I.1.Aspecte generale ale educației fizice în ciclul gimnazial 3 [305655]
CAPITOLUL I INTRODUCERE 3
I.1.Aspecte generale ale educației fizice în ciclul gimnazial 3
I.2.Motivarea alegerii temei și gradul ei de actualitate 8
I.3.Fotbal în școală 9
CAPITOLUL II FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI 15
II.1.[anonimizat] 15
II.1.1.Particularitățile somatice 16
II.1.2.Particularitățile funcționale 17
II.1.3.Particularitățile psihice 19
II.1.4.Particularitățile motrice 22
II.2.Selecția și formarea echipei reprezentative școlare 24
II.3.Conducerea echipei școlare 28
Capitolul III ORGANIZAREA CERCETĂRII 31
III.1. Durata și etapele cercetării 31
III.2. Metodele de cercetare 34
III.3. Subiecții cercetării și activitatea lor 34
Capitolul IV PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR 43
IV.1. [anonimizat] 43
IV.2. Dinamica indicatorilor de pregătire fizică și tehnică 43
IV.3. Rezultate obținute de echipă în competiții 44
CONCLUZII 45
BIBLIOGRAFIE 45
ANEXE 46
Aspecte privind selecția și pregătirea echipei reprezentative școlare de fotbal la ciclul gimnazial
Capitolul I [anonimizat] A TEMEI
2.1. [anonimizat]
2.2. Selecția și formarea echipei reprezentative școlare
2.3. Conducerea echipei școlare
Capitolul III ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Durata și etapele cercetării
3.2. Metodele de cercetare
3.3. Subiecții cercetării și activitatea lor
Capitolul IV PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
4.1. [anonimizat]
4.2. Dinamica indicatorilor de pregătire fizică și tehnică
4.3. Rezultate obținute de echipă în competiții
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
CAPITOLUL I INTRODUCERE
I.1.Aspecte generale ale educației fizice în ciclul gimnazial
Interesul copiilor pentru mișcare și exercițiu fizic este foarte mare în cadrul ciclului gimnazial. [anonimizat], motiv pentru care orice diminuare sau limitare a activității lor motrice are repercusiuni asupra funcțiilor vitale ale organismului.
Predarea educației fizice în gimnaziu are ca obiectiv principal „influențarea dezvoltării corecte și armonioase a organismului, îmbunătățirea și păstrarea permanentă a stării de sănătate și sporirea capacității de muncă” (Ghica B., 2013).
Predarea educației fizice la gimnaziu are un rol însemnat atât în ceea ce privește influența ei favorabilă asupra procesului de dezvoltare și fortificare a organismului, [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat].
[anonimizat], nu toată populația școlară este atrasă de această disciplină de învățământ. Elevii cu probleme de sănătate deosebită fiind chiar scutiți medical prin legea învățământului.
Aprecierea corectă a rolului și locului educației fizice și sportului în societatea contemporană se poate face numai dacă se are în vedere faptul că exercițiile fizice au constituit o prezență continuă în viața oamenilor în forme corespunzătoare timpurilor respective.
Educația fizică și sportul școlar reprezintă activități de interes major, în ciclul gimnazial, prin practicarea cărora „se urmărește întărirea stării de sănătate, formarea și dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter, pentru realizarea acestor deziderate factorii responsabili au asigurat un sistem complex de măsuri care vizează perfecționarea conținutului lecțiilor și modernizarea predării educației fizice, astfel ca această disciplină să contribuie în mai mare măsura la realizarea unui proces instructiv modern și complex, capabil să răspundă atribuțiilor ce revin învățământului” (Scarlat E., 1993).
Învățământul gimnazial reprezintă o nouă treaptă, superioară învățământului primar, fapt care determină „din partea elevului eforturi de adaptare, mai ales la noul sistem de organizare care în unele cazuri constă în trecerea de la modul de predare de către un singur cadru didactic (învățătorul) a tuturor disciplinelor de învățământ” (Cobârzan H. și Prodea C., 1999).
În gimnaziu, educația fizică este prezentă ca obiect de studiu în planul de învățământ și face parte din grupa obiectelor care contribuie la educarea fizică și estetică a elevilor, redată de cadrul didactic calificat reprezintă o continuare firească a procesului început în clasele I-IV, îndreptat spre perfecționarea deprinderilor motrice și de dezvoltare a calităților motrice. Noțiunea de educație fizică este definită ca fiind „activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice în scopul măririi în principal a potențialului biologic al omului în corcondanță cu cerințele sociale” (Tătaru C., 2001).
Planul de învățământ al ciclului gimnazial este „o componentă reglatoare esențială a curriculum-ului național, fiind denumit plan cadru, el reprezentând principalul instrument de politică educațională.” (Scarlat E. și Scarlat M. B., 2002).
Teoretic, acest plan de învățământ, oferă o soluție de optimizare a bugetului timp pentru activitățile comune ale tuturor elevilor din țară, asigurând astfel egalitate de șanse acestora. Șansele egale se realizează în acea parte a planului, denumită în mod generic „trunchiul comun”, care însumează numărul minim de ore obligatorii de realizat de la toate ariile curriculare, cărora se adaugă curriculm-ul la decizia școlii, prin care școala capătă autonomia de a decide asupra unui segment al curriculum-ului național, dând astfel posibilitatea definirii unor trasee particulare de învățare a elevilor. Numărul de ore din curriculum la decizia școlii reprezintă diferența de ore de la minium obligatoriu de realizat (prevăzute în trunchiul comun) la numărul maxim de ore admis de planul de învățământ, diferite de la un an de studiu la altul. În ceea ce privește educația fizică, planul de învățământ prevede (la învățământul obligatoriu) o plajă orară care cuprinde 2-3 ore săptămânal pentru clasele I-VII și 1-2 ore săptămânal la clasa a VlII-a. Această plajă presupune deci un număr minim de ore, (două) și un număr maxim de ore (trei).Participarea elevilor la lecție este obligatorie, notele obținute intrând în calculul mediei generale, iar absențele determinând nota la purtare, eventual și alte sancțiuni.
Conținutul procesului de învățământ în educația fizică este „stabilit prin programe care prezintă cunoștințele, priceperile, deprinderile, calitățile motrice ce trebuie formate sau dezvoltate pe grupe / clase” (Dragomir P. și Barta A., 1999).
Fiind prezentă în toate clasele la nivel gimnazial, educația fizică ocupă un loc important în cadrul procesului de instruire și educare a tinerilor. Alături de celelalte obiecte de învățământ, ea contribuie la pregătirea multilaterală a elevilor. Activitatea de educație fizică, îndeplinește următoarele sarcini (Mogoș Al. și colab., 1966):
întărirea sănătății și buna dezvoltare a organismului elevilor;
formarea și consolidarea deprinderilor motrice cu caracter aplicativ și a celor specifice diferitelor ramuri de sport;
dezvoltarea calităților motrice de bază, viteza, îndemânarea, forța și rezistența;
formarea și dezvoltarea trăsăturilor morale și de voință;
formarea unor noțiuni teoretice despre educație fizică și a obișnuinței de a practica sistematic exercițiile fizice.
Din prezentarea sarcinilor educației fizice reiese că acest obiect de învățământ nu trebuie privit în mod unilateral, numai prin prisma rolului pe care îl are în dezvoltarea fizică și întărirea sănătății elevilor. Educația fizică exercită o influență multilaterală asupra dezvoltării elevului, deoarece ea se află în strânsă legătură cu toate celelalte laturi ale educației.
O bună dezvoltare intelectuală necesită și o bună dezvoltare fizică. Sănătatea și dezvoltarea fizică normală sporesc buna dispoziție a elevilor, atenția și puterea lor de muncă, măresc capacitatea de asimilare a cunoștințelor, fac să crească succesele la învățătură și în activitatea practică a elevilor.
Trebuie menționat că în școală activitățile prevăzute în programele de educație fizică nu urmăresc să epuizeze întregul conținut al domeniului, ci se opresc la „elementele lui esențiale, la înțelegerea structurii fundamentale a unor grupe de exerciții, probe și ramuri sportive, acestea fiind prelucrate din punct de vedere didactic pentru a facilita inițierea elevilor în practicarea ramurilor de sport prevăzute în programe, însușirea unor complexe de exerciții cu caracter de fortificare, prevenire și corectare, concomitent cu exercitarea unor influențe specifice și asociate (dezvoltarea calităților motrice, activizarea și perfecționarea principalelor funcții ale organismului, creșterea capacității de efort, dezvoltarea spiritului de observație, a imaginației, gândirii creatoare, dârzeniei, perseverenței, curajului etc.)” (Mitra Gh. și Mogoș Al., 1980). Specifică educației fizice școlare este și diversitatea conținutului activităților ce pot fi organizate în scopul realizării obiectivelor fixate în programe.
Sistematizarea și programarea instruirii elevilor se face în funcție de diversitatea condițiilor concrete de lucru, generate de factorii geografici, climatici și baza materială pusă la dispoziția cadrului de specialitate. În consecință, conținutul programei prevede și elemente la „alegere”, fapt care determină conținuturi și sistematizări diferite. Indiferent de condițiile de lucru în planificarea activității, cerințele minime, stabilite de programă, trebuie în mod obligatoriu realizate.
O particularitate a lecțiilor de educație fizică școlară o constituie faptul că ele se realizează în zile și ore diferite pentru aceeași clasă, în cadrul unui orar stabilit. La unitățile de învățământ, cu o bază materială optimă pentru practicarea exercițiilor fizice în activitatea de educație fizică și sport, clasele sunt demixtate, se grupează fetele separat de băieți, cu scopul respectării particularităților de sex, al măririi eficienței activității și al asigurării unui climat educativ corespunzător. Din considerente de ordin organizatoric în multe unități școlare procesul de învățământ la educație fizică se desfășoară cu colective mixte de elevi. Dacă pentru celelalte discipline de învățământ acest lucru nu reprezintă nici un fel de dificultate, pentru realizarea procesului didactic la educație fizică este necesar să fie luate o serie întreagă de măsuri pentru asigurarea unor lecții eficiente chiar și atunci când în aceeași oră se lucrează concomitent cu băieți și fete.Pe parcursul unei lecții există și momente în care activitatea practică se poate desfășura concomitent cu ambele grupe de elevi, fără dificultăți, făcându-se eventual unele mici adaptări privind durata sau complexitatea anumitor exerciții. Astfel de momente se pot întâlni în prima și ultima parte a lecției și uneori în partea fundamentală a acesteia, când se predau anumite teme din jocurile sportive și atletism.
Principalele cerințe legate de desfășurarea lecțiilor cu efective mixte de elevi (Scarlat E., 1981):
organizarea permanentă a spațiului de lucru în așa fel încât prezența băieților să nu influențeze participarea activă la lecție a tuturor elevelor, cu precădere a acelora mai puțin dotate.
asigurarea îndeplinirii cerințelor programei școlare pentru ambele sexe; legat de aceasta se impune și o riguroasă selecționare a mijloacelor de realizare a temelor de lecție.
asigurarea pe parcursul aceleiași ore a unui anumit ritm de execuție și a unei anumite cantități de efort, diferit pentru fete și băieți.
folosirea intensivă și eficientă a tuturor instalațiilor, materialelor și bazei sportive care să permită fiecărei grupe consolidarea prin repetare îndelungată a anumitor deprinderi de tehnică sportivă.
realizarea dezvoltării optime a diferitelor calități motrice atât prin organizarea exersării pe grupe separate de fete și băieți, cât și prin folosirea unor metode de lucru frontal, cum ar fi de exemplu activitatea în circuit.
Același autor, oferă unele soluții pentru eliminarea sau diminuarea dificultăților apărute în lecțiile cu efective mixte în diferite momente ale lecției. Pentru activitatea din primele momente ale lecției, în vederea diferențierii efortului depus, profesorul va avea grijă ca după asigurarea unui număr optim de repetări stabilite pentru grupa de eleve, băieții să continue exersarea un anumit timp, în scopul satisfacerii integrale a cerințelor metodice și de efort în raport cu posibilitățile lor; de exemplu partea de alergare din primele momente se va efectua în comun 2-300 m, după care, în timp ce fetele se deplasează efectuând exerciții de respirație, băieții continuă să alerge încă 100 m. Pentru exercițiile de prelucrare analitică diferențierea se poate face în sensul că în afara modificării duratei de lucru se modifică și ritmul de execuție, sau chiar structura unor mișcări, de exemplu: în același număr de timpi, elevii vor executa o mișcare specific ,,bărbătească“ în timp ce elevele vor executa aceeași mișcare într-o formă specific feminină.
Specifică educației fizice școlare este și stabilirea unui sistem de cerințe (probe și norme de control) care au rolul de a evidenția principalele preocupări instructiv-educative proprii fiecărei clase și de a aprecia și verifica nivelul de pregătire a elevilor. Deși obligatorii, programele de educație fizică sunt suficient de elastice pentru a permite ca în cadrul unei orientări unitare să se manifeste inițiative în sensul valorificării și adaptării la varietatea condițiilor existente în școlile noastre.
Multitudinea și varietatea formelor prin care se organizează și se desfășoară activitatea de educație fizică și sport în învățământ trebuie mai bine folosită de profesori în practică. Asistăm însă, în multe unități școlare, la reducerea întregii activități doar la formele prevăzute în planul de învățământ, sau chiar deloc (din lipsa spațiului și a materialelor sportive), ceea ce este insuficient pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor și sarcinilor acestui obiect.
Pe vremuri, pe lângă activitatea de educație fizică erau și alte forme ale acestei activități care merită menționate, cum ar fi lecția de activități sportive, gimnastica de înviorare, gimnastica în regimul zilei de școală, activitatea sportivă la sfârșit de săptămâna sau excursii și drumeții, foarte apreciate de elevi, care în ziua de azi nu își găsesc un loc în preocupările cadrelor didactice, uneori nici activitatea de bază.
Predarea educației fizice la acest nivel de învățământ este de o mare importanță, din următoarele considerente (Scarlat E. și Scarlat M. B., 2011):
cuprinde cea mai importantă categorie de vârstă a elevilor, caracterizată prin: creșterea accelerată a organismului elevilor de ambele sexe; se produce trecerea de la copilărie la adolescență; se cristalizează particularităție de sex, producând uneori dezarmonii în dezvoltarea fizică, există posibilitatea de instalare a unor deficiențe fizice;
reprezintă o categorie de elevi entuziaști în privința practicării sportului având atitudini favorabile;
dezvoltarea fizică este accelerată creând probabilitatea apariției unor dezarmonii diferențiate pe sexe, astfel băieții au o creștere accelerată insuficient susținută de o masă musculară adecvată, în special pentru trunchi, în timp ce o parte din fete din clasele terminale acumulează o masă adipoasă exagerată determinată de tendințele sedentare stimulate.
Predarea educației fizice la ciclul gimnazial, din punctul de vedere calitativ și util, depinde în mare măsură de cine și cum a predat educația fizică la nivelul ciclului primar.
Din acest considerent, în primele lecții, profesorul trebuie să culeagă informații vizuale și practice privind stadiului de dezvoltare fizică, nivelul de stăpânire a deprinderilor motrice de bază și deprinderile sportive elementare și pe această bază își va orienta strategiile didactice de predare a educației fizice.
În conceperea proiectării didactice, catedrele / profesorii vor structura modelul de educație fizică al școlii și propriile documente de planificare, în care se vor evidenția disciplinele / probele sportive care se vor preda, pe parcursul ciclului gimnazial.
În documentele de planificare, profesorul trebuie să adopte strategii didactice care să evidențieze (Scarlat E. și Scarlat M. B., 2011):
a) contribuția disciplinei la cele opt domenii de „competențe cheie” stabilite de „Uniunea Europeană” pentru învățământul general obligatoriu, din toate țările care au aderat la acest organism;
b) cum se acționează pentru formarea componetențele generale și specifice prevăzute în programele școlare;
c) care sunt cerințele standardelor curriculare de performanță prevăzute a fi realizate (pentru această disciplină) la finalul ciclului gimnazial;
d) contribuțiile pe care le poate aduce educația fizică la realizarea finalităților generale ale ciclului gimnazial, alături de toate celelalte discipline școlare prevăzute în planul de învățământ.
I.2.Motivarea alegerii temei și gradul ei de actualitate
Lucrarea de față are drept scop formarea echipei reprezentative școlare de fotbal, de la Școala Gimnazială „Puiu Sever” din Ineu, prin selecționarea sportivilor cu calități fizice deosebite, cu posibilități certe de perspectivă, care să obțină într-un timp relativ scurt performanțe superioare în competiția fotbalistică.
Criteriu de selecție este cel al probelor de control dar și criteriul jocului, pentru că randamentul și eficiența în joc sunt argumentele decisive în obținerea de rezultate bune în competițiile oficiale. Convins că numai printr-o selecție riguroase și utilizarea unor metode și mijloace adecvate se poate crește tempoul de joc al echipei și că o foarte bună rezistență în regim de viteză a jucătorilor determină un înalt nivel al randamentului specific al jucătorilor unei echipe pe teren redus.
Probele de control au drept scop măsurarea calităților motrice printr-o serie de exerciții fizice alese, în așa fel ca, fiecare dintre ele să solicite în mod deosebit una din calitățile motrice de bază sau o latură a uneia din calități. Aceste probe sunt simple, nu pretind un efort care necesită o pregătire specială a organismului (cu excepția probei pentru măsurarea rezistenței) și în urma rezultatelor obține, la nivel școlar, au fost selectați 14 elevi, 2 sportivi din 2005, 5 sportivi din anul 2004, 4 sportivi din anul 2003 și 3 sportivi din 2002.
Studierea unor surse bibliografice mi-a oferit posibilitatea întocmirii unor planuri de lecție specifice jocului de fotbal adaptate nivelului de pregătire a elevilor precum și o serie de exerciții speciale pentru dezvoltarea calităților motrice folosite în procesul de antrenament.
Ca fost jucător de fotbal amator, am fost preocupat și mi-a plăcut să realizez o pregătire sportivă, la toate capitolele antrenamentelor, la cel mai înalt nivel. Am realizat că atunci când aveam o pregătire fizică bună, dădeam randament în jocurile oficiale.
O altă motivație alegerii temei mi-a fost dată de o serie de realități ale jocului de fotbal: importanța pe care o au componentele fundamentale în joc, scăderea valorică a jocului de fotbal la nivelul național, lipsa unor date care să asigure dirijarea pregătirii individuale și colective în lecția de educație fizică de la nivelul gimnazial.
I.3.Fotbal în școală
Fără nici o exagerare, fotbalul poate fi socotit cel mai popular și poate cel mai răspândit dintre toate jocurile sportive și chiar dintre toate sporturile. Fotbalul a reușit, într-un timp relativ scurt, să dobândească o mare popularitate. S-au făcut multe cercetări pentru determinarea cauzelor popularității fotbalului. De ce îi entuziasmează pe copii jocul de fotbal? Înclinația deosebită spre jocul de fotbal poate fi explicată în primul rând, prin varietatea acestei ramuri sportive. Fotbalul oferă posibilitatea unui număr nelimitat de combinații în timp și spațiu. Spectatorii pot asista la multe jocuri, fără să observe, decât în cazuri rare, două mișcări absolut identice. Trebuie să fii un bun specialist în materie ca să-ți dai seama că un anumit jucător este o materie primă de bună de prelucrat, în schimb, dirijarea corectă a mingii cu piciorul stârnește admirația spectatorului față de jucător. Răspândirea largă a jocului de fotbal, în scoli, se explică prin faptul că, poate să fie jucat și gustat și în condiții rudimentare, elevii se mulțumesc chiar și cu o minge mai mult sau mai puțin elastică. Poarta este improvizată din două haine sau alte obiecte. Apoi valoarea acestui joc crește considerabil datorită faptului că este un sport în aer liber. Fotbalul este popular în rândul tinerilor pentru că oferă posibilitatea unei lupte corp la corp pentru a-și măsura forțele cu adversarul său, ceea ce face ca ambiția lui să crească. Datorită acestui fapt, majoritatea jucătorilor sunt oameni combativi, curajoși care și în viața de zi cu zi știu să facă față cu mult curaj dificultăților ce li se ivesc în cale. Caracterul de echipă al jocului are o mare valoare educativă indiferent de jocul sportiv practicat. Faptul că un colectiv de jucători luptă umăr la umăr impotriva adversarilor, contribuie în mare măsură la dezvoltarea spiritului de echipă. Victoria, succesul se pot obține numai prin efort comun depus de toți componenții echipei. Una din calitățile de seamă ale jocului de fotbal este „marele său efectiv educativ, faptul că jocul contribuie la dezvoltarea spiritului inventiv, la îmbogățirea fanteziei jucătorilor” (Csanadi A., 1958). Toate jocurile duc la acest rezultat, dar fotbalul se caracterizează în mod special prin spirit inventiv, prin spirit creator, prin sclipirile imaginației. Trebuie menționat și capacitatea jucătorilor de fotbal de a sesiza situația și de a lua imediat hotărârile necesare, posibilitatea pentru valorificarea ideilor și fanteziei se schimbă cu fiecare clipă, ele nu pot fi cântărite, întrucât nu e timp pentru asa ceva. Învingerea insucceselor trecătoare în cursul luptelor individuale poate contribui, în mare măsură, la dezvoltarea voinței jucătorilor. Fotbalul nu dezvoltă decât memebrele inferioare, pe vremuri, un jucător de fotbal era drept caracterizat ca având un picior extrem de dezvoltat și piept pipernicit, însă, în prezent, această afirmație nu mai este valabilă.
Fotbalul este unul din jocurile sportive incluse în programa școlară în lecția de educație fizică, alături de handbal, volei și baschet etc., fiind cel mai des întâlnit în școli, deoarece este cel mai popular și necesită condiții materiale minime în comparație cu celelalte jocuri.
Teoria și metodica acestei discipline studiază fotbalul din următoarele puncte de vedere: „ca disciplină sportivă, ca mijloc al educației fizice, ca disciplină științifică, ca sport complementar, ca mijloc asociat al kinetoterapiei” (Demian I. M., 1998).
Inițierea elevilor în practicarea jocului de fotbal are în vedere înarmarea acestora cu deprinderi utile organizării activității independente, necesară păstrării și ameliorării stării de sănătate și capacității de muncă, și în primul rând, organizării lecției de educație fizică.
Atât la ciclul gimnazial (clasele V-VIII) cât și la cel liceal (clasele IX-XII), obiectivul final al practicării fotbalului în lecția de educație fizică „este reprezentat de capacitatea elevului de a se integra în jocul competițional școlar, de a avea cunoștințe de organizare a jocurilor și de arbitru școlar” (Cernăianu C, 2001).
Rolul jocului de fotbal în procesul de dezvoltare, instruire și educare a copilului este unanim subliniat și recunoscut. Educatorii consideră jocul de fotbal „ca principala activitate prin care copilul ia contact cu complexitatea mediului înconjurător, lucru ce îi facilitează lărgirea sistemului de cunoștințe, priceperi și deprinderi, perfecționarea reprezentărilor, spiritului de observație, inițiativei și modului de a gândi” (Balint Gh., 2007).
Jocul de fotbal are o contribuție esențială în îndeplinirea obiectivelor educației fizice școlare. Spre deosebire de celelalte grupe de activități folosite în pregătirea fizică a elevilor, influențele instructiv-educative prin joc reprezintă următoarele particularități: permit manifestarea complexă și favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților motrice, precum și a deprinderilor și însușirilor moral-volitive; jocul de fotbal oferă posibilitatea aplicării în condiții mereu schimbătoare a priceperilor și deprinderilor motrice de bază;
În contextul activității de educație fizică și sport școlar, fotbalul deține un loc fruntaș, prin marea lui atracție și pătrunde în rândurile tuturor categoriilor de elevi. Fotbalul, practicat în școală, are de rezolvat și rezolvă o serie de sarcini cu profundă semnificație socială, din care amintim (Cobârzan H., Prodea C., 1999 și Cernăianu C., 2001):
întărirea sănătății și a capacității de muncă;
folosirea utilă și recreativă a timpului liber;
educarea trăsăturilor pozitive și de caracter;
valorificarea aptitudinilor sportive ale elevilor.
Practicarea jocului de fotbal, în mod diferit, în funcție de vârstele celor care în practică rezolvă o serie de probleme ((Miu S. și Velea F., 2002):
prin practicarea sa, la toate nivelurile, contribuie la întărirea sănătații și a capacității de muncă (studii);
oferă posibilitatea tuturor categoriilor de elevi și studenți să-și folosească util și recreativ timpul liber;
valorifică și scoate în evidență capacitățile sportive ale elevilor și studenților, contribuind la dezvoltarea lor armonioasă, solicitându-i privind viteza, îndemânarea, forța, rezistența etc.
Specifică jocului de fotbal este activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce decurg din valorificarea ei în cadrul procesului de educație fizică. Jocul presupune colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acțiunilor și eforturilor personale cu cele ale colectivului din care fiecare elev – jucător face parte; presupune încadrarea în colective, acceptarea și recunoașterea liderului, asumarea unor responsabilități, conlucrarea și întrajutorarea, atitudinea critică și autocritica.
Situațiile favorabile care apar pe parcursul consumării diferitelor faze de joc lasă urme adânci asupra personalității elevului.
Emoțiile și sentimentele, stările afective, trăirile și celelalte procese psihice prezente în aceste împrejurări sunt proprii fiecărui jucător, dar în același timp comune echipei din care face parte. Ele sunt determinate de succesele sau insuccesele personale și ale echipei.
Jocul de fotbal este cel care realizează activitatea în colectiv, relațiile de grup în formele de intercondiționare cele mai complexe și la nivelul cel mai ridicat de conlucrare, permițând manifestarea inițiativei și independenței în acțiune.
Față de mijloacele tradiționale, apreciem că practicarea fotbalului dezvoltă unele calități motrice la un nivel superior. Dintre acestea menționăm: viteza sub toate formele de manifestare; îndemânarea generală și specifică; rezistența în regim de viteză, forță, detentă.
Jocul de fotbal favorizează dezvoltarea acestor procese și, în mod deosebit, a creativității, inițiativei și a capacitații de anticipare și decizie, deoarece participanții sunt obligați să aplice ceea ce cunosc în condiții mereu noi, reacționând spontan și găsind soluții adecvate. Reacțiile, soluțiile adoptate trebuie stabilite în funcție de mai multe necunoscute: parteneri, adversari, faza de joc, teren, obiectul de joc (minge), timp.
Fotbalul este predat în școală începând din ciclul primar și până la terminarea liceului, fiind vorba de o inițiere în practicarea sa și nu de o specializare sportivă, acest lucru intrând în sarcina cluburilor sportive școlare sau asociațiilor sportive de performanță. Deci, în cadrul lecției de educație fizică, rolul profesorului este de a iniția elevii în practicarea jocului de fotbal pe teren redus, insuflându-le acestora plăcerea de a juca, contribuind astfel la îndeplinirea obiectivelor educației fizice la diferite nivele.
Comparativ cu celelalte elemente de conținut ale programei școlare, în care se realizează inițierea elevilor, jocul de fotbal fiind o activitate eminamente colectivă, favorizează realizarea și dezvoltarea relațiilor de grup cu cei mai ridicați indici de eficiență. Aceste relații se obțin prin practicarea jocului ca activitate globală și nu prin exersare în mod dispersat a elementelor componente.
De activitatea de fotbal din școli răspunde profesorul de educație fizică cu specializarea „fotbal”, responsabilități care trebuie să aibă în vedere (Miu Ș. și Velea F., 2002):
planificarea întregii activități fotbalistice din școală;
pregătirea echipelor;
competițiile interne și cele din afara școlii;
toate problemele organizatorice legate de această activitate, inclusiv baza materială și premierile;
permanenta selecție a celor mai buni elevi ce s-au evidențiat în pregătire și joc
urmărește cu insistență situația școlară a celor selecționați precum și activitățile extrașcolare ale acestora.
În școli profesorul se ocupă de:
echipa școlii, cu care participă la campionatele pe localitate, judet, interjudețene, pe țară;
echipa de perspectivă, pregătită să înlocuiască cu elemente noi;
echipa reprezentativă a școlii;
echipele pe clase care formează baza selecției celor două echipe – reprezentativă și de perspectivă.
În aceste forme de învățământ, educația fizică se organizează sub forma lecției de educație fizică și a lecției de activități sportive.
Modelul absolventului de liceu, care a străbătut etapele predării fotbalului în învățământul gimnazial și liceal, este acela de a ști să practice, să organizeze și să arbitreze jocul de fotbal.
Jocul de fotbal școlar este caracterizat, prin faptul că: (Balint Gh., 2007):
are o deosebită valoare educativă care se datorează și regulamentului sau care îl obligă pe jucător la o comportare demnă în teren, la sportivitate – atitudine de fair-play, combativitate, stăpânire de sine, voință de a învinge, capacitate de analiză și decizie, și alte deprinderi morale de o mare valoare;
cumulează efectele sanogenetice și sanofizice ale sportului și educației fizice;
contribuie la realizarea unei dezvoltări fizice generale multilaterală și armonioasă;
contribuie la dezvoltarea motricității generale a celor care îl practică;
dezvoltă aptitudinile psiho-motrice individuale și în interdependență, „regimul” lor de manifestare în fotbal fiind diferit;
este un mijloc important de recreere și agrement.
În predarea procedeelor tehnico-tactice se va avea în vedere următoarea succesiune metodică:
exersarea individuală a procedeelor tehnico-tactice;
introducerea unui partener în exersare;
introducerea adversarului, la început pasiv, apoi semiactiv și activ;
legarea procedeelor tehnico-tactice în cadrul unor structuri;
exersarea procedeelor tehnico-tactice în condiții de joc;
În continuare vom prezenta modelul tehnico-tactic al absolventului de ciclu gimnazial și liceal (Cobârzan H. și Prodea C., 1999):
1. Învățarea și consolidarea următoarelor procedee tehnice:
lovirea mingii cu piciorul;
lovirea mingii cu capul;
preluarea mingii;
conducerea mingii.
2. Învățarea și consolidarea următoarelor acțiuni tactice:
marcajul și demarcajul;
pasa un-doi-ul;
schimbul de locuri.
3. inițierea în însușirea fazelor de joc și a unor forme de atac și apărare.
Aprecierea și notarea cunoștințelor la ciclul gimnazial și liceal se fac prin:
verificarea capacității de practicare a jocului de fotbal prin respectarea aplicării uneia din acțiunile tehnico-tactice de atac și apărare, prevăzute în modelele prezentate în condițiile respectării regulamentului.
CAPITOLUL II FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI
II.1.Particularități morfo – funcționale ale elevilor din ciclul gimnazial
Creșterea și dezvoltarea elevilor reprezintă o problemă biologică de mare importanță teoretică și practică. Literatura de specialitate ne prezintă numeroase date, printre cele importante fiind cele legate de fenomenul de accelerare a creșterii, de fondul ereditar, de rolul condițiilor de mediu, sociale, în dezvoltarea elevilor.
O problemă care nu poate fi neglijată de profesorul de educație fizică este caracterul particular al biologiei vârstei de creștere. Din datele existente în momentul de față putem trage următoarea concluzie: „dezvoltarea și creșterea elevilor nu se face uniform, ci pe parcursul dezvoltării apar perioade de accelerare și de încetinire a creșterii datorate fie condițiilor de viață, fie particularităților individuale” (Balint Gh., 2007).
Odată cu intrarea în pubertate, interesul pentru mișcare și activități sportive scade simțitor. De aceea, la unii copii, lipsa de mișcare dublată de o alimentație abundentă, duce la instalarea obezității și o evoluție lentă a procesului de maturizare sexuală la puberi.
Detașarea de influența părintească, care se accentuează, comportamentul critic, dorința de autonomie și asumarea propriilor responsabilități caracteristice copiilor din perioada pubertară, trebuie înțelese de către educator (profesor, antrenor), care va coopera activ în organizarea activității sportive cu acești copii, a căror antrenabilitate a factorilor determinanți ai condiției fizice, poate fi maximă la această vârstă. Orice greșeală referitoare la sarcinile de antrenament și la raportul antrenor – adolescent, poate constitui o primă cauză a abandonării activității sportive.
La sfârșitul perioadei de creștere, elevul ajunge la o maturizare somato-vegetativă și psihică. Datorită dezvoltării neuniforme a elevilor, perioada de creștere o împărțim în mai multe etape, fiecare etapă având elementele ei definitorii.
Datorită faptului că perioadele vârstei fiziologice nu corespund celei cronologice și nici etapelor de școlarizare, vom prezenta periodizarea biologică și vom menționa în secundar etapele de școlarizare și vârstele cronologice.
Aceste perioade sunt:
a. Etapa antepubertară (10-12 ani, clasele V-VI);
b. Etapa pubertară (13-14 ani, clasele VII-VIII);
c. Etapa postpubertară (14-18 ani, clasele VIII-IX).
Trebuie subliniat faptul că studierea sau cunoașterea particularităților pe grupe de vârsta este o îndatorire obligatorie a profesorilor de educație fizică, deoarece numai în acest fel instruirea își poate atinge scopul final propus.
Necunoașterea sau ignorarea acestor particularități conduce la instruirea elevilor după schemele de pregătire folosite la fotbaliștii adulți, ceea ce aduce un mare prejudiciu în privința
sănătății elevilor.
S-a afirmat de nenumărate ori și repetăm și noi cu această ocazie: „elevul nu este un adult în miniatură.” El are o serie de particularități morfologice și funcționale, datorită organismului în creștere și dezvoltare, lucru de care trebuie să se țină seama.
Unii autori identifică noțiunea de „pubertate” cu cea de adolescență (Luttke, Gilbert, Hutinel și Lesne). După părerea altor autori există o deosebire netă între pubertate și adolescență.
Spre deosebire de adolescență, care este o fază de liniștire și stabilitate, determinând și desăvârșind opera pubertății, pubertatea este o fază de zbucium și schimbări. Este stadiul cu cele mai intense transformări și modificări, perioada caracterizată printr-o „accelerare a creșterii fiziologice și somatice” (Balint Gh., 2007). Este, de fapt, ultima „accelerație” a creșterii biologice ce se manifestă cu pregnanță. Acest fapt poate modifica sau chiar răsturna proporțiile corpului. Acum se produce începerea maturizării glandelor sexuale.
Toate acestea își vor pune amprenta asupra întregii dezvoltări anatomo-fiziologice și psihice ale puberilor. Nu rezistă la efort îndelungat, obosesc repede, sunt predispuși tot timpul surmenajului fizic.
II.1.1.Particularitățile somatice
Intervenția pubertății duce la accelerarea creșterii în înălțime într-un ritm superior tuturor vârstelor, ca apoi aceasta să se diminueze treptat până la 20-21 de ani.
Creșterea mai intensă se manifestă „la membrele inferioare, apoi la cele superioare, fapt care crează în multe cazuri dizarmonii, evidente mai ales când se întocmesc grafice ale creșterii (morfograme)” (Cobârzan H. și Prodea C., 1999). Datorită acestor considerente unii autori vorbesc despre o fază „caricaturală”, de forma alungită a oaselor și de mușchii insuficient dezvoltați și alungiți. Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul supt. Ca urmare a acestor trăsături somatice, organele interne din cutia toracică sunt puțin dezvoltate, fapt care generează dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsa de rezistență funcțională.
Oasele se dezvoltă în „lungime și devin mai rezistente la acțiunea mecanică și presiune, articulațiile nu sunt dezvoltate iar ligamentele nu asigură, în suficientă măsură, rezistența la tracțiune, răsucire” (Balint Gh., 2007).
Mușchii se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrelor și nu în grosime, din aceasta cauză suprafața lor de secțiune fiziologică este mică în consecință, și forța musculara este mică.
Lungimea fibrelor musculare permite creșterea valorii lucrului mecanic, cu condiția să nu existe îngreuiere peste forța globală a mușchiului. Trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul scurt, iar organele interne din cutia toracică nedefinitivate referitor la dezvoltare.
În concordanță cu cele prezentate, sistemul articular este slab, în plin proces de consolidare. Datorită faptului că la fete pubertatea se instalează mai repede cât la băieți, ele prezintă la aceleași vârste cu ale băieților valori superioare ale creșterii în înălțime și greutate. De astfel, aceasta este singura etapă în ontogeneză când fetele ating valori somatice superioare băieților, exprimate și printr-un trunchi mai lung, membrele inferioare fiind însă mai scurte.
Ca urmare, această etapă de vârstă poate fi caracterizată de transformarea proceselor morfo-funcționale și psihice în vederea maturizării treptate a tinerilor.
II.1.2.Particularitățile funcționale
Această etapă debutează la fete, la 10 ani, iar la băieți, la 11-12 ani și durează până la 13-14 ani și fiind considerată a doua fază a maturizării morfologice. Pubertatea, evenimentul major, esențial, fiziologic și psihic, aduce transformări psihofiziologice, cu repercusiuni adânci în ceea ce privește constituția fizică, determinând întreaga dezvoltare somato-funcțională și psihică a copilului.
Primele semne ale evoluției rapide a caracterelor sexuale secundare sunt: „păr pubian, păr axilar, dezvoltarea mamelonului, schimbarea vocii. Acestea se datorează declănșării neurosecrețiilor hipotalamice (Releasing Factors) care, prin sistemul porthipotalamo-hipofizar, ajung în hipofiza anterioară, stimulând secreția hormonului de creștere și a hormonilor glandulari tropi (FSH și LH) cu acțiune asupra glandelor sexuale (Rădulescu M. și colab., 2003).
Până la apariția pubertății nu existau diferențe de sex în ce privește secrețiile hormonale. Cu puțin înaintea apariției pubertății, producția de hormoni specifici (testosteron la băieți și estrogeni la fete) se accentuează și apar diferențe în ce privește caracteristicile morfologice și ale capacității fizice, cunoscute sub numele de dimorfism sexual (aspect prezent și analizat și în capitolul rezervat particularităților motrice).
În perioada pubertară, secreția de testosteron este mult mărită la băieți (de 10 ori față de antepubertari) și este responsabilă prin caracterul său puternic anabolizant proteic, de creșterea masei musculare la această vârstă, de la 27% la 41-42%.
Ritmul accelerat de creștere, din această perioadă, privește atât creșterea și dezvoltarea organelor, aparatelor și sistemelor din sfera somatică, cât și a celor vegetative. Din acest punct de vedere, toate organele și aparatele pot fi împărțite în trei categorii (Rădulescu M. și colab., 2003):
organe și aparate cu o creștere rapidă în perioada pubertară (aparat locomotor, respirator, vase, etc.);
organe și aparate cu dezvoltare explozivă (organele genitale);
organe care cresc până la pubertate și apoi involuează (organe limfoide, timus, epifiză).
Privind sistemul nervos se constată o creștere redusă a volumului creierului însă se adâncesc circumvoluțiunile, iar prin înmulțirea fibrelor de asociație sporesc conexiunile funcționale dintre diferite zone. Celulele corticale se dezvoltă încontinuu perfecționându-se și diferențiindu-se, crescând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informației.
Creierul copiilor la această vârstă, este de 1400-1500g față de 1100-1200 la 6 ani, iar, din punct de vedere funcțional, sistemul nervos central se caracterizează prin plasticitate mare, care se păstrează și la această vârstă, cu dominanta excitației și tendința de iradiere a acesteia, datorită slabei inhibiții corticale, labilitate psihică alimentată și de instabilitatea hormonală.
Aceste particularități ale S.N.C. influențează, în mod direct, viteza de formare și stabilitate a deprinderilor motrice, favorizează apariția oboselii, slăbește în oarecare măsură voința și perseverența copiilor.
”Cordul depune eforturi pentru irigarea organelor și sistemelor, lucru datorat îngustimii lumenului vaselor de sânge, ceea ce generează de multe ori instalarea fenomenului de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac” (Balint Gh., 2007).
În timpul efortului fizic cordul depune „un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor, deoarece lumenul vaselor este îngust și ca urmare pot apărea uneori fenomene de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac” (Cobârzan H. și Prodea C., 1999).
Sistemul nervos prezintă o creștere redusă a volumului creierului dar se adâncesc circumvoluțiunile, se înmulțesc fibrele de asociație care sporesc conexiunile dintre zone. Celulele corticale se perfecționează și se diferențiază crescând baza funcțională a activității de prelucrare a informației.
Tot în această perioadă se realizează diferențierea dintre sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.
În concordanță cu particularitățile dezvoltării morfologice menționate, se constată o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatelor cardiovasculare și respirator la efortul fizic intens. În jurul vârstei de 12 ani „capacitatea vitală se situează la circa 2000 cm3, datorită faptului că plămânii sunt slab dezvoltați și crește până la 3000 cm3 la 15 ani. Mai menționăm faptul că aparatul respirator și în special plămânii sunt puțin rezistenți la infecție” (Cobârzan H. și Prodea C., 1999).
II.1.3.Particularitățile psihice
Întreaga activitate nervoasă superioară și psihică se dezvoltă rapid atingând un nivel superior. Ca urmare, procesele gândirii, analiza, sinteza, abstractizarea, etc. se perfecționează, ceea ce face posibilă rezolvarea unei situații problematice.
Logic, nu se poate discuta despre un organ sau sistem fără a ține seama de legătura lui directă cu activitatea nervoasă superioară. Numai astfel organismul poate fi privit ca un tot unitar și se poate stabili independența cu mediul înconjurător.
Dezvoltarea psihică la această vârstă este deosebit de bine sintetizată de marele savant J. Piaget (Cobârzan H., Prodea C., 1999 și Balint Gh., 2007): „la 11-12 ani apare o a patra și ultima perioadă al cărei palier de echilibru se situează la nivelul adolescenței. Caracterul ei general constă în cucerirea unui nou mod de a raționa care nu se mai referă exclusiv la obiecte sau la realități direct reprezentabile, ci la „ipoteze” adică la propoziții din care pot fi trase consecințele necesare fără ca subiectul să se pronunțe asupra veridicității sau falsității lor înainte de a examina rezultatul acestor implicații”.
Din cauza unor schimbări ce se manifestă pe plan comportamental, unii psihologi consideră că avem de-a face cu o „criză juvenilă” ce se caracterizează prin reacții contrare celor de până la această vârstă, unele chiar paradoxale, cum ar fi negativismul, individualismul, tendința spre izolare, spre singurătate, spre interiorizare prin refugiu în lumea propriilor trăiri sau prin izbucniri violente, nesupunere, neascultare, etc. Toate modificările, transformările și restructurările ce se produc în această perioadă sunt mai intense și de mai lungă durată.
Cu toate acestea, nu pot fi considerate prin ele însele ca manifestări ale unei „crize” inevitabile și absolute, ele pot favoriza apariția unor dereglări pe plan comportamental. Declanșarea acestora depinde însă, și de împrejurările în care trăiește elevul, care pot accentua sau anihila astfel de manifestări. Un lucru incontestabil este că acești elevi ridică serioase probleme din punct de vedere educativ.
Pe plan senzorial, în pubertate asistăm la „o scădere a tuturor pragurilor senzoriale, ceea ce evocă creșterea sensibilității sale, în plus, se produce o erotizare a tuturor simțurilor” (Rădulescu M. și colab., 2003). Individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile (mai ales galben și albastru). Se dezvoltă spiritul de observație (odată cu diversificarea consumurilor culturale), iluziile perceptive sunt încă prezente (de exemplu, la 12 ani – iluzia de greutate) și se constată o capacitate mai bună de verbalizare a trăirilor sale.
Pe plan intelectual, din punct de vedere al gândirii, în pubertate coexistă două stadii de evoluție a intelectului: stadiul operațiilor concrete (acele operații ce invocă obiecte reale) și stadiul operațiilor formale (operații care apelează la propoziții). Cât privește operativitatea gândirii, este prezentă, îndeosebi, operativitatea nespecifică (abstractizare, sinteză, generalizare, analiză, comparație), dar se schițează și operativitatea specifică (capacitatea de a utiliza algoritmi). Se formează judecăți și raționamente tot mai complexe, inclusiv de probabilitate.
„Adolescența pubertară”, cum o numește M. Debesse este „vârsta neliniștilor”, caracterizată prin instabilitate emotivă, alternanță în contraste, hipersensibilitate. În constelația psihologică a acestui stadiu sentimentul este dominanta funcțională care își pune amprenta asupra întregului tablou comportamental. Alternanța în contraste se manifestă prin îmbinarea unor trăsături contrare. Înclinația spre bravură și fapte ieșite din comun se asociază cu timiditatea și supunerea. Prima se manifestă cu predilecție în cadrul grupului, unde este stimulată și aprobată de membrii săi; în relațiile directe cu adulții trec în extrema cealaltă adoptând o atitudine corectă pe un fond de timiditate evidentă.
Se constată totodată lipsa unei concordanțe între nivelul de aspirație și dorințele sale pe de o parte, și capacitățile de care dispune în vederea realizării lor pe de alta parte.
Un fapt relevant din punct de vedere afectiv se exprimă în dorința elevului de a-și arata afecțiunea față de anumite persoane din preajma să.
Dacă până la această vârstă, ei se afla doar în ipostaza de obiect al afecțiunii altora, de acum înainte devine și subiect al afecțiunii pentru ceilalți. Ne aflăm deci în prezența unei afecțiuni reciproce de o intensitate relativ egală.
Așa se explică intensitatea unor relații psihosociale de simpatie sau antipatie față de colegii de echipă și chiar față de profesor, întemeiate pe coincidența unor interese și aspirații, ce se încheagă la această vârstă. Sentimentul prieteniei reprezintă un argument concludent în acest sens. Tot acum se produce o schimbare radicală în sistemul de referințe.
Cât privește uitarea, apare o perioadă critică la 10 – 12 ani, dar puberul uită, în special, pentru că tratează repetiția ca pe o „toceală” demnă de dispreț, fiind după opinia sa un simpton al deficitului intelectual.
În perioada pubertății, limbajul prezintă următoarele particulantăți (Rădulescu M. și colab., 2003):
crește debitul verbal oral (120 cuvinte/minut) și cel scris (7-9 cuvinte/minut);
vocabularul se îmbogățește prin termeni din știință, tehnică, literatură;
dispar expresiile fonematice parazite;
exprimarea devine mai fluentă, mai logică, mai elocventă;
vorbirea are un caracter situațional (se modelează în funcție de caracterul concret);
este specifică vorbirea în jargou, populată cu expresii pitorești, teribilisme, vulgarisme.
Dacă până în acest moment părinții constituiau „modele” în jurulcărora se organiza comportamentul, de acum înainte valori dereferință oferă membrii grupului, ai echipei din care fac parte.Ca atare, o mare parte din atitudinile comportamentale seformează prin imitație și contagiune în interiorul grupului.
Deoarece dimensiunea „interiorității” se adâncește,preadolescentul simte nevoia de a nu mai fi considerat copil.De aceea, apelul la demnitatea să va fi mai folositor decâtinterdicțiile excesiv de severe. Este valabil și la această vârstăadevărul că ființa umană este„mai degrabă flexibilă decâtdocilă”. Pe aceeași linie se înscrie și preocuparea mai intensăfață de propria persoană, ca entitate individuală, fapt constatabilîn apariția primelor manifestări demeditație filosofică privitoare laviitorul și destinul său, cu tot caracterul lui încă naiv.
La această vârstă se dezvoltă, după cum am mai spus,adevăratele sentimente de prietenie și dragoste, care sebazează pe devotament și înțelegere reciprocă. Acum apar maievidente diferențele dintre generații.
Am insistat poate excesiv asupra dezvoltării psihice a puberului,dar trebuie subliniat faptul că în momentul de față nu se preapune accent, și acolo unde se pune nu este de ajuns, pestudierea particularităților psihice ale elevului de 10-14 ani și deaceea am considerat căeste necesar să facem acest lucru.
În funcție de cele prezentate întreaga tehnologie de predare trebuie restructurată, cu deosebire metodele care trebuie să prezinte conținutul educației fizice în mod cauzal, problematizat, realizând o participare activă, profund conștientizată din partea elevilor.
Profesorul, trebuie să pună problemele cauzal, problematizat pentru a realiza participarea conștientă din partea elevilor.
Caracteristica vieții sociale a preadolescentului impuneprofesorului necesitatea unor preocupări atât pentru cunoaștereavalorii educative a „anturajului”, cât și pentru inițierea unorstrategii educaționale adecvate atât sub raport individual, cât șipsihosocial.
De comun acord cu toți specialiștii studiați, putem să afirmăm că: preadolescentul ne oferă întotdeauna imaginea unui tânăr vioi, gălăgios, plin de viață, doritor de a ști cât mai multe lucruri, de a fi activ participând la cât mai multe acțiuni, cu interese multiple pentru tot ce este nou.
II.1.4.Particularitățile motrice
Datorită dezvoltării organismului pe multiple planuri, mai ales măririi plasticității scoarței și mobilității proceselor nervoase de excitație și inhibiție, sporesc și posibilitățile de dezvoltare a tuturor calităților motrice în special a vitezei, cu deosebire la 12 ani la fete și la 13 ani la băieți. La 12 ani viteza fetelor este mai mare ca a băieților, urmând ca progresiv aceștia să-și sporească treptat indicii de viteză, depășindu-le pe fete. Acest proces evolutiv durează până în jurul vârstei de 14-15 ani. Datele din literatura de specialitate (Cobârzan H. și Prodea C., 1999) arată că până la 15 ani sunt disponibilități deosebite pentru dezvoltarea vitezei sub formele sale simple (în condițiile unor structuri complexe viteza este în corelație cu celelalte calități motrice care ating valori superioare la vârste mai mari).
Concomitent cu viteza progresează și îndemânarea, pubertatea fiind denumită „vârsta îndemânării”(Balint Gh., 2007).
Disproporția dintre diferitele segmente ale corpului face ca în executarea diferitelor mișcări să se remarce o oarecare stângăcie, dar sunt posibilități pentru mărirea îndemânării atunci când această calitate se dezvoltă simultan cu orientarea în spațiu, calitate care în jurul vârstei de 12-13 ani se apropie de cea a adultului.
Îmbunătățirea calităților mușchilor și mai ales a laturii funcționalecare condiționeazăviteza, sporește capacitatea de forță în regimde viteză sub forma detentei, a vitezei în regim de rezistență șicapacitatea de efort static moderat.
În discordanță cu toate calitățile motrice, mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani la fete și 13-14 ani la băieți, fapt care face ca mișcările să nu fie executate cu amplitudinea corespunzătoare, ceea ce impune măsuri speciale în cadrul lecțiilor.
Capacitatea de rezistență este mai redusă mai ales rezistențacardio-vasculară, fapt ce impune acționarea sistematică cumijloace bine alese și dozate pentru dezvoltarea ei. Trebuie săse antreneze grupe musculare mari care să permită activitateanestingherită a aparatului cardio-respirator datorită și acționăriiasupra rezistenței în regim de forță sau viteză, fără a neglijaviteza în regim de rezistență.
Rezistența este mai mică comparativ cu alte vârste; se impunmăsuri metodice, atente în procesul dezvoltării pentru a se puteaobține indici superiori în dezvoltarea ei. La această vârstă eleviiau înclinații pentru exercițiile de forță, de învingere, cu orientareprecisă darexecutate de multe ori cu repezeală.
La fete rezistența este mai scăzută decât mai băieți, cu toate că și la aceștia, comparativ cu alte vârste, ea se situează la valori scăzute.
Alergarea, deprinderea cel mai larg aplicată, se desfășoară înmod neorganizat; ceaorganizată solicită un efort mult mai mare.Cu înaintarea în vârstă se observă o tendință de scădere avolumului alergării, lucru ce trebuie remediat prin intervențiaprofesorului.
Se observă în multe cazuri greșeli transmise de la vârstaprimară cum ar fi: alergareape călcâie, pe toată talpa, oscilațiiale trunchiului în plan lateral, insuficiența fazei de zbor, alergareîngenunchiată, lipsa lucrului de brațe, etc., care trebuie corectatefolosindu-se exerciții speciale coordonate de profesor.
Ca urmare a caracteristicilor morfologice, fiziologice și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial, metodologia acționării în vederea realizării componentelor procesului instructiv-educativ capătă un caracter particular.
În ceea ce privește motricitatea, la vârstele învățământului gimnazial aceasta nu prezintă deosebiri esențiale între băieți și fete, ci unele particularități de care trebuie să ținem seamă pentru o tratare diferențiată. Aceste particularități se referă la gradul de maturitate al mișcărilor, economicitatea acestora, cursivitatea, tempoul etc. Băieții au înclinații către exercițiile de forță, efectuate uneori cu repezeală, de învingere, cu orientare precisă care le mărește eficiența, în timp ce fetele preferă mișcări expresive, efectuate pe muzică, caracterizate uneori prin lipsa de economicitate, dar care tind către acuratețe tehnică. Din acestea rezultă că băieții efectuează mișcări care solicită precizia (schimbări de direcție, precizie în aruncări), pe când fetele manifestă predispoziții în executarea corectă a exercițiilor din gimnastică.
După cum am menționat, în privința aruncărilor, băieții deprind bine mișcarea de azvârlire a mingii, în timp ce fetele efectuează mai mult prin împingere.
Din cercetările intreprinse de unii autori rezultă că alergarea este deprinderea cel mai larg aplicată, desfășurată în activitățile neorganizate, față de cea organizată. Volumul alergării scade, odată cu înaintea în vârstă, problemă care trebuie rezolvată de profesorul de specialitate prin crearea obișnuinței de a alerga. Această deprindere care se este însușită greșit încă de la vârsta școlară primară și anume: insuficiența fazei de zbor, alergare pe călcâie, oscilații ale trunchiului în plan lateral etc. care trebuie corectate prin exerciții speciale.
Săriturile nu se execută cu eficiență, bătaia este de regulă puternică însă zborul nu este pe măsură, în consecință se împune exerciții pentru dezvoltarea detentei la membrele inferioare, pentru însușirea corectă a săriturilor în înălțime, în lungime, pe aparate și peste aparate.
La vârstele ciclului gimnazial există disponibilități mari, în ce privește însușirea unor procedee specifice jocurilor sportive. Ca urmare, sarcina prioritară a activității de educație fizică la acest nivel este învățarea rapidă a unor ramuri de sport.
II.2.Selecția și formarea echipei reprezentative școlare
Sarcina selecției se pune în toate domeniile de activitate, mai cu seamă în cele în care elementul competitiv predomină. De aceea, în sport, ea trebuie tratată cu și mai multă atenție, întrucât sportul înseamnă o activitate organizată de întrecere a unor persoane sau echipe, pe baza unor reguli stabilite în prealabil și unde apare necesitatea stabilirii unei performanțe sau a unui învingător. Determinarea unui câștigător, țelul suprem al întrecerilor sportive, presupune un „surplus” față de adversar, care se poate realiza pornind de la o selecție judicioasă a celor în cauză, pe fondul căreia se pot broda ulterior cerințele pregătirii la cel mai înalt nivel.
În trecutul, selecția avea în general trei orientări (Răduț C., 1967):
selecția bazată pe tradiție (obiceiuri);
selecția bazată pe idealuri (dorințe – inspirații);
selecția bazată pe rezultate imediate.
În prezent, selecția trebuie efectuată pe baza unor criterii complexe, cu caracter științific, care să se fundamenteze pe date obiective.
Prin selecția sportivă se înțelege „ procesul neîntrerupt de depistare, alegere și triere a tinerilor după anumite criterii bine precizate și îndrumarea lor spre practicarea organizată a unei anumite probe sau ramuri sportive în care să-și poată valorifica în cel mai înalt grad calitățile motrice, în scopul obținerii unor performanțe superioare” (Răduț C., 1967).
Selecția urmărește orientarea antrenorilor, profesorilor care lucrează în secțiile cluburilor și asociațiilor sportive de performanță precum și în antrenamentele de pregătire școlară, în selecționarea sportivilor cu calități deosebite fizice și psihice, pentru obținerea de performanțe ridicate pe baza unor criterii obiective. Are sarcina de a pune la dispoziția profesorilor de educație fizică și sport și a antrenorilor a unor norme de control care să înlesnească orientarea sportivilor către diferite ramuri sportive, după aptitudinile și capacitățile pe care le posedă, evitând aprecierile subiective. De asemenea, selecția trebuie să stimuleze preocuparea antrenorilor, profesorilor de educație fizică și sport, medicilor și cercetătorilor, pentru promovarea în secțiile de performanță și în loturile reprezentative școlare, a unor sportivi cu posibilități certe de perspectivă, care să obțină într-un timp scurt performanțe superioare dar și să le păstreze un timp îndelungat.
Avantajele aplicării selecției (Răduț C., 1967):
asigură obținerea unor performanțe înalte;
reduce substanțial durata instruirii;
ajută la creșterea rapidă a elementelor depistate prin selecție;
contribuie la mărirea longevității sportive;
favorizează aplicarea eforturilor în concordanță cu particularitățile concepției moderne de pregătire;
evită o perioadă inutilă de muncă și investiții materiale care nu pot fi fructificate;
facilitează recrutarea elementelor tinere;
formează convingeri pentru o muncă de perspectivă;
lărgește posibilitatea de afirmare pe plan internațional.
Trebuie menționat și detaliat anumiți factori care determină selecția sportivă.
Se întâlnesc, în practică, dificultăți în selecția sportivilor, acestea pot crea coeficiente scăzute de probabilitate în obținerea unor rezultate de valoare. Ereditatea, rezidă în transmiterea anumitor particularități fizice și psihice ale părinților la urmași, sub influența factorilor mediului înconjurător. De menținut că, evoluția organismului de la naștere până la maturitate constă dintr-un proces continuu de transformări și acumulări, însă însușirile și caracterele moștenite nefiind transmise urmașilor gata formate. Nu înseamnă că facă un părinte a fost înalt, scund sau gras, urmașul său trebuie să fie la fel. Ereditatea are o insemnătate mare, însă niciodată nu trebuie să îi acordăm o importanță absolută. Cercetările efectuate și confirmate de practică au demonstrat că sunt cazuri când din părinți obezi s-a născut, s-a dezvoltat și s-a afirmat un atlet cu o conformație fizică armonioasă, dar și cazuri din părinți supli cu bune aptitudini fizice au avut descendenți obezi. După cum spunea Darwin: „Nimeni nu poate spune de ce aceeași particularitate a diferiților indivizi din aceeași specie, sau din specii diferite, uneori se moștenesc, iar alterori nu”. În consecință trebuie să se țină cont și de aspectele ereditare, subliniind că reprezintă un criteriu a cărei aplicare în munca de selecționare necesită prudență.
Un alt factor care determină selecția este variabilitatea prin care se înțelege procesul modificării diferitelor caractere morfologice și fiziologice ale organismului, aceste schimbări se numesc variații și constituie punctul de plecare în tratarea problemei selecției. Dintr-o analiză dialectică a selecției, rezultă că nici un individ nu este asemănător întru totul cu ceilalți, chiar și în cazul unor părinți comuni. Aceste modificări îmbrățișează toate caracteristicile morfologice (înălțime, greutate, formele corpului etc.), cele fiziologice (legate de funcția organelor și sistemelor) precum și cele comportamentale (conduita, seriozitatea, modestie, consecvența, perseverența etc).
Baza materială cuprinde totalitatea sălilor, terenurilor, pistelor, lacurilor, râurilor, bazinelor, pârtiilor, patinoarelor precum și a celorlalte ajutătoare și echipamentul sportiv. Masa celor care practică sportul se lărgește sau se îngustează în funcție de numărul și buna lor funcționare, precum și se mărește sau se restrânge caracterul selecției. Baza materială este importantă, însă nu și hotărâtoare, lipsurile ei se pot compensa cu o selecție și mai riguroasă, punându-se accent pe selecția dirijată și o metodică avansată.
Nivelul cunoștințelor specialiștilor, lipsa bazei materiale poate fi parțial suplinită printr-o selecție riguroasă și o metodică avansată, acest lucru necesită din partea specialiștilor un nivel ridicat al cunoștințelor generale cât și specifice unei ramuri sportive. Cu cât un specialist posedă cunoștințe mai multe privind orientarea și conținutul selecției sportive (în general și pe ramură), cu atât rezultatele pe care le va obține vor mai bune. Cu siguranță, că nu se poate minimaliza importanța pregătirii teoretice.
Selecția, în vederea depistării elevilor talentați, trebuie să aibă un caracter permanent, și se efectuează în cadrul orelor de educație fizică și sport. În fotbal, ca de astfel în orice joc sportiv, selecția își are rolul ei deosebit de important în sensul că, permanent, este nevoie de alegerea, depistarea celor mai buni și apți copii pentru a deveni jucători în formarea echipei reprezentative școlare. Permanent, în fotbal, au existat antrenori și profesori care s-au ocupat și se ocupă de descoperirea talentelor, de selecția și pregătirea lor.
Selecția în fotbal reprezintă alegerea celor mai dotați, a celor mai înzestrați copii pentru „sportul Rege”, care vor fi aleși nu la întâmplare, ci după anumite criterii precise și clare, care să ofere posibilitatea ulterioară de progre.
Există diferite modalități de selecție (Miu Ș., Velea Fl., 2002 și Cernăianu C., 2001):
selecție empirică;
selecție științifică;
selecție naturală.
În practică se disting trei etape de selecție:
a. Selecție initială;
b. Selecție secundară;
c. Selecție finală.
În selectia inițială, specialistul, prin mijloace ce-i stau la îndemână, lecții, jocuri, competiții întâmplătoare sau organizate – merge și vede subiecții supuși selecției și, în funcție de necesitățile proprii și de experiența sa, alege pe cei care corespund privind anumite calități fie ele generale, motrice, de joc sau volitive.
b. În selecția secundară, antrenorul / profesorul continuă să constate și să caute prezența și a altor aptitudini legate de practicarea jocului de fotbal, a viitorului jucător în devenire.
c. Selecția finală pentru fotbalul implică urmărirea în continuare a copilului, a juniorului, a tânărului în vederea dezvoltării, consolidării și perfecționării tuturor aptitudinilor sale, adăugându-i și altele, necesare viitorului jucător.
Pentru toate aceste trepte de selecție, se consideră de bază, pentru cel selectat, o sănătate foarte bună.
În jocul de fotbal, selecția are la bază următorii indicatori:
biologici: înălțime, greutate, anvergură, diferite diametre;
antropometrici;
fiziologici;
motrici (capacitate motrică, viteză, îndemânare, forță, rezistență);
tehnici și tactici (jocul de fotbal);
psihologici și sociologici.
Privind aptitudinile, selecția se face pe baza:
aptitudinilor generale, cum ar fi: inteligența sportivă, capacitatea de învățare și execuție, capacitatea de mobilizare pentru efort, capacitatea de refacere fizică și psihică după efort.
aptitudini motrice: viteză, îndemânare-coordonare, forță, rezistență, echilibru, percepțiile spațio-temporale;
aptitudinile reglatorii adaptive:
– cognitive: atenția, percepțiile specializate, memoria, imaginația, creativitatea;
– afective: echilibru afectiv, stăpânire afectivă, refacerea, rezistența la stress;
– volitive: energia, dârzenia, perseverența, combativitatea, rezistența la oboseală și durere.
aptitudini temperamentale: motivația la victorie, interes pentru joc, răspundere, disciplină, spirit critic și autocritic, temperament, caracter;
aptitudini sociale: colaborare, spirit de echipă, capacitate de comunicare, capacitate de autoapreciere obiectivă.
Toate aceste aptitudini, însușite, permit jucătorului să progreseze dar pot fi și influențate de aceea trebuie ținut cont și de ereditate și mediul social.
Precizarea componenței lotului reprezentativ școlar reprezintă „primul pas al formării unității competitive, urmat de alte măsuri care să ducă la formarea unui colectiv unit în jurul aceluiași scop. Profesorul de educație fizică trebuie să transmită jucătorilor în fiecare etapă a instruirii obiectivele de îndeplinit (individuale și colective)” (Cernăianu C., 2001).
Depistarea talentului în general, în special cel specific jocului de fotbal, constituie unul din dificultățile selecției. Adevăratul talent apare relativ rar, dar, în multe cazuri, el se manifestă ca o configurație unică de aptitudini și abilități. Într-adevăr, și în fotbal, unde pare posibil să se precizeze cerințele specifice pentru realizarea performanței, apar și indivizi remarcabili, atipici. Identificarea talentului pentru fotbal nu este chiar atât de grea, dificilă însă este detalierea cerințelor specifice. Este ușor de remarcat copilul care obține rezultate sportive cu mult peste cele ale altor copii de aceeași vârstă. Mai puțin evident este în ce măsură realizările lui sunt un indicator veridic al unor calități excepționale (talent), al unei dezvoltări temporar accelerate sau al unei maturizări precoce. Și această dificultate împiedică folosirea unei singure baterii de teste sau sistem de procedură, care să fie considerate cele mai adecvate sau demne de încredere în selecție.
Indiferent de criteriu de selecție, dintre care amintim și cel al probelor și normelor de control, pentru orice antrenor / profesor cel mai la îndemână criteriu de selecție și cel mai concludent rămâne jocul, indiferent de vârsta jucătorului, de la copii la cei profesioniști, pentru că randamentul și eficiența în joc sunt argumentele decisive în obținerea de rezultate bune în competițiile oficiale.
II.3.Conducerea echipei școlare
Munca oricărui antrenor nu se termină o dată cu selecția, alcătuirea și trimiterea jucătorilor pe teren, ci, el trebuie să-și conducă echipa și pe parcursul jocului. Antrenorul de fotbal are responsabilitatea formativă și educațională a practicantului de fotbal, fie la nivel primar – sanogenezic -, fie la nivel performanțial. Munca antrenorului, lăsând la o parte rezultatele tehnice pe care reușește să le obțină, este apreciată la adevărata sa valoare numai dacă este privită pe o perioadă mai îndelungată. Este de datoria fiecărui antrenor să fie la curent cu particularitățile specifice fiecărei grupe de vârstă pentru că numai astfel își poate atinge scopul propus, acela de formare a viitorului fotbalist de performanță.
În ce privește structura activității fotbalistice la gimnaziu, aceasta este:
echipa reprezentativă a școlii, formată din cei mai buni 12-14 jucători, participă la competițiile școlare;
echipa de perspectivă formată din 14-16 de jucători, în principal elevi ai claselor primare, care participă la competițiile organizate la categoria lor de vârstă;
echipele reprezentative ale claselor care constituie baza de selecție pentru cele două etape prezentate mai sus, și care participă la campionatul interclase al școlii.
Profesorul care răspunde de activitatea fotbalului în școală are următoarele sarcini:
întocmește planul de activitate fotbalistică din școală, precum și cel de pregătire al echipelor reprezentative;
răspunde de pregătirea și prezentarea echipei reprezentative la competiții;
desfășoară o activitate permanentă de selecție;
se preocupă de dezvoltarea bazei materiale necesare instruirii;
organizează competiții de masă la nivelul școlii.
Pentru buna pregătire a echipei de fotbal a școlii, se poate solicita ajutorul asociațiilor și cluburilor sportive din apropierea școlilor pentru folosirea bazei sportive.
Există diverse maniere de a comunica cu echipa de pe margine, cu desene și schițe sau acei antrenori care intervin verbal și în momente adecvate, prin diverse atenționări stimulative a celor din teren. Alegerea celei mai adecvate maniere de a comunica de pe margine, depinde de experiența acumulată și relația antrenorului cu jucătorii săi, care folosește tonul cel mai potrivit pentru a se face înțeles. Disputa verbală cu echipa adversa sau arbitrii, nu trebuie să se găsească în vocabularul antrenorilor devotați meseriei.
Se conduce, pe parcursul jocului, mobilizând echipa în ce privește competitivitatea, dispozitivul de joc al echipei pentru păstrarea avantajului ori a echilibrului.
Se conduc relațiile de joc cu oarecare aproximație – pase, combinații. Nu se poate corecta tehnica în timpul jocului, preluarea, condusul mingiei ori trasul la poartă. Jucătorii nu trebuiesc umiliți, jigniti.
În general, echipa se conduce anticipativ, nu retroactiv, pentru că reproșurile nu pot repara nimic, mai ales în timpul jocului.
O echipă de fotbal poate fi comparată cu o orchestră dirijată de către antrenor sau de căpitanul de echipă.
În timpul pauzei, antrenorul intervine prin observații scurte și concrete, evidențiind aspectele pozitive, dar și pe cele negative, temperează atmosfera.
După joc, cultivă optimist, moderație, modestie după succese și evită lamentările după insuccese, fără reproșuri imediate, care pe moment, se pot transforma în impulsuri incorecte.
Toate acestea se vor discuta și rezolva la următoarea sedință de antrenament, care poate fi considerată ca o ședință de analiză a jocului, unde întregul colectiv își exprimă punctele de vedere, legat atât de punctele tari ale echipei proprii dar și a echipei adverse.
Trebuie amintit, în subcapitolul următor, despre importanța pe care trebuie să o acorde antrenorul încălzirii sportivului, atât în cadrul ședințele de pregătire cât și a încălzirii pentru joc.
Capitolul III ORGANIZAREA CERCETĂRII
III.1. Durata și etapele cercetării
Cercetarea s-a efectuat asupra unui număr de 14 sportivi care activau la Școala Gimnazială ,,Puiu Sever” din Ineu, în perioada anului școlar 2016-2017. Criteriu de selecție al celor 14 sportivieste cel al probelor de control dar și criteriul jocului.Pentru aprecierea valorilor înregistrate am aplicat și criteriul comparativ, folosind în acest scop datele furnizate de literatura de specialitate.
În privința componenței de vârstă au fost aleși 2 sportivi din 2005, 5 sportivi din anul 2004, 4 sportivi din anul 2003 și 3 sportivi de clasa a VIII-a (2002). Probele de control au fost susținute în luna noiembrie și mai. Pentru verificarea nivelului și ritmului de dezvoltare al calităților motrice sunt necesare probe de control fără de care procesul selecției și pregătirii nu și-ar atinge scopul.
La determinarea nivelului de pregătire fizică a elevilor, acestea au fost supuși următoarelor probe: pentru măsurarea vitezei prin „alergarea de viteză pe distanța de 50m”, pentru măsurarea rezistenței prin „alergare de rezistență pe distanța de 1000m”, măsurarea forței la nivelul membrelor superioare prin „menținut în atârnat”, măsurarea detentei (forța în regim de viteză) prin „săritura în lungime de pe loc” și „săritura în înălțime” și măsurarea mobilității coxo-femurale prin „aplecare înainte la ambele picioare”. Pentru aprecierea gradului de dezvoltare fizică am ales câteva date antropometrice prin măsurarea greutății și înălțimii.
Fiecare probă de control s-a desfășurat în condiții atmosferice normale, timp plăcut, fără vânt sau alți factori care să perturbă în vreun mod rezultatele finale de la fiecare probă de control. Examinările s-au realizat în două zile de antrenament la aceiași oră din zi în scopul obținerii unor rezultate cât mai reale.
Pe parcursul cercetării, majoritatea sportivilor nu au prezentat tulburări în starea sănătății, cu excepția unor sportivi care au manifestat anumite tulburări ca amidalită cronică, dar care nu a impiedicat, sub nici o formă, participarea acestora la procesul de antrenament. Acești sportivi au fost încluși în grupul celor sănătoși.
S-a desfășurat 2 ședințe de antrenament săptămânal, durata lecțiilor au fost în general de 90 de minute, care a fost scurtată sau chiar lungită în funcție de necesitate.
Unitatea școlară dispune de o bază sportivă compusă dintr-un teren sintetic, un sector asfaltat pentru desfășurarea diferitelor probe de control, o sală de dimensiuni mici și dispune de materiale sportive pentru desfășurarea unei lecții de educație fizică și sport sau un antrenament sportiv în condiții optime.
Planurile de lecție, menționate mai jos, se adresează primei etape de învățare, respectiv sportivilor tineri care vin în contact cu jocul de fotbal, într-un mod organizat pentru prima dată și care sunt inițiați în toate elementele jocului. În ceea ce privește metodica învățării și perfecționării jocului de fotbal, am ținut cont, în primul rând, de categoria din care fac parte elevii și de nivelul și gradul de pregătire ale acestora. Echipa reprezentativă școlară este formată din copii, care i-au pentru prima dată contact cu jocul de fotbal, în mod organizat, pentru care îi evaluez ca fiind începători, dar care au jucat într-un mod neorganizat această ramură sportivă.
La echipa de „începători” am folosit ca metode de instruire: explicația, demonstrația, corectarea greșelilor și exersarea, care au fost adaptate nivelul de cunoștințe și pregătire a celor implicați în procesul de pregătire.
Prin explicație, am descris partea teoretică a procedeului tehnic sau tactic pe care l-am predat, care a fost clar și accesibil, pe măsura posibilităților de înțelegere a jucătorilor, și cât mai concisă, spre a evita expunerea exagerată în dauna demonstrației și mai cu seamă a exersării.
Demonstrația a constat în executarea procedeului tehnic care a urmat să fie însușit. Au fost cazuri, când nu am putut să execut procedeul respectiv și am apelat la un jucător care stăpânește mai bine exercițiul. Urmând apoi să completez demonstrația jucătorului cu explicații corespunzătoare, atrăgându-le atenția asupra elementelor mai importante ce stau la baza executării corecte a procedeului respectiv.
Corectarea greșelilor în execuție este deosebit de importantă, pentru că aceasta contribuie la însușirea corectă a procedeelor tehnice și tactice. Important este ca profesorul să sesizeze greșelile principale în execuție, cauza lor, și în același timp să le remedieze. Când apar greșeli de execuție cu caracter general, executanții sunt opriți, iar profesorul va explica și demonstra din nou exercițiul corect.
Este contraindicat ca atunci când profesorul sau antrenorul corectează greșelile sau execuțiile incorecte să folosească cuvinte jignitoare la adresa jucătorilor, deoarece acestea influențează negativ asupra moralului și personalității lor.
Exersarea stă la baza învățării elementelor necesare practicării jocului de fotbal, iar prin repetare se ajunge la perfecționarea lor. Exersarea se face în condiții ușoare, izolat de joc sau analoge jocului. Așa cum vom vedea în cele 10 planuri de lecție, condițiile în care se efectuează exersarea sunt diferite, ele fiind determinate de etapa în care are loc învățarea, nivelul de pregătire a jucătorilor etc.
După cum se observă, fiecare plan de lecție este împărțit în 3 părți, începe cu o parte organizatorică (adunarea, alinerea, salutul, anunțarea temelor etc.) pentru a-i obișnuit pe sportivi de la început cu caracterul organizat și disciplinat al lecțiilor de antrenament. Fiecare lecție este prevăzută, spre sfârșitul ei, cu un joc „școală”, fiind considerat mijlocul cel mai adecvat pentru învățarea acestei ramuri sportive. Obligatoriu, la fiecare joc „școală” se urmărește realizarea unei teme. În primele 10 lecții descrise în lucrare, am urmărit ca în primele antrenamente să pun accent pe învățarea mersului și alergării care constituie o sarcină elementară. Jocul pe întregul teren, la început, nu a fost intercalat în cadrul lecțiilor prevăzute, ceea ce nu înseamnă excluderea lor în pregătire, ci dimpotrivă, lunar au fost programate jocuri de pregătire cu alte școli vecine, cu o durată medie de 2x25min-2x30min.
Este de înțeles că jocul de fotbal nu se învață în aceste prime 10 lecții de fotbal, prin conținutul lor se urmărește, în primul rând, inițierea și învățarea unor elemente ale jocului. Pe parcursul unei perioade mai mari de pregătire, lecțiile prezentate au fost repetate integral sau cu unele completări și îmbunătățiri. În ceea ce privește repetarea, acest lucru se va face prin selecționarea acelor lecții a căror elemente au fost mai puțin însușite de jucători.
III.2. Metodele de cercetare
III.3. Subiecții cercetării și activitatea lor
Capitolul IV PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
IV.1. Evoluția indicatorilor morfo – funcționali ai elevilor
Înălțimea corpului se va compara cu mediile pe țară pentru a preciza dacă sportivul se încadrează în media vârstei sale, dacă este subdezvoltat sau din contră, prezintă o dezvoltare corespunzătoare unei grupe de vârstă superioare.
Greutatea se va compara atât cu mediile pe țară, dar se va raporta în special la înălțime pentru a aprecia cantitatea de grăsime corporală prin formula indicelui de masă corporală (IMC), care în mod tradițional, se calculează împărțind greutatea unei persoane în kilograme la înălțimea ei în metri pătrați. Un profesor de la Oxford propune o nouă formulă de calculare a IMC, considerând că formula tradițională este eronată pentru că îi încadrează pe oamenii înalți în categoria celor supraponderali și pe cei scunzi în cea a indivizilor subponderali. Un indice de masă corporală între 18,5 puncte și 24,99 puncte este normal. Persoanele cu un IMC mai mic de 18,49 sunt considerate subponderale, în timp ce indivizii care obțin un punctaj între 24,99 și 29,99 sunt catalogate drept supraponderale. Un punctaj mai mare de 30 de puncte indică faptul că persoana în cauză este obseză. Noua formulă presupune ca greutatea în kilograme să fie înmulțită cu 1,3, apoi rezultatul trebuie împărțit la înălțimea persoanei la puterea 2,5.
Grafic nr.
IV.2. Dinamica indicatorilor de pregătire fizică și tehnică
Măsurarea vitezei s-a făcut prin proba de „alergare de viteză pe distanța de 50m”, s-a început cu start de sus, cu cronometraj în mișcare, s-a acordat două încercări cu pauză de 5 minute între ele și s-a înregistrat cel mai bun timp. Sportivii nu au avut voie cu crampoane ci doar cu pantofi de tenis. Proba s-a desfășurat pe un spațiu asfaltat, rezultatul s-a înregistrat în secunde și în zecimi de secunde, punctele cuvenite pentru performanța respectivă sunt precizate la proba, vârsta, în tabelele de punctaj, anexa nr.???.
Măsurarea rezistenței prin proba „alergarea de rezistență pe distanța de 1000m” s-a desfășurat pe un teren plan, contra-cronometru. S-a acordat o singură încercare, transformarea alergării în mers s-a considerat abandon. Rezultatul s-a exprimat în minute și secunde și se punctează conform tabelelor, anexa nr. ??? .
Măsurarea forței brațelor prin proba „menținut în atârnat”, bara se apucă cu palmele privind spre corp, brațele îndoite din coate, bărbia deasupra barei, picioarele fiind inițial sprijinite pe un scaun. Se ia scaunul și în acel moment se pornește cronomentrul, executantul trebuind să rămână în atârnat, cu brațele îndoite și bărbia deasupra barei timp cât mai îndelungat. dacă bărbia a atins bara, sau a trecut sub nivelul ei, execuția se consideră terminată și cronometrul se oprește. Corpul executantului nu trebuie să se atingă de nimic în timpul execuției. S-a acordat o singură încercare. Rezultatul s-a exprimat în minute și secunde și se punctează conform tabelelor din anexa nr.??.
Măsurarea detentei prin două probe „săritura în lungime de pe loc” și „săritura în înălțime”. La „săritura în lungime de pe loc” s-a permis o singură pendulare a brațelor pentru elan, două încercări și s-a înregistrat cea mai bună. S-a măsurat distanța de la vârfuri (poziția de plecare) la călcâie (poziția de aterizare). Rezultatele se înregistrează în centimetri și se punctează conform tabelelor, vezi anexa nr.??. Pentru desfășurarea celei de-a doua probă sportivul s-a așezat costal față de perete din poziția stând pe toată talpa ridică brațul sus întinzându-l la maxim și face un semn cu degetul mijlociu, care înainte a fost înmuiat în praf de cretă, ca să lase urmă pe perete. Apoi desprinzându-se de pe ambele picioare face un al doilea semn, cât mai sus posibil. Distanța între cele două semne fiind rezultatul obținut în centimetri și se punctează conform tabelelor, vezi anexa nr.??. S-au acordat două încercări.
Pentru măsurarea mobilității coxo-femurale în plan anterior, am folosit exercițiul „aplecare înainte la ambele picioare”, Sportivul stă în poziția stând pe un scaun sau pe banca de gimnastică, înaltă de 50cm, cu vârfurile orientate la marginea scaunului sau băncii. O riglă înaltă înaltă de 100cm, gradată din centimetri în centimetri, se fixează cu gradația de 50 centimetri la nivelul suprafeței scaunului, cu gradația 0 în sus în gradația 100 în jos. Sportivul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfecți întinși, alunecând cu vârfurile degetelor întinse în jos pe riglă, încercând să depășească cât mai mult gradația 50, rămânând în poziția finală 3 secunde, pentru a se citi gradația până la care s-a ajuns cu vârful degetelor. Se acordă două încercări și se notează cel mai bun rezultat, căruia i se acordă punctajul cunvenit conform tabelelor, vezi anexa nr.??.
Pentru ca un candidat să fie considerat că are o pregătire fizică generală este necesar ca el să obțină cel puțin 480 de puncte , rezultate din punctele ce se cuvin performanțelor realizate la cele 6 probe ale testului de pregătire fizică generală. Pe lângă aceste probe care atestă progătirea fizică generală s-a realizat o probă specifică jocului de fotbal.
IV.3. Rezultate obținute de echipă în competiții
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
dswddd
dswddd
ssaqsaaddfqswfewrg
ssaqsaaddfqswfewrg
ssaqsaaddfqswfewrg
addfqswfewrg
addfqswfewrg
Anexa nr.
* punctaj stabilit unanim
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: I.1.Aspecte generale ale educației fizice în ciclul gimnazial 3 [305655] (ID: 305655)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.