I.1. Conceptul de economie subterană: Literatura economică a fost foarte inventivă căutând nume pentru [631571]

CAPITOLUL I
 
ECONOMIA SUBTERANĂ
 
I.1. Conceptul de economie subterană:

Literatura
economică
a
fost
foarte
inventivă
căutând
nume
pentru
acest
tip
de
economie.

Economie
subterană,
economie
informală,
neoficială,
ocultă,
ascusă,
invizibilă,
ilegală,

neagră, gri, fantomă sunt doar câteva denumiri.

Pierre
Pestieau
încearcă
să
o
descrie
ca
„ansamblul
activităților
economice
ce
se
realizează
în

afara
legilor
penale,
sociale
sau
fiscale
sau
care
scapă
inventarierii
conturilor
na
​
ț​
ionale”
în

cartea
„L’economie
souterraine”
.
Belgianul
este
de
părere
că
frauda
fiscală,
munca
în

1
condi
ț
ii
ilegale,
prostituți a,
traficul
de
stupefiante
și
alte
fenomene
ce
se
pot
alătura
acestora

definesc sfera care înconjoară economia subterană
.

2
Termenul
de
economie
subterană
provine
din
engleză
fiind
popularizat
de
Peter
Gutmann,
un

profesor
de
economie
din
New
York.
Subiecte
ca
„The
Underground
Economy”
ș
i
„The

Subterranean
Economy”
dezbat
subiecte
legate
de
activități
ilegale
ca
traficul
de
persoane
ș
i

droguri, împrumuturile ascunse
ș
i jocurile de noroc
.

3
Definirea
economiei
subterane
este
o
preocupare
pentru
cercetarea
economică,
nu

doar
din
cauza
necesităților
teoretice,
dar
ș
i
necesită
ț
ilor
practice,
de
aflare
a
limitelor
sferei

ei
de
influen
ț
ă,
de
cuno aștere
si
constatare
a
domeniilor
cu
care
aceasta
intră
în
contact

(Craiu, 2004).

Definițiile
date
acestui
tip
de
economie
sunt
tot
atât
de
multe
pe
cât
sunt
ș
i
activitățile

prestate.
Astfel,
s-a
creat
un
număr
considerabil
de
clasificări
și
definiții,
exprimând
antiteza

economiei
subterane
față
de
economia
oficială,
de
legalitatea
sau
de
respectul
față
de
regulile

în vigoare. (Craiu, 2004).

Dificultatea
definirii,
care
provine
din
diversitatea
activităților
pe
care
aceasta
le

con
ț
ine,
de
faptul
că
se
schimbă
funcție
de
specifica
ț
ii
precum
spațiu
și
timp,
determinante

1
Pierre Pestieau, L’economie souterraine, Editura Hachette, Paris, 1989, p.p. 10-11

2
Ibidem, p. 12

3

​
Joel F. Hauston, The
​
Underground Economy. Business Review September/Octomber,
​
1997

acestei
economii,
a
făcut
ca
literatura
de
specialitate
să
îi
genereze
definiții
mai
largi
sau
mai

restrânse. (Craiu, 2004)

Pierre
Rosanvallon
se
face
o
diferen
ț
ă
clară
între
economia
autonomă
și
economia

subterană.

Nicolae
Craiu
afirmă
că:
“Economia
autonomă
grupează
activități
subterane

necomerciale
ca:
munca
domestică
(autoconsumul,
îngrijirea
copiilor,
menajul,
gradinaritul,

etc.),
serviciile
de
întrajutorare
între
vecini,
prieteni,
rude,
munca
voluntară
în
folosul

persoanelor
fizice,
juridice
sau
comunității,
în
general.
Economia
autonomă
este
considerate

ca
latura
“pozitivă”
a
economiei
subterane
pentru
faptul
că
poate
produce
bunuri
și
servicii

într-un
mod
mai
economic,
mai
adaptate,
mai
puțin
standardizate
decât
cele
furnizate
pe

piață”. (Craiu, 2004, p. 36)

Economia ocultă se referă la activitățile subterane comerciale cum sunt:
–

activitățile
legale
nedeclarate:
producția
întreprinderilor
clandestine,
raporturile
diminuate
ale

producției
întreprinderilor
oficiale,
salariile
plătite
dar
nedeclarate
sau
declarate
la
un
nivel

diminuat;
–
activitățile
delictuale:

proxenetism,
prostituție,
jocurile
de
noroc,
escrocherii,
coruție,
mită,
fraude
de
asigurare,

trafic de stupefiante;
–
activită
ț
ile
frauduloase:
munca

la negru, fraudă fiscală, trafic de forță de munca, etc.” (Rosanvallon, 1989)

Căutarea
de
noi
principii
care
să
reușească
să
reprezinte
cât
mai
bine
totalitatea

activității
de
economie
subterană
rămâne
în
continuare
în
domeniul
preocupărilor

economiștilor
de
specialitate,
deoarece
caracterul
subteran
al
unei
economii
nu
poate
fi

caracterizat într-un mod universal, ci ținând cont de situația concretă din fiecare țară.
Dupa
cum
ne
spune
și
Nicolae
Craiu
în
cartea
sa
„Economia
Subterană
între
Da
și

NU”:
„Este
evident
că
pretenția
definiției
exhaustive,
unice
(pe
baza
unor
criterii
simpliste,

nediferențiate)
a
economiei
subterane,
în
condițiile
unei
atari
complexități
a
fenomenului,
nu

este
ușor
de
realizat,
practic
neputând
fi
cuprinsă
întreaga
specificitate
a
manifestărilor
ei.”

(Craiu, 2004, p. 39.)

Scopul
acestui
fenomen
și
al
acestor
activități
subterane
este
evident,
economic,

vizează
maximizarea
veniturilor,
neținându-se
cont
de
metodele
și
mijloacele
folosite
în

vederea
atingerii
acestuia,
deși
ele
pot
fi
ilegale
și
pot
atrage
asupra
lor
repercusiuni
grave.
În

ceea
ce
privește
participanții
la
activitățile
subterane,
pot
fi
identificate
două
categorii
de

persoane:
cele
care
lucrează
și
obțin
venituri
exclusiv
în
economia
subterană,
iar
cea
de-a

doua
categorie
o
reprezintă
persoanele
ce
obțin
venituri
atât
din
surse
legale,
cât
și
din

economia subterană.

I.2. Metode de determinare a dimensiunilor economiei subterane

Natura
ascunsă
și
omogenitatea
formelor
de
manifestare
a
activităților

subterane
înregistrează
o
anumită
slăbiciune
metodelor
de
măsurarea
a
dimensiunilor

acesteia,
privilegiind
în
mai
multe
cazuri
aproximările,
cifrele
neverificabile,
rezultatele
fiind,

de
cele
mai
multe
ori,
improbabile.
Abordarea
din
punct
de
vedere
economic
a
economiei

subterane înseamnă cel puțin următoarele elemente:
–
Studierea

aspectelor
cantitative,
exprimate
în
bani,
angajați
la
negru,
ore
de
muncă,
relative
la
produsul

intern brut și la ocuparea totală a forței de muncă;
–
Studierea
motivațiilor
și
a

cauzelor,
care
presupune
analizarea
unor
variabile
economice,
cum
sunt:
rata
șomajului,

presiunea fiscală, nivelul și gradul de colectare a veniturilor bugetare;
–
Studierea
consecințelor,
ce
implică
atât
aspecte

economice,
cât
și
sociale:
repercursiunea
asuprea
nivelului
de
trai
și
al
alcătuiri
veniturilor

(Craiu, 2004)
Deși
avem
aceste
elemente,
nu
ne
putem
limita
numai
la
ele,
deoarece

înseamnă
să
tolerem
o
restricție
în
înțelegerea
subiectului:
tradițiile,
aspectele
morale,
modul

de
viață
specific,
sunt
condiții
cu
atât
mai
importante,
cu
cât
sunt
și
dificile
de
analizat
și

imposibil de cuantificat.
Știind
cât
de
grea
este
dificultatea
în
estimarea
unui
fenomen
atât
de
complex
ca
și
economia

subterană, metodele recomandate de specialiști sunt diferite
Există
două
mari
categorii

de metode de cuantificare a economiei subterane:

a)
Prima
categorie
conține
evaluări
de
natură
sectorială:
se
referă
la
sectoare

economice
specifice.
Acestea
folosesc
drept
procedeu
de
lucru,
anchetele
sau
studiile
de
caz.

În
aceste
condiții,
pentru
a
obține
o
evaluare
globală,
trebuie
agregate
rezultalele
parțiale

astfel obținute.
b)
A
doua

categorie
reunește
metode
care
încearcă
să
cuprindă
într-o
singură
cifră
mărimea
relativă
a

economiei
subterane.
Aceste
metode,
care
pot
fi
calificate
drept
indirecte
și
globale,
se

bazează
pe
o
concepție
atractivă
la
prima
vedere;
activitățile
subterane
lasă
unele
“indicii”:

este
suficient
de
a
detecta
aceste
indicii
și
ele
vor
conduce
la
un
fenomen
pe
care
dorim
să-l

evaluăm. (Craiu, 2004)
Baza
de
la
care
se
pleacă
este
că
dacă

veniturile
pot
fi
ascunse,
cheltuielile
pe
care
aceste
venituri
le
îngăduiesc
sunt
cel
mai
adesea

vizibile și cel mai ușor de urmărit.

I.2.1. Evaluarea fenomenului subteran

Existența
economiei
subterane
nu
poate
fi
pusă
la
îndoială,
sunt
numeroase
“indicii”

care
afirmă
sau
cel
puțin
care
sugerează
existența
acestui
fenomen.
Majoritatea
copleșitoare
a

celor
care
observă
și
a
celor
care
studiază
acest
fenomen
ascuns
al
economiei
este
de
părere

că
o
cuantificare
cu
un
grad
cât
de
cât
acceptabil
de
precizie
este
imposibilă,
din
cauza

caracterului “secret” al fenomenului.

Cu
toate
aceste
impedimente,
există
numeroase
studii
care
includ
estimări
ale
dimensiunii

economiei
subterane.
Este
evident
că
o
evaluare
directă
este
aproape
imposibilă,
dar
ar
putea

fi
investigate
indiciile
pe
care
acest
fenomen
complex
le
lasă
în
urma
lui
în
celelalte
sfere
ale

economiei și se poate încerca cuantificarea acestor indicii.
O
analiză
a
studiilor
și
a

referirilor
cu
privire
la
economia
subterană
conduce
la
concluzia
că
pot
fi
delimitate
trei

direcții de abordare a determinării dimensiunilor acesteia:
a)
Lansarea
unor
cifre
cu
caracter
speculativ,
în
funcție

de
anumite
interese
conjuncturale.
Rolul
unor
astfel
de
„estimări”
este
acela
de
a
convinge

publicul
și
mediile
interesate
că,
sesizând
dimensiunile
activităților
ce
scapă
reglementărilor

legale,
cei
în
drept
vor
adopta
măsurile
potrivite,
oferind
astfel,
după
caz,
justificarea

anumitor măsuri.
b)
O
altă
direcție
o
reprezintă
emiterea
unor
cifre
a
căror
fundamentare
este
exclusiv

un
raționament
logic,
o
bună
cunoaștere
a
activității
economice
(atât
formale,
cât
și

informale),
acest
gen
de
analiză
oferind,
deseori,
cifre
pertinente,
cel
puțin
în
situația
în
care

autorul
este
un
bun
cunoscător
al
realității
din
țara
sa,
și
nu
numai,
având
o
bună
pregătire
de

specialitate și intuiția necesară unui astfel de demers.
Un
rol
important

în
abordarea
acestei
metode
îl
are
și
realizarea
unor
comparații
internaționale,
cel
puțin
cu
țări

asemănătoare
ca
structură
economică,
legi
și
cutume,
comportament
al
agenților
economici

și, nu în cele din urmă, a caracteristicilor educaționale, temperamentale ale populației.
c)
O
a
treia
direcție
o
reprezintă
estimările
pe

baza
metodelor
de
evaluare
bine
definite,
pentru
care
sunt
elaborate
anumite
metodologii
de

calcul,
metode
care
se
bazează
pe
aceeași
idee
și
anume
că
economia
subterană
lasă
urme,

care
apar
pe
piața
muncii,
în
agregatele
monetare
sau
sub
forma
dezacordului
între
venituri
și

cheltuieli.

I.2.2. Metode de evaluare

Pot
fi
enumerate
numeroase
metode
recomandate,
în
funcție
de
diferite
criterii,

făcându-se diferența între nivbelurile micro- și macroeconomice.
În

funcție
de
percepția
bazată
pe
comportamentele
diferiților
agenți
de
decizie
care
“lasă

indicii”, aici vom prezenta patru categorii distincte de abordare:
–

Diferențele dintre veniturile realizate și cheltuielile făcute, atât la nivel micro, cât și național;
–
Indicii
ce

se desprind ca urmare a controalelor fiscale și altor metode de control;
– Indicii ce apar pe piața muncii;

–
Indicii
legate
de
agregatele

monetare. (Craiu, 2004)

I.2.2.1. Diferența dintre venituri și cheltuieli

Dacă
o
entitate
care
lucrează
în
sectorul
neoficial
își
trece
sau
își
declară
o
parte
a

veniturilor
încasate
la
un
nivel
inferior
celui
real,
acest
ban
ascuns
va
ieși
la
iveală
mai
târziu

sub
formă
de
cheltuială.
Acestă
diferență
poate
constitui
un
indiciu
asupra
dimensiunii

economiei
subterane
și
poate
fi
pusă
în
evidență
atât
la
nivel
individual
cât
și
la
nivelul

sistemului financiar național.
Această
metodă

constă
în
comparația
estimărilor
veniturilor
din
înregistrările
în
conturile
naționale
cu

estimările
de
venituri
declarate
fiscal.
Diferența
dintre
cele
doua
estimări
se
consideră

venituri nedeclarate, prin urmare, “venituri subterane”.
Metoda
aceasta

are
avantajul
unei
maniere
de
calcul
simple,
ușor
de
aplicat,
iar
prin
urmărirea,
an
de
an,
a

mărimii
relative
a
acestor
diferențe,
se
poate
explica
evoluția
generală
a
economiei
oculte.

Dezavantajul
acestei
metode
de
estimare
este
o
serie
de
neajunsuri,
printre
care,
mai

importante par sa fie:

●
erorile în estimarea ambelor agregate;

●
erorile cauzate de diferențele de cuprindere statistică;

●
estimările produsului intern brut nu sunt totdeauna independente de estimările

●
venitului pe baza datelor fiscale.

În
România,
Institutul
Național
de
Statistică
a
efectuat
evaluări
ale
economiei

subterane care a fost apreciată la o alarmantă cifra de circa 30% din PIB.

I.2.2.2. Evaluarea economiei subterane pe baza datelor din verificările

fiscale

Această
metodă
fiscală
de
evaluare
pleacă
de
la
informațiile
obținute
de
autoritățile

fiscale
în
urma
controalelor
de
verificare
a
veniturilor
ascunse,
sustrase
de
la
impozitarea

legală.
Datele
obținute

din controalele fiscale permit o cunoaștere detaliată a situației, evidențiind:

●
acele
profesiuni
sau
categorii
de
venituri
care
declară
venituri
mai
mici
decât
cele

reale sau nu le declară deloc;

●
în ce măsură se practică această formă de sustragere de la fiscalitate.

●
Rezultatele
controalelor
fiscale
sunt
aplicate,
prin
extrapolare,
la
ansamblul
populației

impozitabile.

Recurgerea
la
rezultatele
controalelor
fiscale
este
întrebuințată
cu
frecvență
diferită,
în

funcție de țară, chiar și în cadrul celor componente ale OECD. (Craiu, 2004)
Problema

acestei
metode
este
numărul
mare
de
persoane
care
nu
fac
nici
o
declarație
fiscală
și
ca

urmare rezultatele obțiunte sunt mult diminuate față de situația reală.

I.2.2.3. Indicii ce apar pe piața muncii

Evaluarea
economiei
subterane
prin
această
metodă
pornește
de
la
concepția
că
rata

de
participare
oficială
a
forței
de
muncă
este
constantă,
modificarea
acesteia
fiind
considerată

a se datora activităților (în creștere sau în scădere) din sfera subterană.

Limitele acestei metode pot fi:

●
diferențele dintre cele două rate de participare pot avea și alte cauze;

●
salariații
din
economia
oficială,
pensionarii
pot
lucra
un
număr
de
ore
și
pe
piața

neagră. (Craiu, 2004)

O
variantă
a
metodei
constă
în
compararea
ratei
oficiale
de
participare
activă
cu
aceea

a
țărilor
și/sau
a
perioadelor
în
care
economia
subterană
are
o
mărime
minimă.
Diferența

dintre
ratele
de
participare
oficiale
și
„reale”
este
considerată
a
fi
un
indiciu
privind
mărimea

forței de muncă neregulate.

O
altă
variantă
a
metodei
o
reprezintă
încercările
de
cuantificare
a
dimensiunii

economiei
subterane
în
termeni
absoluți,
pe
bază
folosirii
de
chestionare
și
interviuri,
în

special
prin
anchete
și
sondajea
asupra
folosirii
timpului.
Acestea
sunt
adresate
atât
celor
ce

recurg
la
angajarea
sau
la
serviciile
altora,
cât
și
celor
ce-și
vând
serviciile
pe
piața
muncii

negre.
Avantajul

principal
al
acestei
metode
este
acela
că
permite
luarea
în
calcul,
nu
numai
a
activităților

plătite
în
bani,
dar
și
a
celor
plătite
în
natură,
această
formă
de
plată
având
o
pondere
deloc
de

neglijat.

I.2.2.4. Indicii în sfera monetară

Cea
mai
folosită
metodă
de
evaluare
a
economiei
subterane
este
diferența
vizibilă
pe

pia
ț
a
monetară.
Aceasta
porne
ș
te
de
la
ideea
că
tranzac
ț
iile
din
sectorul
neoficial
sunt

efectuate
în
numerar
pentru
a
face
mai
dificilă
descoperirea
și
urmărirea
lor
de
catre

autorități,
sunt
mai
puțin
vizibile
decât
operațiile
bancare.
Nivelul
economiei
subterane
este

atunci
dat
de
cantitatea
de
numerar
folosit
la
nivel
national
în
plus
față
de
cel
din
tranzactiile

oficiale.

Această
metodă
este
considerată

mai
credibilă
întrucât
structura
și
cantitatea
masei
monetare
sunt
în
general
în
mod
normal

cunoscute.
Totusi,
este
de
remarcat
ca
si
în
cadrul
economiei
subterane
sunt
uneori
folosite

platile prin banca sau prin mijloace electronice.
Sunt
cunoscute,
în
practică,
trei
metode
care
presupun

abordarea monetară a evaluării economiei subterane:

1)
Plecând
de
la
ideea
că
punerea
în
circulație
a
unei
cantități
în
creștere
de
cupiuri
de

valoare
mare,
în
scopul
facilitării
plăților,
este
o
dovadă
a
extinderii
activităților
„negre”,
se

încearcă
acreditarea
ideii
că
s-ar
putea
astfel
determina
mărimea
activităților
informale.

Această
metodă,
simplificând
o
realitate
extrem
de
complexă,
dă
mai
curând
indicii
asupra

tendințelor
care
se
manifestă
în
acest
domeniu,
decât
o
idee
cât
de
cât
pertinentă
asupra

mărimii acestuia.
2)
Metoda
tranzacțiilor

pornește
de
la
ipoteza
că
există
o
relație
constantă,
în
timp,
între
volumul
tranzacțiilor
în

numerar
și
PNB
total,
oficial
și
clandestin.
Metoda
se
bazează
pe
cunoscuta
relație
cantitativă

a lui Fischer:

M * V = p * T

unde: M- masa monetară

V- viteza de circulație a banilor

p- nivelul prețurilor

T- volumul tranzacțiilor

Observând
masa
monetară
totală
M,
care
cuprinde
atât
moneda,
cât
și
depozitele
la

vedere,
se
poate
deduce
mărimea
PNB
total.
Prin
deducerea
din
acesta
a
PNB
oficial,
se

obține
PNB
clandestin,
sub
forma
unui
reziduu
în
termeni
de
PNB.
Ipoteza
pe
care
se

construiește
această
evaluare
este
aceea
că
viteza
de
circulație
a
banilor,
în
cele
două
sectoare

(legal și ilegal), este egală.
3)

Metoda
cea
mai
frecvent
folosită,
din
această
categorie,
este
aceea
fondată
pe
raportul
dintre

moneda
în
circulație
și
depozitele
le
vedere.
Conform
acesteia,
tranzacțiile
economiei

clandestine
se
reflectă
în
modificările
raportului
între
moneda
în
circulație
și
depozitele
la

vedere, deținute în instituții bancare
Ipoteza
de
bază
a
metodei

creșterii
cererii
de
lichidități
este
următoarea:
presupunând
că
viteza
de
circulație
a
monedei

este
aceeași
în
economia
ocultă
și
în
economia
oficială,
orice
creștere
semnificativă
a
cererii

de
lichiditate,
în
raport
cu
depozitele
bancare,
poate
indica
o
expansiune
a
activităților
negre.

(Craiu, 2004)
Problemele
acestei
metode
se
referă
la
modul
în
care
a
fost
constrită

cercetarea:

●
implică
alegerea
unui
an
de
bază,
în
care
se
presupune
un
anumit
nivel
al
economiei

clandestine, de cele mai multe ori considerat nul;

●
tranzacțiile
în
numerar,
chiar
în
acest
sector,
sunt
tot
mai
frecvent
reglementate
prin

folosirea cecurilor și a altor metode moderne de plată;

●
viteza
de
circulație
a
banilor,
considerată
aceeași
în
cele
două
sectoare,
este
foarte

greu
de
sesizat
chiar
pentru
economia
oficială,
în
sectorul
informal
fiind
cu
atât
mai

dificil de estimat.

I.3. Tipuri de economie subterană

I.3.1. Frauda fiscală

Conceptul
de
fraudă
fiscală
poate
fi
definit
ca
ansamblul
practiciilor
care
urmăresc

eludarea
în
totalitate
sau
în
parte
a
impozitului
datorat
statului.
Aceste
practici
pot
fi

sancționate prin pedepse administrative, chiar penale.
În
practică,

frauda
este
determinată
de
sistemul
legislativ
și
de
momentul
desfășurării
unei
anumite

activități, fiind astfel încadrată în formele acceptabile sau în formele dure de manifestare.

Există
situa
ț
ii
foarte
dese
când
contribuabilii
cu
venituri
mici
sunt
impozita
ț
i
riguros,

în
timp
ce
posesorii
unor
venituri
consistente,
beneficiază
de
o
multitudine
de
circumstan
ț
e

care
duc
la
o
impozitare
extrem
de
redusă,
ceea
ce
contravine
principiilor
echită
ț
ii
fiscale.

(Ștefan & Cucu, 2000)
În
func
ț
ie
de

condi
ț
iile
ș
i
împrejurările
în
care
se
manifestă,
dar
ș
i
de
normele
legale
ce
reglementează

fiecare
categorie
de
impozite,
frauda
poate
avea
conota
ț
ii
violente,
efectele
rezultate
constând

în
sustragerea
totală
de
la
achitarea
obliga
ț
iilor
fiscale
prin
falsificarea
documentelor,
crearea

unor
scenarii
fiscale,
distrugerea
eviden
ț
elor
contabile,
dar
ș
i
interpretarea
gre
ș
ită
a
legii
cu

scopul de a anula, diminua sau amâna plata impozitelor
ș
i a taxelor. (Ștefan & Cucu, 2000)
Declararea
veniturilor
ș
i
stabilirea
impozitelor
aferente,
pot
fi

opera
ț
iuni
simple
numai
în
cazul
în
care
sursele
sunt
bine
delimitate,
iar
tehnica
de
calcul
are

la
bază
un
sistem
logic.
Siguran
ț
a
determinării
unor
date
precise
ale
impozitelor
scade

sim
ț
itor
în
cazul
în
care
există
o
mul
ț
ime
de
surse
de
venit
pentru
acela
ș
i
subiect,
simultan.

(Ștefan & Cucu, 2000)
„Frauda
fiscală
este
o
realitate
făcută
din
contraste
și
paradoxuri;
ea
este
loc
pentru

prejudecăți
și
credințte
tenace,
deoarece
absența
datelor
absolut
sigure
nu
permite
o

confirmare sau imfirmare cu certitudine.” (Craiu, 2004, p. 49)

I.3.2. Evaziunea fiscală

Evaziunea
fiscală
este
definită
de
Iulian
Văcărel
ca
„totalitatea
procedeelor
licite
sau

ilicite
cu
ajutorul
cărora
cei
interesați
sustrag,
în
totalitate
sau
în
parte,
materia
lor
impozabilă

obligațiilor stabilite prin legile fiscale”. (Văcărel, 2008, p. 63)

Acest
fenomen
este
întânit
în
toate
statele
lumii,
afectând
negativ
societatea
și

echilibrul
finanțelor
publice.
Aceasta
constă
în
sustragerea
de
la
plata
impozitelor
prin

utilizarea
legilor
fiscale,
în
acest
mod
există
cazuri
în
care
se
profită
de
caracterul
teritorial
al

legilor
fiscale
pentru
a
amplasa
desfă
ș
urarea
unor
activită
ț
i
generatoare
de
venit
în
ț
ări

străine,
unde
aceste
activită
ț
i
sunt
mai
pu
ț
in
sau
deloc
impozitate,
adevărate
paradisuri

fiscale. (Brașoveanu, 2010)
Cauzele
evaziunii
fiscale

sunt multiple, dar cele mai importante sunt:

●
Excesivitatea
sarcinilor
fiscale
(povara
fiscala),
mai
cu
seama
pentru
unele
categorii

de
contribuabili,
aceasta
excesivitate
se
explica
in
parte
si
are
drept
efect,
tocmai

amploarea evaziunii fiscale;

●
Sistemul
legislativ
fiscal,
care
pe
langa
faptul
ca
este
incomplet,
prezinta
mari
lacune,

imprecizii
si
ambiguitati,
creeaza
pentru
contribuabilul
evazionist
un
spatiu
larg
de

manevra, in incercarea sa de sustragere de la plata obligatiilor fiscale legale;

●
Psihologia contribuabilului si insuficienta educatie fiscala si civica a acestuia;

●
Modul
de
organizare,
functionare
si
dotare
a
organelor
fiscale
si
a
celor
de
control

financiar-fiscal;

●
Lipsa unor reglementari clare, precise si unitare pentru combaterea acestui fenomen.

Cu
toate
acestea,
statul
prin
puterile
publice,
poate
si
sa
incite
la
evaziune
fiscala

urmarind, in principal, doua scopuri:

a) un scop „pozitiv” argumentat de dorin
ț
a de a stimula formarea capitalului

b)
un
scop
„negativ”
reflectat
în
sprijinirea
unor
grupuri
de
interese,
de
multe
ori
de
tip

mafiot, cu tot cortegiul de consecin
ț
e.

Fenomenul
de
evaziune
fiscală
se
întâlnește
și
în
România,
la
o
scară
destul
de
largă.

La
1
iulie
2010
a
fost
adoptată
mărirea
TVA
(taxa
pe
valoarea
adăugată)
de
la
19%
la
24%.

Această
măsură
a
determinat,
scăderea
consumului,
cre
ș
terea
infla
ț
iei,
dar
ș
i
cre
ș
terea

presiunii
asupra
agen
ț
ilor
economici,
fapt
ce
a
dus
la
o
cre
ș
tere
considerabilă
a
evaziunii

fiscale.

Printre
măsurile
care
mai
pot
fi
avute
în
vedere
pentru
limitarea
ariei
evaziunii

fiscale, pot fi menționate:

●
unificarea
legislație
fiscale
și
o
mai
bună
sistematizare
și
corelare
a
acesteia
cu

ansamblul cadrului din economie;

●
eliminarea
acelor
prevederi
din
actele
normative
care
pot
favoriza
evaziunea
fiscală
și

o mai bună corelare a facilităților fiscale;

●
în
legislația
fiscală
trebuie
să
se
regăsească
în
mai
mare
măsura,
pe
lângă
prevederile

punitive,
și
cele
care
pot
determina
un
comportament
economic
normal,
care
să

conducă la limitarea ariei de evaziune fiscală;

●
utilizarea prin mai mare măsură a controlului prin excepție (sondaj) și trecerea

●
pe un plan secundar a controlului permanent;

●
stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salarii și stimulente pentru

●
cointeresarea aparatului fiscal;

●
crearea
unei
baze
de
date
la
nivel
de
Minister
al
Finanțelor
Publice
care
să
arate
dacă

respectiva persoană juridică are sau nu are datorii la stat;

●
perfecționarea
sistemului
de
pregătire
a
personalului
cu
atribuții
în
prevenirea,

identificarea și combaterea evaziunii fiscale;

●
circulația
banilor
de
la
consumatorul
final
să
se
execute
prin
intermediul
conturilor

bancare sau cardurilor;

●
adoptarea unei rate a fiscalității la un nivel oprim;

●
scăderea ratei inflație;

●
creșterea gradului de ocupare profesională;

●
asigurarea unei creșteri reale a nivelului de trai;

●
respectarea codului etic de controlorul fiscal;

●
identificarea tuturor contribuabililor care cad sub incidența legilor fiscale;

●
identificarea corectă și completă a materiei impozabile;

●
desființarea firmelor incorecte;

●
anularea autorizațiilor de funcționare;

●
confiscarea bunurilor sau a valorilor nedeclarate.

1.3.4 Munca la negru

Munca
la
negru,
munca
ilegală,
munca
clandestină,
subdeclarată
sunt
forme
sub
care

se
efectuează,
în
domeniul
sectorului
oficial,
activitatea
nedeclarată
în
contabilitate,
prin

urmare neplătitoare de taxe.
Munca
la

negru
constă
în
prestarea
unor
servicii
fără
întocmirea
formelor
legale,
respectiv
fără

întocmirea
unui
contract
individual
de
muncă,
precum
ș
i
neremunerarea
pe
baza
unui
stat
de

plată,
această
activitate
prezentând
numeroase
dezavantaje
mai
ales
pentru
angaja
ț
i.
(Ștefan
&

Cucu, 2000)
Printre
aceste
dezavantaje
ale

muncii la negru pentru angajat cele mai importante sunt:
–
acesta
nu
poate
beneficia
de
salariul

minim
pe
economie,
de
sporuri
salariale
determinate
de
vechime,
de
anumite
condiții
de

muncă;
–
nu
beneficiază
de
pensie
de
limită
de
vârstă,

anticipată, anticipată parțial, de invaliditate sau de urmaș;
–
nu
beneficiază
de
asistență
medicală
gratuită,

medicamentație
gratuită
sau
compensată;
nu
se
bucură
de
drepturile
protective
privind

securitatea și sănătatea în muncă, de echipament de lucru și protecție;
–
nu
este
asigurat
pentru
riscuri
previzibile
și

imprevizibile
cum
sunt:
invaliditatea,
accidentele
de
toate
felurile,
bolile,
maternitatea,

bătrânețea, decesul;
–
nu
are
dreptul
la
concediul
legal
de
odihnă
plătit,
sau
la
alte
concedii

legale pentru evenimente deosebite precum (căsătorii, decese, nașterea unui copil în familie).
– nu beneficiază de șomaj și indemnizație de sprijin;
–
nu

beneficiază
de
indemnizația
pentru
maternitate
(concediu
pre
și
post
natal)
precum
și
pentru

creșterea
copilului
sau
îngrijire
de
până
la
2
ani
sau
îngrijirea
copilului
bolnavu
i
se
plătesc

tichete de masă;
–
nu
se

acordă ajutorul de deces.
Dacă

dezavantajele
angajatului
sunt
foarte
mare,
dezavantaje
sunt
ș
i
pentru
angajator,
doar
că
într-o

mai mică măsură. Dintre acestea sunt:
–
nu
beneficiază
de

subvenții
din
partea
statului
pentru
angajarea
anumitor
persoane
nu
au
control
asupra

salariatului;
–
amenzi
contravenționale
pentru

încălcarea mai multor prevederi. (Contractul de munca).
Cauzele
muncii
la
negru
sunt
extrem
de
variate,

dar
în
principal
sunt
cele
economice.
Aceasta
permite
celui
care
o
practică
cu
bună
știință

să-și
crească
pe
moment
resursele,
iar
celui
care
o
utilizează
să-și
reducă
cheltuielile
pe
care

le-ar
avea,
fiscale
și
sociale.
Majorarea
taxelor
și
impozitelor
poate
fi
și
ea
una
dintre

principalele cauze.
Doar
în
anul
2017,
peste
14.000
de
persoane
care
munceau
la
negru
au
fost

identificate.
Valoarea
totală
a
amenzilor
aplicate
anul
trecut
de
inspectorii
de
muncă
pentru

munca
la
negru
a
depășit
suma
de
62
de
milioane
de
lei,
după
informațiile
furnizate
de

Inspecția
Muncii.
Cele
mai
multe
cazuri
de
muncă
fără
contracte
idividuale
de
muncă
au
fost

înregistrate
în
Arad
(1.269),
București
(1.172),
Galați
(1.029),
Bihor
(1.003),
Constanța

(862), Argeș (683) și Sibiu (604). (Anițoiu, 2015)
În
România,
munca
la

negru
reprezintă
aproximativ
16-21%
din
PIB,
aproape
la
egalitate
cu
ț
ări
precum
Grecia,

Ungaria,
Italia,
Spania;
stautul
pierzând
anual
3%
din
PIB
din
cauza
muncii
la
negru.
Circa

1,45
milioane
persoane
munceau
'la
negru'
la
nivelul
anului
2012,
reprezentând
aproximativ

23%
din
totalul
salariaților
din
economia
românească,
potrivit
raportului
pe
anul
2012
al

Consiliului Fiscal.
Cei care practică de obicei munca la negru sunt:
– șomeri, studenți, pensionari, minori
–
persoanele
cu
calificare
sau
instruire
slabă
persoane
cu
dificultăți
de

integrare socială
– imigranții.

În
concluzie,
munca
la
negru,
prin
nedeclararea
venitului
și
deci
neimpozitarea

corectă,
este
una
dintre
cele
mai
grave
forme
de
fraudă
fiscală,
având
consecințe
atât
sociale,

cât
și
economice.
Din
nefericire,
odată
ce
acest
fenomen
este
dezvoltat,
este
foarte
pu
ț
in

probabil
să
fie
abandonat,
iar
toate
acestea
din
pricina
faptului
că
generează
sume
enorme
de

bani.

1.3.5 Activită
ț
i criminale

Activitățile
criminale
este
o
componentă
foarte
importantă
a
economiei
subterane,
dar

în același timp este și cea mai periculoasă Aceasta poate cuprinde:

●
Escrocheria;

●
Sustragerea;

●
Contrabanda;

●
Înșelare;

●
Fabricarea banilor falși;

●
Infracțiuni șăvârșite de persoane cu funcție de răspundere;

●
Alte infracțiuni economice.

Așadar,
prin
activitățile
criminale
se
înțelege
activitățile
economice
ilegale
care
se

evidențiază
prin
producerea,
redistribuirea
mărfurilor,
activităților
și
serviciilor
excluse
din

circuitul
civil,
precum
și
alte
modalități
de
manifestări
infracționale
cu
scopul
obținerii
unor

veniturii importante din produsul economiei legale.
Din
pricina

internaționalizării
activităților
criminale
a
avut
loc
concentrare
a
unor
grupuri
organizate
care

preferă
să
î
ș
i
unească
forțele
ș
i
să
se
desfășoare
în
cadrul
econom iei
subterane,
în
loc
să
lupte

între ele pentru impunerea dominației lor asupra unei activități sau a unui teritoriu anume.
Aceste
grupuri
organizate
care
comit
activități

infracționale
le
este
dată
definiția
de
către
Sorin
Rădulescu
„activitățile
desfășurate
de
orice

grup
constituit
din
cel
puțin
trei
persoane,
între
care
există
raporturi
ierarhice
ori

personale,care
permit
acestora
să
se
îmbogățească
sau
să
controleze
teritorii,
piețe
ori

sectoare
ale
vieții
economice
și
sociale
interne
sau
străine,
prin
folosirea
șantajului,

intimidării,
violenței
ori
coruperii,
urmărind
fie
comiterea
deinfracțiuni,
fie
infiltrarea
în

economia reală.” (Rădulescu, 1994)

Sursa: (Raport Activitate)

Conform
datelor
furnizate
de
DIICOT,
observăm
ca
cea
mai
mare
pondere,
de

43,95%,
în
topul
infracțiunilor
din
România,
o
ocupă
producerea
și
traficul
de
droguri,

urmată
de
criminalitatea
informatică
și
organizată
cu
o
cifră
de
19,85%
și
traficul
de
persoane

și migranți cu un procent de 18,65%.
Dacă
în

anii
’80,
România
era
considerată
o
țară
aflată
în
ruta
de
rezervă
a
traficului
drogurilor,
în

prezent,
România
este
inclusă
în
ruta
de
trafic
a
drogurilor
și
chiar
a
devenit
un
teritoriu
de

stocare,
livrare
și
consum
de
droguri.
Traficul
ilicit
de
droguri
reprezintă
o
sursă
de
câștiguri

financiare
consistente,
care
permit
organizațiilor
criminale
transnaționale
să
corupă
structurile

de
stat,
activitățile
financiare
și
comerciale
legitime,
cât
și
societatea
la
toate
nivelurile
sale.

Statisticile
indică
faptul
că
„pe
plan
mondial,
cifra
de
afaceri
a
industriei
drogurilor
depă
ș
e
ș
te

semnificativ
cifra
de
afaceri
în
domeniul
petrolului,
ea
progresează
anual
cu
10-20
procente.

În
scurt
timp,
sursele
de
bani
murdari
din
traficul
de
droguri
s-au
extins
și
importante
venituri

provenind
în
principal
din
activități
componente
ale
economiei
subterane
sunt
infiltrate
prin

diverse metode în economia reală.
Dezvoltarea
din
ultimii
ani
a
tehnologiilor
în
domeniul
calculatoarelor
și
a

telecomunicațiilor
a
condus
la
apariția
și
amplificarea
unui
fenomen
nou
până
acum
câțiva

ani,
și
anume
criminalitate
informatică.
Cele
mai
utilizate
forme
de
fraudă,
semnalate
pe
plan

mondial,
sunt:
manipularea
computerului,
spionarea,
sabotarea,
folosirea
neautorizată
și

accesul
neautorizat
la
sistemul
computerizat.
Pe
baza
unor
studii
statistice
s-a
stabilit
că

majoritatea
victimelor
provin
din
sectorul
bancar
și
din
cel
al
asigurărilor,
precum
și
din

cadrul
societăților
și
organismelor
guvernamentale.
S-a
observat
că
victimele
acestor

infracțiuni
sunt
puțin
dispuse
să
depună
plângere,
deci
se
poate
crede
ca
numărul

infracțiunilor este mult mai mare decat cel declarat.
Consecințele
generate
de
aceste

activități
sunt
la
rândul
lor
importante,
inclusiv
cu
rezonanță
în
viitor,
atât
pentru
persoanele

propriu-zis
implicate,
care,
pe
lângă
încălcarea
unor
norme
legale,
sunt
lipsite
și
de

asigurările
sociale,
cât
și
pentru
stat
care
evident
va
trebui
intr-o
anumită
perspectivă
să
aloce

fonduri inclusiv pentru asistarea socială a multora dintre aceste persoane.
Situa
ț
ia
actuală
a
ț
ării
noastre
permite
transportul
liber
al

persoanelor,
bunurilor,
serviciilor
ș
i
capitalului,
dar
ș
i
a
fenomenului
criminalită
ț
ii

economico-financiare,
tocmai
din
acest
motiv
lupta
împotriva
criminalită
ț
ii
organizate,
a

corup
ț
iei
ș
i a economiei subterane trebuie să fie continuă
ș
i fermă. (Miclea, 2004)

1.3.6 Spălarea banilor

Fenomenul
de
spălare
a
banilor
este
procesul
ce
face
parte
din
economia
subterană

prin
care
indivizii
care
comit
infracțiuni
încearcă
sau
reușesc
să-și
ascundă
proveniența
și

posesia
reală
a
veniturilor
care
provin
din
activitățile
lor
ilegale.
Prin
acest
proces
se
încearcă

o
apartenență
de
legalitate
a
unor
profituri
dobândite
pe
cale
ilegală
de
către
infractori,
care

fiind neprinși, beneficiază de pe urma acestor venituri.
Spălarea
banilor
este
un
proces

complicat
care
parcurge
mai
multe
etape
și
implică
multe
persoane
și
instituții.
Reciclarea

fondurilor
este
un
proces
complex
prin
care
veniturile
provenite
dintr-o
activitate

infracțională
sunt
transportate,
transferate,
transformate
sau
amestecate
cu
fonduri
legitime,
în

scopul
de
a
ascunde
proveniența
sau
dreptul
de
proprietate
asupra
profiturilor
respective.

(Cristis, 2006)
Potrivit
Legii
nr.
656/2002
pentru
prevenirea
și
sancționarea
spălării

banilor,
precum
și
pentru
instituirea
unor
măsuri
de
prevenire
și
combatere
a
finanțării
actelor

de terorism, prin spălarea banilor se înțelege:
“a)
schimbarea
sau
transferul
de
bunuri,
cunoscând
că
provin
din
săvârșirea
de

infracțiuni,
în
scopul
ascunderii
sau
al
disimulării
originii
ilicite
a
acestor
bunuri
sau
în

scopul
de
a
ajuta
persoana
care
a
săvârșit
infracțiunea
din
care
provin
bunurile
să
se
sustragă

de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;
b)

ascunderea
sau
disimularea
adevăratei
naturi
a
provenienței,
a
situării,
a
dispoziției,
a

circulației
sau
a
proprietății
bunurilor
ori
a
drepturilor
asupra
acestora,
cunoscând
că
bunurile

provin din săvârșirea de infracțiuni;
c)
dobândirea,
deținerea

sau
folosirea
de
bunuri,
cunoscând
că
acestea
provin
din
săvârșirea
de
infracțiuni”
(Art,
23,

2002)
Există
o
mulțime
de
metode
de
spălare
a

banilor
fiind
un
proces
complex,
dar
Dr.
Florescu
Viorel
ne
spune,
în
cartea
sa,
că
procesul

are
trei
faze
importante:
plasarea,
stratificarea
și
integrarea,
sau
altfel
spus,
prespălarea

(convertirea
banilor
murdari
în
bani
curați);
spălarea
principală
(conversia
banilor
în
intrări

contabile); uscarea sau reciclarea (folosirea banilor pentru a obține profit). (Viorel, 2006)
a)
​
Plasarea.
​
Această
metodă
cuprinde
procesele
de
schimbare
și
de

convertire
a
banilor.
Presupune
deplasarea
fizică
a
profiturilor
în
numerar,
necesară
pentru

evitarea
controlului
de
către
organele
legii.
Aceasta
se
poate
face
prin
împărțirea
sumelor

mari
de
bani
în
sume
mai
mici
care
trebuie
îndepărtate
de
veniturile
inițiale
dobândite
din

activitățile ilegale, fiind mai greu de urmărit de către autorități.
Folosirea
instituțiilor
financiare
netradiționale
în
procesul
de
plasare
a
fondurilor.
Aceste

instituții pot fi:

●
casele de schimb valutar;

●
societățile de valori mobiliare;

●
bursele de mărfuri;

●
cazinourile;

●
serviciile de încasare a cecurilor;

●
serviciile de transmitere de fonduri.

Metodele
folosite
de
reciclatori
în
acest
caz
sunt
aproximativ
aceleași
cu
cele
folosite
în

instituțiile financiare tradiționale. (Hoanta, 1997)

Etapa
aceasta
este
cea
mai
vulnerabilă
deoarece
implică
manevrarea
unor
mari

cantități
de
numerar,
care
de
obicei
sunt
obținute
din
niște
activități
grave,
în
principal
de
pe

urma comercializării drogurilor.
b)

Stratificarea
​
este
procesul
de
mișcare
a
fondurilor
între
diferite
conturi
pentru
a
le
ascunde

originea;
separarea
veniturilor
ilicite
de
sursa
lor
prin
crearea
unor
straturi
complexe
de

tranzacții
financiare
proiectate
pentru
a
înșela
organele
de
control
și
pentru
a
asigura

anonimatul.
Moduri de stratificare:

❖
După
ce
numerarul
a
fost
depus
în
instituții
financiare
fără
a
fi
detectat,
contra
acestui

numerar
reciclatorii
procură
instrumente
financiare
(cecuri
de
călătorie,
scrisori
de

credit, mandate de plată etc.), pe care le reconvertesc apoi în numerar;

❖
Transferurile
electronice.
O
dată
ce
numerarul
a
fost
depus
în
conturi
bancare,
acesta

poate fi transferat în orice colț al lumii în timp record. (Viorel, 2006)

Sunt
preferate
acele
zone
geografice
sau
jurisdicții
care
nu
cooperează
cu
organele
de

anchetă specializate în combaterea acestui fenomen infracțional.
c)
​
Integrarea.

Dacă
aceste
două
metode
au
fost
duse
până
la
bun
sfârșit,
rezultatul
obșinut
rezultă
în
cecuri,

bunuri,
alte
instrumente
monetare,
va
fi
depus
la
instituțile
financiare
sau
va
fi
folosit
în

cadrul instituțiilor nefinanciare. Metodele de integrare sunt:

❖
Achiziționarea
de
bunuri
imobiliare
sau
a
unor
afaceri
în
pierderi,
după
care,
utilizând

fondurile ilicite, aceste bunuri sau afaceri sunt revândute la valoarea lor reală;

❖
Posibilitatea
creditării
de
către
asociați
a
propriei
societăți
comerciale,
care
merge

mereu
în
pierdere.
Se
scot
din
firmă
sume,
încărcând
costurile,
în
final
realizându-se

pierderi;
cu
sumele
care
s-au
scos
din
firmă
dar
neimpozitate,
asociații
creditează

firma
proprie,
încasând
chiar
și
dobânzi
pentru
sumele
cu
care
au
împrumutat

societatea;

❖
Bunurile
achiziționate
cu
fonduri
ilicite
sunt
vândute
unor
societăți
de
tip
captiv
(care

aparțin
de
fapt
proprietarului
bunurilor),
după
care
sunt
revândute
realizând
un
profit

substanțial tot proprietarului inițial;

❖
Împrumuturi
fictive
acordate
de
o
companie
de
fațadă;
o
astfel
de
companie

înregistrată
într-un
paradis
fiscal
este
controlată
de
o
companie
din
țară,
iar
fondurile

companiei de fațadă sunt de fapt, fonduri reciclate ale companiei din țară;

❖
Folosirea
de
facturi
false
pentru
import
sau
export
(se
utilizează
facturi
de
import

supraevaluate,
pentru
a
justifica
transferul
unor
asemenea
fonduri,
iar
în
cazul

reciclării
fondurilor
străine
în
țară,
facturile
de
export
sunt
supraevaluate
pentru
a

justifica încasările). (Viorel, 2006)

În
concluzie,
spălarea
banilor
nu
mai
reprezintă
doar
o
amenințare
la
adresa
sistemelor

economice
și
financiare,
ci
și
la
adresa
stabilității
și
chiar
integrităii
politice
a
unui
stat.

Primul
exemplu
de
astfel
de
dezastru
a
fost
oferit
de
Bahamas,
un
fost
renumit
paradis

turistic,
dar
si
fiscal.
În
anii
1980
facilitatile
oferite
spalatorilor
de
bani
–
deci
si
traficantilor

de
droguri
–
au
fost
atât
de
importante
iar
economia
subterana
a
căpatat
o
asemenea
amploare

încât
guvernul
a
fost
etichetat
drept
corupt
iar
organizatiile
financiare
internationale
au
parasit

tara;
ca
urmare,
turismul
s-a
redus
foarte
mult
ceea
ce
a
dus,
inevitabil,
la
prăbu
ș
irea

economiei nationale oficiale.

I.3.3 Paradisurile fiscale

Prin
paradis
fiscal
se
înțelege
un
stat
sau
o
zonă
geografică
având
un
regim
de

impozitare
aproape
inexistent
și
un
grad
ridicat
de
discreție
fiscală.
În
aceste
zone
se
pot

suprima
obligațiile
fiscale
în
deplină
legalitate
și
sunt
aproape
imposibil
de
controlat,
fiind

unul
din
procedeele
cele
mai
cunoscute
și
mai
utilizate
de
fraudă
și
evaziune
internaționale.

Scopul
utilizatorilor
paradisurilor
fiscale
este
simplu,
acela
de
a
plăti
mai
puțin,
și
de
a
câști

mai mult.
Denumirea
de
paradis

fiscal
tinde
să
fie
înlocuită
de
alți
termeni:
paradis
financiar
sau
centru
financiar
internațional.

Acești termeni sunt mai puțin provocatori, mai ales în epoca anti-paradisurilor fiscale.

Așa
cum
aprecia
Vasile
Bîrle,
în
lucrarea
citată,

paradisul
fiscal
este
„un
instrument
prin
care
se
realizează
evaziunea
fiscală
internațională
de

către
contribuabilii
care
caută
un
tratament
financiar
avantajos”
(Bîrle,
Evaziunea
fiscală
și

corupția în sistemul fiscal, 2003)
În
opinia
lui
Costică
Voicu,
termenul
de
paradis
fiscal
este
„deseori

înșelător
și
incorect”:
pentru
a
descrie
o
țară
din
acest
punct
de
vedere,
ar
trebui
utilizat

termenul de „jurisdicție a secretului financiar”. (Voicu, 1999)
OCED
(Organiza
ț
ia
pentru
Cooperare
Economică
ș
i
Dezvoltare)
a

declarat următoarele criterii ca fiind necesare pentru a defini un paradis fiscal. Acestea sunt:

– taxe nesemnificative sau inexistente;
–

lipsa de transparen
ț
ă a sis temului fiscal;
–

absen
ț
a schimbului de inf orma
ț
ii fiscale cu alte state;

“Eticheta”
de
paradis
fiscal
nu
reprezintă
nimic
oficial
ș
i
variază
în
func
ț
ie
de

institu
ț
iile
care
o
vehicu lează.
OCED,
la
acel
moment,
a
încercat
să
clasifice
paradisurile

fiscale elaborând trei liste diferite:

–
neagră,
pentru
state
total
necooperante
în
domeniu
fiscal:
(Costa
Rica,
Malaezia,

Filipine, Uruguay);
–
gri
pentru
statele,

care
au
promis
să
se
conformeze
noilor
reguli,
fără
însă
a
le
aplica,
precum
ș
i
cele
care

“respectă
în
mod
substan
ț
ial”
aceste
reguli:
(Austria,
Belgia,
Brunei,
Chile,
Guatemala,

Luxemburg,
Singapore,
Elveția,
Andora,
Anguilla
Antigua,
Barbados,
Aruba,
Bahamas,

Bahrein,
Belize,
Insulele
Bermude,
Insulele
Virgine
Britanice,
Insulele
Cayman,
Insulele

Cook,
Republica
Dominicana,
Gibraltar,
Granada,
Liberia,
Liechtenstein,
Insulele
Marshall,

Monaco,
Montserrat,
Nauru,
Antilele
Olandeze,
Niue,
Panama,
Sfantul
Kitts
și
Nevis,
Sfânta

Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Samoa, San Marino, Insulele Turks și Caicos, Vanuatu);
–
albă,
pentru
statele
sau
teritoriile
care
au
făcut
“un
efort
real
pent
a
se

conforma
regulilor
ce
decurg
din
standardele
interna
ț
ionale
ale
OCED:
(Argentina,
Australia,

Barbados,
Canada,
China,
Franța,
Germania,
Grecia,
Guernsey,
Ungaria,
Islanda,
Irlanda,

Italia,
Japonia,
Jersey,
Coreea,
Malta,
Mauritius,
Mexic,
Olanda,
Noua
Zeelandă,
Norvegia,

Polonia,
Portugalia,
Rusia,
Insulele
Seychelles,
Slovacia,
Africa
de
Sud,
Spania,
Suedia,

Turcia,
Emiratele
Arabe
Unite,
Marea
Britanie,
Statele
Unite,
Insulele
Virgineru).

(Wall-Street, 2009)

Paradisurile fiscale prezintă anumite caracteristici predominante:

●
amplasarea în imediata apropiere a mărilor și oceanelor;

●
majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, de curând independente, sau

●
teritorii autonome cu un plasament exotic și o populație redusă;

●
oferă
avantaje
fiscale,
comparativ
cu
alte
entitați
juridice,
societăților
care
își
stabilesc

sediul
social
sau
persoanelor
fizice
care
își
au
rezidența
pe
teritoriul
acestora,
în

scopul
atragerii
societăților
în
expansiune,
atragerii
de
capital
și
stimulării
apariției
de

activități necesare asigurării echilibrului economic și social;

●
protecția
prin
lege
a
operațiunilor
financiare
sau
comerciale
realizate
de
persoanele

fizice sau juridice;

●
secretul bancar;

●
lipsa controlului asupra monedei;

●
își
adaptează
permanent
legislația
fiscală
în
concordanță
cu
evoluția
acesteia
pe
plan

internațional. (Corduneanu, 1998)

Prin
urmare
pardisurile
fiscale
reprezintă
o
componentă
seminficativă
a
crimei

organizate, fiind utilizată pentru spălarea banilor probabil proveniți din activități ilegale.

CAPITOLUL II

CAUZELE, EFECTELE
Ș
I COMBATEREA ECONOMIEI SUBTERANE

II.1. Cauzele apari
ț
iei economiei subterane

Cauzele
care
determină
aparitia
si
mentinerea
economiei
subterane
sunt
variate.

Principalul
motiv
care
dă
nastere
activitatilor
subterane
este
cel
de
ordin
financiar.
Cei
care

doresc
să
profite
de
pe
urma
sustragerii
de
la
plata
către
stat
a
obligatiilor
bugetare
si
în
felul

acesta
să-si
mărească
veniturile.
Economia
subterană
nu
se
compune
numai
din
activitati
în

sine
ilegale:
droguri,
prostitutie,
furturi,
etc.
Acesta
este
motivul
pentru
care
analisti
din

domeniul
economic
au
căutat
să
evidentieze
si
aspecte
pozitive.
Este
drept
că
în
astfel
de

situatii morala nu mai are acelasi sens pentru toată lumea. (Căus, 2003)
Economia
subterană
o
întâlnim
oriunde,
însă
ceea
ce
face
diferența
este
dimensiunea

acesteia.
Principalele
cauze
ale
apariției
și
dezvoltarea
economiei
subterane
sunt:
fiscalitatea

excesivă
și
administrația
publică.
Alte
cauze
pot
fi:
rata
ridicată
a
șomajului,
instabilitatea

legistlativă,
creșterea
sarcinii
fiscale,
întărită
de
dorința
oamenilor
de
a
face
bani
prin
orice

metode.

Un
alt
factor
important
în
tentativa
de
a
nu
onora
obliga
ț
iile
către
stat,
este
acela
al

inexistenței
mecanismelor
fiscale
de
încurajare
a
investițiilor
cu
scopul
de
a
crește

productivitatea
și
competitivitatea
agenților
economici.
Inexistența
acestor
mecanisme

plasează
agentul
economic
în
fața
unei
mari
dileme:
a
plăti
obliga
ț
iile
fiscale
sau
a
beneficia

de
sumele
aferente
respectivelor
obliga
ț
ii,
prin
neplata
taxelor
ș
i
impozitelor,
folosindu-le
în

interes
propriu.
În
mod
normal,
majoritatea
agenților
economici
vor
urma
interesul
personal,

acela
de
a
salva
și
perpetua
afacerile
proprii,
prin
creșterea
gradului
de
competivitate.
Astfel,

„cămașa”
intersului
individual
devine
mai
aproape
de
corp
decât
„haina”
interesului
general,

exprimat prin plata taxelor și impozitelor la bugetul local sau național. (Coșea, 2004)
Printre
cele
mai
importante
cauze
ale
apari
ț
iei

economiei oculte în cadrul pie
ț
ei unice, se numără următoarele:

●
sistemul fiscal este mult prea complicat
ș
i greu de interpretat;

●
cota înaltă a fiscalită
ț
ii la fondurile de securitate socială;

●
diminuarea numărului de ore de muncă pe săptămână, dar
ș
i a vârstei de pensionare;

●
diminuarea nivelului de educa
ț
ie
ș
i loialitate fa
ț
ă de institu
ț
iile
ț
ării;

●
mic
ș
orarea
gradu lui
de
acceptare
a
regulilor
ș
i
institu
ț
iilor
comunitare
ș
i
na
ț
ionale.

(Coșea, 2004)

II.1.1. Fiscalitatea excesivă

Fiscalitatea
reprezintă
sistemul
de
norme
care
vizează
stabilirea
impozitelor
și
taxelor

și
intră
în
atribuțiile
organelor
publice
să
definească
și
să
pună
în
aplicare
aceste
norme.

Fiscalitatea
excesivă
poate
duce
la
situația
în
care,
în
scopul
ocolirii
obligațiilor

fiscal–bugetare,
ia
na
ș
tere
o
conven
ț
ie
de
comun
acord
între
angajator
și
angajat,
în
care

ambii
sunt
avantaja
ț
i.
Acest
interes
de
comun
acord,
pornește
de
la
premisa
că
angajatorul
are

interesul
dezvoltării
propriei
afaceri
printr-o
competivitate
mult
mai
bună,
iar
interesul

angajatului
este
de
a-
ș
i
păstra
locul
de
muncă,
acest
lucru
având
loc
prin
intermediul

dezvoltării afacerii angajatorului său. (Platis, 2004)

Scopul
pentru
care
persoanele
fizice
și
juridice
au
tendința
de
a
evita
plata

obligațiilor fiscale pe care le au față de buget sunt:

– creșterea presiunii fiscale;

– o dificultate sporită în interpretarea normelor și principiilor de impozitare;

– instabilitatea legislației fiscale;

– lipsa de claritate a codului fiscal;

– birocratizarea administrației fiscale și atitudinea arogantă față de micul contribuabil

Neînțelegerile
care
există
între
interesele
agen
ț
ilor
economici
ș
i
cele
ale
comunită
ț
ii

continuă,
ace
ș
tia
aprecia ză
că
fiscalitatea
excesivă
intervine
în
efortul
lor
de
a
crește
avuția

națională,
iar
pe
de
altă
parte,
în
interesul
comunită
ț
ii,
este
nevoie
de
cât
mai
multe
resurse

bugetare
pentru
a-și
satisface
nevoile
imediate.
Această
chestiune
poate
fi
rezolvată
prin

găsirea
punctului
în
care
un
anumit
nivel
al
fiscalității
ar
reprezenta
intersecția
intersului

agenților economici cu cel al comunității.

Curba
Laffer
este
teoria

canadianului
Arthur
B.
Laffer,
cunoscut
drept
“părintele
economiei
din
partea
ofertei”,

această
terorie
are
se
bazează
pe
ideea
confrom
căreia
diminuarea
impozitelor
poate
duce
la

creșterea veniturilor bugetare.
Teoria
lui
Laffer
este
autentică
deoarece,
în

opinia
acestuia
economiștii
contemporani
se
situează
probabil
în
partea
curbei
fiscale
contrară

optimului.
Pentru
a-și
demonstra
propria
teorie,
Laffer
folosește
o
funcție
de
producție
unde

capitalul
și
forța
de
muncă
sunt
factorii
substituibili
și
sunt
plătiți
la
productivitatea
lor

marginală.
Modelul
rezultat
cunoscut
sub
numele
de
„curba
lui
Laffer”
conține
relația
dintre

presiunea
fiscală
și
încasările
statului
din
impozite.
Arthur
Laffer
pornește
de
la

raționamentul
că
împovărarea
adusă
de
presiunea
fiscală
nu
antrenează
neapărat
o
creștere
a

încasărilor
statului,
iar
o
fiscalitate
foarte
ridicată
modifică
prețurile
relative
ale
factorilor

muncă
și
capital,
perturbând
ritmul
lor
în
activitatea
economică,
penalizând
în
acest
mod

oferta. (Laffer, 2004)

Grafic nr. 1. Reprezentarea curbei lui Laffer

Între
punctul
0
%
ș
i
100
%
se
creează
o
mulțime
de
puncte
sub
forma
unei
curbe,

ieșind
la
iveală
raportul
între
acel
nivel
al
fiscalității
care
aduce
cel
mai
mare
venit
la
buget,

acesta
fiind
punctul
de
concordanță
al
intereselor
agenților
economici
cu
interesele
statului.

Se
observă
în
grafic
că
în
momentul
în
care
presiunea
fiscală
scade,
agenții
economici
cresc

oferta
de
muncă,
iar
încasările
la
bugetul
de
stat
de
asemenea
cresc,
însă
dacă
presiunea

fiscală
crește,
oferta
de
muncă
se
reduce
pe
măsură
ce
aceasta
cre
ș
te,
iar
veniturile
fiscale

scad,
pentru
că
o
presiune
fiscală
ridicată
duce
la
evaziune
fiscală,
ș
i
ulterior
la
diminuarea

încasărilor
la
buget.
Fiscalitatea
are
un
rol
important
asupra
oscila
ț
iei
dintre
muncă
și
timp

liber, pentru că o reducere a impozitelor, induce o creștere a ofertei de muncă. (Laffer, 2004)
Concluziile
rezultate
din
analiza
acestei
curbe
sunt
următoarele:
în
cazul
în
care
rata

de
impozitare
este
de
0%,
atunci
încasările
fiscale
sunt
zero;
însă
acestea
sunt
zero
și
în
cazul

în
care
rata
de
impozitare
este
de
100%,
însă
în
acest
caz
Laffer
arată
că
la
o
asemenea

fiscalitate
nimeni
nu
ar
mai
munci
sau
ar
renunța
la
munca
oficială.
În
concluzie,
sloganul

„ratele înalte ucid totalul” este verificat de teoria curbei lui Laffer.

Statul
este
pus
în
situa
ț
ia
de
a
alege
între
două
rate
de
impozitare
ce
generează

aceleași
încasări
fiscale
(A
sau
r1
și
B
sau
r2),
însă
punctul
A
este
preferabil
punctului
B,
deci

acesta
poate
obține
aceleași
încasări
fiscale,
însă
cu
o
rată
mai
slabă,
ușurând
povara
fiscală.

(Laffer, 2004)

Există
mai
multe
motive
pentru
care
studiul
cu
privire
la
curba
Laffer
a

datoriei
publice
este
folositor.
În
primul
rând,
aceasta
arată
când
reducerea
datoriei
poate
fi

benefică
pentru
o
țară
(în
cazul
în
care
țara
se
află
pe
partea
greșită
a
curbei).
Astfel
curba

Laffer
a
datoriei
poate
fi
folosită
în
schemele
de
reducere
a
datoriei
publice.
De
asemenea,

curba
Laffer
a
datoriei
publice
poate
fi
folosită
pentru
a
stabili
condițiile
contractuale
și

obligațiile pentru creditele acordate din punct de vedere al valorii prezente nete.

Această

teorie,
deși
este
și
a
fost
foarte
controversată
printre
economiști
și
politicieni,
în
unele
țări
a

avut un real succes.

Paradisuri fiscale