I.1 Conceptul de regim politic. [626177]

Capitolul I. Precizări conceptuale.
I.1 Conceptul de regim politic.
Cu toate că se observă acordarea unei importanțe din ce în ce mai scăzute de către
disciplinele socio -politice noțiunii de regim politic, este însă destul de evident, mai ales în
contextul global actual că aceasta nu și -a pierdut sub nici o formă actualitatea sau, mai ales,
utilitatea. Ne referim aici în special la evenimentele marcante ale secolului al XX -lea și începutul
secolului actual, la ciocnirile, în fond, între regimurile democratice și cele totalitare, începând de
la cel de -al Doilea Război Mondial, conflictele regionale și până la problemele actuale legate de
terorism.1
Cu toate acestea, teoria politică încearcă să găsească un punct de vedere median,
încercând să nu stabi lească a priori un regim bun, plasat dinainte în vârful unei piramide, pornind
de la care să desfășoare lista cu formele sale mai mult sau mai puțin degradate. Nu scapă însă din
vedere diversitatea societăților politice și complexitatea experiențelor istor ice.2
Având multiple sensuri, termenul de politic apare ca un fapt social incontestabil,
universal, dar a cărui sferă și limite exacte rămân imprecise. Politicul definește spațiul local în
care indivizii aleg să supună conflictele lor de interese reglement ării unei puteri care deține
monopolul coerciției legitime.3
Majoritatea discuțiilor legate de regimurile politice gravitează în jurul științei politice,
care își găsește începuturile în Politica lui Aristotel: monarhie, aristocrație, democrație, cu
formele lor degradate – tiranie, oligarhie. De obicei, noțiunea d e regim politic este atașată
instituțiilor guvernamentale.
Concepția anticilor asupra politicului îl prezintă pe acesta atât ca pe un mod de organizare
a Cetății, și astfel, un mod de viață pentru cei din această cât mai ales ca pe un regim ale căruii
fundamente reprezintă semnificațiile centrale ale ale societății, un ghid deci care să modeleze
moravurile și stilurile de viață ale membrilor acesteia. În viziunea clasicilor, politicul stă „ sub

1 Adrian Gorun, Dan R. Mateiu, Horațiu T. Gorun, Introducere în știința politică. Regimurile politice. Participarea
politică. Elitele politice. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2003, p.122.
2 Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p.118.
3 Cezar Avram, Roxana Radu, Regimuri politice contemporane :democratiile , editura Aius, anul 2007, p.33.

semnul universalului”, așa cum afirmă Baudoin, fiecare societat e confruntându -se cu diferite
probleme și găsind diferite soluții la acestea. Însă, cu toate acestea, noțiunea de regim politic nu
trebuie să opună punctul de vedere al actorului cu punctul de vedere al spectatorului, mai exact,
sfera acțiunii și sfera cun oașterii, deși se știe că această dispută, între punctul de vedere al științei
sau al practicii și punctul de vedere al teoriei creeză destule tensiuni.
Știința politică contemporană distinge trei tipuri de organizare politică,și anume:
democrațiile plural iste, regimurile autoritare, sistemele totalitare. Orice regim politic este
necesar să dispună de un minimum de organizare instituțional, care este definit de obicei prin
constituție. În definirea și clasificarea regimurilor politice este luată în discuți e și proprietatea,
precum și nivelul de dezvoltare ai respective tari
În ceea ce privește regimurile politice, un fapt foarte important care trebuie menținut este
acela că majoritatea analiștilor politici înțeleg prin acesta drept regimul exercitării puter ii
politice.4 Acesta fiind astfel, atât de diferit între diversele regimuri politice, era imposibil să nu se
ajungă la necesitatea unei anumite clasificări, la un punct de vedere care să ne informeze asupra
valorilor și utilităților diferitelor societăți p olitice. Era astfel lesne de înțeles că o societate cu
adevărat pluralistă, liberă, poate fi vreodată compatibilă cu măsurile autoritare și totalitare. În
această privință a fost destul de clarificator mai ales sfârșitul de secol XX, cu epuizarea în cadrul
acestuia a utopiilor totalitare, fapt ce a dus dealtfel spre tendința de universalizare a ideii
democratice, și la o transparență a laturii care pune față în față regimurile democratice și
regimurile nedemocratice.5
Astfel, observăm că politicul a fost id entificat cu conceptul de putere, sau, chiar
confundat cu dominația, dominația legitimă despre care vorbește Max Weber exprimând un
asemenea punct de vedere într -o anumită măsură.6 Știința politică este însă preocupată mai puțin
de a demonstra superiorita tea unui regim politic în fața altuia cât mai ales de recunoașterea
coexistenței regimurilor politice, de expunerea diversității societăților politice și complexității
experiențelor istorice.

4 Adrian Gorun, Dan R. Mateiu, Horațiu T. Gorun, op.cit., p.123.
5Jean Baudouin, op.cit., p.119
6 Adrian Gorun, Dan R. Mateiu, Horațiu T. Gorun, Introducere în știința politică. Regimurile politice. Participarea
politică. Elitele politice. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2003, p.123

Clasificarea regimurilor politice se raportează frecvent, prin c ontribuția unor autori
recunoscuți în cercetarea politicului criterii care țin de nivelul de implicare a publicului în
procesul de guvernare, de punctul până în care masele se supun conducătorilor lor de frică sau
din convingere sau de măsura în care sist emul îi obligă pe guvernanți să reflecte valorile masei
sau îi autorizează să le omită în numele continuității și al valurilor viitorului.

I.2 Tipuri de regim politic
2.1. Regimurile democratice
Complexitatea fenomenului democrației este imensă, aceast a fiind un model gândit încă
din Antichitate, de organizare a sistemului politic în care membrii comunității să fie egali din
punct de vedere politic, să guverneze împreună și să conlucreze pentru a găsi cele mai bune
metode de a se autoguverna.
Marea majoritate a cercetătorilor,în special,dar și o bună parte a oamenilor,în general,accepta
idea potrivit căreia democrația oglindește o ordine politică și n mod de funcționare a sistemului
în care se realizează dreptul poporului de a se guverna pe sine îns uși.Democrația a fost privită cu
neîncredere atât de filozofii aristocrației(Socrate),cât și de adepții cârmuirilor mixte(Aristotel),iar
uneori pusă în contrast cu regimurile în care se combinau elementele monarhice cu cele
aristocratice și democratice.
Grecii antici au fost printre primii care au pus în practică ideea și practica guvernării de
către cei mulți, încă din prima jumătate a secolului al V -lea, cel mai propice loc pentru
dezvoltarea acestei idei fiind considerată de către aceștia, desigur, statu l-cetate. Timp de extreme
de multă vreme, democrația și -a dovedit puternică adaptabilitate la diferite condiții cât și imensul
potențial de transformare și învățare, transformând viața politică cam în aceeași perioadă în
Atena și restul orașelor -state grec ești cât și în statul cetate al Romei. Trecerea de la aceste state –
cetate la mult mai complexele state – națiune a transformat ideea de democrație, generând un
sistem de instituții complet nou, sistem de instituții care poartă și azi numele de democrație.7

7 Idem

Precedentul atenian s -a dovedit încă de la început bogat în semnificații, atestând idealul
participativ al democrației antice, informându -ne asupra limitelor sale, alertându -ne de asemenea
asupra virtualității sale despotice.8
Esența regimului politic d emocratic se afla în sistemul drepturilor și libertăților omului,
în accesul liber și egal al cetățenilor la viața politică, în determinarea prin voința lor a dinamicii
și calității regimului politic. Esența democratică a regimului politic presupune că sta tul să fie
liber, puterile sale de natură politică, economică, educaționala, culturala etc. să nu fie acaparate
sau subordonate nici uneia din grupările care le discuta, căci orice identificare cu acestea în
detrimentul majorității cetățenilor, poate să co nducă la un regim politic antidemocratic, totalitar
sau dictatorial.
Libertatea individuală nu înseamnă nimic altceva decât supunerea de bunăvoie fata de
lege, care la rândul ei este cea mai înaltă expresie a voinței generale supusă în mod firesc binelui
public. Fără că cetățenii să decidă ei înșiși termenii legii, libertatea își pierde enorm din conținut
deoarece ea nu poate fi lăsată la discreția unui grup de indivizi care nu își vor urmări decât
interesele personale.9
Democrația renunță la transformarea a omului, dorește o mai mare individualizare a
fiecăruia și se construiește într -un mediu conflictual la nivel simbolic (lupte electorale: între
partide și între cei care votează prin intermediul opțiunilor exprimate).
Faptul că într -un regim democratic cetățenii alegători au la îndemâna posibilități de
evaluare efectivă a activității și responsabilizării guvernanților desemnați de către este posibil
tocmai ca urmare a existenței procedurilor electorale ale democrației, proceduri dealtfel cu o
finalitate alternativă: creșterea reprezentativității și responsabilității guvernanților mandatați pe
de o parte și posibilitatea de a -i înlocui pe aceștia în cazul în care alegătorii nu sunt mulțumiți de
prestația lor pe de cealaltă.10
Deci, în societățile democratic e, marile conflicte, marile izbucniri de violență sunt mai
puțin vizibile de sub masca scenei politice. Oamenii politici nu se impun cu forța, ci caută o

8 Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p.126
9 Idem
10 Adrian Gorun, Dan R. Mateiu, Horațiu T. Gorun, Introducere în știința politică. Regimurile politice. Participarea
politică. Elitele politice. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2003, p.200

legitimare (dată de cost). Legitimare se primește în urma bătăliei electorale, realizată într -un
regim de puternică competiție între diferiți agenți politici.
În opinia lui Schumpeter, metoda democratică este acea ordine instituțională prin care se
ajunge la decizii politice, ordine în care unele persoane obțin dreptul de a decide, în urma unei
înfruntăr i concurentionale pentru obținerea votului popular.11
În ceea ce privește agresivitatea unui grup, democrația pluralistă este capabilă de a reduce
tensiunile, agresivitatea, de a aduce frustrările la un nivel acceptabil, de a oferi soluții așteptărilor
celor guvernați și ambițiilor oamenilor politici. Evident democrația mai câștigă un punct aici,
deoarece autoritatea este legitimată de întreaga populație prin vot (chiar dacă nu votează toată
lumea), se găsesc supape de evacuare a violenței, agresivității maselor de oameni (sunt permise
mitinguri, demonstrații, greve), iar fiecare om din stat (cel puțin teoretic) are posibilitatea,
dreptul de a accede la funcții de conducere.
Dezvoltarea și consolidarea regimurilor de tip democratic s -a datorat controlului (un cu
totul alt fel de control decât al regimurilor totalitare) asupra problemelor, temerilor, dorințelor
sociale aflate într -un permanent conflict. Unul dintre mecanismele de asumare a controlului
social în statele pluraliste este spectacolul și rituali zarea conflictelor dintre actorii săi politici,
indivizi, grupuri sau instituții.12
Acestea au cea mai bună întruchipare în campaniile electorale, care concentrează și
mobilizează o forță fantastică de manipulare, prin intermediul discursurilor de identific are cu
electoratul, prin intermediul afișelor, diferitelor atitudini, prin coborârea în rândul mulțimii și
prin adevărate spectacole. Toate acestea cuprind un maximum de violență simbolică. În felul
acesta, democrația democrația raportează politicul la ti mp și spațiu într -un mod complet inedit,
inaugurând însă o aventură greu de controlat.13

11 idem
12 Cezar Avram, Roxana Radu, Regimuri politice contemporane :democratiile , editura Aius, anul 2007, p.67
13 Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p.154.

2.2 Regimurile nedemocratice
Este foarte important să se analizeze trăsăturile și existența acestor regimuri nedemocratice,
cu toate că spațiul alocat acestor analiz e este întotdeauna mai restrâns decât spațiul alocat
descrierii regimurilor democratice. Cu toate acestea, raportul dintre regimurile democratice și
cele nedemocratice, care după căderea regimurilor comuniste este de 58 la 71, și faptul că în
lume încă per sista o așa mare varietate de regimuri în care nimeni nu garantează respectarea
drepturilor și libertăților omului și în care cei ce dețin puterea au obținut -o prin forță ne obliga să
supunem analizei ceea ce înseamnă până la urmă un regim nedemocratic, di ferență chiar dintre
aceste regimuri nedemocratice și metodele folosite de autoritățile ce dețin puterea în cadrul
acestor regimuri pentru a teroriza și manipula populația.
În principiu, s -a căzut de acord ca anumite elemente sunt comune tuturor regimurilo r
nedemocratice și cele mai importante sunt considerate a fi reducerea până la eliminare a
pluralismului politic și criteriile de acces la putere și distribuire a puterii politice care sunt bazate
pe control și pe recurgerea la folosirea forței. Aceste re gimuri reprezintă modalități specifice de
reglare a raporturilor de putere intre stat și societate, însă spre deosebire de regimurile
democratice, care odată instaurate se mențin aproape fără întrerupere, regimurile nedemocratice
nu pot avea o durată compa rabilă, ceea ce arata că deși, în aparență reprezintă constuctii stabile,
puternice și opresive, sunt, în esența fragile și precare.14
Regimurile totalitare au avut în concepția lui H. Arendt o „ teribilă originalitate”, și anume
faptul că acțiunile pe care le-a inspirat înseamnă o ruptură fata de toate tradițiile, ele pulverizând
pur și simplu toate categoriile noastre politice, precum și criteriile noastre de judecată.
Totalitarismul reprezintă un fenomen contemporan, care se înscrie de asemenea și pe urme le
imediate ale modernității și care își are bază în transformările ansamblurilor naționale europene
din perioada crizei capitalismului modern.15
Totalitarismul ca regim politic se caracterizează prin instituirea unui control strict din partea
unei organiza ții politice unice asupra statului și a institutilor acestuia. Controlul se exercita
asupra întregii societăți și a indivizilor care o compun. Controlul este total, se exercita chiar și

14 Adrian Gorun, Dan R. Mateiu, Horațiu T. Gorun, Introducere în știința politică. Regimurile politice. Participarea
politică. Elitele politice. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2003, p.126
15 Jean Baudouin, op.cit, p.160

asupra membrilor partidului și se realizează cu ajutorul propagandei, al serviciilor secrete și de
represiune, astfel încât existenta fiecărui membru al societății depinde de forța politică aflată la
conducerea acesteia.
Astfel, identificăm totalitarismul cu dominația absolută a statului asupra societății,
distrugând societ atea civilă și anulând astfel controlul social asupra puterii statului. Totodată este
un sistem dinamic, aceasta dinamică fiind reflectată în mod evident de epurările de tip stalinist,
epurări ce se declanșează în momentul în care puterea dictatorului nu s e mai simte amenințată,
când teroarea acaparează întreaga societate neintalnind nici un fel de opoziție.16
În felul acesta, fenomenul totalitar consta în câteva aspecte extrem de importante, și anume
faptul că în cadrul unui regim totalitar, un singur parti d deține monopolul activității politice,
partid în spatele căruia se afla o ideologie care are pretenția de a deține adevărul absolut și care
conferă partidului deci, autoritate absolută. Pentru a obține această autoritate statul controlează
de asemenea at ât mijloacele de constrângere cât și pe cele de convingere, mijloacele de
comunicare fiind conduse și comandate de către stat. Majoritatea activităților economice și
profesionale sunt controlate de stat și se ghidează după aceeași ideologie a adevărului ab solut,
deci, orice greșeală în toate aceste câmpuri ar reprezenta o greșeală ideologică, ceea ce este de
nepermis, de unde rezultă și teroare, care, observam aici, este atât polițieneasca cât și
ideologică.17
Universul concentraționar este considerat de Han nah Arendt drept un laborator al dominației
prin excelență iar genocidul, deși se știe că nu a fost inventat de către regimurile totalitare,
acestea au reușit să îl ampinga până la extrem, radicalizandu -l la forme fără precedent în istorie.
Individul este în aceste regimuri, pretextul atomizării sociale și destructurării ordinii anterioare,
pentru ca apoi să fie negat într -un sistem în care unitatea este fundamentată de către frica de
diferență, de neapartenenta la structurile totalitare.18 Sistemul totalita r are nevoie în permanență
să inventeze și să reinventeze figura dușmanului, “dușmanul poporului”, de a fabrica și
extermina mii de nevinovați în urma unor mărturii obținute prin violență și fals.

16 Idem
17 Raymond Aron, Democratie si totalitarism, Editura All Educational, Bucuresti, 2001, p.212.
18 Jean Baudouin, op.cit , p.138

Ceea ce este cu totul nou în ce privește universurile conc entraționare din aceste regimuri
este faptul că acesta nu constituie o structură provizorie, intermitentă, ci o instituție permanenta,
făcută să dureze. Se poate observa cum dacă la început, persoanele concentrate sunt mai ales
opozanții politici sau crimi nalii de drept comun, imediat după, cei exterminați vor fi inocenții,
prin aceasta oamenilor demonstrandu -li-se doar inutilitatea lor, fiind reduși la starea de animal.
Observăm astfel că regimul totalitar are ca principiu ideologia, fiind fundamentat pe t eroare,
cultul șefului, proliferarea instanțelor de execuție, desemnarea permanentă de noi obiective
vizând antrenarea maselor într -un fel de mișcare permanenta, ea însăși tinzând spre împlinirea
promisiunilor naturii sau ale istoriei.19
Regimurile autorita re sunt, în concepția lui Juan Linz sisteme cu pluralism politic limitat,
în care clasa politica nu da socoteală pentru faptele săvârșite, care nu sunt bazate pe o ideologie
clar articulată, dar sunt caracterizate de mentalități specifice, în care nu exist a o mobilizare
politică la bază și la scară mare, cu excepția unor momente din dezvoltarea lor, și în care un
lider, sau uneori un mic grup, își exercită puterea în limite slab definite în plan formal, dar în
fapt, mai degrabă previzibile.20
Autoritarismul caracterizează și instituțiile, atât în organizarea, cât și în funcționalitatea lor:
instituțiile militare, biserica, birocrația statală, asociațiile de interese care continua să existe , ca
urmare a bunăvoinței celor ce dețin și exercită puterea sunt ast fel și ele, tipic autoritare. Criteriile
după care acestea sunt selectatesunt adeziunea fata de regim, respectul față de lider și, mai rar,
competentele profesionale ale acestor conducători.
Limitele exercitării puterii liderului autoritar sunt slab defini te în plan formal, ținând cont de
faptul că legile organice, ca și constituțiile lasa o mare flexibilitate de acțiune. Cu toate acestea,
nu se poate afirma că aceste limite nu exista, sau ca acest lider acționează printr -o exercitare
arbitrara totală a put erii. Tocmai de aceea, limitele în care liderul acționează sunt în mare măsură
previzibile.

19 Jean Baudouin, op.cit , p.165.
20 Adrian Gorun, Dan R. Mateiu, Horațiu T. Gorun, Introducere în știința politică. Regimurile politice. Participarea
politică. Elitele politice. Editura Pr esa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2003, p.143

Regimul autoritar se caracterizează însă, mai întâi, prin neacceptarea, fie ea directă, sau
tacita, a principiilor și regulilor jocului care stau la baza oricăror societăți democratice, refuzul
deci, de a organiza o competiție pașnică și regulată, pentru cucerirea și exercitarea puterii. În
aceste regimuri, coerciția cuplată ocazional cu represiunea are prioritate asupra informației,
negocierii sau participării. Unu l din elementele moderatoare din cadrul acestor regimuri este
reprezentat de rolul relativ minor jucat de ideologie, în comparație cu regimurile totalitare, în
autoritarism fiind căutată mai mult apatia individului decât adeziunea să entuziastă.21

2.3 Regimurile totalitare.
Nazismul anilor 1938 -1945, împreună cu regimul stalinist al anilor 1935 -1953 sunt
singurele pe care Hannah Arendt le considera că fiind exemple ale totalitarismului în forma să
clara.22 Nici măcar maoismul chinez, peronismul arge ntinian fascismul italian sau chiar
comunismul post -stalinist neputând fi incluse în aceeași categorie de exercitare a controlului total
și al terorii otale precum cele două. Cele două regimuri au fost comparate chiar cu religiile
seculare, care pretindeau și ele că aduc salvarea maselor dezmoștenite și salvarea popoarelor.23
Numeroase fenomene totalitare pot fi regăsite atât în cadrul regimului sovietic cât și și în
cadrul istoriei regimului național -socialist. Partidul unic cu ideologia să oficială și pute rea
absolută a persoanei denumite numărul unu, poliția invadatoare, ideologia care pune stăpânire pe
întreg ansamblul activităților, teroarea polițieneasca, prezenta tuturor acestora a fost constata atât
în Germania național -socialista, cât și în Rusia sov ietică.. Teroarea nazistă cea mai acută a
intervenit în timpul războiului, la ani buni după preluarea puterii, exact în același fel cum și în
Uniunea Sovietică nu a urmat îndeaproape preluarea puterii de către bolșevici, ci a intervenit la
douăzeci de ani după aceea.24
Exista totuși o diferență în ceea ce privește motivele care au stat la baza apariției celor
două tipuri de regimuri totalitare, în Germania acesta apărând ca rezultat al voinței de a se reface

21Jean Baudouin, op.cit , p.177
22 Idem, p.165
23 Adrian Gorun, Dan R. Mateiu, Horațiu T. Gorun, op.cit., p.135
24 Raymond Aron, op.cit., p.217

unitatea morală a poporului și, dincolo de aceasta , de a mari teritoriul deschis acestui popor,
adică de a declanșa un război și de a face noi cuceriri. După venirea la putere, hitlerizarea vieții
germane este un proces progresiv, marea teroare, după cum spuneam mai sus, neproducandu -se
decât pe parcursul ultimilor ani ai războiului. Fenomenul terorist pe care regimul hitlerist ni -l
oferă ca exemplu este exterminarea a șase milioane de evrei, în plin război, în perioada 1941 –
1944. Cu toate că acțiunea este rezultatul deciziei unei singure persoane, sfătuit a poate de încă
una sau două, ea este totuși la fel de iraționala în raport cu obiectivele războiului cum este amplul
proces de epurare în raport cu obiectivele regimului sovietic. Deși Germania lupta pe două
fronturi, conducătorii regimului au decis să al oce mijloace de transport și importante resurse
materiale procesului de ucidere în serie, cu milioanele, a unor ființe umane.25
Ceea ce s -a întâmplat în urma acelor decizii este fără precedent în istorie, cu toate că și în
alte epoci au avut loc ample masac re, însă, niciodată în istorie un șef de stat nu a mai decis cu
sânge rece să organizeze exterminarea industrială a șase milioane dintre semenii săi. Ura pentru
cei pe care îi detesta într -o asemenea măsură a fost chiar mai mare decât alocarea unor asemene a
resurse pentru dirijarea războiului și creșterea șanselor, în felul acesta, de a -l câștiga. Obiectivul
lor era de a reface harta rasială a Europei, de a elimina anumite popoare considerate inferioare în
fața unui popor triumfător, superior. Din acest pun ct de vedere, într -o anumită măsură, scopul
terorii hitleriste este mult mai macabru și sec, el este pur și simplu exterminarea, în comparație
cu obiectivul terorii sovietice, care este crearea unei societăți care să corespundă unui ideal, prin
măsuri într -adevăr extrem de violente.26
Deosebirea astfel, dintre cele două regimuri este esențială, indiferent de asemănările
dintre ele, în cazul comunismului rezultatul fiind lagărul de muncă, cu scopurile sale, crearea
unui regim nou, a unui om nou, prin orice mi jloace și cu orice riscuri, în cazul nazismului
rezultatul fiind camera de gazare, existând deci, doar voința demonică de a extermina, de a
distruge rasele inferioare.

25 Idem
26 Ibidem

Comunismul era cunoscut ca având un caracter criminal încă din 1917, dar, prin forța d e
iradiere a ideii, prin capacitatea de dezinformare și minciună a organelor mișcării, această
cunoaștere nu era autentificată, fiind negată chiar de unii oameni cinstiți.
Crima de stat organizată, în interiorul doctrinei comuniste a trecut prin mai multe etape.
Marx și Engels au fundamentat lupta de clasă, ce duce inevitabil la revoluția proletară și la
dictatura proletariatului. Instrumentul ce va conduce această luptă va fi partidul comunist.
Manifestul partidului comunist, apărut la Londra, la 1 febru arie 1848 a stat la baza revoluțiilor
din același an și a devenit unul din documentele istorice cu efecte dintre cele mai violente din
istoria omenirii. Apoi, Vladimir Ilici Lenin, „părintele terorii”, a cristalizat sintagma “dușman al
poporului”, și deci, necesitatea lichidării lui, a pus în aplicare “comunismul de război”, având un
rol decisiv în declanșarea și funcționarea terorii de masă. Prin Stalin, ideile lui Lenin sunt puse în
aplicare într -un mod monstruos. “Teroarea roșie”( 1918 -1920 ), războaiele de cotropire,
organizarea de instituții ale terorii comuniste, crearea lagărelor politice de muncă ( Gulag ),
foametea provocată în Ucraina și Transcaucazia, nimicirea Bisericii, deportările, lichidarea
anticomuniștilor reali sau presupuși arată bestialit atea și duritatea lui Stalin. Troțki creează
conceptul de „ revoluție permanentă”, și, împreună cu Lenin, contribuie la creareacelui de
“Gulag”.27
Deși unii lideri comuniști din diferite țări și -au adjudecat unele idei originale în
dezvoltarea marxismului, ulterior devenit marxism -leninism, Titoismul, Maoismul sau
Ceaușismul nu au fost decât continuatorii unui sâmbure al răului bine definit de predecesori.
Secolul al XX -lea și începutul secolului al XXI -lea au adus pe scena istoriei terorismul practicat
de g rupări animate de variante ale aceleiași doctrine distructive .28 De asemenea, un rol
important l -au avut și indivizii cu un discurs politic extrem de agresiv. Spre exemplu, Illia
Ehrenburg, unul din apologeții lui Stalin, a fost șeful propagandei de inci tare la crimă contra
germanilor, în timpul celui de -al Doilea Război Mondial, în presa și radioul sovietic, el devenind
celebru în urma vestitului apel „ucide germanii”.
Totalitarismul de tip comunist s -a confirmat drept cel mai performant sistem de contro l al
unor colectivități de dimensiunea națiunilor. Sistemul pare perfect, universal, indiferent dacă a

27 Florin Mătrescu, Holocaustul Rosu, Addenda, Editura Irecson, București, 2008, p.53.
28 Ibidem , p.44.

fost testat în condiții de civilizație diferite ( Albania și Republica Democrată Germană spre
exemplu ), fie că s -a făcut prin dislocări de structură pe același tipar cultural, să ne gândim la
combativitatea populației coreene sub regimul dictatorial din Sud, și în opoziție, tăcerea, liniștea
lugubră din Coreea de Nord, comunismul și -a demonstrat forța implacabilă.29
Partidul Comunist le promitea membrilor săi că participă la adevărul absolut și merg pe
calea spre dreptatea absolută, comunismul trebuind să fie încununarea ei.30 Aceste promisiuni ne
atrag atenția asupra importanței aproape magice pe care ideologia comunistă o acordă vorbelor,
acestea fiind pus e nu numai să camufleze realitatea dar și să o înlocuiască, fiind fără îndoială
arme tactice într -un astfel de regim.31 Spre exemplu, în concepția lui Lenin, promisiunile acestea
erau ca și “ cojile de pe plăcinte – făcute pentru a fi rupte”, în viziunea sa, rolul partidului fiind de
a agita, organiza și educa muncitorii, învățându -i care sunt “adevăratele” lor interese.32
Comunismul, era, pe de o parte, întruchiparea binelui absolut, a lumii oamenilor liberi, egali,
drepți, organizată pentru un război împotriva răului absolut, a exploatării, supunerii, inegalităților
frapante. Tocmai de aceea, orice comunist îndoctrinat este cât se poate de sincer în indignarea
care îl va cuprinde de fiecare dată când i se va spune că în statul său comunist nu există
libertate.33
Repetată obsesiv, sintagma libertății nu e menită doar să ascundă lipsa acestei libertăți în
realitatea comunistă, dar și să creeze verbal un fel de stranie acoperire a ei. Artificializarea vieții
cotidiene, ridigizarea să vine să înlocuiască ideea propriu -zisă de libertate a individului cu aceea
de privilegiu al colectivității, instaurând un fals egalitarism.34 Se poat e că această iluzie să fie
creată tocmai pentru că era evident faptul că nu puteau rămâne la conducere decât în măsura în
care nu luau oamenilor totul, sau cel puțin dădeau această impresie. Un astfel de om, deposedat
de tot, nu mai este în puterea nimănui , el este în întregime liber.35 Pe de altă parte, comunismul s –
a proclamat descoperitorul secretului necesităților istorice și prevestitorul infailibil al viitorului.
Raiul comunist era, așadar nu numai raiul visat, ci și un rai inevitabil.

29Gabriel Andreescu, L-am urât pe Ceaușescu, Ani, oameni, disidență, Editura Polirom, Iași, 2009, p.278.
30 Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit , Editura Polirom, Iași, 2009, p.223.
31 Monica Lovinescu, Etica neuitării, Editura Humanitas, București, 2008, p.16.
32 Terrence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice și idealul democratic, Editura Polirom, Iași, 2000, p.157.
33 Nicolai Berdiaev, Originile și sensul comunismului rus, Editura Da cia, Cluj -Napoca, 1994, p.183.
34 Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timișoara, 1992, p.66.
35 Monica Lovinescu, op.cit ., p.104.

Împotriva unui a semenea context, care crea iluzia muncii înțelept organizate, a
participării la conducere și a sentimentului demnității, putea protesta numai un prost și un
netrebnic .36 Individul, cel care gândește sau creează nu va fi de fapt el însuși, ci clasa socială din
care face parte.
În realitate, comunismul, a însemnat un fals refugiu în paternalismul statului în care
domnește sărăcia generală, oferind mizeria comună, angoasa generalizată, simulacrul certitudinii
pe fondul unei supreme incertitudini, și anume, un prelungit, chiar dacă nemărturisit crah
economic și social. Este evidentă încercarea de colonizare, nu doar politic, ci și mental, într -un
astfel de context al confuziei generale.37
Succesul falsificării binelui de către ideologia comunistă are la bază cele brarea victoriei
sale ca o victorie a binelui. Troțki afirma că nivelul de bază al noii umanități va fi la înălțimea lui
Michelangelo și Leonardo da Vinci. Ideea comunistă de libertate își propune să insufle conștiința
unei opresiuni acolo unde individul, victimă a alienării capitaliste, se crede liber. De fapt, toți
termenii care servesc la exprimarea modalității binelui, bunătate, generozitate, justiție, libertate
sunt instrumentalizați în vederea unui țel unic, care îi cuprinde pe toți și îi realizează, și anume,
comunismul.38 Din punctul de vedere al făuririi societății comuniste, individul nu înseamnă decât
un simplu mijloc sau o cărămidă indispensabilă acestui edificiu.39
Minciuna este clar, principiul și principalul nod logic al întregii ideologii și pr actice
comuniste. Caracterul pervers al comunismului îl putem găsi și în acest fapt, că acesta nu îi cere
omului să facă în mod conștient pasul moral al criminalului, și pentru că se servește de spiritul
de justiție și bunătate, prezent pe întregul glob, ca să răspândească răul. Besançon afirmă că
fiecare experiență comunistă reîncepe în inocență.
Astfel, comuniștii se străduiesc să facă să se nască conștiința inegalității nu pentru a
scoate în evidență un defect al dreptului, ci pentru a -i face pe oameni chiar să dorească o
societate în care reglementarea nu trece prin drept.40

36 Adam Michnik op.cit ., p.223.
37 Vladimir Tismăneanu, op.cit ., p.108.
38 Alain Besançon, Nenorocirea secolu lui, Editura Humanitas, București, 1999, p.51.
39 Nicolai Berdiaev, op.cit ., p.185.
40 Alain Besançon, op.cit ., p.50.

Comunismul avea să pună bazele unui stat despotic și birocratic, chemat să domnească nu
numai asupra trupurilor, ci și asupra sufletelor și minților oamenilor.41 Una din tezele perio adei
comuniste era că supremul cunoscător era omul de știință, context ce favoriza masiv educația
raționalistă, susținând strict știința pozitivă și repudiind orice “știință” ce avea impact asupra
libertății omului.42 Tocmai de aceea, educația comunistă es te insidioasă, progresivă, pentru că
disimulează sub aparența actelor bune, actele rele pe care le încurajează, fiind imprevizibilă
pentru următoarele sale victime, toată lumea, putând dobândi, în principiu, într -un moment sau
altul, calitatea de dușman.43
Teama devine în acest moment universală, se răspândește și în partid, fiecare membru al
său simțindu -se amenințat. Organizația însăși a partidului, cu centralizarea să extremă, constituia
deja o dictatură la scară redusă și fiecare membru de partid era sup us, prin definiție, conducerii
centrale a acestei dictaturi. Partidul trebuie să posede o docrină din care să nu poată fi schimbat
nimic, instaurând o dictatură destinată să controleze viața în totalitatea sa. Toată lumea denunță
pe toată lumea, toată lum ea trădează în serie. Nici măcar nu mai poate fi vorba de vreo rezistență
a populației, căreia nu i se mai cere numai supunere, ci chiar complicitate, denunțul devenind
piatra de temelie a regimului.44
Nu poate fi negat de către nimeni faptul că crimele comunismului au făcut ca o parte a
istoriei să fie pătată pentru totdeauna de sângele victimelor sale. Fundamentul ideologic al
regimurilor comuniste, și anume, lupta de clasă, a dus la interpretări extrem de brutale. Crima
organizată de stat a devenit fun damentală în cadrul regimurilor comuniste, indiferent de
preexistența sau inexistența unei acoperiri cât de cât legale, deposedarea abuzivă de bunuri,
surghiunul social, discriminări, și mai ales, eliminarea fizică a „dușmanului de clasă”, fiind
caracteris ticile principale ale acestora.45
Sentimentul cel mai răspândit este disperarea și dezgustul de sine. Nu mai rămâne decât
de profitat de plăcerile specifice pe care le procură regimul: iresponsabilitatea, lenea, pasivitatea
vegetativă. Aceasta putea fi priv ită că șansa supraviețuirii comunismului, tentația de a trăi relativ

41 Nicolai Berdiaev , op.cit ., p.173.
42 Gabriel Andreescu, op.cit ., p.91.
43 Alain Besançon, op.cit ., p.55.
44 Monica Lovinescu, op.cit ., p.115.
45 Florin Mătrescu, op.cit ., p.39.

comod, fără a depune o muncă susținută, fără riscuri și fără o inițiativă personală.46 Nimeni nu își
mai dă osteneala să practice dubla gândire, oamenii încearcă mai curând să nu mai gânde ască
deloc, indivizii repliindu -se asupra lor înșiși.
Comunismul a promis o lume dreaptă, dar a dat naștere unui regim despotic și monstruos
de nedrept. Sistemul dictaturii a avut o poliție secretă, iar poliția secretă și -a avut agenții săi.
Printre ei au existat oameni slabi, care au cedat, și oameni josnici care și -au denunțat prietenii cu
sânge rece. Au existat și provocatori, responsabili de nefericirea umană .47

46 Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Editura de Vest, Timișoara, 1992 , p.10.
47 Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit , Editura Polirom, Iași, 2009, p.30.