I.1. Stilul – Concept. Teorii. Principii [630939]

1
CAPITOLUL I. FUNDAMENTE TEORETICE

I.1. Stilul – Concept. Teorii. Principii

Termenul stil este unul dintre termenii care se folosesc frecvent și cu sensuri diferite atât în
lingvistică, cât și în alte discipline. De exemplu, el se folosește de multă vreme în diverse domenii
ale artei, referitor la anumite fenomene specifice literaturii, pictur ii, muzicii etc. De obicei, prin stil
se înțelege un fel deosebit de a crea, amprenta unui artist (stilul lui Tolstoi, Ceaikovski, Repin ), sau
un ansamblu determinat de trăsături specifice, proprii creației artistice a reprezentanților unui
curent sau ai u nei școli (stilul gotic, stilul clasicismului, stilul romantismului etc.)
Termenul stil are o istorie îndelungată și în lingvistică: în diferite epoci, diverși autori i -au atribuit
sensuri diferite, decurgând, de obicei, din felul în care un anumit autor, într-o anumită epocă,
concepea natura și esența limbii.
Conform părerilor lui Aristotel, Demetrios și Cicero, la greci și la romani, stilul era unul dintre
mijloacele de convingere, iar stilistica era considerată arta oratoriei, a retoricii.
Astfel, în r etorica antică stilul materializează un element primordial al artei oratorice, specific
etapei elocutio ( cuprinde regulile privitoare la utilizarea mijloacelor de expresi e : limba și
figurile ).1 El reprezintă un sistem de norme a căror aplicare conduce la realizarea scopurilor
urmărite într -o expunere orală sau scrisă. În ansamblul ei, teoria antică a stilului, ca mod de
manifestare a expresiei adecvate conținutului, se întreede în conceptul de prepon , din care grecii,
apoi latinii, au conceput un element est hetic fundamental ce coordonează arta cuvântului.
Totodată, termenul și -a însușit și o semnificație etică, prin stoici. Pentru a se realiza contopirea
dintre etic și estetic, retorica și poeti ca antică propun selectarea mijloacelor de expresie în
concordanță cu idea care străbate opera.
Cicero recomandă modelul vechilor antici din perioada clasică ( Lysias, Demostene,
Tucidide ), bazându -se pe sobrietatea, claritatea și puritatea expresiei ca se mn al bunului gust.
Avându -și originea în principiul măsurii și al potrivirii, al armoniei dintre idee și cuvânt ( prepon ),

1Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică , , LOC???
EDITURA??? , 1983, pp.153 -159

2
acestea sunt însușiri ale stilului care oferă expunerii eleganța firească a simplității și alcătuiesc
atributul artei clasice.
Naturalistul și scriitorul francez Buffon, mult mai târziu, în 1742, în discursul său de
recepție la Academia Franceză, va oferi cea mai comprimată definiție a stilului: „ Le style c ’est
l’homme meme” (stilul este însuși omul ), introduc ând astfel ideea mode rnă a individualității
stilului. Așadar, stilul este un ,,termen fundamental al științelor umaniste din epoca cea mai veche,
stilul aparține unui inventar conceptual pe care istoria l -a regândit periodic. ”2
În filozofia culturii, dar și în estetică, concep tul de stil, într -o largă accepție, a avut ,,un
caracter unificator al tuturor manifestărilor spirituale ale unui anumit grup uman”, astfel încât
noțiunea de stil a devenit definitorie pentru condiția umană, ,,prin el omul definindu -se în întreaga
complex itate a naturii sale : în raționalitatea, dar și în subiectivitatea sa esențială.”3
La începutul secolului al XX -lea, stilul redevine obiectul de studiu al lingvisticii, fiind
considerat un fenomen de limbaj. Stilul, în complexitatea sa, va orienta întrea ga manifestare
stilistică a secolului. Astfel, stilistica, ca ramură a lingvisticii, datează încă de la începutul secolului
al XX -lea, când Charles Bally, care, plecând tot de la tezele din Cursul de lingvistică generală al
lui Ferdinand de Saussure, ca și lingviștii praghezi, publică o serie de lucrări în care afirmă că
,,stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din
punctul de vedere al conținutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilita te prin limbaj
și acțiunea faptelor de limbă asupra sensibilității ”, „stylistique étudie donc les faits d’expression
du language au point de vu de leur contenu affectif, c’est -a-dire l’expression des faits de la
sensibilité par le language et l’action des faits de language sur la sensibilité.”4 Definiția conferit ă
de Bally este în contradicție cu cea valabilă pentru stilistica estetică, mult mai veche și mai
cunoscută, care studiază stilul, adică ,,mijloacele lingvistice folosite de un scriitor (orator) pentru
a obține anumite efecte de ordin artistic.”5 Prin urmare, nu doar obiectul de studiu este diferit, în
primul domeniu limba în manifestarea sa cea mai vie (limba vorbită) în cel de -al doilea, stilul, ca
aspect individual – estetic, aparținând domeniului restrâns al limbii scrise, ci și în ceea ce priveste
metoda de cercetare si rezultatele.

2Ileana Oancea, Istoria stilisticii românești , , LOC??? EDITURA??? , p.111
3Ibidem , p.114
4Charles Bally, Traite de la sylistique francaise , LOC??? EDITURA??? , 1919, p.16
5Iorgu Iordan, Stilistica limbii române , , LOC??? EDITURA??? , 1975, p.11

3

Prin urmare, pentru Bally, stilul este considerat aspectul individual al artei literare, rezultat din
intenția artis tului de a crea efecte de ordin estetic, aparținând așadar esteticii. Obiecția lui Bally
referitoare la includerea stilului în cercetarea faptelor expresive ale limbii se referă la faptul că
limbajul poetic operează nu cu mijloacele expresiei spontane, ci cu un produs elaborat al acestora,
deci cu procedee străine comunicării naturale. Dar, așa cum va susține și Leo Spitzer, faptele
stilistice din expresia comună stau și la temelia limbii scriitorului, iar cele de stil se pot regăsi și în
limbajul vorbitoru lui obișnuit, stilistica și stilul, nefiind noțiuni ce se exclud, ci variante ale unuia
și aceluiași concept.
Karl Vossler, adept al stilisticii estetice, consideră stilul ca ,,întrebuințare individuală a limbii”,
afirmând totodată că ,,orice expresie ling vistică trebuie să fie explicată ca o creație liberă și
individuală născută din intuițiile individuale ale individului vorbitor.” Dar, așa cum a fost
interpretată critic concepția sa,6 explicația faptelor de limbă drept creații individuale, produse ale
spiritului estetic, transformă lingvistica într -o stilistică, iar aceasta nu ar fi decât un compartiment
al esteticii.
Lingvistul german Leo Spitzer se bazează pe aceeași concepție asupra limbajului ca și
Vossler (idealistă si/sau individualistă), dar pentru el stilul este un domeniu comun unde se pot
întâlni limba si literatura. Stilul este, dupã Spitzer, limbă interpretată ca artă.7
În spațiul românesc, Tudor Vianu definește stilul din perspectivă literară, arătând că acesta
reprezintă ,,unitatea structurii artistice într -un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta
artistul individual, națiunea, epoca sau cercul de cultură. Unitatea si originalitatea sunt cele două
idei mai particulare ce fuzionează în conceptul stilului”8. Făcând referire la dubla intenție a
limbajului si problema stilului, Vianu adaugă: ,,Ceea ce vom numi stilul unui scriitor va fi
ansamblul notațiilor pe c are el le adaugă expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea sa
dobândește un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu -zis artistic.”9 Este evident
faptul că definițiile date de Vianu sunt în primul rând ale unui estetician, cercetă tor al operei

6Ștefan Munteanu, op.cit., NU PUTEM FOLOSI op. cit. PENTRU C Ă ÎNCĂ NU AM CITAT DELOC CARTEA!!!!
p.44
7Ibidem , p. 45
8Tudor Vianu, Studii de stilistică , LOC??? EDITURA??? , 1968, p. 31
9Tudor Vianu, op.cit. , p. 35

4
literare, care, sub influența structuralismului lingvistic și raportându -se la comunicare si expresie,
continuă ideile lui Leo Spitzer, introducând și fundamentând o stilistică modernă care acceptă în
aceeași măsură ideea de stil și ideea de limbă în raportul discursiv, fie el operă literară sau nu.
În lucrarea ,,Stil și expresivitate poetică ” din 1972, Ștefan Munteanu propune o sinteză a
termenilor de stil și expresivitate ca și a celor două domenii definite de fiecare. Prin introducerea
conceptului de atitudine stilistică, sinteza este posibilă, ,, întrucât și într -un caz și în altul avem de
a face cu manifestarea unei atitudini a emițătorului mesajului care transpare în faptele de limbă
devenite astfel fapte expresive, adică fapte de stil.10
Abordând această problematică,11 Mircea Borcilă evidențiază că paradoxul ,,stilisticii fără
stil” ajunge să fie soluționat prin acest concept de atitudine stilistică, ce este corelat pe plan
subiectiv celui de situație din stilistica funcțională .
În cazul lui Ștefan Munteanu, conceptul de stil își identifică o motivație a întrebuințării lui în
stilistica literară, pe care o cataloghează drept o stilistică a mijloacelor de expresie artistică. În
concepția sa, stilul reprezintă organizarea textuală r ezultată din selecția mijloacelor lingvistice
aduse dintr -o stare semantică potențială și generală (nivelul paradigmatic), în stare de actualizare
concretă și individuală (nivelul sintagmatic), și devenită formă a expresiei, solidară ca modalitate
de exist anță și manifestare cu forma conținutului, conținut ce exprimă o atitudine implicată în
mesaj.
Ion Coteanu consideră stilul (limbajul), din perspectivă funcțională, ca o adecvare a schemei limbii
la ceea ce ar trebui exprimat. ,,Gradul adecvării depinde de stadiul de dezvoltare a limbii și de
capacitatea unui subiect sau a altuia de a o folosi în acest scop. Stilul si limbajul, ca scheme verbale
izomorfe cu limba, se deosebesc de aceasta din urmă prin poziția și ierarhia elementelor
constitutive, iar ierarh ia este condiționată în primul rând de factorul social – cultural, datorită căruia
se și organizează de altminteri mai multe ori mai puține limbaje, și eventual, stiluri. ”12
Pentru a ajunge la această concluzie, Ion Coteanu face o veritabilă analiză critic ă a

10Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate poetică , LOC??? EDITURA??? , 1972, p.41
11Mircea Borcilă, Aspecte ale unei sinteze teoretice în stilistică , în CL, 1972, XVII, p. 312

12Ion Coteanu, Stilistica funcțională…, vol.I, LOC??? EDITURA??? , p.83

5
accepțiunilor despre stil și a factorilor ce pot fi luați în considerare în definirea stilului, dintr -o
,,perspectivă integratoare”, acceptând ideea că ,,nici unul dintre factorii care intră într -un fel sau
într-altul în definirea stilului nu trebuie eliminat . ”13
Lingvistul este de părere că, în anumite condiții, stilul poate fi acceptat ca fiind constituit din
organizarea semnelor si simbolurilor verbale directe – orale – și a celor derivate – scrise – în enunțuri,
mesaje sau texte, fiind o problemă de expresie,14 iar în altele stilul poate fi considerat drept ,,partea
limbii comune actualizată de un artist…, rezultat și imagine a unei alegeri” (G. Antoine),15 dar și
ca selecție și combinare, care sunt ,,obligatoriu simultane…selecția singură nu du ce la nici un enunț.
Iată de ce am putea considera acest punct de vedere ca o explicitare a stilului conceput ca
alegere ”(R. Jakobson),16 ca adaos afectiv la nucleul unei comunic ări (T. Vianu),17 ca ,,sistem de
opoziții prin care exprimării lingvistice, procesului de comunicare minimală i se aduc modificări
expresive (intensificarea reprezentării, coloratura afectivă, conotația estetică)” (M.Riffaterre),18
sau cadeviere (Paul Valery), deviere care se defineste cantitativ în raport cu o normă (Paul
Guiraud).19
În acest context, Ion Coteanu evidențiază faptul că, oricum i -am privi geneza, fie ca deviere,
fie ca selecție, fie ca adaos emoțional la nucleul comunicării, fie ca expresie a unei funcții etc .,
stilul nu este mesajul. Stilul presupune o sumă de proprietăți ale acestuia, suma regulilor pe baza
cărora un emițător alege, combină și eventual modifică materialul de limbă disponibil.Altfel spus,
mesajul ca aspect concret, limitat și particular al st ilului este considerat spațiul lingvistic, materialul
care poartă în sine proprietățile amintite. Prin urmare, el reprezintă concretizarea stilului, de unde
rezultă că raportul dintre mesaj și stil este asemănător cu raportul dintre sistemul limbii și

13Ibidem , p.86

14Ion Coteanu, Stilistic a funcțională…, p.15
15G.Antoine, în Revue de l Enseignementsuperieur , 1, 1959, 60, în Ion Coteanu, op.cit., p.56
16Roman Jakobson, Lingvistică și poetică, Probleme de stilistică, p.137, în Ion Coteanu, op.cit., p.59
17Tudor Vianu, Probleme de stil și artă literară , 1955, p.199
18M. Riffaterre, în Romance Filology , XIV, 3, 1961, 217, în Ion Coteanu, op.cit. , p.62
19Ion Coteanu, op.cit. , p.66

6
mani festarea lui concretă, astfel ,,stilul se include în mesaj în forma unor proprietățin specifice și
subliniază rolul fundamental de verigă obligatorie în lanțul emițător -receptor. ”20
Dumitru Irimia, în încercarea de a realiza o teorie lingvistică asupra stil ului, definește stilul ca
reprezentând unitatea fundamentală a dimensiunii stilistice a enunțului, cu o unitate minimală
supraordonată, marca stilistică, aceasta cu originea într -un procedeu stilistic. Indirect, stilul este
considerat în acest caz o rezul tantă a interacțiunii factorilor caredelimitează cele două axe ale
câmpului semiotic: context – cod, emițător – receptor. Direct, în organizarea textului, a cărui
constantă este un anumit conținut informațional obiectiv, stilul este o variabilă în funcție deraportul
social – individual,imanent funcționăriisemnului lingvistic și care determină subiectivarea
mesajului în diferite grade.21

I.2. Stilul individual. Stilul funcțional

Conform Dicționarului ex plicativ ilustat al limbii române , stilul (de la gr. stylos, lat. stilus – stilet,
condei, unealt ă de piatră, de metal sau de os, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, de care romanii
se serveau pentru a scrie pe tăblițe cerate, cu partea ascuțită scriau, iar cu cealaltă ștergeau ) este
definit ca ,,total itatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice, precum
și a procedeelor de exprimare specifice unui individ sau a unei categorii de vorbitori,”22 definiție
din care se desprinde ideea existenței unui stil individual, propri u unui individ, și a unui stil
funcțional, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și acționează în
același domeniu de activitate. Astfel, modul în care sunt folosite resursele limbii ( lexicale, fonetice,
morfologice, sintactice , topice ) poate caracteriza un vorbitor sau o colectivitate ( grup ).
Încă din 1955, așa cum remarcă Ion Coteanu, Tudor Vianu definea stilul ca fiind ,,fapte de limbă
care adaugă comunicării unei știri expresia reacțiunii individuale a autorului comunică rii față de
știrea comunicată. Expresia reacțiunii individuale a unui vorbitor sau scriitor, adică faptul stilistic,
se manifestă printr -o serie de note care însoțesc comunicarea știrii și care pot lipsi, fără ca această
comunicare să sufere. ”23

20Ibidem , p.86
21Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane , LOC??? EDITURA??? , 1968, p.8

7
În termeni i studiului menționat, stilul individual se caracterizează printr -un mare grad de
reflexivitate, aflat în raport invers proporțional cu tranzitivitatea limbajului.
Folosirea individuală a limbii este marcată de subiectivitate, participarea afectivă a
emițătorului dând naștere la trei registre stilistice : neutru, solemn și familiar.
Mai târziu, cuvântul, pătruns în limbile moderne, a căpătat numeroase semnificații. El poate
însemna totalitatea particularităților specifice unei civilizații, unei activități, unui individ, ceea ce
este caracteristic unei epoci, fel de a fi, manieră, mod de comportament.
În lingvistică, stilul se referă la totalitatea particularităților specifice actului de comunicare
al unui individ sau al unui grup social. El poate dobândi, totodată, o serie de determinări, în funcție
de modul, scopul, conținutul și domeniul comunicării : științific, literar, publicistic, administrativ,
juridic, individual, colectiv etc.
22 Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române , Chișinău, Editura Arc, 2007, p.1886
23 Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române , Editura Republicii Socialiste România, București,
1973, p.59

Pe lângă accepțiunea lingvistică a stilului, există și una literară, după cum este o stilistică lingvistică
și una literară. Între cele două discipline există numeroase puncte comune și interferențe, datorită
faptului că și într -un caz și în celălalt avem de a face cu fapte de limbă. Stilistica literară se folosește
de cercetările lingvisticii, de terminologia impusă d e aceasta, de metodologia de analiză a textului.
Stilistica lingvistică are în vedere și textul literar. ,,Dacă stilistica lingvistică se ocupă de limba în
ansamblul ei, urmărindu -i legile specifice, o limbă aflată la nivelul zero, cum spune Roland
Barthes , stilistica literară are în vedere stilul individual al scriitorilor. ”24
Din definițiile oferite se poate contura nu numai ceea ce deosebește o concepție de alta, dar
și ceea ce le unește, întoarcerea spre retorica și poetica antică fiind poate și în aces t context motivată
de valoarea redescoperită a conținutului lor.
Sancționată mult timp pentru caracterul ei accentuat normativ, retorica a revenit în
actualitate nu numai dinspre direcția literară a acesteia, ci și din interes filozofic – ca teorie a
argumentației, avându -și suportul în logică, adică în sfera denotației, cuprinzând semnificațiile,
noțiunile, judecățile si raționamentele; ea depășește însă această sferă, întrucât operează în zona
infra-logică a atitudinilor pragmatice și afective, crist alizate în conotația semnificației.25

8
Datorită atenției acordate de către noile direcții ale cercetării ( lingvistica pragmatică, teoria
comunicării, semiotica și poetica mai nou ă ) descrierii și evaluării caracterului persuasive al
textelor, se constată o impunere a retoricii drept o ,,știință care depășește dimensiunea normative a
textului și aspiră să devină o știință a literaturii și eficacității textulu i .”26
Stilistica, considerată în ceea ce are stabil, suficient de bine fundamentat științific, bază pentru
explozia inovațiilor și în același timp reper pentru acestea, se definește ca știință a limbii care
studiază stilurile individuale și funcționale (limbajele), caracteristicile, structura și normele
acestora. Ea se prezintă ca un ansamblu sistematic de cunoștințe referitoare la un obiect determinat,
în cazul său stilul, în manifestare individuală sau colectivă, cu o concepție bine precizată privind
metoda de cercetare și obiectivele sale.
Stilistica rămâne însă în continuare ,,o știintă de schisă, aflată sub semnul interpenetrării
metalimbajelor, deci sub semnul evoluției lingvisticii.”27
24Marian Vasile, Teoria literaturii , București, Editura ATOS, 1997, p.25
25 Henri Wald, Neoretorica , în România literară , 1981, p.2
26 Ștefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare , p.116
27 Eugen Coșeriu, Determinacion y entorno, in Romanistischeh Jahrbuch , IV, 1955, 58, în Ion Coteanu, op.cit. , p.56

Aceasta, pentru că este o știință flexibilă și , așa cum afirma D.Caracostea “descoperirile se
fac acolo unde se întretaie mai multe discipline.”28

 Stilistica este o disciplină științifică, aparținând științei limbii, ce studiază stilurile
individuale și funcționale, caracteristicile, structura și normele acestora.

 Stilul reprezintă totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice si
fonetice sau textuale, precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare –
orală și scrisă – al unui individ, al unei categorii sau colectivități de vorbitori.

 Stilul es te fie individual, propriu unui individ, fie funcțional propriu unui grup de
oameni care au o formație culturală comună și acționează în același domeniu de
activitate.

 Stilul (limbajul) este ,,adecvarea schemei limbii la ceea ce ar trebui exprimat.”29

9

 Stilul este ,,organizare textual ă rezultată din selecția mijloacelor lingvistice aduse
dintr -o stare semantică potențială și generală (nivelul paradigmatic), în stare de
actualizare concretă și individuală (nivelul sintagmatic) și devenită formă a expresiei,
solidară ca modalitate de exis tență și manifestare cu forma conținutului, conținut
exprimând o atitudine implicată în mesaj.”30
Prin urmare, stilul este maniera individuală sau colectivă de a personaliza mesajul ( oral sau scris )
prin actualizarea în discurs a unor forme de expresivita te lingvistică. Lingvistul Ion Coteanu
consideră că ,,dintre aspectele legate de acest fel de a privi stilul, două merită o atenție deosebită :
controlul expresiei verbale a formel or de gândire și caracterul individual ori colectiv al stilului
astfel concep ut.”31
28 Ileana Oancea, Istoria stilisticii românești , p.279
29 Ion Coteanu, Stilistica funcțională…, vol.I, p.83
30 Ștefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare , p.38
31 Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române , Editura Republicii Socialiste România, București, 1973, p.79

I.3. Calit ățile generale și particulare ale stilului

Calitățile stilului sunt:
 generale; care sunt obligatorii;
 particulare; care sunt subordonate celor generale și exprimă specificul fiecărui emițător
privit ca individualitate.
Particularitățile stilului se identifică prin raportare la o categorie ideală, limbajul -standard
care presupune ,,eliminarea a tot ce în vorbire este total inedit – variantă individuală,
ocazională sau momentană -, păstrând aspectele comune în fenomenele l ingvistice
considerate drept model.” (Eugen Coșeriu, Sistem, normă și vorbire ).32

I.3.1. Calit ățile generale ale stilului

10
Indiferent că este vorba despre o comunicare scrisă sau orală, stilul trebuie să îndeplinească o
varietate de cerințe, numite calități generale. Acestea sunt : claritatea, corectitudinea, precizia,
proprietatea și puritatea.
a) Claritatea este calitatea generală a stilului, prin care emițătorul se face pe deplin înțeles de
receptor ; ,,constă în formularea și exprimarea limpede a obse rvațiilor, ideilor, gândurilor și
sentimentelor, în așa fel încât cititorul să înțeleagă cu ușurință, fără efort, ceea ce vrea să comunice
autorul.”33Această trăsătură a stilului rezultă din întrebuințarea unor cuvinte ușor de înțeles și din
evitatea celor echivoce sau puțin cunoscute.
Pentru a transmite ceea ce își dorește emițătorul trebuie :
 să utilizeze termeni înțeleși ușor de orice vorbitor;
 să renunțe la folosirea unor termeni specializați, mult prea noi, neadaptați la fondul lingvistic
românesc;
 să evite pleonasmul, echivocul sau contradicția;
 să construiască fraze mai simple, respectând relațiile sintactice, evitând anacolutul și elipsa.
32Eugen Coșeriu, Sistem, normă și vorbire , 1952, p.154
33Ion Covrig -Nonea, Noțiuni de compoziție și stil , Bucureșt i, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.195
Anacolutul este o construcție sintactică apărută prin întreruperea continuității unei unități
sintactice, propoziție sau frază, din cauza schimbării tipului de construcție începută. De exemplu:
El, când a înț eles că a scăpat, i s -au luminat ochii. ( el este un subiect abandonat; corect era: Lui,
când a înțeles că a scăpat, i s -au luminat ochii.).
Elipsa este o restrângere a enunțului prin suprimarea unui cuvânt sau a mai ultor cuvinte. De
exemplu: Emil s -a luat după George, Mihai, după Emil și Dan, după Mihai.
Cel ce se exprimă fără claritate, încurcat și cu ideile învălmășite, nu are stil, fie că lucrarea sa este
o compoziție specifică nivelului școlar, deci fără pretenții stilistice ieșite din comun, fie că este o
lucrare științifică, fie că este o operă cu pretenții literare.
În vorbirea curentă, uzuală, în viața cotidiană, sunt frecvente cazurile când nu se respect claritatea:
întâlnim oameni care se exprimă încurcat și defectuos, care își formulează cu mare dificultate ideile
și au insuficiențe mai mult sau mai puțin grave în deprinderea de a folosi vorbirea ca mijloc de
comunicare, motiv pentru care interlocutorii lor îi urmăresc și îi înțeleg cu greu. Chiar și oamenii
de cultură, stăpâni pe un vocabular bogat și deprinși cu un limbaj ales, au asemenea scăpări când
discută în cerc intim, familiar.

11
În limba operelor literare pot fi identificate asemenea încălcări ale clarității stilului, mai ales atunci
când, cu ajutorul lor, autorul urmărește o finalitate determinată : caracterizarea unui personaj prin
felul lui de a vorbi , de a-și formula și de a -și exprima ideile. În acest context, Marian Vasile aduce
în discuție opera lui I. L. Caragiale care ,,ironizează în lucrările sale, exprimarea greoaie, echivocul,
nonsensul, prolixitatea stilului ; exemplele sunt numeroase și pun în val oare majoritatea abaterilor
de la cerințele stilului. ”34 Astfel, Nae Cațavencu, personajul din ,,O scrisoare pierdută ” afirmă :
,,Vreau ce mi se cuvine…în orașul aceste de gogomani unde eu sunt cel dintâi …între fruntașii
politici. ”35 Secvența dramatică citată evidențiază stilul echivoc al comunicării. Nonsensul
(contradicție logică între termenii enunțului ), o altă greșeală determinată de folosirea incorectă a
limbii, poate fi justificat prin discursul lui Farfuridi, în cadrul căruia ideile se contrazic , se anulează
reciproc: ,,or s ă se revizuiască primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască,
primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctile…esențiale…Din această
dilemă nu poți ieși…Am zis !” sau ,,Dacă Europa …să fie cu ochii

34 Marian Vasile, Teoria literaturii , B ucurești, Editura ATOS, 1997, p.26
35 I.L.Caragiale, Teatru , Timișoara, Editura Facla, 1984, p.100

ațintiți asupra noastră, dacă mă pot pronunța astfel, care lovesc Soțietatea, adică fiindcă din cauza
zguduirilor…și…idei subversive…și mă înțelegi, mai în sfârșit, pentru care în orice ocaziuni
solemne, națiunea, România…țara în sfârșit…cu bun simț pentru ca Europa cu un moment mai
înainte să vie și să recunoască, de la care putem zice de pendă…, precum, – dați-mi voie. ”36 Alte
greșeli determinate de folosirea incor ectă a limbii sunt dezacordul, pleonasmul, tautologia.

b) Corectitudinea este calitatea generală a stilului de a se conforma strict, în exprimare,
normelor limbii literare ; ,,constă în respectarea regulilor gramaticale în formularea și
comunicarea ideilor.”37
Apare la toate nivelurile limbii:
 fonetic (sau ortografic, dacă este vorba de comunicarea scrisă);
 lexical;
 morfologic;
 sintactic.

12
Corectitudinea fonetică se manifestă prin pronunțarea corectă a sunetelor și prin accentuarea
corectă a cuvintelor. De exemplu: se scrie și se pronunță epocă , dar se scrie este și se pronunță
ieste.
Din dorința de a evita greșelile apare uneori hipercorectitudinea fonetică, adică pronunțarea
neconformă normelor limbii literare cauzată de false analogii. De exemplu: identificarea greșită a
pronunției în limba de origine
( bleumaren în loc de bleumarin , șpicher în loc de spicher , Cicago în loc de Șicago pentru orașul
american Chicago etc.). Tot hipercorectitudine fonetică este și încercarea de a evita unele pronunții
regionale ( piftea în loc de chiftea , juvaier în loc de giuvaier ).
În scris poate să apară și o hipercorectitudine grafică . De exemplu: eșire în loc de ieșire .
Corectitu dinea lexicală se manifestă prin folosirea cuvintelor în context cu sensul pe care îl au, fără
a fi confundate cu altele.
O greșeală frecventă este confundarea cuvintelor care sunt paronime, adică au formă asemănătoare
și sens diferit. Acestea se deosebesc prin cel mult două sunete sau diferă prin ordinea sunetelor. De
exemplu, geantă/jantă , conjunctură/conjectură, a revela/a releva .

36 I.L.Caragiale, op.cit. , p112
37 Ion Covrig -Nonea, Noțiuni de compoziție și stil , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.200

Corectitudinea morfologică se manifestă prin folosirea formelor cuvintelor în vorbire conform
normelor limbii literare. Greșelile care pot să apară sunt numeroase și dovedesc lipsa de instrucție
a vorbitorului. De exemplu: coperți în loc de coperte , mai superior în loc de superior fără grad de
compareție, clasa întâia în loc de clasa întâi , va apare în loc de va apărea . Corectitudinea sintactică
se manifestă prin construirea de enunțuri corecte. De exemplu: Aflați despre mine căci sunt sănătos
în loc de că, pentru că este completivă directă nu cauzală. Mi -a spus că ce frumoasă sunt în loc de
folosirea unui singur element de relație, ce. Abaterile de la corectitudinea stilului se numesc
solecisme . Ele sunt înregistrate în vorbirea cu rentă și au ca sursă pronunțarea greșită a unor termeni.
Chiar și în operele literare pot fi întâlnite abateri de la corectitudinea stilului, mai ales în situația în
care autorii caracterizează cu ajutorul lor un personaj prin modul lui de a vorbi, dar și în poezii, în
situația în care poeții încalcă intenționat regulile gramaticale pentru a obține rima și ritmul
discursului liric.

13
Cu toate acestea, corectitudinea stilului reprezintă un imperativ pentru orice compoziție literară.
Modele de corectitudine și de limpezime ale stilului întâlnim în operele tuturor scriitorilor
consacrați. Ilustrativă în acest sens, este opera lui Tudor Vianu : ,,D upă tipul său adânc și după
necesitățile vremii, Bălcescu este un scriitor retoric. Istoria este pentru el faptă, un episod în luptele
naționale și sociale ale timpului. Condus de o asemenea concepție, intervenția valorificatoare va fi
cu atât mai vie la un scriitor ca Bălcescu. Criteriul valorificării va fi sentimentul său patriotic, care
îl va face să împingă în lumina mai vie a prețuirii pe eroii mult iubiți și să respingă în planuri mai
umbrite personajele secundare sau pe acelea care sunt antipatice, pentru că se găsesc în conflict cu
aspirațiile națiunii. ”38
c) Precizia este calitatea stilului de a exprima ideile cu termeni cât mai puțini și doar în
enunțuri strict necesare pentru a formula și a exprima ideile, gândurile și sentimentele.
Astfel, precizia rezultă din expunerea directă a ideilor, fără divagații sau exprimări
colaterale.
Emițătorul trebuie:
 să folosească doar cuvintele strict necesare transmiterii unei idei;
 să nu se îndepărteze de la aceste idei, abordând aspect neimportante;

38 Tudor Vianu, Problemele metaforei și alte studii de stilistică , București, Editura de Stat, 1957, p.255
 să evite pleonasmul;
 să evite informația tautologică.
Pleonasmul este o greșeală de exprimare ce constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor
construcții cu același înțeles. De exemplu: ,,alinia în șir”, ,,diurnă zilnică”, ,,extermina în masă”,
,,falsă aparență”, ,, grupa la un loc.”39
Tautologia este greșeala de limbă care constă în repetarea unor expresii care au un conținut identic
sau asemănător. De exemplu: ,,Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție, și o societate fără
prințipuri, va să zică că nu le are. ”40
d) Proprietatea este calitatea generală a stilului de a folosi cuvintele și construcțiile sintactice cele
mai potrivite pentru a formula și comunica idei, gânduri și sentimente. Această trăsătură vizează
o concordanță deplină între idee și cuvânt : ,,caută cuvân tul cel mai potrivit pentru a înveșmânta și
a vehicula ideea. Mai mult, pentru a putea potența puterea expresivă a cuvintelor, dintre cuvintele
apte a exprima o idee, autorul alege pe acela al cărui sens propriu sau figurat e considerat cel mai

14
adecvat ace stui scop și, prin aceasta, imprimă vigoare și forță sugestivă expresiei. ”41
Semnificativă, în acest context, este creația lirică eminesciană Scrisoarea II , în care poetul,
dezamăgit și sceptic într -o lume dirijată de preocupări mărunte, incapabilă să înțeleagă creațiile
literare de valoare, se justifică de ce nu mai scrie: ,,De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
/ De ce ritmul nu m -abate cu ispita -i de la trebi? / De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, /
Iambii suitori, troheii, săltăre țele dactile? / Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, / Ai
vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, / Căci întreb, la ce -am începe să -ncercăm în luptă
dreaptă / A turna în formă nouă limba veche și -nțeleaptă? ”42

În situația în care cuvintel e nu sunt folosite adecvat, apare improprietatea semantică, adică
utilizarea greșită într -un context a unui cuvânt. De exemplu: Controlorul le -a implicat o amendă. (
este folosit impropriu verbul a implica , în loc de a aplica

39 Gabriel Angelescu, Emilia Mareș, Dicționar de sinonime, omonime, paronime, antonime, pleonasme, Brașov,
Editura AULA, 2003, pp.473 -475
40 I.L.Caragiale, op.cit. , p.127
41 Ion Covrig -Nonea, Noțiuni de compoziție și stil , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.197
42 Mihai Eminescu,
e) Puritatea este calitatea stilului de a utiliza cuvinte și expresii / locuțiuni consacrate de uzul general
al limbii, evitându -se excesele neologice, arhaice sau regionale; const ă în utilizarea cuvintelor
înțelese de toți cei ce vorbesc aceeași limbă și sunt admise de limba literară. Ea este srâns legată
de spiritul autohton al unei limbi și de nivelul cultural al poporului care comunică. Din acest motiv,
solicită să se folosească, în vorbire și în scriere, cuvinte și expresii cunoscute ș i folosite de toți cei
ce vorbesc aceeași limbă, însă pune accent pe simțul cultivat și pe aspectul normat al limbii, deci
de limba literară, și evită cu atenție cuvintele și expresiile lipsite de delicatețe, rigide.
Prin aceste modalități de manifestare, puritatea este o normă spre care scriitorii și vorbitorii tind
mereu. Pentru că, în realitate, din necesități determinate de comunicare și evocare, scriitorii
folosesc adesea cuvinte și expresii de o circulație mai restrânsă, neînțeleasă de cei neinițiați, cum
sunt arhaismele și regionalismele ; sau termeni cu caracter ermetic, cum sunt neologismele. Idealul
rămâne însă mereu norma fixată de limba literară.

15
Dintre marii noștri scriitori, Eminescu este expresia cea mai înaltă a spiritului autohton și a purit ății
stilului, întrucât cuvintele din versurile lui au o circulație intensivă și sunt înțelese de întregul
popor : ,,Mai am un singur dor: / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării;”43

I.3.2. Calitățile particulare ale stilului

Pe lângă însușirile generale (claritate, corectitudine, precizie, proprietate și puritate ), comune și
obligatorii în orice lucrare literară sau științifică, stilului îi sunt caracteristice și alte însușiri, numite
calități particulare, caracteristice și de finitorii pentru fiecare dintre ele, cum ar fi: naturalețea,
demnitatea, armonia, finețea, concizia, simplitatea și oralitatea.
Naturalețea este calitatea particulară a stilului ce se obține printr -o exprimare firească, lipsită de
afecțiune ; un mod firesc de exprimare opus celui emfatic sau pretențios. Ea își are originea în
,,stăpânirea excepțională a mijloacelor de exprimare și în munca asiduă a scriitorilor, care finisează
cu migală forma creațiilor lor ; și o fac în așa fel încât comunicar ea, chiar dacă este fructul copt al
unei munci îndelungate, apare firească, ca și când ideile și imaginile ar apare de la sine fără trudă. ”
44
Demnitatea este calitatea particulară a stilului care constă în asigurarea participării tuturor la o
comunicare, fiind excluse expresiile vulgare, triviale sau necuviincioase; constă în folosirea
cuvintelor alese, admise de simțul cultivat al limbii.
Finețea este calitatea stilului ce se manifestă prin surprinderea nuanțelor în gândire și în simțire.
Această particu laritate a stilului presupune exprimarea subtilă a ideilor, care obligă cititorul la
efortul descifrării sensurilor aluzive.
Concizia este calitatea particulară a stilului reyultată din exprimarea cât mai pe scurt a informației;
se obține prin exprimarea d irectă a ideilor.
Simplitatea este calitatea particulară a stilului ce se manifestă prin folosirea termenilor și
structurilor sintactice obișnuite, cu o largă circulație în limbă, dar care nu dăunează profunzimii
ideilor.
Armonia (eufonia) este calitatea p articulară a stilului obținută prin îmbinarea mijloacelor
expresive sonore pentru redarea unui conținut. Astfel, eufonia rezultă din folosirea cuvintelor în
așa fel încât să placă auzului, însă și din evitarea cacofoniilor, a sunetelor neplăcute.

16
Oralitate a este calitatea particulară a stilului reyultată din folosirea corespunzătoare a mijloacelor
de expresie proprii limbii vorbite; este definitorie pentru registrul stilistic utiliyat de scriitorii care
creează iluzia autenticității prin selectarea și stili zarea variantelor vorbite ale limbii.
Marian Vasile, în studiul Teoria literaturii , este de părere că ,,aceste trăsături sporesc originalitatea
expresiei artistice, conferindu -i frumusețe și armonie ”, însă ,,nerespectarea acestor cerințe duce la
exprimări nedorite, lipsite de expresivitate. ” Spre exemplu, exprimarea ridicolă, nesinceră,
afectată, poate fi determinată de neglijarea naturalețiistilului. Totodată, în cadrul operelor literare
satirice ,,sunt criticate exprimările bombastice, declamatorii, vulg aritatea, dizarmoniile. ”45
43Mihai Eminescu,
44 Ion Covrig -Nonea, Noțiuni de compoziție și stil , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.203
45 Marian Vasile, Teoria literaturii , București, Editura ATOS, 1997, p.47

CAPITOLUL II. STILURILE FUNCȚIONALE ALE LIMBII
ROMÂNE

II.1. Definiție. Criterii de clasificare

Pentru lingvistic ă, cea mai importantă și mai fertilă idee este înțelegerea stilului li mbii ca stil
funcțional.
Noțiunea de stil funcțional este schițată la începutul secolului al XIX -lea în lucrările lui W. von
Humboldt care distinge câteva varietăți funcționale ale limbii în legătură cu particularitățile
exprimării lingvistice, în anumite condiții ale comunicării.
Ca varietăți funcționale, Humboldt opune în limbă în primul rând poezia care are menirea de a
,,reproduce realitatea în aspectele ei sensibile , prozei, care e legată de evoluția intelectuală. ”1 După
Humboldt, ,,poezia și proza sunt fenomene lingvistice diferite, cu caracteristicile lor proprii în ce
privește alegerea cuvintelor și a expresiilor, folosirea formelor gramaticale și a mijloacelor
sintactice de îmbinare a cuvintelor, precum și tonul emoțional.2 În sfera prozei, Humboldt
încadrează ,,limba conversației”, ,,limba prozei șt iințifice” și ,,proza oratoric ă.” 3
În consecință, clasificarea varietăților funcționale ale limbii este, așadar, numai schițată de
Humboldt, delimitarea stilurilor se face neprecis și nu se bazează pe analiza materialului lingvistic.
În afară de aceasta, Humboldt ,,încearcă să explice particularitățile stilurilor funcționale prin

17
particularitățile stării de spirit și nevoile exprimării ei, ceea ce înseamnă că însuși principiul
delimitării stilurilor este idealist, fiind construit pe o concepție idealist as upra limbii.”4
Stilurile funcționale ale limbii sunt considerate varietăți ale limbii literare a întregului popor, care
corespund unor sfere de activitate umană ; Particularitățile lor sunt determinate de particularitățile
și sarcinile comunicării în domeni ile de activitate respective.
Noțiunea de stil funcțional arată că specificul oricărei varietăți a limbii literare a întregului popor
e determinat de modul în care funcționează limba într -o anumită sferă a comunicării. Problema
stilurilor funcționale se identifică astfel, într -o anumită măsură, cu problema sferelor de activitate
a limbii.

1 Alexander von Humboldt, Uber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues , Berlin, 1836, pp.225 -226
2 Ibidem , pp.229 -230
3 Ibidem , pp.233 -244
4 Probleme de stilis tică.Culegere de articole , București, Editura Științifică, 1964, p.12

Ca mijloc de comunicare, limba ,,servește oamenilor în toate domeniile lor de activitate, atât în
domeniul producției și al relațiilor economice, cât și în domeniul culturii, al vieții sociale, al
politicii și al vieții zilnice. ”5
Prin urmare, în delimitarea trăsăturilor sale, stilul funcțional ,,nu este deosebit suficient de limbă,
fiind, ca și aceasta, în același timp, schemă și ansamblu de deprinderi verbale, manifestate într -un
anumi t grup cu o formație socioculturală proprie. ”6 Această analogie, ca și cea dintre stil și o limbă
dată explică variațiile individuale din cadrul unui stil, precum și efectele variate înregistrate la
transferarea unor elemente dintr -un stil în alt stil, fap t care probează delimitarea din cadrul
stilurilor. Așa cum stilul poate fi considerat ca variantă sau derivat al schemei ce redă, în mod
abstract, raporturile dintre elementele sale constitutive, și limbajul este considerat un sistem a cărui
structură actu alizează limba care, primind o destinație specială, se transformă în limbaj. De cele
mai multe ori, e greu de stabilit dacă un cuvânt sau o construcție aparține unui anumit stil al limbii,
pentru că nuanța stilistică a cuvântului sau a construcției, luată izolat, e neprecisă, precizându -se
numai în contextul operei dintr -un stil funcțional, numai în îmbinare și într -o anumită corelație cu
alte elemente. Astfel, un stil funcțional al limbii se alcătuiește din întregul sistem de mijloace, atât
lexicale, cât ș i gramaticale și fonetice, și se caracterizează nu doar prin structura unor anumite
fenomene, ci și prin corelația și legătura lor. Selectarea mijloacelor lingvistice specifice unui

18
anumit stil funcțional se realizează din totalitatea cuvintelor limbii înt regului popor, formând
sistemul stilului respectiv. Astfel, la nivelul limbii, fenomenele stilistice nu au caracter de fapte
izolate, ci formează un sistem de elemente interdependente și în interacțiune, legate prin aceeași
nuanță stilistică.
Profilul spec ific al stilurilor funcționale este determinat de totalitatea factorilor lingvistici antrenați
în delimitarea stilurilor colective. Referitor la clasificarea stilurilor, se poate preciza faptul că
aceasta s -a realizat în funcție de exprimarea oamenilor, de apartenența lor la un anumit grup social,
fapt ce imprimă vorbirii sau scrierii o varietate de particularități comune grupului respectiv.
Cu toate că, ,,nu există un consens (…) în ceea ce privește criteriile care ar trebui să stea la baza
clasificării sti lurilor”, mai mulți cercetători iau drept reper conceptul de funcție a comunicării,
întrucât ,,oferă posibilitatea unei reducții a varietăților teoretice infinite de stiluri la care se poate

5 Probleme de stilistică.Culegere de articole , București, Editura Științifică, 1964, p.126
6 Miorița Baciu Got, Argoul românesc. Expresivitate și abatere de la normă , București, CORINT, 2008, p.15
ajunge după criteriul specificului comunicării în raport cu o ramură a activității sociale. ”7
Pentru a aduce puțină c laritate în clasificarea coerentă a stilurilor funcționale, concepția
cercetătoarei Doina Marta Bejan asupra stilurilor funcționale este semnificativă : ,,Stilurile
funcționale, predominate de raportul text -referent sunt condiționate de dezvoltarea culturii erudite
și a limbii literare, constituindu -și identitatea prin specializare și depășirea sferei limbii literare
comune, caracterizate prin neutralitate stilistică. ”8 Așadar, importante se dovedesc a fi accentele
puse pe raportul ,,text -referent”, pe ,,dezvoltarea culturii erudite și a limbii literare”, pe
,,specializare”, coordonate fundamentale în constituirea unui stil functional.
Pentru a cuprinde toate tipurile de limbaj în doar câteva stiluri funcționale, unii autori le clasifică
în stiluri infor male sau orale, populare și stiluri funcționale sau scrise.
Într-o limbă, numărul stilurilor funcționale este variabil :
 Ștefan Munteanu împarte domeniul stilisticii în trei segmente : stilistica variantei vorbite,
stilistica variantei artistice a limbii și stilistica limbajelor socioprofesionale.9
 Dumitru Irimia face distincția între ,,stilurile colective informale (stilul conversației și cel
epistolar ) și ,,cele cinci stiluri colective funcționale: beletristic, științific, publicistic,
juridico -administrati v și religios.” 10

19
 Ion Coteanu realizează două clasificări ale stilurilor funcționale, și anume: una, timpurie,
cuprinde trei stiluri (beletristic, științific, juridico -administrativ )11, iar cealaltă, de mai
târziu, cuprinde doar două: stilul artistic (bazat pe imagine) și tehnico -științific (bazat pe
raționament).12
 Iorgu Iordan distinge șase stiluri : literar, științific și tehnic, publicistic, oficial, oratoric,
familiar.13
7 P.Diaconescu, Structura stilistică a limbii.Stilurile funcționale ale limbii române literare modern , în Studii și
cercetări lingvistice , XXV, nr.3, 1974, p.233
8 Doina Marta Bejan, Huliganismul verbal și limbajul violenței în presa românească actuală [online], 2012, p.22
9 Ștefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare , 1995, p.33
10 Dumitru Irimia, Introducere în stilistică , 1999
11 Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj , vol.I, 1973, p.50
12 Ion Coteanu, Lingvistică și filologie , în Crestomație de lingvistică generală , 1998, p.19
13 Iorgu Iordan, Limba română contemporană 1954, p.774

 Lidia Sfârlea vorbește despre cinci stiluri funcționale : artistic, administrativ, științific,
familiar, epistolar.14
 Paula Diaconescu distinge patru stiluri : artistic, publicistic (gazetăresc ), științific și
administrativ.15 Autoarea acordă o atenție deosebită așezării ,,stilurilor funcționale ale
limbii literare într -o ierarhie stilistică a limbii, caracteriztă prin câteva nivele de
generalitate ”, doarece la nivelul acestei stratificări ierarhic e ,,stilurile funcționale ale limbii
se subordonează (…) variantei culte, care se subordonează, ca și varianta populară, limbii
comune, în accepție de esență, invariantă a limbii. ”16
 V. Vișinescu constată prezența următoarelor stiluri funcționale de bază : stilul beletristic
(artistic), stilul științific (tehnico -științific), stilul juridico -administrativ, stilul publicistic,
numit de Alexandru Graur și stil profesional.
 Doina Marta Bejan este de părere că ,,structura stilistică funcțională a limbii cuprinde sfera
limbii populare și sfera limbii literare, în ambele dezvoltându -se stiluri specifice”,
diferențiind stilurile orale (beletristic, al conversației și neutru sau al conversației curente,
cu variantele solemnă și familiară) de categoria stiluri lor scrise (stilul epistolar și stilurile
funcționale: științific, juridic -administrativ, publicistic, beletristic).17

20
Stelian Dumistrăcel propune o clasificare inedită, distingând trei stiluri funcționale : stilul tehnico –
științific, stilul beletristic și stilul comunicării publice și private. Ultimul dintre ele se clasifică în
mai multe limbaje, precum :limbajul conversației, limbajul epistolar, limbajul publicisticii, limbajul
publicității, limbajul instrucției școlare, limbajul organizațiilor politice, li mbajul juridico
administrativ și limbajul religios. Cristinel Munteanu este de părere că, în această clasificare,
savantul Stelian Dumistrăcel pornește de la distincțiile operate de trei iluștri înaintași : Aristotel,
Ion Heliade Rădulescu și Karl Buhler. Rezultă, în baza relației dintre funcții (după Buhler –
denotarea, manifestarea și apelul ), ,,uzuri” ( după Aristotel -uzul științific, cel poetic și cel practic ),
respectiv ,,limbi” (dup ă Heliade Rădulescu -,,limba științelor sau a duhului”, ,,limba inimei sau a
simtimentului” și ,,limba politicii ”).18
14 Lidia Sfârlea, Contribuții la delimitarea stilurilor funcționale românești , 1972, p.205
15 Paula Diaconescu, Structura stilistică a limbii , 1974, pp.229 -242
16 Ibidem, p.231
17 Doina Marta Bejan, Huliganismul verbal și limbajul violenței în presa românească actuală , [online]2012, p.17 -21
18 Cristinel Munteanu, O clasificare antică a stilurilor funcționale în opera lui Diogenes Laertios , în Limba română ,
nr. 1-2, 2012, p.65
Prin urmare, din punct de vedere funcțional, limba unitară nu are un caracter unitar. În dezvoltare,
ea cunoaște variantele funcționale a căror structură specifică se stabilește în timp. Astfel, stilurile
funcționale au caracter istoric. El e apar într -un anumit moment din istoria limbii, se deyvoltă treptat
și apoi se fixează.
În limba română contemporană există patru stiluri funcționale :
I. Stilul artistic (beletristic)
II. Stilul științific
III. Stilul juridico -administrativ
IV. Stilul publicistic
Fiecar e stil funcțional se caracterizează ,,printr -o serie de trăsături determinate de specificitatea
situației și a elementelor de comunicare, de funcțiile și finalitățile mesajului scris sau oral. Pentru
identificarea stilurilor funcționale ale limbii române e ste necesară cunoașterea funcțiilor limbii,
întrucât criteriul funcției dominante a limbii prezente într -un anumit text este folosit pentru
înțelegerea corectă a diferitelor variante stilistice ale limbajului uman. ”19
În principiu, cea mai mare parte a textelor îndeplinesc mai multe funcții, dar pentru a realiza
clasificarea lor la un stil sau altul, funcția dominantă deține un rol decisiv. De exemplu, funcția

21
referențială este dominantă în comunicate oficiale, buletine , chestionare, referate, dări de seamă,
texte tehnico -științifice ; funcția persuasivă este specifică textelor reprezentate de ordine, decizii,
dispoziții, regulamente, discursuri politice, reclame ; funcția expresivă, în memorii, confesiuni,
comentarii, int erpretări critice ; cea fatică, în saluturi și formule convenționale, în diverse texte de
receptare a mesajului telefonic ; cea metalingvistică, în analizele gramaticale, în dicționare, în
textele cu caracter didactic ; cea poetică, în codul operelor literare , dar și în unele mesaje
publicitare. ”

19 R.Jakobson, Lingvistica și poetica.Probleme de stilistică , București , 1968, pp.87 -94
20 M.Got, Stilistica limbiiromâne , București, 2008, pp.26 -27

II.1. Stilul beletristic sau artistic
Stilul beletristic (artistic) este reprezentat de creațiile literare; este specific domen iului
literaturii, esteticului. Comunicările specifice acestui stil pot fi atât scrise, cât și orale (folclorul
literar, spectacolul teatral), manifestate în toate genurile și speciile l iterare. Discursul literar,
artistic este construit pe baza unor convenții estetice. Conform părerii lui Ion Coteanu, stilul
beletristic ,,recurge la imagini ca procedeu de comunicare.”1 Caracteristica fundamentală a
acestui stil este funcția poetică ( lirică, ludică, estetică sau retorică). Acestui stil i se raportează și
eseurile , jurnalele, memoriile, amintirile, altfel spus, tot ceea ce se numește literatură artistică.
Stilul literaturii artistice se particularizează prin următoarele trăsături:
– folos irea termenilor cu sens figurat ca și a acelora care, prin anumite calități trezesc în
conștiința cititorilor imagini plastice, emoții, sentimente ; este, cu precădere, conotativ mai ales în
poezie
– preponderența cuvintelor expresive, a figurilor de stil, a topicii și punctuației relevante
pentru anumite stări afective ale autorului sau pentru ideile pur intelectuale sau noționale ale
discursului literar;

22
– destinație precisă reprezentată de imaginația și sensibilitatea cititorului, în sensul că,
ideile poetice primesc valoarea expresiei figurate și sugestive a textului beletristic;
– bogăția elementelor lexicale materializate prin cuvinte din fondul principal lexical,
arhaisme, regionalisme, neologisme și chiar a termenilor de jargon și argou care au ca obiectiv
reflectarea realității prin imagini sugestive și crearea unor efecte de natură emoțională;
– dominația aspectului conotativ asupra celui denotativ, întrucât cuvintele obțin sensuri
noi, figurate, prin polisemie și se remarcă prin bogăție sinonimică și varietate de sensuri
secundare;
– înregistrarea valențelor stilistice ale diferitelor părți de vorbire;
– valorificarea resurselor expresive ale tuturor nivelurilor limbii: fonetic, lexical, morfologic,
sintactic, inclusiv a punctuației, cu toate că aceasta n u este considerată un sistem al limbii;
– exploatarea elementelor de prozodie și de versificație la nivelul creațiilor lirice;
1 Ion Coteanu , Stilistica funcțională a limbii române, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1973, p.69

– ocurența relativ sporită a subiectivității limbajului (pronumele personal de persoana I – eu, mă,
mi, m-; verbe la persoana I; invocații, exclamații, interogații retorice; descrieri de natură, care
exprimă în mod direct trăiri, sentimente etc.);
– caracterul individualizat al stilului;
– prezența ambiguității, permițând interpretări contextuale multiple;
– mesajul capătă dimensiune estetică, fiind degrevat de funcțiile practice.
– relieful enunțului poate di întărit chiar și prin abatere de la uyul current al limbii
– valorificarea resurselor expresive ale foneticii, lexicului, morfologiei și sintaxei, generând mesaje
cu valori multiple. Din punct de vedere fonetic/ prozodic, creația literară este rezultatul imaginației
și prelucrării artistice, cu scopul de a obține efecte ritmice și eufonice deosebite. Sub aspect
morfologic, scriitorul are libertatea de a folosi în context artistic forme flexionare nerecomandate
în limba literară sau, în general, artistul poate crea el însuși cuvinte și expre sii noi, conferind u-i
unicitate. Dintre modalitățile de comunicare specifice stilului literaturii artistice amintim :
descrierea, narațiunea, dialogul, monologul scris și cel oral.
Textele încadrate în acest stil funcțional contribuie la educarea gustului artistic al publicu lui, la
formarea și dezvoltarea limbii literare.

23
II.2. Stilul juridico -administrativ sau oficial
Stilul juridico -administrativ este reprezentat de documente oficiale (texte de lege, hotărâri
judecătorești, reglementări de funcționare a instituțiil or, adrese, adeverințe, rapoarte, cereri,
procese -verbale, curriculum vitae, corespondență etc.) , îndeplinind funcția de comunicare în sfera
relațiilor administrative, juridice, politice sau economice. Este specific limbajul ui folosit în actele
oficiale (a deverințe, certificate, expertize, procese -verbale , chitanța, bonul etc.) emise de diverse
organisme de stat sau private ( instituții, asociații, firme și întreprinderi ) sau în actele adresate unor
oficialități de către persoane fizice ori juridice (cereri, memorii, reclamații, acțiuni în justiție etc.).
Pe lângă compunerile scrise specifice acestui stil, se po aminti și compunerile orale (alocuțiunea,
toastul, discursul, intervenția).
Stilul juridi co-administrativ se particularizează prin următoarele trăsături:
– utilizarea frecventă a unor clișee lingvistice ( ,,Se adeverește prin prezenta că…”, „Vă
aducem la cunoștință că …”, „Subsemnatul , …, domiciliat în…”, ,,Vă rugăm să binevoiți să…”
etc.; formule și construcții tip, ușor de reperat
– delimitarea obligatorie a textului în alineate, paragrafe, articole numerotate („art. 5”,
,,alin.1” ), atât pentru a scoate în evidență ideile ce se vor subliniate în actul oficial, cât și pentru
clarificar ea documentului ;
– exprimarea i mpersonală, absența m ărcilor subiective și a intențiilor stilistice ; textele au caracter
obiectiv, neutru, clar, precis, accesibil; este lipsit de încărcătură afectivă;
– limbaj denotativ, accesibil, caracterizându -se prin univocitate semantică;
– funcți a de bază este cea referențială;
– prezența terminologiei de specialitate adecvată variantelor: administrativ ă, politică, academică,
juridică, diplomatică ;
– utilizarea frecventă a neologismelor;
– claritatea enunțului, lipsa de ambiguitate; precizia și concizia exprimării
– evidențierea funcției mesajului: informare, educare etc.;
– prezența obligatorie a formelor normative;
– respectarea proprietății termenilor.2
– preferința pentru anumite forme gramaticale (reflexivul pasiv, substanti vele deverbale, abrevierile,
anumite prepoziții, locuțiuni și expresii precum: conform, în legătură cu, în calitate de, drept care,

24
etc. ).
Stilul juridico -administrativ sau oficial cunoaște o serie de forme textuale caracteristice
activităților administra tive, politice, sociale, juridice, diplomatice și economice, dintre care cele
mai cunoscute sunt:
a) normative (lege, decret, hotărâre, dispoziție, ordonanță, decizie, ordin, regulament,
instrucțiune, circulară);
b) documentare (proces -verbal, protocol, memoriu, rezoluție, tratat, referat, angajament,
adeverință, chitanță, contract, procură, certificat, poliță, recipisă);
c) informative (anunț, declarație, comunicare, înștiințare, notificare, curriculum vitae, cerere,
notă, formular de înscriere, invitație, telegramă);

2 I.Toma, Elena Silvestru, Lucia Chișu, Compendiu de Limba Română , 2005, p.246 -248

d) de serviciu (tabel nominal, inventar, adeverință, diplomă, factură, bon);
e) de corespondență (scrisoare, adresă, ofertă etc.).
Datorită caracterului colectiv sau neindividualizat, te xtele acestei varietăți stilistice se caracterizează
prin simplitate, claritate, stereotipie; partajare logică pe capitole, articole, alineate, paragrafe
numerotate sau ordonate alfabetic. Modalitățile de comunicare specif ice stilului oficial sunt:
monologul scris și oral, dialogul scris și oral.
Prin urmare, t răsăturile generale ale stilului textului juridico -administrativ sunt: caracterul obiectiv,
neutru, impersonal, inexpresiv . Textele încadrate în acest stil functional contribuie la educarea
responsabilității civice, precum și a respectului pentru norma legală.
II.3. Stilul publicistic sau jurnalistic
Stilul publicistic (jurnalistic) este reprezentat atât de mass -media scrisă (ziare, reviste,
articole de presă ce dezbat d iferite probleme economice, culturale, științifice, sociale, politice
etc.), cât și de cea audiovizuală (editorial, reportaj, interviu, slogan publicitar, știre, declarație de
presă etc.).
Stilul publicistic se individualizează prin următoarele caracteristici de limbă:

25
-exprimarea clară a mesajului, accesibil cititorului cu o cultură medie, având ca finalitate concretă
informarea publicului și comentarea, pe înțelesul tuturor, a ideilor și problemelor de interes
public;
– redactarea informației în mod clar, succint, precis și la obiect;
utilizarea unui lexic bogat și variat, menit să convingă și să provoace, în același timp, stări
afective;
– textele publicistice au funcție informativă și persu asivă (influențarea lectorilor), precum și o
funcție educativă identificată în textile care modelează comportamente sociale/individuale
pozitive.
– exprimarea pronunțată a unei atitudini;
– amalgama rea unor tipuri de discurs specifice altor stiluri funcționale ;
– mediatizarea evenimentelor;
– utilizarea unor titluri reprezentate de construcții nominale, incitante, contrase, în măsură
să sintetizeze informația/ideea ;
– utilizarea limbii literare, dar și a unor expresii poetice, revelatoare, formule familia r, lexic bogat
sau chiar figure de stil
– construcții dense, uneori eliptice, adaptate la nevoile comunicării unui număr cât mai mare de
informații
– utilizarea frecventă a unor texte specifice pentru genurile informative (știrea, nota, reportajul,
transmisia directă, cronica, afișul, interviul, comunicatul) și pentru cele analitice (articolul de
ziar, foiletonul, editorialul, tableta, glosa, recenzia, comentariul, discuția, polemica, caricatura,
portretul, pamfletul); aceste forme de texte situându -se la gr anița cu literatura beletristică în
intenție și în ceea ce privește mijloacele stilistice folosite.
Unele forme de texte publicistice se apropie de stilul colocvial, artistic sau științific, prin faptul că
îmbină informația cu o prezentare/ comentare a ace steia, ceea ce, uneori, presupune și o anumită
implicare subiectivă a autorului.
Modalitățile de comunicare sunt: monologul scris și monologul oral; dialogul.
II.4. Stilul tehnico -științific
Stilul tehnico -științific este reprezentat de lucrările de specialitate al căror scop este
transmiterea exactă a informațiilor; comunicarea este lipsită de încărcătură afectivă, accentul cade

26
pe comunicare de noțiuni, cunoștințe, idei etc., funcția limbajului este cognitivă, iar semnificațiile
unităților lexicale sunt eminamente denotative.
Stilul științific dispune de următoarele caracteristici indispensabile:
– transmiterea informațiilor asupra unor fenomene, obiecte, procese menite să
dezvolte teorii, concepții și idei, să relateze rezultatele obținute pri n investigarea diferitor domenii
ale realității sau să precizeze tehnologii cu caracter aplicativ;
– realizarea comunicării prin noțiuni științifice, raționamente riguroase, clare, precise;
– evidențierea ideilor adresate logicii umane, dar nu sensibilității omului;

3 Gheorghe Bolocan, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii române literare , //Studii și cercetări de
lingvistică, XII, nr.1, 1961, p.35 -71
– utilizarea unui vocabular științific, a unor termeni neologici și de specialitate cu
circulație internațională;
– prezența unor elemente expresive, cuvinte cu valoare afectivă cu scopul de a întări
un punct de vedere al autorului, de a sublinia o concluzie, exprimând și adeziunea afectivă
a autorului la poziția intelectu ală ilustrată prin argumentație logică;
– dominația sensurilor denotative, adică utilizarea cuvintelor în sens propriu, a
termenilor de specialitate care vizează precizia comunicării;
– manifestarea apare în trei moduri de comunicare (monolog scris – lucrări, documente,
monolog oral – prelegeri, expuneri, dialog oral – dezbateri, colocvii);
– prevalarea funcției exclusiv referențiale;
– respectarea proprietății termenilor
– un grad mare de tran zitivitate
– finalitatea mesajului, manifestată în informare, educare, publicitate;
– potențialul emoțional al mesajului (critic, polemic, neutru);
– prezența unui vocabular specific pentru fiecare domeniu științific;
– prezența unor texte specifice: a) expozitive – tratatul, disertația, studiul, articolul,
reflecția, sinteza, eseul, referatul, comunicarea, conferința, alocuțiunea, nota; b) descriptive –
caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia;

27
– identificarea datorită unor calități generale distincte: obiectivitate, neutralitate, concizie,
claritate și precizie.
– Stilul îmbină elemente informative și afective; atitudine marcată subiectiv, expresivitate
stridentă menită a capta interesul, paletă lexicală cu accent pe termenii de culoare (neologisme,
cultisme, regionalism, argotisme, termini populari sau termini lite rar-artistici).
Textele aparținătoare acestui stil contribuie la crearea unei imagini obiective a lumii.

4 Miorița Baciu Got, Rodica Lungu, Limba și literature română , București, 2008, p.64

II.2. Stilul artistic. Stilurile nonartistice
Noțiunea d e stil funcțional al limbii a apărut la începutul secolului al XIX -lea în studiile lui W.
Van Humboldt care a constatat existența câtorva varietăți funcționale. În acest sens, Paula
Diaconescu susține : ,,Clasificarea lui Humboldt anunța într -o anumită măsură, c ercetările mai noi
în care limbajul poetic este opus celui științific, primul fiind considerat ca modelul cel mai
reprezentativ al unui limbaj de denotație.”*1În această împrejurare, pot fi amintite și clasificările
efectuate referitoare la stilurile funcț ionale după marca expresiv -estetică și lipsa acesteia, întocmite
de unii cercetători. ,,Vom deosebi mai întâi, relevă Paula Diaconescu, funcția marcată [+]
expresiv -estetic (formează prin ea însăși o categorie centrată asupra formei, exprimă atitudinea față
de mesaj ca atare) și funcția nemarcată [-] expresiv -estetic (organizează vorbirea în raport cu
orientarea spre oricare dintre ceilalți factori ai comunicării).”*2
Trebuie semnalată folosirea destul de răspândită, mai ales în lingvistica apuseană din secolul al
XX-lea, printre urmașii lui F. de Saussure și așa -numiții neolingviști, a termenului stil în sensul de
,,fel deosebit de a vorbi al unui individ. Astfel, noțiunea lingvistică a stilului e înlocuită de una
literară. În lucrările lui Vossler, Spi tzer și ale altora, stilistica este redusă la ,,studiul
particularităților lingvistice emotional -expresive ale individului vorbitor, la studierea subiectivului
și a individualului în limbă, fapt determinat de concepțiile teoretice generale ale acestor ling viști.”3
Prin urmare, stilurile funcționale adoptă un limbaj de conotație, adică este vorba de stilurile artistice
precum sunt beletristic și parțial, publicistic, iar altele recurg la un limbaj de denotație, adică
stilurile nonartistice. Din această persp ectivă, sunt semnificative reflecțiile cercetătoarei Doina
Marta Bejan:,,Dacă specificul rămâne la nivelul unui singur individ ( de regulă un creator de

28
literature beletristică ), rezultă un stil individual; dacă prin convergența unor trăsături comune,
ajunge să caracterizeze categorii socioprofesionale sau socioculturale de indivizi, atunci rezultă
stilurile colective, supraindividuale (…).”*4Stilurile supraindividuale sau ,,sociostilurile,”
,,limbajele sectoriale sau de specialitate”,*5denumite astfel de cercetătoare, sunt lipsite de
subiectivitate, de expresivitate, adică de conotație. În conformitate cu demarcația prezentată, Ștefan
Munteanu distingea două direcții în stilistica lingvistică: stilistica expresivității și stilistica
funcțională. ,,Cele dou ă stilistici nu se exclud, consideră Mircea Borcilă, iar Ștefan Munteanu
adoptă în fond tot o perspectivă funcțională ( prin concentrarea asupra caracterului motivate, impus
al întrebuințării semnului), dar dezvoltă și o teorie proprie a expresivității, pe ntru care propune o
fundamentare mai largă, lingvistică și psihologico -estetică”*6

1 Paula Diaconescu, Structura stilistică a limbii.Stilurile funcționale ale limbii române literare moderne , în Studii și
cercetări lingvistice , XXV, nr.3, 1974, p.230
2 Ibidem, p.233
3 Probleme de stilistică.Culegere de articole , București, Editura Științifică, 1964, p.10
4 Doina Marta Bejan, Huliganismul verbal și limbajul violenței în presa românească actuală ,
[ online], 2012, p.6
5.Ibidem, p.7
6 Mircea Borcilă, Aspecte a le unei sinteze teoretice în stilistică , în Cercetări de lingvistică , XVII, nr.2, 1972, p.309
În aceeași sferă de idei, Ion Coteanu7 propune o posibilă clasificare a stilurilor care se bazează, în
realitate, tot pe opoziția binară înregistrată între artistic și nonartistic, cele două tipuri de limbaje
având caracteristici specifice.
 Stilul artistic se remarcă prin : limbaj conotativ (sens figurat ), unicitate (fiecare scriitor are
un stil propriu, personal ) și inovare a expresiei ; bogăție lexicală ; sensuri multiple, variabile
în funcție de context.
 Stilurile nonartistice se individualizează prin : limbaj denotativ (sens precis, obișnuit );
caracter colectiv ; expresie caracterizată prin utilizarea unor formule și construcții mai mult
sau mai puțin fixe, repetabile la nivelul colectivității vorbitorilor ; concentrație lexicală ;
cuvinte monosemantice, sensuri unice, cât mai puțin dependente d e context. În acest sens,

29
Miorița Got este de părere că ,,Stilurile funcționale nonartistice mai sunt numite limbaje de
specialitate sau sectoriale ”8
Rezultă de aici că, în timp ce pentru stilurile nonartistice (juridico -administrativ, științific,
publicis tic), important este ce informație se transmite, pentru stilul artistic e fundamental felul cum
se transmite informația. Diferența dintre cele două categorii se realizează prin prezența sau absența
expresivității literare. Fenomenul expresivității prezenta t într -o dublă relație, dintre care una
include aspectul obiectiv al structurii semnului, poate servi drept bază unei delimitări
fundamentale, de principiu, între limbajul nartistic și cel nonartistic, în funcție de gradul sau tipul
de expresivitate: stilul artistic (limbajul poetic) se opune tuturor celorlalte luate în bloc, dar nu atât
ca formă ,, mai îngrijită” sau ,,prelucrată”, cât ca limbaj mai expresiv.9
7 Ion Coteanu, Elemente de stilistică structurală , 1967, p.219
8 Miorița Got, Stilistica limbii române , 2008, pp.21 -22
9 Ion Coteanu, Structura stilistică a limbii , în Elemente de stilistică structurală , 1957, p.219
Totuși nu putem ignora asocierea unor concepte (stil -limbaj; limbaj artistic -limbaj nonartistic;
simbol lingvistic -simbol artistic; expr esivitate; mesaj; text) frecvent utilizate în practica cercetării
stilistice.
Pentru majoritatea lingviștilor, noțiunile de stil și limbaj semnifică, de regulă, domenii foarte
apropiate, în sensul că se vorbește despre stilul artistic (beletristic ), despr e stilul științific, la fel de
mult și în aceleași împrejurări ca și despre limbajul artistic (poetic) sau limbajul științific. În acest
context, perspectiva din care sunt considerate este, cu siguranță, cea funcțională. Totodată, Ion
Coteanu definește sti lul (limbajul) drept ,,schema a limbii adecvată la ceea ce trebuie exprimat” ,
accentuând faptul că ,,modalitățile de distingere a limbajelor de stiluri sunt mai reduse, dat fiind că
ambele fenomene fac parte din aceeași serie, deși cele dintâi au fost numi te și stiluri funcționale
sau stiluri ale limbii, mai ales după
studiile lingviștilor praghezi. ”10 În plus, limbajele (stilurile funcționale sau stilurile limbii )
reprezintă în concepția lui Ion Coteanu obiectul de studio al stilisticii funcționale: ,,Or ice limbaj
nu este d ecât limba căreia i se atribuie o destinație specială (…). Din punct de vedere funcțional,
stilul (limbajul) reprezintă o adecvare a schemei la ceea ce trebuie exprimat. ”11
Tudor Vianu sau Gheorghe Ivănescu abordează dintr -o altă per spectivă și dintr -un alt raport cele
două concepte: limbajul și stilul. Pentru Vianu, pe de o parte, stilul aparține scriitorului și reprezintă
,,ansamblul notațiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea sa
dobândește u n fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu -zis artistic ”11, în timp ce

30
limbajul, fie artistic (reflexiv), fie științific (tranzitiv), corespunde unei zone funcționale mai largi,
definite prin raportare la limba comună, în parte sursă a primu lui, respective a stilului. Pe de altă
parte, pentru Gheorghe Ivănescu, limbajul este o zonă funcțională a limbii, în timp ce stilul este
considerat în manieră retorică, drept o particularitate a expresiei în raport cu conținutul exprimat.
Pe baza celor me nționate, se evidențiază faptul că stilul și limbajul își circumscriu suficient de clar
domeniile prin particularizarea primului.
În ultimă instanță, noțiunea de limbaj cuprinde o arie conceptuală mai amplă decât stilul, în
majoritatea cazurilor într -o int erpretare funcționalistă, în timp ce conceptul de stil tinde să -și
restrâgă domeniul spre o abordare estetic -individualistă.
9 Ion Coteanu, Stilistica func țională a limbii române, vol. I , 1973, p.46
10 Ibidem, p.45
11 Ion Coteanu, Studii de stilistică, p.35

31