I.1. Stilul – Concept. Teorii. Principii [630938]

1
CAPITOLUL I. FUNDAMENTE TEORETICE

I.1. Stilul – Concept. Teorii. Principii

Stilul este considerat obiectul de studiu al stilisticii, abia după apariția stilisticii lingvistice.
Stilistica, ca ramură a lingvisticii, datează de la începutul secolului al XX -lea, când Charles
Bally, fost student: [anonimizat],
publică o serie de lucrări în care afirmă că ,,stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie
ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, adică
exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiunea faptelor de limbă asupra sensibilității ”,
„stylistique étudie donc les faits d’expression du language au point de vu de leur contenu affectif,
c’est -a-dire l’expression des faits de la sensibilité par le language et l’action des faits de language
sur la sensibilité.”1 Definiția dată de Bally se opune vizibil c elei acceptate pentru stilistica
estetică, mult mai veche si mai cunoscutã, care studiază stilul, adică,,mijloacele lingvistice
folosite de un scriitor (orator) pentru a obține anumite efecte de ordin artistic” .2De altfel, nu
numaiobiectul de studiu este diferit, în primul caz limba în manifestarea sa cea mai vie – limba
vorbită – în cel de -al doilea, stilul, ca aspect individual – estetic, apartinând domeniului restrâns al
limbii scrise, ci și în ceea ce priveste metoda de cercetare si rez ultatele. Însă id eea de stil a
preocupat încă din antichitate, pe mulți cercetători ai limbii și literaturii, precum și pe filozofi,
esteticieni, antropologi.
Astfel, în retorica antică stilul materializează un element primordial al artei oratorice, specif ic
etapei elocutio ( cuprinde regulile privitoare la utilizarea mijloacelor de expresi e : limba și
figurile ).3 El reprezintă un sistem de norme a căror aplicare conduce la realizarea scopurilor
urmărite într -o expunere orală sau scrisă. În ansamblul ei, teoria antică a stilului, ca mod de
manifestare a expresiei adecvate conținutului, se întreede în conceptul de prepon , din care grecii,
apoi latinii, au conceput un element est hetic fundamental ce coordonează arta cuvântului.

1Charles Bally, Traite de la sylistique francaise , LOC??? EDITURA??? , 1919, p.16
2Iorgu Iordan, Stilistica limbii române , , LOC??? EDITURA??? , 1975, p.11
3Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică , , LOC??? EDITURA??? , 1983,
pp.153 -159

2
Totodată, termenul și -a însușit și o semnificație etică, prin stoici. Pentru a se realiza contopirea
dintre etic și estetic, retorica și poeti ca antică propun selectarea mijloacelor de expresie în
concordanță cu idea care străbate opera.
Cicero recomandă modelul vechilor antici din perioada clasică ( Lysias, Demostene,
Tucidide ), bazându -se pe sobrietatea, claritatea și puritatea expresiei ca semn al bunului gust.
Avându -și originea în principiul măsurii și al potrivirii, al a rmoniei dintre idee și cuvânt ( prepon ),
acestea sunt însușiri ale stilului care oferă expunerii eleganța fi rească a simplității și alcătuiesc
atributul artei clasice.
Naturalistul și scriitorul francez Buffon, mult mai târziu, în 1742, în discursul său de
recepție la Academia Franceză, va oferi cea mai comprimată definiție a stilului: „ Le style c ’est
l’homme meme” (stilul este însuși omul ), introduc ând astfel ideea modernă a individualității
stilului. Așadar, stilul este un ,,termen fundamental al științelor umaniste din epoca cea mai
veche, stilul aparține unui inventar conceptual pe care istoria l -a regândit periodic ”.4
În filozofia culturii, dar și în estetică, conceptul de stil într -o largă accepțiune a avut ,,un
caracter unificator al tuturor manifestărilor spirituale ale unui anumit grup uman”, astfel încât
noțiunea de stil a devenit definitorie pentru c ondiția umană, ,,prin el omul definindu -se în
întreaga complexitate a naturii sale : în raționalitatea, dar și în subiectivitatea sa esențială ”.5
La începutul secolului al XX -lea, stilul redevine obiectul de studiu al lingvisticii, fiind
considerat un fe nomen de limbaj. Stilul, în complexitatea sa, va orienta întreaga manifestare
stilistică a secolului.
Pentru Bally, stilul este considerat aspectul individual al artei literare, rezultat din intenția
artistului de a crea efecte de ordin estetic, aparținân d așadar esteticii. Obiecția lui Bally
referitoare la includra stilului în cercetarea faptelor expresive ale limbii se referă la faptul că
limbajul poetic operează nu cu mijloacele expresiei spontane, ci cu un produs elaborat al
acestora, deci cu procedee străine comunicării naturale. Dar, așa cum va susține și Leo Spitzer,
faptele stilistice din expresia comună stau și la temelia limbii scriitorului, iar cele de stil s e pot
regăsi și în limbajul vorbitorului obișnuit, stilistica și stilul, nefiind noțiuni ce se exclud, ci
variante ale unuia și aceluiași concept.

4Ileana Oancea, Istoria stilisticii românești , , LOC??? EDITURA??? , p.111
5Ibidem , p.114

3
Karl Vossler, adept al stilisticii estetice, consideră stilul ca ,,întrebuințare individuală a limbii”,
afirmând totodată că ,,orice expresie lingvistică trebuie să fie explicată ca o creație liberă și
individuală născută din intuițiile individuale ale individului vorbitor.” Dar, așa cum a
fostinterpretată critic concepția sa,6 explicația faptelor de limbă drept creații individuale, produse
ale spiritului estetic, transformă lingvistica într -o stilis tică, iar aceasta nu ar fi decât un
compartiment al esteticii.
Lingvistul german Leo Spitzer se bazează pe aceeași concepție asupra limbajului ca și
Vossler (idealistă si/sau individualistă), dar pentru el stilul este un domeniu comun unde se pot
întâlni limba si literatura. Stilul este, dupã Spitzer, limbă interpretată ca artă.7
În spațiul românesc, Tudor Vianu definește stilul din perspectivă literară, arătând că
acesta reprezintă ,,unitatea structurii artistice într -un grup de opere raportate la agentul lor, fie
acesta artistul individual, națiunea, epoca sau cercul de cultură. Unitatea si originalitatea sunt cele
două idei mai particulare ce fuzionează în conceptul stilului”8. Făcând referire la dubla intenție a
limbajului si problema stilului, Vianu adaugă: ,,Ceea ce vom numi *stilul* unui scriitor va fi
ansamblul notațiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea sa
dobândește un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu -zis artistic.”9 Este evident
faptul că definițiile date de Vianu sunt în primul rând ale unui estetician, cerce tător al operei
literare, care, sub influența structuralismului lingvistic și raportându -se la comunicare si expresie,
continuă ideile lui Leo Spitzer, introducând și fundamentând o stilistică modernă care acceptă în
aceeași măsură ideea de stil și ideea de limbă în raportul discursiv, fie el operă literară sau nu.
În lucrarea ,,Stil și expresivitate poetică ” din 1972, Ștefan Munteanu propune o sinteză a
termenilor de stil si expresivitate ca și a celor două domenii definite de fiecare. Prin introducerea
conceptului de atitudine stilistică, sinteza este posibilă, ,, întrucât și într -un caz și în altul avem de
a face cu manifestarea unei atitudini a emițătorului mesajului care transpare în faptele de limbă
devenite astfel fapte expresive, adică fapte de sti l.10
Abordând această problematică,11 Mircea Borcilă evidențiază că paradoxul ,,stilisticii fără

6Ștefan Munteanu, op.cit., NU PUTEM FOLOSI op. cit. PENTRU C Ă ÎNCĂ NU AM CITAT DELOC
CARTEA!!!! p.44
7Ibidem , p. 45
8Tudor Vianu, Studii de stilistică , LOC??? EDITURA??? , 1968, p. 31
9Tudor Vianu, op.cit. , p. 35
10Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate poetică , LOC??? EDITURA??? , 1972, p.41
11Mircea Borcilă, Aspecte ale unei sinteze teoretice în stilistică , în CL, 1972, XVII, p. 312

4
stil” ajunge să fie soluționat prin acest concept de atitudine stilistică, ce este corelat pe plan
subiectiv celui de situație din stilistica funcțională .
În cazul lui Ștefan Munteanu, conceptul de stil își identifică o mo tivație a întrebuințării lui în
stilistica literară, pe care o cataloghează drept o stilistică a mijloacelor de expresie artistică. În
concepția sa, stilul reprezintă organizarea textuală rezu ltată din selecția mijloacelor lingvistice
aduse dintr -o stare semantică potențială și generală (nivelul paradigmatic), în stare de actualizare
concretă și individuală (nivelul sintagmatic), și devenită formă a expresiei, solidară ca modalitate
de existanț ă și manifestare cu forma conținutului, conținut ce exprimă o atitudine implicată în
mesaj.
Ion Coteanu consideră stilul (limbajul), din perspectivă funcț ională, ca o adecvare a schemei
limbii la ceea ce ar trebui exprimat. ,,Gradul adecvării depinde de st adiul de dezvoltare a limbii și
de capacitatea unui subiect sau a altuia de a o folosi în acest scop.
Stilul si limbajul, ca scheme verbale izomorfe cu limba, se deosebesc de aceasta din urmă prin
poziția și ierarhia elementelor constitutive, iar ierarhia este condiționată în primul rând de
factorul social – cultural, datorită căr uia se și organizează de altminteri mai multe ori mai puține
limbaje, ș i eventual , stiluri. ”12
Pentru a ajunge la această concluzie, Ion Coteanu face o veritabilă analiză critică a
accepțiunilor despre stil și a factorilor ce pot fi luați în considerare în definirea stilului, dintr -o
,,perspectivă integratoare”, acceptând ideea că ,,nici unul dintre factorii care intră într -un fel sau
într-altul în definirea stilului nu trebuie eliminat .”13
Lingvistul este de părere că , în anumite condiții, stilul poate fi acceptat ca fiind constituit din
organizarea semnelor si simbolurilor verbale directe – orale – și a celor derivate – scrise – în
enunțuri, mesaje sau texte, fiind o problemă de expresie,14 iar în altele stilul poate fi considerat
drept ,,partea limbii comune actualizată de un artist…, rezultat și imagine a unei alegeri” (G.
Antoine),15 dar și ca selecție și combinare, care sunt ,,obligatoriu simultane …selecția singură nu
duce la nici un enunț. Iată de ce am putea considera acest punct de vedere ca o explicitare a

12Ion Coteanu, Stilistica funcțională…, vol.I, LOC??? EDITURA??? , p.83

13Ibidem , p.86

14Ion Coteanu, Stilistica funcțională…, p.15
15G.Antoine, în Revue de l Enseignementsuperieur , 1, 1959, 60, în Ion Coteanu, op.cit., p.56

5
stilului conceput ca alegere ”(R. Jakobson),16 ca adaos afectiv la nucleul unei comunic ări (T.
Vianu),17 ca ,,sistem de opoziții prin care exprimării lingvistice, procesului de comunicare
minimală i se aduc modificări expresive (intensificarea reprezentării, coloratura afectivă,
conotația estetică)” (M.Riffaterre),18 sau cadeviere (Paul Valery), deviere care se defineste
cantitativ în raport cu o normă (Paul Guiraud).19
În acest context, Ion Coteanu evidențiază faptul că, oricum i -am privi geneza, fie ca deviere,
fie ca selecție, fie ca adaos emoțional la nucleul comunicării, fie ca expresie a unei funcții etc.,
stilul nu este mesajul. Stilul presupune o sumă de proprietăți ale acestuia, suma regulilor pe baza
cărora un emițător alege, combină și eventual modifică materialul de limbă disponibil.Altfel spus,
mesajul ca aspect concret, limitat și particular al stilului este considerat spațiul lingvistic,
materialul care poartă în sine proprietățile amintite. Prin urmare, el reprezintă concretizarea
stilului, de unde rezultă că raportul dintre mesaj și stil este asemănător cu raportul di ntre sistemul
limbii și manifestarea lui concretă , astfel ,,stilul se include în mesaj în forma unor proprietățin
specifice și subliniază rolul fundamental de verigă obligatorie în lanțul emițător -receptor .”20
Dumitru Irimia, în încercarea de a realiza o te orie lingvistică asupra stilului, definește stilul ca
reprezentând unitatea fundamentală a dimensiunii stilistice a enunțului, cu o unitate minimală
supraordonată, marca stilistică, aceasta cu originea într -un procedeu stilistic. Indirect, stilul este
considerat în acest caz o rezultantă a interacțiunii factorilor caredelimitează cele două axe ale
câmpului semiotic: context – cod, emițător – receptor. Direct, în organizarea textului, a cărui
constantă este un anumit conținut informațional obiectiv, stilul este o variabilă în funcție
deraportul social – individual,imanent funcționăriisemnului lingvistic și care determină
subiectivarea mesajului în diferite grade.21

16Roman Jakobson, Lingvistică și poetică, Probleme de stilistică, p.137, în Ion Coteanu, op.cit., p.59
17Tudor Vianu, Probleme de stil și artă literară , 1955, p.199
18M. Riffaterre, în Romance Filology , XIV, 3, 1961, 217, în Ion Coteanu, op.cit. , p.62
19Ion Coteanu, op.cit. , p.66
20Ibidem , p.86
21Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane , LOC??? EDITURA??? , 1968, p.8

6
I.2. Stilul individual. Stilul funcțional

Conform D icționarului ex plicativ ilustat al limbii române , stilul (de la gr. stylo s, lat. stilus – stilet,
condei, unealt ă de piatră, de metal sau de os, ascuțită la un capăt și lată la celălalt, de care romanii
se serveau pentru a scrie pe tăblițe cerate, cu partea a scuțită scriau, iar cu cealaltă ștergeau ) este
definit ca ,,totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fon etice, precum
și a procedeelor de exprimare specifice unui individ sau a unei categorii de vorbitori ,”22 definiție
din care se desprinde ideea existenței unui stil individual, propriu unui individ, și a unui stil
funcțional, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și acționează în
același domeniu de activitate. Astfel, modul în car e sunt folosite resursele limbii ( lexicale,
fonetice, morfologice, sintactice, topice ) poate caracteriza un vorbitor sau o colectivitate ( grup ).
Încă din 1955 , așa cum remarcă Ion Coteanu, Tudor Vianu definea stilul ca fiind ,,fapte de limbă
care adau gă comunicării unei știri expresia reacțiunii individuale a autorului comunicării față de
știrea comunicată . Expresia reacțiunii individuale a unui vorbitor sau scriitor, adică faptul
stilistic, se manifestă printr -o serie de note care însoțesc comunicarea știrii și care pot lipsi, fără
ca această comunicare să sufere. ”23
În termenii studiului menționat, stilul individual se caracterizează printr -un mare grad de
reflexivitate, aflat în raport invers proporțional cu tranzitivitatea limbajului.
Folosirea individuală a limbii este marcată de subiectivitate, participarea afectivă a
emițătorului dând naștere la trei registre stilistice : neutru, solemn și familiar.
Mai târziu, cuvântul, pătruns în limbile moderne, a căpătat numeroase semnificații. El
poate însemna totalitatea particularităților specifice unei civilizații, unei activități, unui individ,
ceea ce este caracteristic unei epoci, fel de a fi, manieră, mod de comportament.
În lingvistică, stilul se referă la totalitatea particularităților specifice actului de
comunicare al unui individ sau al unui grup social. El poate dobândi, totodată, o serie de
determinări, în funcție de modul, scopul, conținutul și domeniul comunicării : științific, literar,
publicistic, administrativ, juridic, individ ual, colectiv etc.
22 Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române , Chișinău, Editura Arc, 2007, p.1886
23 Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române , Editura Republicii Socialiste România, București,
1973, p.59

7
Pe lângă accepțiunea lingvistică a stilului, există și una literară, după cum este o stilistică
lingvistică și una literară. Între cele două discipline există numeroase puncte comune și
interferențe, datorită faptului că și într -un caz și în celălalt avem de a face cu fapte de limbă.
Stilistica literară se folosește de cercetările lingvisticii, de terminologia impusă de aceasta, de
metodologia de analiză a textului. Stilistica lingvistică are în vedere și textul literar. ,,Dacă
stilistica lingvistică se ocupă de limba în ansamb lul ei, urmărindu -i legile specifice, o limbă aflată
la nivelul zero, cum spune Roland Barthes, stilistica literară are în vedere stilul individual al
scriitorilor. ”24
Din definițiile oferite se poate contura nu numai ceea ce deosebește o concepție de alta ,
dar și ceea ce le unește, întoarcerea spre retorica și poetica antică fiind poate și în acest context
motivată de valoarea redescoperită a conținutului lor.
Sancționată mult timp pentru caracterul ei accentuat normativ, retorica a revenit în
actualitate nu numai dinspre direcția literară a acesteia, ci și din interes filozofic – ca teorie a
argumentației, avându -și suportul în logică, adică în sfera denotației, cuprinzând semnificațiile,
noțiunile, judecățile si raționamentele; ea depășește însă această s feră, întrucât operează în zona
infra-logică a atitudinilor pragmatice și afective, cristalizate în conotația semnificației.25
Datorită atenției acordate de către noile direcții ale cercetării ( lingvistica pragmatică, teoria
comunicării, semiotica și poet ica mai nou ă ) descrierii și evaluării caracterului persuasive al
textelor, se constată o impunere a retoricii drept o ,,știință care depășește dimensiunea normative
a textului și aspiră să devină o știință a literaturii și eficacității textulu i .”26
Stilistica, considerată în ceea ce are stabil, suficient de bine fundamentat științific, bază pentru
explozia inovațiilor și în același timp reper pentru acestea, se definește ca știință a limbii care
studiază stilurile individuale și funcționale (limbajele), c aracteristicile, structura și normele
acestora. Ea se prezintă ca un ansamblu sistematic de cunoștințe referitoare la un obiect
determinat, în cazul său stilul, în manifestare individuală sau colectivă, cu o concepție bine
precizată privind metoda de cerce tare și obiectivele sale.
Stilistica rămâne însă în continuare ,,o știintă deschisă, aflată sub semnul interpenetrării
metalimbajelor, deci sub semnul evoluției lingvisticii.”27
24Marian Vasile, Teoria literaturii , București, Editura ATOS, 1997, p.25
25 Henri Wald, Neoretorica , în România literară , 1981, p.2
26 Ștefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare , p.116
27 Eugen Coșeriu, Determinacion y entorno, in Romanistischeh Jahrbuch , IV, 1955, 58, în Ion Coteanu, op.cit. , p.56

8

Aceasta, pentru că este o știință flexibilă și , așa cum afi rma D.Caracostea “descoperirile se
fac acolo unde se întretaie mai multe discipline.”28

 Stilistica este o disciplină științifică, aparținând științei limbii, ce studiază stilurile
individuale și funcționale, caracteristicile, structura și normele acestora.

 Stilul reprezintă totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice
si fonetice sau textuale, precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare
– orală și scrisă – al unui individ, al unei categorii sau colectivități de vorbitori.

 Stilul este fie individual, propriu unui individ, fie funcțional propriu unui grup de
oameni care au o formație culturală comună și acționează în același domeniu de
activitate.

 Stilul (limbajul) este ,,adecvarea schemei limbii la ceea ce ar trebui exprimat.”29

 Stilul este ,,organizare textual ă rezultată din selecția mijloacelor lingvistice aduse
dintr -o stare semantică potențială și generală (nivelul paradigmatic), în stare de
actualizare concretă și individuală (nivelul sintagmatic) și devenită formă a
expresiei, solidară ca modalitate de existență și manifestare cu forma conținutului,
conținut exprimând o atitudine implicată în mesaj.”30
Prin urmare, stilul este mani era individuală sau colectivă de a personaliza mesajul ( oral sau scris )
prin actualizarea în discurs a unor forme d e expresivitate lingvistică. Lingvi stul Ion Coteanu
consideră că ,,dintre aspectele legate de acest fel de a privi stilul, două merită o ate nție deosebită :
controlul expresiei verbale a formel or de gândire și caracterul individual ori colectiv al stilului
astfel conceput. ”31
28 Ileana Oancea, Istoria stilisticii românești , p.279
29 Ion Coteanu, Stilistica funcțională…, vol.I, p.83
30 Ștefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare , p.38
31 Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române , Editura Republicii Socialiste România, București, 1973, p. 79

9

I.3. Calit ățile generale și particulare ale stilului

Calitățile stilului sun t:
 generale; care sunt obligatorii;
 particulare; care sunt subordonate celor generale și exprimă specificul fiecărui emițător
privit ca individualitate.
Particularitățile stilului se identifică prin raportare la o categorie ideală, limbajul -standard
care presupune ,,eliminarea a tot ce în vorbire este total inedit – variantă individuală,
ocazională sau momentană -, păstrând aspectele comune în fenomenele lingvi stice
considerate drept model.” (Eugen Coșeriu, Sistem, normă și vorbire ).32
I.3.1. Calit ățile generale ale stilului
Indiferent că este vorba despre o comunicare scrisă sau orală, stilul trebuie să îndeplinească o
varietate de cerințe, numite calități generale. Acestea sunt : claritatea, corectitudinea, precizia,
proprietatea și puritatea.
a) Claritatea este calitatea generală a stilului, prin care emițătorul se face pe deplin înțeles de
receptor ; ,,constă în formularea și exprimarea limpede a observațiilor, ideilor, gândurilor și
sentimentelor, în așa fel încât citit orul să înțeleagă cu ușurință, fără efort, ceea ce vrea să
comunice autorul.”33Această trăsătură a stilului rezultă din întrebuințarea unor cuvinte ușor de
înțeles și din evitatea celor echivoce sau puțin cunoscute.
Pentru a transmite ceea ce își dorește e mițătorul trebuie :
 să utilizeze termeni înțeleși ușor de orice vorbitor ;
 să renunțe la folosirea unor termeni specializați, mult prea noi, neadaptați la fondul
lingvistic românesc ;
 să evite pleonasmul, echivocul sau contradicția ;
 să construiască fraze mai simple, respectând relațiile sintactice, evitând anacolutul și
elipsa.
32Eugen Coșeriu, Sistem, normă și vorbire , 1952, p.154
33Ion Covrig -Nonea, Noțiuni de compoziție și stil , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.195

10
Anacolutul este o const rucție sintactică apărută prin î ntreruperea continuității unei u nități
sintactice, propoziție sau frază, din cauza schimbării tipului de construcție începută. De exemplu:
El, când a înțeles că a scăpat, i s -au luminat ochii. ( el este un subiect abandonat; corect era: Lui,
când a înțeles că a scăpat, i s -au luminat ochii.).
Elipsa este o restrângere a enunțului prin suprimarea unui cuvânt sau a mai ultor cuvinte. De
exemplu: Emil s -a luat după George, Mihai, după Emil și Dan, dup ă Mihai.
Cel ce se exprimă fără claritate, încurcat și cu ideile învălmășite, nu are stil, fie că lucrarea sa este
o compoziție specifică nivelului școlar, deci fără pretenții stilistice ieșite din comun, fie că este o
lucrare științifică, fie că este o op eră cu pretenții literare.
În vorbirea curentă, uzuală, în viața cotidiană, sunt frecvente cazurile când nu se respect
claritatea: întâlnim oameni care se exprimă încurcat și defectuos, care își formulează cu mare
dificultate ideile și au insuficiențe mai mult sau mai puțin grave în deprinderea de a folosi
vorbirea ca mijloc de comunicare, motiv pentru care interlocutorii lor îi urmăresc și îi înțeleg cu
greu. Chiar și oamenii de cultură, stăpâni pe un vocabular bogat și deprinși cu un limbaj ales, au
aseme nea scăpări când discută în cerc intim, familiar.
În limba operelor literare pot fi identificate asemenea încălcări ale clarității stilului, mai ales
atunci când, cu ajutorul lor, autorul urmărește o finalitate determinată : caracterizarea unui
personaj prin felul lui de a vorbi , de a -și formula și de a -și exprima ideile. În acest context,
Marian Vasile aduce în discuție opera lui I. L. Caragiale care ,,ironizează în lucrările sale,
exprimarea greoaie, echivocul, nonsensul, prolixitatea stilului ; exemplel e sunt numeroase și pun
în valoare majoritatea abaterilor de la cerințele stilului. ”34 Astfel, Nae Cațavencu, personajul din
,,O scrisoare pierdută ” afirmă : ,,Vreau ce mi se cuvine…în orașul aceste de gogomani unde eu
sunt cel dintâi …între fruntașii p olitici .”35 Secvența dramatică citată evidențiază stilul echivoc al
comunicării. Nonsensul (contradicție logică între termenii enunțului ), o altă greșeală determinată
de folosirea incorectă a limbii, poate fi justificat prin discursul lui Farfuridi, în cadrul căruia
ideile se contrazic, se anulează reciproc: ,,or s ă se revizuiască primesc ! dar să nu se schimbe
nimica ; ori să nu se revizuiască, primesc ! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo , și anume în
punctile …esențiale… Din această dilemă nu poți ieși…Am zis !” sau ,,Dacă Europa…să fie cu ochii

34 Marian Vasile , Teoria literaturii , B ucurești, Editura ATOS, 1997, p.26
35 I.L.Caragiale, Teatru , Timișoara, Editura Facla, 1984, p. 100

11
ațintiți asupra noastră, dacă mă pot pronunța astfel, care lovesc Soțietatea, adică fiindcă din cauza
zguduirilor…și…idei subversive…și mă înțelegi, mai în sfârșit, pentru care în orice ocaziuni
solemne, națiunea, România…țara în sfârșit…cu bun s imț pentru ca Europa cu un moment mai
înainte să vie și să recunoască, de la care putem zice dependă…, precum, – dați-mi voie .”36 Alte
greșeli determinate de folosirea incor ectă a limbii sunt dezacordul, pleonasmul, tautologia.

b) Corectitudinea este calitatea generală a stilului de a se conforma strict, în exprimare, normelor
limbii literare ; ,,constă în respectarea regulilor gramaticale în formularea și comunicarea
ideilor .”37
Apare la toate nivelurile limbii:
 fonetic (sau ortografic, dacă este vorba de comunicarea scrisă);
 lexical;
 morfologic;
 sintactic.
Corectitudinea fonetică se manifestă prin pronunțarea corectă a sunetelor și prin accentuarea
corectă a cuvintelor. De exemplu: se scrie și se pronunță epocă , dar se scrie este și se pronunță
ieste.
Din dorința de a evita greșelile apare uneori hipercorectitudinea fonetică, adică pronunțarea
neconformă normelor limbii literare cauzată de false analogii. De exemplu: identificarea greșită a
pronunției în limba de origine
( bleumaren în loc de bleumarin , șpicher în loc de spicher , Cicago în loc de Șicago pentru orașul
american Chicago etc.). Tot hipercorectitudine fonetică este și încercarea de a evita unele
pronunții regionale ( piftea în loc de chiftea , juvaier în loc de giuvaier ).
În scris poate să apară și o hipercorectitudine grafică . De exemplu: eșire în loc de ieșire .
Corectitudinea lexicală se manifestă prin folosirea cuvintelor în context cu sensul pe care îl au,
fără a fi confundate cu altele.
O greșeală frecvent ă este confundarea cuvintelor care sunt paronime, adică au formă
asemănătoare și sens diferit. Acestea se deosebesc prin cel mult două sunete sau diferă prin
ordinea sunetelor. De exemplu, geantă /jantă , conjunctură /conjectură, a revela /a releva .

36 I.L.C aragiale, op.cit. , p112
37 Ion Covrig -Nonea, Noțiuni de compoziție și stil , București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970, p.200

12

Corectitudinea morfologică se manifestă prin folosirea formelor cuvintelor în vorbire conform
normelor limbii literare. Greșelile care pot să apară sunt numeroase și dovedesc lipsa de instrucție
a vorbitorului. De exemplu: coperți în loc de coperte , mai su perior în loc de superior fără grad de
compareție, clasa întâia în loc de clasa întâi , va apare în loc de va apărea . Corectitudinea
sintactică se manifestă prin construirea de enunțuri corecte. De exemplu: Aflați despre mine căci
sunt sănătos în loc de că, pentru că este completivă directă nu cauzală. Mi -a spus că ce frumoasă
sunt în loc de folosirea unui singur element de relație, ce. Abaterile de la corectitudinea stilului se
numesc solecisme . Ele sunt înregistrate în vorbirea curentă și au ca sursă pronunțarea greșită a
unor termeni. Chiar și în operele literare pot fi întâlnite abateri de la corectitudinea stilului, mai
ales în situația în care autorii caracterizează cu ajutorul lor un personaj prin modul lui de a vorbi,
dar și în poezii, în situați a în care poeții încalcă intenționat regulile gramaticale pentru a obține
rima și ritmul discursului liric.
Cu toate acestea, corectitudinea stilului reprezintă un imperativ pentru orice compoziție literară.
Modele de corectitudine și de limpezime ale sti lului întâlnim în operele tuturor scriitorilor
consacrați. Ilustrativă în acest sens, este opera lui Tudor Vianu : ,,D upă tipul său adânc și după
necesitățile vremii, Bălcescu este un scriitor retoric. Istoria este pentru el faptă, un episod în
luptele nați onale și sociale ale timpului. Condus de o asemenea concepție , intervenția
valorificatoare va fi cu atât mai vie la un scriitor ca Bălcescu. Criteriul valorificării va fi
sentimentul său patriotic, care îl va face să împingă în lumina mai vie a prețuirii p e eroii mult
iubiți și să respingă în planuri mai umbrite personajele secundare sau pe acelea care sunt
antipatice, pentru că se găsesc în conflict cu a spirațiile națiunii. ”38
c) Precizia este calitatea stilului de a exprima ideile cu termeni cât mai puțini și doar în enunțuri
strict necesare pentru a formula și a exprima ideile, gândurile și sentimentele. Astfel, precizia
rezultă din expunerea directă a ideilor, fără divagații sau exprimări colaterale.
Emițătorul trebuie:
 să folosească doar cuvintele strict necesare transmiterii unei idei;
 să nu se îndepărteze de la aceste idei, abordând aspect neimportante;

38 Tudor Vianu, Problemele metaforei și alte studii de stilistică , București, Editura de Stat, 1957, p.255

13
 să evite pleonasmul;
 să evite informația tautologică.
Pleonasmul este o greșeală de exprimare ce constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor
construcții cu același înțeles. De exemplu: ,,alinia în șir ”, ,,diurnă zilnică ”, ,,extermina în masă ”,
,,falsă aparență ”, ,,grupa la un loc .”39
Tautologia este greșeala de limbă care constă în repetarea unor expresii care au un conținut
identic sau asemănător. De exemplu : ,,Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție, ș i o societate
fără prințipuri, va să zică că nu le are .”40
d) Proprietatea

39 Gabriel Angelescu, Emilia Mareș, Dicționar de sinonime, omonime, paronime, antonime, pleonasme, Brașov,
Editura AULA, 2003, pp.473 -475
40 I.L.Caragiale, op.cit. , p.127