I.1. Argument istoric și social [304413]

CAPITOLUL I – Introducere

I.1. [anonimizat]…istorie.

Patrimoniul industrial național reprezintă o resursă autohtonă, a [anonimizat] a acestuia, omul, ce a [anonimizat]-a lungul timpului. Posibilitatea de dezvoltare și de valorificarea a [anonimizat] a [anonimizat] a dat naștere formei actuale a orașelor de secol XXI.

Tehnologia a reprezentat baza pe care s-a [anonimizat]-se într-o continuă mișcare încă de la apariția sa. Astfel cea mai mare problemă, a acestei epoci, o reprezintă, [anonimizat], stopând orice posibilitate de rememorare și valorificare a trecutului.

Clădirile industriale sunt o realitate a [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat], ce ar putea reprezenta punctul de plecare în conformarea orașelor și a comunităților viitoare. [anonimizat], acesta reprezintă o [anonimizat] a fost supus de-a lungul timpului. Datorită unor reglementări neclare sau a [anonimizat], conferă o [anonimizat] “relicve arhitectonice” ale unei ere de mult apuse.

De-a [anonimizat], dorindu-[anonimizat] o regenerare a [anonimizat], precum și în scopul reintegrării acestora în circuitul actual al societății. [anonimizat] a [anonimizat] o perfecționare a celor existente.

[anonimizat], iar reintegrarea lor în viața cotidiană a orașelor, [anonimizat], la păstrarea memoriei și identității unei societăți.

I.2. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul acestei lucrări este acela al propunerii unei inițiative de exploatare a [anonimizat]. Prin programele de intervenție cu privire la conversia funcțională a [anonimizat], nevoi specifice unei societăți moderne de secol XXI.

I.3. [anonimizat], [anonimizat], o interpretare a acestora, conferind astfel lucrării individualitate. Această documentare a fost realizată în scopul demonstrării importanței la nivel național a [anonimizat]-a lungul lucrării, o valorificare a acestuia în vederea realizării de noi spații la nivelul orașului, spații necesare pentru o bună dezvoltare a societății actuale. Totodată, lucrarea conține și o componentă analitică în care sunt studiate mai multe studii de caz, în vederea înțelegerii subiectului propus.

I.4. Plan de idei

CAPITOLUL I – Introducere – în acest capitol se va stabili scopul lucrării, se va determina metodologia de lucru precum și cuvintele cheie ce au stat la baza conformării lucrării actuale.

CAPITOLUL II – Evoluția patrimoniul industrial de-a lungul timpului

II.1.Introducere în procesul de industrializare – scurtă incursiune în cadrul evoluției industriei de pe teritoriul României, prin determinarea momentului incipient și a celui de apogeu din perioada comunistă.

II.2. Consecințe ale dezindustrializării naționale – descrierea momentului critic în care a ajuns industria, la nivel național, identificând factorii și motivele ce au dus la acest deznodamânt. Aceste evenimente aveau să determine dezechilibre la nivel social, economic și cultural.

II.3. Apariția și semnificația conceptului de patrimoniu industrial – modul în care dispariția industriei va determina apariția unor mărturii istorice, ce reușesc să imprime identitatea și memoria locului, în cadrul conștinței unei întregi comunități.

II.4. Necesitatea valorificării patrimoniului industrial în vederea realizării unei imagini autohtone – argumentarea modului în care această valorificare a potențialului existent ar determina schimbări majore la nivelul cadrului existent, schimbări benefice comunităților existente

CAPITOLUL III – Intervenții la nivelul patrimoniului industrial arhitectural

III.1. Modalități de intervenție asupra patrimoniului industrial – tratează modul în care declinul industrial de pe teritoriul României, va determina apariția unor noi intenții de exploatare a edificiilor arhitecturale existente, intenții ce presupun o valorificare a caracteristicilor acestora

III.2. Avantajele intervențiilor în vederea justificării procesului de conversie funcțională – argumentarea și descrierea modului în care prin intermediul unei intervenții ce presupun o conversie funcțională a unui ansamblu arhitectural industrial, zona aferentă acestuia reușește să se regenereze și să se reintegreze în țesutul existent al orașului

III.3. Conversia ca unealtă a rememorării colective – argumentarea modului în care aceste mărturii reușesc să imprime identitate și memorie unui loc, în cadrul conștinței întregii comunități, realizându-se astfel o valorificare a tradițiilor, a istoriei și a credințelor culturale.

CAPITOLUL IV – Revitalizare socială prin cultură

V.1.Raportarea arhitecturii industriale la nevoile societății moderne – sublinierea modului în care prin transformarea patrimoniului industrial se pot rezolva probleme actuale, acestea devenind spații cu puternică valență, ce pot influența dezvoltarea societății moderne de secol XXI.

V.2 Creare de centre socio- culturale în vederea dezvoltării comunităților existente – fundamentarea unei propuneri de intervenție, a unui program de arhitectură, ce are ca scop dezvoltarea comunităților existente prin satisfacerea necesităților cu privire la educație și cultură a acestora.

V.3 Studii de caz relevante problematicii abordate – evidențierea, prin exemple internaționale, a modului în care prin valorificarea parimoniului industrial arhitectural, zonele capătă o nouă valență, ducând la o revitalizare a acestora și o dezvoltare a comunităților existente din interiorul lor.

CAPITOLUL VI – Conversia socio-culturală a ansamblului Vama București – Antrepozite

VI.1.Studiul și istoria cartierului Rahova- trecut și prezent – scurtă incursiune în timp, a modului de apariție și dezvoltare a zonei de studiu, conform proiectului de diplomă. Astfel, acest capitol, ne prezintă istoria unui cartier ce a fost marcat în mod negativ de schimbările la care a fost supus orașul București, de-a lungul ultimelor secole.

VI.2.Formularea unui răspuns cu privire la necesitățile zonei – determinarea necesităților comunității din zona studiată, în vederea înțelegerii acesteia și a modului în care își desfășoară activitățile zilnice, în vederea stabilirii unor reglementări ce ar determina o rezolvare a problemelor existente.

VI.3.Modalități de intervenție în scopul valorificării potențialului existent – formularea unor intervenții în vederea satisfacerii nevoilor existente ale zonei studiate, în vederea dezvoltării acesteia și readucerii sale în circuitul actual al orașului.

VI.4. Propunerea unui centru comunitar de dezvoltare permanentă – definirea conform proiectului de diplomă a intervenției arhitecturale propuse, în vederea revitalizării ansamblului industrial al Vămii București-Antrepozite

I.5. Concepte și cuvinte cheie

Termenii utilizați pe tot parcursul lucrării sunt: dezindustrializare │patrimoniu industrial arhitectural│ memorie │ comunitate │ reutilizare adaptivă│ conversie funcțională │ dezvoltare socio- culturală

CAPITOLUL II – Evoluția patrimoniul industrial de-a lungul timpului

II.1.Introducere în procesul de industrializare

Termenul de industrializare își are originea încă de la începutul secolului al XVIII-lea, moment ce a fost marcat de o puternică mișcare de modernizare, dorindu-se crearea unui nou peisaj, ca răspuns a unor descoperiri revoluționare.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, industrializarea reprezintă un proces de transformare a unei țări agrare într-o țară industrială, prin introducerea unor tehnici mecanice în locul celor manuale , promovându-se astfel inovația tehnologică și producția la scară largă.

Conceptul a luat naștere în spațiul European, determinând apariția unor schimbări, atât din punct de vedere economic, cât și social, acestea punându-și amprenta asupra modului de dezvoltare a viitoarelor centre industriale la nivel global. Astfel, la nivel european, Anglia devine nucleul revoluției industriale, fiind prima țară ce face trecerea de la producția manuală la producția mecanizată, realizată cu ajutorul mașinilor-unelte, model ce ulterior a fost preluat și de alte state, la nivel global.

Arhitectura industrială este o mărturie a dezvoltării tehnicii și tehnologiei, și a schimbărilor majore produse de era industrială în structurile sociale, economice și culturale ale civilizației occidentale.

Încă de la momentul de început, așezările umane aveau să capete o nouă imagine, în ceea ce privește conturarea unor direcții de dezvoltare, de natură industrială, direcții în pas cu tendințele și viziunile perioadei.

Pe plan local, în România, aceste direcții au fost preluate mult mai târziu, în a doua jumătate a secolului XIX, datorită implementării reformelor ce au generat Unirea Principatelor Române, realizate de către Alexandru Ioan Cuza și guvernul Brătianu. Acest proces s-a desfășurat în mod lent, până în momentul implementării dictaturii comuniste, moment ce a determinat o accelerare masivă a demersurilor cu privire la evoluția fenomenului industrial.

Bazat pe o activitatea de producție ridicată, fenomenul aduce după sine, o serie de probleme, datorate ritmului alert, cât și a lipsei de rațiune și cumpătare, cuplul prezidențial implementând o industrializare forțată , ce a avut repercursiuni majore la nivelul întregii țări.

La nivelul orașului București se puteau identifica la acel moment, cinsprezece zone industriale, Cheia Dâmboviței ( zona Timpuri Noi – Văcărești), zona Ștefan cel Mare – Gara Obor – Pantelimon, zona Filaret – Rahova – 13 Septembrie, zona Gara de Nord – Grozăvești, zona Grivița și Bucureștii Noi, zona Militari (de la Cotroceni până la autostrada Pitești), zona Calea Dudești – Cățelu – Policolor, zona Republica- Industriilor, zona Pipera, zona Progresu, zona Berceni (inclusiv Popești Leordeni), zona Giulești, zona Colentina, zona Chitila și zona IMGB. Acestea au fost plasate în raport cu zonele importante ale orașului, în vecinătatea zonelor intens populate sau în vecinătatea gărilor, în vederea facilitării accesului populației și a procesului de producție și vânzare.

Controversele legate de locul cultural al industriei au continuat pe toată perioada industrială a Bucureștiului. Comuniștii, dar și moderniștii din sec. XIX-XX au văzut fabricile ca fiind o sursă de progres social, iar forța mașinii și fumul scos de aceasta ca un semn al progresului. Naționaliștii le-au privit ca pe o sursă de poluare simbolică a națiunii de către meseriașii veniți din alte țări, sau al căror nume nu se termina în –escu. Socialiștii antebelici au văzut fabricile ca pe o sursă de exploatare, iar locuitorii orașului care au trăit în perioada comunistă au fost disperați de hipervizibilitatea și cultul fabricilor în vizite oficiale, în massmedia dinainte de 1989 sau în literatura realist-socialistă a anilor 50.

Ulterior momentului 1989, moment ce a marcat căderea comunismului, Bucureștiul, asemeni altor centre la nivel național, și-a pierdut caracteristicile de producție, luând astfel naștere fenomenul de “dezindustrializare”, fenomen ce a determinat modificări profunde la nivelul structurii sale, aceasta având repercursiuni până în zilele noastre.

II.2.Consecințe ale dezindustrializării naționale și efecte asupra imaginii urbane

Termenul de “dezindustrializare”, reprezintă conform dicționarului explicativ al limbii române, o scădere a ponderii industriei în economia unei țări . Astfel, acesta evidențiază, un proces prin care o țară sau o regiune trece de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor și a informației.

Dezvoltarea rapidă a industriilor avea să se încheie odată cu sfârșitul secolului XX, moment ce a reprezentat, mai ales pentru țările est europene, o schimbare din punct de vedere economic, social și cultural, schimbări ce au determinat multiple transformări asupra peisajul arhitectural contemporan.

Din punct de vedere economic, expansiunea sectorului industrial, avea să determine atât punctul de plecare cât și de finalitate a procesului de dezvoltare, inovația tehnologică continuă, determinând o învechire a practicilor existente, în vederea implementării unor noi sisteme, de coordonare și eficientizare a proceselor de producție. Astfel, toate aceste lucruri, au determinat o reducere considerabilă a numărului de angajați, o devalorificare a mărfurilor și a utilajelor. Aceste modificări aveau să reprezinte o primă etapă a procesului de dezindustrializare, cea de a doua fază a reprezentând-o închiderea definitivă a fabricilor existente.

În ceea ce privește latura socială, dezindustrializarea a determinat multiple modificări, atât la nivel de oraș cât și la nivel de individ. Poate cea mai importantă o reprezintă deruralizarea, acest proces realizându-se datorită unei dizlocări a forței de muncă în vecinătatea centrelor industriale. Astfel, muncitorii erau nevoiți să călătorească, în mod constant, în vederea realizării activităților de producție, acest lucru afectînd densitatea orașelor, realizându-se astfel o colonizare rapidă a zonelor industriale. Toate acestea aveau să determine apariția unor modificări în viețile comunităților existente, comunități ce aveau să fie supuse situației de a conviețui cu noile grupuri de muncitori cât și cu marile ansambluri industriale ce dominau cartierele în care și-au petrecut cea mai mare perioadă a vieții.

La nivel cultural, se poate remarca o uniformizarea a valorilor existente, afectând în mod profund elementele de imagine urbană, marcând în mod negative identitatea orașului. Astfel, acest lucru a dus la o degradare a sentimentului de apartenență a locuitorilor orașului modern și la o stare de nemulțumire generală a comunităților existente.

Astfel, putem susține faptul că, toate aceste modificări ce s-au manifestat pe o perioadă lungă de timp, au avut și au un puternic impact în zilele noastre, lăsând în urmă zone vaste de terenuri abandonate sau pline de ruine. Datorită schimbărilor radicale, s-a făcut trecerea de la o economie centralizată de tip socialist la o economie de piață, o economie a retrocedărilor și a privatizărilor masive.

La momentul actual, se pot observa, rămășițe ale procesului de industrializare, rămășițe ce sunt păstrate la nivelul fondului construit existent, dar care se află într-o puternică stare de incetitudine. Multe dintre fostele spații industriale au căpătat altă destinație în prezent, din mijloace de producție devenind magazine, muzee, depozite sau clădiri de birouri.

Dezindustrializarea este atât un fenomen economic, cât și unul cultural, cel puțin în măsura în care stimulează preocupări artistice, transformări ale spațiului urban și ale practicilor sociale.

Acest fenomen a reușit să genereze mari suprafețe destructurate, la nivelul cadrului urban, mari areale industriale, ce ar putea fi percepute ca o imensă resursă reutilizabilă în vederea creării de noi soluții care să răspundă deconstructivismului industrializării și al postindustrializării orașelor.

Impactul social al revolutiei industriale a marcat dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, au

aparut noi ramuri de productie, noi centre industriale, s-au impus relatiile economice capitaliste in fata celor feudale. De asemenea, apare clasa mijlocie, categorie ce beneficia de castiguri financiare rezonabile si care avea un comportament atent fata de elitele burgheze sau aristocratice. Se observa o mare schimbare in vestimentatie si in investitiile pentru locuintele aspectuoase si confortabile. Dintre toate clasele sociale se afirma burghezia, cea care este o clasa de baza a societatii capit

II.3. Apariția și semnificația conceptului de patrimoniu arhitectural industrial

Clădirile industriale reprezintă o realitate a activităților umane, un reper fizic și temporal ce ajută la conștinetizarea trecutului unei comunități sau a unei societăți.

Asemeni modului în care procesul de industrializare a reprezentat generatorul fondului construit, procesul de dezindustrializare reprezintă motorul ce a dat naștere patrimoniului industrial, aceasta reprezentând o metodă clară de recuperare a trecutului.

Pe plan mondial, patrimonial industrial își face apariția în a doua jumătate a secolului XX, în Anglia, prin definirea și implementarea termenului de arheologie industrială, știință ce are ca scop cercetarea urmelor lăsate de către revoluția industrială, urme precum,  fabrici, cu toate infrastructurile ei, căi ferate, poduri, gări, cartiere muncitorești, hale comerciale, lucrări care nu numai că au modificat teritoriul, dar au condiționat din ce în ce mai profund viața colectivității. Această știință dorește să descopere vestigii representative ale perioadei industriale, luând astfel naștere noțiunea de patrimoniului industrial.

Conform Comitetului Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial (TICCIH) și Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri (ICOMOS), termenul de patrimoniu industrial, este constituit din mărturii ale culturii industriale care au semnificație istorică, tehnologică, socială, arhitecturală și științifică. Aceste mărturii pot fi clădiri, mașini și instalații, laboratoare, mori și fabrici, mine și situri pentru procesare și rafinare, depozite, locuri în care energia este generată, transmisă și folosită, structuri și infrastructuri de transport, precum și locuri folosite pentru activități sociale legate de industrie cum ar fi locuințe, lăcașe de cult, clădiri pentru educație, etc.

Acest concept a fost preluat de-a lungul timpului pe tot teritoriul globului, atât de către statele europene cât și de către alte puteri precum Statele Unite ale Americii, Canada, Australia sau Asia, diferențiindu-se doar din punct de vedere al modului de manifestare a procesului de industrializare în țara respectivă. La nivelul României, patrimonial industrial este alcătuit dintr-o multitudine de mărturii istorice valoroase, ce datează încă de la sfârșitul secolului al XVIII- lea, subliniind astfel un mod de gândire și de acțiune aliniat ideologiile vremii.

Gardieni ai trecutului, siturile industriale, pietre unghiulare în istoria umanității, ce marchează dubla putere a umanității de distrugere și de creare care generează atât daune, cât și progres. Ele întruchipează speranța la o viață mai bună și puterea tot mai mare asupra materiei. Astfel în ultimii 30 de ani conștientizarea importanței patrimoniului industrial a crescut. Noua disciplină a arheologiei industriale pune în evidență artefacte ale spațiilor de lucru, cărora li s-a acordat mai puțină atenție decât spațiilor de locuire sau arhitecturii civile.

Astfel, aceste mărturii, ale unei istorii locale, reprezintă o adevărată resursă, ce ne conferă date cu privire la modul în care societatea își desfășura activitatea la momentul apariției acestuia, fiind elemente de neînlocuit din structura peisajului actual.

II.4. Necesitatea valorificării patrimoniului industrial

Siturile de patrimoniu industrial leagă lumea contemporană de activitatea trecutului, fiind documente autentice ale progresului civilizației

Peisajul industrial este alcătuit din elemente reprezentative ale țesutului existent, elemente ce acționează ca puncte de reper, landmark-uri, cu puternică valoare istorică, ce au ca scop rememorarea unei perioade trecute. Necesitatea păstrării și valorificării acestui tip de patrimoniu, reprezintă modul de tratare a istoriei unei așezări sau a unei comunități.

(…) clădirile și structurile construite pentru activități industriale, procesele și uneltele folosite,orașele și peisajele în care sunt amplasate, împreună cu manifestările lor tangibile sau intangibile, sunt de o importanță fundamentală. Ele trebuie studiate, istoria lor trebuie predată, înțelesul și semnificația lor trebuie demonstrate și subliniate în ochii opiniei publice, iar exemplele cele mai semnificative și caracteristice trebuie identificate, protejate și întreținute, în sensul Chartei de la Veneția, spre folosul prezentului și viitorului.

Conform Cartei patrimoniului industrial TICCIH din 2003 patrimoniul industrial trebuie indentificat, inventariat și cercetat. Necesitatea valorificării patrimoniului industrial, se fundamentează pe rațiunea conform căreia omul este răspunzător în ceea ce privește materializarea istoriei și identificarea cu trecutul, patrimoniul industrial marcând o etapă din evoluția sa, etapă care ar trebui exploatată , astfel încât acest patrimoniu să fie accesibil și generațiilor viitoare.

Analizând istoria apariției zonelor industriale în perioada economiei bazate pe producție în România, acestea au însemnat, de cele mai multe ori , factori declanșatori pentru urbanizare și modernizare a spațiului urban, generând inițiative de proiecte de mare anvergură, precum trasarea unor artere, apariția unor piețe, scuaruri, restructurări ale zonelor de locuițe sau apariția de noi funcțiuni, iar în momentul de față conturează peisajul urban românesc atât al zonelor centrale cât și periferice.

Edificiile industriale reprezintă o structură ce s-a modificat constant de-a lungul timpului, structură ce a migrat de la poziția ei periferică, din afara ariilor urbane, la zone centrale ale orașelor, datorită extinderii limitelor orașelor, ocupând suprafețe mari din cadrul acestuia, suprafețe ce necesită a fi reutilizate, în scopul satisfacerii necesităților actuale. Acestea dispun de avantajul de a fi ușor reintegrabile în circuitul orașelor, fiind necesară o reconectare la viața locuitorilor săi.

Toate aceste acțiuni au determinat o creștere a valorii lor din punct de vedere economic, datorită capacității de a adăpostii noi funcțiuni în cadrul orașelor, permitând o posibilă adaptare la mai multe programe de arhitectură ce ar putea genera noi comunități și relații între acestea.

La momentul actual, această nevalorificare a potențialului existent are repercursiuni asupra imaginii orașelor, determinând o expansiune a acestora, în mod necontrolat, proces ce a determinat apariția de efecte negative din punct de vedere social, economic cât și ecologic.

La nivelul Bucureștiului, situri ce găzduiesc foste funcțiuni si simboluri ale erei industriale, precum Moara lui Assan, Vama Antrepozite, Fabrica de pâine Titan, Uzinele Semănătoarea sau Malaxa, reprezintă exemple sugestive, ale modului în care, patrimoniul industrial existent este lăsăt să se degradeze sub ochii trecătorilor și a autorităților, în detrimentul dezvoltării unei inițiative de valorificare ale acestora.

Astfel, siturile industrial reprezintă un bun catalizator al unor intenții de dezvoltare ce ar putea crea o noua imagine a unor zone cunoscute, dorindu-se o reconectare a comunităților, ce în perioada industrializării și-au pierdut simțul apartenenței, confruntându-se cu un sentiment de înstrăinare. Cu alte cuvinte, reutilizarea patrimoniului industrial reprezintă o necesitate a societății actuale, determinând o reutilizare și revalorificare a unui potețial deja existent.

CAPITOLUL III – Intervenții la nivelul patrimoniului arhitectural

III.1. Modalități de intervenție asupra patrimoniului industrial

Siturile industriale reprezintă principala resursă a cadrului construit existent, resursă ce nu este valorificată, alflându-se într-o stare ridicată de degradare. Acestea prezintă elemente sau subansambluri valoroase, ce prin diferite modalități de intervenție ar putea fi reatribuite orașului.

La momentul actual, clădirile industriale sunt privite ca fiind niște clădiri mai puțin “prietenoase”, datorită plasticii și a principiilor funcționaliste după care acestea au fost realizate. Integrarea lor în cadrul orașului presupune o transformarea a percepției privitorilor prin crearea de noi spații, mai atractive, care să deservească scopului dorit.

Moștenirile perioadei comuniste, au fost tratate de-a lungul timpului cu o foarte mare indiferență, investitorii subevaluând potențialul pe care aceste clădiri îl dețin, aceste lucruri resfrângându-se asupra imaginii urbane, determinând apariția unor tensiuni negative asupra caracterului locului și a percepției umane.

Astfel la nivel de valorificare a patrimoniului arhitectural industrial, putem vorbii despre trei modalități de intervenție a acestuia, și anume prin procesul de restaurare, de reabilitare sau de conversie funcțională.

Procesul de restaurare definește acțiunea de a repara, sau a reconstitui o lucrare de artă, un monument de arhitectură respectând forma inițială. Acesta are ca scop conservarea, în vederea păstrării caracteristicilor și formei originale, acordându-se o atenție deosebită asupra obiectului supus procedeului, printr-o documentare atentă și autentică a acestuia, prin păstrarea materialelor originale sau a tehnicilor de prelucrare.

În restaurare există o condiție esențială care trebuie întotdeauna să fie ținută minte. Este cea conform căreia orice porțiune îndepărtată trebuie înlocuită cu materiale mai bune, mai puternice și într-o manieră fără greșeală. Ca rezultat al operațiunii căreia i-a fost subiect, clădirea restaurată trebuie să capete o nouă speranță de viață, mai mare decât cea care tocmai s-a scurs.

Restaurarea are ca scop o readucere la viață a imobilului în vederea prelungirii vieții acestuia pentru a se putea bucura și generațiile viitoare.

(…) popoarele devind din ce în ce mai conștiente asupra valorilor umane și privesc monumentele istoriei ca pe un patrimoniu comun. Este recunoscută responsabilitatea comună în păstrarea lor pentru generațiile viitoare. Este datoria noastră a le înmâna mai departe în deplina lor bogăție și autenticitate. Este esențial ca principiile ce ghidează protejarea și restaurarea clădirilor istorice să fie stabilite și agreate pe plan internațional, fiecare țară fiind responsabilă de aplicarea acestora în contextul propriei culturi și tradiții.

Astfel restaurarea unui imobil poate prezenta două direcții, și anume cea de conservare, procedeu ce se identifică printr-o păstrare a monumentului în cea mai bună stare a sa, prelungindu-i astfel durata de viață, sau prin restaurarea propriu zisă, prin adoptarea unei serii de măsuri ce umăresc readucerea sa, fie la înfățișarea inițială, fie la o formă pe care a căpătat-o de-a lungul existenței sale sau a unei forme ideale.

A restaura o clădire nu înseamnă a o conserva, a o repara sau a o reconstrui; este a o restabili într-o integralitate care poate să nu fi existat niciodată. (…) Epoca noastră a adoptat față de trecut o atitudine singulară printre toate celelalte epoci. Ea și -a propus să analizeze trecutul, să-l compare, să-i clasifice fenomenele și să-i construiască istoria sa veritabilă urmărindu-i pas cu pas traseul, dezvoltarea și fazele succesisive ale umanității.

Un exemplu elocvent îl reprezintă, Chicago Union Station, fiind considerată una dintre cele mai istorice și memorabile spații publice din Statele Unite. De-a lungul timpului, deteriorarea și scurgerile mari de apă pluvială au afectat luminatorul initial al clădirii, lucru ce a generat o degradare a tencuielii originale. Echipa de proiect a fost angajată pentru a investiga și a evalua condițiile existente și a proiecta și construi un nou luminator etanș. Lucrarea a presupus, de asemenea, o refacere completă a finisajelor deteriorate în scopul păstrării identității imobilului istoric.

Procesul de reabilitare reprezintă posibilitatea revalorificării situațiilor existente, în vederea satisfacerii necesităților de ordin urban, social sau imobiliar. Acesta a luat naștere datorită distrugerilor masive din cel de al Doilea Război Mondial, dorindu-se o îmbunătățire a situațiilor existente cât și o prelungire a vieții acestora.

Acțiunea de a restabili prestigiul pierdut și rezultatul acesteia.

Un exemplu îl constituie ansamblul industrial de la Oviedo, Spania, reabilitat de către biroul Padilla Nicás Arquitectos, în anul 2016. Stația de epurare a apelor uzate Villapérez, a căpătat o nouă față, printr-o intervenție de mică amploare, datorită restricțiilor cu privire la bugetul de care aceștia dispuneau. Astfel, nu s-a intervenit la nivelul volumetriei sau la modul de dispunere a golurilor, ci doar la nivel de plastică a fațadelor, prin pictarea acestora, în scopul relaționării acestora și creării unei imagini prietenoase cu mediul și cu angajații acesteia.

Procesul de conversie reprezintă o altă metodă de abordare, prin care edificiul reușește să se adapteze cerințelor curente ale societății, cerințe ce se află într-un proces continuu de schimbare.

« (…) datorită faptului că structural or tinde să trăiască mai mult decât funcțiunea, clădirile au fost tot timpul adaptate pentru noi utilizări, lucru ce a permis ca generații după generații să găsească sensul continuității și stabilității în mediul ambiant.”

Un exemplu elocvent, îl reprezintă Gare d’Orsay din Paris, clădire ce se afla în prag de demolare, fiind convertită în anul 1986 într-un muzeu de artă. Aceasta a fost de-a lungul timpului, stația principală pentru rețeaua de calea ferată a zonei de sud- vest a Franței.

Datorită proceselor tehnologice de modernizarea a transporturilor, prin implementarea rețelei de electrificare, stația a devenit neeficientă. Astfel, în anul 1970, aceasta avea să fie demolată, în scopul amenajării unui hotel.

Ulterior anului 1978, moment în care stația a fost declarată monument istoric, au fost demarate mari procese de readucere la viață a locului prin schimbarea funcțiunii sale originale.

Acest proces nu presupune neapărat o intervenție precaută, ea poate să adopte chiar și o abordare îndrăzneață, prin adăugarea de obiecte, care să pună în evidență, elementele cu valoare semnificativă ale edificiului. Astfel, obiectul de arhitectură este regândit conform unei viziune moderne, ce prin contrast, crează noi valențe ale spațiului.

Un exemplu elocvent în ceea ce privește o astfel de abordare mai îndrăzneață, îl reprezintă galeria de artă Tate Modern, realizată de către arhitecții elvețieni Herzog & de Meuron, la Londra. Aceștia au creat un spațiu public contemporan, fără a diminua prezența istorică a ansamblului existent.

Clădirea a devenit de-a lungul timpului, cel mai vizitat muzeu de artă modernă din lume, revitalizând vecinul cartier industrial al orașului. Herzog & de Meuron au ales să îmbunătățească caracterul existent al clădirii, prin adaugarea unui nou volum, care prin dimensiune și transparență, nu afectează proporția volumului initial.

Finisajele utilizate în intervenție realizează un contrast formal cu cele existente, conservate, în scopul evocării trecutul industrial al zonei. Atât cele utilizate initial cât și cele incluse în volumul nou, sunt similare, pentru a delimita etapele de construire ale clădirilor, fără a diminua unitatea compozițională.

Scopul esențial al arhitecturii este acela de a organiza și modela spațiul pentru folosință, pentru a-l reda experienței colective sau individuale, de a-l expune efectelor timpului.

Cele trei metode de intervenție, ce prin mijloace diferite de abordare, prezintă în final același scop, și anume acela al exploatării potențialului existent în vederea prelungirii duratei de viață, cât și a asigurii unei bune funcționări a clădirilor valoroase din punct de vedere arhitectural și istoric.

III.2. Avantajele intervențiilor în vederea justificării procesului de conversie funcțională

Înțelegerea nevoii de intervenție și a principiilor directoare ale conversiei funcționale ne conduc către o regândire a metodelor contemporane de valorificare a patrimoniului industrial existent. Deși la momentul actual se află într-o stare de degradare ridicată, acesta reușește să influențeze viața comunităților existente, datorită prezenței sale, prin indermediul numărului impresionant de edificii de la nivelul întregii țări, edificii ce au reușit să marcheze și să confere identitate locului.

Înlăturarea acestor mărturii, ar determina apariția unei discontinuități în cadrul istoriei, o transformare a comunității sale, tranformare de ordin social sau economic. Astfel, aspectul istoric, cât și cel social, de rememorare, devin un argument în procesul de păstrare și de valorificare, în scopul reutilizării clădirilor abandonate în vederea realizării de proiecte cu potențial de regenerare a zonelor dezafectate.

Procesul de conversie funcțională, urmărește reintegrarea spațiilor industriale în circuitul actual al orașului, prin încadrarea acestora în categoria reperelor urbane, ce reușesc să determine o regenerare urbană conform unui specific al locului. Patrimoniul arhitectural industrial prezintă un avantaj în procesul de conversie datorită modului în care acesta reușeste să se plieze unor noi funcțiuni, acest lucru datorându-se dimensiunilor generoase ale volumelor, datorită conformărilor spațiilor interioare sau a structurilor ce permite o bună flexibilitate spațială. Astfel aceste clădiri, pot căpăta noi moduri de utilizare, care să deservească societatea actuală, sau pe cea viitoare.

Aceste operațiuni de arhitectură și urbanism pot fi factori importanți care să contribuie la regenerarea orașului și la îmbogățirea, sau în unele cazuri, la apariția, traseelor culturale.

În cazul în care acestor situri industriale, nu li se găsește o altă utilizare, acestea tind să devină simple simboluri ale unui ere de mult apuse, fără vreo însemnătate și utilitate contemporană.

Un exemplu de sit industrial ce nu și-a găsit utilitatea în contextul orașului actual, îl reprezintă Moara lui Assan, monument istoric ce se află la momentul actual într-un stadiu avansat de degradare.

Moara lui Assan, a fost construită în anul 1853, fiind prima moară cu aburi din România. Distrugerile la care a fost supus acest ansamblu arhitectural, au debutat după căderea comunismului, demolări masive, executate în mare grabă și fără autorizațiile, dar și distrugerile deliberate ale componentelor sale, transformând acest monument istoric într-o ruină. De-a lungul timpului au fost propuse multiple proiecte de readucere a sa în circuitul actual al orașului, însă acestea nu au fost finalizate.

Un exemplu asemănător, îl constituie ansamblul Fabrica de Bere Bragadiru , care asemeni exemplului anterior, a fost marcat, în mod negativ de trecerea timpului. Privatizarea din 1998, nu a determinat o schimbare de atitudine, degradare fabricii a continuat în ciuda dorințelor exprimate de moștenitori de a o prelua și a o restaura. Astfel, în cele din urmă au fost abandonate toate încercările de revitalizare ale acesteia, rămânând un punct slab în țesutul orașului.

Conform antropologului Mary Douglas, toate aceste mărturii sunt dificil de plasat într-un interval temporar, neaparținând în totalitate nici trecutului, atâta timp cât ele încă mai sunt materializate sub forma unei ruine, nici prezentului, întrucât prezența lor nu mai este justificată în absența producției.

Pe lângă valoarea istorică și arhitecturală pe care aceste situri industriale le posedă, trebuie luată în calcul faptul că ideea de reutilizare adaptivă devine o necesitate în acest moment, în scopul evitării transformării acestora în puncte sensibile ale orașului. Fără această intervenție, aceste clădiri devin puncte slabe ale zonelor în care se plasează, adesea gropi de gunoi, devenind zone periculoase. Chiar și simpla lor abandonare, devine un pericol în sine pentru locuitori, deoarece pe lângă dezintegrarea produsă de trecerea timpului și a elementelor naturii, multe din materiale sunt furate astfel încât structura și stabilitatea clădirii este pusă în pericol.

Conversia spațiilor industriale, deși o idee salvatoare pentru orașe, și implicit pentru clădirile abandonate, prezintă anumite riscuri: este nevoie de un program de implementare avantajos și de o finanțare substanțială, totodată având grijă ca reutilizarea construcției să se realizeze pe cât posibil fără a distruge elemente simbolice, astfel încât să se mențină identitatea edificiului.

Un alt aspect important, este cel economic, datorită posibilității de reutilizare a situației existente, determinând astfel o reducere a necesarului de materiale cât și o posibilă intenție de conservare în vederea realizării unui edificiu durabil.

Alembic Industrial Heritage este un spațiu ce deservește funcțiuni culturale precum, studiouri de artă, cafenea, spațiii de expoziție și o bibliotecă. Această intervenție se remarcă prin abordarea minimală, dorindu-se păstrarea și valorificarea spiritului existent al clădirii, a materialelor și a spațiilor aferente. Singurele elemente arhitecturale, nou adăugate au fost pereții despărțitori dintre studiouri. Reutilizare adaptivă a spațiului, a determinat o valorificare a elementelor existente, aceasta stând la baza conceptului noului spațiu.

“Reducerea” alături de reciclare și reutilizare formeză cei trei R ai sustenabilității.

Astfel putem aduce în discuție, faptul că activitatea de conversie funcțională reprezintă o modalitate sustenabilă de intervenție, prin “reciclarea” unui sit industrial și a unor materiale existente. Noua operă de arhitectură rezultă din păstrarea și valorificarea elementelor existente și asocierea unui nou program funcțional în conformitatea cu nevoile de dezvoltare ale zonei.

(…) confirmarea morții clinic a unei platforme industriale descătușează amplasamentul ei din sclavia rolului de simplă resursă economică și atrage presentimentul unei posibile recuperări existențiale.

În esență, conversia funcțională reprezintă un mod de abordare sustenabil, ce impune o gestionare rațională a resurselor existente, în vederea minimizării consumului și a satisfacerii necesităților vitale ale societății. Astfel, se încearcă o reducere a efectelor negative pe care astfel de amplasamente, prin starea lor de degradare sau de utilizare deficitară, ar putea să le aibă asupra ecosistemului, printre care se numără efectul de seră, scăderea resurselor și a apei potabile sau deșertificarea.

Reutilizarea clădirilor existente, prin implementarea unor măsuri și standard de calitate (implementarea unor energii alternative, eficientizarea transporturilor, reducerea cantității de energie utilizată), în vederea îmbunătățirii calității vieții, ajută la o economisire a resurselor cât și a costurilor cu privire la construcție, reabilitare sau întreținere. Toate aceste măsuri reprezintă un avantaj ce se poate observa pe termen lung.

Un exemplu, îl reprezintă centrul civic Cristalleries Planell, realizat de către H. Arquitectes în orașul spaniol, Barcelona. Acestă funcțiune publică găzduiește un centru de educație pentru adulți.

Intervenția asupra fostei fabrici de sticlă Planell, a fost gândită conform conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, spațiul central al clădirii prezintă tehnologii de controlare și gestionare a aerului. În timpul iernii, controlând cantitatea de căldură ce se pierde, iar pe timpul verii modul de disipare a acesteia, printr-o ventilare continuă.

Aceste măsuri de calitate au la bază utilizarea unor coșuri solare opace care aplică efectul Venturi.

Astfel această masură de gestionare și de implementare a unei gândiri bazată pe sustenabilitate, conferă atât un confort sporit spațiului interior cât și o siluetă și o materialitate distinctivă în cadrul țesutului istoric existent al orașului.

Reabilitarea patrimoniului industrial arhitectural și reintroducerea sa în circuitul actual reprezintă o abordare ecologică, deoarece presupune procedee precum reciclarea, reutilizarea și reducerea, limitând astfel nevoia de a construi. Printr-o astfel de intervenție se economisesc timp și resurse, se regenerează spații urbane, devenind o abordare extrem de benefică pentru oraș și locuitorii săi.

III.3. Conversia ca unealtă a rememorării colective

Procesul de conversie este influențat în mod direct de contextul în care acesta urmează să activeze. Contextul este o structură specifică a unui oraș, a unei relații sau a unei conexiuni care este stabilit conform anumitor reguli între diferite părți ale unui oraș.

Este nevoie de un loc pentru a crea o comunitate, si de o comunitate pentru a crea un loc.

Comunitățile umane au dat naștere așezărilor actuale, ce s-au concretizat pe o acumulare continuă de straturi istorice ce joacă un rol masiv în crearea unui specific local. Adaptarea valorii patrimoniului arhitectural la zilele noastre, presupune o păstrare a memoriei unei colectivități cât și o recuperare identitară de natură istorico-culturală a zonei.

Ideologia comunistă la care a fost supusă România, a avut multiple efecte negative vizibile chiar și în zilele noastre. Una dintre consecințele ideologiei “tabula rasa”, ideologie conform căreia tot ce este vechi trebuie să dispară, a determinat, la nivel de concept, o ștergere a memoriei și identității colectivului, prin ruperea oricărei legături a acesteia cu trecutul.

Purtătoare de semnificații, conversia clădirilor industriale este considerată o componentă implicită a revitalizării urbane, clădirile vechi înglobând în pereții lor ideologii, sentimente și moduri de gândire, ce reflectă nivelul civilizației care le-a creat. Astfel, o clădire industrială primește funcția de comemorare a unor evenimente, a unui moment specific din trecut, dorindu-se o valorizare a tradiției, a istoriei și a credințelor culturale.

(…) pretind nemurirea, un prezent etern și o stare neîncetată de a deveni.

Prin transpunerea conceptului de genius loci în perioada contemporană, putem vorbi despre atmosfera distictivă a unui loc, raportată la contextul și memoria acestuia. Astfel, valoarea unor astfel de construcții, este determinată, nu de către cei ce au dat naștere clădirii, ci de percepția contemporană asupra monumentelor și retrospectiv de memoria culturală. Păstrarea acestora clădirile este o manifestare a unei nevoi psihologice de securitate și conștientizare a rădăcinilor.

Conversia trebuie înțeleasă ca o călătorie ce depășește forma și care leagă funcția inițială a construcției de cea nouă, inducând astfel ideea de continuitate. În consecință, conversia înseamnă schimbare dar, în același timp, înseamnă evoluție a unei memorii existente.

CAPITOLUL IV – Revitalizare socială prin cultură

V.1.Raportarea arhitecturii industriale la nevoile societății moderne

Orașele reprezintă nuclee de viață socială, susținătoare ale economiilor și apărătoare ale culturii, patrimoniului și tradiției. Alături de familii și cartiere, orașele au reprezentat elementele fundamentale ale societăților și statelor. Orașele au fost centre ale industriei, meșteșugurilor, comerțului, educației și guvernării.

Transformările la care au fost supuse orașele de-a lungul timpului, au modificat modul de percepție a utilizatorilor cât și nevoile acestora. Odată cu evoluția și implicit cu extinderea sa, orașul modern capăta noi valențe și utilizări. Acceptarea transformărilor de natură socială, implică acceptarea schimbărilor la care a fost supus fondul construit, în vederea satisfacerii cerințelor de ordin funcțional sau estetic ale comunităților.

Clădirile au fost supuse de-a lungul timpului unor schimbări succesive, edificiile trecând de la o funcțiune la alta, odată cu modificările regimurilor politice, a circumstanțelor religioase sau a celor economice. Templele grecești și romane au fost transformate în biserici creștine, mănăstirile engleze în reședințe de vacanță, iar palate rusești în muzee impresionante.

Abandon – Dezintegrare – Adaptare – Reutilizarea – Cultură – Memorie – Societăte

Reutilizarea este cea mai paradoxală și dificilă formă a valorificării patrimoniului: însemnând îndepărtarea unei destinații anterioare pentru o clădire specifică și reinserirea acesteia în circuitul utilizării curente. Studiile de specialitate au determinat faptul că, necesitățile actuale al societății moderne, se conturează în jurul ideii de interacțiune umană și de dezvoltare și formare profesională, idee ce s-a manifestat încă de la începuturile aparițiilor primelor orașe. La nivelul cadrului urban, aceste nevoi s-au conturat sub forma creării de spațiilor publice și piețelor deschise unde interacțiunile de natură politică, economică, socială și religioasă să poată fi satisfăcute.

Un exemplu internațional al impactului procesului de reutilizare a spațiilor industriale în viața publică, îl reprezintă CaixaForum din Madrid, realizat de către arhitecții Herzog & de Meuron. Acest centru a fost conceput ca un magnet uran care atrage nu numai iubitorii de artă din Madrid, cât și oameni dornici să creeze conecsiuni și relații interumane.

Atracția intervenției, nu o reprezintă programul cultural al CaixaForum-ului, ci clădirea în sine, în măsura în care masa sa grea, a fost detașată de la nivelul solului, în aparentă sfidare a legilor gravitației, atragând astfel vizitatori din exterior. Ea a determinat apariția unei piețe, acest spațiu protejat căpătând caracterul unui loc al întălnirilor, al petrecerii timpului liber și al interacțiunii.

Astfel, o astfel de abordare ar putea rezolva problema spațiilor publice ale orașelor, rezolvarea rezumându-se la un simplu gest urbanistic și cultural.

Un alt aspect îl constituie cel cultural, prin nevoia de creare a unor spații de învățare, ce devin un argument suplimentar în vederea păstrării și reutilizării siturilor și clădirilor industriale, acest lucru fiind susținut de valoarea loc istorică, artistică, dar și de valoarea de noutate. Astfel, spațiile industriale pot fi refolosite pentru diverse activități, printre care se numără cele cultural artistice, sociale, sau de educație.

Un exemplu elocvent este MASS MoCA Building 6, realizat de către Bruner și Cott & Associates, surprinde prin modul în care printr-o abordare de reutilizare adaptivă, inspiră o nouă viață complexului industrial de secol XIX. Două dintre clădirile ansamblului, aveau să deservească suprafețe mari cu zone dedicate expozițiilor, precum și evenimentelor sau atelierelor. Complexitatea și modul de dispunere a clădirilor de pe sit, facilitează apariția unor curți, oferind astfel posibilitatea organizării în spațiul liber a unor zone de petrecere a timpului liber, de socializare, de interacțiune umană și de dezvoltare culturală.

În urma procesului de conversie funcțională, clădirea originală rămâne vizibilă, oferind ansamblului arhitectural, scară, context și istorie. Cu toate acestea se poate observa intervenția și transformarea sa completă, într-un muzeu modern de secol XXI. Această funcțiune stimulează activitățile artistice și sociale ale comunităților existente. Rezultatul reprezintă o simbioză între vechi și nou, care încurajează experimentarea și colaborarea dintre un loc cunoscut de secole și un spațiu proiectat spre inovare.

La nivelul cadrului urban Bucureștean, se poate observa o lipsă acută a spațiilor publice, spații ce au fost gândite în scopul atragerii oamenilor și a încurajării ideii de interacționare și socializare a indivizilor. Datorită acestui fapt, oamenii au început să se îndrepte către marile centre comerciale ale orașului, pierzând astfel conexiunile și interacțiunile sociale pe care un spațiu public deschis le-ar putea oferii.

Astfel, societatea actuală s-a concentrat în mașinii, a mall-ului, parcurilor de afaceri, și noile centre economice. Consider astfel necesară, ideea conform căreia, oamenii trebuie să formeze conexiuni cu ceva mai autentic, ceva care li se adreseaze în mod corespunzător, prin redescoperirea ideii de comunitate, de vecinătate, de conexiunea umană.

V.2 Creare de centre socio- culturale în vederea dezvoltării permanente a comunităților existente

Orașele dețin calități culturale și arhitecturale unice, forțe puternice de incluziune socială și posibilități excepționale de dezvoltare economică. Orașele reprezintă centre de cunoaștere și surse de creștere și inovație… Pe termen lung, orașele au funcția de motoare ale progresului social și ale creșterii economic

Implementarea unei funcțiuni socio- culturale, reprezintă o oportunitate în ceea ce privește dezvoltarea economică și culturală locală, determinând astfel apariția unor transformări pozitive și de lungă durată ale comunităților existente. Scopul acestui program de arhitectură este să răspundă flexibil și adaptat nevoilor de educație permanentă ale membrilor comunității, în cadrul unei entități publice adecvate.

Astfel, identificarea periodică a necesităților cu privire la educație ale tuturor categoriilor (copii, tineri și adulți) necesită o satisfacere permanentă, prin intermediul unei game largi de instrumente, care să contribuie la crearea unui viitor mai bun. Dezvoltarea unei societăți progresive, orientate spre succes, este strâns legată de oferirea, în cadru urban, a unui spațiu, care să faciliteze creșterea nivelului de educație a membrilor comunității, prin creșterea șanselor de integrare socioprofesională și de dezvoltare personală.

Conversia spațiilor industriale în spații de lucru și de învățare, reprezintă un proces ce înlesnește activitatea oamenilor pentru a-și dezvolta competențele sociale, profesionale și abilitățile de comunicare.

Printr-o diversificare a serviciilor educaționale formale și nonformale, va crește implicarea activă a cetățenilor în viața comunității. În vederea stabilirii unui plan de lucru, a unei oferte de cursuri și activități, este nevoie de investigarea nevoilor și dorințelor oamenilor, pe categorii de vârstă, cât și a resurselor disponibile în comunitate pentru susținerea activităților respective.

V.3 Studii de caz relevante problematicii abordate

Bridgelife Neighborhood Park / Lab D+H

Parcul Bridgelife și-a căpătat numele datorită locației sale, care se află la intersecția mai multor districte ale orașului Șhanghai. Fosta fabrică japoneză de garnituri de sticlă, denumită Nissho, ce avea o istorie de peste 20 de ani de activitate, a renunțat treptat la activitățile industriale, fiind în cele din urmă abandonată. În ultimii ani, mari comunități rezidențiale, s-au format în jurul fabricii, noul spațiu creat, oferindu-le un loc în manifestare a vieții lor spirituale. Această reînnoire a patrimoniului industrial, ce s-a fundamentat sub forma în anul 2019, a fost gândită sub forma unui parc care să ofere experiențe distincte, multidimensionale.

La începutul procesului de renovare, echipa de proiectare a remarcat importanța istorică a vechii fabrici în cadrul dezvoltării orașului. Amintirile prețioase ale acestuia, au determinat o abordare ce are ca scop principal, conservarea, dorindu-se păstrarea principalelor repere istorice prin crearea unor spații publice ce să le conexteze între ele. Bridgelife își propune să creeze un nou centru comunitar care să integreze utilizări comerciale, culturale, creative și sportive, prin transformarea uzinelor industriale existente. La momentul actual, rezidenții posedă un spațiu public pentru adunări și activități recreative. Dialogul interactiv va deveni noul normal pentru toți cei care locuiesc în cartier.

În vedea proiectării unui ansamblu durabil, în locul utilizării unor materiale scumpe, precum piatra, a fost ales betonul prefabricat, datorită unui preț relativ scăzut cât și a performanțelor mai ridicate. Pentru a economisi costurile, intervenția spațiilor de pe site este, de asemenea, redusă la minimum, datorită reutilizării clădirilor fostului ansamblu industrial.

Bridgelife, reprezintă o simbioză între vechile amintiri ale locuitorilor și noile tehnologii și spații ce ne îndreaptă către viitor. Simțul istoriei și modernității este prezent prin comunitatea existentă, prin cartierul vibrant ce își dezvoltă un mod de trai, conform necesităților sale.

De Tjolomadoe (Colomadu) / Airmas Asri

Înființată în 1861 în perioada colonială olandeză la Surakarta, Indonezia (fosta olandeză East Hindi), De Tjolomadoe (Colomadu) este prima fabrică de zahăr din această țară, fabrică ce odată cu trecerea timpului și-a oprit activitatea de producție în anul 1997, producția fiind oprită din cauza falimentului operatorului. Timp de câțiva ani, locația a fost folosită ca loc de adunare pentru artiști, meșteri, poeți și activiști locali, în scopul organizării de festivaluri, expoziții sau spectacole locale. Anul 2016, avea să determine o restucturare și revalorificare a bunurilor existente, The Tjolomadoe (Colomadu) aflându-se astfel într-un larg proces de reactivare. Întrucât câmpurile de trestie de zahăr nu mai erau utilizabile, reactivarea fabricii de zahăr nu mai era posibilă.

Prin urmare, conversia complexului , în vederea stabilirii unei noi funcțiuni era necesară, în scopul satisfacerii nevoilor potențialilor utilizatori. O companie de stat, a demarat proiecte de obținere a acestui ansamblu industrial, în vederea unui câștig financiar. Toate aceste demersuri au fost urmate de critici și reacții publice, de cele mai diverse, din cauza neglijării valorii culturale și artistice pe care acest sit o poseda ( fiind prima fabrică de zahăr din perioada colonială). Au avut loc evenimente artistice frecvente ca limbaj al criticilor din partea neguvernamentelor – organizații și artiști locali, astfel încât a devenit clar că evenimentele de artă și cultură din fabrica abandonată atrag atenția și interesele publicului.

Astfel, procesul de revitalizare a ansamblului, a devenit cheia strategiei de proiectare. Prin urmare, pentru a obține din nou un loc vital, sunt introduse procedee precum conservarea și inserția, adăugarea părților neintruzive la clădirea existentă, pentru ca fabrica să-și deservească noua funcțiune. Într-adevăr, multe dintre artefactele tehnologiei epocii aburului nu au supraviețuit din cauza coroziunii metalice severe a mașinii și a structurii, a jafurilor și a pericolului pentru afișarea publică. Aceste articole au fost îndepărtate și tăiate.

Un nou centru de cultură și arte a fost creat, pentru a se potrivi cu spațialitatea fabricii abandonate. Procedurile de planificare, identificare, cercetare a documentelor istorice au determinat o bună cunoaștere a ansamblului, construcția noului centru, devenind o atracție locală. Unele părți ale clădirii au trebuit dărâmate, din cauza defecțiunilor sale structurale, multe dintre secțiunile de cărămidă au fost puternic expuse la intemperii și s-au prăbușit sub greutatea proprie. Un nou design a fost realizat pentru a se potrivi, în cele mai bune proporții cu limbaj arhitectural existent.

Fort Mason Center for Arts & Culture / LMS Architects

Centru cultural din San Francisco, a luat naștere ca urmare a transformării zonei Fort Mason, dintr-o bază istorică a armatei, într-un înfloritor centru de arte, printr-o reutilizarea adaptivă a clădirilor industriale existente și o transformare a lor într-un nou campus pentru Institutul de Artă local.

Fort Mason a servit ca o unitate a armatei Statelor Unite pentru mai mult de un secol și a fost principalul port de aprovizionare pentru zona Pacificului în timpul celui de-al doilea război mondial. Instalația militară a fost dezafectată în anul 1972, lăsând loc unei noi intervenții contemporane.

(SFAI) – un hub atât pentru studii universitare și preuniversitare, cât și pentru implicarea publică a comunității existente . SFAI și-a găsit spațiul ideal într-un dig istoric de la marginea golfului San Francisco.Reperul istoric al orașului, a oferit un spațiu industrial dramatic, ce a fost transformat într-un mod creativ, pentru a-și îndeplini obiectivele pedagogice, a-și extinde programele și a oferi o implicare activă publicului în cadrul acestui centru cultural și artistic.

În faza I a dezvoltării sale, clădirea istorică a fost restaurată și modernizată, cu sisteme integrate de dezvoltare durabilă și de construcții, inclusiv un sistem solar fotovoltaic pe acoperiș sau sisteme seismice. În faza a II a, LMSA a transformat volumul interior într-un nou campus de artă pentru SFAI, care include peste 160 de studiouri, galerii de expoziții publice , săli de instalații performante, spații de predare polivalentă, teatru sau un spațiu pentru ateliere / producători.

Leddy Maytum Stacy Architects a condus efortul de proiectare, astfel încât în anul 2014, a conferit comunităților existente, un nou spațiu de desfășurare a activităților artistice. Deși diferența față de trecut este una minuțioasă, completările aduc o energie contemporană învelișului din beton existent.

„Ne-am gândit că a fost o potrivire excelentă de la început – volumul este atât de uimitor”, spunea Marsha Maytum. „Dar au fost multe discuții despre cum să inserăm studiouri de artă individuale, fără a compromite spațiul central.”

Din punct de vedere estetic, simbioza dintre vechi și nou reprezintă un succes, instituția fiind dedicată „ valorii intrinseci a artei și rolului său vital în conturarea și îmbogățirea societății și a individului”.

Hanzas Perons Cultural Center / Reinis Liepins + Sudraba Arhitektūra

Fosta clădire de depozite, care datează de la începutul secolului XX, este situată în zona unei foste stații de marfă de la marginea centrului istoric al orașului Riga. Aproape neatins, cu pereți frumoși de cărămidă, grinzi de lemn și multe uși glisante și porți, clădirea s-a păstrat foarte bine de-a lungul timpului. Cu bune intenții și eforturi ale proprietarilor, arhitecților și constructorilor, clădirea a fost salvată și reciclată într-un nou loc de evenimente și cultură, devenind cea mai mare clădire culturală privată din Letonia.

Conceptul arhitecților a fost sofisticat și curajos – în loc să implementeze noi piloni și să susțină elementele în interiorul clădirii pentru a consolida structura existentă, au decis să creeze o nouă structură în jurul acesteia, înglobând și conservând astfel, o întreagă istorie.

Sudraba Arhitektūra și Reinis Liepins au combinat elementele vechi și noi, astfel încât farmecul moștenirii și al inovației noii opere arhitecturale să se îmbină în mod armonios, respectul pentru istorie reflectându-se la nivel de intervenție. Această soluție conferă o nouă viață clădirilor vechi.

Clădirea veche, cu texturi și detalii sale păstrate, se confruntă cu o materialitate modernă a betonului, oțelului și sticlei, creând o armonie nobilă și spații uimitoare, dar și poetice. Noile detalii fine ne trimit către estetica feroviară și, de asemenea, calea ferată păstrată prin noua clădire, precum și platformele, acum încorporate în beton, prețuiesc amintirile locului.

CAPITOLUL VI – Conversia socio-culturală a ansamblului Vama București-Antrepozite

VI.1.Studiul și istoria cartierului Rahova- trecut și prezent

Cartierul Bucureștean Rahova, este un cartier poziționat în partea de sud- vest a orașului București, strabătut de principala arteră de circulație ce leagă orașul de partea sudică a țării, Calea Rahovei, cunoscută anterior sub denumirea de Podu Calicilor sau Drumul Florăreselor, principalul drum de acces către Giurgiu. Numele de pod venea de la scândurile de lemn cu care era pavat drumul acest material fiind mult mai ieftin la momentul respectiv, decât piatra.

Așa bunăoară bucureștenii de pe tot locul care aveau în mare admirație biserica Domniței Bălașa, unde se făceau mai toate nunțile boierești cu arhierei și cu corul ce cânta și la Operă, aflând la podul Gârlei de-acolo o droaie de cerșetorime ce se înșiruia pentru pomana boierească, i-ar fi dat străzei porecla de „Podul Calicilor"; pe de altă parte localnicii îi ziceau și „Podul Caliței" de pe numele cârciumăresei soție a vestitului Cănuță, podgorean cu vinuri bine și curate pe care le serveau mușteriilor în niște cănuțe sau ulcele de pământ smălțuit.

Această zonă era una populată de o comunitate săracă ce își desfășura activitatea zilnică, în vederea câștigării unui profit, benefic întreținerii familiilor sale. Cu timpul, boierii Bucureșteniului, au început să achiziționeze proprietăți ale acestei suburbii, făcând presiuni asupra autorităților, în vederea schimbării numelui în Calea Craiovei, iar ulterior în Calea Rahovei. Negustorii ce dețineau proprietăți aveau posibilitatea organizării unor mici afaceri, magazine la nivelul parterului, urmând ca în perioada regelui Carol I, să apară mai multe întreprinderi industriale, precum Fabrica de Chibrite și Timbre, Fabrica de Bere Bragadiru, Fabrica de Încălțăminte Millet, Marile Antrepozite Comunale, sau Vulcan – Fabrica de Mașini, ce aveau să schimbe total imaginea cartierului. Industrializarea incipientă a adus cu sine un val de noi locuitori, proveniți, în principal, din satele din apropiere, perpetuând un mod de viață semi-urban. În anul 1975 apar în acest cartier primele blocuri de nefamiliști, destinate muncitorilor aduși de peste tot din țară pentru a-și desfășura activitățile de producție.

Declinul cartierului a reprezentat-o perioada anilor 1980, moment ce a adus schimbări iremediabile ale zonei, cu ocazia construirii Centrului Civic și a apariției blocurilor comuniste, ce au modificat, la nivel de percepție, scara locului. Aceste evenimente vor duce la o destructurare masivă a zonei și a funcțiunilor sale.

Cu toate acestea, încă mai pot fi observate bucăți din vechiul cartier, pe actuala Calea Rahovei, însă timpul și-a pus amprenta asupra modului în care edificiile se păstrează. Cartierul atrage în anii ’90, numeroși locatari, ce au ales să se stabilească, să locuiască, în această zonă din considerente economice, dar care nu beneficiau, de un nivel cultural și educațional ridicat.

Istoria recentă oferă o dinamică interesantă, conducând la o structură deficitară a populației, servind drept fundal pentru modul în care își rezolvă problemele cotidiene. Multiple activități, mai mult sau mai puțin legale, reușesc să își facă apariția, oferindu-i faima, încă existentă, de zonă rău famată a orașului. Au contribuit la acest statutul, vecinătatea zonelor precum Ferentari, poziționarea periferică, dar și faptul că în perioada comunismului, o mare parte din cartier a fost distrus, conform viziunii cuplului prezidențial.

Acțiunile ce au fost demarate în această zonă, în urma căderii partidului comunist, s-au rezumat la mici inițiative ale oficialităților, printre care se numără, reabilitate zonele de locuire sau înființarea unor mici spații comunitare, precum parcul Sebastian.

Reperele făuritoare de cultură și educație au lipsit mereu din zonă, cartierul Rahova nefiind un cartier al teatrelor, cinematografelor sau a sălilor de spectacole, ci doar un loc unde oamenii locuiau și își desfășurau activitatea lor zilnică.Astfel, în urma acestor considerente, în ultimii ani, se încearcă o reanimare a cartierului prin diverse proiecte de dezvoltare comunitară, dar și prin evenimente care celebrează diversitatea culturală, cum ar fi Balkanik Festival, Outernational Days Festival sau Sistem ca pe Ferentari.

VI.2.Formularea unui răspuns cu privire la necesitățile zonei

Rahova–Uranus este o zonă a orașului București situată aproape de centru, însă, ca multe alte cartiere, lipsită aproape complet de orice viață culturală.

De-a lungul timpului, cartierul Rahova a trecut printr-o multitudine de procese de reconfigurare semnificative, atât la nivelul structurii spațiale ale acestuia cât și din punct de vedere socio- economic, de dezvoltare a populației și a comunităților existente. Acesta, prezintă un deficit în ceea ce privește asigurarea nevoilor de bază ale societății actuale, cartierul fiind caracterizat de o diversitate scăzută a edificiilor socio- culturale, înregistrând un deficit major în ceea ce privește dotările de învățământ preșcolar, de sănătate și culturale.

Totodată, transformările spațiului urban din perioada comunistă ( dar și cele anterioare), au condus la un număr redus de spații publice, și unul și mai redus de spații comunitare moștenite. Astfel, scăderea simțului civic și a responsabilității comunității existente, poate fi considerat un mod de acțiune a cetățenilor cu privire la evenimentele ce au stat la baza distrugerii cartierului în care locuiesc.

La nivelul cartierului putem identifica cu ușurință, zone cu disfuncționalități, aceste fiind considerate adevărate pungi de excluziune socială ce concentrează persoane cu nivel scăzut de capital uman (nivel scăzut de educație, stare precară de sănătate, număr ridicat de copii), cu nivel scăzut de ocupare în sectorul formal și condiții precare de locuire.

Astfel, conform programului de Revitalizare ubană, propus de către asociația Urban2020, au fost identificate principalele problemele existente în zonă, fiind ordonate în funcție de impactul asupra comunității existente: insuficiența mobilierului urban și a amenajărilor din spațiile publice existente; dezvoltarea sentimentului de insecuritate a locuitorilor și vizitatorilor cartierului; lipsa spațiilor verzi a zonelor de relaxare sau a celor de agrement, ce au ca scop dezvoltarea activităților de recreere și timp liber; insuficiența locurilor de parcare amenajate; ineficiența rețelelor de transport ce generează trafic aglomerat și ambuteiaje; lipsa dotărilor socio- culturale.

Dintre toate aceste probleme, cea mai pregnantă o reprezintă insuficiența spațiilor socio- culturale, determinând o imposibilitate de dezvoltare a comunităților existente în vederea asigurării necesarului de educație de care ar trebuii să dispună aceștia.

Luând în considerare statisticile existente, se poate observa cum populația acestui sector bucureștean, dispune de un personal cu studii de învățământ terțiar, în proporție de 16%, la care se adaugă persoane ce sunt încă în sistemul educațional ( școală, liceu sau facultate), în proporție de 22%, restul populației fiind completat de preșcolari, persoane vârsnice sau persoane adulte, fără pregatire profesională sau educațională. Astfel se poate observa, necesitatea acută de spații educaționale, culturale și sociale, în vederea asigurării unui spațiu, destinat atât copiilor cât și adulților, în vederea asigurării tuturor necesităților cu privire la educație, cultură și viață socială.

VI.3.Modalități de intervenție în scopul valorificării potențialului existent

În vederea implementării unei politici educaționale de dezvoltare a populației, trebuie să înțelegem faptul că și valorificarea potențialului existent de la nivelul cartierului, reprezintă o necesitate, aceasta putând reprezenta spațiul de acțiune, în interiorul cărora, aceste activități pot lua naștere. Cu alte cuvinte, reutilizarea siturilor industriale deține avantaje economice, sociale, culturale și ecologice, ce ar putea facilita și fundamenta soluțiile propuse în vederea satisfacerii necesităților existente.

Astfel, se propune un plan de intervenție ce are ca scop revitalizarea punctelor slabe ale cartierului și readucerea lor în circuitul actual al orașului. Principalul impact pozitiv pe care o astfel de strategie l-ar avea, se regăsește în domeniile specifice de educare și culturalizare, din țară și regiune. Totuși, se estimează că poate exista și un puternic efect pozitiv cu efecte de multiplicare economică, pe care ar putea să o genereze această investiție. Pe modelul incubatoarelor de afaceri se pot dezvolta zone de lucru pentru start-upuri din industrii creative sau altele de nouă generație.

Ansamblurile industriale dezafectate reprezintă o resursă urbană, ce pe lângă încărcătura emoțională pe cale o posedă, pot devenii resurse veritabile care să ajute la vindecarea țesutului urban. După cum se poate observa în urma exemplelor studiate, această conversie a spațiilor industriale a oferit rezultate pozitive, transformând spațiile reziduale, într-un punct de atracție, ajutând la dezvoltarea economiei locale.

Ambalaje umplute cu amintirile unor generații întregi, ce și-au păstrat încă farmecul lor poetic.

În scopul valorificării potențialului existent, conform proiectului de diplomă, am ales revitalizarea ansamblului Vama București- Antrepozite, aflat în vecinătatea Fabricii de Bere Bragadiru, ansamblu ce la momentul actual nu este utilizat conform potențialului său.

Decizia de realizare a antrepozitelor comunale datează din timpul primariatului lui Nicolae Filipescu, care a inclus această lucrare în programul de modernizare a orașului, al cărui prim enunț a fost publicat în mai 1894.

În 1894, pe fondul necesității construirii unor antrepozite ale orașului, Consiliul comunal ia decizia amplasării acestora pe maidanul Giagoga, pe considerente ce țineau de accesul facil (Gara Filaret) și legătura firească cu centrul comercial al orașului (noul bulevard Regina Maria). […] Nucleul inițial, conservat până astăzi, de compoziție simetrică, conținea: Bursa de mărfuri – control și locuință, intrările, Administrațiunea – vama și accisele. […] Ansamblul impresionează prin rigoarea execuției în cărămidă aparentă cu inserții din piatră, simboluri ale breslelor și decorații în teracotă majolicată și prin structurile elegante ale șarpantelor metalice nituite.

Ansamblul din Calea Rahovei nr. 198A, a fost realizat între anii 1893- 1904, de către arhitectul Giuliu Magni, reprezentând o compoziție simetrică și axială ce se remarcă în țesutul orașului. Proiectul arhitectului Magni a fost conceput în IV etape, ce s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, determinând un ansamblu coerent, ce conferă cartierului individualitate.

Acesta a fost deschis la data de 15 iulie 1899 pentru folosința comercianților și a Industriașilor, urmând ca în perioada anilor 1904-1905 să intre în proprietatea statului, și să treacă prin procesee îndelungate de modificare și extindere. După anul 1945 și-a căpătat funcțiune ce l-a consacrat și anume a trecut la utilizarea ca vamă: Vama Poștei și Vama Antrepozite.

În această perioadă au fost extinse sau refăcute unele dintre depozite și au fost modificate clădirile realizate în perioadele anterioare.

Datorită evenimentelor din anul 1989, ansamblul a trecut din proprietatea statului, în proprietatea privată a mai multor persoane. Astfel, la momentul actual, întreaga zonă se află într-un grad avansat de degradare, reprezentând un exemplu de indiferență, atât de către proprietarii acestuia cât și de către oficialitățile statulului român.

VI.4. Propunerea unui centru comunitar de dezvoltare permanentă

În acest sens, propunerea de intervenție este aceea a creării unui Centru comunitar de dezvoltare permanentă destinat adulților și copiilor , ce va oferii o gamă variată de activități, adaptate la nevoile comunității. Aceste activități corespund mai multor sectoare educaționale: educație și formare(alfabetizare, programe educaționale pentru antepreșcolari și preșcolari, calificare și perfecționare profesională, programe de educație nonformală, programe de certificare a competențelor cheie); informare și diseminare (bibliotecă, servicii de informare, spații de lucru, centru de documentare, consiliere); dezvoltare personală, comunitară și de petrecere a timpului liber (strategii de practică, oportunități de voluntariat, consiliere în carieră, culturalizare, cursuri de dezvoltare personală); coordonare și creare de rețele (parteneriate cu organisme publice sau private, organizații nonguvernamentale).

Prin implementarea acestor funcțiuni, se dorește crearea unui nucleu socio- cultural, conferind acestui loc statutul de atractor urban, un punct de reper la nivelul întregului oraș, ajutând comunitatea să se dezvolte.

Scopul acestui program este sa răspundă flexibil și adaptat nevoilor de educație permanentă ale membrilor comunității, în cadrul unei structuri instituționale adecvate.

Ca și metodă de abordare, se dorește punerea în valoare, prin scara obiectelor adăugate, a vechilor construcții existente pe sit. Astfel, se va propune completarea corpului din zona centrală, prin crearea unei structuri, ce dorește să sugereze această unificare și completare, din punct de vedere vizual, cât și o suprînălțare a volumelor ce închid situl, în vederea reconectării sitului cu restu orașului, prin crearea unei arhitecturi moderne care să atragă vizitatorii, cât și din considerente de ordin funcțional. Am încercat să activez aceste ăuncte extreme ale sitului, oferindu-le funcțiuni cu caracter public, acestea fiind tot timpul utilizate.

În ceea ce privește elementele de valoare ale ansamblului, acestea vor fi conservate, în vederea păstrării caracterului și a semnificației istorice și culturale, pe care le posedă acesta.

O altă inițiativă este cea a descriderii zonei către public, astfel o mare parte din zidul ce înconjoară ansamblul va dispărea, iar zonele rămase, vor avea ca scop crearea unor zone mai intime, a unor spații protejate, unde vor putea avea loc evenimente cu caracter public în aer liber.

În ceea ce privește noile volume ce vor fi adăugate ansamblului, se propun imobile cu un regim scăzut de înălțime, care să se integreze în cadrul urban existent. Atitudinea este una de respectare, de punere în valoare a patrimoniului industrial valoros din punct de vedere arhitectural, estetic și istoric. Aceste noi inserții vor devenii punctul principal de atracție, conferind sitului componenta modernă de secol XXI.

CAPITOLUL VII – Bibliografie

VII.1. Cărți / Documente instituționale

CANTACUZINO Șerban, New Uses for Old Buildings, Ed. Artes Graficas Toledo S.A., Toledo, 1989

CHELCEA Liviu, Bucureștiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, Ed. Polirom, Iași, 2008

CHOAY Francoise, Alegoria Patrimoniului, Ed. Simetria, București, 1998

CHOAY Francoise, Pentru o antropologie a spațiului, Ed. Biblioteca Urbanismul, București, 2011

COSTESCU George, Bucureștii Vechiului regat, Ed. Universul, 1944

CRIȘAN Rodica , Analiza integrativă a valorii culturale și de utilizare a clădirilor existente, Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2004

FLORESCU Tiberiu, Formă și trans-formare urbană: continuitate și discontinuitate în abordarea și evoluția organismului urban, Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2010

GIURESCU Dinu, The Razing of Romania’s Past, New York, N.Y.: World Monuments Fund, 1989, ed. a II-a, Londra: Architecture Design and Technology Press, 1990.

GOCIMAN, Cristina Olga, Tipologia hazardului și dezvoltarea durabilă, Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2002

HALL Peter, Cities of Tomorrow: An Intellectual History of Urban Planning and Design Since 1880, 4th Edition, 2014

IOAN Augustin, Khora, Ed. Paideia, București, 1999

IOAN Augustin, O nouă estetică a reconversiei, Ed. Paideia, București, 2002

IOAN Augustin, OȚOIU Anca Nicoleta, CHELCEA Liviu, SIMION Gabriel, Kombinat. Ruine industriale ale epocii de aur, Bucuresti, Igloo, 2007

JUROV Cosma, Arhitectura spațiilor multifuncționale, București, Ed. Tehnică, 1985

LAKATOȘ Andrei Eugen, Regenerare urbană și impactul asupra mediului, Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2010

LAKATOȘ Andrei Eugen, Spațiile cu valență culturală în contextul conversiei funcționale a patrimoniului industrial, Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2013

LASCU Nicolae, Bulevardele Bucureștene până la Primul Război Mondial, Ed. Simetria, București, 2011

LASCU Nicolae, Funcțiune și formă, Ed. Meridiane, București, 1989

LASCU Nicolae, Privire critică asupra reabilitării și valorificării patrimoniului arhitectural: arhitectura industrială și patrimoniul sacru rural (Actele celui de-al IX-lea colocviu european, București, 19-21 oct. 2001), Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2003

LYNCH Kevin, The Image of the City, The Technology Press & Harvard University Press, Cambridge, 1960

MUMFORD Lewis,The City în History Its Origins, Its Trasnformations, and Its Prospects, A Harvest Book, Hardcourt Inc., San Diego, New York, London, 1961

OLTEANU Radu, București în date și întâmplări, Ed. Paideia, București, 2002.

POWELL Kenneth, Architecture reborn, the conversion and reconstruction of old buildings, Lawrence King Publinshing, Londra, 1999

RIEGL Alois, Der Moderne Denkmalkultus, sein Wessen und seine Entstehung, Viena, 1903

STRATTON Michael, Industrial Buildings: Conservation and Regeneration, Ed. New York: Taylor & Francis, 2000

TISMĂREANU Vladimir, Raport final al analizei dictaturii comuniste în România, București, 2006.

VINTILĂ Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș-București, Ed. Paideia, București, 2003

VII.2. Articole

BÎȚĂ Claudiu, The revitalization of Bucharest’s center surrounding areas by reconverting the industrial heritage, Romania, Revista Cinq Continents, Vol. 7, Nr.16, p. 192-225

CACIUC Cosmin, Dezafectarea industrială încercare de autopsie fenomenologică, Revista Arhitectura, Arhitectură/ Industrie, Nr. 1/2000

CHELCEA Liviu, O antropologie a dezindustrializării, Revista Urbanismul, 2009, 3 septembrie, pg. 70-75

COVATARIU Daniel , DIACONU Adrian Constantin , Conservarea și restaurarea monumentelor istorice: unele obiective și principii (probleme inginerești la monumente), Revista Urbanism, 2011

LAKATOȘ, Andrei Eugen, CONVERSIA FUNCȚIONALĂ – INSTRUMENT AL REGENERĂRII URBANE, Revista Argument 5/2013, Studii și cercetări științifice de arhitectură și urbanism

LAKATOȘ Andrei Eugen, Conversia în context: Despre regenerarea spațiilor industriale, București: Arhitext 2017

MERCIU Florentina-Cristina , MERCIU George-Laurențiu, STOIAN Daniela, PATRIMONIUL ARHITECTURAL INDUSTRIAL ROMÂNESC – TRECUT ȘI PREZENT, Revista Urbanism. Arhitectură. Construcții, Vol. 3, Nr. 3/ 2012

NIȚULESCU Dana Cornelia, Procesul de gentrificare a spatiilor de locuit urbane. Concept și explicații alternative, Calitatea vieții, XVII, nr. 3–4,

RADU Andrei, Argumente pentru conversia clădirilor industriale, Revista Arhitectura, Nr. 4/ 2013, p. 130-133

TARBUJARU Dorina, Conversia construcțiilor industriale, Revista Construcțiilor, 2008, p.110-111

VII.3. Studii de specialitate

ASOCIAȚIA Urban2020, Studiu Revitalizarea urbană orientată spre comunitate, Sinteză Raport Documentar, București, decembrie 2011

BRĂTULEANU Anca, CRITICOS Mihaela, STUDIU ISTORIC-ARHITECTURAL-URBANISTIC DE FUNDAMENTARE P.U.Z. VAMA BUCUREȘTI-ANTREPOZITE CALEA RAHOVEI NR. 196-200, SECTOR 5, BUCUREȘTI, elaborat pentru IMOBILUL DIN CALEA RAHOVEI NR. 198A, 2008

Carta de Leipzig pentru orașe europene durabile, mai 2007

Carta municipiilor și orașelor europene pentru durabilitate (Carta Aalborg), 1994, Campania Europeană a Agendei 21 locale

DULGHERIU Claudia, Conversia clădirilor industrial -tipuri de intervenție și resuscitare a clădirilor moarte, Universitatea Ion Mincu, Facultatea de arhitectură, București

NIȚULESCU Dana Cornelia, VOICU Bogdan, Rahova- Uranus: Un “Cartier Dormitor”?, 2007

ONCEA Ioana, Reconversia arhitecturii industriale- centre culturale, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de arhitectură, București, 2011

POPESCU- CRIVEANU Șerban, JELESCU Andrei, CIUCULETE Bogdan, CHIRTEȘ Adriana, NEAGU Afriana, STUDIU ISTORIC DE FUNDAMENTARE A PLANULUI URBANISTIC ZONAL – P.U.Z. CALEA RAHOVEI NR. 196 – VAMA BUCUREȘTI-ANTREPOZITE – NORD, elaborat de S.C. QUATTRO DESIGN S.R.L. BUCUREȘTI, mai 2005

VOICULESCU, Sanda și colaboratori, Vama București-Antreposite. Studiu istoric, beneficiar S.C. Construcții Restaurări Carpați S.A., 1999, vol.1 și 2

VII.4. Dicționare

E.E. Viollet-le-Duc, Dictionnaire raisonné de l'architecture française du XIe au XVIe siécle, B. Bance, 1854

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998

VII.5. Webografie

Carta Patrimoniului Industrial , Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial și Consultantul de Specialitate ICOMOS-Consiuliul Internațional pentru Monumente și Situri, 2003, Moscova. www.mnatec.cat/ticcih/pdf/TICCIH_Charter _Romania.pdf

Metodologie de acreditare, evaluare periodică, organizare și funcționare a centrelor comunitare de învățare permanentă. Guvernul României. https://ro.scribd.com/document/397765430/Metodologie-centre-comunitare-de-invatare-permanenta-doc.

The Moscow Charter for the Industrial Heritage. The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage (TICCIH) http://www.cimec.ro/Monumente/PatrimoniuIndustrial/default.htm.

Carta de la Veneția a conservării și restaurării monumentelor istorice, 1964, http://documents.tips/documents/carta-de-la-venetia.html.

Primăria Sectorului 5 al Municipiului București, Studiu de regenerare urbană, http://www.sector5.ro/media/2763/ruf-cld.pdf.

https://www.archdaily.com/876602/industrial-remodelation-at-villaperez-padilla-nicas-arquitectos?ad_source=search&ad_medium=search_result_projects

https://www.archdaily.com/925336/chicago-union-station-great-hall-restoration-goettsch-partners

https://www.designbuild-network.com/projects/musee-dorsay-paris/.

https://www.archdaily.com/429700/ad-classics-the-tate-modern-herzog-and-de-meuron?ad_source=search&ad_medium=search_result_all .

https://turismistoric.ro/asfintit-peste-moara-lui-assan/.

https://www.uauim.ro/cercetare/studiul-regenerarii-urbane/situri/.

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2014/07/pe-calea-rahovei-la-fabrica-bragadiru-2/.

https://www.archdaily.com/923851/alembic-industrial-heritage-and-re-development-karan-grover-and-associates.

https://www.archdaily.com/882489/cristalleries-planell-civic-center-h-arquitectes?ad_source=search&ad_medium=search_result_projects

https://ro.wikipedia.org/wiki/Efectul_Venturi.

https://www.archdaily.com/883699/mass-moca-building-6-bruner-cott-and-associates

https://www.archdaily.com/928096/bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rahova_(cartier).

https://urbannext.net/fort-mason-center/.

http://www.erih.net/industrial-history/europe.html.

https://www.archdaily.com/904409/de-tjolomadoe-airmas-asri.

VII.6. Indice al imaginilor și surse

Fig. 1 Chicago Union Station- restaurare luminator

https://www.archdaily.com/925336/chicago-union-station-great-hall-restoration-goettsch-partners/5d895af2284dd19ae4000012-chicago-union-station-great-hall-restoration-goettsch-partners-photo

Fig. 2 Chicago Union Station- restaurare luminator

https://www.archdaily.com/925336/chicago-union-station-great-hall-restoration-goettsch-partners/5d895adc284dd1948700005e-chicago-union-station-great-hall-restoration-goettsch-partners-photo?next_project=no

Fig. 3 Reabilitarea clădirii din Oviedo

https://www.archdaily.co/co/876649/remodelacion-industrial-en-villaperez-padilla-nicas-arquitectos/59799b93b22e38c78f00006a-remodelacion-industrial-en-villaperez-padilla-nicas-arquitectos-foto

Fig. 4 Reabilitarea clădirii din Oviedo https://www.archdaily.co/co/876649/remodelacion- industrial-en-villaperez-padilla-nicas arquitectos/5979a39db22e38c78f00009remodelacion-industrial-en-villaperez-padilla-nicas-arquitectos-foto?next_project=no

Fig. 5 Clădirea gării d’Orsay Paris

http://www.arthistoryreference.com/t145/1360.htm

Fig. 6 Conversia spațiului interior al gării d’Orsay Paris

https://www.msn.com/en-us/travel/news/pariss-mus%C3%A9e-dorsay-hires-its-first-instagram-artist-in-residence/ar-BBYPEUO?fullscreen=true#image=1

Fig.7 Conversia și extinderea muzeului Tate Modern Londra

Tate Modern, Londra

Fig. 8 Conversia și extinderea muzeului Tate Modern Londra

https://art.base.co/organisation/1013-tate-modern#1

Fig. 9 Conversia spațiului Alembic Industrial Heritage

https://www.archdaily.com/923851/alembic-industrial-heritage-and-re-development-karan-grover-and-associates/5d667fcc284dd161f000017a-alembic-industrial-heritage-and-re-development-karan-grover-and-associates-photo

Fig. 10 Conversia spațiului Alembic Industrial Heritage

https://www.archdaily.com/923851/alembic-industrial-heritage-and-re-development-karan-grover-and-associates/5d667f9e284dd14498000048-alembic-industrial-heritage-and-re-development-karan-grover-and-associates-photo?next_project=no

Fig. 11 Supraînălțarea și crearea centrului civic Cristalleries Planell

http://www.harquitectes.com/projectes/centre-civic-cristalerias-planell-barcelona/?fbclid=IwAR1jlot_QKTgyu5Jhy3VA74oNgQk2h-J6h_YDkyF2Al79TVbAJfUaZ5S6ZM

Fig. 12 Supraînălțare Cristalleries Planell

https://www.archdaily.com/882489/cristalleries-planell-civic-center-h-arquitectes/59f379fab22e3853b8000039-cristalleries-planell-civic-center-h-arquitectes-photo?next_project=no

Fig. 13 Centru cultural CaixaForum

421 – Centro Cultural ‘CaixaForum’, Madrid – 2

Fig. 14 Spațiu interior al muzeului MAXX

https://www.archdaily.com/883699/mass-moca-building-6-bruner-cott-and-associates/5a0b9e62b22e3824ce000940-mass-moca-building-6-bruner-cott-and-associates-photo?next_project=no

Fig. 15 Bridgelife Park – Vedere aeriană

https://www.archdaily.com/928096/bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h/5dc807ce3312fd38870000af-bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h-photo

Fig. 16 Bridgelife Park – Fațadă existentă

https://www.archdaily.com/928096/bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h/5dc805ff3312fd38870000a3-bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h-photo?next_project=no

Fig. 17 Bridgelife Park – Crearea unui spațiu public

https://www.archdaily.com/928096/bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h/5dc805ff3312fd38870000a3-bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h-photo?next_project=no

Fig. 18 Bridgelife Park – Crearea unui spațiu public

https://www.archdaily.com/928096/bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h/5dc806103312fd0b0a000121-bridgelife-neighborhood-park-lab-d-plus-h-photo?next_project=no

Fig. 19 Conversia spațiului De Tjolomadoe

https://www.archdaily.com/904409/de-tjolomadoe-airmas-asri/5bcd4708f197cccd6300010e-de-tjolomadoe-airmas-asri-photo?next_project=no

Fig. 20 Spațiu interior De Tjolomadoe

https://foto.kompas.com/photo/detail/2019/05/24/155871033129a/1/Menikmati-De-Tjolomadoe-Bekas-Pabrik-Gula-yang-Jadi-Tempat-Wisata#&gid=1&pid=1

Fig. 21 Fațadă principală De Tjolomadoe

https://www.archdaily.com/904409/de-tjolomadoe-airmas-asri/5bcd4713f197cccd6300010f-de-tjolomadoe-airmas-asri-photo?next_project=no

Fig. 22 Conversia spațiului De Tjolomadoe

https://solo.tribunnews.com/2018/03/22/de-tjolomadoe-karanganyar-harus-jadi-ruang-kreatif-berbagai-elemen-masyarakat

Fig. 23 Conversia spațiului Fort Mason

https://www.archdaily.com/895897/fort-mason-center-for-arts-and-culture-lms-architects/5b18018df197cc9ed5000133-fort-mason-center-for-arts-and-culture-lms-architects-photo

Fig. 24 Conversia spațiului Fort Mason

https://www.archdaily.com/895897/fort-mason-center-for-arts-and-culture-lms-architects/5b180386f197cc5f9e0000a3-fort-mason-center-for-arts-and-culture-lms-architects-photo?next_project=no

Fig. 25 Conversia spațiului Fort Mason

https://www.archdaily.com/895897/fort-mason-center-for-arts-and-culture-lms-architects/5b1802ddf197cc9ed500013d-fort-mason-center-for-arts-and-culture-lms-architects-photo?next_project=no

Fig. 26 Intervenție asupra spațiului Hanzas Perons

https://www.archdaily.com/933174/hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura/5e39b6d83312fda85e00008f-hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura-photo

Fig. 27 Spațiu interior Hanzas Perons

https://www.archdaily.com/933174/hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura/5e39b7113312fda85e000090-hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura-photo?next_project=no

Fig. 28 Fațadă secundară intervenție Hanzas Perons

https://www.archdaily.com/933174/hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura/5e39b9833312fdf1040001d8-hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura-photo?next_project=no

Fig. 29 Fațadă principală Hanzas Perons

https://www.archdaily.com/933174/hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura/5e39b82c3312fdf1040001d3-hanzas-perons-cultural-center-sudraba-arhitektura-photo?next_project=no

Fig. 30 Fotografie de epocă Ansamblul Vama București- Antrepozite

http://2.bp.blogspot.com/_yBuaXM1mcZE/SjJ57L4BjwI/AAAAAAAADkM/yowfeAcoW3U/s1600-h/Vama+Bucuresti+Antrepozite.jpg

Fig. 31 Fotografie de epocă Ansamblul Vama București- Antrepozite

http://www.adplayers.ro/files/article_pictures/back/ARK/vama_veche_a_bucurestiului250.jpg