin aceasta, statul recunoaște cultelor importanța pe care o au în viața publică, doar câteva drepturi particulare fiind atașate acestui statut. Fiecare cult poate primi din partea landului personalitatea juridică de drept public, dacă pune la dispoziția autorităților statutul de organizare și garanții de durată.
Belgia
Pentru Belgia, fundamentul relațiilor dintre Biserică și stat, este rezervat Articolelor 14, 15, 16 și 117 care se găsesc în Constituția din anul 1831. Acest fundament legislativ este realizat și actualizat prin Articolele 19, 20, 21 și 181 din Constituția astăzi în vigoare. Situația în care se află raportul dintre Biserică și stat trebuie privită în complexitatea contextului sociologic. Deoarece recensămintele nu se referă la date privind realitatea religioasă din Belgia, în anul 1987 a fost realizat de către Serviciul de sociologie a religiilor de la Universitatea catolică din Louvain un sondaj relativ la convingerile religioase. Astfel, în Belgia locuiau la acel moment:
Catolici 75,0%
practicanți 23,0%
nepracticanți 52,0%
Necredincioși ….12,0%
necredincioși umaniști 5,0%
Musulmani 1,5%
Protestanți 1,0%
Evrei . 0,3%
Alte religii, printre care și ortodocși……………………. 0,2% Fără opinie……………………………………………………….10,0%
Cu toate că secularizarea a atins și Belgia, fenomenul religios ocupă un loc important în societatea belgiană, deci trebuie luat în considerare de o manieră serioasă. Dar dacă privim din nou tabloul cu caracteristicile religioase din țările Uniunii Europene, observăm câteva date statistice ce pot să arate starea de fapt existentă în Belgia la nivelul anului 2013. Numărul celor care se declară credincioși a scăzut în ultimii 10 ani (raportat la anul 2013, anul de realizare a anchetei pe care o avem la dispoziție) cu 14 procente, numărul celor care declară că aparțin unei religii a scăzut cu 20 de procente în zece ani, iar încrederea în Biserică a scăzut în aceeași perioadă cu 11 procente. Această situație nu se datorează unor restrângeri a drepturilor și libertăților religioase, ci putem spune că este reacția la curentul de secularizare care a atins întreagă Europa acestui secol.
Libertatea religioasă și liberul exercițiu public al religiei sunt garantate de către articolul 19 din Constituție, sub rezerva unor acțiuni criminale săvârșite în exercițiul acestor libertăți. Totodată, Belgia este parte la mai multe tratate internaționale, printre care este Declarația universală a drepturilor omului din 1948 și Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950, precum și Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice din 1966. Articolul 20 din Constituția belgiană dă o garanție cu caracter negativ libertății religioase precizând că: „nimeni nu poate obliga pe cineva la acte sau ceremonii ale vreunui cult și nici să observe zilele lor de odihnă.” Articolul 21 precizează faptul că „statul nu are dreptul de a interveni nici în numirea și nici în instalarea clericilor, nici să îi apere pe aceștia în fața răspunderilor față de superiorii lor ierarhici.” Acest articol este interpretat ca o recunoaștere constituțională a autonomiei interne a Bisericii.
Spania
Constituțiile Spaniei, în secolul ΧΙΧ-lea au fost schimbate într-un ritm considerabil, în funcție de schimbările politice apărute, schimbări dictate alternativ de liberali și de conservatori. Rolul Bisericii Catolice a fost subliniat, Constituția de la Cádiz din 1812 prin proclamarea catolicismului ca religie de stat și interzicerea practicării tuturor celorlalte religii. O dată cu elaborarea Constituției Celei de-a Doua Republici din anul 1931, această poziție a Bisericii Catolice a încetat să mai existe. În această Constituție se declară că „Statul spaniol nu are nici o religie oficială.” De acum, confesiunile sunt supuse unei legi speciale, iar finanțarea cultelor de către Stat este abolită.
Această atitudine anticatolică militantă a autorității de stat probabil că a contribuit și la declanșarea războiului civil din 1936-1939, apărut ca și o cruciadă împotriva celor ce au ruinat unitatea catolică spaniolă. La acea vreme, tot ce nu era catolic era socotit ca antispaniol. Regimul franchist instaurat după sfârșitul războiului civil a accentuat această identificare între catolicism și ideea de naționalism spaniol. Fuziunea dintre tron și Biserică a atins apogeul o dată cu realizarea Concordatului din 1953. Generalul monarhist Jose Sanjurjo a fost figura cea mai importantă a rebeliunii, la fel și secundul său, Emilio Mola, însărcinat cu planificarea și noua legislație. De acum a început o perioadă de dominare a factorului și interesului bisericesc, dar acest Concordat a fost inaplicabil în totalitatea lui, noua orientare a Bisericii Catolice de după cel de-al II-lea Conciliu Vatican și realitățile sociale lasându-l să fie de nerespectat. Noua Constituție elaborată în anul 1978, promulgă de la 29 decembrie un sistem de libertate absolută a religiei, un nou Concordat cu Vaticanul în 1979, acesta fiind urmat de o lege privind libertatea religiei intrată în vigoare în 1980. Una dintre prevederile Concordatului, cea fiscală, care viza scutirea Bisericii și a clerului de impozitul pe venituri, clădiri, lăcașe de cult, a fost denunțată de Primul ministru spaniol Pedro Sánchez, fostul lider al socialiștilor spanioli (PSOE), care în 2018 solicită un Recensământ fiscal și plata impozitelor către stat.
Constituția reprezintă vârful legislației spaniole și își păstrează această poziție și în ceea ce privește dreptul civil ecleziastic. Constituția spaniolă precizează că toți spaniolii sunt egali în fața legii și nimeni nu trebuie să fie tratat de o manieră dezavantajoasă sau preferențială datorită religiei sau opiniilor sale. Aceeași Constituție garantează libertatea religiilor, precizând că libertatea mărturisirilor ideologice, de religie și de cult, este garantată fiecăruia în parte și fiecărei comunități. Ea este limitată doar în manifestarea sa exterioară prin necesitatea garantării prin lege a respectului pentru ordinea publică, precizându-se totodată și faptul că nici o confesiune nu are caracterul de religie de stat.
Statul spaniol ia în considerare toate confesiunile existente și intră în dialog constructiv cu ele. Fiecare părinte este liber să asigure o educație religioasă pe care o crede de cuviință pentru copiii săi. De acum înainte, normele internaționale la care Spania este parte, joacă un rol foarte important, chiar prioritar; Articolul 10, aliniatul §2 precizează că: „Normele care se referă la drepturile și libertățile fundamentale, recunoscute în Constituție, se interpretează în armonie cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, și convențiile și acordurile internaționale în legătură cu această temă, ratificate de către Spania.” Legea, în legătură cu libertatea religioasă, a introdus o noutate ce nu poate fi neglijată în sistemul surselor legale de drept civil ecleziastic spaniol, și anume, posibilitatea de a se realiza convenții cu alte confesiuni decât cea catolică. Domeniul dreptului la liberă determinare înglobează în mod egal competența jurisdicțională religioasă, în acest sens deciziile tribunalelor ecleziastice nu sunt în nici un fel controlate de către tribunalele de stat.
III.3.2 Finanțarea și sprijinirea de către stat a activității cultelor
Rolul asistenței religioase în instituțiile publice
Biserica, în contextul secularizării, nu se mai poate limita la propovăduirea adevărurilor de credință numai de la înălțimea amvonului. Pe lângă activitatea misionară în spitale, azile, în orfelinate, în penitenciare sau în unitățile militare, trebuie să propovăduiască mesajul Evangheliei, să-l facă cunoscut prin toate mijloacele de comunicare în masă, pentru a putea atrage atenția asupra problemelor sociale și a facilita dimensiunea filantropică.
Pentru realizarea acestui aspect misionar, în cazul României, cultele se autofinanțează din venituri proprii (contribuții și donații ale credincioșilor, producerea și vânzarea de cărți, materiale, veșminte, obiecte de cult). Finanțare de la bugetul central Statul român oferă o susținere financiară cultelor de la bugetul de stat, prin mediereaSecretariatului de Stat pentru Culte, pentru plata unei contribuții la salarii (65% în general și 80% pentru parohiile/comunitățile cu venituri mici), respectiv a indemnizațiilor conducerii cultelor. S.S.C. administrează și fondurile bugetare destinate construcțiilor și reparării unor lăcașuri de cult. În cazul personalului de cult încadrat în instituțiile publice plata se face prin intermediul instituțiilor de resort, ori în ceea ce privește spitalele, în regim mixt. Plata personalului didactic este asigurată prin intermediul Ministerului Educației. Pentru instituțiile de învățământ teologic neintegrate în sistemul public, statul oferă o contribuție la salarizarea personalului didactic în valoare de 600 lei / contribuție lunară. Autoritățile locale pot finanța prin hotărâri ale consiliilor județene/locale construcția sau repararea unor lăcașuri de cult și altor proiecte inițiate de organizații ale cultelor. Prin câștigarea de competiții de proiecte naționale și europene, cultele religioase, subdiviziunile acestora și instituțiile conexe ale acestora (asociații, fundații etc.) pot participa la diferite competiții de proiecte în cadrul programelor naționale și europene pentru finanțarea unor activități și instituții specifice.
Statul român finanțează, potrivit legii, activitatea tuturor celor 18 culte recunoscute, în măsura în care acestea solicită o astfel de finanțare (unele culte nu acceptă finanțarea de către stat a activităților de cult propriu-zise). Cultele dispun de modul în care își cheltuiesc veniturile proprii, cu respectarea legii. Veniturile alocate de la bugetul de stat sunt, de regulă distribuite cultelor potrivit principiului proporționalității cu numărul de credincioși și al nevoilor reale ale cultelor, în condițiile legii.
Cultele din România sunt considerate instituții de utilitate publică, întrucât acestea îndeplinesc un serviciu public, participând la articularea identității societății românești, la definirea valorilor publice, la construcția solidarității sociale; joacă un rol important în societate din punct de vedere social, educațional, social-caritabil și cultural; au statutul de parteneri sociali ai statului și sunt recunoscute ca factori ai păcii sociale; contribuie la dezvoltarea societății civile. Statul român și-a asumat angajamentul de a asigura susținerea financiară a cultelor atunci când, după jumătatea secolului al XIX-lea, și-a construit propriul patrimoniu pe confiscarea averilor bisericești, în cadrul unui proces care a culminat în anul 1863 cu secularizarea tuturor averilor mănăstirești.
În Europa, noțiunea de libertate de exercițiu a religiei cuprinde în aria acestei libertăți toate domeniile în care se exersează normal activități cu fundament și cu scop religios, cum sunt: asistența în cadrul spitalelor, grădinițelor, caselor de bătrâni, școlilor private și universităților.
Germania
Fiecare cult poate să-și administreze propriile probleme financiare de o manieră independentă, indiferent de statutul lor juridic. Sub incidența acestei autonomii intră învățământul religios, numirea în oficii, serviciul religios, dar de asemenea, organizarea activităților caritabile și de binefacere, acest drept neexistând decât în limitele prevederilor legale aplicabile la toți. Cultele, având un număr mare de credincioși, dar și cele cu un număr mai mic, dispun în Germania de o personalitate juridică de drept public; făcând uz de forme variabile și multiple, fiecare parohie, dioceză, Biserică regională sau asociație religioasă, dispune de acest statut de persoană morală de drept public. Spre diferență de alte persoane morale de drept public, cultele nu sunt incorporate în structurile de stat.
Marile Biserici din Germania sunt în mare proporție implicate în serviciul social, în mod particular în forma „Caritasului” Bisericii Catolice, și a operei „Diakoniei” Bisericii Protestante. Recunoașterea rolului Bisericii în opera de asistență socială, ca și statutul de persoană morală de drept public, a condus Curtea Constituțională Federală să considere că spitalele religioase nu sunt supuse dreptului procedurilor de redresare și lichidare judiciară. Chiar dacă în statutul lor ele nu sunt legate, decât de o manieră puțin semnificativă, la Biserică, din punctul de vedere al organizării constitutive, intervențiile unei administrații judiciare în structurile calificate ca și religioase și în munca unei organizații religioase, nu este compatibilă cu dreptul lor de liberă determinare.
Belgia
Independența Bisericii față de stat, dar și pluralismul existent, obligă statul belgian să adopte o poziție de neutralitate. Cu toate acestea, guvernul acordă sprijin și protecție instituțiilor religioase și organizațiilor non-confesionale. Statul garantează libera dezvoltare a activităților religioase, fară să intervină în independența lor. Astfel, se poate vorbi de o neutralitate pozitivă față de fenomenul religios. Cu toate că sistemul legislativ al Belgiei prevede o egalitate între toate cultele, trebuie recunoscut faptul că ele se bucură de un tratament diferențiat. Mai multe religii au obținut o recunoaștere oficială, fundamentul acestei recunoașteri fiind valoarea socială a religiei din punct de vedere al serviciului adus societății. Acum, șase confesiuni beneficiază de acest tratament: catolicii, protestanții, anglicanii, evreii, musulmanii și ortodocșii. Pe lângă salariile acordate de către Stat pentru clericii religiilor recunoscute, această recunoaștere antrenează și alte avantaje. Municipalitățile preiau deficitul administrațiilor ecleziastice înregistrat pentru bunurile seculare. Bisericile pot cere statului sprijin pentru construirea și renovarea clădirilor, iar clericii pot primi spațiu pentru locuință. Cu toate că este enunțată o egalitate a cultelor, chiar și între cultele recunoscute se poate observa o oarecare favorizare pentru Biserica Catolică.
Asistența religioasă este asigurată în Belgia și în instituțiile în care există persoane care nu au posibilitatea de a participa la servicii religioase datorită faptului că nu pot părăsi acea instituție. În această categorie intră și închisorile. Există astfel câțiva capelani aparținând religiilor recunoscute, care sunt plătiți de către Statul belgian, dar doar capelanii catolici sunt autorizați să organizeze o zi de reflexie și beneficiază de o remunerare mai importantă. Pentru spitalele publice există doar o reglementare limitată și nu există o finanțare din partea Statului. Un decret regal din 2l octombrie 1964 dispune doar că reprezentanții Bisericilor și consilierii laici pot să pătrundă liber în spital la cererea pacientului.
Spania
În ceea ce privește finanțarea Bisericilor, în Spania doar Biserica catolică primește direct subvenții din partea statului. Este prevăzut din punct de vedere juridic faptul că statul poate acorda Bisericii un procentaj din impozitul pe venit, pe capital sau alt impozit care are ca bază de calcul situația financiară a persoanelor fizice. Din acest motiv este necesar ca fiecare persoană să precizeze de o manieră clară în ce parte dorește să fie orientate fondurile pe care le cedează sub forma acestor impozite. De asemenea, în ceea ce privește declarația pentru impozitul pe venit, contribuabilul poate indica un procentaj din ceea ce el plătește statului, pentru a fi acordat Bisericii Catolice sau să fie folosiți acești bani pentru alte scopuri sociale. În cazul în care din declarație nu rezultă opțiunea pentru Biserica Catolică, sumele sunt utilizate pentru alte scopuri sociale.
Există, de asemenea, în sistemul juridic spaniol un serios catalog de alte avantaje financiare. Statul plătește profesorii de religie catolică, clericii din armată și penitenciare. Există, de asemenea, numeroase scutiri de impozite pentru diferite contribuții publice, dacă confesiunea este bine definită. În ceea ce privește donațiile, dacă acestea sunt făcute în favoarea Bisericii Catolice sau a unui cult cu care au fost semnate convenții, 10% din suma donată poate fi redusă din impozitul persoanei fizice. Cu privire la donațiile făcute de către persoanele fizice, acest tip de reducere din impozit se aplică doar pentru donațiile făcute spre anumite instituții ale Bisericii Catolice.
În Regatul Spaniei, acest tip de asistență religioasă nu mai este asigurat pentru că statul ar fi confesional, cum se realiza până la amintita schimbare a sistemului, ci acum, statul trebuie să asigure drepturile fundamentale, printre care și libertatea de religie. Statul este cel care trebuie să creeze condiții pentru a permite fiecărui individ să-și exercite drepturile și libertățile. Sistemul de asistență religioasă în instituțiile publice este cel mai bine pus la punct pentru asistența militară în cadrul forțelor armate. Prezența personalului bisericesc în spitale este de asemenea reglementată, deoarece în funcție de importanța spitalului sunt rezervate câteva locuri pentru personalul ecleziastic catolic, personal care se bucură de drepturi și de obligații identice cu cele ale celorlalți membri ai personalului care funcționează în spital, fiind prin consecință plătiți din fondurile publice. Costurile pentru asistența religioasă acordată de către celelalte confesiuni sunt suportate de către ele însele. În închisori, asistența religioasă catolică este finanțată de către stat, în timp ce asistența exercitată de către personalul celorlalte confesiuni este realizată din fonduri proprii.
În concluzie, Spania face parte din grupul țărilor catolice cu o puternică tradiție religioasă. Observăm că sistemul juridic spaniol, sau mai bine zis principiile care guvernează raportul dintre Biserici și stat și cele care definesc poziția Bisericii în societatea spaniolă sunt influențate într-o oarecare măsură de sistemul italian și chiar și de cel francez. „Nici o religie nu are caracter statal.”Astfel poate fi identificat modelul de relație dintre Biserici și stat stabilit pe baza convențiilor semnate de către cele două instituții, și în acest caz, cu cât Biserica respectivă este mai bine reprezentată din punct de vedere sociologic, cu atât poate să obțină din partea statului mai multe garanții. Deoarece și în Spania, ca și în Italia, Biserica Catolică este cea care are o covârșitoare majoritate, convențiile semnate de această Biserică cu Statul servesc ca și model. Datorită relațiilor instabile existente între Biserică și Stat în ultimul secol, acum Statul încearcă să se folosească de experiența Franței pentru a asigura prezența Bisericii în instituțiile publice, dar totodată lasă impresia unei echidistanțe. O concretizare a acestei poziții este afirmația că statul asigură prezența Bisericii în instituțiile publice datorită preocupării ca fiecare cetățean să aibă posibilitatea de a practica religia pentru care optează, dar și pentru faptul că înțelege importnța rolului Bisericii în stat.
III.3.3 Biserica și activitatea educativă: ora de religie în țările Uniunii.
Analiză comparativă
(România, Austria, Italia, Danemarca, Finlanda, Portugalia, Polonia, Suedia)
În cadrul Uniunii Europene, problema educației din punct de vedere confesional ocupă un loc central. Biserica nu este neapărat o doctrină, nu este un sistem, nu este o societate sau instituție, ci este un organism spiritual viu. Metodele folosite în educație pentru transmiterea învățăturilor anticipează principii și mijloace dezvoltate ulterior de pedagogie și folosite și astăzi de didactica modernă. De exemplu, primul argument întru pledoaria îndeplinirii misiunii unui Profesor de Religie este chiar simplul fapt că este dator față de cei care – indiferent dacă sunt credincioși, elevi sau colegi de cancelarie – și-au pierdut sau și-au întunecat sau diluat conștiința morală a apartenenței religioase, lucrarea lui este de a-i responsabiliza pentru viața lumii,de a-i trezi la fapte săvârșite în spirit creștin pentru ei și pentru toți semenii. Piscul teologiei românești,Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, accentuând necesitatea unei dăruiri totale, sublinia componenta pnevmatică a demersului pedagogic: „Cel ce promovează viața în jurul său, se umple el însuși de viața din jur și moartea nu are putere asupra lui. Iar cel ce usucă viața în jurul său, e copleșit el însuși de uscăciunea și pustiul din jur.” Promovând viața creștină în toate articulările cunoașterii și comportamentului moral, ne umplem de bucuria existenței împreună cu ceilalți și ajutăm la „reconstituirea lumii ca Biserică”, urmărind dezvoltarea valențelor morale.
Al doilea argument, la fel de profund, se sprijină pe un adevăr incontestabil: acela prin care realitatea chipului „revelează și elanul dinamic al ființei umane” care trebuie să-și caute împlinirea în spirit deoarece doar astfel ne transformă prin har „din prezență potențială, virtuală, în prezență împreună-lucrătoare și apoi una desăvârșitoare”, pentru că „modelul este cel care organizează, pecetluiește și configurează materia și, în același timp, o atrage.” Dar, îndumnezeirea firii umane nu reprezintă o imitare morală, din perspectivă strict legalistă, a lui Iisus Hristos, ci reprezintă o prezență și o lucrare directă a lui Hristos în noi. Și acest lucru nu îl afirmă numai teologia, ci și psihologia educațională o demonstrează prin legile ei, că în orice împrejurare e preferabil și mai ușor să fii activ, să ai un rol de îndeplinit.
Principiul misionar hristocentric trebuie să stea la baza tuturor elementelor parcursului educativ-formativ în școală, mai ales în ceea ce privește direcția împărtășirii valorilor creștin-ortodoxe. Credința creștină îl are în centrul ei pe Iisus Hristos, Dumnezeu Omul, învățătorul Suprem care dă putere, sens și viață creștinilor. Modelul hristic, fiind el însuși concretizat și întrupat în fapte expresive, pretinde și îngăduie o aceeași tendință de împlinire, de continuare infinită prin gândurile și faptele noastre de fiecare zi. El nu se cere a fi numai cunoscut ci și mărturisit. Mărturisirea și reeditarea faptelor prime nu vin de la sine, ci trebuie să fie învățate. Aceasta este lucrarea Sfântului Duh în lume prin Fiul, menită să-i asigure creaturii raționale desăvârșirea sau mai exact mântuirea.
Exigențele organismelor europene au determinat responsabilii din Ministerul Educației și Cercetării să adopte schimbările necesare, astfel încât prin Curriculum-ul Național, în mod cert, să fie generat un alt tip de cultură curriculară, având noi linii directoare. Aprofundând polisemia termenului, se poate ilustra bogăția sintagmatică pe care literatura europeană pedagogică de specialitate a conferit-o acestui concept didactic:
Curriculum design („proiectare curriculară”, „curriculum ca proiect”), ce denumește generic activitățile de concepere/proiectare a ansamblului de acțiuni pentru declanșarea și desfășurarea activităților instructiv-educative după normele și standardele de performanță;
Curriculum research („cercetare curriculară”, „studiul curriculumului”, „analiză de curriculum”), care denumește analiza componentelor unui curriculum din perspectiva ansamblului, cu precădere cercetându-se și evidențiindu-se conexiunile acestora cu întregul;
Curriculum development („dezvoltarea curriculumului”, „dezvoltare curriculară”, „reformă curriculară”) sau, în literatura anglo-saxonă, curriculum improvement („optimizare curriculară”), ce denumește, în sens larg, un demers relativ riguros de abordare și conducere a schimbării în educație (care s-a echivalat, în limba română, cu reforma curriculară), iar în sens restrâns, procedurile de elaborare, arhitectonica internă a construirii unui nou curriculum ;
Curriculum process („curriculum ca proces”, „proces curricular”), ce desemnează ansamblul activităților organizate în școală pentru a realiza anumite finalități și obiective pedagogice. Sintagmatic nominalizează ansamblul elementelor educativ-instructive, cât și ansablul relațional capabil să optimizeze buna funcționare a ansamblului.
Core curriculum („inima curriculumului”, „nucleul curriculumului”), structură de conținuturi centrate pe nevoile comune ale elevilor și selectate din materiile de strictă necesitate pentru categoriile largi de elevi. Ea este constituită din acel trunchi comun de materii, obligatoriu pentru toți elevii, ce ocupă 80% din totalul disciplinelor.
Hidden curriculum („curriculum ascuns/subliminal/nescris/nestudiat etc.”), ce desemnează valorile asimilate subliminal de către tineri prin influențe socio-educative de tip informal sau nonformal (familie, stradă, comunități etc.). Constituirea identității europene, mai exact a unei singure individualități ce realizează unitatea diversității culturale a întregului spațiu fizic european, a fost și rămâne una dintre cele mai dificile, dar cu atât mai importante opere colective. În tendința realizării acestei unități, continentul nostru a trăit o istorie bogată, fără însă a fi lipsită de conflicte, diviziuni și contradicții interne. Trebuie de aceea precizat că, mai toate proiectele educației pentru mileniul nostru au drept obiective transformarea practicilor educaționale de tip tradițional, scolastic, în baza noilor principii specifice educației și pedagogiei contemporane la nivelul Uniunii Europene: educație globală, educația pentru pace, ecologică, educația pentru participare și democrație, educația demografică, pentru schimbare și dezvoltare, învățare pe parcursul întregii vieți, educație inclusivă, educația pentru toți, șanse egale, parteneriat în educație, învățarea în profunzime, bazată pe acțiunea și responsabilizarea celui care învață, formarea de competențe, integrarea cunoștințelor în structuri de aplicație practică, predarea interactivă, curriculum inter, multi și transdisciplinar, educația pentru comunicare și pentru mass-media, nutrițională, economică și casnică modernă, educația pentru timpul liber, educația privind drepturile fundamentale ale omuluie, pentru o nouă ordine internațională, educația comunitară. O societate bazată pe cunoaștere presupune, ca prim reper al nivelului de civilizație atins, necesitatea sincronizării între dezvoltarea societății și dezvoltarea educației, fiind interesată de noile paradigme din cadrul sistemelor de educație contemporană, adaptată fenomenelor globalizării chiar și în domeniul educației.
Implicarea socială și exprimarea fermă a poziției, a opiniei, reprezintă primul pas într-o interacțiune cu o dimensiune simbolică și interpretativă dominantă, o relație în care profesorul și elevul sunt ctitori de sensuri și semnificații care generează și se bazează pe o puternică investiție cognitivă dar și afectivă, cu pronunțate valențe axiologice, pornind de la mesajul esențial al abordării postmoderniste în educație: „putem vorbi despre o reîntoarcere a individului ca actor în spațiul social și o resurecție a elevului în calitate de persoană cu caracteristicile sale specific-diferențiatoare ce trebuie valorizate maximal, constituie dimensiunea dominantă a pedagogiei moderne.” Modelul european recent de evaluare are ca „instrument emblematic, portofoliul de competențe. Acestea își propun : centrarea procesului educativ pe proiecțiile didactice de formare a competențelor și aptitudinilor; promovarea metodelor interactive de învățare, cultivare a creativității; dezvoltarea direcțiilor inter și transdiciplinare a Curriculum-ului școlar; abordarea Curriculum-ului în corelație cu problematica laturii docimologice; formarea continuă a corpului didactic.
Necesitatea adaptării la gama de principii adaptate și specifice atât educației, dar și aflate în deplină sincronie cu evoluțiile de ultim moment ale pedagogiei contemporane, au generat și elaborarea principiilor ordonatoare ale politicii educaționale la nivelul Uniunii Europene, politici care presupun trei direcții referențiale :
– adaptarea școlii la posibilitățile de instruire a elevilor,
– nevoia prioritară, vitală a unei educații elementare, de bază
– formarea competențelor de natură profesională, cu finalități productive.
Astfel reperele modernității, precum și trăsăturile care conferă caracterul inovativ al Curriculum-ului Național, se regăsesc în următoarele contexte didactice: centrarea învățării în tot ansamblul demersurilor educaționale; direcționarea actului cognitiv-formativ spre descoperirea de noi capacități și dezvoltarea de competențe; creșterea ponderii metodelor interactive de educație; cultivarea spiritului critic, interogativ; dezvoltarea omnidirecțională și stimularea gândirii creative; construirea unui învățământ eficient prin flexibilizarea parcursurilor școlare; reproiectarea, redimensionarea conținuturilor învățării proportional cu aptitudinile elevului, structurarea domeniilor educației funcție de problemele și cerințele vieții sociale; responsabilizarea celor implicați în actul educativ.
Centrate pe necesitatea uniformizării la nivelul Uniunii Europene, noile direcții ale educației, prin dimensiunea lor politică urmăresc, pe cât posibil, compatibilizarea și armonizarea nivelurilor naționale de calificare profesională. Pentru România, documentele promulgate în această direcție, au fost :
Strategia Post-aderare 2007-2013
Planul Național de Dezvoltare 2007-2013
Strategia Dezvoltării Învățământului Preuniversitar în perioada 2001-2010.
Raportarea omului la un plan valoric superior, stabil și coerent, este necesară și deosebit de fertilă. Fără relaționarea la o dimensiune profundă a existenței, cea conturată în lumea valorilor, însăși activitatea și viața omului își pierd din substanța. Pentru viața umană, lumea valorilor este un „punct de sprijin în Univers” un temei ineluctabil pentru generarea unui surplus de energie spirituală, care ar putea regulariza și perfecta întreaga existență umană. O să înțelegem că, funcție de rezultatele concrete, cele trei tipuri de învățare sunt benefice, cu condiția conducerii celor care învață către acel traiect al învățării care este în concordanță cu sarcinile, conținuturile și finalitățile educației. Se pare că în multe împrejurări ale prezentului, educația inovatoare este mai productivă, fiind un răspuns mai adecvat la cererea „pieței” și din această perspectivă, procedeele și tehnicile didactice trebuie adaptate ca structură de proiectare după următoarele repere și finalități:
Elevul, din actant statistic, devine subiect al educației;
Tehnologia informatică trebuie să vină în sprijinul elevului prin optimizarea accesului la cunoaștere;
Stimularea inovației și a gândirii critice pozitive;
Capacitatea de a-și reproiecta, optimiza propriile structuri de învățare pentru a-și maximiza competențele ;
Formarea deschiderii spre latura experimentală, interactive, cultura dialogului, dezvoltarea capacităților de a valorifica propriile experiențe de viață.
Activitatea noastră ar trebui să fie condiționată de impulsiuni ce vin din interior. Dar indivizii sunt integrați în structuri acționate și îndemnați la fapte prin intermediul diverselor sisteme normative. „Fără un scop superior al existenței subiective, lipsește vieții un sprijin solid și orice consistență; ea nu poate deci, în ciuda unei plenitudini a exteriorului, să scape unui vid și unei disoluții interioare.” Tocmai de aceea, analiza problematicii contemporane și identificarea marilor teme de meditație au condus la constituirea – în plan educațional – a unor răspunsuri specifice, prin potențarea „noilor educații” sau a unor noi tipuri de conținuturi: educația pentru pace, educația ecologică, educația pentru participare și democrație, educația demografică, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru comunicare și pentru mass-media, educația nutrițională, educația economică și casnică modernă, educația pentru timpul liber, educația privind drepturile fundamentale ale omului, educația pentru o nouă ordine internațională, educația comunitară etc. Este de așteptat ca această listă să se modifice (fie prin dispariția unor „educații”, în măsura în care realitatea îngăduie așa ceva, fie – mai degrabă – prin impunerea unor noi cerințe și conținuturi educative). Ca modalități practice de introducere a „noilor educații”, sunt menționate trei posibilități :
– prin introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educație (dificultatea constă însă în supraîncărcarea programelor de învățământ.)
– prin crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale. (modulele având un caracter interdisciplinar); ele vizează pregătirea tinerilor pentru o adecvare la lumea bunurilor, la practicile economice, la lumea muncii.
– prin tehnica „approche infusionnelle” (prin infuziunea cu mesaje ce țin de noile conținuturi în disciplinele „clasice”).
Educația orientată pentru fomarea atitudinală în ceea ce înseamnă respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în cadrul Uniunii Europene capătă formula unei educații novaoare, moderne, implicit necesare, cu vocație internațională și presupune:
conjugarea eforturilor realizate de factorii educaționali în vederea unei socializări adecvate a copiilor și tinerilor în perspectiva valorilor fundamentale ale omului, în spiritul interiorizării și activării unor norme și valori consonante cu idealurile persoanei, cu drepturile acesteia de a exista ca entitate; acest nivel acțional are ca finalitate conștientizarea asupra propriei identități, respectul alterității așa cum se manifestă ea, valorizarea obiectivă a pluralității de existență și de exprimare a celor care nu sunt sau nu gândesc ca noi;
propagarea pe scară largă a drepturilor stipulate în codurile internaționale cu privire la drepturile omului: Declarația universală a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Declarația drepturilor copilului, Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, Declarația drepturilor persoanelor handicapate, etc;
stăvilirea și eliminarea din sistemele de educație a platformelor ideologice care propagă ura, desconsiderația altora, supremația, războiul, discriminarea, crearea unui front atitudinal activ față de orice încercare de justificare a conflictelor, a războiului prin tematizări în cadre formale și informale în rândul elevilor, profesorilor, părinților, factorilor de decizie etc;
alierea cu creațiile artistice sau cu alte tipuri deosebite de manifestări, care prin sine sunt purtătoare de mesaje clare dinn perspectiva promovării păcii și înțelegerii la nivel comunitar și internațional.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în Recomandarea 1720 (2005) cu titlul Educația și religia, stipulează:
Adunarea Parlamentară reafirmă cu fermitate că religia fiecăruia, inclusiv opțiunea de a nu avea nici o religie, este o chestiune strict personală. Aceasta, însă, nu intră în contradicție cu ideea că o bună cunoaștere generală a religiilor și spiritul de toleranță rezultat sunt esențiale pentru exercițiul cetățeniei democratice.
În Recomandarea sa 1396 (1999) cu privire la religie și democrație, Adunarea a afirmat: „Multe dintre problemele societății contemporane au o latură religioasă, cum ar fi mișcările fundamentaliste intolerante și actele teroriste, rasismul și xenofobia și conflictele etnice.”
Familia are un rol crucial în educația copiilor, inclusiv în alegerea de a le oferi o educație religioasă. Cu toate acestea, cunoașterea religiilor devine din ce în ce mai nesatisfăcătoare în multe familii. Tot mai multor tineri le lipsește capacitatea de a înțelege pe deplin societățile în care trăiesc și persoanele cu care intră în contact.
Media – tipărită și audiovizuală – poate avea un rol informativ deosebit de pozitiv. Unele canale media, însă, în special dintre acelea care se adresează publicului larg, demonstrează adesea o ignoranță regretabilă cu privire la religii, așa cum probează frecventele comparații nejustificate făcute între Islam și anumite mișcări fundamentaliste și radicale.
Politica și religia ar trebui să fie separate. Cu toate acestea, democrația și religia nu ar trebui să fie incompatibile. De fapt, ele ar trebui să colaboreze în scopul realizării binelui comun. Rezolvând problemele sociale, autoritățile publice pot elimina multe dintre situațiile care conduc la extremism religios.
Educația este esențială pentru combaterea ignoranței, a gândirii stereotipice și a înțelegerii greșite a religiilor. Guvernele ar trebui, de asemenea, să depună mai multe eforturi în direcția asigurării libertății de conștiință și de exprimare religioasă, sprijinirii educației despre religii, încurajării dialogului cu și între religii și promovării expresiilor culturale și sociale ale religiilor.
Școala este o componentă majoră a educației, a formării spiritului critic al viitorilor cetățeni și, în consecință, a dialogului intercultural. Stă la temelia comportamentului tolerant, fundamentat pe respect pentru demnitatea fiecărei ființe umane. Educarea copiilor cu privire la istoria și filosofia religiilor majore într-un mod imparțial și obiectiv și cu respect pentru valorile Convenției Europene a Drepturilor Omului va combate eficient fanatismul. Înțelegerea istoriei conflictelor politice motivate religios este esențială.
Cunoașterea religiilor este o parte integrală a cunoașterii istoriei oamenilor și a civilizațiilor. Este cu totul diferită de credința într-o religie anume și practicarea acesteia. Chiar și statele în care predomină o anumită religie ar trebui să educe copiii cu privire la originea tuturor religiilor și nu să favorizeze una singură sau să încurajeze prozelitismul.
În Europa coexistă o varietate de situații. Sistemele educaționale în general – și mai ales școlile de stat din statele așa-numite seculare – nu alocă suficiente resurse educației despre religii, sau – mai ales în acele țări în care există o religie de stat și în școlile confesionale – se concentrează pe o singură religie. Unele țări au interzis aducerea sau purtarea simbolurilor religioase în școli. Aceste hotărâri au fost evaluate ca fiind în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Din nefericire, în întreaga Europă există un deficit de profesori calificați să predea religie comparată, în consecință trebuie înființat un institut european pentru pregătirea acestora (cel puțin pentru pregătirea unor persoane care să formeze profesorii), care ar putea beneficia de experiența mai multor institute și facultăți din țările membre care au experiență în cercetarea și predarea subiectului religiei comparate.
Consiliul Europei atribuie un rol cheie educației în construirea unei societăți democratice, dar studiului religiilor în școli nu i s-a acordat încă o atenție deosebită.
Adunarea mai observă că acele trei religii monoteiste bazate pe Carte au origini comune (Avraam) și împărtășesc multe valori cu alte religii, iar valorile promovate de Consiliul Europei izvorăsc din aceste valori.
Așadar, Adunarea recomandă Comitetului de Miniștri:
să analizeze posibilele moduri în care ar putea fi predată religia la nivelul învățământului primar și secundar, spre exemplu prin module de bază care să fie ulterior adaptate variatelor sisteme educaționale;
să promoveze formarea inițială și continuă a profesorilor de studii religioase în concordanță cu principiile menționate în paragrafele precedente;
să aibă în vedere înființarea unui institut european pentru pregătirea profesorilor de studiu comparat al religiilor.
Adunarea recomandă, de asemenea, Comitetului de Miniștri să încurajeze guvernele statelor membre să asigure studierea religiilor la nivelul învățământului primar și secundar, pe baza următoarelor criterii:scopul acestei educații să fie acela de a le permite elevilor să descopere religiile practicate în țările lor și în cele învecinate, de a-i face să înțeleagă că fiecare are același drept de a crede că religia lui reprezintă „adevărata credință” și că alți oameni nu sunt altfel de ființe umane datorită faptului că au o altă religie sau nu au nici una;
să includă, cu totală imparțialitate, istoria principalelor religii, precum și opțiunea de a nu avea nici o religie;
să le ofere elevilor cunoștințe care să le permită să fie în siguranță față de susținătorii unei practici religioase fanatice;
să nu treacă dincolo de granița dintre cultură și practicare a unei religii, chiar și în situația unei țări în care există o religie de stat. Scopul nu este acela de a inocula o credință anume, ci acela de a îi face pe copii să înțeleagă de ce religiile sunt surse de credință pentru milioane de oameni;
Profesorii de religie trebuie să fie anume pregătiți. Ar trebui să fie profesori în domeniul cultural sau literar. Ar putea fi totuși acceptați ca profesori și specialiștii într-o altă disciplină;
Autoritățile statale ar trebui să se implice în formarea profesorilor și să conceapă programele de învățământ care să fie adaptate specificului fiecărei țări și vârstelor elevilor. În realizarea acestor programe, Consiliul Europei va consulta toți partenerii implicați, inclusiv reprezentanți ai credințelor religioase. Un element distinct, fundamental al culturii europene și al europenismului îl reprezintă creștinismul. Dacă instituțional Biserica se adresează unei comunități religioase, statul este responsabil de toți cetățenii săi, de întreaga societate, fapt care relevă diferențele cantitative și cele calitative ale celor două relații: relația stat-individ se referă la relația cu fiecare cetățean dintr-un stat și se caracterizează printr-un grad mare de obiectivitate și generalitate; relația dintre Biserică și individ este marcată de existența și amploarea comunității.
Micheline Milot amintește că în multe țări dimensiunea religioasă aparținea, istoric, exclusiv sferei private. „Dată fiind complexitatea societăților actuale și a modelelor de relaționare dintre stat și Biserică, influențate de tradițiile naționale, este necesar ca organismele politice și legislative să adopte o atitudine progresivă față de religie, care se află ea însăși într-un proces de dezvoltare. O asemenea adaptare la pluralism presupune din partea democrațiilor abilitatea de a împleti o concepție de națiune culturală, istorică, neostentativă cu una de națiune civică, multi-etnică. Neutralitatea politică nu înseamnă că statul trebuie să ignore faptul că cetățenii își asociază acțiunile sociale și politice propriilor lor credințe. Înseamnă că statul trebuie să fie atent la apărarea libertății de conștiință și de religie a cetățenilor săi și să se asigure că nu acordă nici unui grup religios un tratament privilegiat ori dezavantajat. (…) Indiferent de forma pe care o ia sistemul secular sau legislativ în oricare context național dat, neutralitatea politică trebuie să găsească căi de integrare a diversității, de respect al tradițiilor culturale, de dialog între oameni, luând în considerare drepturile fundamentale ale omului. Acestea au în vedere abilitatea noastră de a trăi în comun. Societățile seculare și secularizate trebuie să ofere un cadru care să permită recunoașterea diversității într-o societate a cetățenilor egali, liberi de orice discriminare privitoare la opțiunile personale în chestiuni legate de credință. Această recunoaștere reprezintă o necesitate și o premisă pentru definirea standardelor comune într-un context pluralist. Standarde comune nu pot fi definite odată pentru totdeauna; ele sunt mai degrabă rezultatul interacțiunii și al dialogului dintr-un context multicultural. Educația trebuie să joace un rol fundamental în asigurarea înțelegerii interculturale ca factor de creștere a toleranței și coexistenței armonioase.”
Studiul Religiei este, într-o formă sau alta, o constantă firească în școlile bugetate de stat, dar în problematica extrem de complexă a educației religioase se disting mai multe tipuri de structuri, ca expresii firești ale tradițiilor religioase, depinzând sub aspect formal și de existența sau nonexistența unei religii dominante, respectiv a pluralismului religios, recunoașterea oficială de către stat în Legea fundamentală a religiilor și a Bisericilor ce le promovează, relațiile dezvoltate între comunitățile religioase și cultele care le reprezintă. În ceea ce presupune ora de Religie, ea „poate avea caracter obligatoriu pentru toți elevii, chiar fără posibilitate de scutire, cum se întâmplă în Suedia, sau poate fi disciplină opțională, pe care elevii o pot alege la anumite niveluri de studiu (Slovenia). Există, de asemenea, și cazul Franței unde Studiul Religiei nu există ca disciplină de sine stătătoare, elemente ale acestei discipline fiind incluse, însă, în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu. La fel, organizarea Studiului Religiei în școlile publice poate fi responsabilitatea exclusivă a statului (Suedia ori Grecia), subiectul unei cooperări apropiate între stat și culte (Germania, Austria) sau doar în sarcina cultelor (Ungaria); totuși, chiar și în acest din urmă caz, Statul asigură finanțarea necesară. Nu mai puțin important, abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-și propune, în mod strict, oferirea de informație obiectivă asupra diferitelor credințe religioase (ori filosofice) ale lumii (Estonia, Danemarca), și una evident confesională, care are drept scop inițierea (sau asistarea) elevilor în a deveni membri responsabili ai unor anumite confesiuni, alocând în planul de atudii foarte puțin spațiu cunoașterii altor confesiuni sau religiii (Cipru, Malta).”
De asemenea, de exemplu, există și societăți monoconfesionale, în care relația dintre stat și religia dominantă este atât de strânsă, încât aceasta din urmă poate fi chiar declarată religie de stat, iar cele două puteri devin convergente (de exemplu cazul Greciei) sau Spaniei. Învățământul catolic ocupă un loc foarte important în cadrul învățământului spaniol, dovadă că, până în anul 1962, universitățile catolice au fost singurele particulare din sistemul de învățământ spaniol. Învățământul religios, are statuat faptul că religia catolică trebuie să fie predată în toate instituțiile de învățământ până la nivelul universitar, această disciplină având însă un caracter facultativ, dar cei care pot decide participarea sau neparticiparea la aceste cursuri sunt părinții. În cazul în care nu se optează pentru un învățământ religios, elevii trebuie să participe la alte activități supravegheate. Profesorii de religie sunt numiți în colaborare cu Biserica Catolică, dar sunt plătiți de către stat. Pentru celelalte culte, cheltuielile cu educația religioasă nu sunt acoperite de către stat, dar este stabilită prin convenții obligativitatea punerii la dispoziție a unor spații pentru exercitarea activităților specifice asistenței religioase. Chiar dacă este posibil din punct de vedere juridic, nici o Facultate de Teologie nu face parte din sistemul universitar de stat.
La cealaltă extremă se situează societățile pluriconfesionale, în care statul adoptă o poziție echidistantă față de toate confesiunile recunoscute, situație în care statul nu intervine nicicum în problemele Bisericii, religia nu influențează instituțiile statului, există o separație clară între stat și Biserică (de exemplu cazul Olandei). O poziție intermediară apare în societățile biconfesionale (precum cea din Germania), în care statul, care și-a declarat separarea de biserică, sprijină totuși activitatea acesteia. În Germania, libertatea de credință, în aspectul său de toleranță pozitivă, permite statului să propună o rugăciune școlară și interconfesională în școlile publice, în măsura în care participarea rămâne voluntară, oricare ar fi raporturile sociale existente efectiv. Art. 7.§1-5 subliniază că statul trebuie să vegheze el însuși la ceea ce asigură o atmosferă de toleranță iar aceasta înseamnă că acolo unde statul poate să acționeze în legătură cu circumstanțele vieții, ca de exemplu, dacă el impune frecventarea școlii, el trebuie să vegheze ca nevoile spirituale ale acelui individ să fie satisfăcute în acest domeniu. Aceasta funcționează în egală măsură pentru serviciile militare și pentru penitenciare. Și cultele pot invoca libertatea de credință, ea existând ca și un drept colectiv.
Modul de relaționare dintre stat și Biserică își pune amprenta în mod evident și asupra relației stabilite între școală, ca instituție publică, și educația religioasă. Pornind de la tipologia relațiilor dintre stat și Biserică, așa cum au fost descrise anterior, se va constata că, în general, în societățile monoconfesionale, în care religia dominantă este favorizată de stat, școala publică nu numai că oferă educația religioasă, dar ea este chiar materie obligatorie, statul finanțează și influențează în diferite moduri derularea sa (prin stabilirea finalităților, conținuturilor, elaborarea de manuale, formarea cadrelor didactice), considerându-se că religia face parte din identitatea națională, pe care – prin educație – trebuie să o transmită tinerei generații.
În Regatul Belgiei, domeniul cultural, Bisericile și în special Biserica Catolică, joacă un rol foarte important. În domeniul educațional, învățământul catolic ocupă un loc foarte important. El devansează învățământul public deoarece 60% din elevii belgieni din învățământul secundar frecventează o școală care aparține rețelei de învățământ catolic. Și alte religii organizează învățământ de toate gradele. Între acestea Louvain este cea mai importantă universitate catolică din Belgia. Alături de această rețea a învățământului liber există însă o rețea bine pusă la punct a învățământului de stat. În privința învățământului religios în școlile organizate și administrate de către puterea publică, se oferă posibilitatea alegerii între studierea unei religii recunoscute sau a unei morale nonconfesionale; toți elevii supuși obligației școlare au dreptul, pe cheltuiala comunității, la o educație morală și religioasă.
În societățile pluriconfesionale, în care apare separația clară între stat și Biserică, educația religioasă este abordată în mod diferențiat, adesea neconfesional și în asociere cu educația interculturală, educația civică, educația pentru democrație. Atitudinea statului în aceste societăți merge de la neutralitate politică față de diferitele confesiuni, până la delegarea răspunderii pentru educația religioasă autorităților locale (Marea Britanie), asociațiilor de părinți (Olanda) ori exclusiv comunității religioase (caz în care poate fi chiar exclusă din școala publică: Franța).
În societățile biconfesionale, în care există o relație de cooperare între stat și Biserică, statutul educației religioase este reglementat prin acorduri comune între părți, stipulându-se ferm responsabilitățile ce revin fiecăreia dintre ele.
Relația dintre stat și Biserică și asumarea responsabilității pentru educația religioasă de către una dintre cele două instanțe pot determina modul de abordare a educației religioase: confesională sau neconfesională. Sunt avute în vedere aici elemente precum finalitățile și conținuturile educației, în general, și ale celei religioase, în particular, curriculumul școlar, metodele de abordare în procesul de învățământ, elaborarea materialelor didactice, formarea cadrelor didactice etc. Asumarea responsabilității privind aceste aspecte este adesea legată și de asumarea finanțării educației religioase. Legislația țării, structura sistemului de învățământ și particularitățile sale sunt elemente care determină prezența și modul de realizare a educației religioase din fiecare țară.
Atunci când statul, neutru față de confesiunile religioase existente, preia întreaga responsabilitate și controlul asupra celor mai multe elemente care țin de educația religioasă în școala publică, apare, de regulă, o abordare neconfesională a acesteia. Situația este specifică țărilor cu o deschidere mai mare către secularizare și se corelează nu numai cu interrelaționarea celor două instanțe, ci și cu gradul de asigurare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în acele țări. Este cazul Norvegiei, Danemarcei, Estoniei, Olandei, Suediei.
Abordarea confesională a educației religioase se corelează cu organizarea și controlarea acesteia de către comunitățile Bisericii. Statul se implică totuși prin susținerea financiară și organizațională a unor aspecte precum plata cadrelor didactice, alocarea spațiilor etc. Situația este specifică țărilor care au o religie majoritară (ortodoxă sau catolică) și se regăsește în majoritatea țărilor din Europa: România, Lituania, Bulgaria, Cehia, Croația, Finlanda, Federația Rusă, Germania, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Serbia, Austria, Belgia, Slovacia, Spania, Cipru, Ucraina, Ungaria Grecia, Polonia, Letonia.
Specialiștii în domeniu atrag atenția că cele doua abordări nu sunt ferm delimitate și de aceea putem vorbi despre predominanța abordării confesionale sau a celei neconfesionale. Cele două abordări ale educației religioase nu sunt total disjuncte, programele școlare de religie cu caracter confesional cuprind și o serie de elemente de factură non-confesională: istorie a religiei, diferite tradiții religioase, artă religioasă etc., care sunt însă abordate din perspectiva unei religii particulare. De asemenea, caracterul non-confesional nu exclude posibilitatea de a acorda o atenție particulară unei anume religii (de obicei, religia majoritară). Pornind de la cele două tipuri de abordare, în corelație cu instanța responsabilă de educația religioasă, Peter Schreiner distinge patru modele de realizare a acesteia:
1.- modelul studiilor religioase/ modelul neconfesional – educația religioasă este predominant neconfesională, curriculumul este elaborat de către instituțiile statului;
2.- modelul neconfesional-cooperativ – educația religioasă este predominant neconfesională, curriculumul este elaborat prin cooperarea dintre stat și comunitățile religioase;
3.- modelul confesional-cooperativ – educația religioasă este predominant confesională, curriculumul este elaborat prin cooperarea dintre stat și comunitățile religioase;
4.- modelul confesional – educația religioasă este predominant confesională, curriculumul este elaborat de către comunitățile religioase;
Aceste patru modele, care evidențiază tipul de abordare și instanțele responsabile de educația religioasă se corelează direct cu statutul religiei ca disciplină în planurile de învățământ. Studiile religioase (modelul neconfesional) organizate și finanțate de stat au de regulă statut de obligativitate. Ele se bazează pe o abordare multireligioasă, echidistantă, neutră și general acceptată de toate comunitățile religioase existente într-un stat. Câteodată educația religioasă se împletește cu educația interculturală și urmărește să ofere premisele pentru o mai bună cunoaștere reciprocă, toleranță, acceptare a diversității religioase, etnice și culturale, precum și premisele pentru analiza critică a faptului religios. Statutul de disciplină obligatorie nu contravine în această situație libertății individuale de conștiință și credință, întrucât nu se promovează un sistem unic de credințe religioase, ci se lasă loc pluralismului religios.
În cazurile modelelor neconfesional-cooperativ, confesional-cooperativ și confesional, educația religioasă poate apărea ca disciplină obligatorie sau disciplină opțională. Atunci când apare ca disciplină obligatorie, având caracter predominant confesional, există pericolul prozelitismului, al îndoctrinării, al subminării libertății de conștiință și credință, al dezvoltării unor prejudecăți legate de religie, etnie și cultură. Chiar dacă în unele țări s-a instituit posibilitatea de dispensa, acordându-se elevului libertatea de a nu frecventa cursul sau, mai rar, de a alege o altă materie de studiu, din cauza dificultăților organizatorice sau financiare nu întotdeauna se concretizează în fapt dreptul la neparticipare.
Dimensiunea națională a prezenței religiei în școli face ca panorama europeană a chestiunii în cauză să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura și istoria fiecărei țări. Dacă instituțional Biserica se adresează unei comunități religioase, statul este responsabil de toți cetățenii săi, de întreaga societate, fapt care relevă diferențele cantitative și cele calitative ale celor două relații: relația stat-individ se referă la relația cu fiecare cetățean dintr-un stat și se caracterizează printr-un grad mare de obiectivitate și generalitate; relația dintre Biserică și individ este marcată de existența și amploarea comunității.
În întreaga Europă, studiul Religiei este prezent, într-o formă sau alta, în școlile publice finanțate de stat, dar în problematica extrem de complexă a educației religioase se disting mai multe tipuri de structuri, ca expresii firești ale tradițiilor religioase, depinzând și de existența sau nonexistența unei religii dominante, respectiv a pluralismului religios, recunoașterea oficială de către stat în Legea fundamentală a religiilor și a Bisericilor ce le promovează, relațiile dezvoltate între comunitățile religioase și cultele care le reprezintă.
Modul de relaționare dintre stat și Biserică își pune amprenta în mod evident și asupra relației stabilite între școală, ca instituție publică, și educația religioasă. Pornind de la tipologia relațiilor dintre stat și Biserică, așa cum au fost descrise anterior, se va constata că, în general, în societățile monoconfesionale, în care religia dominantă este favorizată de stat, școala publică nu numai că oferă educația religioasă, dar ea este chiar materie obligatorie, statul finanțează și influențează în diferite moduri derularea sa (prin stabilirea finalităților, conținuturilor, elaborarea de manuale, formarea cadrelor didactice), considerându-se că religia face parte din identitatea națională, pe care – prin educație – trebuie să o transmită tinerei generații.
Situația este specifică țărilor care au o religie majoritară (ortodoxă sau catolică) și se regăsește în majoritatea țărilor din Europa: România, Lituania, Bulgaria, Cehia, Croația, Finlanda, Federația Rusă, Germania, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Serbia, Austria, Belgia, Slovacia, Spania, Cipru, Ucraina, Ungaria Grecia, Polonia, Letonia. Cele patru modele, care evidențiază tipul de abordare și instanțele responsabile de educația religioasă se corelează direct cu statutul religiei ca disciplină în planurile de învățământ. Studiile religioase (modelul neconfesional) organizate și finanțate de stat au de regulă statut de obligativitate. Ele se bazează pe o abordare multireligioasă, echidistantă, neutră și general acceptată de toate comunitățile religioase existente într-un stat. Câteodată educația religioasă se împletește cu educația interculturală și urmărește să ofere premisele pentru o mai bună cunoaștere reciprocă, toleranță, acceptare a diversității religioase, etnice și culturale, precum și premisele pentru analiza critică a faptului religios. Statutul de disciplină obligatorie nu contravine în această situație libertății individuale de conștiință și credință, întrucât nu se promovează un sistem unic de credințe religioase, ci se lasă loc pluralismului religios. În cazurile modelelor neconfesional-cooperativ, confesional-cooperativ și confesional educația religioasă poate apărea ca disciplină obligatorie sau disciplină opțională. Atunci când apare ca disciplină obligatorie, având caracter predominant confesional, există pericolul prozelitismului, al îndoctrinării, al subminării libertății de conștiință și credință, al dezvoltării unor prejudecăți legate de religie, etnie și cultură. Chiar dacă în unele țări s-a instituit posibilitatea de dispensa, acordându-se elevului libertatea de a nu frecventa cursul sau, mai rar, de a alege o altă materie de studiu, din cauza dificultăților organizatorice sau financiare nu întotdeauna se concretizează în fapt dreptul la neparticipare.
Predominanța unei religii apare și în Belgia, Lituania, Spania Portugalia, Polonia (preponderent catolice), Cipru, Bulgaria, România, Serbia (ortodoxe), Irlanda (protestantă). În Uniunea Europeană, așa cum am menționat la începutul acestui capitol dedicat, educația religioasă are propria configurație și „biografie”, deși există și influențe reciproce sau elemente comune, aceasta deoarece, modelele relației Biserică-stat se apropie de cele prin care se relizează educația religioasă. Astfel, de exemplu Italia sau Grecia, deși au religii majoritare diferite, Italia catolică iar Grecia este ortodoxă, datorită faptului că majoritatea populației aderă la o religie care în istorie a fost și este cel mai important reper al identității naționale, iar fiecare stat dorește să transmită prin educație această „pecete”. De exemplu: Grecia.
Legislația: Biserica Ortodoxă are în Grecia un rol garantat prin Constituție. Conform Art. 3, se stabilește „în numele Sfintei Treimi” că religia „dominantă” a populației grecești este ortodoxia orientală, sub autoritatea bisericii autocefale din Grecia (statisticile oficiale estimează că aproximativ 95% din populație este ortodoxă, minoritățile religioase cele mai importante fiind musulmanii, catolicii, martorii lui Jehova, protestanții, evreii și creștinii de rit vechi). Conform Articolului 16,§2 : învățământul reprezintă o misiune fundamentală pentru stat și are ca obiectiv formarea morală, intelectuală, profesională și fizică a cetățenilor greci, dezvoltarea conștiinței naționale și religioase și formarea acestora ca cetățeni liberi și responsabili.”
Constituția nu prevede în mod explicit învățământul religios ortodox, dar solicită ca învățământul să facă legătura între normele Ortodoxiei și conștiința națională și religioasă a elevilor din Grecia. Astfel, apartenența majorității populației la această religie conferă putere Bisericii Ortodoxe, iar învățământul religios constituie forma de menținere a identității naționale prin promovarea doctrinei și tradițiilor ortodoxe.
Libertatea de conștiință și a convingerilor religioase, deși prevăzută în articolele 2 și 13 ale Constituției și într-o lege apărută în 2002 cu privire la protejarea secretului privind datele personale este în fapt parțial respectată, în condițiile în care Grecia este o țară monoconfesională, cu o puternică presiune socială, culturală și instituțională exercitată de religia majoritară, datorită rolului său istoric în lupta pentru independență și devenire națională. Statutul minorității musulmane din această țară (condensată în Nordul Greciei) este reglementat prin Tratatul de la Lausanne (1923), care prevede obligația Greciei și a Turciei de a asigura libertatea religioasă, lingvistică și de educație pentru minoritățile religioase din cele două țări: pentru musulmanii de origine turcă din Grecia și pentru ortodocșii de origine greacă din Turcia.
Statutul disciplinei: Potrivit legii din 1985, Religia este disciplină obligatorie, la fel ca rugăciunea de la începutul orei. Legislația prevede însă pentru elevii atei, de altă religie decât cea ortodoxă sau creștină posibilitatea nefrecventării orelor de religie, dacă ambii părinți ai elevului (mai mic de 15 ani) depun la conducerea școlii o cerere în acest sens. Pentru acești copii nu există discipline alternative, le este permis să rămână în incinta școlii, într-un spațiu indicat de conducerea școlii (biblioteca, sala de sport etc.).
Tipul de abordare: Educația religioasă din Grecia este preponderent confesională, tematica se centrează pe elementele învățăturii cultului ortodox. Începând cu anul 1985 – pentru învățământul secundar și 1992 – pentru cel primar, învățământul religios și-a deplasat accentul, evoluând de la dogmatism spre gnosticism. În școlile publice educația religioasă este organizată, controlată și finanțată de către stat; Ministerul Educației Naționale și al Religiei are îndatorirea de a realiza programele școlare, de a concepe, tipări și distribui manualele de religie, precum și de a forma cadrele didactice pentru această disciplină.
Responsabilitatea pentru curriculum: Elaborarea programei de educație religioasă, ca și elaborarea manualelor de religie intră în responsabilitatea Ministerului Educației Naționale și al Religiei, care colaborează în acest sens cu Institutul Pedagogic (instituție consultativă a ministerului). Deși biserica ortodoxă nu este formal responsabilă nici de elaborarea curriculumului, nici de manuale, nici de formarea cadrelor didactice, ea este consultată în mod oficial de instituțiile responsabile și își dă avizul asupra chestiunilor care privesc educația religioasă.
Organizarea: În Grecia, Ministerul Educației Naționale și al Religiei are competența structurării și alcătuirii programului orelor de Religie; fiind majoritar ortodocși (95 %), numai foarte puțini copii nu umează acest curs. Comunitatea turcă, care reprezintă minoritatea etnică și religioasă cea mai numeroasă, are libertatea de a-și organiza educația religioasă și libertatea de a-și manifesta și transmite propria religie.
Nivelul de învățământ si ponderea disciplinei: ora de Religie este disciplină obligatorie pentru elevii din învățământul primar- având rezervată două ore, iar în cel secundar -o oră săptămânal.
Formarea si statutul cadrelor didactice: Formarea cadrelor didactice și distribuirea lor în învățământ intră în responsabilitatea Ministerului Educației Naționale și al Religiei; acesta organizează și finanțează formarea cadrelor didactice, stabilește metodologia de ocupare a posturilor și stabilește statutul cadrelor didactice.
Un alt exemplu, Franța:
Legislația: Statul francez și totodată școala publică subvenționată de acesta s-au separat de biserică în 1882. La sfârșitul secolului al XlX-lea s-au desființat și facultățile teologice de stat și s-a stabilit incompatibilitatea dintre statutul de membru activ al vreunei comunități religioase și profesia de cadru didactic. Separarea dintre cele două instituții nu a fost bruscă și totală, căci laicizarea necesita timp; prin secularizarea societății și a educației s-a sprijinit însă laicitatea franceză. (Excepție au făcut încă de la vremea respectivă provinciile Alsacia și Lorena, care nu făceau parte din Franța. De aceea cele două provincii nu s-au conformat aceleiași legislații, ci au funcționat în continuare după propria lege, permițând existența învățământului religios în școlile publice.) Articolul 1 din Constituție prevede că „Franța este o Republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Ea asigură egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fară deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate credințele. Organizarea sa este descentralizată.” Dintotdeauna au existat excepții la reglementările acestui articol, iar de câteva decenii se constată înmulțirea modalităților indirecte de subvenționare și recunoaștere a faptului religios. Sistemul educativ din Franța a fost organizat în jurul unui proiect național și pus sub tutela statului în secolul al XlX-lea. Acesta prevedea instrucția obligatorie până la vârsta de 16 ani, programe puternic centralizate și imperative, ce reflectau în finalitățile lor alegerile politice ale națiunii franceze, manuale asemănătoare (editurile școlare aveau libertatea de a interpreta liber programele, neexistând manuale „oficiale”).
Statutul disciplinei: Educația religioasă nu face obiectul unei discipline școlare în școala publică franceză. Autoritățile religioase nu au fost implicate nicicum în demersul educativ.
Tipul de abordare: Cunoștințe religioase, abordate desigur necatehetic, sunt integrate în alte domenii, pe care elevii le studiază pe parcursul școlarizării obligatorii, în special istoria, literatura, arta și filosofia. Este favorizată prezentarea religiilor din Europa. Însușirea de către elevi a acestor cunoștințe vizează următoarele obiective:
permiterea accesului la patrimoniul cultural francez și occidental prin punerea la dispoziția elevilor a mijloacelor de percepere a dimensiunilor religioase și simbolice din exprimările artistice (arhitectură, pictură, muzică, literatură) și din viața socială (sărbători, calendar);
înțelegerea lumii contemporane și situarea evenimentelor în contextul lor istoric și cultural;
creșterea toleranței prin intercunoaștere și acordarea respectului reciproc într-o societate pluriculturală și multiconfesională, a cărei diversitate se reflectă și în școală (această miză civică apare și în alte țări europene, confruntate cu pluralismul religios și cu interculturalitatea).
Responsabilitatea pentru curriculum: Neexistând ca disciplină aparte, nu apare nici un curriculum specific pentru educația religioasă, însă conținuturi din domeniul religios se regăsesc în special în domeniul istoriei și literaturii. Spre exemplu, în cadrul Istoriei, elevii (de 11-15 ani) studiază în colegiu credințele Egiptului antic și mitologia greacă, dimensiunea istorică a religiilor iudaică și creștină, diversitatea confesiunilor creștine, importanța Bisericii în societatea medievală și islamul, împărțirea Europei creștine între catolici și protestanți, problematica religioasă în timpul Revoluției Franceze și laicizarea societății franceze. La liceu (pentru elevii de 15 – 18 ani) sunt abordate teme legate de apariția și răspândirea creștinismului, reforme protestante și catolice ori practici religioase de la începutul secolului al XlX-lea până în zilele noastre. În general religia rămâne asociată cu epoci mai îndepărtate și accentul cade pe aspecte politice (coliziunea dintre puterea politică și autoritatea religioasă) și pe evenimente ori instituții vizibile, mai puțin pe dimensiunile spirituale și simbolice ale religiilor.
Organizarea : în școlile publice nu se derulează cursuri de educație religioasă. Ele apar însă în școlile confesionale, organizate, finanțate și controlate de către comunitățile religioase. Învățământul laic (de stat) este complet separat de cel religios (organizat de comunitățile religioase).
Nivelul de învățământ: Elemente de conținut despre religii sunt abordate în cadrul unor discipline precum istoria, literatura, arta, filosofia, geografia și apar în special în cadrul învățământului secundar.
Formarea cadrelor didactice: în secolul al XlX-lea s-au desființat toate facultățile teologice de stat și s-a stabilit incompatibilitatea dintre statutul de membru al unei congregații religioase și profesia de cadru didactic. Secularizarea societății și a educației a coudus în timp la îndepărtarea elevilor de subiecte legate de religii și la apariția lipsei de cultură religioasă, ceea ce făcea adesea dificilă înțelegerea sau plasarea în context a unor evenimente istorice, teme literare, curente artistice ori filosofice. în urma unor analize a situației de fapt și a unor sondaje de opinie, colocvii și dezbateri pe tema educației religioase, au rezultat următoarele: este important ca elevii să dobândească un minim de cunoștințe religioase pentru formarea lor intelectuală, culturală și civică, însă nu se dorește crearea unui învățământ specific de istorie a religiilor, susținut de un cadru didactic specializat. S-a preferat aprofundarea cunoștințelor religioase în cadrul disciplinelor școlare existente (în principal istoria, literatura, geografia, arta) acordându-se un loc mai cuprinzător istoriei religiilor și elementelor de înțelegere a lumii contemporane.
.În România, Legea Nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, s-a formulat în urma unor analize a situației de fapt și a unor sondaje de opinie, colocvii și dezbateri pe tema educației religioase din care au rezultat următoarele particularități:
– este important ca elevii să dobândească un minim de cunoștințe religioase pentru formarea lor intelectuală, culturală și civică, însă,
– nu se dorește crearea unui învățământ specific de istorie a religiilor, susținut de un cadru didactic specializat,ci
– s-a preferat aprofundarea cunoștințelor religioase în cadrul disciplinelor școlare existente (în principal istoria, literatura, geografia, arta) acordându-se un loc mai cuprinzător istoriei religiilor și elementelor de înțelegere a lumii contemporane.
– un rol important în depășirea crizei inculturii religioase și clasice revine cadrelor didactice, care trebuie să fie mai bine „înarmate” intelectual și profesional, pentru a face față provocărilor actuale.
Deceniile din urmă au arătat că inactivismul social poate genera formule totalitare de organizare a societății. Participarea și implicarea sunt condiții pentru buna funcționare a unei societăți, remediul cel mai adecvat pentru alunecări autoritariste sau totalitariste. Biserica, prin apartenența omului la ea, reflectă teologic și experiază spiritual, personal sau comunitar, anticiparea finalității antropologice și cosmice, consecință a conlucrării Dumnezeu – om. Pornind de la Revelație, armonizarea dintre religia creștină și societatea contemporană presupune să se țină seama de realizările majore ale civilizației: resposabilitatea individuală și autonomia conștiinței fiecăruia, ambele proiectate spre dezideratul fidelității față de credință și Biserică. Societatea contemporană tinde din ce în ce mai mult spre globalizare, desacralizare și secularizare, prin care distincția dintre lumea profană și lumea sacră, dintre a trăi în lume și a fi spiritual, credincios, a fost instituționalizată. Tocmai de aceea „Uniunea Europeană nu poate fi fundamentată doar din punct de vedere economic, politic sau militar, ci are nevoie și de o coordonată spirituală, recunoscută în Constituția europeană, datorită rolului mare pe care Creștinismul l-a jucat și trebuie să-l joace, în continuare, în realizarea unității.” Sfântul Ierarh Andrei Șaguna vorbind despre relațiile dintre Biserică și stat,considera că acesta din urmă nu îndeplinea doar rolul unui supraveghetor îndepărtat; dimpotrivă el avea atât o datorie morală, cât și un interes practic în sprijinirea activității Bisericii, întrucât Biserica era angajată în formarea de cetățeni devotați și cu respect față de lege… el nu vedea nimic neobișnuit în a cere unele subvenții de la stat pentru plata salariilor preoților sau pentru educația religioasă din școlile de stat… este, deci, datoria statului să ajute Biserica în această misiune vitală, respectându-i independența și oferindu-i cele necesare pentru a-și desfășura activitatea.
În Austria, Constituția stabilește ca drept, într-o formulare aproape paradoxală, libertatea față de religie (dreptul de a nu avea nici o credință sau apartenență religioasă, posibilitatea de a-ți exprima opiniile în această direcție) cât și libertatea de religie (adică tocmai în ceea ce reprezintă obligația statului de a crea și asigura condițiile necesare activităților religioase și exprimarea credinței, precum și stabilirea unor repere ale educației religioase în școlile publice (manuale, pregătirea cadrelor didactice și salarizarea acestora) stabilirea conținutului Programelor analitice de specialitate și selecția cadrelor căzând în sarcina celor 14 culte cu care statul austriac colaborează. Potrivit unei legi din 1949, Educația religioasă este disciplină obligatorie, pentru clase peste 10 elevi sunt 2 ore / săptămână alocate din trunchiul comun, pentru clase mai mici de 10 elevi este rezervată 1 oră / săptămână, regulă valabilă pentru învățământul primar, secundar, și vocațional. Alternativa scutirii de la ora de Religie – posibilă prin solicitarea părinților sau a elevului peste 14 ani – este eprezentată de un curs de Etică. Profesorii, pentru a preda Religie, sunt obligați fie să urmeze o Academie de studii religioase, fie studii pedagogice completate de studii master în teologie.
În Danemarca, cooperarea dintre Biserica Evanghelică Luterană (care din 1849 a încetat să fie Biserică de stat) și statul danez este foarte strânsă, cursul de Religie fiind pînă în 2003 menționat în Constituție, ca parte a culturii naționale daneze. Abordarea disciplinei trebuie să fie non-confesională, fiind concepută mai degrabă ca o informare a elevilor asupra Creștinismului, precum și de existența și specificul altor credințe religioase. În forma lui luterană, studiul Creștinismului se stabilește la nivel național (fiind disciplină obligatorie la gimnaziu, opțională pentru ultimul an de studii, când elevul peste 15 ani poate decide dacă o include sau nu în curriculum.) Profesorii sunt fie absolvenții Institutului de Studii Religioase (pentru nivelul gimnazial), fie a unei Școli pedagogice unde au optat pentru modulul Creștinism/Filosofie, fie ai Facultății de Teologie (pentru nivelul liceal).
În Finlanda, pentru că majoritar cetățenii sunt membri ai Bisericii Lutherane Finlandeze, (aprox. 85%) – deși nu mai este Biserică de stat, dar cultivă tradițional o strânsă relație de cooperare cu autoritățile statului, continuă să joace în continuare un rol social însemnat- în toate școlile publice, la capitolul conținuturi cursul propune studiul marilor religii ale lumii, precum și aprofundarea dimensiunii istorice, culturale ori morale a fenomenului spiritual. De aceea este considerată disciplină obligatorie, din clasa I-a până în clasa a XII-a, căci Legea Libertății Religioase, adoptată în 2003, prevede alocarea în orar a unei ore de Religie săptămânal, funcție de apartenența religioasăa elevilor, ceea ce tehnic înseamnă elaborarea a 11 Programe analitice diferite. Același drept constituțional este legiferat pentru toate celelalte 10 culte recunoscute oficial, la cererea unei grupe de minim 3 elevi. Conținutul Programelor analitice este stabilit de către un Consiliu Național al Educației, alături de reprezentanți ai cultelor recunoscute. Alternativa la Religie este dată prin frecventarea cursului de Etică seculară – care este disponibil mai ales elevilor care au declarat că nu apațin niciunui cult. La nivelul claselor I-IV Religia este predată de învățători, pentru etapele următoare profesorii trebuind să fie absolvenți de studii teologice superioare având specializare și în pedagogie. Selecția cadrelor aparține cultelor, iar aspectele financiare, inclusiv salarizarea țin de ministerele de profil ale statului finlandez.
Italia a reglementat legal studiul Religiei atât prin Concordatul semnat în 1984, între stat și Vatican, cât și printr-o serie de acorduri cu celelalte culte care au fost recunoscute constituțional. Religia este disciplină opțională (părinții sau elevii peste 14 ani aleg sau nu să studieze disciplina Religie). Dar, importanța Bisericii pentru italieni face ca aproximativ 90% dintre elevi să participe la acest curs organizat prin 2 ore/săptămânal pentru ciclul primar și 1 oră pe săptămână pentru ciclul secundar. Dat fiind procentajul opțional, nu există o disciplină alternativă de studiu. Orele de Religie în ciclul primar, sunt susținute de învățători, cu condiția să fi urmat un Institut de Științe Religioase la nivel regional; ele organizează cursurile de 5 ani și pentru profesorii de Religie din ciclul secundar, dar care, pentru a profesa, trebuie să obțină o aprobare eclesială. Conținutul Programei analitice, manualele și selecția cadrelor didactice sunt de competența Bisericii Romano-Catolice, dar este aprobată de către stat care răspune și de salarizarea Profesorilor.
În Polonia, la fel ca în România, în ciuda anilor grei de dictatură comunistă, Biserica continuă să ocupe un loc important în structura societății, ceea ce influențează considerabil și statutul educației religioase din această țară. Disciplina este opțională, cursul de Etică fiind din nou prezent ca alternativă de studiu. Celelalte culte, Ortodox – grupat în Estul Poloniei – și cultele protestante, pot organiza cursuri pentru o clasă de minim 7 elevi. Organizat de Biserica Romano-Catolică (programe, manuale, cadre didactice cu studii superioare sau clerici), studiul Religiei este finanțat de la Bugetul de stat.
Portugalia, la fel ca în Italia, a reglementat studiul Religiei prin Concordatul cu Vaticanul (ultimul a fost semnat în 2004), cât și prin acorduri încheiate cu celelalte culte recunoscute constituțional. În școlile portugheze, elevii de la nivelul gimnazial pot opta pentru un curs de Morală și religie, organizat legal pentru grupe de 10 elevi. Dată fiind structura confesională majoritar catolică a societății portugheze, orele sunt predate de profesori romano-catolici, numiți de Biserică (care alcătuiește Programa analitică și elaborează manuale) și plătiți de către Stat.
În Suedia, deși confesiunea luterană este majoritară, aceasta și-a organizat educația religioasă după paradigma neconfesională, fiind totalmente în grija statului. Religia este disciplină obligatorie pentru toți elevii atât în ciclul primar, cât și în cel secundar și nu există posibilitatea obținerii unei scutiri. Programa analitică este concepută pentru a oferi elevilor informații despre marile religiile lumii. Accentul este pus pe relevanța istorică, etică și culturală a religiei naționale pentru națiunea suedeză. În acest cadru, profesorii, funcție de nivelul la care vor preda, sunt instruiți în școli și universități de stat timp de 3-5 ani. Există și școli private confesionale (catolice, musulmane) finanțate tot de către statul suedez, dar sunt obligate să urmeze același Programe și curricumuluri ca și cele de stat, în plus, se pot desfășura conform profilului confesional prin activități extracurriculare care atrag copiii.
Coroborând datele cu privire la statutul Religiei în țările Uniunii Europene, am urmărit ca repere: tipul de abordare a educației religioase (caracterului confesional sau neconfesional); titulatura disciplinei școlare; statutul disciplinei (obligatoriu/opțional/ facultativ); disciplinele alternative, puse la dispoziția elevilor; responsabilitatea pentru curriculum (elaborarea programelor școlare de specialitate); statutul cadrelor didactice; aspecte relevante care particularizează o anumită țară, am realizat următorul tabel cumulativ:
Secularismul poate fi analizat ca și curent care neagă, în mod violent, exprimarea religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. În definirea lui, se analizează, de obicei, trei aspecte esențiale:
1. pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de bază;
2. refuzul plictisit al primirii de informații din sfera religioasă, care să justifice în vreun fel existența proniatoare a lui Dumnezeu și
3. combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu structurile social-politice și economice, considerate strict „laice”.
Mă voi referi acum mai ales la prezența orelor de Religie în școli, care în România, este statuată printr-un Protocol semnat între Guvern și Patriarhia Română.Acesta vine să completeze și să precizeze unele Articole și paragrafe din corpul Legii Nr. 489 din 28 decembrie 2006.
Redăm în Anexă (a se vedea A,Fig.35), Protocolul încheiat de cele două părți semnatare la 30 mai 2014.
III.3.3.1 Protocolul încheiat la 30 mai 2014 între Guvernul României și Patriarhia Română cu privire la predarea disciplinei Religiei și organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universitar(Vezi A,Fig 35)
Întrucât întreaga misiune a Bisericii se desfășoară în cadrul statului, iar predarea disciplinei Religiei și organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universitar are loc în școlile și universitățile de stat, s-a considerat firească/oportună semnarea unui protocol între cele două instituții. Acesta are menirea de a stabili cadrul legal exprimat punctual și cu claritate, în virtutea căruia acest lucru este posibil. Totodată se subliniază faptul că educația religioasă crează cadrul spiritual, moral și cultural pentru o bună dezvoltare a personalității elevului, în vederea pregătirii acestuia pentru responsabilitățile și povocările vieții de adult, trăită în concordanță cu valorile creștine. Se specifică cu apreciere faptul că, după anul 1989, ora de religie în școlile de stat precum și școlile de Teologie Ortodoxă, au revenit în sistemul de învățământ public din România. Astfel, statul susține acest demers și recunoaște importanța predării disciplinei Religie precum și a formării personalului clerical necesar în împlinirea misiunii pe care Biserica o desfășoară spre binele societății. După prezentarea membrilor semnatari, încă din preambulul acestui Protocol se face referire la sferele proprii fiecărui actant, precum și la prevederile constituționale, respectiv Cadrul legal care facilitează această manifestare a coresponsabilității instituțiilor implicate, cu privire la actul de educație religioasă:
Constituția României, publicată în Monitorul Oficial ar României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991; intrata în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul national din 8 decembrie 1991; modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificări și completări.
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, republicată.
Legea 53/2003 – Codul Muncii, republicat.
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 4768/2007 și recunoscut, în temeiul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, prin Hotărârea Guvernului României nr. 53/16.01.2008.
Hotărârea Guvernului nr. 185/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale, cu modificările și completările ulterioare.
Toate aceste legi care constituie baza prezentului protocol, denotă o preocupare atentă din partea Legiuitorului pentru aspectele pe care le presupune educația religioasă și teologică în învățământul de stat din România, aspecte analizate în dezbateri publice și în acord cu toate cultele recunoscute la nivelul Statului Român. Menționarea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române alături de legile statului, arată din partea acestuia respectarea principiului autonomiei bisericești și a competențelor pe care aceasta le are în procesul educațional.
Pe cuprinsul a trei capitole ce însumează un număr total de 25 de articole, sunt dispuse cele trei forme de învățământ religios, respectiv: Predarea disciplinei Religie – cultul ortodox în învățământul preuniversitar; Învățământul Teologic Ortodox preuniversitar; Învățământul Teologic Ortodox universitar, cu specificarea faptului că ultimele două au un caracter vocațional. Astfel:
În primul capitol Predarea disciplinei Religie -cultul ortodox în învățământul preuniversitar, se face referire la: obligația legală de a asigura respectarea convingerilor, a valorilor și a simbolurilor religioase, din partea unităților de învățamânt preuniversitar (Art.1); elaborarea programelor școlare de către Ministerul Educației Naționale în colaborare cu Patriarhia Română și cu Secretariatul de Stat pentru culte (Art.2); aprobarea conform legii și avizarea de către Patriarhia Română a Manualelor de religie-cultul ortodox (Art.3); acordarea avizului scris (binecuvântarea) chiriarhului pentru încadrarea personalului didactic pe catedre de religie- cultul ortodox, cu specificarea in alineate la condițiile în care se acordă sau se retrag acestea precum și la efectele produse, aspecte ce trebuie aduse la cunoștința angajatorului în vederea elaborării deciziei de încetare a contractului individual de muncă (Art.4); comunicarea între instituțiile semnatare a rapoartelor de evaluare proprie asupra aspectelor reglementate de prezentul protocol precum și la organizarea evenimentelor și a inspecțiilor (Art. 5).
În cel de-al doilea capitol, Învățământul Teologic Ortodox Preuniversitar, în cele cinci Articole se face referire la: natura vocațională a acestui tip de învățământ cu durata școlarizării de 4 ani (Art. 6); la posibilitatea organizării mai multor profiluri și specializări (Art.7); structura examenului de certificare a competențelor profesionale a absolventului care trebuie stabilit prin ordinul ministrului educației, după consultarea Patriarhiei Române (Art. 8); pregătirea practică de specialitate sub forma programului liturgic (Art 9);acordarea avizului scris al chiriarhului pentru încadrarea personalului didactic și pentru ocuparea funcțiilor de conducere (Art.10).
În cel de-al treilea capitol, Învățământul Teologic Ortodox Universitar, cel mai amplu în acest protocol, în 14 articole, se face referire la: organizarea facultăților de teologie ortodoxă, respectiv la înființarea și restructurarea acestora, precum și la restrângerea activității sau intrarea lor în lichidare, la solicitarea chiriarhului, aprobată de către Sfântul Sinod al BOR și de către Senatul universității (Art. 11); înființarea și organizarea programelor de studii – licență, master și doctorat, cu respectarea autonomiei universitare (Art. 12); necesarul de școlarizare pentru anul I, specializarea Teologie Pastorală, care se stabilește anual de către Patriarhia Română și se comunică Ministerului Educației Naționale; admiterea în aceste facultăți și durata studiilor, cu respectarea reglementărilor din învățământul superior de stat, cu păstrarea specificului bisericesc, cu durata pentru specializarea Teologie Pastorală de patru ani; acordarea/retragerea avizului scris al chiriarhului în vederea înscrierii la aceste facultăți (Art. 13); acordarea avizului scris al chiriarhului pentru ocuparea unui post didactic în cadrul unei facultăți sau departament de Teologie Ortodoxă (Art. 14); acordarea avizului scris al chiriarhului pentru ocuparea unei funcții de conducere (decan și prodecan) în cadrul facultății, cu specificarea că refuzul acordării acestuia trebuie să fie motivat temeinic și să aibă avizul sinodului mitropolitan (Art. 15); retragerea avizului scris ca urmare a unor abateri dogmatice, liturgice, morale sau canonice presupune pierderea dreptului de a mai preda sau, după caz, de a mai ocupa o funcție de conducere într-o facultate de teologie ortodoxă (Art. 16); obligativitatea participării studenților la programul liturgic, ca parte esențială a formării lor profesionale (Art. 17); posibilitatea de a fi prevăzute posturi pentru preoți duhovnici în statele de funcții ale personalului didactic (Art. 18); păstrarea dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile și imobile care sunt destinate procesului de învățământ și se află în proprietatea BOR, cu specificarea că, în vederea administrarii acestora de către universități, se încheie contract de folosință gratuită (Art. 19); regulamentele proprii și programele analitice se întocmesc în baza cartei universitare și în conformitate cu regulamentul cadru întocmit de către Patriarhia Română; elaborarea planurilor de învățământ se realizează la nivelul departamentului, se avizează de către consiliul facultății și se aprobă de senatul universitar după consultarea Patriarhiei Române (Art. 20); stabilirea structurii anului universitar în conformitate cu prevederile legale ale Ministrului Educației Naționale (Art. 21); organizarea în conformitate cu legislația în vigoare și potrivit condițiilor specifice stabilite de către Sfântul Sinod a admiterii la studiile universitare de doctorat pentru spealizarea Teologie Ortodoxă (Art. 22); respectarea normelor din legislația privind învățământul superior în vigoare în vederea recunoașterii și/sau echivalării diplomelor de licență și doctorat în Teologie obținute în străinătate (Art. 23).
Actul se încheie cu Dispoziții finale referitoare la acordarea/retragerea binecuvântării chiriarhului, la litigii, modificare/completare precum și la termenul de intrare în vigoare.
Armonizarea dintre credința creștină și societatea contemporană presupune să se țină seama de realizările majore ale civilizației: resposabilitatea individuală și autonomia constiinței fiecăruia, de a rămâne fideli credinței și Bisericii noastre, iar aici, un rol însemnat trebuie să joace instituțiile de învățământ. Acestea trebuie să-și organizeze activitatea conform prevederilor elaborate de cele două instituții semnatare, deoarece articolele stipulează limpede setul de competențe didactice și cultice ale fiecăreia. Protocolul încheiat între Biserica Ortodoxă Română și Guvernul României dovedește că învățământul religios, de la gimnaziu la studiile superioare, reprezintă o componentă majoră a actului educativ, pentru că investigația asupra relației dintre educație și religie conduce la concluzia că cele două practici culturale sunt interdependente și se stimulează reciproc, iar în plan concret, ele s-au manifestat simultan și tind să se coreleze și în contemporaneitate, la nivelul Uniunii Europene. Prevederile Protocolului normează faptul prin care practica educativă poate și trebuie să valorifice standardul educativ, implicit sau explicit, al credinței religioase, după cum credința religioasă se poate consolida printr-o bună și chibzuită informare și formare la nivel social.
III.3.4 Misiunea și opera socială filantropică a Bisericii
Protocoalele sau parteneriatele, încheiate între Biserică și Guvern, crează un cadru în interiorul căruia statul și cultele acționează pentru îndeplinirea obiectivelor asumate și este necesar ca acest cadru să fie aplicat și respectat de o manieră unitară la toate nivelele de organizare administrativă. În ceea ce privește cooperarea cu autoritățile statului în plan filantropic aceasta este necesară și firească deoarece cetățenii statului sunt în mare majoritate credincioși ai Bisericii. Prin urmare, funcționarii statului și clerul Bisericii trebuie să conlucreze pentru împlinirea acestei misiuni având responsabilități diferite, de pe poziții diferite, dar cu același scop: binele comun. Statul sprijină activitățile Bisericii pentru că sprijină de fapt o lucrare ce se săvârșește în favoarea cetățenilor săi. Ajutorul pe care Biserica îl primește de la stat nu este un simplu gest de bunăvoință, ci este tocmai recunoașterrea contribuției cultelor la binele societății. Este vorba de o coresponsabilitate fără, însă, a se depăși competențele sau atribuțiile și fără a se confunda. Chiar dacă statul se declară neutru din punct de vedere religios, totuși, se dovedește a nu fi indiferent față de culte și mai ales de misiunea acestora în societate.
Biserica este slujitoare prin însăși structura ei teandrică, prin misiunea ei mântuitoare și prin perspectiva ei eshatologică, de aceea dilema dintre „vertical” și „orizontal” dispare. Creștinul Ortodox este educat prin Evanghelie să-și manifeste mila față de aproapele, ceea ce statul numește asistență socială. Pentru un astfel de om primează veșnicia mai mult decât efemerul tocmai pentru că urmează porunca lui Hristos care zice „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.” (Matei 6,19-21). Știința și medicina modernă își revendică rădăcinile poziționate în cadrul cultural al umanismului progresist apărut în secolul luminilor, îmbibat de raționalism și de egalitate, moment istoric în care ideea de progres social conducea la convingerea de nezdruncinat că triumful științei și al omenirii sunt interdependente și de nedespărțit.
În perioada regimului comunist, Biserica a fost redusă adesea la o instituție pur liturgică, fără impact social filantropic, dar după schimbările din 1989 s-a revenit la vechea tradiție și anume a prezenței preoților de caritate și calitate în unități militare, spitale, penitenciare și alte unitați ale statului. Dacă în trecutul românesc Biserica a fost aceea care a purtat marea responsabilitate față de săraci, de bolnavi și de toți cei în nevoință, pe parcursul dictaturii comuniste posibilitatea Bisericii de a continua activitatea ei filantropică a fost considerabil redusă. A avut loc, astfel, o mutație profundă, fundamentată pe deposedarea vieții de atributele eclesiale ale sacrului. Indiferența și atitudinile egoiste marchează căderea periculoasă a persoanei umane de la calitatea de creștin și mădular al Sfintei Biserici la starea de simplu individ – nepăsător adesea la nevoile celor săraci, dar bulversat mai tot timpul de propriile nevoi trupești. Membrii păturilor sociale defavorizate se văd tot mai lipsiți de sprijinul comunitar al ocrotirii sociale și al organelor abilitate în plan filantropic. Aici este nevoie de implicarea urgentă a Bisericii și a activismului misionar al direcțiilor filantropice instituționalizate, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Am ajuns, noi Biserica, să adunăm avere pentru a face asistență socială- orfelinate, azile, bolnițe, cantine (vasiliada), pentru că voi creștinii nu le mai faceți”. Raportat la viața socială Biserica și statul au același deziderat. Doar modul de abordare și metodele folosite sunt diferite.
În România, ministrul Răzvan Teodorescu a afirmat că țara este săracă pentru că este ortodoxă, opinia sa parafrazând parcă tema analitică din lucrarea lui Max Weber. În lucrarea sa, Weber consideră că dependența capitalismului de sistemul de credințe al primilor calviniști este cel mai bun exemplu al modului în care ideile dirijează societatea; și chiar dacă nu protestantismul a produs capitalismul, el a fost cu siguranță un ingredient esențial. Autorul își propune să arate că toate comportamentele economice au un conținut etic datorită căruia înțelegerea protestantă a lumii a influențat în mod pozitiv dezvoltarea capitalismului. Astfel el demonstrează felul în care grupările protestante, înaintea celorlalte biserici tradiționale, în speță cea catolică, a reușit să concilieze principiile dogmei creștine cu acumularea bogăției.. Adevăratul creștin însă,nu se teme de sărăcie, pentru că, Evanghelia l-a învățat că împlinirea ființei umane, nu stă în bogăție: „Și Iisus a zis către ei: Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca 12,15)
În Biserică, credința în Dumnezeu a fost încă de la început exersată în mod concret prin dragostea față de aproapele. Perioadele de înflorire din istoria Bisericii au corespuns totdeauna cu perioade de mare dezvoltare a filantropiei, a grijii față de aproapele, din convingerea că toți sunt fii și fiice ale aceluiași Părinte ceresc. Încă din epoca apostolică, Sfântul Ignatie Teoforul are o viziune extraordinară asupra raporturilor dintre creștini și clerici și asupra modului în care trebuie să se poarte creștinii între ei, în cadrul Bisericii: „Ascultați pe episcop ca și Dumnezeu să vă asculte pe voi. Sufletul meu îmi pun pentru cei care se supun episcopului, preoților, diaconilor. Și facă Dumnezeu ca, împreună cu ei, să am și eu parte de Dumnezeu. Osteniți-vă unii împreună cu alții, luptați împreună, alergați împreună, suferiți împreună, dormiți și deșteptați-vă ca economi, ca stăpâni și slujitori ai lui Dumnezeu. Căutați să plăceți Celui în a Cărui oaste sunteți, de la Care și plata o primiți. Să nu fie găsit careva dezertor. Botezul vostru să vă rămână arme, credința coif, dragostea suliță, iar răbdarea armură; faptele bune să fie depozitele voastre, ca să vă primiți, după vrednicie, plata voastră. Fiți îndelung răbdători, cu bunătate unii cu alții, precum este și Dumnezeu cu voi!”
Astfel, dincolo de critici nefondate, chiar în timpurile și în condițiile cele mai dificile, Biserica noastră nu și-a întrerupt total slujirea pe tărâm social, pentru că, „prin slujire, Biserica își împlinește toate rosturile și îndatoririle ei, practic, misiunea ei în lume, ea fiind organizată pe baze sociale în forma unei comunități sociale.” Imediat după 1989 s-a constatat cu prisosință că grija față de cei săraci, bolnavi, orfani etc. este nu doar o simplă responsabilitate socială, ci o dimensiune existențială extrem de complexă, de vastă ca forme de acțiune. Părintele Stăniloae, arăta relația indisolubilă dintre credință și lucrarea practică, deoarece „activitatea practică e o cale de întărire a credinței, o cale cu atât mai eficientă, cu cât această activitate se desfășoară în atmosfera de solidaritate cu activitățile semenilor, în forma asistenței sociale. Așezămintele medico-sociale bisericești sunt o alternativă complementară la sistemul sanitar public.
„Credința și activitatea caritativă – spunea mai departe Părintele Stăniloae – nu stau într-un raport de alternativă, ci sunt cele două fețe necesare ale aceleiași energii, sunt cauza și efectul sau inima interioară și corpul exterior al oricărei întruchipări de viață.” O altă dovadă despre acest lucru ne-o dă Mântuitorul și atunci când, cu altă ocazie, sintetizează Legea și Profeții în porunca: „Așadar câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea, că aceasta este Legea și proorocii” (Matei 7,12). Ortodoxia este cea care a păstrat și a transmis în modul cel mai fidel învățătura Mântuitorului Însuși, deoarece ea a primit-o, la rându-i, de la Sfinții Apostoli ca cei care au aplicat întocmai ceea ce Învățătorul lor a transmis prin faptă și cuvânt. Aceasta pentru faptul că la Împărăția lui Dumnezeu se ajunge de aici, de pe pământ. Un teolog contemporan afirma: „Fără a identifica întru totul Împărăția Lui Dumnezeu cu societatea și cu lumea prezentă, trebuie să reținem faptul că nu putem ajunge la dobândirea celei dintâi, făcând abstracție de celelalte două.”
Slujirea este corolarul iubirii creștine față de om, al sentimentului de solidaritate cu semenii. De fapt, etica slujirii este etica filantropiei și a solidarității :„Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă vaduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovarată, ci să poată ajuta pe cele cu adevarat vaduve.” (I Timotei 5,16) Din această cauză, Teologia Ortodoxă a dat o deosebită importanță corelației dintre slujire și aspectul comunitar al vieții creștine. Slujirea reprezintă una din modalitățile concrete prin care se extinde și se adâncește comuniunea umană, care își are izvorul și modelul său în comuniunea divină. După Sfântul Vasile cel Mare, Duhul este cauza desăvârșitoare. Deși lucrările asupra cosmosului și umanității sunt comune Sfintei Treimi, fiecare Persoană are o contribuție deosebită. El pune astfel în lumină lucrarea covârșitoare a Sfântului Duh: „Duhul Sfânt: Înainte – Mergătorul lui Hristos, Întruparea: Duhul Sfânt este acolo. Minuni, daruri și vindecări prin Duhul Sfânt. Demoni scoși și izgoniți prin Duhul Sfânt. Diavolul legat: în prezența Duhului. Iertarea păcatelor prin harul Sfântului Duh… unirea cu Dumnezeu: prin Duhul. Învierea morților: prin puterea Duhului.”
Dacă existența noastră în Biserică are forma unei comuniuni spirituale, prin slujire lărgim această comuniune în sfera umanului și-i dăm o realitate concretă. Biserica, care este o comunitate spirituală și socială, este interesată în mod vital pentru dezvoltarea relațiilor personale prin acte de slujire față de cei defavorizați,tocmai pentru că stie despre Hristos că se identifică cu aceștia (Matei 25,40). Căci slujirea creștină contribuie în mod real la procesul de creștere a umanității spre o reală împărtășire de realele valori ale vieții. Slujirea este și semnul smereniei Bisericii. Prin actele de solidaritate umană, Biserica lasă să se vadă aspectul ei chenotic, fața ei umană. Chenoza nu este o anihilare, ci o condiție pentru creșterea în plenitudinea existenței. De asemenea, asceza, care trebuie să însoțească chenoza, nu provine din sentimentul de vină, ci din distrugerea voluntară a egoismului, din afirmarea integrală a spiritului, din dorința de împlinire continuă a conținutului vieții. Momentul apariției bolnițelor mănăstirești românești reprezintă de fapt începutul medicinii românești, bineînțeles în condițiile vremurilor respective. În aceste bolnițe, ridicate de ctitorii Bisericilor lângă care funcționau, care se dovedeau continuatoare ale așezămintelor vasiliene din secolul IV, stă de fapt izvorul filantropiei ortodoxe românești de astăzi.
Slujirea ține de însăși ființa de comuniune a Bisericii, de relația ei cu umanitatea în care a fost inclusă prin opera lui Hristos. Slujirea trebuie privită, deci, nu numai ca o simplă necesitate istorică, pastorală, ci ca o coresponsabilitate față de umanitatea la care Biserica a fost chemată prin însăși întemeierea, misiunea și destinul ei, căci „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2,26). Desigur, din iubire față de om s-a înfăptuit, de-a lungul istoriei, opera filantropică obiectivată în acte și fapte caritabile, de binefacere, în trecut prin acte și fapte de lansare, încurajare și susținere a talentelor prin mecenat, iar în actualitate prin sponsorizări ale actelor și faptelor de creație artistică.
Celebrarea Filantropiei divine cere practicarea filantropiei sociale, pentru că binecuvântarea de a intra în Împărăția Cerurilor se dăruiește celor ce au hrănit și îmbrăcat săracii, au cercetat pe cei bolnavi și pe cei din închisoare (Matei 25,31-46). Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie este celebrarea Filantropiei divine, iar filantropia socială a faptelor bune este o rodire sau o iradiere a Sfintei Liturghii în viața socială, în lume, după cum ne îndeamnă Hristos – Domnul zicând: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16). Termenul „filantropie”, exprimând necesitatea de a închide în concept o virtute umană universal prezentă, din perspectiva strict etimologică apare din simbioza cuvintelor grecești f…loj (prieten, iubitor) și ¥nqrwpoj (om), care s-ar traduce „prietenie sau dragoste pentru oameni.”
O definiție generalizatoare arată că filantropia este o formă de comportare strict umană, fundamentată pe convingeri altruiste care se manifestă prin credința în bunătatea oamenilor, persoanele filantrope închinându-și viața și avutul , pentru a servi celor care au nevoie de ajutor. Iubirea față de om s-a obiectivat în filantropie caritativă și în filantropie culturală. În această ipostază filantropia este un fapt de conștiință a comunității umane. Filantropia este o virtute general umană, morală, însă valoarea religioasă și mai ales chipul de virtute creștină, îl dobândește numai dacă se face „în numele Domnului”(Coloseni 3,17). Modelul suprem de filantrop este Dumnezeu, Creatorul lumii și iubitorul de oameni. Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină Om și pentru ca omul să devină Dumnezeu prin har.
Această formulare face dezirabilă investigația de ordin istoric asupra relației dintre educație și credință ambele privite prin prisma actului filantropic. Ea ne conduce la concluzia că cele două practici culturale sunt interdependente și se stimulează reciproc, iar în plan concret ele s-au manifestat simultan și tind să se coreleze și în contemporaneitate. De fapt acesta este motivul pentru care , practica poate și trebuie să valorifice standardul educativ al credinței religioase, deoarece aceasta se poate consolida printr-o bună și chibzuită informare și formare a unor deprinderi specifice, generate de milă și compasiune. „Crucea este cheia tainei iubirii lui Hristos față de om. Fără Cruce, am fi știut ceva despre iubire în general, dar n-am fi știut nimic despre iubirea lui Dumnezeu față de noi.” Prin moartea lui Iisus pe Cruce, Dumnezeu arată că iubirea pentru celălalt nu trebuie să precupețească nici un sacrificiu : „Dumnezeu îi arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Romani 5,8). Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, nu stă departe de fiii săi, ci coboară între ei și Se jertfește în locul lor. Dragostea lui Dumnezeu este una care transformă omul; revărsată în inimă, ea produce marile calități ale vieții și caracterului creștin (Romani 5,3-5). Nimic nu-l poate separa pe om de această dragoste: „cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigoana sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? …” (Romani 8,35-39).
În zilele noastre omul este tot mai dezorientat și de cele mai multe ori nu își mai pune nici întrebarea rostului sau sensului vieții sale, iar goana după obținerea pâinii de toate zilele, se transformă în obsesie pentru profit și plăceri imediate, libertatea lui fiind adesea confundată cu o relativizare a credinței, iar rătăcirea morală nu mai pare nimănui ceva neobișnuit. Dacă în Biserica primară, actele de filantropie se făceau în cercuri mai restrânse, odată cu libertatea Creștinismului, odată cu creșterea numărului săracilor, se impuneau noi forme, organizate, de asistență socială. La început aceste fapte se numeau simple fapte de milostenie,dar, începând cu secolul al IV-lea (după Constantin cel Mare) ele, prin grija Bisericii, uneori ajutată și de stat, constituie opere de asistență socială și culminează cu instituțiile de filantropie. Potrivit unui cercetător : „în această epocă, fapta bună devine fundație, milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se transformă în casă ospitalieră; și astfel, iau naștere așezămintele de asistență socială.”
Dacă în perioada 1948-1989 activitatea filantropică practică a Bisericii nu a putut fi la înălțimea celei de până atunci, după această dată, Biserica, deplin conștientă de misiunea ei, a început să se reorganizeze din acest punct de vedere, fie încercând să reia firul unor instituții filantropice de dinainte, fie să inițieze instituții și activități necesare în noul context. Noul context înseamnă, în primul rând, o libertate care, de cele mai multe ori s-a dovedit a nu fi fost bună pentru cei care, decenii întregi, au trăit sub dictatură, înseamnă apoi o sete a oamenilor de Dumnezeu și o dorință ca Biserica să fie prezentă peste tot în viața lor (acasă, la școală, la locul de muncă, în spitale, penitenciare, azile, armată etc). Asta presupune, de asemenea, o mai mare conștientizare a Bisericii față de misiunea și responsabilitatea ei de a recupera ce nu s-a făcut și de a face ceea ce se impune. Din perspectiva comunitară, presupunem faptul că, pe de o parte, toți oamenii, credincioși sau mai puțin credincioși, în mod justificat sau nejustificat, așteaptă mult sau foarte mult chiar de la Biserică, așteaptă ceea ce alte instituții nu le oferă.
Aceasta înseamnă că Biserica însăși dorește să-și reia tradiția de veacuri și, specific ei, anume pe cea filantropică. Și cum în Biserica noastră, tradiția este foarte importantă, cu atât mai mult când ea are statuat legal, libertatea și câmpul de activitate. De asemenea, noul context mai înseamnă a face ca poporul, credința și toate virtuțile lui să renască. Biserica, în calitatea ei de organism viu, trebuie să aplice, așa cum adesea I.P.S. Daniel afirmă, textul Evangheliei în contextul misionar-filantropic de astăzi. Din această perspectivă, Biserica este preocupată de modul cum poate și cum trebuie să slujească oamenilor, mai ales după perioada prin care am trecut cu toții și care a lăsat urme adânci. Or, pentru ca societatea să poată ieși din această criză,trebuie să înțelegă faptul că Biserica a avut și are din acest punct de vedere un rol important,motiv pentru care trebuie și să o sprijine la rându-i. Surprinzător, astăzi primele documente ale CEB despre tămăduire și sănătate nu au abordat cum trebuie această problemă a actului filantropic. În prezent are loc doar o schimbare de paradigmă în cultura apuseană – schimbare cunoscută adesea sub numele de „post-modernitate” – care în sine reprezintă o provocare pentru întreaga concepție raționalistă, care se dovedește îngustă, dar și restrictivă pentru teologie.
Iată, deci, răspunsul creștin și misionar la această problemă : lupta se duce cu elementele unei reminiscențe păgâne la nivelul modelelor de gândire ale modernismului târziu. Spre deosebire de trecut, activitatea filantropică de astăzi mai are o notă specifică, pentru că în afară de lucrarea filantropică individuală a Bisericii Ortodoxe, în ultima vreme se pune și problema cooperării tuturor cultelor în această lucrare, deoarece, în viziunea I.PS. Mitropolit Daniel, slujirea filantropică comună se impune ca necesitate misionară din trei motive concrete:
1. nici o instituție sau confesiune nu poate rezolva singură problemele existente;
2. dialogul și cooperarea cultelor între ele intensifică credibilitatea fiecăreia în parte și a tuturor împreună în fața oamenilor în suferință, care au nevoie urgentă de ajutor ;
3. prin dialog și cooperare redescoperim taina prezenței lui Hristos în semenii noștri care au nevoie de iubirea și ajutorul nostru. Iar „Taina fratelui” este în același timp taina libertății și mânturii noastre, potrivit cuvântului Sfântul Antonie cel Mare: „Viața și moartea depind de aproapele. Într-adevăr, dacă am câștigat pe fratele, am câștigat pe Dumnezeu. Dar dacă am supărat pe fratele nostru, păcătuim față de Hristos.”
Deși proprietățile bisericești care asigurau înainte de 1948 baza materială pentru funcționarea așezămintelor de binefacere nu au fost încă retrocedate Bisericii, aceasta a încercat, totuși, după 1989, să înființeze instituții de acest gen. Numărul acestora și importanța lor în sistemul de asistență socială general al țării este în continuă creștere și constituie o premisă și pentru o colaborare susținută cu statul,în acest domeniu. Astfel, au luat ființă cămine de bătrâni, centre sociale pentru protecția copiilor aflați în dificultate, cantine sociale și cabinete medicale. Este o activitate încă firavă, dar în fiecare an și cu un ritm tot mai susținut, apar noi instituții de ocrotire în cuprinsul Patriarhiei. La nivelul Patriarhiei funcționează : birouri de asistență socială, cu asistenți angajați, instituții de caritate pentru copii, pentru bătrâni, cantine, cabinete medicale, al căror număr crește constant. În tot cuprinsul Patriarhiei Române se desfățoară activități social filantropice și medicale în 718 instituții și unități de servicii sociale, iar în prezent se află în derulare 617 proiecte și programe sociale.
III.3.4.1 Protocolul de cooperare încheiat la 24 iulie 2008 între Guvernul României și Patriarhia Română privind Parteneriatul „Asistență Medicală Spirituală”
(Vezi A,Fig.36)
Printre multe alte învățături pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos ni le-a lăsat în vederea mântuirii, este și cea pe care ne-a transmis-o Sfântul Ioan Evanghelistul în scrierile sale și anume: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi" (Ioan 13,34). Aceasta este porunca cea mai cuprinzătoare care particularizează și caracterizează Creștinismul în mod cu totul aparte față de toate celelalte învățături ale lumii și face trimitere mai ales la cei care sunt în suferința.Căutând să împlinească acestă poruncă,Biserica aflată in parteneriat cu statul, dorește respectarea și garantarea dreptului la prestații sociale realizate, după normele europene, conform următoarelor principii care definesc și conduita creștină a asistentului social:
CAPITOLUL I: DISPOZIȚII GENERALE
universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la prestații sociale în condițiile prevăzute de lege;
respectarea demnității umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;
solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale, pentru menținerea și întărirea coeziunii sociale;
parteneriatul, potrivit căruia autoritățile administrației publice centrale și locale cooperează în vederea acordării prestațiilor sociale;
subsidiaritatea, potrivit căruia, în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală și structurile ei asociative și, complementar, statul;
transparența, potrivit căruia se asigură creșterea gradului de responsabilitate a administrației publice centrale și locale față de cetățean, precum și stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;
nediscriminarea, potrivit căruia accesul la prestațiile sociale se realizează fără restricție sau preferință față de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
promovarea dreptului la participare, conform căruia este promovată implicarea deplină și participarea tuturor beneficiarilor de prestații sociale de o manieră care să îi sprijine în toate aspectele referitoare la deciziile și acțiunile care le afectează viața;
respectarea dreptului la autodeterminare, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul de a face propriile alegeri, indiferent de valorile sale sociale sau de alegerile de viață, asigurându-se că aceasta nu amenință drepturile sau interesele legitime ale celorlalți;
activizarea prin care se corelează drepturile la prestații sociale cu acțiuni în domeniul ocupării în vederea incluziunii sociale;
nesuprapunerea dreptului la prestațiile sociale, prin care pentru aceeași nevoie sau situație de risc social se poate acorda o singură prestație socială de același tip;
asigurarea resurselor potrivit căruia autoritățile administrației publice centrale și locale asigură resursele materiale, financiare și umane necesare realizării atribuțiilor ce le revin potrivit legii;
eficiența potrivit căruia utilizarea resurselor publice are la baza respectarea celui mai bun raport cost-beneficii/.
CAPITOLUL II: SERVICII INTEGRATE DE ÎNGRIJIRE MEDICO-SOCIALĂ
Art.174 – Persoanele cu afecțiuni cronice care necesită temporar sau permanent supraveghere, tratament și îngrijire medicală și care, din motive cumulate de natură medicală și socio-economică, nu pot fi îngrijite la domiciliu au dreptul să fie asistate și îngrijite în unități de asistență medico-socială înființate prin reorganizarea unor spitale sau secții de spitale, în condițiile legii.
Art.175 – Unitățile de asistență medico-socială sunt unități sanitare publice cu paturi, cu sau fără personalitate juridică, care acordă, pe perioadă determinată, tratament și îngrijire medicală, servicii de recuperare-reabilitare, servicii sociale de consiliere și reinserție socială, bolnavilor cronici afați în situația prevăzută la Art.174.
Art.176 – Internarea într-o unitate de asistență medico-socială se recomandă de medicul curant al bolnavului internat în spital și este condiționată de evaluarea socio-medicală prealabilă, efectuată în conformitate cu grila de evaluare medico-socială aprobată prin ordin comun al ministrului sănatății și ministrului muncii, familiei și protecției sociale.
Art.177 – (§1) Externarea bolnavului cronic din unitățile de asistență medico-socială se realizează când starea de sănătate a acestuia permite continuarea tratamentului și îngrijirilor medicale la domiciliu.
(§2) În situația în care bolnavul cronic nu are familie, nu are venituri suficiente, nu dispune de un mediu de viață adecvat pentru asigurarea îngrijirii personale și continuarea tratamentului medical, asistenții sociali angajați ai unității de asistență medico-socială identifică serviciile sociale rezidențiale cu găzduire pe perioadă determinată sau nedeterminată disponibile și asigură transferul persoanei în centrul respectiv.
Art.178– (§1) Unitățile medico-socială pot funcționa și în regim de spitalizare de zi.
(2) Standardele de calitate pentru unitățile medico-socială se aprobă prin ordin al ministrului sănătății, iar standardele de cost se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătății.
Art.179 – (§1) Unitățile de asistență medico-socială sunt administrate și finanțate din bugetul local și bugetul caselor județene de asigurări de sănătate județene și a Mun. București. (§2) Organizarea, funcționarea și finanțarea unităților de asistență medico-socială se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătății și Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Într-o lume a modernismului și postmodernismului care își alege reperele de viață din câmpul efemerului, putem afirma că doar Biserică în general – și în special cea Ortodoxă- ca păstrătoare a Revelației și Tradiției apostolice constituie, indubitabil, puntea între viața socială cu toate provocările ei și Împărăția veșnicei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl împărtășită nouă de Fiul prin Duhul Său cel Sfânt, pentru că „mântuirea adusă de Hristos și binecuvântarea lui Dumnezeu are ca obiect întreaga umanitate.”
Documentele Uniunii Europene cu privire la sănătate, subliniază rolul societății și în special al comunității, care este acela de a încuraja și a se implica în procesul îngrijirilor terminale, oferindu-le suportul psihologic necesar, atât lor cât și familiilor.
Biserica este chemată la această lucrare, unul dintre motivele care a stat la fundamentarea unui Protocol de cooperare între Biserică și Ministerul Sănătății Publice privind Parteneriatul Asistență Medicală și Spirituală, încheiat la data de 24 iulie 2008, în vederea reglementării acțiunilor de cooperare în domeniul sănătății, dintre Patriarhia Română și Ministerul Sănătății Publice. După prezentarea cadrului legal în temeiul căruia a fost posibilă încheierea acestui protocol, sunt specificate părțile – respectiv Patriarhia Română, reprezentată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și de Ministerul Sănătății Publice, reprezentat de Eugen Nicolăescu, în calitate de ministru. În Scopul pentru care a fost încheiat acest protocol se face referire la dorința comună a celor două instituții semnatare de a avea o comunitate sănătoasă din punct de vedere fizic, psihic, social și spiritual prin creșterea gradului de conștientizare și prin implicarea în acțiuni ce vizează prevenirea și combaterea practicilor care dăunează sănătății. Totodată, se manifestă intenția conceperii unor proiecte care să vină în sprijinul partenerilor din comunitățile care doresc sprijin în domeniul medico-social. Se specifică de asemenea, cu privire la creșetrea gradului de conștientizare și implicare a reprezentanților și membrilor comunității locale în rezolvarea problemelor de sănătate cu care se confruntă membrii comunității, punându-se acent pe categoriile vulnerabile din punct de vedere social (persoane dependente, cu afecțiuni cornice sau în stadiu terminal; mame sau copii victime ale violenței familiale, familii dezorganizate, copii ai căror părinți sunt plecați să muncească în străinătate, îngrijirea persoanelor cu boli cronice – T.B.C., HIV – SIDA, etc. – și prevenirea transmiterii acestor boli în rândul comunității, dezvoltarea asistenței medicale în zonele cu deficit medical, etc.). Se face apoi mențiunea cu privire la durata protocolului, care este de zece ani, cu posibilitatea prelungirii. La secțiunea Angajamentul Părților, se arată că Ministerul Sănătății Publice se angajează în acest demers, inclusiv prin toate instituțiile publice aflate în subprdinea sa. Obiectul acestui protocol constă în promovarea sănătății prin implemetarea în comun cu Patriarhia Română de programe, proiecte și practici care au ca rezultat creșterea calității vieții prin dezvoltarea unui stil de viață sănătos; identificarea priorităților care vor sta la baza elaborării de programe în vederea acordării de asistență medicală categoriilor vulnerabile din punct de vedere social. Obiectivele specifice pun accent pe activitatea de prevenție, de îmbunătățire a condițiilor sociale, de educare și sprijinire a familiei, de conștientizare a rolului important al copilului în sănătatea familiei și a societății, precum și de conștientizare privind importanța prezenței la medic în vederea consultării la primele simptome de boală. Inițierea de întâlniri periodice între reprezentanții comunităților locale din diferite domenii pentru dezvoltarea de proiecte locale în funcție de nevoile specifice și de identificare a resurselor necesare derulării acestora.
Patriarhia Română se angajează să participe alături de Ministerul Sănătății la grupuri de lucru, comisii și reuniuni care au ca obiectiv definirea priorităților din domeniul asistenței medicale, integrate cu asistența socială; să identifice prin intermediul preoților cazurile vulnerabile din punct de vedere socio-medical contribuind la alcătuirea unor strategii sectoriale în domeniul asistenței medicale; să participe la campaniile de informare și conștientizare privind calitatea vieții, să ofere asistență spirituală, cu personal specializat beneficiarilor din centrele furnizorilor publici ce prestează servicii de asistență medicală; să promoveze prin slujitorii Bisericii și prin mijlocele mediatice proprii măsurile care au în vedere promovarea calității vieții și a stării de sănătate, precum și prevenirea și combaterea practicilor care dăunează sănătății. În Dispoziții finale se arată că prezentul protocol poate fi completat sau modificat prin acte adiționale la inițiativa oricăreia dintre părți. În acest sens, partea care are inițiativa modificării și/sau completării protocolului, trebuie să transmită celeilalte părți, în scris, motivele concrete ce determină această solicitare, în vederea analizării. Se lasă deschisă perspectiva încheierii unor alte convenții sau protocoale pentru punerea în aplicare a prezentului protocol. În încheiere, se menționează faptul că acest protocol extinde și dezvoltă protocolul încheiat în anul 1995 între Patriarhia Română și Ministerul Sănătății, cu privire la acordarea asistenței religioase în unitățile subordonate Ministerului Sănătății Publice, păstrându/se aceleași prevederi ce fac referire la numirea, încadrarea și salarizarea preoților de caritate.
Deși este preocupată și profund implicată în misiunea ei socială, pentru că ea constituie o convingere comună tuturor creștinilor cu privire la nevoia participării Bisericii la abordarea și soluționarea problemelor sociale, se subliniază importanța instituției eclesiale în lume. De aceea, Biserica Ortodoxă nu găsește cu cale dezvoltarea unui sistem filantropic după modelul specific unor alte confesiuni, pentru că s-ar creiona astfel o lume exclusiv socială, și mai puțin religioasă. Ceea ce și este absolut firesc, întrucât scopul Bisericii nu este să rămână deoparte, ci să se apropie de om în toate aspectele și manifestările vieții lui cu ceea ce are ea etern și sacru. Doar astfel îi slujeste după pilda Mântuitorului, Care n-a venit să I se slujească, ci să slujească și să Își dea viața „răscumpărare pentru mulți” (Efeseni 1,7).
Biserica Ortodoxă nu abordează morala sau viața de zi cu zi dintr-un sistem special de referință, pentru că acest fapt ar duce inevitabil la relativa sau chiar absoluta denaturare și autonomizare a acestora. Sistem de referință folosește doar pentru Dumnezeu, Care este Adevărul absolut, cu atât mai mult cu cât întreaga atenție se îndreaptă spre distincția necesară dintre moral și social-economic. Acest aspect care nu atrage după sine o separare a celor două domenii, ba, dimpotrivă, atrage o reciprocitate importantă. Așa cum în morală trebuie să se țină seama de raționamentele și de exigențele economice, implicit cine lucrează în domeniul economic trebuie să se deschidă și regulilor moralei creștine. Superioritatea societății civile nu constă doar în calitatea sa de întreg, în cea de limită superioară a unui corp social determinat, ea constă de asemenea într-o superioritate practică, morală. Asfel, dacă binele comun se situează în ordinea finalităților urmărite la nivelul societății, modul în care o societate trebuie să se mobilizeze pentru a realiza în mod solidar acest bine comun (material, spiritual, economic) este descris de o serie de principii etice a cărei origine este indubitabil creștină. Sfințenia Bisericii, ca organism teo-antropic, este pusă așadar în relație directă cu viața omului în lume.
Care este perspectiva moralei creștine în lumea contemporană? O abordare morală a Creației și a lucrării Sfintei Biserici mai poate să răspundă, mai este posibilă o „actualizare” a normelor creștine la problematica dinamică a lumii în care trăim? Teologia Morală Ortodoxă este, poate și trebuie articulată cu istoria și dezvoltarea politico-economică a lumii. Numai rămânând consecvenți cu această viziune vom putea găsi răspunsurile autentice la problemele de integrare socială cu care ne confruntăm. Fără a degenera nivelul discursului, considerăm că, din punct de vedere etic, de la cum ne plătim impozitul pe venit, cum ne organizăm viața de familie sau problemele financiare, cum votăm și până la ce vorbim în public sau în particular, toate acestea afectează în mod direct viața omului, sfințenia Bisericii și viața ei de comuniune. Pentru că, atunci când, în calitate de membri, mărturisim credința în sfințenia Bisericii, noi facem deja un angajament în ceea ce privește propria noastră sfințenie. Secularizarea face ca religia să-și piardă puterea structurantă, iar identitățile confesionale capătă doar „un rol social care constă mai degrabă în transmiterea unei identități religioase de-a lungul generațiilor decât în reproducerea unei identități religioase colective.” Combaterea efectelor ei implică, prin lărgirea câmpului misionar al Bisericii, o viețuire dreaptă, profund morală, care reclamă transformarea culturii noastre, a economiei și percepției noastre asupra proprietății, a politicii, a educației și chiar a stilului de viață. Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în problemele acute ale vieții sociale, poate fi susținută și de Protocolul de cooperare pe care îl redăm în continuare.
III.3.4.2 Protocolul de cooperare încheiat la 2 octombrie 2007 între Guvernul României și Patriarhia Română în domeniul incluziunii sociale
(Vezi A,Fig.37)
Pentru a rămâne aceeași instituție credibilă, solidarizantă și activă social, Ortodoxia are nevoie de un cler pregătit în toate domeniile de importanță actuală, dar și de un laicat dedicat și conștient de rolul său misionar spre a putea să vină cu răspunsuri ferme și realiste, la toate problemele lumii moderne, atât religioase, cât și sociale. Bisericile trebuie să se simtă cu adevărat coresponsabile de reușita redefinirii geografiei culturale și spirituale în care va trăi omul de mâine. Ele pot transforma provocările în tot atâtea șanse pentru activități care converg și întăresc mărturisirea convingătoare a lui Hristos. Aceste motive au determinat cooperarea dintre Biserică și stat și în domeniul incluziunii sociale. Astfel, Protocolul de cooperare în domeniul incluziunii sociale este încheiat la data de 2 octombrie 2007 între Patriarhia Română și Guvernul României.
După prezentarea Cadrului legal care stă la baza acestuia și după menționarea părților semnatare, sunt precizate scopul, obiectul, durata și obligațiile părților semnatare. Cu privire la Cadrul legal, precizăm faptul că alături de articolul din Constituție, de cele din Legea cultelor și din Legea privind sistemul național de asistență socială precum și cele emise prin Ordonanță și respectiv Hotărâre de Guvern, sunt menționate atât Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și Regulamentele în vigoare, cât și Regulamentul de organizare și funcționare a sistemului de asistență socială în Biserica Ortodoxă Română. Toate aceste legi, fie că aparțin Bisericii sau statului, denotă colaborarea dintre aceste instituții în problemele ce privesc incluziunea socială.
Obiectul acestuia îl constituie cooperarea părților semnatare în vederea îmbunătățirii cadrului normativ și instituțional din domeniul incluziunii sociale. După precizarea duratei de zece ani a protocolului, sunt prezentate obligațiile părților.
Astfel, Guvernul României se obligă ca prin Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, precum și prin toate celelalte instituții publice aflate în subordine să:
– solicite puncte de vedere reprezentanților Bisericii în vederea realizării unor proiecte de acte normative;
– să implice membrii Bisericii în seminarii și reuniuni având ca obiectiv dezbaterea și definirea priorităților din domeniul incluziunii sociale;
– să coopereze în domeniul incluziunii sociale și cu ONG-urile care funcționează în cadrul și cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române;
– să informeze structurile bisericești cu privire la oportunitățile financiare puse la dispoziție de minister, în vederea dezvoltării serviciilor sociale.
Patriarhia Română se obligă:
– să desemneze reprezentanți care să participe la activitatea de elaborare și proiecte de acte normative și a programelor privind domeniul incluziunii sociale;
– să coopereze cu statul în scopul furnizării de servicii sociale ce au ca beneficiari familiile și comunitățile aflate în situații de dificultate;
– să identifice cu ajutorul preoților și al asistenților sociali și să comunice partenerului situații și informații cu privire la persoanele aflate în nevoie;
– să ofere consiliere spirituală beneficiarilor de servicii sociale organizate de furnizori publici sau privați;
– să asigure implicarea personalului propriu în programe pentru dezvoltarea serviciilor sociale;
– să ofere informații privind ONG-urile din domeniul asistenței sociale care funcționează în cadrul și cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.
În dispozițiile finale, se specifică faptul că orice proiect sau activitate concretă pe care părțile vor să le desfășoare împreună pot face obiectul unor alte convenții sau protocoale.
Necesitatea întocmirii acestor protocoale denotă faptul că atât Biserica cât și statul realizează că nu-și pot împlini menirea, într-un alt mod, decât conlucrând. Faptul că Biserica inființează școli și grădinițe, spitale și cabinete medicale, orfelinate și azile, cantine sociale și centre culturale nu înseamnă că din toate aceste puncte de vedere se așează într-o poziție concurențială în raport cu statul ci, dimpotrivă. Prin acțiunile întreprinse de către ea în toate aceste direcții misionare, dovedește că își înțelege rolul de partener social al statului și că trebuie să completeze lipsa din ce in ce mai acută din aceste domenii sociale, mai ales în ceea ce privește formarea unui personal educat în spiritul valorilor creștine, a compasiunii, empatiei și dăruirii, toate cu rădăcina în iubirea față de oameni poruncită de Hristos. Pe de altă parte statul, conștient de rolul pe care Biserica îl poate avea în toate aceste domenii – al educației, al asistenței medicale și spirituale precum și al incluziunii sociale, își crează suportul legislativ și financiar pentru susținerea și încurajarea extinderii unor astfel de demersuri menite să îmbunătățească viața cetățenilor săi. Prin educația morală, sănătoasă pe care Biserica o comunică poporului în cuvântul său, dorește ca omul să înțeleagă că „împărăția lui Dumnezeu începe în noi încă din lumea aceasta” (Luca 17,21). O astfel de educație îl ajută pe om să-și păstreze nu doar o sănătate a duhului ci și a trupului, printr-un mod de viață echilibrat, evitând excesele care ar putea să-i pericliteze sănătatea și chiar viața. În aceeași cheie, Biserica, transmițând lumii mesajul Evangheliei, învață pe om să fie cinstit în raport cu semenii, evitând astfel atât suferința personală pe care ar putea să și-o creeze sieși cât și celor din jur, prin fapte antisociale.
Cea mai importantă contribuție a Bisericii este aceea de a cultiva conștiințe, de a forma caractere. Misiunea trebuie orientată spre incluziune socială ca formă de ajutorare pentru cei care au întâmpinat diferite situații produse de anumite disfuncționalități social-economice și medicale (șomaj, imigrație, disoluție familială, boli incurabile, alcoolism, tabagism, inadaptare profesională, abandon parental, consum de substanțe interzise etc). De asemenea, ea presupune și elaborarea unui set de programe de reinserare socială a persoanelor care au suferit condamnări privative de libertate.
Răsăritul, în general, își căuta originile culturale în ceea ce se numea generic „Orient” și își va descoperi vocația europocentristă care desparte în două viața omenirii, ca separând în mod real o lume veche de o lume nouă. În același timp, între Răsărit și Apus existau și puncte de ruptură evidente, generate în planul abordării diferențiate a raporturilor omului cu lumea, aspect subliniat și de Părintele John Meyendorff: opoziția occidentală scolastică între natural și supranatural, între firea umană și grație nu reliefează nimic din perspectiva ortodoxă a relației dintre Dumnezeu și om. Antropologia răsăriteană nu cunoaște separația, de origine augustiniană, dintre secular și eclesial – care a sfârșit în separarea Statului de Biserică -, astfel încât Biserica, la rândul ei, a pierdut competența universală în domeniul social.
Apartenența la Uniunea Europeană a adus o serie de oportunități și responsabilități misionare, deoarece principiul unității în diversitate presupune conservarea și amplificarea valorilor autentice ale fiecărui popor în parte, ca garanție a respectului reciproc pentru identitatea spirituală a fiecăruia. De aceea, în vederea soluționării acestor probleme, Biserica trebuie să-și îndrepte atenția spre o lucrare misionară comună, integrată la nivelul statelor membre. Ortodoxia, ca de altfel și întreaga zestre spirituală a României, poate constitui o putere inspiratoare pentru menținerea și îmbogățirea spiritului creștin al Europei, în toate compartimentele vieții ei sociale.
Fără să fie refractară ideilor noi și înnoitoare, spiritualitatea Ortodoxă românească îmbină organic spiritualul și socialul, credința și viața, religia și lumea. Continuând tradiția credinței, Teologia Ortodoxă română, datorită spiritualității sale ancorate patristic, și-a însușit o viziune specifică, caracterizată mai ales prin modul realist de abordare a problemelor și prin echilibrul concepțiilor sale. Mergând așadar pe linia gândirii patristice, teologii ortodocși români se străduiesc să descopere peste tot sensul voinței dumnezeiești, pentru ca astfel credincioșii Bisericii să știe care sunt îndatoririle lor față de Dumnezeu, față de ei înșiși și față de societatea contemporană. Din acest punct de vedere, se poate vorbi de o remarcabilă capacitate de adaptare teologică, de o fidelitate dinamică a Tradiției. Calmul, echilibrul, absența extremismelor, speranța, răbdarea și multe alte aspecte care definesc, în general, spiritualitatea românească, apar ca rod al capacității teologiei românești de a sintetiza și unifica. Într-o Europă marcată de tranziție, de schimbări radicale, de entuziasm, însă și de degradare și teamă, creștinii trebuie să fie responsabili și să ofere o opțiune creativă, prin intermediul școlii, dar cu ajutorul misiunii sociale a Bisericii. Crearea unei noi istorii este responsabilitatea comună atât a Creștinismului răsăritean, cât și a celui apusean,în spațiul Uniunii Europene.
În această ordine de idei, conceptul ortodox de misiune depinde de înțelegerea naturii Bisericii. Pentru Biserică a fi înseamnă a proclama fără încetare Evanghelia mântuirii și a împărtăși harul Duhului Sfânt spre sfințire și îndumnezeire, astfel că nu se poate vorbi de Biserică și de misiune în mod separat, ci de misiunea Bisericii. Dimensiunea sacramentală și dimensiunea socială dinamică, mărturisitoare și apostolică sunt valențe constitutive, fundamentale.
Capitolul IV
DIRECȚIILE ȘI STRATEGIILE UNUI PROIECT MISIONAR
ÎN ROMÂNIA CA MEMBRU AL UNIUNII EUROPENE
Sincronismul Teologiei înseamnă tocmai implementarea pe calea misionară a Adevărului în viața cotidiană. Spațiul firesc de lucrare misionară al fiecărui laic este parohia, „celula misionară” prin excelență. În ea, pentru o mărturie eficientă este necesară participarea vie la Sfânta Liturghie. Lumea modernă este adesea ostilă unei teologii, cantonate în niște forme stereotipe. De aceea, dimensiunea sincronică este o necesitate de înțelegere, de acceptare și chiar de existență a ei, ca atare. Direcțiile misionare pe care trebuie să le urmărească și să le implementeze Biserica pentru realizarea unei misiuni eficiente pot fi cele prin care să se reflecte viața creștină de la concepere/naștere până la moarte:
educarea tinerilor pentru căsătorie și pentru a deveni părinți;
educarea și formarea personalității copilului în spirit creștin;
formarea tânărului creștin pentru viața socială;
păstrarea și transmiterea tradițiilor noii generații.
Printre mijloacele de implementare a acestor direcții menționăm mai întâi puterea exemplului personal, îndrumarea spirituală, lectura duhovnicească – citirea Sfintei Scripturi și a învățăturilor Sfinților Părinți, organizarea taberelor și a excursiilor, cateheza, biblioteca parohială etc. În contextul actual, considerăm că, pentru România, sunt viabile următoarele două direcții – care pot formula noi strategii misionare – constituind astfel temelia solidă, pentru o posibilă paradigmă a relațiilor Biserică-stat în cadrul Uniunii Europene:
Centralitatea libertății în Hristos – ca temei fundamental al libertății sociale
Chiar dacă face misiune, Biserica nu afectează și nu limitează nimănui libertatea de gândire și opțiune. Deși prin modelul de viața creștină propus, ea militează pentru „o lume mai bună”, totuși nu uită că scopul ei final este de a-l pregăti pe creștin pentru Împărăția lui Dumnezeu. Având o finalitate eshatologică, Biserica nu amenință, ci doar avertizează în privința devierilor care apar dintr-o falsă definiție a libertății, deoarece doar libertatea în Hristos nu are limite. Se poate preciza așadar, și o funcție socială de prevenție a creștinismului, în măsura în care instituțiile statului – care guvernează societatea – o receptează și o acceptă.
Teologia noastră ortodoxă are o caracteristică profund spirituală, fundamentată pe centralitatea lui Hristos în viața noastră, nu e o teologie de cabinet, de abstracțiuni, de polemică semidoctă a limbajului de lemn, ci o teologie izvorâtă din viață și dăruită vieții, o teologie legată de realități, o teologie a contactului deschis cu forțele vii, constructive ale societății, ale omenirii. Ea este pozitivă, o teologie a vieții atotbiruitoare, pentru că Izvorul ei este Hristos Mântuitorul.
Din punct de vedere teologic, dacă analizăm acest reper misionar, ne referim în sență la faptul că adevărurile de credință nu sunt vestite doar ca să rămână numai într-un timp, ca informație în bazele de date cunoscute, fie în memoria colectivă sau individuală, în scrieri patristice, chiar dacă apoftegmele Părinților și parabolele Mântuitorului sunt păstrate prin mijloacele moderne de astăzi, ele pot fi propovăduite sau implementate în realitate, acțiune care desigur, se soldează cu efecte pozitive în ceea ce înseamnă responsabilitate, moralitate, mărturie. Esențializând, în ceea privește reperele misionare strategice, putem afirma:
Calitatea de creștin, recunoscută de organismele Uniunii Europene, pe care fiecare persoană o asumă în mod liber, ne obligă la responsabilitatea îmbunătățirii propriei existențe, la identificarea modului de viață al credinciosului cu modul de viață propovăduit de Biserică. Centrată pe Hristos, toată doctrina și viața Bisericii Ortodoxe reprezintă conținutul de viață dumnezeiască prin care hristificarea devine posibilă. Credința asigură identitatea și principiile vieții duhovnicești autentice, iar viața Bisericii păstrează pe credincios în adevărul prezenței lui Hristos. În veacul trecut, îndeosebi în cea de-a doua parte a sa, Ortodoxia a fost pusă în situația de a da mărturie despre specificul său, despre valorile sale și nu mai puțin, a fost pusă la încercare să mărturisească comoara sa de credință într-un context ecumenic, universal.
Din punctul de vedere al mărturisirii, aici trebuie ca fiecare să regăsească punctul de plecare în încercarea de a privi eclesiologia ortodoxă, ca eclesiologie a comuniunii, deoarece :
comuniunea eclesială nu poate fi redusă la o simplă relație morală sau spirituală cu Dumnezeu, ci, dimpotrivă ea înseamnă o unire cu Hristos, în sensul de plenitudine ontologică, de a fi în Hristos și Hristos în cel ce s-a unit cu El, căci se spune în acest sens: „Voi sunteți în Mine și Eu sunt în voi” (Ioan 14,20).
Comuniunea eclesială nu se rezumă la o structură sacramentală internă, ci trebuie privită și din punctul de vedere al deschiderii ei ecumenice, al relației ei mai generale, căci altfel nu ar poseda o astfel de capacitate comunională universală, de jertfă și întrajutorare, așa cum o regăsim în (Fapte 2,42-44).
Potrivit „eclesiologiei comuniunii” întreaga viață creștină este dominată de puterea credincioșilor. Aceasta, pornind de la realitatea rugăciunii liturgice și continuând cu aspectul comunitar în care erau posedate bunurile materiale, cu aspectul sinodal, sobornicesc al organizării bisericești, în comuniunea euharistică și în solidaritatea cu cei nedreptățiți, săraci și bolnavi, se împlinește ca model hristic.
Afirmarea direcțiilor strategice pune permanent în discuție natura aspirațiilor ecumenice, situând ecumenismul într-o altă lumină. „Dacă ecumenismul vrea să aducă Bisericile creștine în stare de comuniune, aceasta înseamnă ridicarea lor pe un plan pe care este posibil un adevărat schimb ontologic – sacramental între ele.” De la „eclesiologia comuniunii” se ajunge la o consecință practică a ei, care este aceea care se referă la „ecumenismul comuniunii”. Prin el s-ar putea restabili un anumit circuit de energii, de harisme și de daruri între cei aflați în dialog, cu scopul atingerii acelei plenitudini ontologice și acelei slujiri reciproce jertfelnice.
Un aspect esențial îl reprezintă faptul că a cest tip de eclesiologie pune sub semnul întrebării atât centralismul autoritar al unui singur om, cât și individualismul, considerat a fi norme supreme de credință și viață creștină. Eclesiologia comuniunii se manifestă atât în domeniul credinței, cât și în cel al vieții sacramentale, reliefând consensul dogmatic, comuniunea în Taine, colegialitatea și sinodalitatea episcopală, depășind atât autoritatea centralistă bisericească, cât și individul singuratic, care-și caută mântuirea.
Și ca finalitate, eclesiologia comuniunii, centrată pe Hristos, are o seamă de consecințe și în plan moral și social, ca unele care au în vedere propunerea unui set de valori, general umane, care pot să plămădească apariția unui nou umanism creștin. Iar privit astfel, acest set de valori nu ar prezenta în timp semnele unei rupturi sau a unui antagonism care ar rodi fanatism și intoleranță, ci apropiere și dialog, egalitate și respect reciproc.
Chiar și după reintrarea în mediul academic românesc, Teologia Ortodoxă nu s-a îndepărtat de Biserică, ci împreună cu întregul corp al Bisericii slujește societatea românească, pentru vindecarea ei de reminiscențele ideologiei materialiste, de indiferentism religios, de consumism și egocentrism. De altfel, a viețui în Hristos și a teologhisi despre viața în Hristos este tot una cu a fi solidar cu Omul-Hristos, și prin El, cu omenirea, de a trăi în actualitate și a promova acea dragoste nemărginită de om. Iată de ce imperativul spiritual-misionar al exigenței hristocentrice trebuie reactivat și întărit, pus efectiv în lucrare chiar înainte de a se defini „societatea civilă”, „comunitatea”, etc. Aceasta nu comportă dimensiuni statistice ci doar metafizice, euchologice, care presupun comuniune euharistică. Dar, pentru că suportul cuvântului este persoana, personalitatea conferă individualitate existenței (adică entității individului care acum dobândește chip, devine persoană).
Caracteristice persoanei sunt alteritatea și conștiința de sine. Acestea nu sunt, din nou, un produs al gândirii, o funcție a creierului, (a inteligenței), și aici ne referim la conștiința propriei identități, ego, existențe. Dar, atunci când unul din termenii relației se schimbă, schimbă și tipul relației. Pluralismul teoretizează că tradițile religioase sunt considerate a fi toate, în chip ireductibil, căi spre Dumnezeu. Dacă marile religii sunt privite, fiecare, având acces specific la adevăr, acesta poate apărea ca un atentat la integritatea Adevărului în sine, Hristos. Fundamentalismul poate duce la conservatorismul socio-politic, el facilitează controlul politicului și apare travestit în integrism.” Uneori, se stabilesc, în numele unei false libertăți, tocmai acele seturi de norme ale comportamentului social care să motiveze, prin coagulările așa-zisei „societăți civile”, neo-absolutismul unei sume de libertăți în care ceștinismul ortodox, uneori, este marginal poziționat.
De aceea, în alcătuirea unei strategii misionare, nu trebuie să condiționăm credința noastră în Domnul Iisus Hristos, izvorul adevăratei noastre libertăți, al libertății interioare depline, de existența unei libertăți exterioare de natură civilă sau politică. Apostolul Pavel a făcut misiune fiind în închisoare la Roma. Despre dezechilibrul dintre cele două libertăți, de rolul libertății întru Hristos în ecuația jertfei sau, în puține cazuri, a supraviețuirii, mucenicii, martirii și Sfinții închisorilor comuniste, dau prin credință oricând mărturie.
II. Realizarea unui echilibru între economic și social ca valori disjunse de spiritualitatea ortodoxă din eclesioogia comuniunii
Este adevărat că din ce în ce mai mult și în perioada modernă, pe fondul obsesiv al acumulării de bunuri materiale, dar îndepărtându-se de Biserica lui Hristos, unii oameni ajung la limita pauperizării spirituale. În acest mod, s-a produs o ruptură între firea dumnezeiască dobândită la Facere și firea lor, care încearcă să se regăsească pe sine și să refacă unitatea primordială; de fapt, adevărata măreție a omului nu constă în incontestabila sa „înrudire” cu Universul, ci în participarea lui la plinătatea divină.
Astfel, dacă binele comun se situează în ordinea finalităților urmărite la nivelul societății, modul în care o societate trebuie să se mobilizeze pentru a realiza în mod solidar acest bine comun (material, spiritual, economic), este descris de o serie de principii etice a căror apariție și dezvoltare este preponderent creștină. Normalizarea acestei stări sociale ar trebui să vină, în mod implicit, ca rod al unei misiuni creștine.
Se poate evidenția astfel, într-un context al globalizării mondiale și al secularizării ideologice (definibilă ca proces accelerat de deturnare a sensului unificării Creației în Hristos și impusă printr-o filosofie a efemeridelor pământești, între care bogăția materială și consumul exacerbat ocupă locul central). Dorim, totuși, ca pe parcursul acestei lucrări să subliniem dimensiunea ei profund creștină, misionară, umană în ultimă instanță, deoarece conform principiului subsidiarității – care ne prezintă în plan teoretic formula juridico-politică în care sfera social-economică este definită ca spațiu al solidarității și în același timp al libertății – rămâne singura capabilă să implice responsabilitatea morală și nu searbede formule ideologice, rudele „bogate” ale reclamelor comerciale care suprasaturează societatea prin mass-media. Iisus Hristos nu a adus lumii moduri noi de organizare a vieții sociale, pentru că acestea au derivat în mod firesc din raționalitatea Creației, ci a dăruit harul Lui înnoitor: „Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Romani 8,17).
Pe acest temei, al întâlnirii divinului cu umanul, Biserica nu constituie în sine doar un organism social, ci toposul instituit al epifaniei harului lui Dumnezeu, și tocmai de aceea, scopul Bisericii nu este acela de a ameliora lumea dintr-o perspectivă antropocentrică sau economică, ci dintr-o perspectivă hristocentrică capabilă să aducă harul înnoitor al lui Dumnezeu acolo unde necreatul devine tangibil creatului prin pogorământ divin, pentru că dacă „Sfinții au luat asupra lor boala grupului, Hristos a luat asupra Sa boala omenirii.”
Ideea consumistă nu aparține exclusiv unui anume sistem politic, promisiunea și orizontul fericirii promise stau la temelia strategiilor tuturor campaniilor de alegeri în politică. Astăzi ea este cultivată îndeosebi de capitalism, dar și comunismul o cultiva și o promitea. Fără îndoială că consumismul nu promite infinitul dintr-odată, de acum, dar el se bazează esențial pe ideea fermă și certă că omul poate realiza, într-un viitor, maximul pe Pământ; consumismul nu se pretinde un rai atins, ci un rai în devenire, cu alte cuvinte vinde aceeași iluzie a veacurilor istorice, dar, de fiecare dată, ca orice „marfă” cu un „ambalaj” diferit…. Percepute adesea ca elemente dinamizatoare, care poziționează un to have / bien-être ca extremă existențială, problemele de ordin ideologic tind să dicteze sistemul de referință.
Nevoia naturală (deși pervertită astăzi) de a consuma și concepția potrivit căreia adaptabilitatea sau conformismul față de reguli care refuză Tradiția în numele Progresului sunt criterii fataliste ale succesului răspund unui proces de pseudo-mântuire și de satisfacere patologică. Suntem uluiți de „minunile” tehnicii adaptate la rându-i cerințelor unei lumi ale cărei prefaceri sunt rânduite de la o clipă la alta, dar suntem din ce în ce mai apatici față de valorile și credințele care ne alcătuiesc propria conștiință și individualitate. Civilizația în care trăim astăzi este cea care „creează o atmosferă otrăvită pentru că la baza ei se află minciuna, pentru că îl transformă pe om în sclav, îl împiedică să-și realizeze integritatea persoanei și să atingă plenitudinea vieții.”
Utopia unei fericiri veșnice dobândite prin valorile ideologiei consumiste contemporane nu poate fi soluția mulțumitoare pentru un om dispus să-și caute profunzimea rădăcinilor existenței sale. Suntem făcuți pentru a nu ne mulțumi cu surogate. Esențial este să ne dorim și să ne luptăm pentru a trăi cu adevărat, pentru a ne asuma istoria existenței noastre (în strânsă legătură cu istoria cosmosului) din perspectiva eshatologica a comuniunii dintre Dumnezeu și cele create, posibilă de a fi anticipată încă din istoria noastră. Pentru această important este să redescoperim resorturile interioare ale unei viziuni ce articulează istoria în rădăcinile solide ale religiosului. Fenomenul religios este unicul mod de a structura și de a legitima istoria. Arnold Toynbee sperând într-un echilibru dat de o lege a compensațiilor, nădăjduia ca printr-un paradox, efectele produse de exacerbările socio-politico-economice ale civilizației occidentale (marcante pe întreaga planetă), astfel încât să fie convertite în redescoperirea sensului autentic al istoriei: proslăvirea lui Dumnezeu. Creștinismul afirma un sens al istoriei, dar un sens ascuns, învăluit de taină existenței. Acest sens al istoriei nu poate fi explicitat printr-un corpus sistematic de idei, ci se lăsă întrevăzut de cel ce năzuiește spre eshaton. Rezervă față de o concepție sistematică ne scutește de fanatismul ideologic și ne dă posibilitatea de a întrezări prin speranță o semnificație profundă a istoriei.
Știm foarte bine că spiritualitatea europeană și creștinătatea în general a învățat ceva timp de un mileniu și jumătate, iar acum apare și opusul acesteia, astfel că între ființa umană și consum se ivește o contradicție, prima care condamnă bogăția, iar după aceea apare altă idee, cu totul diferită, promovând bogăția și bunăstarea. Dar, pe fondul demolării Lumii Vechi și a construirii Lumii Noi, individul critic în accepțiunea sa firească, este o specie, ca atâtea altele, pe cale de dispariție. În acest context, funcția lui critică a devenit un produs ca oricare altul, care se poate vinde sau cumpăra în funcție de false și cel mai adesea, manipulate necesități. Până și intelectualul mărunt, comun, de astăzi, este dependent de etosul actual care privilegiază comercializarea frivolității, paradoxal, în aceeași măsură cu orice alienat ale cărui „principii” fundamentae de viață se ordonează doar în funcție de reducerile comerciale de sezon din mall. Între cele două persoane nu există în aparență nicio legătură. În realitate, ritualurile moderniste și rigorile invizibile ale societății de consum îi determină pe cei doi, intelectual și consumerist, să fie tributari „binefacerilor” civilizației tehnologice.
Creștinul nu poate condamna progresul economic, tehnic și științific, pentru că acestea constituie chiar menirea, rațiunea și destinul lui. Toți creștinii beneficiază și trăiesc de fapt pe baza acestor progrese. Ca persoane și comunitate a secolului XXI, ca europeni, noi trăim prin societatea de consum. Poate tocmai de aceea, instinctul de supraviețuire face astfel ca principala virtute a omului de azi să fie pragmatismul. Omul a încetat a mai vâsli împotriva curentului din motive practice. Proslăvește concepte precum europenizare, solidaritate, prosperitate, este corect politic, apologet al drepturilor omului de inspirație iluministă, se raportează la material și la conjunctura economico-istorică. Implicarea sa este nemijlocită, dar nu este decât o oglindă a unei actualități după chipul progreselor științifice.
Probabil deficiența radicală o constituie erodarea discursului moral tradițional. Concepția conservatoare, care „se bazează pe convingerea că natura omului e absolut fixă și inalterabilă și că orice schemă de regenerare socială, care presupune că omul poate fi schimbat, e sortită să aducă doar dezastre” , este discreditată, datorită neputinței sale de a influența sau direcționa atitudinile comportamentale ale indivizilor. Aproape orice încercare de perpetuare a valorilor promovate de generații întregi, se ciocnește de logomahia noilor „adevăruri”, realități și stiluri de viață sau este taxată ca „arhaică” sau „retrogradă”.
Ca o contrapondere, aceasta implică o viețuire dreaptă, profund morală, care reclamă transformarea culturii noastre, a economiei și percepției noastre asupra proprietății, muncii, a politicii, a educației, stare ce presupune o schimbare radicală, în unele cazuri diametral opusă stilului de viață postmodern. Omul înfometează și însetează de persoană, de spirit, iar acesta îl poate satisface pentru că este într-adevăr absolutul ființei.
Care este, de aceea, perspectiva misiunii creștine în lumea contemporană ? Sau, altfel formulată întrebarea : o abordare etică a Creației și a lucrării Sfintei Biserici în cadrul Statului, și in extensio, în structurile politico-economice ale consumismului, poate să răspundă exigențelor, sau mai este posibilă o „actualizare” a normelor creștine la problematica dinamică economică a lumii în care trăim ? Dacă Occidentul a preferat primatul istoriei asupra Teologiei, trebuie să se evite extensia celeilalte tendințe extreme (existența teologiei fără istorie, adică lipsită de Tradiție) pentru a nu avea o viziune și o direcție unilaterală, orientarea eshatologică a Răsăritului nu poate fi acuzată, mai ales în contextul actual în care eficiența economică a devenit o obsesie idolatră, de o anumită indiferență cu privire la societatea de consum.
Tradiția românească, având rădăcini ancestrale, a recomandat întotdeauna cumpătarea, deoarece acestei alienări accentuatea puterii laice trebuie să i se răspundă pe măsura agresivității ei, teologico – misionar, în sens apologetic. Calea politicii care încearcă să devieze de la imperativele ei, de la misiunea ei în ordinea naturală a lucrurilor; se cuvine a fi „certată” creștinește pentru a-și redescoperi finalitatea. În lumea postmodernă, preocupată aproape în exclusivitate de problemele economice și sociale, în care grija pentru ziua de mâine este pusă înainte de grija pentru suflet și mântuire, apare nevoia de a redimensiona orizontul unui echilibru spre care ar trebui să tindă lumea creștină. Practic, această necesară reactualizare pe fond patristic presupune doar o revenire la modelul de viață apropiat de cel a creștinismului primar, în esență o întoarcere la izvorul Creștinismului – Hristos. Numai în comuniune cu Hristos, lumea își poate afla finalitatea în adevărata ei expresie.
Libertatea în Hristos este, înainte de toate, eliberarea de păcat, nu eliberarea pentru păcat. Libertatea în Hristos nu este libertatea de a face ce vrei, fără a ține cont de binele semenului, ci libertatea în Hristos înseamnă slujire, nicidecum egoism, iar dreptul de a exprima o opinie în calitate de cetățean al Statului nu trebuie amestecat cu îndatorirea de a-L mărturisi pe Mântuitorul Hristos. Apostolul Pavel ne învață că „Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“ (2 Corinteni 3,17).
IV.1 Statutul Bisericii Ortodoxe Române în Europa contemporană
Faptul că Biserica, în devenirea ei istorică, sub chipul societății religioase creștine care propovăduiește mesajul Evangheliei – pe care „Bisericile au datoria de a-l vesti lumii”- a folosit și folosește și normele statului de drept, pe lângă cele religioase și morale, pare un lucru atât de firesc încât legitimitatea acestuia cu greu mai poate fi pusă la îndoială. Pe baza prevederilor constituționale și statutare privind relația Biserică-stat, se întemeiază libertatea de credință în baza căreia Biserica Ortodoxă Română poate face misiune în societate.
Practic, afirma Radu Preda, „din 1990 încoace, nu a existat Ședință a Sfântului Sinod care să nu aducă amendamente la Statutul din 1948, cel înaintat autorităților de stat de la acea vreme. Revenirea la libertatea de exprimare și de acțiune a Bisericii în societatea românească post-comunistă s-a reflectat într-o multitudine de precizări, adăugiri și corecturi venite să armonizeze Statutul Bisericii Ortodoxe Române cu noile realități.”Biserica Ortodoxă Română este generatoare de comuniune, de unitate, valori care dintotdeauna a desființat zidurile despărțitoare între oameni. Din aceste motive, trebuie spus cu tărie că „eclesiologia comuniunii”, deși lansată ca și concept în cea de-a doua jumătate a veacului trecut, poate și trebuie să fie reluată pentru a-i identifica noi valențe în contextul mileniului trei creștin, redinamizând ceea ce se spunea în veacul trecut, respectiv dimensiunea ecumenică a angajamentului teologic, bisericesc și în general creștin. Concomitent, oferind și modelul unui umanism creștin capabil să vindece idei preconcepute și mentalități elitiste, care odată eliminate pot să să ajute la progresul spiritual, moral și general uman, al lumii postmoderne coagulată social-politic și economico-științific sub forma Uniunii Europene.
Din aceste motive, „fără a fi o teologie a pasivității civice și nici a înstrăinării de responsbilitatea imediată”, trebuie spus că religiile și Biserica au o dimensiune umană încadrabilă în reperele legislative ale statului, aspect care netezește calea raporturilor dinamice dintre politică și religie. Din păcate, miza expulzării religiosului din cotidian rezidă mai ales în atragerea atenției de la profunzimea de sus prin orientarea exclusivă a acesteia către complexitatea problemelor de jos. Problema unui eventual „model” de Statut privitor la relația structurilor religioase cu autoritatea de stat s-ar deduce din răspunsurile la următoarele întrebări: care sunt competențele Uniunii Europene, în ceea ce privește structurile religioase prezente pe teritoriul său? Care este rolul Bisericii în construirea „noii Europe”? Cum este percepută de către statele Uniunii Europene activitatea Bisericilor Ortodoxe ? Cum reușește să facă față Biserica la avalanșa de noi probleme și mentalități care apar într-o Europă unită, dar cu atâtea diferențe? Ca un răspuns adecvat cerințelor fundamentale ale Uniunii în problema cultelor, dar rezonând cu un profund respect față de origine ei apostolică, în Tradiția și autenticitatea duhovnicească a Bisericii dreptmăritoare creștine, prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Române ar fi trebuit să fie nu numai în deplină sincronie cu timpul ci și profund europene, moderne.
Uniunea Europeană trebuie să lectureze acest Statut într-o cheie istorico-eclesială diferită de celelalte confesiuni din Europa. La noi, practica bisericească legată de nașterea și cultivarea limbii române, a sentimentelor religioase și naționale, au o contribuție decisivă în fixarea dinamicii Tradiției care permite naționalismului religios să articuleze deopotrivă discursul asupra comunității religioase și cel asupra națiunii; încă din secolul al XVIII-lea, ea a consolidat astfel locul privilegiat al Ortodoxiei în mentalul popular. Dintr-o altă perspectivă, deoarece poziția pe care o au țările europene, între care și România, față de libertatea și autonomia instituțiilor cu caracter religios, presupune nu doar un spațiu natural, ci și un loc real și simbolic în istoria popoarelor și națiunilor, după cum stipulează și Articolele 1-4 din noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Hotărârea Guernului României în temeiul Art. 108 din Constituția României, republicată, precum și al Articolului 49 alin § 2 și § 3 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008.
Constituția modernă a României a accentuat relativ dimensiunea caracterului de Biserică dominantă a Bisericii Ortodoxe Române, ca realitate indubitabilă. Această recunoaștere venea ca un răspuns la acest tip de identificare a comunității imaginate a românilor dintotdeauna. La aceasta se adaugă și alte elemente ce nu trebuie neglijate, cum ar fi: caracterul tradiționalist al societății românești, istoria regimului monarhic și prezența deosebit de influentă a clerului în evenimentele istorice capitale și nu în ultimul rând, în viața publică. Datele istorice arată că mentalitatea colectivă a consemnat locul unic pe care Ortodoxia l-a jucat în calitate de Biserică Națională.
La scară europeană, Creștinismul are așadar toate atuurile – istorice, eclesiale, cultico-liturgice și misionare – pentru a putea reformula, de pe temeiuri dogmatico-patristice, o nouă viziune despre lume, el cheamă omul să resemnifice cotidianul, iar Biserica noastră, diplomatic, atunci când nutrea speranța unei evoluții firești, „se declara în favoarea integrării europene și euro-atlantice și datorită identității specifice a Ortodoxiei românești, care mărturisește credința răsăriteană într-o limbă de origine apuseană și poate constitui o punte de întâlnire între Orient și Occident” dar și oportunitatea de înțelegere mai profundă asupra modului de participare a Ortodoxiei la civilizația europeană. Uniunea Europeană face recomandări, dar rămâne la latitudinea Legislativului de a stabili modul de adaptare în consultare cu cultele, pentru că dacă nu este consultare, este impunere. În acest sens, Biserica are cadrul legal de a ajuta Legislativul să armonizeze recomandările și directivele europene privind libertatea cultelor, cu specificul național.
Intervine aici, așadar, rolul cultelor în a-și exprima opinia și a veni cu propuneri în acest sens. Teologia, în tot ceea ce presupune relația dialogală, nu este o cunoaștere discursivă bazată pe speculație intelectuală și ale cărei concluzii ar putea fi formulate in postulate și deducții. Relația dintre Biserică, culte și instituțiile statale, implicit cu cele europene, trebuie să fie una organică și interactivă în sensul că misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii. Astfel trebuie subliniat nu numai că Biserica este instrumentul misiunii, ci și că ea, Biserica, este scopul sau realizarea misiunii. Noul Statut al BOR definește mai limpede specificul misiunii ortodoxe, neobservat și neînțeles de o teologie misionară occidentală extensivă în spațiu prin excelență, preocupată de o răspândire geografică și cantitativă. Respectiva dimensiune ce nu lipsește nici Ortodoxiei prezentă atăzi pe o arie întinsă, dar cu lucrarea estompată uneori de arhicunoscutele situații istorice și politice nefavorabile. Ortodoxia a preferat misiunea în timp, adică Biserica în construcție, preocupată cu dinamismul ei eclesial, intern, istoric, prin succesiunea generațiilor de creștini și transmiterea aceleiași drepte credințe mântuitoare. În contextul actual, democrația, ca stare de fapt, poate fi pusă în legătură cu modul în care au fost înțelese și asimilate imperativele integrării europene, dar mai ales de felul cum au fost puse în practică, sub forma întâlnirilor și a dialogului permenet, pentru că își pot pune amprenta și pot adăuga notele lor caracteristice la prezența și lucrarea Sfintei noastre Biserici în lume. Statutul BOR iși exprimă deschiderea spre dialog, de aceea face precizări clare în Art.4 alin. §2.
Aceste imperative, care au fost adesea considerate în mod eronat doar strict politice, au fost așezate între două repere: incluse în modalitatea integrării ca fenomen general și ca formă de coexistență, materializată juridic prin relația stat – Biserică specifică statului român. Cadrul legislativ, nou creat de Statutul BOR și noua Lege 489/2006 a cultelor, demostrează că se manifestă o legătură mult mai strânsă decât se poate bănui între cele două paliere. Actualmente, în Uniunea Europeană, concomitent, curentul european și cel național devin extrem de vizibile prin intermediul „modelelor conceptuale care organizează astăzi tendința oamenilor de a răspunde la imaginea lor asupra unei situații și încercarea de a o obiectiviza.” În România, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Legea nr. 489/2006 prevede că ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și legale, în mod autonom, potrivit statutelor proprii sau codurilor canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile credincioșilor acestora.
Pentru noi, astăzi, ca membri ai Uniunii Europene, cler și credincioși, ne stă mărturie și trebuie să ne fie exemplu și model de urmat respectul permanent mărturisit de Biserica cea nedespărțită a primului mileniu, din Răsărit și din Apus, o adevărată mărturisire de credință față de principiile fundamentale ale tradiției canonice a Bisericii, care se regăsește atât de frumos exprimată în proclamația Părinților Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), în canonul 1 numit „Că trebuie în toate a observa canoanele dumnezeiești.” „Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt mărturii și îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăția (Psalm 118,14) și Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înțelepțește-mă și viu voi fi (Psalmii 118, 138, 144)…Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca și când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însușim) primim în inimile noastre sfintele canoane, și întărim întreagă și nestrămutată orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șapte Sfinte Sinoade ecumenice, și ale Sfinților noștri Părinți… Căci dumnezeiescul Apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de față (pe care le aveți) Evrei 13,5; (can. 1 Sin. IV ec.; 2 Trul.; 1 Cartagina; 10 Sin. I-II).”
De aici putem constata, fără putință de tăgadă, că Sfintele Canoane care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii, au fost emise de autorități competente bisericești individuale și colegiale. În același timp, precizăm că aceste canoane, cuprinse în Sintagma Bisericii Ortodoxe, se împart în două categorii: cele de cuprins dogmatic și cele de cuprins juridic-disciplinar, prin urmare canoanele dogmatice neputând fi schimbate tocmai datorită cuprinsului lor dogmatic, în timp ce canoanele care nu au cuprins dogmatic, (deci au în conținut prevederi discipliare sau administrative) de către fiecare Episcop în chip individual. Sinoadele Bisericilor locale nu pot hotărî împotriva doctrinei canonice a Bisericii, ci doar ținându-se cont de spiritul canoanelor și de principiile de interpretare. Acest lucru presupune că Episcopul „să fie neapărat un om învățat, cunoscând nu în mod superficial, ci temeinic atât Sfânta Scriptură, cât și sfintele canoane” (can. 2 Sin. VII ec.), să fie deci un cărturar râvnitor care să poată spune din demnitatea să împreună cu psalmistul: ”Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale” (Psalm 118,16).
Un model în acest sens, pe lângă numeroasele exemple de ierarhi iubitori ai Dreptului Canonic în Biserica Răsăritului, începând cu Mitropolitul Andrei Șaguna și principiul său sinodal, cu Patriarhul Justinian, iar în Ortodoxia ecumenică actuală cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, au marcat trecerea către legea generală scrisă care rămâne punctul primordial de referință pentru viața instituțională.
Astfel, principiile fixate de sinoadele ecumenice, ca organe care dau expresie infailibilității Bisericii, au primit generalitate și caracter obligatoriu în sânul Ortodoxiei ecumenice, fiind întărite cu putere de nezdruncinat tocmai prin autoritatea Sinodului, regimul sinodal fiind garantul importanței Dreptului canonic în viața Bisericii. Poate că în elaborarea noului Statut al BOR. unii au fost tentați să pună la îndoială importanța și necesitatea Dreptului canonic pentru viața bisericească, invocând lipsa acestuia dintre elementele cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica Sa, dar și pentru faptul că Sfinții Apostoli le-au fixat în scris sau le-au transmis pe cale orală, doar pentru că Dumnezeu vrea „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Tesaloniceni 2,4). Unora ca aceștia le răspundem că, deși Biserica nu a fost înzestrată cu un cod de legi juridice, nici de Mântuitorul, nici de Sfinții Săi Apostoli, pentru că aici vorbim „despre mântuirea adusă de Hristos și despre binecuvântarea lui Dumnezeu care are ca obiect întreaga umanitate.” Spre deosebire de Uniunea Europeană sau alte state europene care formulează legislația cu privire la culte doar din perspectiva juridică, în cazul României, Statutul BOR este înainte de toate fundamentat canonic. Canoanele și abia mai apoi legea civilă stabilesc limitele de referință pentru care Biserica a primit puterea de a se folosi de condițiile vieții, în acord cu scopul său, dintre aceste condiții făcând parte și Dreptul, element hotărâtor care se înfățișează ca fiind creat de inegalitatea socială, factor ce-și va afirma întotdeauna utilitatea și deci, actualitatea.
IV.2 Legea Cultelor din România în context european. O privire analitică
Promovată ca text legislativ cu deschidere europeană, noua Lege privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor din România, promulgată în 26 decembrie 2006, își propunea să identifice atât locul acestei legi în cadrul legislativ european, cât și importanța acesteia pentru actuala societate românească, focalizându-se asupra dispozițiilor ce privesc relația dintre Biserica Ortodoxă Română și democrația europeană modernă.
Demersul analitic poate fi deschis de un aspect fundamental al legislației europene, anume acela prin care se subliniază că statele membre au competențe exclusive în domeniul politic intern care reglementează viața religioasă, neexistând un model unic. Pe fondul acestei declarații, în legislația Statelor europene se pot identifica totuși un ansamblu de criterii comune pe baza cărora Statul român a propus, prin Legea cultelor din 2006, un model de clasificare a raporturilor dintre Stat și cultele religioase din Europa.
Dacă din multe puncte de vedere situația în care se găsește România poate fi criticată, se pare că primul domeniu în care ea este la standarde europene, ba mai mult este considerată ca fiind model pentru celelalte țări, este sistemul constituțional al raportului dintre Biserică și stat. Dacă din toate celelalte puncte de vedere, România caută modele la nivel european, iată că din punctul de vedere al raportului constituțional dintre Biserică și stat, dintre viața religioasă și instituțiile de drept din societatea românească, ea poate servi de model pentru ceilalți. Bineînțeles că sistemul de raporturi dintre Biserică și stat nu este definit decât doar la nivel constituțional. Legi care urmează a fi adoptate de legislativul României urmează să-și spună cuvântul în acest domeniu.
În ceea ce privește evoluția Legii Cultelor în România, aceasta debutează în 1925 prin elaborarea Legii și Statutului de organizare al BOR, o lege care contribuia la consolidarea statală a României întregite. Prin Legea 188/24 martie 1945 se înființează Ministerul Cultelor ca minister independent care își păstrează denumirea până în 1957. Din păcate, așa cum subliniam anterior, Decretul 177/4 august 1948, deși în Secțiunea II, precizează libertatea organizării cultelor și relațiile acestora cu Statul, introduce principiul Cultelor recunoscute, implicit pe cele interzise (cap. 3, Art. 23-27), desființând la 1 dec. 1948 o serie de culte. Prin Decretul 725/ 31 dec. 1956 se schimbă structura Ministerului Cultelor.
Mai aproape de noi, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007. Ea conține: Dispoziții generale, unde libertatea religioasă este definită și reglementată în exprimarea consacrată de textele convențiilor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului; capitolul Cultele – reglementează: a) relațiile dintre Stat și culte,
b) dobândirea calității de cult, c) personalul, d) patrimoniul și e) învățământul organizat de culte.
Potrivit acesteia, cetățenilor români le sunt garantate libertatea conștiinței, Art. 29: „Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă…” – alin. § 1; „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc” – alin. §2 și libertatea de exprimare, Art. 30: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” – alin. §1.
Legea nr. 489/2006 detaliază tipurile de comunități religioase care pot fi cuprinse în denumirea constituțională de cult religios. Astfel, art. 5 alin. § (2) din lege se referă la structuri religioase cu personalitate juridică (culte și asociații religioase) și la structuri fără personalitate juridică (grupare religioasă).
Art. 14 alin. § (2) din Legea nr. 489/2006 prevede că unitățile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înființează și se organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente și coduri canonice. Autonomia cultelor față de stat nu împiedică că Parlamentul să reglementeze prin lege anumite condiții pentru organizarea acestora. Statul se limitează la stabilirea unui cadru general de organizare a cultelor. Acestea sunt libere să detalieze aspecte organizatorice și administrative specifice în statute, regulamente și coduri canonice. Textul Constituției se referă doar la statute ca acte proprii de organizare a unui cult. La acestea, legea adaugă regulamente și coduri canonice, înființarea oricărei unități de cult trebuie să fie comunicată, spre evidență, Secretariatului de Stat pentru Culte.
Potrivit Legii nr. 489/2006, calitatea de cult recunoscut de stat se dobândește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea secretariatului de Stat pentru Culte, de către asociațiile religioase care, prin activitatea și numărul lor de membri, oferă garanții de durabilitate, stabilitate și interes public. Statul român recunoaște statutele și codurile canonice ale cultelor religioase, în măsură în care acestea nu aduc atingere, prin conținutul lor, securității publice, ordinii, sănătății și moralei publice sau drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În astfel de situații, calitatea de cult recunoscut se retrage prin Hotărâre a Guvernului.
Cultele religioase dispun de autonomie în raporturile acestora cu statul roman. Tema raporturilor existente între stat și Biserica este una extrem de delicată ținând seama de vechimea acestora și de faptul că de-a lungul veacurilor, fiecare și-a disputat puterea și influența asupra oamenilor. Autonomia cultelor religioase recunoscute în statul român configurată și garantată în Constituție și Legea nr. 489/2006 privind libertatea religiei și regimul general al cultelor. Regimul autonomiei cultelor nu presupune un concept dedicat fiind suficiente dispozițiile constituționale și legale existente și, la nevoie constatările jurisprudențiale ale Curți Constituționale. În doctrină s-a menționat, de altfel, că nu este cazul ca și în Constituție să fie definit un concept constituțional al autonomiei cultelor religioase, acesta fiind rolul doctrinei, jurisprudenței și al legilor de a determina în mod concret ce înseamnă autonomia cultelor față de stat.
Astfel, cultele nu depind din punct de vedere organizatoric, instituțional, ecleziastic, ori financiar de statul român. Art. 9 alin. § (1) din Legea nr. 489/2006 prevede că în România nu există religie de stat și că acesta este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee. Statul român are o poziție egală față de cele 18 culte existente în țară și care practică în mod liber religia. Din considerente ce țin de istoria poporului român, statul recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte culte în viața societății românești. Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Legea nr. 489/2006 prevede că ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și legale, în mod autonom, potrivit statutelor proprii sau codurilor canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile credincioșilor acestora.
Autoritățile publice cooperează cu fiecare cult în domenii de interes comun și sprijină activitatea acestora. Legea permite încheierea unor parteneriate în domenii de interes comun între autoritățile publice centrale și cultele recunoscute, cât și acorduri pentru reglementarea unor aspecte specifice tradiției cultelor, care se supun aprobării Parlamentului prin lege.
IV.3 Reconstrucția modelului românesc al relației Biserică-stat
Rânduind ca în Biserică puterea să fie exercitată de organe special învestite în acest scop, adică de ierarhie, iar pe de altă parte că puterea bisericească în cel mai înalt grad este deținută și exercitată nu de o singură persoană, ci de toți Apostolii, Mântuitorul Hristos a stabilit la baza organizării Bisericii Sale principiul ierarhic și principiul colegial sau sinodal. El învață pe Ucenici că, deși puterea cu care au fost învestiți poate fi folosită de fiecare în parte, doi sau trei vor hotărî mai bine, iar toți la un loc vor reprezenta puterea deplină, hotărârea lor luată în sinod fiind socotită hotărârea Bisericii (Matei 18,15-16). Alături de acest principiu, Mântuitorul Hristos a scos în evidență și principiul incompatibilității între puterea spirituală și puterea temporală sau politică, respingând prin aceasta ispita stăpânirii peste împărățiile lumii (Matei 4, 8-10). El a accentuat și a exemplificat cu atitudinea personală supunerea față de autoritățile și legile statului roman, condamnând opunerea și folosirea rezistenței față de reprezentanții autorității de stat. Cuvintele: „Dați Cezarului cele ele Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22,21), trebuie luate în sens propriu.
Așa se definește din perspectivă creștină, raportul dintre autoritatea politică și cea religioasă care ne învață, pe de o parte, că orice credincios are de îndeplinit, după porunca lui Dumnezeu, obligațiuni civile și religioase, iar pe de altă parte, că nu există în principiu nici o incompatibilitate de ordin religios sau moral între aceste două categorii de obligațiuni, așa după cum sublinia Sfântul Apostol Pavel în Epistola adresată Romanilor: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu și răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârșește răul. De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiință. Că pentru aceasta plătiți și dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste”. (Romani 13,1-7)
În viața creștinului, religia și simpla credință sunt amestecate în proporții variate, dominanta stabilindu-se în funcție de structura moral-socială, coordonatele intelectuale, și de ce nu, funcție de modele. Dar, în cadrul acestor determinante politice ale vieții noastre, tensiunea spirituală, credința adevărată, cea care nu poate fi definită de nici un manual, dar pe care o regăsim manifestată direct la nivelul credincioșilor, nu poate fi pnevmatizată, hristificată decât prin forța exemplului misionar al Preotului și al comunității sale orientate creștinește spre lume. Adesea, dinamica viziunii personale asupra lumii își pune și ea amprenta asupra procesului accentuat în contemporaneitate de divizare între credință și ritual. Cel ce nu crede, nu se mai raportează decât la îngustimi somatice și mercantile și de aceea devine victimă sigură a noilor secte și religiozități exotice. Pentru ei, are loc doar o restructurare a adevărului, a propriului adevăr, prin consimțământul spontan, la o nouă grupare denominațională condusă de un lider mai mult sau mai puțin harismatic. Noua axiologie a existenței se insinuează la nivel mondial, generând modele ontologice și distorsiuni sociale din care majoritatea nu înțeleg nimic.
Ușurința, preluarea adesea necritică a recomandărilor de la Bruxelles, cărora oficialii politici le acordă rangul de hotărâri, trebuie să se constituie un serios motiv de reflecție. Din cauza acestor confuzii,voite sau nu, și din cauza informării insuficiente a unor reprezentanți ai noștri, am ajuns să trăim o poziționare doar aparent paradoxală, în care istoria parcă se repetă, situația fiind asemănătoare aceleia despre care vorbea, încă din secolul al II-lea, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: ,,în ceea ce ne privește pe noi, voi socotiți numele nostru ca o suficientă dovadă, deși, în ceea ce privește numele, ați avea datoria să pedepsiți mai degrabă pe cei ce ne acuză. Suntem învinuiți că suntem creștini; dar a urî ceea ce este bun nu este un lucru drept. Și iarăși, dacă cumva vreunul dintre cei ce sunt învinuiți tăgăduiește, spunând că el însuși nu este creștin, voi îl lăsați ca și cum nu ați avea a-l vădi cu nimic că a păcătuit. Dacă cineva, însă, mărturisește că este creștin, voi îl pedepsiți numai pentru mărturisirea lui”.
Dacă nu vom fi în măsură să înțelegem cât mai bine această lume și trăirile specifice acesteia, „…cu atât mai neclară ne va apărea și cu atât mai nesiguri ne vom simți.” Referindu-se la actualele frontiere statale, Edgar Morin sublinia în același spirit : „Nici unul dintre aceste state nu corespunde vreunei regiuni naturale sau vreunei unități omogene de populație. Ele s-au constituit în urma alianțelor, moștenirilor, anexiunilor și războaielor. Sunt purtătoare ale unor varietăți geografice, etnice, economice, sociologice foarte mari. Dar aceste state-națiuni și-au constituit o unitate nu doar administrativă, ci și matri-patriotică, tocmai pentru că numai o esență mitică și istorică putea cimenta o materogenitate atît de profundă și multiplă. Unitatea națională este reală, chiar suprareală, dar este unitatea unui talmeș-balmeș, iar Europa este talmeș-balmeșul acestor talmeș-balmeșuri. Din păcate îi lipsește cimentul mitic și istoric”. Cu alte cuvinte, Europa va exista numai dacă bătălia pentru memoria ei colectivă va fi câștigată. Și vorbim aici, subliniem chiar, despre memoria creștină. „Este cert însă că modelele naționale alese pentru a descrie relația Stat-Biserică au o influență și în afara spațiului Uniunii Europene, ținând cont de faptul că religiile creștine au o arie de acoperire și o vocație universală care depășește limitele spațiului comunitar”.
Existența relațiilor între drept (în sensul său laic, reprezentat de Stat) și religie (ca expresie a cultului Bisericii) este compusă din alternanțe, de-a lungul timpului mai multe poziții putând fi degajate: disoluția dreptului în religie, separarea radicală sau coexistența mai mult sau mai puțin prudentă. În acest cadru, la nivelul structurilor statale, în condițiile luptei deschise între religie și religiozitățile de toate coloraturile, Ortodoxia rămâne în continuitatea și identitatea aceleiași credințe apostolice, primite de la Mântuitorul Hristos, care întemeiază noua ontologie umană prin comuniunea cu Dumnezeu, în experiența pnevmatică generatoare de daruri duhovnicești multiple, și prin viața nouă ce anticipează slava veșnică a Învierii, din Biserica Sa. Înlăuntrul Bisericii, creștinii ortodocși trăiesc sentimentul eliberării de „grija cea lumească” și cel al prezenței divine.
Prin urmare, la nivelul Uniunii Europene, dacă este vorba de un drept în raporturile dintre om și Dumnezeu, acela nu poate fi conceput nici într-un caz ca angajându-L sau supunându-L pe Dumnezeu nici unui fel de norme, fie religioase, morale sau juridice și deci un raport de dreptate desăvârșită a omului față de Dumnezeu trebuie imaginat numai cu privire la starea și atitudinea omului față de poruncile Lui. Revenind la raporturile de drept sau de dreptate determinate de relațiile dintre oameni, putem spune că acestea singure pot fi considerate ca raporturi de drept. Așadar, se poate afirma că prin jurisdicție sau prin putere jurisdicțională în Biserică se înțelege dreptul deținerii și exercitării puterii bisericești în anumite limite determinate de ordinea juridică a Bisericii în cadrul Statului (implicit și în Uniunea Europeană) sau, cu alte cuvinte, dreptul de a deține și de a exercita în cadrul legii cele trei ramuri ale puterii bisericești, anume a puterii învățătorești, a celei sfințitoare și a celei de cârmuire în sens propriu, iar în înțelesul special dreptul de a deține și a exercita a treia ramură principală a puterii bisericești, anume puterea de conducere, adică puterea de a-și îndeplini funcțiunea prin săvârșirea a trei categorii de acte distincte, și anume: a actelor de legiferare, a celor judecătorești și a celor executive.
Evoluția politică a statului ne-a arătat că, cel puțin la nivelul umanului, tensiunea dintre ceresc și pământesc părea rezolvată definitiv prin preluarea abuzivă a valorilor verticale de către orizontala socială, provocând acea mutație caracteristică societăților totalitare, prin intermediul reprezentanților politicului în stat. Dovada o reprezintă tocmai importanța relativă care se acordă astăzi în Uniunea Europeană componentei religioase, unde tema binomului Biserică-stat constituie doar o relativă preocupare, pentru că, cel puțin în arealul Europei de Est, păstrându-se nivelul mentalităților în siajul comunismului, pentru omul de azi această relație nu apare ca evidentă decât atunci când se pune problema remunerării clerului, a impozitării și eventual legat de prezența orei de Religie în trunchiul comun al Programei de învățământ.
În ceea ce privește relația statului cu Biserica, abordarea raportului are de multe ori un inevitabil caracter juridic, aparent lipsit de viață, în ciuda faptului că își propune să reflecte și să normeze un fapt de viață creștină desfășurată în limitele unei entități statale, fie ea și U.E. . La nivel continental, în acest cadru general, mai degrabă ostil Adevărului, își va putea depăși Occidentul mentalitățile stereotipe legate de Biserica Răsăritului, sau vom ajunge să ne întrebăm „ce va face Cezarul în momentul în care majoritatea va decide să renunțe la cursurile de religie din școlile publice pentru a face plăcere Europei maastrichtiene?”
Se face totuși, în teologia statelor protestante și mai ales neoprotestante apusene, o confuzie cu privire la destinația ei religioasă pentru oameni, pe care o identifică cu așa-zisa destinație seculară Bisericii, ceea ce este cu totul altceva. Privind analitic istoria și sociologia laicității, Jean Baubérot a făcut o distincție clară între postsecularizare și laicizare, în care laicizarea vizează separarea adesea conflictuală între stat și Biserică, în vreme ce postsecularizarea se referă la pierderea progresivă a rolului pe care Biserica îl joacă în societate, printr-o separare a valorilor religioase și bisericești de planul societății prin schimbarea raportului de putere. Sociologul francez Françoise Champion preciza că „logica laicizării” s-ar caracteriza printr-un conflict între puterea politică și Biserică, între clericali și anticlericali (mai ales în țările catolice), iar „logica postsecularizării” ar presupune un conflict în relația Biserică-societate și mai puțin între culte și Stat (ca în țările Protestante).
Pentru că dinamica Uniunii Europene cunoaște în acest răstimp evoluții asimetrice, de la disoluție structurală la ideologizarea unei utopii multiculturale, adeverind parcă proiecția efectelor pe termen lung a dificultăților hermeneutice în separea trecutului de prezent, în esență ceea ce profetic Hans-Georg Gadamer, în Adevăr și metodă, denumea „fuziunea de orizonturi.” Aceeași problemă este valabilă și pentru noi cei ce trăim în acești ani, pentru că e necesar ca teologia să părăsească rigiditățile și fundamentalismele paralizante și să se exprime într-o modalitate filocalică-doxologică. Acesta va ajuta la o înțelegere corectă a eclesiologioei și a implementării Crezului ca dar al lui Dumnezeu în Biserică spre a fi comunicat lumii.
Pentru aceasta, amintim că acest caracter doxologic al teologiei presupune și îndumnezeirea sau „eternizarea umanului în Dumnezeu” printr-o trecere epectatică misionară de pe un versant al vieții statice pe unul al vieții dinamice în care se introduce un fel de schimb de resurse divino-umane. Ele concură în a afirma că timpul și spațiul au o sursă comună atemporală și aspațială, că natura, istoria și umanul, toate acestea au funcție revelatoare cu condiția ca ele să fie contemplate și nu doar cântărite și măsurate fizic. Aici, Părintele are o experiență bogată în urma poziției avute și stând într-o parte a lumii care de mai multă vreme a pus o demarcație între metafizică și spiritualitate. Caracterul doxologic al teologiei ca dar a lui Dumnezeu ne vorbește despre un Dumnezeu care ființial este de nepătruns cu mintea, ascuns ființial dar care e făcut accesibil printr-o experiere profundă liturgică, dându-ne posibilitatea implementării în concret. Întruparea face posibilă această ontologie de trecere de la ontologia ființei lui Dumnezeu la umanitatea indumnezeită redând umanului chipul lui Dumnezeu. Coerența doxologică a teologiei misionare vine să împace două direcții ce adeseori par ireconciliabile și anume: Dumnezeu cel transcendent și Creatura sau existența văzută – imanentă.
Teologia înseamnă relație, întâlnire personală cu Dumnezeu cel în Treime, Care „nu are nimic de-a face cu ipotezele teoretice, cu silogismele deductive sau cu dovezile logice. Este numai experierea unei relații și, ca orice relație adevărată, se bazează numai pe credință – încredere între persoanele respective (eu, ca identitate relativă și Dumnezeu, ca identitate absolută)”. Teologia, așadar, este o vorbire cu Dumnezeu Cel mai presus de orice reprezentare și cuvânt, o participare energetică, sinergetică și suprafirească la viața intratrinitară, o încetățenire suprasimțuală la „Civitas Dei”, în caz contrar, o vorbire despre Dumnezeu, teologia nefiind decât o „tehnologie”.
De aceea statul și ideologiile politice vor aluneca adeseori din cauza anti-smului și contingenței lor spre forme extreme de manifestare. Berdiaev spune că în orice formă politică există o potențială manifestare de sclavie, o tendință de obiectivare, abstractizare extremă și una de centralizare a puterii – lucruri de altfel incompatibile cu libertatea nu atât fizică cât metafizică, mai ales când se decretează de la “centru” război total împotriva oricărei forme de “misticism” aprioric. Dar, când enunță definitiv și irevocabil conflictul ireconciliabil și incompatibilitatea absolută dintre Biserică și stat,considerăm că nu are dreptate. Ba mai mult,el decretează „metafizic” anti-etatismul sau „anarhismul creștin” – după expresia inspirată din Lev Tolstoi, după cum și primatul libertății asupra ființei și a persoanei asupra societății.
Absolutul e cel care-mi dă norma relativului, spunea Gustave Thibon, care continuă ideea: „…a relativului politic, ca și a relativului dragostei omenești, ca și a relativului moralei, ca și a relativului tuturor realităților care nu sunt supranaturale, divine. Din acest motiv, rolul de consiliere a politicii nu poate fi ocupat decât de instituția Bisericii, singura instituție în care filonul său sacru, ansamblul ei de norme absolute izvorâte din asistarea Sfântului Duh, pot contribui substanțial la îmbunătățirea, umanizarea normelor abstracte emanate de rațiune. Deschiderea către Absolut a contingenței poate rezolva parțial, dar pozitiv conflictul dintre „este” și „ar trebui să fie”. Creștinismul a putut influența, și experiența o arată, statul din toate vremurile, corpul juridic, precum și unele dintre ideologiile politice. Au fost cazuri numeroase când s-a putut observa o notabilă politică de factură creștină, mai ales în gloriosul Ev Mediu, în care monarhia a avut un rol marcant – fiind, de altfel, singura instituție politică încreștinată – și care, la rândul ei, prin modalitățile ei specifice, încreștina.
O politică bună permite societății omenești și, în consecință, indivizilor, să trăiască decent și fără prea multe probleme în domeniul relativ, temporal, lucru care pregătește terenul pentru viața religioasă. Suveranul se consulta întotdeauna cu întâistătătorul Bisericii în eparhia căruia se afla, sau cu duhovnicul/ confesorul său atât în problemele spirituale, cât și în cele de „jos”, pentru a nu lua vreo măsură contrară normelor obiective bisericești și pentru a nu afecta buna viețuire a locuitorilor domeniului său. În situațiile extreme (agresiunea armată a altor nații, boli, foamete, alte încercări), suveranul aplica întâi „logistica” sacramentală – postul, pocăința, rugăciunea și apoi cea de ordin empiric.
Politica poate fi și ea o „ancilla” a vieții creștine, un resort care o poate propăși și aprofunda. Nu poate fi, totuși, în totalitate creștină, întrucât nu se poate ridica niciodată la nivelul absolut și sacramental al Bisericii. Metodele ei pot fi încreștinate, nu ea însăși, altfel s-ar confunda cu religia, lucru care, de altfel, este nociv. S-ar putea vorbi despre o politică inspirată nu de mistica creștină – asta nu e treaba politicii – , ci de un ansamblu de reguli empirice care tind să respecte cât mai mult posibil personalitatea oamenilor și libertatea lor. În acest caz se poate vorbi despre o politică creștină. Dar numai în acest sens și fără a subordona cu totul creștinismul acestei politici, întrucât creștinismul o depășește în toate privințele. Sfințenia ar putea dicta, cel mult, unui om politic anumite decizii care merg în sensul dreptății, loialitații, păcii,moralității etc., ținând cont întotdeauna însa de o infinitate de lucruri contingente care nu au nimic de-a face cu supranaturalul… Există astăzi multă confuzie între religie și politică. Politica trebuie să se cantoneze în domeniul său, ceea ce interzice implicarea în orice formă politică ce vizează un totalitarism, adica urmărește să facă din individ o simpla rotiță în mâinile unui stat omniprezent și atotputernic.
Statul, pentru a se guverna, pentru a armoniza raporturile în social uzitează norme juridice, unele din ele cu un pronunțat caracter coercitiv – legislația. Caracteristic normelor juridice este „dreptul”, o noțiune abstractă, supusă ușor interpretărilor, și care se adresează unor indivizi tot atât de abstracți. De aceea sunt considerate și „infailibile”, întrucât ar trebui să funcționeze exact. Ar trebui, întrucât în realitate funcționează altfel. Raporturile juridice ale Statului cu membrii ei sunt raporturi de forța. Unde nu este respectată legea, intervine forța. „Forța rămâne apanajul legii”, se spune. Statul, sau orice formă politică emană din consimțământul cetățenilor și de aceea se bazează parțial pe forță brută și constrângere. Statul, și mai ales cel secularizat, intervine adeseori în mod nejustificat în problemele interne ale Bisericii, sau, conștient de puterea și prestigiul său, va încerca mereu să i se substituie. Metodele încercate vor fi din cele mai diverse: marginalizarea până la excludere și represalii brutale (atunci când concepțiile vitale și sacramentale ale Bisericii intră în contrastantă opoziție fie cu religia, părerile personale ale Suveranului, sau cu ideologia, partidul/ partidele de la putere), sau uzitarea metodei „calului troian”, prin introducerea în cadrul corpului eclesiastic a unor indivizi lipsiți de scrupule, servili regimului, care vor încerca să lovească din interior, sau încercarea de corupere a membrilor marcanți, precum și presiuni ale mass-mediei, ale unor organizații etc.
Acestei alienări a puterii laice trebuie să i se răspundă pe măsura agresivității ei și mai ales teologic, în sens apologetic. Calea politicii care încearcă să devieze de la imperativele ei, de la misiunea ei în ordinea naturală a lucrurilor; se cuvine a fi “certată” pentru a-și redescoperi finalitatea. Acțiunea de „a conduce” implică finalitatea, pentru că a conduce pe cineva înseamnă a-l face să meargă către o anumita ținta. Din acest punct de vedere, există două feluri de politică: politica cu finalitate pragmatică și politica cu finalitate principală. Politica cu finalitate pragmatică se întâlnește de cele mai multe ori. La prima vedere pare cea mai de dorit și de recomandat, pentru că încearcă să realizeze buna stare a locuitorilor cetății. Această politică, însă, este grav vinovată pentru că bunăstarea locuitorilor nu este finalitatea gândului creator. Și numai acest fapt este suficient pentru ca această politică să nu fie neapărat bună (din punct de vedere subiectiv). Nu că bunăstarea nu este de dorit, dar nu trebuie să o promovăm ca finalitate. Această politică va nesocoti totdeauna scrupulele. Practica ei în decurs de secole este prezentă ca să ne-o dovedească categoric. Când vorbim de politica cu finalitate pragmatică, trebuie să adăugam și un inconvenient de ordin tehnic: lipsa de unitate și continuitate în guvernare. Aceasta se produce prin schimbările continue pe care le face politica unei cetăți care, urmărind necondiționat buna stare a locuitorilor săi, din cauza modificărilor inerente fluctuațiilor vieții, este în continuu silită să aprobe ce a dezaprobat, să nege ce a adoptat.
Politica cu finalitate principială este mai rară. Să luăm ca exemplu Franța, în primii ani ai Revoluției din 1789-1799, sau Rusia comunistă. Așa cum este normal, valoarea acestei politici depinde de principiul pe care-l servește. Această politică are avantajul unității și continuității în guvernare.
Etimologic, la început, demagogia însemna conducerea poporului prin instituțiile statului și educație. Din păcate, sunt secole întregi de când sensul i s-a schimbat fundamental. Tendinței generalizate a atomizării societății îi corespunde o atomizare spirituală pe măsură. Biserica se confruntă nu numai cu sectarismul religios și cu falsele religiozități, ci și cu sectarismul social-politic care toate sunt un „totum” al gândirii și societății „autonome” (sau cum cu umor spunea Caragiale „a liber–pansismului”), al unei forme de teologie secularizată, intrată iremediabil pe fundătura abstractizării, sau a unei lumi aflate în derivă.
„Autonomia” ca „păcat originar” al tuturor manifestărilor seculariste, religioase, culturale sau politic-sociale, precum si antropocentrismul ca o nouă forma de erezie, nu pot fi „vindecate” decât teologic. Dacă Biserica se întemeiază pe Taina unității teandrice divino-umane în persoana Mântuitorului Hristos, autonomia nu poate fi decât îndepărtarea de această Taină, care presupune separarea definitivă a umanului ca existență de divin ca Ființă. „Noțiunea modernă de autonomie a rațiunii vine din umanismul păgân, adică din încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii, formulându-i și dictându-i legile lui. E o atitudine de orgoliu care reproduce la infinit și consacră păcatul lui Adam, căzut prin trufie în care îl îmbată iluzia înălțării prin propria natură. Acestei stări de „autonomie” și, particularizând, și pe tărâmul politic, Teologia i se adresează aspru: „Pocăiți-vă!”, ca și oarecând Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3,2), Mântuitorul Însuși (Matei 4,17) și Sfântul Apostol Petru în ziua Pogorârii Sfântului Duh (Fapte 2,38). În această direcție putem vorbi de o teologie politică – ca un foarte necesar răspuns dat puterii sau ideologiilor politice cu acțiune declarată anti-creștină, anti-umană și anti-națională.
Putem vorbi în teologia politică de un obiect al ei – doctrina politică, „in-frastructura” politică, forma de guvernământ, instituția, și de un subiect – omul politic, partidul, colectivul (masa, societatea), națiunea. După cum spuneam, terminologic și semantic, denumirea dată domeniului abordat comportă inexactități. Mai apropiat de înțeles ar fi cel de apologetică creștină politică. Despre raporturile „eu” – „stat” a pomenit Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, apoi Sfântul Pavel. În perioada persecuțiilor martirii creștini au plătit cu viața pentru „spiritul de frondă” față de puterea statului identificat cu Cezarul atunci când se considera deificat sau când se amesteca nejustificat într-o altă ordine. Sfinții Părinți au tratat secvențial despre raporturile Bisericii cu polis-ul și cu puterea Statului atunci când existau imixtiuni grave în problemele și învățătura Bisericii, mai ales când Suveranul intervenea brutal în corpusul dogmatic cu „indicații” ex cathedra sau când se făcea vinovat de erezie. Avem de exemplu omilia Despre statui a Sfântului Ioan Gură de Aur și conflictele acestuia cu împărăteasa Eudoxia și curtea imperială pentru maximalismul său moral, sau, alt exemplu, cel al Sfântului Vasile cel Mare care l-a mustrat pentru erezie pe împăratul Valens ori Sfântul Ambrozie pe împăratul Teodosie,pentru uciderea a 7000 de tesaloniceni.
Situația Bisericii Ortodoxe Române este elocventă – ea continuă să rămână un „cult”, o formă a „societății civile” românești, de-a dreptul vetustă și o sursă permanentă de „fundamentalism”, „naționalism”, „misticism”, și alte „-isme”, pe care îndelung – exersata rea voință a unora o pun pe seama ei. E bine să ne reamintim atitudinea luată de Sfântul Sinod împotriva presiunilor efectuate de guvernul Gheorghe Tătărăscu (aug. 1936-nov.1937,). Guvernul, prin reprezentantul său, a cerut a se interzice amestecul clerului în politică. Biserica a răspuns cu un refuz clar, stabilind următoarele:
datoria Bisericii de a combate toate formațiunile, inclusiv partidele politice – care „propagă concepții de viață și programe etice opuse creștinismului” și deci, implicit dreptul Bisericii de a sprijini acele acțiuni, fie chiar și politice – care militează pentru „concepția despre existență” și „programul etic” al Ortodoxiei;
dreptul Bisericii noastre de a cere să se imprime statutului român un caracter categoric național, drept care izvorăște din Ortodoxia acestei Biserici.
Datorită și în baza tuturor prevederilor constituționale privind relația Biserică – stat, precum și a libertății de credință, Biserica, poate face misiune în societate. Pe acest fond, enumerăm câteva propuneri sau soluții pentru viitoarea activitate misionară a Bisericii Ortodoxe Române:
Preoții să fie modele pentru creștini, dar să dovedească acest lucru respectând toate principiile morale, conform declarației de la hirotonie și a recomandărilor Sfântului Apostol Pavel, unind in viața lor dreapta credință cu dreapta viețuire.
Misiunea să se facă pentru conștientizarea faptului că orice creștin nu se identifică cu ceea ce are în exterior (averea materială), ci cu ceea ce poartă în suflet.
Abordarea aspectelor din viața creștină mult mai concret (dialoguri, sfaturi și convorbiri duhovnicești, explicarea simbolisticii liturgice,îndemn la spovedanie).
Actualizarea în limbaj a învățăturii Evanghelice astfel încât ea să poată fi ușor asimilată și aplicată.
Regândirea asistenței sociale și trecerea ei de la nivel preponderant instituțional la cel familial.
Accentuarea rolului catehezei și educației creștine în cadrul familiei, cu accent pe misiunea pro viață, știut fiind faptul că România este țara europeană cu cel mai mare număr de avorturi, aflându-se într-un amplu declin demografic.
Pregătirea cu mai multă atenție a personalului didactic pentru ora de religie.
Distribuirea de colportaj și manuale de religie gratuit la toți copiii.
Elaborarea unei strategii pe termen lung a misiunii creștine care să aibă în vedere modul de susținere financiară a activității misionare a Bisericii.
Formarea creștinilor tineri și adulți, pentru a se putea dovedi misionari prin implicarea lor în promovarea moralei creștine.
Promovarea într-ajutorării creștine prin cultivarea unei conștiințe evanghelice în rândul celor care dispun de posibilități materiale și facilitarea legăturilor acestora cu cei care au nevoie de ajutor..
Punerea în lumină și valorificarea rânduielilor canonice și liturgice
Deși există tendința de minimalizare a valorii rânduielilor canonice dintr-o înțelegere superficială a lor, totuși trebuie să recunoaștem că aceste principii sunt singurele care pot asigura o viață creștină autentică, trăită după Evanghelie.
Exemplu: postul – există tendința în rândul unor confesiuni de a minimaliza valoarea postului. Credem însă, bazați și pe rezultatul noilor cercetări din domeniul medicinei, că astăzi avem nevoie de post chiar mai mult decât în trecut.
Față de toate aceste aspecte (dogmatice, morale, cultice, misionare, ecologice, educative) instituțiile guvernamentale și nonguvernamentale se raportează având motivații diferite. La rândul ei, Biserica privește aceste domenii din perspectiva învățăturii Evanghelice, dar pentru a o putea aplica, trebuie să recunoască starea reală a pleromei sale – emigrare, copii abandonați, familii dezbinate, bătrâni singuri, lipsa educației, etc. Un bun început ar fi legat de faptul că preoții trebuie să pună accentul pe învățătura de credință transmisă în familie. Ei trebuie să facă cateheză nu într-un mod scolastic, ci, cu răbdare, în orice context îl întâlnesc pe om, să îi deschidă acestuia mintea și inima și să îl lege de Dumnezeu. Pentru ca toate acestea să poată rodi, trebuiesc făcute constant, intens și mai întâi de toate cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru om. Facilitarea citirii Sfintei Scripturi sau a cărților cu caracter duhovnicesc trebuie făcută și prin tipărirea și distribuirea gratuită a acestora, prin îndemnarea continuă a creștinilor să caute în ele răspunsurile la multiplele întrebări și probleme din viața cotidiană.
Misionarul creștin, fie cleric sau laic, nu trebuie să se sfiască să aducă în actualitate principii mai vechi dar foarte sănătoase, mai ales când se face referire la educația primită în „cei șapte ani de acasă”, înțelegând ca această bază ce ar trebui pusă în familie lipsește tocmai pentru că, copiii încă de la vârsta de doi-trei ani sunt educați în cămine sau creșe. Biserica ar putea răspunde misionar acestei probleme tocmai prin înființarea de mai multe grădinițe, școli și afterschooling în care copiii să poată fi educați în spiritul principiilor moralei creștine.Pe același palier al misiunii trebuie avută în vedere existența unui preot de caritate în orfelinate și în centrele de plasament,care să vegheze la formarea în credință și în morala creștină a copiilor sau adolescenților aflați în această situație.
Credința este fundamentală omului, este o coordonată ontologică, este acea comunicare cu nevăzutul care-l conduce pe om în „starea libertății lui de a fi în Lumină” unind nădejdea cu iubirea care ridică spiritul omenesc spre o transcendență care îl înalță pe om până la supraomenesc. Omul trebuie să reînvețe lecția transcendenței: a fi „aici”, cu gândul mereu „dincolo”, în sânurile „Treimii, respectiv paternitatea ei sacrificială, care nu strivește, ci dă naștere libertății.” „Puternic înrădăcinată în zilele începuturilor lumii și parabolă a sfârșitului, „eclesiologia comuniunii” presupune un exercițiu al autorității în care se echilibrează dimensiunea personală, cea a primatului (și priorităților), dimensiunea sinodală sau colegială, cea a episcopilor care răspund, fiecare, de câte o Biserică locală, și dimensiunea comunitară referitoare la Poporul lui Dumnezeu”.
Coordonata aceasta misionară, proprie și societății românești post-revoluționare, vine să exprime tocmai vicierea unui principiu specific oricărei etici sociale sănătoase, dar, mai ales moralei Bisericii: libertatea. Ea, deși este un prețios dar al lui Dumnezeu, a ajuns să devină astăzi o scuză suficientă pentru a acoperi abuzul de orice fel, lipsa de cultură și inconsecvența. „Toate însă au un numitor comun, exploatarea libertății, ca viciu fundamental al democrației. Așadar, în continuare, o răsturnare de valori: virtutea devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare; cu cât libertatea e mai generoasă, cu atât sunt mai mari foloasele celor care o neagă”.
Europa nu este numai un spațiu natural, ci și un loc real și simbolic al istoriei popoarelor și națiunilor ei, care nutreau un gând de libertate. Un exemplu, remarcabil pentru activarea unuia dintre principiile europene fundamentale, o adusese deja un mare ierarh român, Mitropolitul Andrei Șaguna, care „a admis faptul că originile și natura Bisericii și statului sunt diferite. Biserica a fost întemeiată de Hristos și scopul ei este de a inspira credincioșilor un sentiment de moralitate și de spiritualitate în conformitate cu învățătura Lui, pentru a-I pregăti să dobândească mântuirea veșnică. Mijloacele pe care ea le-a folosit sunt propovăduirea cuvântului Lui Dumnezeu și administrarea tainelor. statul pe de altă parte, a fost creat printr-o unire de familii sub un conducător de comun acord acceptat. Scopul său este de a menține ordinea în rândul cetățenilor săi și de a le proteja viața, onoarea și proprietatea, iar principalele lor instrumente sunt politice și juridice.” Persoana, în virtutea acestei libertăți se debarasează de comunitate, se definește, greșit, prin raportul cu ea însăși sau cu grupul la care a aderat și își pierde atributele personale evidențiate doar în relația de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. „Devine astfel evident că singurul exercițiu, ontologic posibil, al libertății este iubirea. Afirmația « Dumnezeu este iubire » (1Ioan 4,16) înseamnă că Dumnezeu există ca Treime, deci ca «Persoană» (…)” Persoana implică în virtutea alterității sale altă\alte persoană\personæ (persoana – persona, [tÒ] prosÒpon – de la prÒj – êy = a sta față în față). Lumea este un loc al bucuriei și al libertății, pentru același moment manifestat diferit, de la persoană la persoană, în grade și perioade de timp care pot uneori permite o clasificare. Biserica este și ea în aceeași lume, dar care, indiferent de metamorfozele social-politice survenite la nivel continental se orientează tot vertical, ca mișcare spre Cel ce mișcă toate.
IV.4 Dialogul dintre instituțiile Uniunii, Biserică și culte
Dialogul este reflexul comunității, al sinodalității. Aceasta nu trebuie înțeleasă doar instituțional, adică potrivit formulei că dialogul este permis numai între egali, la vârf, în timp ce ”baza” este invitată cu insistență la tăcere. Cu toate că problematica eclezială nu mai este de mai bine de un deceniu și jumătate apanajul exclusiv al presei bisericești, devenind un punct constant de agendă publică (fapt salutar în sine),având loc discuții pe marginea unor teme pe care societatea le resimte ca fiind comune, relevante din punct de vedere duhovnicesc și social.
După intrarea României în Uniunea Europeană, Biserica Ortodoxă Română a deschis în februarie 2008, Biroul Permanent al Reprezentanței BOR la Uniunea Europeană, IPS Nifon Arhiepiscopul Târgoviștei fiind numit Exarh Patriarhal pentru relațiile cu instituțiile Uniunii Europene și pentru dialogul cu celelalte culte. IPS Mitropolit Iosif Arhiepiscop Ortodox Român al Europei Occidentale este directorul Biroului Reprezentanței, în cadrul căreia funcționează: Biroul pentru reprezentare și Centrul Român de Spiritualitate Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”. Aceasta este concretizarea deschiderii europene a BOR, un răspuns pentru interesul manifestat de U.E. pentru dialogul cu Bisericile Europei.
Activitatea este dezvoltată, sub auspiciile dialogului, pe direcția informare – comunicare – relații publice printr-o serie de activități:
participarea la întruniri de informare
organizarea, găzduirea de întruniri, simpozioane, conferințe, seminarii și dezbateri pe teme teologice, culturale, de media și cu referire la problematica europeană
organizarea, găzduirea de expoziții cu caracter temporar sau permanent, care prezintă specificul literar creștin-ortodox, liturgic, artistic, cultural, precum și dialogul cu diferite confesiuni sau religii.
relații interinstituționale, bisericești și interreligioase.
Definită simplist, „comunicarea constă într-un proces de transmitere a informațiilor, ideilor și opiniilor de la un individ la altul, de la un grup social la altul.” Ceea ce ne interesează este faptul că relațiile interumane reprezintă interacțiuni comunicaționale, pentru că interacționăm unii cu alții în măsura în care comunicăm. Pentru relaționare, metoda consfințită la nivelul Uniunii Europene o reprezintă dialogul – ridicat la rangul de principiu juridic principal de reglementare a relațiilor intraeuropene – metodă care-și are originea în relațiile zbuciumate ale continentului, având drept scop depășirea definitivă a antagonismelor seculare dintre unele popoare, totul în vederea abolirii recursului la forță care a minat relațiile interstatale de colaborare.
Denis McQuail justifică astfel imperativul de a crea un subdomeniu al sociologiei, dedicat dialogului, comunicării sociale, cu următoarele argumente: 1.- toate fenomenele sociale implică un proces de comunicare; 2.-comunicarea nu este exterioară, o comunitate este un ansamblu socio-comunicațional și cultural-religios; 3.- există trăsături comunicaționale comune la toate nivelurile vieții sociale: indivizi, grupuri, asociații, organizații, fiind un element de continuitate. De aceea, urmând cu pragmatism reliefarea principiilor care fundamentează atât relațiile sociale dar și comunicarea interreligioasă, facem apel la Alex Mucchielli, cel care definește comunicarea prin două noțiuni cheie: influențarea și crearea de sens. Influențarea apare ca fenomen de mediere, pentru că la nivel social se mediază prin construirea de către actanți a unei situații comune de referință; în acest cadru elementele constitutive ale actului comunicațional conduc, în final, la relaționarea lor. Crearea de sens presupune procesele care, deși inițial rămân neconștientizate, cu timpul, sedimentează conținutul rațional al comunicării, prin care se poate deschide calea interrelaționării, de orice natură, socială sau religioasă.
Din păcate, trăim într-o lume traversată de conflicte interetnice și de crize identitare care nu comportă ideea dialogului. Lucrul acesta este atât de evident încât el nu mai trebuie demonstrat, pentru că acestea s-au născut într-un context amplu de situații politice și culturale cu care s-a confruntat istoria întregii Europe. Trebuie observat, de asemenea, că globalizarea a mai permis și accesul reprezentanților unor anumite comunități culturale la forme de comunicare pe care numai reprezentanții altor culturi le-au putut produce.(A se vedea cazul grupărilor islamiste care au preluat metode propagandistice prin intermediul mass-mediei).
Cultura este un mod specific de a crea, de a interrelaționa, pentru că, formulele existențiale, mai ales cele care susțin relația comunicațională, afirmă că „nevoia de filosofie este o permanență a sufletului omenesc.” Iar actul comunicațional, specific relațiilor de ordin social, a generat propria filosofie: de la semiotică la deconstructivism, până la hermeneutica de toate nuanțele.
Dar, la nivel european, când vorbim despre credință, vorbim în primul rând despre cultura creștină, adevăratul pattern continental. Trebuie să vorbim în primul rând de un imperativ ontologic al umanității, acela de a genera noi valori, unele în completarea altora, altele în opoziție cu cele deja existente, toate definind și redefinind spiritul uman ca fiind ceva unic, irepetabil și original în fiecare dintre noi, posedând însă un fond comun, o natură dialogală specifică și superioară oricărei alte forme de viață de pe Pământ. Iar când vorbim despre valori ale societății umane, trebuie să avem în vedere complexitatea valențelor pe care această noțiune le ia, de la persoană la persoană, de la epocă la epocă și de la comunitate la comunitate. În asemenea cazuri, Biserica, fără a renunța la folosirea mijloacelor strict religioase, fără a le abandona, mai adaugă acestora, ca auxiliare, și mijloace care țin de natura socială, iar nu religioasă a ei, și între acestea se numără în primul rând normele Statului de drept. Prin intermediul lor, Biserica noastră a promovat permanent bună înțelegerea între oameni; călăuzită fiind de îndemnul imului îngeresc de la Nașterea Domnului de a lucra pentru bunăvoirea dintre oameni, dar și din rațiuni practice, după proverbul că tot semănătorul de vânt și de zâzanie culege furtună și discordie (Osea 8,7).
De aceea, atunci când vorbim despre relații sociale și interreligioase trebuie să pornim de la conceptul de cultură, care, din punct de vedere fenomenologic, este legată de o înțelegere particulară a lumii și a ordinii universale. Soluționarea problemei identitate europeană versus identitate național-statală constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi instituționale europene. Cu cât viziunea asupra Europei viitoare promovează o integrare mai profundă a actualelor state-națiune europene, cu atât mat mare este teama celor din urma în fața „pericolului” de a-și pierde identitatea. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseuri naționaliste, au părăsit într-o foarte mare măsură cultura independenței spre a trăi în cultura interdependenței. Pentru Răsăritul european, în schimb, independența statului națiune și caracterul absolut al suveranității sale rămân trăsături esențiale ale identității atât la nivelul elitei politice cât și la acela al mentalului popular, deși ca paradigmă a comunicării, dintotdeauna, interculturalitatea s-a manifestat fără o conceptualizare precisă.
Ceea ce se poate spune sigur despre toate aceste valori este că ele se clasifică în două mari categorii: valori materiale și spirituale, după cele două mari aspecte ale constituției umane pe care ele încearcă să le satisfacă. De-a lungul istoriei se poate vorbi de o preponderență a unora sau a altora în funcție de impactul religiosului sau al laicului în viața societății umane. Dar independent de oscilațiile acestea, ele vor rămâne expresia nevoii umanității de a crea ceva superior, absolut, perfect. De aceea, cultura, în sensul strict al termenului, formează obiectul istoriei, generatoare a principiilor sau „fenomenelor primare” al întregii istorii trecute și viitoare a unei națiuni. Din această perspectivă, când abordăm problematica minorităților religioase, se poate defini ca „ansamblu al structurilor sociale și al manifestărilor religioase, artistice și intelectuale care definesc un grup, o societate în raport cu alta”, în esență, „un mod de viață.”
În acest context analitic, vom observa un aspect definitoriu al raporturilor interreligioase : singura complementaritate care nu nivelează și anulează specificitățile este dimensiunea spirituală. De-a lungul istoriei Europei, din cele mai îndepărtate timpuri, diversele culturi și civilizații au interacționat, au impus valorile lor altora sau și-au asumat valorile altora folosind de la mijloace din cele mai agresive până la cele mai pașnice modele de aculturație. Să luăm ca exemplu Dobrogea, regiune locuită de români, țigani, turci, tătari, greci, lipoveni, ucrainieni, italieni, evrei și alții, fiind binecunoscut faptul că nu au existat de-a lungul istoriei conflicte între etnii, motiv pentru care se poate afirma că acest ținut este raiul multiculturalismului. Faptul că între Dunăre și Marea Neagră există această tendința spre cosmopolitism este întărit de o întreagă istorie a acestui ținut care a cunoscut diverse stăpâniri: cea geto-dacă, cea grecească, cea română, cea bizantină, cea munteană, cea turcească. Lumea în continuă mișcare caută un echilibru al bunei-conviețuiri interetnice, bazată pe respectul reciproc dat de cunoașterea tradițiilor, a elementelor de credință, cultură și civilizație specifice, a notelor spirituale distinctive ale diferitelor colectivități umane contemporane. Cunoașterea celuilalt presupune o disponibilitate cognitivă și afectivă, o dorința de colaborare bazată pe respect și încredere, pe sentimente sincere de prietenie și chiar de admirație față de modul propriu de a vedea lumea.
Totul începe de la educație și de la nivelul de cultură generală, detaliu care evidențiază rolul Școlii și al Bisericii. „Valorile înglobate finalităților educației interculturale nu se pot realiza de la sine în cadrul admiterii raporturilor interculturale. Toleranța, deschiderea sau acceptarea nu sunt înnăscute, ci se construiesc în personalitățile individuale prin demersuri educaționale sistematice. Pentru a dezvolta valorile mai sus amintite, diferențele vor fi prezentate cu prioritate, ca sursă a dezvoltării personale și comunitare și mai puțin ca sursă de prejudicii, tensiuni, disconfort. Aceasta poate fi considerată ca o fațetă a misiunii Școlii și a colectivelor de profesori, în raport cu domeniul educației interculturale și interreligioase.”
Statul național – deși în momentul nașterii sale a reprezentat un progres – nu a reușit să rezolve pe deplin nici problema dezvoltării, nici problema păcii, nici, mai ales, problema armoniei și solidarității inter-etnice și religioase. Crizele și conflictele identitare care par a fi deficiențe intrinseci ale naționalismului, au făcut ca această concepție, și totodată practica politică, să fie supusă unor severe critici. Liniile pe care modernismul a acționat împotriva naționalismului clasic (primitiv) pot fi prezentate sintetic astfel: 1) Trecerea de la democrația majoritară la democrația participativă; 2) Abandonarea centralismului (descentralizarea); 3) Protecția comunităților minoritare; 4) Autodeterminarea internă; 5) Trecerea de la statul național la statul civic.
Toate acestea au fost motive care au dus la dezvoltarea unei concepții tot mai cuprinzătoare asupra „protecției comunităților minoritare” bazată, în principal, pe următoarele principii:
a) principiul respectului diversității, într-o mare măsură diferit de principiul toleranței care presupunea aroganța raportului ierarhic între tolerant și tolerat (minoritățile nu sunt tolerate întrucât ele au un drept originar egal în valoare cu cel al majorității);
b) principiul conviețuirii parteneriale (al parteneriatului) care presupune asocierea minorităților la actul de conducere general (de guvernământ, în special) fără a se ține seama de ponderea lor în totalitatea populației;
c) principiul discriminării pozitive care presupune acordarea, în favoarea minorităților, a unor privilegii, atunci când acestea sunt necesare spre a compensa inegalitatea numerică dintre ele și majoritate (asemenea privilegii privesc, printre altele, dreptul de inițiativă în diverse domenii sau drepturi speciale de control asupra funcționării instituțiilor statului sau drepturi de vot pe plan local pentru necetățeni etc.);
d) principiul conservării identității culturale care privește crearea condițiilor pentru păstrarea elementelor de identificare ale comunității în cauză (limbă, religie, tradiții etc.);
e) principiul integrării multiculturale (multiculturalismul) care depășește simpla coexistență și, refuzând, în egală măsură, atât asimilarea minorităților cât și izolarea (insularizarea, ghetoizarea) lor, urmărește ca membrii fiecărei entități, fie ea majoritară sau minoritară, să-și însușească, să înțeleagă, să respecte și să se exprime conform valorilor specifice culturii celorlalte comunități culturale conlocuitoare. (Societatea multiculturală nu numai că respectă diversitatea dar, în același timp, păstrează și sintetizează valorile culturale ale tuturor grupurilor cu identitate proprie care coexistă pe teritoriul unui stat dat.)
Prin promovarea acestor principii Uniunea Europeană consideră că poate consolida un cadru de toleranță, de egalitate și de exprimare a libertății tuturor cetățenilor, fie că fac parte dintr-o majoritate sau minoritate.
Pe de altă parte Biserica vine cu propria sa viziune pentru crearea și menținerea unui climat de toleranță și pace socială. Spre exemplu, principiul discriminării pozitive în opinia Uniunii Europene – ar aduce un plus de echitate, echilibru și ordine în societate. Opinia Bisericii este aceea că respectarea libertații celuilalt nu trebuie să încalce libertatea altuia. Biserica consideră că este nedrept a impune valorile unei minorități, majorității, chiar dacă respectă valorile oricărei minorități ce nu face parte din corpul eclesial.
Întreaga misiune a Bisericii se bazează pe acest punct de vedere. Ortodoxia face misiune și nu prozelitism, iar misiunea Bisericii se limitează la comunitatea sa eclesială.
Încercarea unor minorități de a impune noi valori comunității eclesiale încalcă alte principii promovate de Uniunea Europeană: cel al respectului diversității precum și pe cel al conservării identității culturale. Structurile europene propun un model de conviețuire, iar Biserica vine cu propriul său model de conviețuire, încercând să scoată în evidență valoarea modelului său verificat de-a lungul timpului.
Biserica nu-și propune să impună învățătura sa nici unuia dintre cei care nu se află în comunitatea sa, însă nici nu poate achiesa la impunerea dinafara ei a altor valori ce nu o caracterizează,tocmai pentru că Cuvântul Evangheliei nu poate fi supus negocierii.
Din acest punct de vedere, Biserica Ortodoxă Română și poporul român sunt un model recunoscut de toleranță socială – etnic și religios. Biserica își apără propriile valori, și le conservă în cadrul propriei comunități și nu a pretins niciodată să judece conștiința celor care nu se numără printre membrii ei, aspect subliniat de Sfântul Apostol Pavel când se referă nu la păgâni ci la cei care se consideră creștini dar trăiesc ca păgânii: „Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecați cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau bețiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu ședeți la masa. Căci ce am eu ca să judec și pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecați voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateți afară dintre voi pe cel rău.” (I.Corinteni 5, 11-13)
Promotorii ecumenismului consideră că dialogul social multicultural confesional devine, așadar, un instrument al stabilității. În opinia acestora, ecumenismul – religios dar și cel laic – apare ca find absolut necesar atât spre a se evita globalizarea urii cât și spre a se crea bazele unei societăți – naționale și/sau globale – care să asocieze dreptul la solidaritate cu dreptul la diversitate, promovând după principiul unitate în alteritate, toleranța, deși și aici trebuie admise niște limite. Credința presupune libertatea omului, întemeiată fiind pe cunoașterea binelui, atunci când binele aparține în mod propriu persoanei ca și lui Dumnezeu. Evdokimov observa cu adâncime: „Credința e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere; ea exercită o presiune de o delicatețe fără margini și niciodată irezistibilă.” În ceea ce presupune relația organismelor eclesiale cu Statul, noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experiența istorică și spirituală românească, ci a avut în vedere contextul internațional european în care viețuim și mai ales concordanța ei imperios necesară cu tratatele internaționale la care România este parte. (Art.1, §1)
În ceea ce privește relația cultelor cu statul pe baza dialogului, aceste principii:
1.-asigură relația statului cu toate cultele recunoscute și asociațiile religioase din România;
2.-sprijină toate cultele și asociațiile religioase în vederea participării lor la viața socială și spirituală a țării;
3.-asigură legătura dintre cultele recunoscute de lege și ministere, celelalte organe ale administrației publice centrale și locale, în vederea respectării libertății și autonomiei cultelor, a prevenirii și înlăturării oricăror abuzuri, prin aplicarea legii.
În ceea ce formulează principiile enumerate, subscrise unui principiu cu un grad sporit de generalitate, toleranța, dinamica tradiției permite naționalismului religios să articuleze concomitent, deopotrivă discursul asupra comunității religioase cât și cel asupra națiunii, prin intermediul dialogului. Pentru contemporaneitate, pentru înțelegerea contextului în care s-a dezvoltat și a particularităților sistemului românesc al relațiilor dintre stat și culte, trebuie să pornim de la o precizare: Secretariatul de Stat pentru Culte este plasat în context european. În acest sens, apreciem că modelul românesc al relațiilor dintre culte și stat, așa cum este el exprimat în Legea nr. 489/2006, este parte integrantă din familia europeană a modelelor relațiilor dintre stat și cultele religioase, având în centru libertatea religioasă și principiul neutralității statului în raport cu manifestările fenomenului religios. În relațiile dintre culte participă la soluționarea amiabilă, prin dialog, a conflictelor dintre culte și dintre culte și asociații religioase, pentru evitarea sau înlăturarea oricăror forme, mijloace sau acțiuni de învrăjbire religioasă.
În ceea ce privește dialogul, ca o componentă a ideii generoase de toleranță, prin opera lui Evghenie Vulgaris intitulată Essai sur la tolerance sau Despre toleranța față de cei care nu ne împărtășesc religia (1768), se poate ilustra o atitudine extreme de modernă pentru acele timpuri, implicit extrem de actuală, pe care o redăm prin trei principii esențiale cărora astăzi le trebuie acordată atenție maximă:
I. raportul cu eterodocșii să încurajeze evitarea controverselor religioase, preferându-se calea dialogală neutră;
II. ierarhii să nu folosească niciodată forța și pedeapsa fizică pentru a recupera pe inamicii Bisericii. Să nu se urmeze exemplul Bisericii Catolice care a întreprins războaie și a adus vărsare de sânge în luptele cu ereticii, în special prin acțiunile Inchiziției. Biserica să folosească doar armele spirituale, iar
III. conducătorul să adopte o politică religioasă bazată pe toleranță ca modalitate de accedere la dialog interconfesional. Se accentuează necesitatea ca el să nu fie indiferent religios ca ideal al toleranței, ci să facă cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu care vrea ca toți oamenii să ajungă la cunoștiința adevărului și la mântuire.
Astfel, Vulgaris trasa principiile unei toleranțe bazată pe respectul reciproc și valorile spirituale specifice:
1.- „Toleranța, pe care latinii o numesc tolerantia și pe care noi o putem numi și tolerantism, nu este altceva decât dispoziția afabilă și echitabilă a unui suflet evlavios, care dintr-o conștiință râvnitoare are o purtare rezonabilă și abilă față de cei care încalcă rânduielile credinței, pentru a-i îndrepta pe unii și pentru a preîntâmpina răul, la alții. Ea îi îndură cu răbdare și resemnare pe călcătorii de lege, fiindu-i milă de slăbiciunile lor și prevăzând și împiedicând pierderea și coruperea celorlalți de către aceștia. Dar ea nu acționează niciodată în chip tiranic, cu cruzime sau lipsă de omenie față de ei.
2.- Omul tolerant trebuie să aibă o evlavie fierbinte, pentru a nu fi indiferent. Într-adevăr, indiferentul nu simte nicio pasiune. Impasibilul și indolentul sunt nesimțitori. Or, cum se va întrebuința nesimțitorul, față de ce anume se va arăta el tolerant? Iar cel căruia îi este totuna dacă se crede una sau alta, ce atenție ar arăta el față de ceea ce trebuie crezut? Pentru el, cele ale credinței nu înseamnă nimic, întrucât nu are o credință sigură. Un asemenea om nu este propriu zis tolerant, ci nereligios.
3.- Omul tolerant trebuie să fie drept și afabil, iar nu tiranic și violent. Să fie compătimitor și iubitor de oameni, nu crud și bestial. Să urmărească zidirea și tămăduirea, nu respingerea și distrugerea. Să fie un îndreptător înțelept, nu un prigonitor agresiv. Căci altfel, la ce bun să mai polemizezi? În sfârșit, să fie tolerant, dar nu indulgent. Pentru ca toleranța să fie o virtute, ea trebuie să rămână la distanță egală între două extreme, excesul și lipsa. Excesul este indiferența de care vorbeam mai înainte, lipsa este ceea ce primește astăzi numele de fanatism. Lipsa de râvnă este un exces de toleranță. Excesul de râvnă este o lipsă de toleranță. De o parte religia (θρησκεία) pe de alta toleranța (ανοχή) se întâlnesc în termenul de toleranță religioasă (ανεξιθρησκεία) și alcătuiesc numele și lucrul. Indiferentul nu este tolerant în religie (ανεξίθρησκος ) căci nu are religie (θρησκεία). Cât privește fanaticul, nici el nu este, căci el nu are toleranță (ανοχή). Primul nu-și face griji dacă credința ar dispărea cu totul din lume, sau dacă este atât de denaturată încât ar deveni de nerecunoscut. Cel de-al doilea nu-și află odihna până ce nu-i vede șterși de pe fața pământului pe toți cei care nu cred ca el.
4.- Omul tolerant trebuie să fie înflăcărat și conștient. Dar în ce constă această conștiință? Și pe ce se întemeiază judecata care decurge de aici? Râvna pentru credință este o datorie, o lucrare și o luptă, care nu trebuie să folosească decât mijloacele îngăduite de credință pentru apărarea religiei și să se abțină de la cele pe care credința nu le îngăduie. Într-adevăr, omul evlavios și credincios are îndatorirea să acționeze potrivit credinței sale, respectând tot ceea ce aceasta propovăduiește și oprindu-se de la tot ceea ce ea interzice. Doar uneltele și mijloacele care au întemeiat-o la început, care au răspândit-o, au întărit-o și au asigurat-o în întreaga lume, sunt singurele folositoare, puternice și eficace pentru apărarea credinței.
5.- Eterodoxul este desigur exterior credinței noastre, fie că nu a intrat niciodată înăuntru, din necredință, ca păgânul sau iudeul, fie că a ieșit din ea, s-a rătăcit și și-a urmat propria părere, ca schismaticul sau ereticul. Prudența omului credincios față de ei constă mai întâi în a lua seamă cu grijă la necredința unora sau la părerea greșită a celorlalți, pentru a nu se lăsa purtat de ei. Constă de asemenea în a nu încuviința ca aceștia să aibă vreun oarecare ascendent asupra propriei sale credințe. Neputându-și astupa urechile, așa cum am spus, să le poată răspunde și să-și apere credința cu evlavie, arătându-se îndurerat față de toți cei care vor să-l influențeze. Iată în ce constă prudența. Cât privește abținerea, aceasta se referă doar la preocupările spirituale. În rest, putem folosi cu toată libertatea relațiile și raporturile noastre exterioare cu ei, cu echitate și iubire de oameni, păstrându-ne relațiile de cetățeni, menținând toate drepturile și îndatoririle umane față de ei, iubindu-i, cinstindu-i și tratându-i ca pe toți ceilalți membri ai societății noastre.”
Aplicabilitatea acestui principiu se vede foarte clar reflectată în „Epistola către Diognet” prin răspunsul oferit de către Biserica primară filosofilor, care au cerut Sfinților Părinți să-i lămurească despre ceea ce presupune condiția de creștin. Acest răspuns a fost formulat de către ei în sentințe antitetice ce pot părea paradoxale însă, cu toate acestea s-au dovedit a fi singurele pe măsură a creiona însemnătatea calității sfinte pe care o dă numele de creștin. Dorind să descrie cât se poate de bine și clar diferența dintre creștini și necreștini în societatea acelor vremuri, au precizat că un creștin nu se deosebește cu nimic de ceilalți cetățeni nici prin port, nici prin activitățile desfășurate ci doar prin comportamentul moral.
Omul este o existență cu un scop precis. În el, ca și în lumea materială Dumnezeu a ascuns un mesaj pe care omul îl descoperă numai printr-un exercițiu intelectual, printr-o asceză a spiritului, deoarece „pentru a fi ele însele și nu altceva, pentru a se face cunoscute și recunoscute, obiectele lumii primesc semne, «semnături» și nume ; având efigia Demiurgului. Dar, acest mesaj nu poate fi înțeles la nivelul simțurilor.. Dacă în procesul de cunoaștere și evaluare a lumii materiale am rămâne la nivelul simțurilor, am dezbrăca lumea de adevărata ei realitate, adică de faptul că este purtătoarea unui sens duhovnicesc.Valoarea, sensul omului și al lumii nu se află decât în întâlnirea omului cu Dumnezeu. Cel mai greu accesibil este registrul transcendentului, pe care omul îl poate deschide doar prin legătura cu Dumnezeu prin rugăciune și viața creștină autentică, pentru că, Duhul Sfânt, după cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare, nu se poate apropia decât de cel ce s-a eliberat de întinăciunea firii pervertite și s-a întors la „frumusețea firii proprii.“ Credinciosul nu pozează în erou solitar, deoarece creativitatea sa nu este nici triumfalistă nici aberant relativistă, ci se definește printr-un efort prin care el se edifică pe sine prin părtășie, respect și toleranță, deci prin participare la reconstrucția Cosmosului în Hristos și în Biserică ; pentru adevăratul credincios „natura lui este cu adevărat ea însăși numai în măsura în care ea există în Dumnezeu și în har”.
Poporul român (de sânge latin și de spiritualitate răsăriteană) este sortit să fie o punte între Apus și Răsărit Înrudit fiind cu popoarele Apusului Europei, poporul nostru având atuurile calităților sale native (cum ar fi toleranța, ospitalitatea etc) și posedând tezaurul spiritualității ortodoxe, poate fi capabil de dialog interconfesional cu reale șanse de succes. Dar aceeași religie, departe de a-i apropia pe oameni, a devenit un factor de discordie, tocmai prin lipsa sau minimalizarea dialogului: istoria reamintește că și Creștinismul s-a scindat în confesiuni rivale care-și disputau cu gelozie onoarea de a fi singura expresie autentică a adevărului creștin, fără o raportare a fenomenului la toate categoriile elementare care țin în prealabil de dialog, stare care ar fi facilitat, la acel moment de răscruce, înțelegerea modului de participare a Ortodoxiei la civilizația europeană. Inexistența dialogului a generat, un alt eșafodaj teocratic unde s-au amalgamat tendințele de dominare asupra factorilor economici, din care au disjuns transformări de fond care au adus după sine deturnarea percepției referitoare la credință, viața spirituală și mântuirea sufletului creștinului.
Interpretând binecunoscuta poveste a orbilor care atingând elefantul au oferit regelui și curtenilor săi, care vedeau adevărul, diverse ipostaze ale acestuia, – o poveste preferată de agnosticii religioși și de ideologii pluralismului relativizant, – teologul anglican afirmă că, de fapt, regele vedea, cunoștea adevărul care există dincolo de ignoranța sau refuzul celor care nu îl recunosc. Adevărul creștin este unul descoperit de Dumnezeu în Hristos pentru toți oamenii odată pentru totdeauna, acceptat de cei credincioși, refuzat de atei sau relativizat și pus la îndoială de cei agnostici. El este rațional în sensul că se circumscrie istoriei și pentru omul religios a crede este un act rațional dar, totodată, este un adevăr suprarațional al credinței biblice și dogmatice, al Revelației și al Bisericii lui Hristos cel înviat, adevăr ce transcende experiența umană obișnuită, înscriindu-se în logica eternă a iubirii și atotputerniciei divine.
În această perspectivă, misiunea Bisericii nu are ca scop prioritar propagarea sau transmiterea unor convingeri intelectuale sau porunci morale, ci de a transmite viața de comuniune care este în Dumnezeu, sau de a atrage oamenii în comuniunea cu Sfânta Treime. Astfel „trimiterea” misiunii este „participare” la trimiterea Fiului (Ioan 20,21-23) și a Duhului Sfânt (Ioan 14,26) care revelează viața de comuniune a lui Dumnezeu.
IV.5 Reafirmarea identității creștine și educația misionară a laicatului
Așa cum multe dintre scenariile scrise pentru omul timpurilor moderne au fost între timp corectate, tot astfel fenomenul religios a pus la grea încercare modelele sociologice și filosofice care îi prevedeau cel mult un loc arheologic. Având vocația „de a boteza toate neamurile”, Biserica, cu atât mai mult în arealul Uniunii Europene, nu va înceta niciodată să cheme, să invite, să atragă pe oricine către Hristos. Darul prin care Biserica este universală face necesară responsabilitatea creșterii în catolicitate, care se realizează în universalitatea geografică, culturală, rasială, spirituală, numerică și temporală către Iisus Hristos care transmite cuvântul Său la toată făptura.
Educația misionară, în general, este posibilă în toate perioadele vieții omenești; observația se aplică și educației religioase făcute prin cuvânt. Omul poate fi supus mereu modelării prin educație, poate fi condus spre cele bune. Sufletul poate fi întărit ca o cetate iar simțurile sunt porțile acestei cetăți sau întăriturile ei, prin ele putând intra binele ori răul în viața sufletească. Cea dintâi poartă care trebuie supusă disciplinei este gura, adică limba. Aceasta, pentru ca orice cuvânt rău să fie evitat și tot cuvântul bun să zidească, să fie educativ: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4,29). Epoca noastră ne înfățișează, într-un diluat spectru al libertății, doar ipoteza capitalistă în care „pentru individualismul liberal o comunitate este doar o arenă în care fiecare persoană individuală urmărește să-și realizeze propria concepție de viață bună pentru care a optat, iar instituțiile politice există pentru a asigura acel grad de ordine care face posibilă o asemenea activitate, autodeterminată. Guvernământul și legislația sa sunt, sau ar trebui să fie, neutre față de concepțiile rivale cu privire la ce înseamnă o viață bună pentru om și, de aceea, deși nu este sarcina guvernământului să promoveze supunerea în fața legii, din punct de vedere liberal nu intră în atribuțiile legitime ale acestuia să inculce vreo concepție morală.” Foarte diferită de viziunea anterioară este concepția care subliniază că: „în mod predominant, în gândirea și credința ortodoxă, există certitudinea neclintită că fiecare are dreptul de a deveni acel ceva pentru care a fost creat: că dreptul ultim al fiecăruia este să-și desăvârșească adevărata sa natură, să devină un fiu al lui Dumnezeu prin har.” Sarcina principală a Teologiei este cum să exprime veșnicia în noile condiții de existență, cum să creeze un dialog între mesajul revelației și noile științe moderne: medicina, antropologia, sociologia, psihologia și psihoterapia. Devine absolut necesară constituirea de organizații teologico-științifice prin care Biserica să primească o perspectivă corectă asupra lumii contemporane și să-și selecteze cele mai bune mijloace care să-i sporească eficiența activității sale pe plan social, educațional etc.
De pe o poziție eminamente creștină, misiologii, consideră că „provocările și limitele pe care le are de înfruntat și depășit misiunea ortodoxă astăzi sunt de dublă factură: pe de o parte, cele de natură „externă", iar pe de altă parte, cele de natură „internă" Bisericii. (Am utilizat ghilimelele fiindcă de multe ori acești factori negativi se prezintă sub forma unor combinații complexe, împărțirea pe care o vom folosi mai jos fiind necesară doar pentru o mai bună înțelegere a lor).
Dintre factorii „externi” ar trebui amintiți:
ateismul și indiferentismul de masă, 2. secularizarea, 3. sincretismul religios și relativismul teologic, 4. prozelitismul, 5. lipsa dialogului cu oamenii de cultură și de știință, 6. individualismul și hedonismul contemporan.
În ceea ce privește factorii „interni”, nu pot fi trecuți cu vederea:
1 .conservatorismul și imobilismul tradiționalismului, 2. incapacitatea diferențierii
între diversitatea naturii parohiilor, 3. clericalismul excesiv și pasivismul laicilor, 4. naționalismul, 5. triumfalismul ierarhic și clerical, 6. supersiția și obscurantismul liturgico- teologic, 7. decăderea învățământului teologic ortodox, în general, și a celui misionar, în special, 8. fragmentarea și rivalitatea canonică, 9. inconsecvența comportamentului creștinilor față de credința mărturisită.”
Din perspectiva pastorală, Teologia Ortodoxă este „viețuire spre vindecare” și „știință terapeutică”, iar Preoția este știința vindecării sufletelor bolnave de înstrăinare și neîncredere, de lipsa de experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața zilnică. Liturghia și cateheza constituie în același timp izvoare pentru teologie și criteriu de recunoaștere și de proclamare a ortodoxiei unei teologii. Unitatea Bisericii este dată de păstrarea succesiunii apostolice, de Botez și de Sfânta Euharistie, de unitatea credinței și a adevărului propovăduit. Tăria comunității ortodoxe, deși nu excelează în acțiuni sociale, constă în simțul sacrului și în sfiala în fața sfințeniei. Prin comunicarea internă și unirea cu Hristos, Sfânta Euharistie introduce în natura celor ce se împărtășesc și germenele unei vieți noi în Hristos și-i face părtași și moștenitori vieții veșnice. După Sfântul Grigore de Nyssa, Trupul lui Hristos, pe care îl primim în Euharistie este un antidot puternic împotriva forței distrugătoare a morții introduse prin păcat în natura noastră și, ca urmare, „trupurile noastre care primesc Euharistia, nu mai sunt deja stricăcioase, ci au nădejdea Învierii în viața veșnică”, iar după Sfântul Chiril de Ierusalim și Sfântul Ioan Damaschin, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne facem părtași Trupului și Sângelui Lui, părtași Trupului și dumnezeirii Lui. După Sfântul Vasile cel Mare și Ambrozie, împărtășindu-ne, noi ne facem și părtași vieții veșnice și de harismelor primite de la Dumnezeu. Fără înțelegerea stării de comunicare a Trupului și Sângelui lui Hristos, nimic din toate acestea nu se petrece și nici nu poate fi.
Refuzând să acceptăm pe Hristos ca Omul Cel Veșnic și, încă și mai important, drept Adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al nostru – indiferent ce formă ia acest refuz și indiferent sub ce pretext – pierdem lumina vieții veșnice. Iisus Hristos afirmă: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17,24).
Evident, ne dăm seama că mijloacele de catehizare actuală pe care le vom prezenta mai jos nu reprezintă o noutate în slujirea pastoral-misionară (sunt aspecte foarte cunoscute), dar pledăm pentru intensificarea și generalizarea lor, adaptate, desigur, la situațiile specifice, locale. Se înțelege că aceste mijloace nu sunt singurele care pot contribui la luminarea credinței, dar experiența ne-a arătat că cele pe care le vom prezenta s-au dovedit foarte eficiente.
Experiența pastorală, fie cât de modestă, constată că este nevoie acută de catehizare, pentru toate vârstele de credincioși, mai ales cu privire la cunoașterea și aprofundarea învățăturii ortodoxe. Avem în vedere, desigur, luminarea credinței în punctele ei principale, deodată cu explicarea simbolurilor cultului divin, public și particular, pentru o participare mai activă la săvârșirea lui. Tradiția Bisericii este sfântă iar cultul ei are o deosebită frumusețe dar, fără cateheză nu se poate modela gândirea umană pentru a dobândi o conștiință evanghelică. În cele ce urmează, vom prezenta câteva mijloace practice, la îndemâna oricărui preot, fie de la oraș, fie din mediul rural, cu mențiunea că prezentarea noastră se bazează și pe ceea ce noi înșine am experimentat.
Amintim mai întâi faptul că, din diverse motive, mulți creștini acordă, în general, puțin timp preocupărilor religioase. Din păcate, forța omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existența unei pleiade de „psihologi” care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalități sau prin explicarea „vieților anterioare”. Credința apare mai degrabă „ca un stadiu infantil al conștiinței umane, făcându-se eforturi de a fi înlocuită prin tehnică, psihanaliză și solidaritate socială. Separarea supranaturalului de natural în teologia apuseană a transformat teologia însăși într-o speculație abstractă despre Dumnezeu, încetând să mai fie gândire vie întru Dumnezeu.” Mai mult, articole „de specialitate” decretează un coeficient de inteligență scăzut în dreptul celor credincioși, ca și cum credința este ceva de care trebuie să te rușinezi, sau să te simți vinovat. Alte studii, dimpotrivă, demonstrează superioritatea și echilibrul mental al celor ce cred.
Cei mai mulți se limitează la frecventarea Bisericii (în această categorie intrând așa-numiții „creștini de duminică”), frecventare mai mult sau mai puțin consecventă. Ocupațiile de tot felul ale creștinilor, grija zilei de mâine, pe de o parte, iar pe de alta insuficienta atenție față de aspectele duhovnicești tratate superficial și raportarea la Biserică într-un mod superstițios, ne determină să constatăm cu tristețe că mulți dintre ei nu au o credință luminată. Chiar după evenimentele din decembrie 1989, când nimănui nu i s-au mai impus restricții pe motive religioase, când librăriile au fost din ce în ce mai pline de cărți de spiritualitate, nu putem afirma că s-a progresat simțitor în aprofundarea credinței ortodoxe. Există, desigur, excepții. În fiecare parohie, știm, sunt creștini îmbunătățiți sub acest aspect, dar numărul lor credem că este relativ mic. Sunt puțini cei care au citit integral Sfânta Scriptură, spre exemplu, iar marea majoritate nu cunoaște, măcar în linii mari, înțelesurile Sfintei Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte Taine și ierurgii. În aceste condiții nu este de mirare că superstițiile de tot felul proliferează în voie, iar fenomenele „paranormale”, apărute în ultima vreme la noi (radiestezia, bioenergia, cristaloterapia, practicile yoga etc.) câștigă tot mai mulți aderenți.
În același timp, trebuie să luăm seama bine la faptul că mulți dintre creștini sunt victimele superstițiilor, ale sectelor mai vechi și mai noi, ale fenomenelor paranormale de care aminteam, datorită ignoranței în materie de credință, ignoranță explicabilă, pe de o parte, prin lipsa personală de preocupări spirituale, pe de alta, prin lipsa unei catehizări sistematice din partea slujitorilor Bisericii. Sunt mulți creștini care doresc să afle mai mult decât li se oferă în predica duminicală, de multe ori și aceasta lipsită de consistență și puterea convingerii. Aceiași creștini, preocupați în problemele de credință, citesc acasă cărți duhovnicești, dar atunci când nu înțeleg ceva nu găsesc întotdeauna solicitudinea cuvenită din partea preotului, pentru a li se explica cele neînțelese. Și după câteva astfel de „eșecuri”, coroborate și cu alte nemulțumiri, justificate sau nu, credinciosul va apela, în mod inevitabil, la „ajutor” eterodox sau va adera la forme greșite de manifestare a spiritualității.
Atât Mântuitorul cât și Apostolii constată că sectarismul este ceva de neînlăturat dar totuși explicabil: „Aud că atunci când vă adunați în biserică, între voi sunt dezbinări. Și în parte o și cred; căci trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați”(1 Corinteni 11,18-19), ba mai mult: eresurile sunt necesare pentru învederarea celor tari în credință, astfel luând ființă multe din cărțile Scripturii sau Tradiției, scrise nu din dorința de a face teologie sistematizată, ci pentru a furniza o relatare scrisă a vieții Mântuitorului și, mai ales, pentru a răspunde întrebărilor legate de credință. „Cel care transmite, propovăduiește fundamentele credinței trebuie să facă un șpagat de o mare complexitate între fidelitatea față de tradiție, interpretată însă dinamic, și o contemporaneitate în bună parte amnezică, incultă teologic, dar în același timp însetată de spiritualitate și de adevăr. Deci, este o dublă provocare: de a-și asuma rădăcinile și în același timp de a vorbi unui om care de multe ori este fără conștiința originilor sale culturale și spirituale.”
Pentru a preîntâmpina aceste fenomene, este necesară o reconsiderare a preocupărilor slujirii învățătorești, fără a fi neglijate, desigur, celelalte două dimensiuni ale preoției, sfințitoare și pastorală .Funcția de propovăduire a cuvântului de către preotul- duhovnic este de a-și conduce ucenicii spre Cuvânt. Astfel, el ar putea să fie mai bine descris ca „lider” spre Cuvânt decât al Cuvântului. Cuvintele Scripturii sau ale învățăturii de credință în cadrul acestei comuniuni, adică a comunicării vii, devin inteligibile și nu obiectivizate propriu-zis ca principii religioase și informaționale pentru credincioși de toate vârstele. Desigur este foarte importantă dublarea cuvântului evanghelic cu exemplul trăirii prin și în faptele credinței. Cateheza în Biserică nu funcționează ca o știință pur și simplu. Cu siguranță e nevoie și de date științifice, de cultură și de pedagogia laică ca să le corelăm cu adevarurile de credință, fiind atenți să nu exagerăm în acest sens. Însă cateheza patristică eclesială nu e de la început o știință, ci e o stare de viață. E chemarea și intrarea în marea Taină a lui Hristos, care e Biserica și Împărăția lui Dumnezeu și prin care intrăm în comuniune cu Dumnezeu.
Situația existentă se analizează cu obiectivitate și responsabilitate. Se semnalează cauzele degradării duhovnicești a vieții fără ezitări și eschivări. De multe ori cauzele se caută și în interiorul spațiului religios și nu se impută responsabilitățile în altă parte. Conducerea eclezială își asumă responsabilitățile ei proprii și propune responsabil moduri de ieșire din criză. Ignorarea problemelor se consideră un mare rău precum și trecerea sub tăcere a cauzelor unor situații de imoralitate. Dar, „terapia catehetică” începe de la socializarea oficială a situației. Este firesc ca, în calitate de creștini, să explorăm împreună aceasta din perspectiva accentului evanghelic pe relația noastră personală cu Dumnezeu. Atunci când Duhul Sfânt, sălășluindu-Se în noi, ne face să trăim iubirea poruncită nouă de Hristos, atunci cunoaștem faptul că aceasta este singura stare normală, că în această stare sesizăm universalitatea divină a lui Hristos și a poruncilor Sale. Acesta este Adevărul care nu lasă loc de îndoială în inimă sau minte. E mântuirea despre care ne învață Biserica (vorbesc acum nu de conținutul etic, ci de cel ontologic al Evangheliei). Această iubire este în esență un Act Divin a cărui putere nu se diminuează niciodată, ci continuă veșnic în plinătatea sa. Putem spune astăzi că umanitatea luată ca întreg, nu a fost educată în creștinism și tocmai de aceea continuă să se târască, ducând o existență aproape atavică. . Dar, este știut că puterea de contaminare și răspândire a răului este mai facilă și de aceea și mai mare decât a binelui. Pe cât de ușor se întinde răul, pe atât de greu se răspândește și se propagă virtutea.Aici trebuie prin misiune să lucreze Biserica,astfel încât omul sa-și asume nu doar frumusețea Evangheliei ci și exigențele ei.
Datele comunicării se împlinesc într-un mod specific în cadrul misiunii preoțești. Aceasta are în centru Persoana Mântuitorului Hristos, Cuvântul care trebuie vestit lumii pentru ca toată lumea Să-l cunoască. Educația, în general, este posibilă în toate perioadele vieții omenești ; observația se aplică și educației religioase făcute prin cuvânt. Omul poate fi supus mereu modelării prin educație, poate fi condus spre cele bune. Sufletul poate fi întărit ca o cetate. Simțurile sunt porțile acestei cetăți, sau întăriturile ei. Iar prin ele poate intra binele ori răul în viața sufletească. În formarea duhovnicească, pe lângă cele două elemente prezentate până aici – modelul și formatorul, prezența centrală rămâne persoana umană care are în față urcușul duhovnicesc. Omul este o structură foarte complexă, foarte diferită de la individ la individ. Fiecare om are caracteristicile sale, personalitatea sa, temperamentul său, este extrovertit sau introvertit și comunică mai bine sau mai greu, prin cuvinte, gânduri sau gesturi. De aceea în demersul (re)formator al unui adult, pentru a-l putea ajuta, preotul trebuie să-l înțeleagă mai întâi, să aibă o mare capacitate de empatie, un simț comunicațional. Învățătura Mântuitorului, pe lângă doctrina dogmatică, înfățișează și noțiuni fundamentale de spiritualitate și morală creștină, la care cei maturi sunt ori indiferenți, ori refractari, iar argumentele lor sunt adesea puerile, venind dintr-o alterare perfidă a eticului.
Se impune, prin cateheză gradată, cu mult tact pastoral, o înnoire morală și o restaurare spirituală a creștinului, cuprinse în legea supremă a iubirii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și proorocii” (Matei 22, 37-40).
„Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă,mortală când e rău întrebuințată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtășire. Omul găsește puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtășindu-se din gândurile dumnezeiești, experiențe trăite de alții înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, îngemănat cu cateheza, cuvântul începe să-și regăsească puterea sa adevărată, fiindcă doar astfel cuvântul este comunicare reciprocă între Dumnezeu și om. Așadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informație al acestuia la cel de comuniune, de trăire. Biserica singură este în stare să facă această misiune cu fond educativ, căci în ea trăiește Hristos și ea e depozitara darurilor Lui, ea izbăvește de păcate și curăță sufletul prin harul Duhului.
Este deosebit de importantă schimbarea de paradigmă pe care Cuvântul lui Dumnezeu o produce în istoria omenirii, pentru că „de la pogorârea Sa, de când Duhul se află în această lume, îl cunoaștem pe Dumnezeu în mod liturgic” nu îl cunoaștem în nici un alt chip. De aceea, pronia divină a rânduit repetatele „aplecări” ale lui Dumnezeu spre lume, semne ale iubirii pe care Creatorul o poartă oamenilor, care „actualizează opera mântuirii oamenilor în Biserica Sa cea sfântă. În mod perpetuu și real, mântuirea noastră personală se înfăptuiește prin sălășluirea lui Hristos în noi și prin lucrarea noastră din puterea Lui.”
Preoția însăși, prin sacralitatea, prin jertfa și prin complexitatea ei, este o misiune, iar preotul ca sacerdot al Sfintelor Taine, ca doctor și pedagog, părinte și frate, ca prieten și sfetnic, făuritor de caractere creștine pentru lume, este misionar. De aceea, sfințenia vieții este absolut indispensabilă Preotului în calitatea sa de păstor, conducător și învățător al turmei sale duhovnicești. El învață însă pe credincioși nu numai prin predică și prin cateheză, ținute în cadrul serviciilor divine și nu numai prin îndemnul, sfatul și povața pe care le dă, ci mai ales prin exemplul personal credibil al vieții sale. Doar în felul acesta împlinește porunca lui Hristos care zice „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5,16). Viața clericilor este Evanghelia laicilor. „Nimeni nu va putea învăța smerenia, stând în frunte, dacă n-a știut să îndepărteze de la sine mândria atunci când a fost într-o stare mai de jos. Nu știe să fugă de laudă acela care era obișnuit ca atunci când îi lipsea să ofteze după ea. Nu poate învinge zgârcenia acela care fiind chemat să ajute pe mulți, observă că nu-i ajung veniturile pentru nevoile proprii. Fiecare, deci, să se regăsească în viața de mai înainte așa cum a fost, ca nu cumva din dorința de a conduce să fie înșelat și amăgit de închipuire”.
Dacă fundamentarea misiunii clericale rezidă în cuvintele prin care Hristos îi trimite pe Apostoli la propovăduire: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28,19-20), putem spune că fundamentul misiunii laicatului îl constituie tot cuvântul Mântuitorului, care îi spune celui vindecat: „întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și a plecat vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.” (Luca 8,39.). Prin urmare, vestitor al Evangheliei nu trebuie să fie doar preotul, ci și toți creștinii. Felul în care ei își trăiesc credința în mijlocul lumii, se va putea constitui în modele de viețuire pentru toți ceilalți oameni. Dacă aceștia, pe lângă evlavie și râvnă au și o credință luminată de cunoașterea Sfintei Scripturi prin care dobândesc o conștiință evanghelică, cu atât mai mult vor putea deveni acel „aluat bun care dospește toată frământătura” (1 Corinteni 5,6.). Așadar, chemarea laicatului creștin la misiune, o întărește Hristos atunci când zice: „Oricine va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și eu pentru el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri.” (Matei 10,32.).
Pentru eficientizarea misiunii, preotul va trebui să urce el însuși pe treptele scării duhovnicești; trebuie să fie cult și informat, prezent în societate pentru a se putea adapta și pentru a o putea înțelege din interior în vederea transformării omului. Misionarul creștin (preot sau laic), trebuie să fie în stare să ofere răspunsuri exacte, actuale și pertinente la întrebările și căutările oamenilor. Nu trebuie uitat între aceste sensuri ale vocației misionare faptul că verbul „a salva”- folosit adeseori în Noul Testament, înseamnă nu numai „a elibera” sau „a scăpa dintr-o primejdie”, ci și „a vindeca”, iar cuvântul mântuire desemnează nu numai eliberarea, ci și vindecarea. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre vindecarea naturii umane realizată de Fiul lui Dumnezeu zicând: „Sănătatea sufletului este bună mireasmă a voii dumnezeiești, precum căderea din voia cea bună (a Celui bun) este boala sufletului, care sfârșește prin moarte. Fiindcă deci am slăbit (ne-am îmbolnăvit) prin părăsirea viețuirii celei bune din rai, când ne-am umplut de veninul neascultării, și de aceea firea noastră a fost luată în stăpânire de boala aceasta rea și pricinuitoare de moarte, a venit Doctorul cel adevărat, tămăduind după legea doftoricească răul prin cele contrare lui. Și pe cei luați în stăpănire de boală, din pricină că s-au despărțit de voia dumnezeiască, îi eliberează iarăși de boală prin unirea cu voia dumnezeiască.” Demnitatea, vrednicia și însemnătatea misiunii preoțești reiese din însăși originea și instituirea ei, din esența și din scopul ei. De origine divină prin instituirea ei, de esență supranaturală prin Harul divin care stă la temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoția nu constituie o simplă funcție, o carieră ca toate celelalte ocupații sau îndeletniciri lumești puse în serviciul societății omenești, ci o misiune, un apostolat, o slujire; slujirea lui Dumnezeu spre slujirea oamenilor ca „o finalitate divină”.
Deși prezentă în societate și activă misionar,critica nedreaptă și manipulatoare a unor elemente vădit anticreștine aduce Bisericii nemeritate umbre. Aceasta se petrece, după cum preciza și Cardinalul Christoph von Schönborn, pentru că „o primă neînțelegere profundă percepe Biserica doar în grupul funcționarilor clericali și în dimensiunea ei de instituție.”
Biserica din timpurile noastre nu pretinde mai puțin zel din partea creștinilor, ci, dimpotrivă, ea solicită ca ei să desfășoare împreună cu clerul, un apostolat misionar tot mai intens și mai vast, tocmai pentru că s-au ridicat și probleme noi ce așteaptă răspunsuri pe măsură. Mai mult ca oricând Hristos le cere creștinilor să fie „lumina lumii și sarea pământului” (Matei 5,13-14), iar Biserica să devină astfel comunitatea ce unește lumea cu Dumnezeu. Acesta este în esență sensul educației misionare a laicatului.
CONCLUZII
Concluziile care se desprind din cele prezentate în această lucrare, ne ajută să înțelegem cum au evoluat de-a lungul timpului relațiile dintre puterea lumească (politică) și cea eclesială, continuând cu crizele și tensiunile la care a fost supusă omenirea în secolul al XX-lea, până în zilele noastre, când ne aflăm în pragul unei noi ordini morale, politice, economice, sociale și religioase: Uniunea Europeană.
În desfășurarea istorică a creștinismului european, un factor de schimbare de optică a fost, în mod sigur, Revoluția Franceză din anul 1789, punct nodal al omenirii în care s-a centrat toată expresia culturală revoluționară umanistă, iluministă și renascentistă, constituindu-se într-o nouă ideologie, o nouă mentalitate așezată în afara religiei creștine, moment care a marcat atât de profund cursul istoric creștin european. Evenimentul paradigmatic care din 1789 marchează separarea dintre stat și religie, dintre om și credință, perceput și asimilat ca un nou mod de viață, marchează începutul unei noi etape în evoluția Europei, cu puternice consecințe pe toate planurile societății: social, moral, cultural, religios, economic. În plin secol al luminilor raționalismului, concepțiile umaniste ale oamenilor de cultură întăresc – ca o premisă favorabilă unității europene – comunitatea de civilizație prin unitatea de spirit. Prin noile valori promovate și asimilate la nivel paneuropean, se constituie expresia veritabilei puteri a Europei, care vor avea ample rezonanțe în întreaga lume civilizată.
Societatea a fost mereu într-o permanentă transformare sub toate aspectele. Căutând o depășire a unor dezechilibre majore, de-a lungul veacurilor, Europa a fost leagănul marilor civilizații greacă și romană, care, unite și fără a-și cuantifica europenismul, au deschis căi de lumină spre orizontul valorilor spirituale și etico-morale. Prin acest sistem de valori a fost dinamizat timp de veacuri universul complex al circulației ideilor. Apoi, începând cu definirea conceptuală, cu determinarea direcțiilor operaționale spirituale ale clasicismului, s-a realizat modelarea curentelor umanismului, în deplină sincronie cu instituirea funcțională a relațiilor comerciale și sedimentarea legislativă a cadrului politic. Într-un cuvânt, a fost constituit întregul context civilizațional în cadrul căruia a apărut și s-au consolidat ideile valoroase ale identității europene comune. Astfel, a devenit posibilă evidențierea procesului de căutare a unor soluții politice viabile pentru starea de instabilitate la nivel continental. Acum devine și mai evident că, dacă Biserica rămâne aceeași peste veacuri, forma de manifestare a puterii lumești se metamorfozează continuu. Importanța redefinirii principiilor misiunii creștine se poate observa mult mai ușor atunci când înțelegem mai profund contextul în care au loc noile relații dintre Biserică și stat.Se impune o„ restartare” a activității misionare, prin însoțirea Ortodoxiei cu ortopraxia. În acest context, întrebarea care ar trebui să îl preocupe întotdeauna pe misionarul creștin ar fi: cum pot face misiune în contextul dat, conștient fiind că indiferent de împrejurări trebuie să mărturisesc pe Hristos și învățătura sa? Intenția Bisericii nu este aceea de a modifica contextele ci grija ei este modul în care își poate adapta mesajul astfel încât el să poată fi perceput corect și eficient. Biserica nu face politică și nu impune direcții politice; ea caută să-și împlinească scopul în lume – acela de a-l face cunoscut pe Hristos – fără a se raporta la direcțiile politice pe care le au oamenii. Biserica și Creștinismul în general, promovează constant libertatea persoanei, moralitatea, buna înțelegere între oameni, comunități și popoare, dar, în același timp, are grijă să-și păstreze identitatea de credință în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Pentru Biserică, baza tuturor valorilor sale este Hristos, iar constituția creștinilor este Evanghelia. Dacă Îl excludem, nu mai putem vorbi nici despre Biserică și nici măcar despre Creștinism. Nimic nu este mai confuz decât o misiune care se pretinde creștină, dar nu transmite credința adevărată în Hristos și nu vizează desăvârșirea și mântuirea omului ca membru al Bisericii Sale.
Între timp, aserțiunea că politica e un domeniu cu totul izolat de cel al credinței religioase a dat un faliment evident. Dimpotrivă, se verifică cu exemplul indiscutabil al unor state care au pus în prezent, la baza lor credința religioasă, că puterile creatoare ale națiunii și sănătatea ei morală nu găsesc un mediu mai prielnic decât cel al credinței. Dacă Occidentul a preferat primatul istoriei asupra teologiei, trebuie să se evite cealaltă tendință extremă (existența teologiei fără istorie, adică lipsită de Tradiție) pentru a nu avea o viziune unilaterală. Ortodoxia încearcă să răspundă în mod adecvat, conform statutului său, la toate problemele și frământările lumii, dar răspunsurile date pot depăși, printr-o conștiință profetică, o abordare strict istorică încadrată într-un sistem socio-politic oarecare. Problema crucială pentru noua misiune în Europa este aceea a inculturației credinței creștine în lumea modernă și post-modernă, căci misiunea nu trebuie să ajungă doar la indivizii izolați sau comunități, ci și la nivelul culturilor. Încreștinarea unei culturi înseamnă de fapt inculturația Evangheliei iar procesul acesteia nu se produce în „vacuum”. Europa are profunde și solide rădăcini creștine, în sensul că, credința creștină face parte în mod decisiv din fundamentul permanent și radical al acesteia, pentru că a introdus în civilizația europeană anumite principii esențiale pentru conviețuirea umană, ca acela despre un Dumnezeu transcendent și liber care are grijă de oameni, iar prin întruparea Fiului său a intrat în viața oamenilor și a dat istoriei un sens nou și anume, pe acela al demnității și al solidarității dintre oameni, chemați să formeze o unică mare familie. Este adevărat că aceste valori au fost adesea smulse din rădăcina lor religioasă creștină și profund secularizate. Astfel, azi este dificil să fie repătrunse de ethosul creștin. În special principiul creștin al libertății umane și al conștiinței sale proprii în fața forțelor naturii și a puterii statului, în lumea modernă s-a transformat în autonomie absolută față de Dumnezeu și de legea morală, până la a deveni libertinaj radical sau a erija subiectul (individual sau colectiv) în arbitru absolut în plan religios și moral.Or,cuvântul Evangheliei nu este negociabil.
În noul context social politic creat de Uniunea Europeană, se impune ca Biserica să-și adapteze strategiile misionare. Biserica nu se implică în aspectele politice ale noii structuri a Europei, însă este chemată să-și exprime punctul de vedere pentru crearea unui climat social de moralitate, toleranță și echilibru. Așa după cum Statul nu este interesat de dogmele Bisericii, la fel nici Biserica nu se implică în susținerea ideologiilor politice. Biserica observă, dar nu promovează nici o ideologie politică ci își promovează propriile valori sociale și morale. Ea trebuie să se asigure că mesajul pe care îl transmite societății este receptat și înțeles de aceasta, că este formulat cu înțelepciune și prezentat cu mai multă persuasiune.
Biserica, conform principiilor sale dogmatice și eclesiale, nu a făcut și nu face concurență și nici opoziție structurilor politice. Însă prin activitatea sa misionară este alături permanent de inițiativele statului, atunci când este vorba de apărarea valorilor fundamentale ale persoanei umane. Istoria a dovedit că orice formă de guvernare este supusă erorilor în măsura în care se depărtează de Dumnezeu, iar pe de altă parte înțelegem că Biserica nu poate asigura în mod continuu și constant atașamentul factorului politic față de principiile religioase, oricât de bine ar anticipa beneficiile pe care respectarea legii lui Dumnezeu oglindită în legile statului, le-ar avea asupra societății întregi.
Toate acestea se regăsesc în constituțiile moderne ale statelor europene, funcție și de arealul geografic, dar și de aderența la anumite principii. Atenția, sau mai bine spus, apropierea sau distanțarea statului de problemele eclesiale sunt redate sintetic de sistemul legislativ, de preocuparea pentru componenta educativă și opera misionară. De aici apare și poziționarea în cele trei mari modele de relaționare: de colaborare (referențiale fiind România și Grecia), de relativă neutralitate în cazul statelor care deși acordă o preeminență Catolicismului (Belgia), sau luteranismului (Germania) se consideră echidistante. Tocmai pentru faptul că în Uniunea Europeană există numeroase și diferite modele Biserică-stat, aceasta nu încearcă să impună un model unic din acest punct de vedere, respectând politica fiecărui stat membru în materie de culte.
În cazul istoriei noastre naționale, o concluzie se poate contura cu putere: singura instituție care a rămas neschimbată de lungul celor două milenii de existență este Biserica, una, sfântă, sobornicească și apostolească, Biserica Ortodoxă. În urma acestor considerente istorice învățăm cum să adaptăm misiunea Bisericii la noile transformări socio-politice, economice și religioase. Este datoria noastră de a realiza faptul că angajamentul misionar creștin este acela de a transforma omul, pentru reconstrucția spirituală a Uniunii Europene din care facem parte și pentru lumea și mediul în care locuim. La scara Uniunii Europene, Creștinismul are toate atuurile – istorice, eclesiale, cultico-liturgice și misionare – pentru a putea formula, de pe temeiuri dogmatico-patristice, o nouă viziune despre lume.
Din această analiză a relației dintre stat și Biserică reținem că Biserica, în calitatea ei de instituție divino-umană, a rămas și rămâne neschimbată peste veacuri, mai ales în ceea ce privește căile și modalitățile de interelaționare cu acesta. Apare acum, pe fondul promovării învățăturii de credință, necesitatea adaptării misiunii creștine într-o lume cosmopolită și eclectică care încearcă crearea unei unități între concepte, culturi și credințe până nu de mult contrarii. Rolul misionar al Bisericii este acela de a schimba omul întru Hristos și prin Hristos, nicidecum schimbarea statului. Din punct de vedere ortodox schimbarea se produce dinlăuntru spre exterior, de la om spre societate. Putem schimba societatea doar în măsura în care schimbăm omul, începând cu inima sa. Altfel spus, viața în Hristos este cea care schimbă pe om și prin oameni, lumea. De aceea, misiunea Bisericii sub toate aspectele, evanghelic, liturgic, social, educativ, cultural, izvorăște din însăși ființa sa și nu se reduce nicidecum la acțiuni de imagine.
Problematica libertății cultelor în Uniunea Europeană poate fi constatată de la nivelul Convenției Europene pentru Drepturile Omului, până la nivelul relațiilor Biserică-instituții europene. Însă, este demn de remarcat că, în perioada și contextul politic actual devine mai mult decât evident că factorii de decizie ai Uniunii Europene, dacă doresc să asigure continuitatea visului de prosperitate și pace al „părinților fondatori”, trebuie să aibă în observație un aspect esențial: anume că lumea se îndreaptă tot mai mult spre forme noi de ateism și o idolatrie în care doar formele idolilor s-au schimbat. Riscurile majore apar din reverberațiile istoriei: pierderea comunității fiind în esență o pierdere a comuniunii. Pentru Biserică, statul reprezintă un instrument secular al organizării vieții social-economice, acoperind realități multiple, adeseori cu valențe profund misionare.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, a ținut să sublinieze că Protocolul de cooperare, încheiat la 2 octombrie 2007, între Guvernul României și Patriarhia Română în domeniul incluziunii sociale, reprezintă o urmare firească și practică a noii Legi a Cultelor care recunoaște contribuția Bisericii și a celorlalte culte religioase la viața societății românești, cultele fiind apreciate ca factori ai păcii sociale și parteneri sociali ai statului Român. El reprezintă preocuparea comună și responsabilitate comună a Guvernului României și a Bisericii Ortodoxe Române de-a ajuta pe cei defavorizați, pentru că astăzi, prezența preoților de caritate în spitale, unități militare și penitenciare, precum și mulțimea unităților de caritate ale Bisericii ne arată că vechea tradiție filantropică a Bisericii a revenit în actualitate, de când cultele religioase au primit libertatea de organizare și slujire în societatea românească. Cooperarea Bisericii cu statul în domeniul asistenței sociale înseamnă forțe unite pentru o eficiență mai mare și o semnificație spirituală mai profundă. Fondurile alocate de stat și de Uniunea Europeană, în domeniul asistenței sociale sunt și vor fi importante și benefice, dar este nevoie și de o motivație spirituală și etică profundă pentru a le folosi corect și adecvat în vederea ajutorării celor în nevoi și pentru cultivarea demnității lor umane, ca persoane create după chipul lui Dumnezeu, cu valoare unică și eternă. Misiunea să se facă pentru conștientizarea faptului că orice creștin nu se identifică cu ceea ce are în exterior (averea materială), ci cu ceea ce poartă în suflet.
În contextul actual, procesul legislativ este într-o permanentă schimbare dorindu-se adaptarea la noile provocări pe plan internațional (evidențierea paradoxului că deși sistemul legislativ își dorește protejarea libertăților și a binelui general în societate, constatăm un efect contrar: violență, criminalitate, imoralitate, terorism și conflicte militare.) Este suficient să privim evenimentele din ultimul secol ca să ne dăm seama de realitatea afirmației de mai sus: două războaie mondiale, războaie locale, tulburări sociale, migrație etc.
Sintetizând și privind retroactiv panorama europeană sub aspect religios, relevăm că trei sunt marile probleme pe care le pune diagnosticul spiritual al continentului european : materialismul care pune problema omului, ateismul ce pune problema lui Dumnezeu, căutarea de noi experiențe religioase care pune problema credinței creștine. La aceste trei probleme trebuie să răspundă pastorala misionară în Europa. Din perspectiva Bisericii, se simte nevoia găsirii unui limbaj comun de dialog cu puterea politică, indiferent de forma de guvernământ, cu ajutorul căruia să putem comunica mesajul nostru eficient. Important este ca statul să înțeleagă rolul pe care Biserica îl are în societate. Biserica este un factor de echilibru și stabilitate, rămânând fidelă misiunii sale de propovăduire a Evangheliei în lume. A rămâne cramponați în iluzia că puterea politică a rămas aceeași ca în trecut va avea urmări nefaste asupra corpului eclesial (pleromei Bisericii). De aceea și vechile clișee misionare nu mai sunt valabile, nici cele din perioada simfoniei bizantine, nici cele impuse cu forța în perioada persecuțiilor comuniste. Cu alte cuvinte, misiunea este necesar să fie autentică având ca bază viața creștină, și nu dorința de imitație sau de statistică și publicitate.
Biserica va trebui să acorde o atentă preocupare în găsirea unui limbaj prin care sa-și poată comunica mesajul în actualele condiții de existență. Din perspectivă misionară, pentru întărirea Cuvântului,aceasta trebuie să creeze o ambianță de dialog și cu științele moderne -antropologia, sociologia, medicina, psihologia,psihoterapia- științe care sunt puse în slujba omului -cetățean pentru stat și Chipul lui Dumnezeu pentru Biserică. O Teologie misionară care caută sa-și facă acesibil mesajul,dacă îl va însoți cu informații științifice și chiar juridice, corelate cu trăirea autentică a credinței misionarului,se va putea dovedi nu doar convingătoare și pertinentă cât mai ales credibilă și eficientă.
Pentru că viața Bisericii se desfășoară în cadrul Uniunii Europene, foarte importantă credem că ar fi îmbogățirea curricumului facultăților de Teologie cu un curs Master care să reunească din perspectivă misiologică Dreptul canonic, Dreptul constituțional și Dreptul Constituțional European, Teologia politică și operele Sfinților Părinți care cuprind și analizează relația Biserică-stat în istorie. Teologii, respectiv viitorii preoți, trebuie să aibă conturat clar cadrul legislativ în care vor trebui să-și desfășoare lucrarea pastorală și misionară.
Necesitatea reîntoarcerii la Sfinții Părinți, reprezintă acțiunea care formulează și relația de intercondiționare socială în care recunoaștem ecoul unei moralități absolute, de natură hristologică. Acțiunea ar fi poziționată în continuitatea firească, binecuvântată a acestora. Dar, pentru a gândi ca Părinții, trebuie să avem viața și determinarea lor, asumându-ne Teologia la modul integral, deci și ca mod de existență, iar nu ca pe o simplă practică discursivă sau ca apartenență statistică de grup. Doar în felul acesta se poate accede la reperele unei strategii profund misionare ale Bisericii Ortodoxe Române în Europa și în lume.
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
Biblice:
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008;
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită acum a doua oară sub îndrumarea și purtarea de grijă a Preafericitului Părinte † Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975;
Patristice:
CLEMENT ROMANUL, Sfântul, Epistola către Corinteni (1,3), trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, col. PSB, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
GRIGORIE CEL MARE (Dialogul), Sfântul, Cartea regulei pastorale, trad. Alexandru Moisiu, Editura Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1987.
IGNATIE TEOFORUL, Sfântul, Epistole. Către Sfântul Policarp al Smirnei (VI, 1-2), în Scrierile Părinților Apostolici, trad. note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
IUSTIN MARTIRUL ȘI FILOSOFUL, Sfântul, Apologia întâi în favoarea creștinilor, trad. și note Pr. Prof. Olimp Căciulă, în Apologeți de limbă greacă, trad., introd., note și indice de Pr. Teodor Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. Dumitru Fecioru, în col. ”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980;
II: LUCRĂRI DE SPECIALITATE
ACCATOLLI, Luigi, Karol Wojtyla, Omul sfârșitului de mileniu, trad. Laszlo Alexandru, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1999.
ANANIA, ÎPS. †Bartolomeu Valeriu, Apa cea vie a Ortodoxiei. Culegere de texte, ediția a II-a, îngrijită de Nicoleta Pălimaru și Maria Elena Gangiu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005.
BACONSKY, Teodor, Puterea schismei. Un portret al creștinismului european, Editura Anastasia, București, 2001.
BĂLAN-MIHAILOVICI, Aurelia, Istoria culturii și civilizației creștine, Editura Oscar Print, București, 2001.
BALCA, Nicolae, Criza spirituală modernă și cauzele ei, 1934, retipărită la Tiparul Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou”, Suceava, 2005.
BEHR, John, Formarea teologiei creștine, vol. I: Drumul spre Niceea, trad. Mihail G. Neamțu, Editura Sof…a, București, 2004.
BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.
BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în vol. Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001.
BERDIAEV, Nikolai, Despre sclavia și libertatea omului, trad. Maria Ivănescu, Editura Antaios, București, 2000.
BERDIAEV, Nikolai, Un nou Ev Mediu .(Cu un studiu introductiv de Sandu Frunză), trad. Prof. Maria Vartic, Editura Omniscop, Craiova, 1995.
BERDIAEV, Nikolai, Sensul creației. Încercare de îndreptățire a omului, trad. Anca Oroveanu, Editura Humanitas, București, 1992.
BERDIAEV, Nikolai, Filosofia lui Dostoievski, trad. Radu Părpăuță, Editura Institutul European, Iași, 1992.
BEVANS, Stephen B., Roger P. SCHROEDER, Constants in Context. A Theology of Mission for Today, in American Society of Missiology Series, No.30, Orbis Books, Maryknoll, New York, 2004.
BOBRINSKOY, Pr. Prof.Dr. Boris, Taina Bisericii, trad.Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002.
BOCA, Ierom. Arsenie, Cărarea împărăției, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului și Hunedoarei, Ediție îngrijită de pr. Prof. Simion Todoran și Monahia Zamfira Constantinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe a Aradului, 1995.
BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Participarea la Liturghie, Editura România creștină, București, 1999.
BRIA, Pr. Prof. dr. Ion, Spațiul nemuririi sau eternizarea umanului în Dumnezeu în viziunea teologică și spirituală a Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iași, 1994.
BROWN, Colin, Filosofia și credința creștină, trad. Daniel Tomuleț, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2000.
BRUCE, Steve, Religion and Modernization, Oxford University Press, Oxford, 1992.
CAMPICHE, Roland J., Croire en Suisse(s), L’Age d’Homme, Lausane, Suisse, 1992.
COMAN, Pr. Dr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura Bizantină, București, 1995.
CONSTANTIN, Marin, Ethos, elenistic, cunoaștere și libertate, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
CRAINIC, Nichifor, Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iași, 1996.
DERRIDA, Jacques, Credință și cunoaștere, trad. Emilian Cioc, Editura Paralela 45, București, 2003.
DRĂGAN, Ioan, Comunicarea. Paradigme și teorii, vol.I, Editura RAO, București, 2007.
DUȚU, Alexandru, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura ALL Educațional, București, 1999.
ELIADE, Mircea, Meșterul Manole, Editura Junimea, Iași, 1992.
ESLIN, Jean Claude, Dumnezeu și puterea.Teologie și politică în Occident, trad. Petrache Liliana și Floare Irina, Editura Anastasia, București, 2001.
EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieții spirituale, cuvânt înainte și trad. Pr. Prof. Ion Buga, Editura Asociației filantropice medicale creștine „Christiana”, București, 1993.
FELEA, Ilarion V., Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1994.
GARCIA, Laura L., Religious Values and Politics: A Conservative Perspective, in Francis A. EIGO (O.S.A. Editor), At the Threshold of the Third Millennium, vol. II, The Villanova University Press, Pennsylvania, 1998.
GEORGE, Timothy, Teologia reformatorilor, trad. Corneliu Simuț, Editura Institutului Biblic”Emanuel”, Oradea, 1998.
GILLET, Olivier, Religion et nationalisme. L’ idéologie de l’Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime comuniste, Éditions de l’Université de Bruxelles, 1997.
GRIGORAȘ, Pr. Costachi, „…Mergând învățați toate neamurile…”. Bazele hristologice și patristice ale cateheticii și omileticii, Editura Trinitas, Iași, 2000.
HIMCINSCHI, Pr. Lect. univ. Dr. Mihai, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
JONCHERAY, Jean et Jean-Pierre LECONTE, ”L’usage du concept de sécularisation par un groupe des évêques”, in Les évêques de l’Europe et la nouvelle évangélisation, Les Éditions du Cerf, Paris, 1991.
LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Editura Sof…a, București, 2001.
LEMENI, Dr. Adrian, Dr. Florin FRUNZĂ și Ștefan IONIȚĂ, Viața religioasă în România, ed. a II – a, Editura Bizantină, București, 2005.
LIPOVETSKY, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, trad. Victor Vlădulescu, Editura Babel, București, 1996.
LUBAC, Henri de, Drama umanismului ateu, trad. Cornelia Dumitru, Editura Humanitas, București, 2007.
MATSOUKAS, Nikos, Introducere în gnoseologia teologică, trad. Maricel Popa, Editura Bizantină, București, 1997.
McQUAIL, Denis, Comunicarea, trad. Daniela Rusu, Editura Institutul European, Iași, 1999.
MESLIN, Michel, Știința religiilor, trad. Suzana Russo, Editura Humanitas, București, 1993.
MEYENDORFF, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
MILLER, Patrick D., Judgement and Joy, apud John E. POLKINGHORNE and Michael WELKER (Editors), The End of The World and The Ends of God. Science and Theology on Eschatology, Trinity Press International, Harrisburg, Pennsylvania, USA, 2000.
MUCCHIELLI, Alex, L’art d’influencer, Armand Colin, Paris, 2000.
NELLAS, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, stud. introd. și trad. Diac. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1994.
NEMOIANU, Virgil, Jocurile divinității. Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu, ed. a II-a, Editura Polirom, Iași, 2000.
NEWBIGIN, Lesslie, The Gospel in a Pluralist Society, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, USA, 1989.
NICOARĂ, Simona, Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2002.
PAPADOPOULOS, Prof. Dr. Stylianos G., Patrologie, vol. I, trad. Lect. Dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2006<
PAVEL, Pr. Prof. Aurel, Reflecții critice asupra misiunii creștine, vol. 1, Editura Andreiana, Sibiu, 2014.
PETRARU Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Paradigme conceptuale moderniste și post-moderniste și impactul lor asupra teologiei și misiunii Bisericii, în vol. „Modernitate, postmodernitate, religie. Constanța, 2005”, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2005.
PETRARU, Gheorghe, Misiologie ortodoxă. I. Revelația divină și misiunea Bisericii, Editura Panfilius, Iași, 2002.
PETRARU, Pr. Dr. Gheorghe, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iași, 2006.
PETRARU, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000.
PLĂMĂDEALĂ, PS †Antonie, Idei sociale oglindite în viața și activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în vol. omagial Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa, în col. Biblioteca teologică, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
POLKINGHORNE, John E. and Michael WELKER (Editors), The End of The World and The Ends of God. Science and Theology on Eschatology, Trinity Press International, Harrisburg, Pennsylvania, USA, 2000.
POPA, Pr. Gheorghe, Comuniune și innoire spirituală in contextual secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iași, 2002.
POPA, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Lege și iubire, Editura Trinitas, Iași, 2002.
POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Biserica Ortodoxă Română și integrarea europeană. Exigențe, probleme și perspective” în vol. Biserica în Misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
POPESCU, Pr. Prof. Dumitru, Hristos, Biserică, societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
POPESCU, Pr. Prof. Dumitru, Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
PREDA, Radu, Ortodoxia & ortodoxiile. Studii social-teologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 195.
PREDA, Radu, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.
PREDA, Radu, Biserica în stat. O invitație la dezbatere, Editura Scripta, București, 1999.
PREDA, Radu, Cultura dialogului. Pledoarii & exerciții, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
PREDA, Radu, Comunismul, o modernitate eșuată, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
PUIU, Pr. Dumitru Cristinel, Misiunea școlii și a Bisericii în susținerea comunicării interculturale și interreligioase, Editura Vasiliana_98, Iași, 2009.
RĂDUCĂ, Pr. Prof. Dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
ROGOBETE, Silviu, Religie și schimbare socială. Câteva reflexii asupra rolului religiei în societatea contemporană, New Europe College, București, 2002.
ROSE, Ierom Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, trad. Constantin Făgețan, Editura Sof…a, București, 2001.
SCHMITT, Carl, Teologia politică, trad. Lavinia Stan și Lucian Turcescu, Editura Universal Dalsi, București, 1996.
SCHÖNBORN, Cardinal Christoph von, Oamenii, Biserica, Țara. Creștinismul ca provocare socială, trad. Tatiana Petrache, Rodica Nețoiu, Editura Anastasia, București, 2000.
SCRIMA, André, Biserica liturgică, trad. Anca Manolescu, Editura Humanitas, București, 2005.
SUTTNER, Ernst Christoph, Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, trad. Mihai Săsăujan, Editura Ars Longa, București, 1998.
TĂTARU-CAZABAN, Miruna (coord.), Teologie și Politică. De la Sfinții Părinți la Europa Unită, Editura Anastasia, București, 2004.
TEȘU, Pr. Ioan C., Omul – taină teologică, Editura Christiana, București, 2002.
TIA, Arhim. Lect. Dr. Teofil, Elemente de pastorală misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.
TIMOTHY, George, Teologia Reformatorilor, trad. Corneliu Simuț, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998.
VATTIMO, Gianni, Après la chrétienté. Pour un christianisme non religieux, Édition Calman-Lévy, Paris, 2004.
VICOVAN, Pr. Ion, Dați-le voi să mănânce. Filantropa creștină: istorie și spiritualitate, Editura Trinitas, Iași, 2001.
YANNARAS, Christos, Abecedar al credinței, trad. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2007.
ZIZIOULAS, Ioannis, †Mitropolit de Pergam, Ființa eclesială, trad. Aurel Nae, Editura Bizantină, București, 1996.
UNIUNEA EUROPEANĂ. ISTORIC, INSTITUȚII
*** Institutul Național de Statistică, Direcția de Editare a Publicațiilor Statistice, București, 2013.
*** Resolution of the Council and the Ministers of Education meeting within the Council of 24 May 1988 on the European Dimension in Education / Recomandation 1111/1989 on the European dimension of education.
BABEȚI,Adriana, Corneliu, UNGUREANU, Europa Centrală – nevroze, dileme, utopii, Editura Polirom, Iași, 1997.
BACONSKY, Teodor, Europa creștină. Metoda Cut & Paste, în colecția „Pentru un creștinism al noii Europe”, Seria Boltzmann, vol. III, Editura Humanitas, București, 2007.
BARBERO, Alessandro, Charlemagne: Father of a Continent, trans. Allan Cameron, University of California Press, Berkeley, 2004.
BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, UE de la național la federal, Editura Tritonic, București, 2005.
BERTRAM, Christoph, Europa în balanță, trad. Ioana Ieronim și Adriana Tudor, Editura Clavis, București, 1996.
BOCȘAN, Nicolae, Valeriu LEU, Cronologia Europei Centrale (1848-1989), Editura Polirom, Iași, 2001.
BOWLE, John, The Unity of European History. A political and cultural Survey, Oxford University Press, London, Oxford, New York, 1970.
BRĂDESCU, Faust, Europa unită, trad George Anca, Editura Majadahonda, București, 2000.
BRIA, Pr. Prof. dr. Ion, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.
BULEU, Constantina Raveca, Voința de putere sub semnul ideii europene, Editura Contemporanul, București, 2013.
BUSEK, Erhard, Werner MIKULITSCH, Uniunea Europeană și drumul spre Răsărit, trad. Mihai Grigoraș, Gabriela Ghindea, Laura Cociș, Editura Institutul European, Iași, 2005.
CARP, Radu, Stat, Biserică, cetățean – în căutarea unui model european al religiilor, în Teodor BACONSKY, Ioan I. ICĂ Jr., Bogdan TĂTARU-CAZABAN, Elena ȘTEFOI, Anca MANOLESCU, Radu CARP, Pentru un creștinism al noii Europe, Colegiul „Noua Europă”, Institut de Studii Avansate, Institutul „Ludwig Boltzmann” pentru Studiul Problemelor Religioase ale Integrării Europene, Editura Humanitas, București, 2007.
CARTOU, Louis, ”Le système institutionnel de L’Union Européenne”, in L’Union Européenne, Librairie Juridique Dalloz, Paris, 1994.
CHAUNU, Pierre, Civilizația Europei clasice, trad. Drian Alexandru Dobrescu, Mircea Gheorghe, (3 vol.), vol. 1, Editura Meridiane, București, 1989.
CHURCHILL, Winston S., Collected Essays of Winston Churchill, vol. II: ”Churchill and Politics”, Library of Imperial History, London, 1976.
CIACHIR, Nicolae, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, București, 1997.
COMPAGNON, Antoine, Jacques SEEBACHER, Spiritul Europei. Date și locuri, trad. Claudiu Constantinescu, Editura Polirom, Iași, 2002.
CONNOR, Steven, Postmodernist Culture. An Introduction to Theories of the Contemporary, Blackwell Publishers Inc, Oxford, 1989.
COUDENHOVE-KALERGY, Richard, Pan-Europa, trad. Mircea Suhăreanu, Editura Pro Europa, Târgu-Mureș, 1997.
DIERKENS, Alain et Jean Philippe SCHREIBER (Ed.), Pluralisme religieux et laïcité dans l’Union européene, in collection Problèmes d’histoire des religions, Vol. 16, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2002.
DOUGLAS-SCOTT, Sionaidh, „Post-national membership”, in Constitutional Law of European Union, Longman-Pearson Education, Harlow, England, 2002.
DUVERGER, Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, trad. Paul Miclău, Editura Omegapres, București, 1991.
DUȚU, Alexandru, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All Educațional, București, 1999.
ENGELHARDT, Herman Tristram jr., Fundamentele bioeticii creștine, trad.diac. Ioan I. Ică jr, Mihail Neamțu, Cezar Login, Editura Deisis, Sibiu, 2005,
GARCIA, Laura L., Religious Values and Politics: A Conservative Perspective, in Francis A. EIGO (O.S.A. Editor), At the Threshold of the Third Millennium, vol. II, The Villanova University Press, Pennsylvania, 1998.
GONZALES, Gérard, La Convention Européenne des droits de l’homme et la liberte des religions, Édition Économica, Paris,1997.
HAAS, Ernst, International Integration in International Systems. A Behavioural Approach, Chandler, New York, 1974.
Idem, The Uniting of Europe. Political, Social and Economic Forces (1950-1957), Stanford University Press, California, 1958.
HOCKE, Gustav René, Lumea ca labirint, trad. Victor H. Adrian, Editura Meridiane, București, 1973.
IGNAT, Ion, Uniunea Europeană – De la Piața Comună la moneda unică, Editura Economică, București, 2002.
IVAN, Adrian Liviu, Sub zodia Statelor Unite ale Europei- de la ideea europeană la Comunitățile Economice Europene, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009.
Idem, Perspective teoretice ale construcției europene, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003.
LINDBERG, Leon L., Integration as a Source of Stress on the European Community Sistem, in Journal of Common Market Studies, vol. 5, Issue 4, 1967.
MERLE, Marcel, ”Religion, étique et politique en Europe: essai de problematique”, en Religions et transformations de l’Europe, sous la direction de Gilbert Vincent et Jean-Paul Willaime, Preses Universitaires de Strasbourg, 1993.
MEYENDORFF, John, Unité de l’Empire et divisions des chrétiens, Les Éditions du Cerf, Paris, 1993.
MORIN, Edgar, Gândind Europa, trad. Margareta Batcu, Editura Trei, București, 2002.
MUREȘANU, Camil, Europa Modernă: de la Renaștere la sfârșitul de mileniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
NEAGU, Cornelia, Istoria construcției europene.Note de curs, Editura Universitară, București, 2006.
NECHITA, Vasile C., Integrarea europeană, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996.
NOEL, Gilbert, Penser et construire l’Europe, Éditions Atlande, Paris, 2008.
OPREA, Ioan, Comunicare culturală și comunicare lingvistică în spațiul european, Editura Institutul European, Iași, 2008.
PALEOLOGU, Alexandru, Moștenirea creștină a Europei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003.
RATZINGER, Joseph, „Europa. Bazele ei spirituale ieri, azi mâine”, apud Camil UNGUREANU (coord.), Religia în democrație. O temă a modernității, Editura Polirom, Iași, 2011.
ROBBERS, Gerhard (Ed.), État et Églises dans l’Union Européene, in Baden Baden Nomos Verlagsgesellschaft, 1997.
ROTH, François, Inventarea Europei: de la Europa lui Jean Monnet la Uniunea Europeană, trad. Irinel Antoniu, Editura Institutul European, Iași, 2007.
ROUGEMONT, Denis de, Vingt-huit siècles d' Europe,Christian de Bartillat, Éditions Payot, Paris, 1990.
SAVU, Dana Victoria, Integrare europeană, Editura Oscar Print, București, 1996.
SCĂUNAȘ, Stelian, Uniunea Europeană. Construcție. Insituții. Drept, Editura All Beck, București, 2005.
SKOUTERIS, Konstantinos V., „Ortodoxia și Europa. O critică bazată pe istorie și moralitate”, în vol. Ortodoxia parte integrantă din spiritualitatea și cultura europeană, Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, 2004.
STAN, Lavinia, Lucian TURCESCU, Church, State, and Democracy in Expanding Europe, Published by Oxford University Press, Inc. Oxford/New York, 2011.
STAROBINSKI, Jean, 1789. Emblemele rațiunii, trad. Ion Pop, Editura Meridiane, București, 1990.
TĂTARU-CAZABAN, Miruna (coord.), Teologie și Politică. De la Sfinții Părinți la Europa Unită, Editura Anastasia, București, 2004.
TOYNBEE, Arnold J., Reputat istoric englez (1889–1975)
VESE, Prof. Univ. Dr. Vasile, Lect. Univ. Adrian L. IVAN, Istoria integrării europene, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001.
VLAICU, Patriciu, „Uniunea Europeană și viața religioasă”, în Bisericile în Uniunea Europeană, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1998.
VLAICU, Pr. Dr. Patriciu, Locul și rolul recunoscut Bisericilor în țările Uniunii Europene, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1998.
WALLERSTEIN, Immanuel, Sistemul mondial modern, trad. Dorel Abraham, Ilie Bădescu, Marcel Ghibernea, Editura Meridiane, 4 vol., vol. 2, București, 1992.
TRATATE, HOTĂRÂRI ȘI DOCUMENTE ALE UNIUNII EUROPENE:
*** Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
*** Tratatul privind Uniunea Europeană (Versiune consolidată), Titlul 1: Dispoziții comune, Art. 6, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 26.10.2012, C326/19;
***Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
***Convenția europeană a Drepturilor Omului, amendată de Protocoalele nr. 11 și 14, însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 și 13.
***Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa TCE (17-18 iun. 2004);
Déclaration relative au statut des églises et des organisations non confessionnelles (11), in Traité d'Amsterdam, Office des publications officielles des Communautés européennes, Luxembourg, 1997.
V. DREPT COMUNITAR, CANONIC, INTERNAȚIONAL, CONSTITUȚIONAL
*** Legea privind regimul general al cultelor religioase, publicat din Monitorul Oficial nr.178 din 4 august 1948, denumită în continuare Legea Cultelor.
***Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 11/ 8.01.2007;
ANTONESCU, Mădălina Virginia, Instituțiile Uniunii Europene în perioada post-Nisa. O perspectivă de drept constituțional, Editura Lumen, Iași, 2009.
APOSTU, Ioan, Nicolaie IONESCU, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galați, 2003.
CLOȘCĂ, Ionel, Ion SUCEAVĂ, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Iași,1995.
CUCERESCU, Vasile, Drept instituțional european.Note de curs, Editura Print Caro, Chișinău, 2013.
DEACONU, Ștefan (Coord.), Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Silviu Gabriel BARBU, Codex Constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, 2vol., Editura Monitorul Oficial R.A., București, 2015.
DICKERSON, Mark O., Thomas FLANAGAN, An Introduction to Governement and Politics. A Conceptual Approach, Methuen Publications, Toronto, 1986.
DURĂ, Nicolae, Le regime de la synodalite selon la legislation canonique conciliare, oecumenique, du 1" millenaire, Editura Ametist, București, 1999.
ELUL, Vincent J., Dimensions religieuses du Droit et notamment sur l'apport de saint Thomas d'Aquin, în „Religion, societe et politique", Melanges Elul, PUF, Paris, 1983.
FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a III-a, Editura Deisis, Sibiu, 2005.
Idem, Drept Canonic Ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
FOCȘENEANU,Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1991, Editura Humanitas, București, 1998.
FUEREA, Augustin, Drept Comunitar European. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003.
GAUDEMET-BASDEVANT, Brigitte, La jurisprudence constitutionnelle en matière de liberté confessio-nnelle et le régime juridique des cultes. Rapport du Conseil constitutionnel français, Université Paris Sud Jean Monnet, Novembre 1998.
GEAMĂNU, Grigore, Drept internațional public, (2 vol.), vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982.
HANGA, Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
LEFTER, Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003.
LUNCAN, Victor, Victor DUCULESCU, Drepturile omului, Partea I, Editura Lumina Lex, București, 1993.
MANOLACHE, Octavian, Tratat de drept comunitar, ed. a V-a, Editura C. H. Beck, București, 2006.
MARCU, Viorel, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001.
MARTINETTI, Françoise, La Constitution de la Ve République. Présentation et commentaires, Éditions Librio. Inedit, EJL., Paris, 2003.
MATHIJSEN, Pierre, Compendiu de drept european, trad. Viorica Alexandru și Mihaela Dumitrescu, ed. a VII-a, Editura Club Europa, București, 2002
MAZILU, Prof. Dr. Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2007.
MIHĂILĂ, Marian, Carmen SUCIU, Dan STAN, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2002.
MIROIU, Adrian (Edit.), Teorii ale dreptății, Editura Alternative, București, 1996.
MURARU, Ioan, Elena Simina TĂNĂSESCU, Ștefan DEACONU, Mihai Horia CUC, Cetățenia europeană, Editura All Beck, București, 2003.
MUNTEANU, Roxana, Drept european. Evoluție. Instituții. Ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1996.
PHIDAS, Vlassios I., Droit canon. Une perspective orthodoxe, Centre Orthodoxe du Patriarcat Oecuménique, Chambésy, Genève, 1998, trad. Adrian Dinu, Editura Trinitas, Iași, 2008.
PLATON, Ioan, Istoria dreptului românesc, Editura Sylvi, București, 1997.
ROBU, Arhiep. Ioan, Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituții, decrete, declarații, trad. Arhiepiscopiei Romano – Catolice de București, editat de Organizația Catolică Internațională de Ajutorare «Kirche in Not», Nyiregyhaza, 1990.
SPERANȚIA, Eugeniu, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946.
SULLIVAN, Michael, International Relation. Theories and Evidence, Prentice Hall Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1976.
TĂNĂSESCU, Gabriela (coord.), Puterea politică. Abordări actuale, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2008.
TERRÉ, François, Introduction générale au droit, 5e édition, Éditions Dalloz, Paris, 2000.
VIDA, Ioan, Elemente de Teoria Generală a Statului și a Dreptului, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, 2006.
FILOSOFIE, ANTROPOLOGIE, ECONOMIE, PEDAGOGIE ȘI PSIHOLOGIE
*** MEC, Diseminarea obiectivelor sistemelor de educație și formare profesională din Uniunea Europeană, București, 2013. (Ministerul Educației și Cercetării, 2002)
*** Recommendation CM/Rec(2008)12 of the Committee of Ministers to member states on the dimension of religions and non-religious convictions within intercultural education. (Adopted by the Committee of Ministers on 10 December 2008 at the 1044th meeting of the Ministers’ Deputies)
*** UNICEF, Pachetul de resurse pentru profesori, UNESCO, cerințe speciale în clasă, București,1996.
***Author(s): Parliamentary Assembly. Origin – Assembly debate on 4 October 2005 (27th Sitting) (see Report of the Committee on Culture, Science and Education, rapporteur : Mr Schneider). Text adopted by the Assembly on 4 October 2005 (27th Sitting).
***MEC, Diseminarea obiectivelor sistemelor de educație și formare profesională din Uniunea Europeană, București, 2013. (Ministerul Educației și Cercetării, ianuarie 2007)
***Memorandum cu privire la învățarea permanentă (Memorandum of Lifelong Learning), document elaborat de Comisia Europeană, sub îngrijirea Institutului de Științe ale Educației, București, 2001.
***MEN, Consiliul Național pentru Curriculum, Rezoluția ”Școala la răscruce” – Schimbare și continuitate în curriculum din învățământul obligatoriu, Sinaia, 22-24 noiembrie 2001.
***Recommendation 1396 (1990) : Religion and Democracy, Parliamentary Assembly of the Council of Europe, 27 January 1999, §15;
BALANDIER, Georges, Antropologie politică, trad. Doina Lică, Editura Amarcord Timișoara și Open Society Institute, Budapest,1998.
BEGZOS, Marios, L’eschatologie dans l’orthodoxie du XX siècle, în volumul Temps et eschatologie, Les Éditions du Cerf, Paris,1994.
BENTHAM, Jeremy, An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, Batoche Books, Kitchener, 2000.
BERGGREN, Lennart J. and Alexander JONES, Ptolemy’s Geography. An Adnotated Translation of the Theoretical Chapters, Princeton University Press, Princeton, 2000.
BESNIER, Jean-Michel (coord.), Conceptele umanității, trad. Dora Mezdrea, Editura Lider, București, 1996.
BULACU, Mihail, Educația creștină pentru copiii și tineret, după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Prinos la sărbătorirea a optzeci de ani de vârstă (IPS Patriah Nicodim), București, 1946.
CĂLUGĂR, Pr. Prof. Dumitru, Caracterul religios-moral creștin, Sibiu, 1955.
CHALCRAFF, David, Austin HARRINGTON, The Protestant Ethic Debate: Max Weber's Replies to his Critics, 1907-1910, Liverpool University Press, 2001.
CICERO (Marcus Tullius), De Natura Deorum, (II,45), trad. Mihaela Paraschiv, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2016.
CIZEK, Eugen, Istoria literaturii latine, vol. I, Societatea Adevărul S.A., București, 1994.
CONSTANTIN, Marin, Ethos, elenistic, cunoaștere și libertate, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
COSMOVICI, Horia, Manualul omului politic creștin, Editura Cartier, București, 1995.
CREȚU, Carmen, Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iași, 1997.
DĂDUIANU-VASILESCU, Iolanda, Scurtă istorie a doctrinelor economice, vol. II, Editura Matrix Rom, București, 2007.
FUKUYAMA, Francis, Trust-virtuțile sociale și creșterea prosperității, trad. Marius Conceatu, Editura Antet XX, București, 2003.
GADAMER, Hans-Georg, Adevăr și metodă, trad. Gabriel Cercel, Larisa Dumitru, Gabriel Kohn, Călin Petcana, Editura Teora, București, 2001.
GAVRILUȚĂ, Cristina, Sacrul și californizarea culturii. Șapte interviuri despre religie și globalizare, Editura Paideia, București, 2008.
Idem, Socioantropologia fenomenului religios, Editura Fundației Axis, Iași, 2003.
GEISLER, Norman L., Filosofia religiei, trad. Agnes Dragomir, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1996.
GILLET, Olivier, Religion et nationalisme. L’ idéologie de l’Eglise Orthodoxe Roumaine sous le régime comuniste, Éditions de l’Université de Bruxelles, 1997.
HESIOD, Nașterea zeilor (Theogonia), în HESIOD, Opere (Nașterea zeilor, Munci și zile, Scutul lui Heracles), trad., studiu introductiv și note Dumitru T. Burtea, Editura Univers, București, 1973.
HOBBES, Thomas, Leviathan sau Materia, forma și puterea unei comunități eclesiastice și civile, trad. Emanuel-Mihail Socaciu, Editura Polirom, Iași, 2001.
HÜGLI, Anton și Poul LÜBKE, Filosofia în secolul XX, 2. vol., vol. I, trad. Gheorghe Pascu, Andrei Apostol, Cristian Lupu, Editura ALL, București, 2008.
KEAST, John (Ed.), Religious diversity and intercultural education:a reference book for schools, Council of Europe, 2007.
KORKA, Mihai, Reforma învățământului de la opțiuni strategice la acțiune, Editura Punct, București, 2000.
LAERTIOS, Diogene, Viețile și doctrinele filosofilor iluștri, trad. C. I. Balmuș, Editura Academiei, București, 1963.
LIPOVETSKY, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, trad. Victor Vlădulescu, Editura Babel, București, 1996.
MARGA, Andrei, Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Editura Polirom, Iași, 1998.
NEGREȚ-DOBRIDOR, Ion, „Teoria curricumului”, în Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iași, 2001.
ONFRAY, Michel, O contraistorie a filosofiei, vol. 5 : Eudemonismul social, trad. Dan Petrescu, Editura Polirom, Iași, 2010.
OPREA, Ioan, Comunicare culturală și comunicare lingvistică în spațiul european, Editura Institutul European, Iași, 2008;
PĂUN, Emil, Dan POTOLEA (coord.), Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura Polirom, Iași, 2002.
PEARSON, Lester, Democracy in World Politics, Princeton University Press, Princeton, 1995.
PIPPIDI, D. N. Studiu introductive la Homer, Iliada, trad. George Murnu, Editura Univers, București, 1995.
PLINIU CEL BĂTRÂN, Naturalis Historia, trad. Ioana Costa și Tudor Dinu, Editura Polirom, Iași, 2002 -2003.
PLUTARH, Moralia, în Despre oracolele delfice, trad. Adelina Piatkovski și Magda Mircea, Editura Polirom, Iași, 2004.
PUTNAM Robert D., Robert LEONARDI și Raffaella Y. NANETTI, Cum funcționează democrația?, trad. Diana Istrățescu, Editura Polirom, Iași, 2001.
RICOEUR, Paul, The Conflict of Interpretations. Essays in Hermeneutics, Continuum, London, New York, 2004.
SCHREINER, Peter, Different approaches-common aims? Current developments in religious education in Europe.In Committed to Europe’s Future. Contribution from Education and Religions Education. Munsterm Coordinating Group for Religious Education in Europe, 2001.
SEDWICH, Peter H., The Market Economy and Christian Ethics, Cambridge University Press, 2004.
TACITUS (Gaius Cornelius), Annales /Istorii, trad. Georghe Guțu, Editura Humanitas, București, 1995.
THIBON, Gustave, De la divin la politic, trad. Aurelian Crăiuțiu, Editura Anastasia, București,1997.
VĂIDEANU, George, Educația la frontiera dintre milenii, Editura Politică, București, 2000.
VERGILIUS, (Publius Maro), Enneida, trad. George Coșbuc, ed. Stella Petecel, Editura Univers, București, 1980.
VOEGELIN, Eric, Religiile politice, trad. și studiu introductiv Bogdan Ivașcu, Editura Humanitas, București, 2010.
WEBER, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, trad. Ihor Lemnij, Editura Humanitas, București, 1993.
WILLAIME, Jean-Paul, Séverine MATHIEU (coord.) Des maîtres et des Dieux. Ecoles et religions en Europe, Belin, Paris, 2005.
ISTORIE, POLITOLOGIE ȘI SOCIOLOGIE
ANANIA, Valeriu, Pro Memoria- acțiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
BARBER, Benjamin, How globalism and tribalism are reshaping the World, Ballantine Books, New York, 1995.
BARBU, Daniel, Șapte teme de politică românească, Editura Antet, București, 1997.
BAUDOUIN, Jean, Introducere în sociologia politică, trad. Iolanda Iaworski, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.
BĂLCESCU, Nicolae, Opere. Scrieri istorice, politice și economice 1844-1847, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1982.
BERCAN, Gheorghe, Românii la 1859. Unirea Principatele Române în conștiința europeană. Documente externe, vol. I, Docum. 15, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1984.
BERNSTEIN, Serge, Pierre MILZA, Istoria Europei, (5 vol.), vol. 1: Moștenirea Antichității, col. Sinteze, trad. Ionuț Bița, Editura Institutul European, Iași, 1998.
BOCȘAN, Nicolae și Valeriu LEU, Cronologia Europei Centrale (1848-1989), Editura Polirom, Iași, 2001.
BOSSUAT,Gérard, Georges SAUNIER(dir.),Inventer l’Europe. Histoire nouvelle des grupes d’influence et des acteurs de l’unité européene, PIE, Peter Lang, Bruxelles, 2003.
Idem, Les fondateurs de l’Europe unie, Éditions Belin, Paris, 2001
BRAUDEL, Fernand, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, 6 vol, vol. I, trad. Mircea Gheorghe, Editura Meridiane, București, 1985.
BRUSANOWSKI, Paul, Stat și Biserică în Vechea Românie între 1821-1925, Editura Presa Universitară Clujeană, 2010.
BRYCE, James, The Holy Roman Empire, MacMillan, New York, 1987.
BURKE, Peter, Renașterea, trad. Raluca Săndulescu. Editura Allfa, București, 1998.
CARPENTIER, Jean, François LEBRUN, Istoria Europei, trad. Alina și Sandor Skultety, Editura Humanitas, București, 1992.
CĂZAN, Florentina, Civilizația medievală. Structuri feudale, aspecte socio-politice și culturale, Editura Academiei Române, București, 1992.
CHANDLER, David G., The Campaigns of Napoleon, Simon & Schuster Publishing, New York, 1995.
CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.
COSMOVICI, Horia, Manualul omului politic creștin, Editura Crater, București, 1995.
DRÂMBA, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 2, Editura Științifică, București, 1994.
DUCHESNE, Ricardo, The Uniqueness of Western Civilization, Leiden : Brill Academic Publishers, 2011.
EINHARD, The Life of Charlemagne, translated by Samuel Epes Turner, Harper & Brothers, The University of Michigan Press, New York, 1960.
FRANZEN, August și Remigius BÄUMER, Istoria Papilor, trad. Pr. Romulus Pop, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1996.
GEORGESCU, Valentin A., Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei, București, 1980.
GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1995.
GERGEN, Keneth J. , The Saturated Self. Dillemmas Of Identity in Contemporary Life, Basic Books, 2000.
HIGGINS, E. Tory & Arie W. KRUGLANSKI (Eds.), Social Psichology, Second Edition, Guilford Press, New York, 2007.
HITCHINS, Keith, Ortodoxie și naționalism. Andrei Șaguna și românii din Transilvania (1846-1873), trad. Aurel Jivi, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995.
HUNGTINGTON, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, trad. Radu Carp, Editura Antet, București, 1998.
ILIESCU, Adrian Paul, Liberalismul între succes și iluzii, Editura ALL, București, 1998.
ILIESCU, Adrian Paul, Mircea R. SOLCAN (coord.), Limitele puterii, Editura ALL, București, 1994.
ISAR, Nicolae, Relațiile Stat-Biserică în România modernă (1821-1914), Editura Fundației România de mâine, București, 2007.
LADNER, George, The Idea of Reform. Ils Impact on Christian Thought and Action in the Age of the Fathers, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1959.
LUNCAN, Victor, Victor DUCULESCU, Drepturile omului, Partea I, Editura Lumina Lex, București, 1993.
MacCULLOCH, Diarmaid, Istoria creștinismului. Primii 3000 de ani, trad. Cornelia Dumitru și Mihai- Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iași, 2011.
MAXIM, Mihai, Țările Române și Înalta Poartă, Editura Enciclopedică, București, 1990.
MOMMSEN, Theodor, Istoria romană, vol. IV, trad. Joachim Nicolaus, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
NAKAMURA, Hajime, Orient și Occident: o istorie comparată a ideilor, trad. Dinu Luca, Editura Humanitas, București, 1997.
NISTOR, Octavian, Între Antichitate și Renaștere, col. BPT, Editura Minerva, București, 1986.
PANĂ,Virgil, Considerații privind relația stat-culte în România interbelică, în Vasile CIOBANU, Sorin RADU (coord.), Partide politice și minorități naționale în România secolului XX, vol. III, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008.
PLATON, Acad. Gheorghe (coord.), Constituirea României moderne (1821- 1878), 7 vol., vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2003.
PLATON, Alexandru-Florin, „Corpul politic” în cultura europeană. Din Evul Mediu până în epoca modernă, Editura Polirom, Iași, 2017.
POPPER, Karl R., Societatea deschisă și dușmanii ei, trad. Dragan Stoianovici (vol.1), Editura Humanitas, București, 1993.
PUTNAM, Robert D., Robert LEONARDI și Raffaella Y. NANETTI, Cum funcționează democrația?, trad. Diana Istrățescu, Editura Polirom, Iași, 2001.
ROTH, Andrei, Modernitate și modernizare socială, Editura Polirom, Iași, 2002.
SARTORI, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, trad. Doru Pop, Editura Polirom, Iași,1999.
SCURTU, Ioan (coord.), Theodora STĂNESCU-STANCIU, Georgiana Margareta SCURTU, Istoria românilor între anii 1918-1940. Documente și materiale, Editura Universității București, 2001.
TOMPEA, Dan, Daniel ȘANDRU, Tudor PITULAC (Coord.), Concepte și modele în știința politică, Editura Cantes, Iași, 2001.
VÂNTU, Ion, Gheorghe G. FLORESCU, Unirea Principatelor în lumina actelor fundamentale și constituționale, Editura Științifică, București, 1965.
VITCU, Dumitru și Gabriel BĂDĂRĂU, cu sprijinul lui Corneliu ISTRATI, Regulamentul Organic al Moldovei (Ediție integrală), Academia Română, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Editura Junimea, Iași, 2004 ;
WILLAIME,Jean-Paul, Sociologia religiilor, trad. Felicia Dumas, Editura Institutul European, Iași, 2001.
VIII. DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, LEXICOANE :
A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, based of the Lexicon of William GESENIUS, as translated by Edward Robinson; Riverside Press, Cambridge, 1906.
ABOTT-SMITH, George, A Manual Greek Lexicon of the New Testament, T & T Clark Ltd., Edinburgh, Scotland, 1999.
ANDERSON, Gerald H. (Editor), Biographical Dictionary of Christian Missions, Macmillan Reference U.S.A., Simon & Schuster, Macmillan, New York, 1998.
AUDI, Robert (Gen. Ed.), The Cambridge Dictionary of Philosophy, Second Edition, Cambridge University Press, New York, 1999.
BAILLY, Anatole, Dictionnaire grec-français. Rédigé avec le concours de E. EGGER, Édition revue par L. SECHAN et P. CHANTRAINE, avec, en appendice, de nouvelles notices de mythologie et religion par L. SECHAN, Hachette, Paris, 1997 (1ère éd. 1950).
BARCLAY, Newman M. Jr., A Concise Greek-English Dictionary of New Testament, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1993.
BARCLAY, William, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, trad. Doris Laurențiu, Societatea misionară Română, Wheaton, Illinois, U.S.A.,1992.
BAUMGARTNER, Charles (Editor), Dictionnaire de Spiritualité ascéthique et mystique, doctrine et histoire, Vol. 6, Gabriel Beauchesne et ses fils, Paris, 1965 (1932-1995).
BERCOT, David W. (Editor), A Dictionary of Early Christian Beliefs. A Reference Guide to More Than 700 Topics Discussed by the Early Church Fathers, Hendrickson Publishers, Inc., Peabody, Massachusetts, USA., sixth printing, January 2006.
BERTHOLET, Alfred, Dicționarul religiilor, trad. Gabriel Decuble, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995.
BOTTERWECK, G. Johannes Helmer RINGGREN, and Heinz-Joseph FABRY (Eds.), Theological Dictionary of The Old Testament (TDOT), translated by David E. Green, (15 vol.) Volume XI,William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1977-2012, Michigan/ Cambridge, U.K. ;
BOUDON, Raymond, BOURRICAUD, François, Dictionnaire critique de la sociologie, Quadrige/Presses Universitaire de France, Paris, 1986.
CARREZ, Maurice, MOREL, François, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad. Prof. Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999.
CRAIG, Edward (General Editor), Routledge Enciclopedia of Philosophy, T. J. International Ltd., Padstow, Cornvall, England, 1998.
DICTIONNAIRE ENCYCLOPÉDIQUE Le Petit Larousse, Librairie Larousse, Nouvelle Édition, Paris, 1995.
DICȚIONAR ENCICLOPEDIC ROMÂN, vol. IV, Editura Politică, București, 1996.
EVANS, Craig A., Stanley E. PORTER (Eds), Dictionary of New Testament Background : a compendium of contemporary biblical scholarship, Project Manager: Ginny Evans, InterVarsity Press, Downers Growe, U.S.A., 2000.
FLEW, Antony (Editor), Dicționar de Filozofie și Logică, trad. Dragan Stoianovici, Editura Humanitas, București, 1996.
GUȚU, Gheorghe, Dicționar Latin-Român, Editura Humanitas, București, 2003.
JONES, Lindsay (Editor), Encyclopedia of Religion, Second Edition, vol. 5, Macmillan, Thomson Gale, Detroit, 2005.
KERNBACH, Victor, Dicționar de Mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
KITTEL, Gerhard, Theological Dictionary of the New Testament, Translator and Editor Geoffrey W. Bromiley, D. Litt., D.D., (vol. 1: A – G), Published by William B. Eerdemans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, U.S.A., 2006.
KLEIN, Ernest, A Comprehensive Etymological Dictionary of the Hebrew Language for Readers of English, Foreword by Haim Rabin, The Hebrew University of Jerusalem, Carta Jerusalem, The University of Haifa,Tel Aviv, 1987.
LAMPE, G.W.H., A Patristic Greek Lexicon, Edited by Clarendon Press, Oxford, 1961.
LAPIERRE, Jean William, Enciclopædia Universalis, vol.13, Paris, 1990.
LATOURELLE, René, FISSICHELLA, Rino, Dictionary of Fundamental Theology, Crossroad, New York, USA., 1983.
LECOURT, Dominique (coord), Dicționar de Istoria și Filosofia Științelor, trad. Laurențiu Zoicaș (coord.), Editura Polirom, Iași, 2005.
LIDDELL Henry G. & Robert SCOTT, A Greek – English Lexicon, Oxford University Press Inc., New York, 1996.
LUKINOVICH, Alessandra, ROUSSET, Madeleine, Grammaire de grec ancien, Deuxième édition entièrement revue et corrigée, Georg Éditeur, Genève, 1994.
MARSHALL, I. Howard, MILLARD, A.R., PACKER, J. I., WISEMAN, D.J. (Eds), The New Bible Dictionary, Inter-Varsity Press, Leicester, England, 2003.
MATEI, Virgil, Dicționar român-latin, Editura Paideia, București, 2004.
MILLER, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, trad. Dragan Stoianovici, Editura Humanitas, București, 2006.
MIRCEA, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
MURAOKA, Takamitsu, Greek-English Lexicon of the LXX- Twelve Prophets, Peeters, Louvain, Belgium, 1993.
PETERS, Francis E., Termenii filosofiei grecești, trad. Dragan Stoianovici, Editura Humanitas, București, 1993.
PROTEVI, John (Editor), The Edinburgh Dictionary of Continental Philosophy, Edinburgh University Press Ltd., 2005.
SABBATUCCI, Dario, Encyclopædia Universalis, tome 15, Paris, Encyclopædia Universalis France S.A., 1973.
SEMERANO, Giovanni, La origini delle cultura europea, (3 vol.), vol. II.1 : Dizionari etimologici. Basi semitiche delle lingue indoeuropee, Coll. Biblioteca dell’Archivum romanicum, edizione 2, Casa Editrice Leo S. Olsschki, Firenze, Italy, 1994.
VANHOOZER, Kevin, J., General Editor (Craig G. BARTHOLOMEW, Daniel J. TREIER, and N.T. WRIGHT, Associate Editors), Dictionary for Theological Interpretation of the Bible, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, U.S.A., 2006.
WALSH, Michael (Editor), Dictionary of Christian Biography, A Michael Glazier Book, The Liturgical Press, St. John’s Abbey, Collegeville, Minnesota, 2001.
IX. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE
ABRUDAN, Pr. Prof. Dumitru, Dimensiunea socială a Împărăției lui Dumnezeu, în rev. ST, SII, XXXIII (1981),1-2, (pp. 148-153).
BACONSKI, Teodor, „Decadența etatismului și renașterea ortodoxă”, în Dilema, nr. 211 /7-13 feb.1997, p. 11;
BALCA, Diac. Prof. Nicolae, Învățătura despre Logosul întrupat ca paradigmă a vieții creștinului în teologia apostolică și patristică, în rev. GB, XXIX (1970), nr.3-4, (pp. 272-290)
BELU, Pr. Prof. Dr. Dumitru I., Un aspect mai puțin luat în seamă al iubirii față de semeni, în rev. ST, X (1958), 5-6, (pp. 341-365);
BRIA, Pr. Prof. Ion, Slujirea creștină în lumea contemporană, în rev. MMS, XLV (1969), 3-4, (pp. 145-154);
BUZESCU, Pr. Prof. Nicolae C., Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, în rev. O, XXXI (1979), 3-4, (pp.562-582);
CHAMPION, Françoise, Les rapports Église-État dans les pays européens de tradition protestante et de tradition catholique : essai d’analise, in Social Compass, No.40/4, 1993, p. 492.
CIOBOTEA, Drd. Dan Ilie, Timpul și valoarea lui pentru mântuire în Ortodoxie, în rev. O, XXIX (1977), 2, (pp. 196-207)
CLÉMENT, Olivier, A mărturisi într-o societate secularizată, trad. Iuliana Nistea, în rev. Contacts, nr. 144/1988, p. 148;
CONSTANTINESCU, Iulian, „Sfintele Canoane în viața practică bisericească”, în Analele Universității din Craiova, Seria Teologie, VII (2002), 9.
CUȚITARU, Codrin Liviu, Tradiționalismul și modernitatea morții, în „Ziarul de Iași” din 27 iulie 2005, p. 9 ;
DANIEL, IPS† Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Tineretul ortodox între sfințenie și secularizare, în rev. CM, 1994(III), 5-6, p. 2.
DANIEL, IPS† Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dialog și cooperare în asistența socială- o necesitate și o expresie a maturității spirituale, în rev. CM, VIII (1998), nr. 7-8, p. 16.
GUIBERNAU, Montserrat, ”Prospects for a European Identity” in Int J Polit Cult Soc no. 24/ 2011, p. 31
.MANTZARIDIS, Georgeos J., La déification de l’homme, in Contacts, revue orthodoxe de spiritualité et théologie, tome XXXX, no.141, Paris, 1988, pp. 6-18.
MAZILESCU, Drd. Grigore, Mărturii neotestamentare despre întâietatea apostolică și despre sinodalitate, în rev. GB, XXXIV (1975),3-4, (pp.294-303)
MOINGT, Joseph, Le Livre et l’Événement, în Études, 2004/10-Tome 401, (pp. 255-264).
MOLDOVAN, Pr. Ilie D., Învățătura Despre Sfântul Duh și preocupările ecumeniste contemporane, în rev. MA, XVIII (1973), 7-8, (pp. 662-862)
MOLDOVAN, Pr. Ilie D., Sfintele Canoane și raportul lor cu Revelația divină, în rev. MB, XXVII (1977), 1-3, (pp. 101 – 114)
MOLDOVAN, Pr. Ioan, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev. ST, S II, XX (1968), 9-10, (pp.706-721)
MOINGT, Joseph, Le Livre et l’Événement, în Études, 2004/10-Tome 401, (pp. 255-264).
POPA, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Întrebarea lui Iov și misterul suferinței umane, în rev. TV, XI (2001),1-7, (pp. 75-80);
PREDA, Radu, Parteneriatul social dintre stat și cultele religioase prin distincție la secularizarea prin ssuprimare: un parcurs tipic european, în rev. TABOR, III (2009), 5, (pp. 19- 33).
PRESTON, Paul,”From rebel to Caudillo: Franco’s path to power”, in History Today, vol. 33, Nr. 11,1983, (pp.4-10).
REMETE, Pr. Prof. Dr. George, Spiritualitate și consumism, în rev. ST, S II, LVI (2004), 2-4, (pp.101-128).
REZUȘ, Pr. Prof. Petru, Rolul social și misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în rev. ST, S II, I (1949), 7-8, (pp. 501-510).
RIGAL, Jean, La sacramentalité comme question æcuménique, in rév. Nouvèlle Révue Theologique (NRT), No 124, 2002, p. 66.
RUNIA, Karl, The Challenge of the Modern World to the Church’, in EuroJTh, 2, 1993, p.149.
RUS, Constantin, Receptarea, consensul și unitatea din punct de vedere canonic, în rev. T, VII (2003), 3-4, (pp. 26-46).
†SERAFIM, IPS. Mitrop., Biserică și valorile euroantlantice, în rev. „Renașterea”, 1, 2001, p. 2;
SERVAIS, Olivier, Louvain et l’analyse du religieux. De l’ethnologie missionaire à l’antropologie prospective du virtuel, in Histoire, Monde et Cultures religieuses, (HMC), No 26, /2, Éditions Karthala, Université Catholique Louvain-la-Neuve, 2013, (pp. 95-108).
SOLUNCĂ, Elena, „La întâlnirea Eului cu lumea”, în rev. Academica, nr.7 (19), 1992, p.18.
STAN, Pr. Prof. Liviu, Obârșia și dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc, în rev. MO, XX (1968),1-2, (pp. 3-11)
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în rev. ST, S II, XXII (1970), 5-6, (pp. 349-350).
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Dinamica creației în Biserică, în rev. O, XXIX (1977), 3-4, (pp. 281-291).
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O direcție nouă de activitate bisericească : asistența socială, în rev. GB, VII (1948), 9, (pp. 7-11).
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Biserica universală și sobornicească, în rev. O, XVIII (1966), 2, (pp. 167-198).
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Drumul cu Hristos Mântuitorul prin tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, în rev. O, XXVIII (1976), 2, (pp. 40-416).
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Servire și proexistență, în rev. GB, XXII (1963), 11-12, (pp. 1019-1030).
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Autoritatea Bisericii, în rev. ST, S II, XVI (1964), 3-4, (pp. 183-215).
STIERNON, D., Eugene Boulgaris, în „La Theologie byzantine et sa tradition, vol. II, (XIII-XIX), Turnhout, Belgium, 2002, (pp. 839-848).
ȘELARU, Pr. Sorin, Pr. George VÂLCU, Studiul Religiei (SR) în școlile publice din statele membre ale Uniunii Europene, în rev. ST, S II, LXIV (2012), 1, (pp. 229-252).
TEOCTIST, P.F. Părinte, †Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,,Unitatea Europei trebuie să fie înainte de toate o unitate spirituală”, în ,,Adevărul”, nr.2775, din 10 mai 1999, p.2.
TOMESCU, Diac. Drd. Sergiu, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspecte ale relațiilor României cu Vaticanul și situația Bisericii în perioada 1918-928, în rev. MA, nr. 2/2011, (pp. 101-104)
Van HAM, Peter, Europe’s postmodern identity. A critical appraisal, as cited in International Politics, vol. 32, No. 2/ 2001, (pp. 229-252);
VLAD, Pr. Prof. Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de problemele sociale, în rev. ST, S II,VI (1954), 3-4, (pp. 158-173).
VLAICU, Pr. Dr. Patriciu, Locul cultelor în sistemele de drept european, în rev.TO, LIII (2008), 2, p. 272.
VLAICU, Pr. Dr. Patriciu, Dimensiunea comunitară a libertății religioase în Uniunea Europeană, în rev. Th O, LIII (2008), 2, p. 273. (pp.271-282);
X. SURSE WEB
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b7/Supranational_European_Bodies-fr.svg/1565px-Supranational_European_Bodies-fr.svg.png
https://europa.eu/european-union/about-eu/money/euro_ro#euro
http://www.polgeonow.com/2016/03/what-is-schengen-list-countries-map.html
https://www.google.ro/search?tbm=isch&q=harta+ue+in+2018&chips=q:harta+ue+in+2018,online_chips:uniunea+european%C4%83&sa=X&ved=0ahUKEwif_cGJ1NfbAhXJKMAKHZqpALsQ4lYIKygG&biw=2344&bih=1304&dpr=1.5#imgrc=xZYJ8AmmEYbVRM:
http://www.europa.eu/lisbontreaty/fulltext/indexro.htm.
http://www.culte.gov.ro/library/files/informare_publica/rof_ssc.doc
https://vdocuments.mx/viata-religioasa-si-libertatea-cultelor-in-uniunea-europeana.html
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/olanda.pdfp.
https://vdocuments.mx/viata-religioasa-si-libertatea-cultelor-in-uniunea-europeana.html
http://www.cj.md/2013/12/20/constitutia-suediei-eng.html.
http://www.danmarks-rige-grundlov.pdf
https://vdocuments.mx/viata-religioasa-si-libertatea-cultelor-in-uniunea-europeana.html
https://vdocuments.mx/viata-religioasa-si-libertatea-cultelor-in-uniunea-europeana.html
http://www.casacultureivrea.it/costituzione/romeno.pdf
https://vdocuments.mx/viata-religioasa-si-libertatea-cultelor-in-uniunea-europeana.html ttps://constitutii.wordpress.com/2013/01/31/constitutia-republicii-elene-grecia/
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.5.pdf
http://www.culte.gov.ro/library/files/informare_publica/rof_ssc.doc
„Statul și cultele religioase”: Brosura Secretariatului de Stat pentru Culte
http://www.cdep.ro/pls/legis/legispck.htpacttext?idt=37755
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517
http://www.wipo.int/edocs/lexdocs/laws/ro/ro/ro021ro.pdf
https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf
https://dreptuladrepturi.weebly.com/1789-declara355ia-drepturilor-omului-351i-ale-cet259355eanului-franta.html
http://www.gr27Sel.pdf.
http://www.orthodoxero.eu/pages/acasa/viata-religioasa-in-europa/locul-cultelor-in-sistemele-de-drept-european.php
https://www.cairn.info/revue-histoire-monde-et-cultures-religieuses-2013-2-page-95.htm
https://www.ccr.ro/ccrold/congres/BELGIA%20ro.pdf
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/belgia.pdf
http://www.spania.mfa.md/general-info-spain-ro/
https://www.dw.com/ro/omul-care-a-d%C4%83ruit-spaniei-democra%C5%A3ia/a-4131360
http://madrid.mae.ro/sites/madrid.mae.ro/files/pdf/2011_indrumar_afaceri_ro.pdf
http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=17373&lang=en
https://books.google.ro/books?id=5Za1CwAAQBAJ&pg=PA181&lpg=PA181&dq=Recommendation+1720+(2005)&source=bl&ots=14xDiATsg1&sig=l4JB8AAfK2UEM4QXZmJZpmDJQ5c&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiQid2djP3bAhWG1SwKHXODDdgQ6AEIYzAL#v=onepage&q=Recommendation%201720%20(2005)&f=
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/grecia.pdf
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/franta.pdf
http://personal.albanet.ro/Protocol_MEN-Patriarhie-SSC.pdf
https://lege5.ro/Gratuit/gi4diobsha/legea-asistentei-sociale-nr-292-2011
http://patriarhia.ro/images/pdf/SocialFilantropic/Protocol_Min_Sanatatii.pdf
http://patriarhia.ro/images/pdf/SocialFilantropic/PROTOCOL_incluziune.pdf
http://patriarhia.ro/legea-nr-489-2006-privind-libertatea-religioasa-si-regimul-general-al-cultelor-539.html
https://vdocuments.mx/reprezentanta-bor-pe-langa-institutiile-de-la-bruxelles.html
http://www.culte.gov.ro/proiectul-hotrrii-de-guvern
http://www.culte.gov.ro/detaliu-legislatie/vrs/IDleg/84
ABSTRACT
The emphasis on the Church-State relationship was the “red wire” of this scientific undertaking from its very title, because the analytical basis of the theme highlights the complex, multipolar and institutional phenomenology via which the European Union experiences a development that finds and expresses its legal grounds in the texts and provisions of the Fundamental Treaties and Accords undertaken by the signatory countries. Throughout this research paper, I sought to argue the reason why, in a modern world that usually preserves its definable coordinates at a historical-spiritual and political-economic level, a process of an unprecedented scope was triggered, namely the sui generis institutional edification of the European Union community construct that has indubitably managed to change the face of the world.
From the same historical and political perspective, but with profoundly moral implications, projected on the horizon of several generations that were longing for freedom, democracy and peace in Europe, the study topic claims and draws its juices from a pure progressive visionariness, with the continent’s elites having believed in its principles and fought for its reification. As early as the last century, the “Founding Fathers” of the European Union tried to draw general lines of action, designing the achievement of a better European society. Functional models were defined for institutions capable of using a new educational curriculum to provide for the shaping of man from the outside in, in order to ensure the hypothetic positivizing response of economic efficiency criteria, all using the means offered by a legislation that is also subject to constant improvement and diversification. The Church, in its turn, founded on Christo-centrism and the values of Christian confession and morality, is meant to make a better world, by changing man from the inside out. For this process, it established an entire ensemble of specific educational institutions in order to achieve its mission.
Crossing the first phases of establishment, which entailed a primarily political and economic legislative scaffolding, the edification process for continental unity gradually achieved the creation and sedimentation of a legislative corpus, along successive stages of development. At the community institution level, this corpus was also supposed to be able to generate the desired balance between the continuity of the apostolic missionary endeavour of the Church and the new legal stipulations defining the freedom of worship (religion) and formulated in the Constitutions or the dedicated laws approved in the member states. However, when religious belief comes into discussion at a European level, first we are talking about culture, the true pattern of the continent. The ontological requisite of humankind takes precedence; it refers to generating new values, some of which are to supplement others, while others are in opposition to the already existing ones, all of them defining and redefining the human spirit as something unique, unrepeatable and original within every one of us, yet possessing a common backdrop, a specific dialogue-centric nature that is superior to any other life form. When speaking about the values of human society, we must consider the complexity of valences this notion takes on, from one person, era and community to another. In such cases, without waiving the use of strictly religious means or abandoning them, the Church also supplements same with auxiliary tools and means of a social nature, which primarily include the rule of law norms.
The provisions of the European Union and the Fundamental Laws are supplemented with the laws regarding the freedom of (religious) worship, thus forming the framework in which the Church currently conducts its mission.
Although the approach to the report between the theological and public aspect of faith, between the religious cannon and lay law, often unavoidably has an apparently lifeless technical and legal characteristic, nevertheless it does set out to reflect and standardize a quintessential fact of life. Activated within the limits of a state entity, with the entire ensemble of representative norms, the report synthesizes this diversity via essential criteria (legislation, education, missionary spirit), and representative examples can be provided for the nature of relationships between ecclesiastic institutions and the state. This is because the acknowledged place and role of Churches in the states of the European Union is tightly connected to the legal status reserved for cults, in that the Church makes its presence felt in public institutions by means of religious education and assistance, but also in that the State understands to support the former’s activity. To this end, we consider that the Romanian model of relationships between the Church, cults and the State, such as it is provided under Law no. 489/2006 for freedom of (religious) worship and the general regime of cults, is an integral part of the European family of models for relationships between states and religious cults, being centred around religious freedom and the principle of the state’s neutrality in respect to manifestations of the religious phenomenon.
The position of European countries towards the freedom and autonomy of religious institutions has a significant influence on the relationships between Church and State and on the acknowledged place and role of cults by the member states. Europe is not only a natural space, but also a real and symbolic place for the history of peoples and nations. As a suitable response to the fundamental requirements of the Union in terms of cults, yet resonating the profound respect for its apostolic origin, in the spiritual Tradition and authenticity of the blessed Church, the provisions under the Articles of Incorporation of the Romanian Orthodox Church prove to be not only in complete synchronicity with the times, but also deeply modern and European. After Romania joined the European Union, in February 2008 the Romanian Orthodox Church opened the Permanent Office of the Romanian Orthodox Church (ROC) Representation for the European Union. This is the materialization of the Romanian Orthodox Church’s European openness, an answer measuring up to the interest manifested by the European Union towards the connections and dialogue with the Church.
Romania’s modern Constitution relatively emphasized the scope of the Romanian Orthodox Church as the dominant church. This acknowledgement comes as an answer to this type of identification of the religious community of Romanians. This is in addition to other elements that must not be overlooked, such as: the traditionalist character of the Romanian society, the history of the monarchy regime, and the particularly influential presence of clerics in the public life. Historical data shows that the collective mentality cemented the unique role of Orthodoxy in its capacity as National Church. The church practice connected to the cultivation of language and of religious and national sentiments has a decisive contribution in establishing the dynamics of Tradition and allows for religious nationalism to articulate the discourse both on religious community and on the nation, thus reinforcing the privileged place held by the Orthodoxy in the popular mentality.
Concurrently, the presentation of the missionary nature of the Romanian Orthodox Church is both profound and complex, in that the European Union needs to become a space designed for missionary endeavours, as well as for the free and responsible manifestation of man. Thus, multicultural confessional social dialogue becomes an instrument of stability. The European Union can thus contribute to the achievement of an “ecclesiology of communion”, which, although launched as a concept in the second half of the last century, can and must be reprised in order to identify new valences in the context of the third millennium of Christianity. By re-dynamizing the concepts proposed in the last century, the ecumenical dimension of the theological commitment, it can also provide the model of a Christian humanism that can heal and help towards achieving genuine spiritual, moral and generally human progress in the post-modern world, a progress that can be achieved by means of programs developed and financed by the specialized institutions in the European Union.
The Romanian people (with its Latin blood and Eastern spirituality) is meant to be a bridge between the West and the East: kin to the peoples of Western Europe, with our people boasting the advantage of its innate qualities (such as tolerance, hospitality, etc.) and possessing treasury of Orthodox spirituality, it can be capable of an interconfessional dialogue with real prospects of success. However, the Church highlights that the positive direction of secularization, of its active recording in the history of current events, entails a set of values for which the competent bodies of the European Union had to conduct documentation work and provide a legislative formulation geared towards harmonizing the constitutional history with the models for the traditional relationship between Church and State.
KEY WORDS: Church, State, European Union, cult, freedom
ANEXĂ
Fig. 1: Statele Uniunii Europene (membre, candidate și posibil candidate)
Legenda:
State membre
Candidați: Macedonia (din 2005), Muntenegru (din 2010), Albania (din 2014), Serbia și Turcia (din 1999)
Recunoscuți de UE ca posibili candidați dar care nu au depus încă o cerere pentru aderare: Islanda, Bosnia și Herțegovina și Kosovo (status disputat).
Fig. 2: Drapelele statelor Uniunii Europene
Fig. 3: Asocieri funcționale și structuri organizatorice ale statelor Uniunii Europene
„Părinții” Uniunii Europene (Fig. 4-15):
Fig. 4 : JEAN MONNET (1888-1979)
Fig. 5 : ROBERT SCHUMAN (1886-1963)
Fig. 6 : ALTIERO SPINELLI (1907-1986)
Fig.7 : ALCIDE DE GASPERI (1881-1954)
Fig.8 : KONRAD ADENAUER (1876-1967)
Fig.9 : WALTER HALSTEIN (1901-1982)
Fig. 10: Paul-Henri SPAAK (1899-1972)
Fig. 11: Jean REY (1902-1983)
Fig. 12: Johann Willem BEYEN (1897-1976)
Fig. 13: Sicco Leendert MANSHOLT (1908-1995)
Fig. 14: Joseph BECH (1887-1975)
Fig. 15: Pierre WERNER (1913-2002)
Fig. 16 : Harta zonei euro a Uniunii Europene
Fig.17: Pagina de gardă a cărții lui Richard Coudenhove-Kalergy
Fig. 18 : Richard Coudenhove-Kalergy (1894-1972)
Fig. 19: Tratatele constitutive ale Uniunii Europene
Fig. 20 : Acordul Spațiului Schengen
Fig. 21: Declarația Schuman
Fig. 22: Harta țărilor și succesiunea etapelor de aderare la Uniunea Europeană
Fig. 23-30 : Succesiunea etapelor de aderare a țărilor membre la Uniunea Europeană
Fig. 23
1952 (Franța, Germania, Belgia,
Luxemburg, Italia, Olanda
Fig. 24
1973 (Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), prima extindere, după care
1981(Grecia), a doua extindere
Fig. 25
1986 (Portugalia, Spania) a treia extindere
Fig. 26
1995 (Austria, Finlanda, Suedia), a patra extindere
Fig. 27
Fig. 28
2004 (Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria), a cincea extindere.
2007 (România, Bulgaria), a șasea extindere.
Fig. 29
2013 (Croația) a șaptea extindere
Fig. 30
Fig. 31 : Harta Uniunii Europene înainte de aderarea Croației în 2013
Fig: 32: Harta religiilor în Europa
Legenda:
Fig. 33 : Rezultate Recensământ 2011
Fig. 34 : Rezultate Recensământ 2016
Protocolul încheiat la 30 mai 2014 între Guvernul României și Patriarhia Română
cu privire la predarea disciplinei Religiei și organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universitar
Fig. 35
Protocolul de cooperare încheiat la 24 iulie 2008 între Guvernul României și Patriarhia Română privind Parteneriatul „Asistență Medicală Spirituală”
Fig. 36
Protocolul de cooperare încheiat la 2 octombrie 2007 între Guvernul Patriarhia Română în domeniul incluziunii socialeRomâniei și Fig.37
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: I.2 Scopul lucrării de cercetare……22 [303980] (ID: 303980)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.