I.1. Actualitatea și importanța studiului … … … 1 [611406]

0

Cuprins

Capitolul I . Argumentarea teoretica a temei ………………………….. ………………………….. ………………. 1
I.1. Actualitatea și importanța studiului ………………………….. ………………………….. ………………………… 1
I.2. Structuri care influențează echilibru corpului uman ………………………….. ………………………….. …… 5
I.3. Elemente de anatomie ale SNC ………………………….. ………………………….. ………………………….. …10
I.4. Elemente de fiziopatologie în tulburările de echilibru ………………………….. ………………………….. ..25
I.5.Principii de recuperare în tulburările de echilibru ………………………….. ………………………….. ……… 34
Capitolul II. Metodologia cercetării ………………………….. ………………………….. …………………………. 36
II.1. Motivația alegerii temei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 36
II.2. Ipoteza cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 37
II.3. Sc opul, sarcinile, obiectivele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……38
II.4. Metodele de cercetare utilizate în studiu ………………………….. ………………………….. ………………… 39
Capitolul III. Aplicații, rezultate, discuții ………………………….. ………………………….. …………………. 41
III.1. Etapele de desfășurare a studiului de caz ………………………….. ………………………….. ………………. 41
III.2. Studiu de caz ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 42
III.2.1.Anamneză ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 42
III.2.2.Evaluarea inițială ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 43
III.2.3.Planul terapeutic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 50
III.2.4.Evaluarea finală ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 68
III.3. Analiza rezultatelor inițiale și finale ………………………….. ………………………….. …………………….. 72
III.4. Discuții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….74
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 75
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……76

1
Capitolul I .Argumentarea teoretica a temei
I.1. Actualitatea și i mportanța studiului
Kinetoterapia este, așa cum o dezvăluie și etimologia termenului (gr. Kinetos=mobil,
therapeia=tratament), terapia prin mișcare sau terapia mișcării. Domeniul de studiu al acestei
discipline se ocupă de anali za omului, a mecanismelor neuromusculare și articulare care
asigură acestuia mișcările normale. În același timp, kinetoterapia studiază și elaborează
principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct
de vedere profilactic, cât și din punct de vedere terapeutic și recuperator.
Ca orice disciplină științifică, kinetoterapia are caracter aplicativ, obiectul său de
studiu fiind menținerea și dezvoltarea unor indici morfologici și funcționali normali, prin
mijloacel e specifice, la persoane în situații biologice speciale.
În acest context, este obligatorie precizarea că atât controlul, cât și coordonarea și
echilibrul sunt elemente integrante ale procesului larg neuro -kinetic, denumit în literatura de
specialitate „c ontrolul motor”. Acesta poate fi definit drept „abilitatea de a realiza ajustări ale
posturii dinamice și a regla mișcările corpului și membrelor”.
Cunoașterea terminologiei este, ca în orice domeniu, un pas necesar în vederea înțelegerii
noțiunilor si co nceptelor care stau la baza fundamentării științifice a kinetoterapiei. Astfel,
cei trei termini enumerați ant erior, deși nu -și suprapun sferel e semantic, au totuși interferențe
largi, și, implicit, teorii proprii de acțiune.
Definirea fiecărui termen este, prin urmare, un demers necesar eliminării
ambiguităților conceptual. Astfel, controlul motor înseamnă modalitatea în care se reglează
mișcarea și se fac ajustările dinamice posturale.
„Controlul motor presupune modul în care creierul gestionează acti vitatea muscular ă
voluntară (conștientă). Așa se face că o serie de mișcări automate, neconștientizate, cum ar fi
mersul ori mișcările respiratorii, sunt rezultatul celui mai elaborat control motor. Mișcările
automate prezintă astfel coordonarea desăvârșit ă. Pe de altă parte, controlul motor solicită
concentrare, și de aceea omul nu poate monitoriza în același timp decât puține mișcări. ” 1
„Maturizarea sistemului nervos presupune și dezvoltarea, în etape corespunzătoare vârstei,
a controlului motor. Pot fi identificate patru astfel de etape:
1. Mobilitatea, care este abilitatea de iniția și executa o mișcare pe toată amplitudinea ei
fiziologică.

1 Sbenghe , T. ( 1999), Bazele teoretice și practice ale Kinetoterapiei, Editura Medicală, București , p. 250

2
2. Stabilitatea, definită drept capacitatea de a menține posturile gravitaționale și
antigravitaționale, precum și pozițiile mediane ale corpului. Ea se realizează prin
reflexele tonice posturale și prin procesul de cocontracție.
3. Mobilitatea controlată reprezintă capacitatea de a executa mișcări în timpul oricărei
posturi de încărcare prin greutatea corporală cu segmen tele distale fixate (ceea ce
francezii denumesc „kinetică în lanț închis”). Trebuie să adăugăm și faptul că
mobilitatea controlată impune și capacitatea de a rota capul în jurul axului longitudinal
în timpul ortostatismului și mersului.
4. Abilitatea este ca pacitatea de a manipula și explora mediul înconjurător, segmentul
distal al membrelor fiind libere (ceea ce francezii denumesc „ kinetică în lanț
deschis”). Putem conchide că abilitatea este amplitudinea de a mișca segmentele în
afara posturii sau locomoției.„2
„Coordonarea este procesul ce rezultă din activarea unor scheme de contracții ale mai
multor mușchi cu forțe, combinări și secvențe apropriate și cu inhibiții simultane ale tuturor
celorlalți mușchi, în scopul de a realiza acțiunea dorită. ”3
“Activitate a sistemului nervos central datorită căreia fiecare mu șchi necesar efectuării
unei mi șcări se contractă cu intensitatea adecvată si numai când este necesar pentru a se
asigura execuția exactă a mi șcării respective”4, coordon area are la bază procese nervoase
complexe, care se perfecționează prin repetare.
Perturbările controlului postural pot fi generate de o serie de boli neurologice, și nu
numai. Este vorba, în primul rând, despre posibilitatea de a menține un ortostatism st atic sau
dinamic.
În cazul în care această capacitate a organismului este alterată, se spune că pacientul are
tulburări de echilibru.
„Termenul echilibru provine din latină aequilibrium, aequus – egal, libra – balanță, și una
din semnificații ar fi „ star e a unui corp supus acțiunii unor forțe sau efecte care se anulează
reciproc fără să -i schimbe starea de mișcare”5
„Echil ibrul corporal este definit ca „ funcția care permite ființei umane să aibă conștiință
de poziția corpului său în spațiu și să o control eze”.6

2 Sbenghe , T. ( 1999), Bazele teoretice și practice ale Kinetoterapiei, Editura Medicală,București , p. 250
3 Sbenghe , T. (1999), Bazele teoretice și practice ale Kinetoterapi ei, Editura Medicală, București, p. 253
4 Alexe , N. (2002), Enciclopedia educației fizice și sportului în România, Editura Aramis, București
5 Matei , C. (2009), Echilibrul corporal , Editur a Universității, Oradea, p. 10
6 Dicționar de Medicină Larousse (1998), Editura Univers Enciclopedic, București, p. 194

3
„Echilibrul este un proces complex prin care se realizează menținerea centrul ui de
greutate a corpului deasupra poligonului de susținere într -un anumit context senzitivo –
senzorial. ”7
Literatura de specialitate definește echilibrul (balansul) drept „procesul complex ce
interesează recepția și organizarea inputului senzorial ca program și execuția mișcărilor,
elemente ce asigură postura dreaptă, adică menținerea permanentă a centrului de gravitat e în
cadrul bazei de susținere”. Pe de altă parte, "Stare de repaus caracterizată prin egalizarea
forțelor interne si externe care acționează asupra corpurilor" . 8
Cu alte cuvinte, „echilibrul este abilitatea de a menține sau a mobiliza corpul fără a
cădea”.9 Controlul permanent al postu rii poate fi considerat o caracteristică a unui sistem
nervos sănătos, care permite stabilitate și inițierea mișcărilor dorite. Eficacitatea efectivă a
acțiunilor umane este așadar afectată de intervenția oricărei perturbări în echilibru și în
controlul po stural. Se impune, de aceea, drept principal scop al asistenței de recuperare a
pacienților care prezintă tulburări ale balansului ameliorarea echilibrului afectat.
Dacă echilibrul înseamnă menținerea linei gravitaționale a corpului înăuntrul poligonului
de sprijin, stabilitatea reprezintă capacitatea unui corp de a -și recâștiga echilibrul fără să cadă,
atunci când acesta este perturbat.
Conform literaturii de specialitate, r ecâștigarea echilibrului se realizează prin intervenția
sistemului musculo -schelet al. Este important de precizat așadar că stabilitatea este invers
proporțională cu mărimea bazei de susținere. Prin kinetoterapie se urmărește drept obiectiv
stabilitatea, și nu echilibrul, care se poate obține introducând corpul într -un cofraj.
În aceste condiții, limita de stabilitate se întinde spre periferia poligonului de susținere,
moment în care se poate recăpăta echilibrul sau aceasta se poate pierde , producându -se astfel
căderea.
Specialiștii consideră că p ostura este de fapt un răspuns neuro -mecan ic (neuromuscular)
cu scopul menținerii echilibrului corpului. Un corp este în echilibru când suma tuturor forțelor
care acționează asupra lui este zero.
Postura menține deci echilibrul și stabilitatea corpului. În ortostatism suntem în echilibru
atâta tim p cât vectorul greutății corpului cade în interiorul suprafeței de sprijin și suntem
stabili atâta timp cât sistemul musculoscheletal se poate comanda cu perturbările de echilibru
și readuce corpul în poziția de echilibru.

7 Matei , C. (2009), Echilibrul corporal , Editura Universității, Oradea, p.11
8 Alexe, N. (2002), Enciclopedia educației fizice și sportu lui în România, Editura Aramis, București
9 Matei , C. (2009), Echilibrul corporal , Editura Universității, Oradea, p.11

4
Menținerea corpului în poziție dr eaptă, echilibrată, reprezintă de fapt scopul principal al
controlului postural la om.
„Se acceptă de mult că acest control postural este realizat deci prin urmare, prin feed –
backul informațiilor somatosensitive (fusul muscular, receptori articulari, mecan oceptorii
cutanați), vestibulare și vizuale, dar suntem încă departe de a înțelege acest mecanism. ”10
Rolul kinetoterapeutului în recuperarea medicală este de a reda bolnavului posibilitățile
sale fizice perturbate de accident sau de boală, de acrea compens ări, adaptări motrice de
înlocuire și totodată, de a conserva sau a reda celui cu deficiență fizică sentimentul demnității
sale umane.

10 Sbenghe, T. ( 1999), Bazele teoretice și practice ale Kinetoterapiei, Editura Medicală, București. p. 221

5
I.2. Structuri care influențează echilibru corpului uman
Noțiunea de echilibru este definită în funcție de capacitatea de a realiza armonios
mișcarea sau de a păstra o poziție statică (stabilă). Echilibrul este direct dependent de poziția
centrului de greutate al corpului.
„Echilibrul corporal este procesul complex ce interesează recepția și organizarea
impulsului senzorial ca și programul și execuția mișcărilor, elemente ce asigură postura
dreaptă adică menținerea permanentă a centrului de greutate în interiorul bazei de susținere”.11
Deci,echilibrul este abilitatea de a menține sau a mobiliza corpul fără a cădea.
Comform literaturii de specialitate, p rincipalele sisteme senzoriale care oferă
informații clare asupra poziției corpului în relație cu condițiile de mediu și contribuie ca și
semnale de intrare pentru aceste refle xe sunt: sistemul vizual, sistemul vestibul ar și sistemul
somato -senzorial (p ropriocepția și exterocepția). Acestora li se adaugă: creierul care are
abilitatea de a procesa aceste informații preluate de sistemele senzoriale, sistemul muscular,
osos și articulațiile.
Sistemul somato -senzitiv este implicat în echilibru corpului uman. El este constituit
din receptori musculari, articulari și cutanați, care furnizează informații despre starea
aparatului efector, cum ar fi lungimea și forța mușchiului, poziția noastră în spațiu, și
informaț ii des pre mediul înconjurător ( condițiile de suprafață).
Proprioceptorii furnizează informații despre mediul înconjurător, dar și despre
orientarea și mișcarea segmentelor corpului în le gătură unele cu celelalte.
Sistemul vestibular furnizează informațiile desp re poziția capului, în raport cu gravitația,
precum și cu mișcarea prin accelerație liniară sau unghiulară a capului.
„Sistemul vizual a fost catalogat ca fiind un sistem „proprioceptiv” pentru că
furnizează informații nu numai despre mediul înconjurător, ci și despre orientarea și mișcarea
corpulu i, receptând astfel informații exproprioceptive” .12
Toate aceste trei sisteme își trimit informațiile centrilor nervoși situați în encefal,
trunchi cerebral și mai ales cerebel, care le analizează și ca răspuns ela borează comenzile.
„Echilibrul provine dintr -o interacțiune complexă a sistemului senzorial cu cel
muscolo -scheletal, integrată și modificată în cadrul SNC, ca reacție la s chimbarea c ondițiilor
interne și externe ( date de mediu înconjurător). ”13
Prin urmare, în realizarea echilibrului corpului uman, contribuie impulsurile periferice
venite de la receptorii bilaterali vizuali, somatosenzitivi și ves tibulari – recepția periferică.
Analizatorul vestibular contribuie în mare parte, și el în menținerea ech ilibrului.

11 Matei, C. (2009), Echilibr ul Corpora l, Editura universității,Oradea, p. 11
12 Matei, C. (2009), Echilibrul Corporal, Editura Universită ții, Oradea, p. 22
13 Matei, C. (2009), Echilibrul Corporal, Editura Universită ții, Oradea, p. 23

6
„Receptorii vestibulari sau ai simțului echilibrului statistic și dinamic ai corpului sunt
reprezentații de maculele din utriculă și saculă și de crestele ampulare ale canalelor
semicirculare aflați în urec hea internă. ( vezi figura nr.1).
Macule le înregistrează poziția statică a capului, în utriculă se recepționează mișcările
orizontale, iar în saculă cele verticale. Crestele ampulare sunt sensibile la mișcările giratorii,
constituind punctual de plecare în aprecierea direcției de mișcare. ”14
Toți acești receptori detectează și informează atât asupra poziției corpului în raport cu
linia gravitațională, cât și î n raport cu mișcările capului ( flexie, extensie, rotație,etc.), unde
este vorba de reflexele cervicale ale poziției capului față de trun chi.
„Excitațiile vestibulare provin de la macule, privind poziția capului și corpului în
repaus și de la crestele ampulare, privind echilibrarea corpului în timpul mersului. ”15

Fig. nr.1. – Urechea internă
(http://www.vestibular.ro )

Un al sistem ce este implicat în echilibrul corpului uman, este analizatorul
proprioceptiv. Nu se poate concepe un sistem pentru mișcare și în mișcare decât în prezența
unui mecanism complex de feedback care să controleze pemanent acest sistem.
Feedbackul este pornit de la nivelul receptorilor senzitivo -senzoriali, iar
proprioceptorii sunt cei care depistează stimulii ce sunt produși chiar de sistem.
Literatura de specialitate consideră că p roprio ceptorii sunt mecanoreceptori ( după
funcție) cu rol în perce perea stimulilor de la nivelu l aparatului locomotor. Acești
proprioceptori includ fusul muscular, organele de tendon și receptorii articulari.
„Funcțional, aceste impulsuri nervoase iau naștere în proprioceptori, care au o largă
distribuție în interiorul S NC. Acești dau naștere, prin integrarea lor în centri corticali,
senzației poziției și a mișcării corpului și a segmentelor sale sau contribuie prin așa numitele
mecanisme proprioceptoare, cu sediul subcortical, la reglarea activităților reflexe – tonice, de
postură și de mișcare. ”16

14 Matei, C. (2009), Echilibrul Corporal , Editura Universității, Oradea, p. 25
15 Matei, C. (2009), Echilibrul Corporal , Editura Universității, Oradea, p. 25
16 Alexe, N. (2002), Enciclopedia educației fizice și sportului în Rom ânia, Editura Aramis, București, p. 30

7
Alți receptori care participă la menținerea posturi prin furnizarea de informații despre
poziția capului sunt cei ai retinei.
„Vederea are un rol important în viața noastră prin impresionanta cantitate de
informații recepționat e din mediu exterior. Acestea intervin în activitatea corticală difuză și
prin conținutul lor la adaptarea în mediul de viață , în orientarea spațială și menținerea
echilibrului. Informațiile vizuale furnizate de analizatorul vizual sunt importante în speci al în
locomoție și menținerea echilibrului corpului, pentru că acestea specifică relația dintre individ
și caracteristicile mediului înconjurător. ”17
Cu cât baza de sprijin este mai îngustă și abilitățile de echilibru mai scăzute, cu atât
vederea pare să fi e mai importantă pentru echilibru, susținând interacțiunea între baza de
sprijin, disponibilitatea impulsurilor vizuale și nivelul abilităților.
„Având în vedere rolul important al vederii în realizarea echilibrului corporal, suntem
în oarecare măsură, dep endenți de acuratețea informațiilor furnizate de mediul
înconjurător. ”18
Pe lângă aceste sisteme, cerebelul este și el implicat direct în coordonarea și controlul
mișcărilor.
Potrivit autoarei Matei C., e chilibrul corporal sau controlul postural este un p roces în
care participă trei elemente: organismul, sarcina pe care trebuie să o îndeplinească și
condițiile de mediu în care are loc aceasta.
Forțele gravitaționale acționează asupra tuturor structurilor și elementelor componente
al corpului uman. Sistemul nervos (vegetativ și central) au evoluat adaptându -se la
necesitatea de echilibru static și dinamic, precum și la cerințele orientării în spațiu și timp ale
individului.
Biomecanica a stabilit cu precizie regulile interacțiunii om – gravitație, noțiunea de
echilibru fiind indisolubil legată de noțiunea de sănătate, centrul de greutate al omului fiind
punctul de referință în analiza echilibrului static și dinamic al omului.
Literatua de specialitate consideră că pentru a avea un echilibru optim trebuie luate în
considerare următoarele reguli:
 Distribu ția greut ății corporale a omului la nivelul t ălpilor trebuie sa fie simetric ă – cerin ță
îndeplinit ă atunci c ând Centrul de Greutate se situeaz ă în pozi ția central median ă optim ă.
 Centrul de greutate trebuie sa fie situat cat mai aproape de sol, proiec ția sa s ă fie în
interiorul poligonului format de t ălpi (perimetru delimitat de muchiile externe, v ârfurile
degetelor și calcanee);

17 Matei, C. (2009), Echilibrul Corporal, Editura Universității, Oradea, p. 39
18 Matei, C. (2009), Echilibrul Corporal, Editura Universității, Oradea, p. 41

8
 Suprafa ța de sprijin a t ălpilor la nivelul solului s ă fie perfect plan ă.
Realitatea însă demonstrează că în foarte puține cazuri se poate conta pe condiții optime
de echilibru. Variațiile caracteristicilor mediului și ale capacității noastre de adaptare la
acestea duc la fluctuații semnificative ale echilibrului, atât pe termen scurt (mi nute, ore, zile)
cât și pe termen lung (luni, ani).
Specialiștii consideră că p entru a se putea mișca, a -și menține echilibrul atât dinamic cât și
static, omul dispune de un ansamblu arhitectural extrem de complex și de bine adaptat ac țiunii
forțelor gravi taționale. Arhitectura corpului uman este alcătuită din elemente de susținere
rigide (scheletul, oasele) și din elemente de susținere moi (mușchi, ligamente , fascii,
tendoane, etc.) .
Aceste elemente formează structuri funcționale adaptate necesităților noa stre de mișcare și
de păstrare a echilibrului.
În biomecanică, echilibrul corpului uman poate fi clasificat în echilibru static și echilibru
dinamic. Echilibrul static descrie un corp în repaus, în cazul în care toate forțele sunt egale,
echilibrate și nes chimbătoare. Echilibrul dinamic descrie un corp care se mișcă, dar se
deplasează într -un mod perfect previzibil.
„Capacitatea individului de a -și menține echilibrul se datorează acestor receptori periferici
care aduc permanent informații asupra mediului, a supra poziției corpului față de aceasta și a
segmentelor corpului față de corpul întreg”.19
Conform specialiștilor a bilitatea menținerii echilibrului constituie un proces complex care
ține în mare parte de reflexele posturale .
Controlul echilibrului este re alizat automat, prin interacțiunile dintre sistemele specializate
(vezi figura nr.2), nefiind nevoie de atenția conștientă.

19 Matei, M. (2009), Echilibrul Corporal, Editura Universității, Oradea, p.49

9

Fig. nr.2 Schema de principiu a controlului echilibrului

În cazul în care echilibrul este întrerupt, apare un efort conștient pentru a înlătura
senzația anormală și pentru a menține echilibrul, acesta conduce la simptome secundare
precum scurtarea duratei de atenție și oboseala.
Căderile sau incapacitatea de a controla postura, echilibrul stabil, într -un mediu de
muncă pot conduce la consecințe grave, riscul unei destabilizări (căderi) fiind direct
proporțional cu apariția problemelor la n ivelul sistemelor coo rdonatoare.

10
I.3. Elemente de anatomie ale SNC
Literatura de specialitate consideră ca f uncționarea organismului depinde de funcțiile
izolate ale diferitelor organe, coordonate, controlate și conduse de sistemul nervos. Acesta
coordonează activitatea tuturor organelor, precum și relațiile organismului, ca întreg, cu
mediul extern. Datorită coordonării și reglării nervoase menționate, organismul se comport ă
ca o unitate funcțională. Proprietatea sistemului nervos d e a realiza aceast ă coordonare se
numește funcție integrativă. Integrarea este o proprietate a tuturor etajelor sistemului nervos,
dar o rganul de integrare propriu -zisă, care subordonează și funcțiile celorlalte etaje, este
scoarța cerebrală.
„Sistemul ner vos se dezvoltă din ectoderm. Pe faț a dorsală a discului embrionar,
ectodermul se invaginează longitudinal și alcătuiește un șanț (șanțul neural), mărginit de două
creste neurale. Șanțul neural se adâncește, crestele neurale se aproprie una de alta, se sud ează
și formează tubul neural primitiv. Închiderea șanțului neural începe în partea mijlocie a
embrionului și înaintează spre extremități. Spre extremitatea cefalică a emb rionului, din șanțul
neural se vor crea veziculele cerebrale. ”20
Literatura de specialitate distinge un sistem nervos vegetativ și un sist em nervos al
vieții de relație, format din sistemul nervos central și sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos vegetativ coordonează activitatea organelor interne: bătăile inimii ș i
presiunea sanguina, distribuția sângelui, frecvența mișcărilor respiratorii, secreția etc.
Cele dou ă elemente ale sistemului nervos vegetativ – simpaticul și parasimpaticul –
exercită asupra fiecărui organ acțiuni antagoniste: unul stimulează, celala lt inhibă. Excitația
simpatică, crește catabolismul, deci mărește căldura, glicemia, accelerează bătăile inimii,
scade circulația periferică și crește circulația centrală. Parasimpaticul are acțiune antagonistă:
el mărește anabolismul.
„Țesutul nervos este alcătuit din două elemente esențiale: neuronul (celula nervoasa
propriu -zisa) și nevroglia (țesutul de susținere).
Neuronul reprezintă unitatea anatomo -funcțională a sistemului nervos – este format din
corpul celular și prelungirile care se diferentiaza în dentrite și axoni .
Acestea sunt:
 axonul – prelungire de obicei unică a celulei nervoase , cu un diametru constant de -a
lungul lungimii sale, cu ramifica ții colaterale, care se desprind în unghi drept fa ță de

20 Badiu, Gh., Exarcu I. T. (1978), Sistemul Nervos, Editura Medicală, București

11
axon și ramifica ții terminale ( telaxonul) la a caror extremit ăți se g ăsește o umflatur ă –
butonul/butonii terminali. ”21
 „dendritele – prelungiri scurte , ramificate sau nu, care se compune din pericarion și se
ramific ă în unghi ascu țit în jurul corpului celular. ”22
„Fibra nervoa să este continuarea axonului și este constituită dintr -un fascicul de
neurofibrile, denumit cilindrax, învelit sau nu de o teacă de mielină. Prin intermediul fibrelor
nervoase se realizează legătura între doi neuroni, legătura care poartă denumirea de sina psă.
Circulația influxului nervos la nivelul sinapsei se face într -o singură direcție, de la cilindrax,
spre dendrite și corpul celular. Energia care circulă de -a lungul fibrei ner voase se intitulă
influx ul nervos. După sensul impulsului nervos se deosebes c un neuron aferent – care conduce
impulsul de la periferie către centru (calea senzitiv ă) – și un neuron eferent – care conduce
impulsul de la centru spre periferie (calea motorie) .”23
Autoarea Ștefănache F. consideră că s istemul nervos periferic, este alcătuit din fibre
nervoase și organe terminale, care prestează informa ția. La transformări corespunz ătoare de
mediu extern sau intern, deci la stimuli diferi ți, se realizează excita ții (în organele terminale
senzitive), transmise prin fibre nervoase spre cen tru. Excita țiile mediului extern și excita țiile
pornite de la mu șchi, tendoane, articula ții, periost se emit prin intermediul sistemului nervos
al vie ții de rela ție, iar excita țiile plecate de la viscere se transmit pe calea siste mului nervos
vegetativ.
Aceste senza ții sunt recep ționate de organe specializate, denumite receptor i, care pot fi:
exteroceptori, care culeg excita țiile pornite de la mediul extern, proprioceptori, care adună
excita țiile de la mu șchi, tendoane, articula ții etc. , și interoceptori, care strâng excita țiile
viscerale.24
După autoarea Ștefănache F., n ervii periferici sunt senzitivi sau senzoriali, motori si
vegetativi. Pe calea lor vin informa țiile de la periferia corpului sau din organismele interne,
care vor merge – prin intermediu neuronului senzitiv – spre centru, influxul nervos
retransmi țându-se spre organele efectoare pe calea neuronului motor, a nervilor motori. În
general, nervii periferici sunt mic ști, leziunea lor determinând tulbur ări clinice motorii și
senzitive. Din nervii periferici fac parte nervii cranieni, în num ăr de 12 perechi, și nervii
rahidieni.

21 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinica, Editura Univers itatea de Medicină și Farmacie „ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 12
22 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 11
23 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 19
24 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T . Popa”, Iași,
pg. 3

12
„Sistemul nervos central este alc ătuit din encefal, care este format din cele dou ă
emisfere cerebrale, forma țiunile de la baza creierului, trunchiul cerebral, cerebel și din
măduva spin ării (vezi figura nr.3).

Sitemul Nervos Central Fig. nr.3
Emisferele cerebrale prezintă partea cea mai dezvoltată a sistemului nervos. Fiecare
dintre ele sunt alcătuite din câte patru lobi: frontal, parietal, temporal și occipital. Acești lobi
sunt împărțiți prin șanțuri în circumvoluții (vezi figura nr.4)”25
În opinia autoarei Ștefănache F., e ncefalul este format din substanța cenușie și
substanța albă. Substanța cenușie prezintă numeroase celule de diferite forme și dimensiuni,
alcătuind la suprafața scoarța cerebrală, iar în adâncime nucleii centrali. Substanța albă a
emisferelor cerebrale este alcătuită din fibre nervoase care formează legătura dintre diferite
zone corticale (fibre de asociație), legătură între cele două emisfere (fibre comisurale – corpul
calos), și legătură dintre diferite etaje ale sistemului nervo s central (fibre de proiecție).
Coordonând funcționarea sistemului nervos, scoarța cer ebrală reglează întreaga
activitate a organismului. Ea deține în primul rând funcția de reprezentare și selecționare, de
emitere a ideilor – gândirea (raționamentul), denumită de I. Pavlov – „activitate nervoasa
superioara”.
„Sistemul nervos central (encef alul și măduva spinării) este înveli t și protejat de cele
trei foite meningiene:
 duramater o membrană fibroasă în contact cu osul, este despar țită de peretele canalului
vertrebral printr -un spa țiu extradural sau epidural care cuprinde o cantitate de țesut
lax, areolar și un ple c venos.
 arahnoida o foiță subțire care căptușește fața internă a durei mater, se află un spa țiu
vizual – spațiul subdural, care este format din o mic ă cantitate de lichid seros ce
umeze ște fețele opuse ale membranelor.

25 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași

13
 piamat er este un țesut celular bogat vasculari zat care învelește țesutul nervos, printr -un
țesut conjuctiv fin. ”26
„Spațiul subarahnoidian cuprins între piamater și arahnoidă c onține lichidul
cefalorahidian.
Aceasta este secretat în ventriculi de cître plecurile coroide și intră în spațiile
subarahnoidiene prin orificiile lui Magendie și Luschka. În interiorul encefalului se găsește un
sistem de cavități – sistemul ventricular, în care se alcătuiește și circulă L.C.R. ”27
În opinia specialiștilor, s pre deosebire de reflexele necondi ționate, care sunt înnăscute,
reflexele condi ționate sunt dob ândite, ap ărând în cursul existen ței individului, determinate de
condi ții diferite și variate ale mediului extern. La nivelul scoar ței se formează integrarea
superioar ă, cu alte cuvinte, adaptarea organismului la schimb ările mediului extern, înregistrate
cu fine țe și precizie, precum și legătura dintre diferite p ărți ale organismului.
„Lobul frontal corespunde circumvolu ției frontale ascendente și este sediul neuronului
motor central, deci sediul mi șcărilor voluntare. Leziunile lobului frontal se însoțesc de
tulbur ări motorii (paralizii), tulbur ări în articula ția vorbirii (disartrie sau anartrie), tulbur ări de
comportament, tulbur ări de tonus, t ulburări cerebeloase,etc. ” 28
„Lobul parietal este sediul cortical al analizorului sensibilit ății generale. La acest nivel se
formează sinteza tuturor tipurilor de sensibilitate. Leziunile lobului parietal se vor însoți deci
de tulbur ări privind aprecierea volumului și a formei obiectelor (stewognozie), a greut ăților
(barestezie), privind discriminarea tactil ă (aprecierea distan ței dintre dou ă atingeri ale pielii)
etc. Distrugerea total ă duce la agnozie tactil ă, adic ă la nerecunoa șterea prin pip ăit a obiectului
respectiv. ”29
„Lobul temporal conțiene sediul cortical al analizorului auditiv. Leziunea sa se poate
însoți de surditate verbal ă (bolnavul aude, dar nu înțelege), halucina ții audi tive, tulbur ări de
echilibru, imposibilitatea de a înțelege scrisul (cecitate verbala), incapacitate de uti lizare
uzual ă a obiectelor și de efectuare a gesturilor obi șnuite (apraxie); uneori este pierdut ă
înțelegerea semnifica ției cuv ântului vorbit sau scris (afazie senzorial ă).”30

26 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 153
27 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 154

28 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 429
29 Ștefănache, F. (1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”,
Iași, pg. 432
30 Ștefănache, F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 435

14
„Lobul occipital este sediul cap ătului cortical al analizorului vizual. Leziunea sa produce
tulbur ări de orientare în spa țiu, tulbur ări de vedere (halucina ții vizuale) etc. ”31

Emisferele cerebrale – vedere generală Fig. nr.4
http://www.creeaza.com
„Forma țiunile de la baza creierului sunt diencefalul și corpii stria ți. Diencefalul este o
porțiune a prozencefalului, care se formează din vezicula cerebral ă primar ă.
Se consider ă că diecefalul este forma t din talamusul, metatalamusul, subtalamusul,
epitalamusul, hipotalamusul.
Talamus este stația cea mai important ă de releu pentru toate fibrele senzitive care merg
spre scoar ța cerebral ă (leziunile talamusului produc ând grave tulbur ări de sensibilitate), și
hipotalamus este coordonatorul sistemului vegetativ și al sistemului endocrin.„32
După unii autori, c orpii stria ți sunt alcătui ți dintr -un num ăr de nuclei de substan ță cenu șie,
au un rol special în executarea mișcărilor automate și a tonusului muscular, fiind segmentul
cel mai însemnat al sistemului extrapiramidal. Leziunile acestora duc la producerea unor
tulbur ări încadrate în noțiunea generic ă de sindrom extrapiramidal.
„Trunchiul cerebral este prima porțiune cuprinsă în cutia c raniană, în prelungirea măduvei
spinării, leag ă creierul a nterior de m ăduva spin ării, și are forma unui trunchi de con cu baza
mare în sus, înălțime de 9 -10 cm și are trei p ărți componente:
1. mielencefalul, intitulată ș i măduva prelungit ă sau bulbul rahidian;
2. puntea;
3. mezencefalul ( vezi figura nr. 5)
Are un rol important, aflându -se la intersecția dintre emisferele cerebrale și cerebel.

31 Ștefănache , F. ( 1997), Ne urologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 437
32 Bolintineanu S., Vaid a M., Niculescu M. ( 2003), Sistemul nervos central, Editura Mirton, Timișoara, pg. 90

15

Trunchiul cerebral Fig. nr. 5
http://www.creeaza.com
Este forma t de sus în jos din pedunculii cerebrali, protuberan ța inelar ă și bulbul
rahidian, care face leg ătura cu m ăduva spin ării. Ținând seama de importan ța centrilor nervo și
(respiratori, circulatori, de degluti ție), a c ăilor și a conexiunilor de la nivelul trunchiului
cerebral, leziunile acestora produc manifest ări complexe, grave și adesea mortale. De la acest
nivel pornesc cele 12 perechi de nervi cranieni care îndeplinesc importante func ții motorii și
senzitive. ”33
În afara nucleilor nervilor cranieni și ai centrilor reflexelor vegetative, în trunchiul cerebral
se găsesc o serie de nuclei nespecifici, care alc ătuiesc forma țiunea reticular ă, care joac ă rol în
transmiterea spre scoar ța cerebral ă a diferitelor stimul ări extero -și interoreceptive, contribuind
la edificarea st ării de veghe (de con știență).
Din punctul de vedere al autorului Grigorescu A. cerebelul (creierul mic ) este acea
porțiune a encefalului care ocupă partea posterioară și inferioară a cavității craniene, adică
etajul inferior al cutiei craniene, înapoia trunchiului cerebral, fiind un organ de co ordonare a
mișcărilor corpului. El participă la formarea ventriculului IV împreună cu trunchiul cerebral și
este alcătui t dintr -o bandă mediană îngustă, d ispusă antero -posterior -vermis și din două
porțiuni laterale, lățite, numite emisferele cerebeloase. Din punct de vedere embriologic, el
derivă din porțiunea d orsală a metencefalului, iar din punct de vedere ontogenetic este acătui t
din arhi, paleo și neocerebel (arhicerebelul este conectat cu nucleii vestibulari, paleocerebelul
cu măduva spinării iar neocerebelul cu scoarța cerebrală, dar limitele dintre cele 3 porțiuni
nefiind nete, structurile mai rece nte împletindu -se cu cele vechi ), (vezi figura nr.6).34

33 Bolintineanu S., Vaida M., Niculescu M. ( 2003), Si stemul nervos central, Editura Mirton, Timișoara, pg. 35
34 Grigorescu , A., Ionescu M. (1974), Anatomia trunchiului cerebral, a cerebelului și a ventriculului IV, Editura
Reprog rafia Universității din Craiova, p. 47

16

Cerebelul Fig. nr. 6
http://www.creeaza.com

Considerații genera le
Situație:
„Cerebelul este situat în etajul inferior al bazei craniului, în loja cerebeloasă, înapoia
protuberanței și a tuberculilor cvadrigemeni, deasupra bulb ului și dedesubtul creierului. O
linie orizontală ce trece prin protuberanța occipitală externă și marginea superioară a arcadei
zigomatice indică limita separativă a cerebelului de creier.
Dimensiuni:
Diametrul transversal 8 -10 cm, diametrul antero -posterior 5,5 – 6,5 cm iar diametrul
vertical 5 cm.
Greutatea:
Cerebel ul cântărește aproximativ 120-150 grame și reprezintă a 8 -a parte din greutatea
creierului dar cifrele variază cu subiectul, vârsta și genul.
Forma:
Cerebelul are forma unui ovoid turtit cranio -caudal, cu axul mare situat transversal, ce
prezintă două fețe : superioară și inferioară. Culoarea acestuia este alb-cenușie. ”35
„Este un centru important al reglării mișcărilor fine, al mișcărilor involuntare
autonome și al echilibrului. El reglează automatismul și coordonează tonusul muscular al
mușchilor antagonici și sinergici. Cerebelul informează cortexul cerebral permanent asupra
poziției corpului. Prin căile sensibilității profunde aferente din periferie și primește de la
cortex impulsuri motorii conștiente. Excitațiile sunt prelucrate în cerebel și apoi, prin sistemul
extrapiramidal ajung în căile eferente. ”36

35 Grigorescu , A., Ionescu M. (1974), Anatomia trunchiului cerebral, a cerebelului și a ventriculului IV, Editura
Reprog rafia Universității din Craiova, p. 49, 50
36 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p. 11

17
Structura cerebelului

Acesta conține următoarele elemente:
„A.Substanța cenușie este prezentă în scoarța cerebeloasă și în interiorul substanței albe
sub formă de nuclei cerebeloși.
1. Nucleul dințat este situat lateral are o margine plicaturată, iar deschiderea sa este
orientată medial.
2. Nucleul fastigial este situat în tavanul ventriculului IV și conține conexiunea
tracturilor vestibulocerebelar și cerebelovestibular.
3. Nucleul emboliform este situat în part ea mediană a nucleului dințat.
4. Nucleul globos este alcătuit din mai mulți nuclei situați între nucleul emboliform și
nucleul fastigial. ”37
„Scoarța cerebeloasă este alcătuită din 3 straturi:
1. Stratul molecular este dispus superficial, arre rol asociativ și este constituit din două
tipuri de neuroni și o rețea de fibre întinsă longitudinal.
2. Stratul intermediar este constitui din 14 -15 milioane de celule Purkinje așezate pe un
singur rând. Acestea sunt foarte bogate arborizate, făcând sinapsă cu celelalte două
straturi.
3. Stratul granular este constituit din două tipuri de neuroni: celulele Golgi situate
imediat sub stratul celulelor Purkinje, au talia cea mai mare, dendritele lor participă la
formarea glomerulilor cerebeloși; și celulele granulare cele mai mici celule
cerebeloase, sferice care fac sinapsă cu celulele Purkinje. ”38
„B.Substanța albă a cerebelului este constituită din fibrele aferente și eferente la care se
adaugă fibrele de asociație scurte, care rămân în același emisferă. Substanța albă se continuă
cu cei trei pedunculi care fac legătura cerebelului cu etajele trunchiului cerebral.
Formațiunile cerebelului sunt direct legate de evoluția filogentică acestuia.
1. Arhicerebelul conține lingula și lobul flocular, acesta are funcția de orientare în spațiu
a individului. Leziunile din această regiuni provoacă vertij, mers ebrios, diminuarea
sau absența răspunsului la stimularea termică sau rotațională a labirintului.
Mecanismul echilibrului se realizează prin căile vestibulocerebeloase cu origine în
nucleii v estibulari și mer la cortexul cer ebelos din lobul floculonodular , trec la nucleul
fastigial și prin fasciculul uncinat, ajung la nucleul vestibular lateral Deiters.

37 Niculescu , I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editu ra Medical Universitară,Craiova, p.12

38 Niculescu , I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editu ra Medical Universitară,Craiova, p.12

18
2. Paleocerebelul conține lobul central, culmen, aripile lobului cental, lobulul patrulater,
piramida, uvala, nucleii fastigial, emboliform și globos. El ține controlul mușchilor
antigravitașionali ai corpului. Impulsurile de la mușchii antigravitaționali trec prin
tracturile spinocerebeloase la culmen, porțiunile centrale ale cortexului cerebelos,
nucleii globos și emboliform, nucleul roșu.
3. Neocerebelul c onține emisferele cerebeloase și nucleul dințat. El se realizează ca o
frână asupra mișcărilor voluntare, și asupra mișcărilor fine ale mâinilor. Leziunile
neocerebelului produc tremurături intenționale și incapacitatea de a efectua rapid
mișcări variabile. Impulsurile sosesc de la cortexul motor prin tracturile
pontocerebeloase la cortexul emisferei cerebeloa se, după prin nucleul dințat la nucleul
roșu și talamus ul pentru a ajunge la ariile 4 și 6 corticale. ”39
În opinia autoarei Ștefănache F. cerebelul este forma t din dou ă emisfere laterale, cu rol în
coordonarea motorie, și o regiune mediana, care participă în mod deosebit la men ținerea
echilibrului, numit ă vermis. Este legat de nevrax prin pendiculii cerebeloși, iar funcția sa
principală constă în reglarea tonusului muscular și în coordonarea mișcărilor .40
„Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin 3 br ațe sau pedunculi, ce conțin atât fibre
aferente cât ș i fibre eferente, aceștia sunt:
a) Pedunculul cerebelos superior , care reprezintă continuarea vălului medular anterior la
marginea laterală a acestuia. În sus vine în contact cu cxel de partea opusă, pentru ca
mai jos să se depărteze de le pe măsură ce vălul se lățește.
b) Pedunculul cerebelos mijlociu, care este cel mai voluminos dintre toți. Lateral ajunge
în aproprierea un ghiului lateral al cerebelului, unde începe fisura orizontală. Pe
secțiune au for mă circulară.
c) Peduncul ul cerebelo s inferior , care leagă cerebelul de bulb și în partea cu măduva
spinării, ce pare că continuă fasciculul posterior al măduvei, care după ce ajunge la
unghiul inferior al fosei romboide se desparte și divergând în sus ajunge la unghiul
lateral al acestei fose și se continuă cu cerebelul, atingând pedunculii mijlocii. Pe
secțiune au formă triunghiulară și unghiurile rotunjite. ” 41
Potrivit autorul Nicolescu I., l a suprafață cerebelul este brăzdat de o serie de șanțuri și
fisuri care îl împar t în lobuli și lobi. Această lobulație interesează atât vermisul cât și
emisferele cerebeloase.

39 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p. 14
40 Ștefănache , F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Med icină și Farmacie “ Gh. T. Popa” , Iași,
pg. 2
41 Grigorescu A., Ionescu M., (1974), Anatomia trunchiului cerebral, a cerebelului și a ventriculului IV, Editura
Reprogr afia Universităț ii din Craiova, p. 55

19
Vascularizația cerebelului este garanta tă de către arterele cer ebeloase inferioare
posterioare (artera vertebrală), irigă fașa inferioară a cerebe lului; arterele cer ebeloase
inferioare -anterioare; arterele cerebeloase superioare. Venele cerebelului drenează în
sinusu rile petros superior și lateral ( se varsă în sinusurile durei din vecinătate).42
„Măduva spinării este ultima por țiune a sistemului nervos central, care este adăpostit ă în
canalul rahidian și se prezint ă sub forma unui cilindru de substan ță nervoas ă, care începe de la
bulb și se întinde p ână la L2. Este împărțită în dou ă jumătăți simetrice, fiind alcătui tă din
substan ța alba și substan ța cenu șie.”43
„Substan ța cenu șie este formată din fibre nervoase mielinice și amielinice, dendrite și
axoni, majoritatea situate în plan transversal, form ând o re țea, neuropilul, unde se g ăsesc
neuroni in grupe nucleare. Aceast ă subsan ță cenusie este situat ă central și îmbrac ă aspectul
literei H. În subsan ța cenu șie se g ăsesc c oarnele anterioare care sunt motorii și cele
posterioare care sunt senzitive, iar cele laterale au func ții vegetative. ”44
„Substan ța alba este alcătuită din: c ăi motorii descendente și căi senzitive ascen dente. În
fiecare jum ătate de m ăduvă se disting trei cordoane de substan ță albă, separate de emergen tele
rădăcinilor anterioare (motorii) și posterioare (senzitive). Cordonul anterior cuprinde
fasciculul piramida l direct. Cordonul posterior c uprinde fascicule Goli si Burdach, care
conduc spre centrii superiori sensibilitatea tactil ă și profund ă conștientă. Cordonul lateral
cuprinde o serie de fascicule ascendente , care conduc spre centrii superiori informa ții lega te
de sensibilitatea termic ă, dureroas ă și profund ă incon știentă. Tot la nivelul cordonului lateral
coboar ă fasciculul piramidal încru cișat și căile extrapiramidale, spre celula neuronului
periferic, aflat ă în coarnele anterioare, de unde porne ște calea motorie final ă. Leziunile
măduvei provoac ă grave tulbur ări senzitive, motorii și vegetative. ”45
Potrivit autorului Cozman N., l a nivelul m ăduvei, din tre cele dou ă rădăcini – anterioar ă
(motorie) și posterioar ă (senzitiv ă) – se alcătuiește nervii rahidieni. Pe traiectul acestor
rădăcinii posterioare se află o umfl ătură, și anume ganglionul spinal, care co uprinde corpul
celular al primului neuron senzitiv periferic. Acești n ervii rahidieni dau na ștere nervilor
periferici.
În opinia autorului Cozman N., c ele două emisfere cerebrale, dreapta și stang a, compune
cea mai mare parte a creierului mare și care sunt separate pe linia median ă, de șanțul inter –

42 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p. 13
43 Ștefăn ache, F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicină și Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași,
pg. 146
44 Ștefăn ache, F. (1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicina și Farmacie “ Gh. T. Popa”din
Iași, pg. 149
45 Ștefăn ache, F. ( 1997), Neurologie Clinică, Editura Universitatea de Medicina și Farmacie “ Gh. T. Popa”din
Iași, pg. 149

20
emisferic. Acest șanț este întrerup în por țiunea mijlocie de forma țiunile inter -emisferice,
comisurale și de diencefal.
„Creierul mare are o form ă ovoidal ă, cu extremitatea anterioar ă mai mare dec ât cea
posterioar ă. Acesta deține cea m ai mare parte a cutiei craniene, anume loja cerebral ă, care este
situat ă deasupra cortului cerebelului.
În emisfere se afl ă ventriculi i laterali și ventriculul III. Între protuberan ța și cerebel se afl ă
ventriculul IV. Ventriculul III este legat de ventriculu l IV prin apeductul sylvian. Ventriculul
IV comunic ă cu spa țiul arahnoidian prin orificiul Luschka și Magendie. L.C.R. se resoarbe din
spațiul subarahnoidian, prin vilozit ățile arahnoidiene. ” 46

Căile motorii

Conform literaturii de specialitate, sistemul motor c onține trei elemente: neuronul motor
central, neuronul extrapiramidal și neuronul periferic. Neuronul motor central și cel extra –
piramidal constituie cele dou ă căi motorii , care merg de la encefal la m ăduvă. La nivelul
acesteia, calea motorie este unic ă, fiind reprezentat ă de neuronul motor periferic, denumit cale
motorie fin ală comun ă. Prin intermediul acesteia se t rimit atât impulsurile venite pe calea
neuronului motor central (calea piramidal ă), cât și cele sosit e pe c ăile extrapiramidale. Astfel
neuronul motor central alcătuiește calea piramidal ă.
Anumiți autori consideră că fasciculul piramidal are somele celulare (corpurile celulare)
așezate în scoar ța circumvolu ției frontale ascen dente. Axonii lor formează calea piramidal ă și
se încheie în coarnele anterioare ale m ăduvei, unde fac parte sinaps a cu neuronul motor
perifer ic, cu excep ția unor fibre scurte (fasciculul geniculat) care se termin ă în nucleii de
origine ai nervilor cranieni, la nivelul trunchiului cerebral. Fasciculul piramidal este acătuit
din fibre, care au deci o lungime și un traiect diferit .
Iar f asciculul piramidal este de origine filogenetic ă mai nou ă. Prin intermediul lui se
transmit impulsurile motorii active (pentru mi șcările voluntare) și impulsurile moderatoare ale
scoar ței pentru activitatea automat -reflex ă a măduvei.
În conformitate cu unii autori, neuronii extrapiramidali alcătuiesc calea extrapiramidal ă,
care este o cale mo torie indirect ă. Corpurile celulare își au direcția în nucleii cenu șii centrali
(lenticular, caudat), nucleu ro șu, locusniger. To ți ace ști nuclei sunt lega ți între ei prin
fascicule scurte. Că ile descendente se termin ă în coarnele anterioare ale m ăduvei prin diferite
fascicule: rubro -spinal, olivo -spinal, tecto -spinal, vestibulo -spinal. Sistemul extrapiramidal,

46 Cozma, N.,. Frăsin, Gh., Chiriac , V. ( 1980), Sistemul nervos central, Editura Istitutul de Medicină și Farmacie
din Iași, pg. 83

21
de origine filogenetic ă mai veche, joac ă un rol în mi șcările aut omate și în coordonarea și
reglarea tonusului muscular.
Conform literaturii de specialitate, n euronul motor periferic este por țiunea terminal ă a căii
motorii. Corpurile cel ulare se g ăsesc în coarnele anterioare ale m ăduvei, iar axonii trec prin
rădăcina anterioar ă în nervii periferici, termin ându-se în mu șchi. Leg ătura între nerv și mușchi
se face la nivelul unei forma țiuni de tip sinaptic, denumit ă placă motorie.
Transmiterea influxului la acest nivel, se face cu ajutorul unui mediator chimic, numit
acetilcolina. Neuronul motor periferic prime ște excita ții atât pe calea neuronului motor
central, c ât și a neuronului extrapiramidal și a arcului reflex medular. De aceea , acesta se mai
denume ște și calea finală comun ă.

Căile sensibilit ății

Conform autorului Popa C., informarea sistemului nervos asupra varia țiilor mediului
extern și intern se realizeaz ă prin existen ța la periferie a unor receptori specializa ți pentru
toate tipurile de sensibilitate. În mare parte , se disting: o sensibilitate elementar ă și una
sintetic ă.
Sensibilitatea elementar ă cuprinde:
– sensibilitatea superficial ă sau cutanat ă, pentru tact, c ăldurăși durere (termic ă, tactil ăși
dureroas ă);
– sensibilitatea profund ă sau proprioceptiv ă, care provine din mu șchi, tendoane,
ligamente, oase și articula ții;
– sensibilitatea visceral ă (interoceptiv ă), sub controlul sistemului nervos vegetativ.
Sensibilitatea sintetic ă conține senza ții complexe, rezultate din diferen țierea și combinarea
senza țiilor elementare. C ăile sensibilit ății, printr -o înlănțuire de trei neuroni, alc ătuiesc calea
sensibili tății termo -algice, a sensibilit ății tactile, profund ă conștientă (mio -artrokinetic ă,
vibratorie și barestezic ă), profund ă incon știentă (relații despre tonus și echilibru).47
„Căile senzitive cuprind trei neuroni:
1) Primul neuron se g ăsește pe traiectul r ădăcinii posterioare a nervului rahidian, în
ganglionul spinal și în ganglionii anexa ți nervilor cranieni. El are o prelungire cu rol
de dendrit ă, care formează fibra senzitiv ă a nervului periferic, și o prelungire cu rol de
axon care intră în măduvă. Această prelungire poate fi scurt ă, pentru sensibilitatea
superficial ă (care se termin ă în celulele coarnelor posterioare ale m ăduvei), mijlocie,

47 Popa, C. (1993), Neurologie, Editura Didactică și Pedagogică, București

22
pentru sensibilitatea profund ă incon știentă (care se termin ă 2-3 segmente medulare
mai sus) și lung ă, pentru sensibilitatea profund ă conștientă (care se încheie în nucleii
Goli și Burdach din bulb).
2) Al doilea neuron transmite excita ția senzitiv ă la talamus – pentru sensibilitatea
super ficial ă: prin fasciculul spino -talamic anterior, pentru sensibilitatea tactil ă, prin
fasciculul spino -talamic posterior, pentru sensibilitatea termo -algic ă, iar pentru
sensibilitatea profund ă, fibrele care pornesc din nucleii Goli și Burdach – se
încruci șează în bulb, pe linia mediana și se finalizează în talamus.
3) Ultimul neuron este por țiunea c ăilor senzitive cuprins ă între talamus și circumvolu ția
parietal ă ascendent ă.”48

Reflectivitatea

Se înțelege prin reflex, un r ăspuns motor secretor sau vasomotor, realizat prin
intermediul sistemului nervos. Pentru c a să se produc ă un reflex este necesar ă continuitatea
arcului reflex, între nervul aferent și cel eferent, cu alte cuvinte, o suprafa ță receptoare (piele,
mușchi, tend oane), un nerv senzitiv, care constituie fibra aferent ă, o celul ă intermediar ă
situat ăîn ganglionul spinal posterior, o celula motorie ( în cornul anterior al m ăduvei) și o
termina ție motorie în mu șchi .
Reflexele de postur ă au tot un arc reflex, format din doi neuroni, dar sunt reglate în
special de sistemul extrapiramidal, care exercit ă asupra lor o influen ță moderatoare. La
subiectul normal, modificarea pasiv ă a pozi ției unei articula ții determin ă o stare de contrac ție
a mu șchilor interesa ți. În leziu nile extrapiramidale, aceste contrac ții sunt exagerate.

Analizatorii
Receptorii
„Informațiile provin din mediul exterior individului și din mediul intern. În primă
situație informațiile se adresează sensibilității generale, auzului, văzului, mirosului și gustului,
iar în al doilea caz, ele provin de la organele interne. Exis tă trei categorii de receptori:
 Exteroreceptori sau receptorii cutanații;
 Proprioceptori sau receptorii profunzi ai sistemului locomotor;
 Interoceptori sau receptori ai viscerelor. ”49

48 Popa, C. (1993), Neurologie, Editura Didactică și Pedagogică, București
49 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p.47

23
Proprioceptorii se clasifică în:
1. „Proprioceptori care culeg informații în legătură cu poziția corpului și sensul mișcării
membrelor; ei se găsesc la nivelul articulațiilor, capsulele articulațiilor, ligamente,
tendoane, periost și labirintul membranos al urechii interne. Din această categorie fac
parte: corpusculii Golgi, corpusculii Ruffini, corpusculii Pacini, terminațiile nervoase
libere.
2. Proprioceptori care recepționează informații de la nivelul mușchilor și controlează
tonusul muscular. Din această ca tegorie fac parte fusurile neuromusculare. ”50
„Interoceptorii culeg informații în legătură cu activitatea viscerelor și aspecte ale
homeostazei. Din această categorie fac parte terminațiile nervoase libere aflate în pereții
organelor și vaselor. După funcți a lor pot fi chemoreceptori, baroreceptori, osmorreceptori. 51
Există 3 tipuri de sensibilități:
1. Sensibilitate exteroceptivă sau superficială, care este de două tipuri: sensibilitate
exterioceptivăprotopatică, nociceptivă, poate informa numai dacă un excitant este
plăcut sau neplăcut; și sensibilitate exteroceptivă epicritică, discriminativă stă la baza
reacțiilor precise, permițând aprecierea excitantului, localizarea lui în timp și spațiu.
2. Sensibilitatea proprioceptivă sau profundă este de două felur i: sensibilitate
proprioceptivăkinestezică, care are zonă de percepție și integrare la nivel cortical; și
sensibilitate proprioceptivă de control al mișcării, care ajunge până în scoarța
cerebeloasă.
3. Sensibilitatea interoceptivă sau viscerală este de două tipuri: sensibilitate protopatică
determinată de stimuli nociceptivi( de exemplu durerea viscerală); și sensibilitatea
epicritică provocată de alți stimuli decât cei nociceptivi. ”52
Analizatorul vizual
„El este format din globul ocular cu anexele sale, cale a de conducere și segmentul
cortical. Globul ocular este situat în orbită și protejat de sprâncene, pleoape, gene și aparatul
lacrimal. „53
Analizatorul acustico -vestibular
„Din punct de vedere topografic, analizat orul acuticovestibular este alcătuit din:
1. Urechea externă
Formată din : pavilion, conductul auditiv extern și membrana timpanală.
2. Urechea medie

50 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p. 46
51 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Me dicală Universitară, Crai ova, p. 48
52 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p. 45
53 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală U niversitară, Craiova, p. 51

24
3. Urechea internă ”54

Urechea Internă
„Ea are un rol important în menținerea echilibrului corporal fiind a lcătuită din cavități le
săpate în stânca temporalului -labirintul osos și labirintul membranos.
a) Labirintul osos este forma t din: vestibul, cohlee, canale semicirculare. Vestibulul este
spațiul de acces spre cohlee și spre canalele semicirculare. Canalele semicirculare în
număr de trei, dispuse în planele sagital, frontal și orizontal. Cohleea este alcătui tă
dintr -un canal spiral, răsucit de două ori și jumătate în jurul c olumelei în interiorul
canalul spiral are o lamă spirală care se r ăsucește și ea în jurul columelei și împarte
spațiul în rampă vestibulară, situată superior, și rampa timpanică, situată inferior.
b) Labirintul membranos se află în interiorul labirintului oso s. El este alcătuit din două
vezicule membranoase utricula și sacula, ce c uprind un epiteliu senzorial, la care vi n
dendritele neuronilor Scarpa. Canalele semicirculare membranoase ocupă numai un
sfert din dimensiunile celor osoase. În regiunea ampulară a canalelor semicirculare se
află crestele ampulare, formate din epiteliu senzorial care prezintă cili înglobați într -o
masă gelatinoasă.
Receptorii acustici sunt cantonați în membrana bazilară și organul lui Corti, care este
sprijini t de acesta. Organul lui Corti este alcătuit din celule de susținere și celule senzoriale,
așezate în mai multe șiruri, lateral și medial, închizând între ele tunelul Corti. La polul bazal
al celulelor vin dendrite de la ganglionul lui Corti. ”55

Căile de conducere

După autorul Niculescu I. , e xcitațiile vestibulare provin de la macule și de la crestele
ampulare, sunt conduse de protoneuron spre trunchiul cerebr al unde se află deutoneuronul.
Ramura vestibulară se alătură celei cohleare și străbat conductul auditiv intern, ieșind
în endocraniu prin orificiul acestuia.
Excitațiile sonore sunt recepționate prin organul lui Corti, situat pe membrana
bazilară. Ele sunt transformate în influx nervo s și transmise trunchiului cerebral, prin
dendritele organului Corti, care formează ramura cohleară. Segmentul cortical se află în lobul
temporal (auz) și/sau în lobul parietal(echilibru).56

54 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p. 54
55 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Universitară, Craiova, p. 54
56 Nicolescu, I. (2003), Anatomia omului, Volum III, Editura Medicală Univers itară, C raiova, p.56

25
I.4. Elemente de fiziopatologie în tulburările de echilibru
Dezvol tarea funcțiilor nervoase parcurge la om o lu ngă și complicată perioadă de
evoluție în cursul ontogeniei, perioadă a cărei cunoaștere are o deosebită importanță nu numai
teoretică dar și practică, contribuind la aplicarea celor mai corecte metode de reeduc are a unor
deficiențe funcționale. Studiile morfologice efectuate în diferite perioade de dezvoltare,
stabilirea unor corelații morfo – funcționale, cercetările neuro – chimice și încercarea de
corelare a acestora cu funcția, precum și studiile de electrof iziologie și comportament
(spontan sau reflex) au permis precizarea cronologiei dezvoltării funcțiilor nervoase,
demonstrând ca unele dintre acestea apar și se dezvoltă din cele mai timpurii stadii, în timp
ce pentru majoritatea, procesul continua de -a lungul mai multor ani.57
Activitatea sistemului nervos central nu este egală cu suma activității elementelor
neuronale componente, ci acestea generează prin sumare activități superioare deosebite de
cele ale elementelor individuale (saltul calitativ). Dacă această concepție integrativă este
universal admisă, nu trebuie omis însă faptul că funcția globală normală a sistemului nervos
rezultă din buna funcționare a fiecărui element neuronal component.
Activitatea neuronilor, ca si a SNC de altfel, este foarte f luctuantă, oscilând
permanent, de o parte și de alta a stării de repaus, între excitație – necesară recepționării și
emiterii mesajelor – și inhibiție – obligatorie pentru blocarea și separarea neuronului de
influențele mediului ambiant.
Starea de excitabi litate normală neuronală, condiție de bază a bunei funcționări, este
însă influențată de perturbatori, care o pot scădea sau crește și care ar acționa un anumit timp
sau, ritmic, repetitiv. Mai importante prin frecvența și gravitatea lor sunt afecțiunile
neurologice determinate de factori etiologici care lezează neuronii și care determină
sindroame clinice, de cele mai multe ori ireversibile.
Impulsurile de la nivelul analizatorilor vizual, auditiv, tactil constituie de asemenea
surse importante de informaț ie pentru reglarea mișcărilor și echilibrului.
Integrarea tuturor informațiilor analizatorului spațial se face la nivelul cortexului
cerebral, în special în ariile parietale și frontale.58

57 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nerv os, Editura Medicală, Bucureșt, p.33
58 Badiu, Gh.,Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos , Editura Medicală, București, p.102

26
Factori care lezează neuronii

Numeroși factori cunoscuți ( inf ecțioși, traumatici, hemoragici,metabolici, etc.) sau
necunoscuți lezează neuronii motori și/sau senzitivi din diferitele segmente ale sistemului
nervos.
„Organismul vine în contact permanent cu mediul înconjurător, fizic și social, în
continuă mișcare și transformare , fiind obligat la o adaptare cât mai adecvată. Pentru aceasta
este necesar ca etajele superioare ale sistemului nervos central, mai ales scoarța emisferelor
cerebrale, să fie informate permanent, rapid și cât mai complet asupra oricăror modif icări
survenite în mediul extern (manifestările mediului intern, de aceeași importanță pentru
adaptarea adecvată a organismului, sunt tratate în mare parte următoare a volumului, intitulată
„Funcțiile vegetative”).
Informarea aparatului central de reglare și coordonare asupra modificărilor de mediu
se face de către un sistem extrem de complex, alcătuit din receptori periferici și căi nervoase
aferente, specifice și nespecifice.
Receptorii sunt celule nervoase specializate sau structuri celulare aneurale, c are
transformă informația conținută în diverșii stimuli ai mediului în impulsuri nervoase. Diverși
receptori sunt deci traducători care transformă variatele forme de energie ( mecanică, termică,
electromagnetică, chimică, etc.) în impulsuri nervoase, codif icate în frecvență. ”59

Fiziopatologia vederii

„Vederea , prin cantitatea impresionantă a informațiilor recepționate ( peste 90% din
informațiile noastre asupra lumii înconjurătoare sunt obținute pe cale vizuală), are un rol
deosebit de important în viața o mului, asigurând adaptarea la mediu, orientarea spațială,
menținerea echilibrului, act ivarea corticală (atenția) etc. Deci , ochiul formea ză o imagine
„optică” a lumii înconjurătoare.
Ochiul este un instrument optic asemănător unui aparat fotografic, care colectează
undele luminoase din mediul înconjurător și le proiectează pe retină, dar în același timp este și
un receptor senzorial mai complex, care, după traducerea imaginilor formate pe retină, le
transmite ariilor vizuale corticale. ”60
„Tulburările acuit ății vizuale se manifestă prin scăderea vederii vi zuale până la
cecitate totală ( pentru lumina albă, pentru culori sau pentru ambele), sau prin apariția unor

59 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervo s, Editura Medicală, București, p.103
60 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos , Editura Medicală, București, p.254

27
senzații vizu ale anormale. Aceste tulburări sunt consecința unor procese patologice interesând
element ele oculare dinaintea retinei (prereceptoral), retina ( receptoral) sau stru cturi nervoase
de după retină ( postreceptoral). ”61
Afecțiunile traumatice sun t ale nervulu i optic ( directe sau indirecte), care determină
cecitate sau modificări parțiale ale ved erii în funcție de gradul leziuni.
În cazul tulburărilor de echilibru apare leziunea centrilor occipitali determinată,
uneori, de o hemianopsie omonimă sau în cadran, fără tulburări pupilare și cu păstrarea
vederii maculare ( deoarece macula are o reprezent are bilaterală în lobii occipitali). Această
variantă apare în leziuni ale lobului temporal ( tumori), occipital și chiar parietal ( regiune de
vecinătate), leziuni v asculare cerebrale ( arterele coroidiană, cerebrală mijlocie și posterioară),
diverse trau matisme, leziuni inflamatorii ( scleroză în plăci, encefalite, encefalomielite,
arahnoidite), intoxicații.62
„Sistemul vestibular este alt mecanism senzorial extrem de sensibil, care furnizează
informații asupra naturii mișcării organismului și asupra poziției sale în spațiu, asigurând
ținuta și stabilitatea corpului uman, controlând poziția verticală statică, alergarea sau
schimbăr ile de direcție, alimentând S.N.C în permanență cu informațiile necesare evitării
pierderii echilibrului.
Auzul rivalizează văzul în ceea ce privește culegerea informațiilor complexe din
mediul înconjurător, iar pentru om, auzul reprezintă cel mai importan t canal pentru
comunicările interumane. Prin auz se detectează sunetele, care sunt rezultatul vibrațiilor
mecanice tran smise printr -un mediu elastic ( gazos, solid sau lichid).
Modul de producere și transmitere a sunetelor este similar cu cel al undelor el astice:
un corp aflat în mișcare oscil atorie ( supus acțiunii unei forțe exterioare) produce o perturbație
locală care se transmite, prin comprimări și dilatări succesive ale particulelor mediului, sub
formă de undă elastică. ”63
Analizatorul auditiv este sti mulat de presiunea undelor sonore transmise prin aer și
conductul auditiv extern la timpan. Sunetele continuă să fie transmise sub formă de energie
vibratorie mecanică până la urechea internă, unde energia mecanică este transdusă în
activitate nervoasă.64

61 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos, Editura Medicală, Bucureș ti, p.281
62 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervo s, Editura Medicală, București, p.285
63 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos, Editura Medicală, București, p.293
64 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos , Editura Medicală, București, p.294

28

Fiziologia urechii interne

„Din punct de vedere anatomic analizatorul vestibular este alcătuit din labirintul
vestibular, nervul vestibular, nucleii vestibulari, căile vestibulare centrale și scoarța cerebrală.
Canalele membran oase semicirculare orizontale (laterale), anterioare ( superio are) și
posterioare ( inferioare), incluse în labirintul osos, se continuă cu utricula, ambele fiind
umplute cu un lichid numit endolimfă. Aproape de punctul de joncțiune cu utricula, fiecare
canal reprezintă o regi une mai lărgită numită amp ulă ce conține organul receptor – creat a
ampulară. ”65

Receptorii auditivi ( organul Corti)

„Urechea internă constă dintr -o cameră mică, încolăcită de 2 ½ ori și care, dacă ar fi
întinsă, ar măsura 35 mm lungime și aproximativ 6 mm lărgime la bază, având un volum de
aproxim ativ 100 microlitri ( volumul a două picături de apă). Cohleea este împă rțită prin cele
două membrane ( vestibulară și bazilară) în 3 canale: cel superior (rampa vestibulară), cel
inferior ( rampa timpanică) – ramp e ce par avea un rol protector și de transmitere – și o rampă
mijlocie sau canalul cohlear – care are principalul rol în percepția auditivă. Membrana
vestibulară are rolul de a menține lichidul din canalul cohlear, atât de necesar funcției normale
a celule lor ciliate. ”66

Fiziopatologia auzului

Conform autorului Badiu Gh., t ulburările auzului trebuie diferențiate de unele condiții
fiziologice în care recepția sonoră poate fi de asemenea modificată sau de unele dereglări
funcționale ale centrilor nervoși superiori.
Surditatea „psihică” apare pe un teren nevropat, isteroid, în condiții de emotivitate
intensă ( stresuri, cădere, frică, etc.), fără nici o leziune organică la nivelul aparatului auditiv
și însoțită de alte manifestări isterice ( anestezii, hipe restezii, paral izii, tulburări oculare, etc.).
Mecanismul fiziopatologic ar fi constituit de tulburarea dinamicii proceselor corticale,
în care r eprezentarea corticală sonoră este anormală.

65 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos, Editura M edicală, București, p.297
66 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos, Editura M edicală, București, p.297

29
Acțiunea prelungită a zgomotelor sau a altor agenții asupra organ ismului determină o
serie de tulburări cu caracter permanent și progresiv, care pot culmina cu diminuarea
(hipoacuzie) sau, dimpotrivă, cu creșterea percepție auditive (hiperacuzie) sau chiar pierderea
totală a auzului (surditate) . 67
Autorul Badiu Gh. afir mă că s istemul nervos central constituie un releu și un punct de
acțiune primordial al traumatismului sonor.
„Nucleii vestibulari ( triunghiular, Deiters, Bechterew, nucleul rădăcinii descedente
Roller) sunt situați în plan șeul ventriculului al IV –lea. Acești nuclei stabilesc o serie de
cone xiuni importante cu cerebelul ( arhicerebelul, în special prin fibrele vestibulo -cerebeloase,
mai discrete cu paleocerebelul și cu totul neînsemnate cu neocerebelul), – conexiuni ce își
exercită rolul coordonator asupra funcției echilibrului static ș i dinamic; cu măduva spinării
(prin intermediul fibrelor vestibulo -spinale); cu nucleii nervi lor oculomotori III, IV și VI ( prin
fasciculul longitudinal posterior, legături directe prin fasciculul vestibulo – mezencefalic
direct și încrucișat); cu talamusul ( al treilea neuron), de unde pleacă apoi calea talamo –
corticală, și cu scoarța cerebrală ( pe calea cerebelo -rubru -talamo -corticală). ”68
Un al indiciu al tulburărilor de echilibru ar fi tremurătura cerebeloasă, care poate
apărea și în repaus( tremurătură cerebeloasă statică), dar tipic este intențională, se accentuează
progresiv spre sfârșitul mișcării volun tare, fiind amplă, neregulată ( frecvența de 4 -5/sec.) și
dispărând în repaus. Acest timp se întâlnește în tumori, abce se și alte tipuri etiologice de
leziuni ale cerebelului sau ale pedunculului cerebral și ale regiunii subtalamice, atrofii
cerebeloase, scleroza în plăci.69
Mersul, ca deprindere motorie prin care se realizează deplasarea organismului, se
modifică în unele condiții patologice, când se tulbură unul sau mai multe elemente ale sale.
Ca urmare a unor leziuni organice sau funcționale ale centrilor și căilor implicate în
coordonarea mișcărilor, mecanismele de deplasare se modifică atât segmentar , cât și în
totalit ate și întregul sistem al locomoției se adaptează, pentru a fi posibilă deplasarea cu
ajutorul elem entelor restante ( musculare, articulare, etc.) și intrarea în funcțiune a unor
mecanisme de stabilizare pasivă, implicate în coordonarea mișcărilor. 70
„Mersu l cerebelos este „titubant”, „ebrios”, cu baza de susținere lărgită, fiindu -i
caracteristice o mare nesiguranță și tendință la cădere, oscilații laterale ale trunchiului,
imposibilitatea menținerii direcției, pași de lungime variabile, nesiguranța mersului – mai
intensă la solicitarea de a executa o oprire sau o întoarcere bruscă, situație în care bolnavul își

67 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. (1 978),Sistemul nervo s, Editura Medicală, București, p.310
68 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. (1978),Sistemul nervos, Ed itura Medicală, București, p.103
69 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos , Editura Medicală, București, p.434
70 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. (1978),Sistemul nervos , Editura Medicală, București, p.440

30
pierde ușor echilibrul, și , pentru a nu cădea, calcă lateral. Acest tip de mers este consecința
unei tulburări a integrării informațiilor propriocep tive, labirintice și vizuale în vederea
realizării mișcării automate, în timp ce reflexele antigravitaționale, pășitul sau propulsia sunt
normale. ”71
Executarea unei mișcări voluntare necesită o combinație sinergică de factori senzitivi
și motori ce se conc entrează prin contracții musculare, controlate adecvat în ceea ce privește
forța, ordinea, durata în timp și extinderea spațială. Mișcarea voluntară implică, de asemenea,
o succesiune de activități diverse de coordonare, necesare nu numai pentru declanșar ea, și
susținerea, dar și pentru încetarea mișcării, încât, pe drept cuvânt, se poate afirma că
„activitatea de coordonare a mișcărilor voluntare necesită participarea tuturor funcțiilor
sistemului nervos ”.72
Diferiți centri nervoși, deși sunt capabili de o activitate independentă, în realizarea și
coordonarea mișcărilor celor mai rafinate și mai adecvate circumstanțelor sunt strâns legați și
se influențează reciproc.
„Sistemul monitor ( sistemul senzorial) fur nizează permanent informații asupra
desfășurării și evoluției miș cării , iar sistemul reglator ( sistemul cerebelos, în special) asigură
organizarea și modificarea etapelor tonice și fazice ale sistemului efector. ”73
Atât la declanșarea, cât și în timpul des fășurării mișcărilor, centrii nervoși primesc un
aflux continuu de informații senzoriale, de la proprioceptori și de la sistemul vestibular.
Stimularea canalelor semicirculare
„În condiții de repaus există un echilibru de descărcare bazală a impulsurilor de la
ampulele de pe ambele părți ale capului. Derivația fiecărei cupule de la poziția de repaus va
crea un dezechilibru, care va declanșă reflexul de redresare, producând senzația unei rotații.
Stimulii proveniți din labirint dau naștere la reflexe necesa re menținerii echilibrului static și
dinamic. În același timp organele receptoare din labirint informează centrii superiori asupra
mișcărilor capului (canalele semicirculare) și asupra poziți ei capului în raport cu spațiul
(utricula și sacula). ”74
Sistemul reglator supraspinal și în special formațiunea reticulară, cerebelul și cortexul
cerebral acționează permanent asupra motoneuronilorbetta care sunt efectori, și asupra
motoneuronilor alfa, care sunt reglatorii tonusului și echilibrului.75

71 Badiu, Gh., Exarcu , I. T.( 1978),Sistemul nervos, Editura Medicală, București, p. 446
72 Friedman , J.J.,(1966),The ear: Vestibular Apparatus. În ed. a II -a, Little Brown , p. 119
73 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos, Editura Medicală, Bucu rești, p. 451
74 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos , Editura Medicală, București, p. 456
75 Badiu, Gh., Exarcu, I. T.( 1978),Sistemul nervos, Editura Medicală, București , p. 460

31
Cerebelul

„Cerebelul deține rolul de maximă importanță în controlul comportamentului motor și
în reglarea echilibrului. Ablația experimentală a cerebelului sau lezarea sa nu produc la om
paralizie, ci un sindrom de discoordonare a mișcărilor ( în special în ceea ce pr ivește
organizarea temporo -spațială), tulburări ale echilibrului în ortostatism și mers și tulburări ale
tonusul muscular. ”76
Funcțiile de coordonare a motricității exercitate de cerebel sunt posibile grației
organizării sale funcționale.
„Cerebelul contro lează, pe lângă sinergismul mersului, și reflexele posturale și tonusul
muscular. Acest control cerebelos la nivel segmental este realizat prin influențarea fibrelor
sistemului alfa și pin intermediul acestuia, indirect, sunt controlate unitățile motorii.
Acesta primește impulsuri proprioceptive inconștiente somatice, precum și impulsuri
exteroceptive ( tactile, vizuale și auditive).
Prin aceste conexiuni sistemul cerebelos controlează activitățile bulbară și medulară,
având de asemenea conexiuni abundent e și cu scoarța cerebrală și putând astfel exercita un
control considerabil asupra mișcărilor voluntare.
Prin urmare, c erebelul este deci un organ care nu participă direct în activitatea
motorie, dar furnizează mișcării elementele de coordonare în s pațiu și timp, cortexul motor
primind sinteze ale unităților coordonate care pregătesc mișcările voluntare”77
Autorul Badiu Gh. consideră că p rin circuitul inferior spino -cerebelo -reticulo -spinal,
cerebelul participă prin excelență la controlul posturii și echilibrului, ca răspuns la excitația
gravitației, accelerația angulară și liniară exercitată asupra organismului.78
Se poate spune deci că realizarea controlului și reglării mișcărilor, în special a
mișcărilor voluntare fine și a mersului, se îndeplinește cu participarea cerebelului, formațiune
supra -segmentară, care, „preluând informațiile de la periferie privind lungimea și starea de
tensiune a mușchiului. Apare ca un comparator – sau detector de eroare – ce pune în evidență
diferența dintre mișcarea coma ndată și cea realizată și , în funcție de aceasta, elaborează
ordinele corectoare”.79
„Sindromul arh i și paleocerebelos:
o realizat prin leziuni ale lobului floculo -medular sau anterior;

76 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos, Editura Medicală, București, p.461
77 Garcin R. , (1969),Coordonation of Voluntarz Movement an d The Staxias. In „ Handbook of clinical
Neurology” Ed. P.J. Vinken, Bruyn G.W, vol. I, Norh -HollandPubl. Amsterdam, pagina 293 și 309
78 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nerv os, Editura Medicală, București, p.463
79 Walton N.J.(1975), Essentials of Neurology, Editure Pitman Medical Publishing,Londra

32
o se manifestă prin tulburări de echilibru, cu mers ebrios (cu baza de susținere largă și
deviații) – tendință de cădere spre spate.
o hipotonie mai accentuată la membrele inferioare cu reflexe
Sindromul neocerebelos:
o cuprinde tulburări legate de coordonarea mișcării voluntare. ”80

Fiziop atologia cerebelului

1. „Afecțiunile infecțioase :
 encefalite acute cerebeloase – etiologie probabil virală se manifestă obișnuit printr –
un sindrom neocerebelos care debutează brusc în context febril și asociat cu
alterarea stării de conștiență;
 abcesul cerebelos: secundar de obicei unei otoma stoidite; pot apare și după
traumatisme,supurații pleuro -pulmonare; clinic determină un sindrom cerebelos
asociat cu febră și alterarea stării generale.
 luesul;
 tbc:tuberculomul localizat vermian sau la nivelul emisferului,îmbracă un aspect de
proces expa nsiv.
2. Afecțiuni inflamatorii :
 scleroza multiplă – se asociază tulburări vestibulare și piramidale.
3. Toxinele :
 alcoolismul acut / cronic – atrofie cerebeloasă;
 medicamente fenitoin, meprobamat, fenobarbital (doze mari)
 mercurul – compuși organici (fosfați, nitrați);
4. Vasculare:
 infarct și hemoragie;
5. Tumorale ”81
Ortostatismul

În conformitate cu autorul Cezar I., ortostatism e ste rezultatul contracției coordonate
musculare prin care elementele de mobilitate ale scheletului asigură poziția verticală a
corpului î mpotriva gravitației. Sub influența gravitației corpul are tendința de a cădea,

80 Badiu, Gh., Exarcu, I. T. ( 1978),Sistemul nervos, Editur a Medicală, București, p.464
81 Cezar , I., Arcadiu , P.(1986), Patologia cereb elului, Editura Medicală,București

33
stabilitatea în poziția verticală fiind menținută prin contracția permanentă a mușchilor
scheletici antigravitaționali.
Ortostatismul normal este rezultatul sumării la nivelur i diferite, a unui ansamblu de
reflexe elementare, a căror coordonare asigură nu numai ortostatismul simplu, ci și
permanenta corectare automată a echilibrului, prin reglarea tonusului muscular conform
necesităților de moment.
Menținerea echilibrului omulu i în ortostatism depinde de multiplele impulsuri
aferente: somestezie (proprioceptive și exteroceptive), labirintice și vizuale, care informează
creierul asupra poziției corpului în fiecare moment, precum și de integritatea centrilor care
controlează aceas tă coordonare .
Echilibrul adecvat constă în păstrarea balansului și a direcție mișcării, centrul de
greutate al corpului fiind modificat permanent odată cu schimbările repartiției greutății de pe
un picior pe altul.
Tulburările echilibrului și ale coor donării mișcărilor voluntare constau în sindroamele
apraxic, ataxic sau de discoordonare.
„Ataxia definită ca o tulburare a activității motorii în care mișcările sunt inadecvate
scopului propus – este un simptom complex, care cuprinde erori în amplitudine a, viteza,
direcția și forța mișcărilor, având la bază tulburări de echilibru și de tonus, deficite de
coordonare și disinergia diferitelor segmente corporale, precum și tendințele de corectare
voluntară a deviațiilor produse de aceste tulburări. Ataxia , rezultând dintr -o incapacitate de a
controla corect limita și precizia unei mișcări, este deci o tulburare a coordonării, direcției și
extensiei mișcării voluntare, independentă de orice lezare a sistemului eferent motor. Ea
poate fi consecința unor lezăr i, în funcție de sediul principal.
În procese tumorale ale lobului occipital, prin compresiunea emisferei cerebeloase
corespunzătoare, poate apărea uneori o ataxie „cerebeloasă”, caracterizată prin dismetrie,
adiadocokinezie și mers cu bază de susținere lă rgită.
Sindromul de disc oordonare
Orice lezare a sistemului senzitiv, motor sau de reglare a coordonării va genera
simptome complexe, grupate sub denumirea de sindrom de discoordonare și caracterizate prin
tulburarea coordonării și real izarea unor mișcări imperfecte. Manifestările complexe ale
sindromului – dominate de prezența discoordonării – variază după sediul leziunii : cortical,
vestibula r sau al căilor sensibilității. ”82

82 Cezar , I., Arcadiu , P.(1986), Patologia cerebelului, Editura Medicală,București

34
I.5.Principii de recuperare în tulburările de echilibru
Potrivit autorului Corina Matei, î n urma unei evaluării complete a unui pacient, se
stabilește existența sau nu a perturbării echilibrului, cu identificarea cauzelor generatoare.
„Infirmitățile ec hilibrului se stabilesc astfel:
o Temporare ( dacă există posi bilitatea remedierii în timp) sau definitive;
o Cât din deficitul existent poate să fie ameliorat/îmbunătățit;
o Cât de repede se poate obținute rezultate;
o Care dintre infirmitățile cu caracter definitiv pot fi compensate;
o Care sunt modalitățile externe, optim e pentru compensare. ”83
„Principiile de recuperare a echilibrului și care stau la baza unui program de reeducare
sunt următoarele:
o Pentru antrenarea unuia din sistemele responsabile de menținerea echilibrului se
suspendă un altul pentru a -l forța pe primul să intre cât mai mult în acțiune;
o Reeducarea se începe pe suprafețe stabile, apoi pe suprafețe instabile;
o În cursul exercițiilor se variază înălțimea Cg(centrului de greutate);
o Membrele superioare și trunchiul se utilizează ca elemente stabilizatoare sau
destabilizatoare pentru echilibru;
o Câștigarea unei abilități motorii funcționale, motorii funcționale, cu reflexe adaptate se
face prin antrenament și experiență, într -un mediu extern corespunzător. ”84
Obiectivele stabilite ulterior, trebuie să fie măsurabi le pe cât posibil, deoarece trebuie să
asigure o modalitate obiectivă în vederea monitorizării rezultatelor.
Obținerea unor rezultate eficace, în urma unui program de reeducare este asigurată dacă
aceasta este format astfel înc ât să corecteze inițial infir mitatea cu cel mai mare impact asupra
statusului clinico -funcțional al pacientului, fără omiterea celorlalte( program ul este complex,
și nu simplu).
„Etapele programului de reeducare sunt următoarele:
1. Antrenarea sistemelor senzitivo -senzoriale
2. Controlul centrului de greutate
În antrenarea sistemelor senzitivo -senzoriale ( proprioceptiv, vizual, vestibular),
informația care se antrenează este menținută stabilă, iar cealaltă este perturbată:
 Antrenarea informației proprioceptive perturbă văzul în timp ce pa cientul stă pe o
suprafață stabilă;

83 Matei , C. (2009), Echilibrul corporal, Edi tura Universității, Oradea, p.143
84 Matei , C. (2009), Echilibrul corporal, Edi tura Universități i, Oradea, p.143

35
 Antrenarea informației vizuale prin perturbarea componenței proprioceptive și
vestibulare;
 Antrenarea informației vestibulare prin perturbarea componentelor vizuale și
proprioceptive. ”85
Din această primă etapă de reeduc are a echilibrului, trebuie luate în considerate și alte
grupe de afecțiuni care pot influența mobilizarea capului și gâtului, fără interesarea directă a
celor 3 sisteme senzitivo -senzoriale.
„Controlul centrului de greutate este dependent de starea biomec anică a sistemului
musculo -scheletal ( cap, trunchi, membre superioare, membre inferioare). Capul, gâtul și
trunchiul contribuie la menținerea echilibrului prin linia de mijloc a corpului, asigură rotația
în jurului acestei linii și permite ieșirea din lin ia de mijloc cu revenire. ”86
Autoarea Matei C. afirmă că a ceastă „ linie de mijloc” reprezintă conform autorului Tudor
Sbenghe, punctele unde componentele corpului din stânga/dreapta și față/spate sunt centrate
în toate planurile: medial/lateral, anterior/posterior, rotator și de înclinare pe o parte. Este o
sintagma biomecanică denumită prin totalitatea punctelor corespunzătoare acelor segmente
ale corpului centrate în toate planurile.
Așa dar programul de reeducare a echilibrului se completează cu antrenarea
strategiilor dinamice, într -o situație voluntară.

85 Matei , C. (2009), Echilibrul corporal, Editur a Universității, Oradea, p. 144
86 Matei , C. (2009), Echilibrul corporal, Editur a Universității, Oradea, p. 145

36
Capitolul II. Metodologia cercetării
II.1. Motivația alegerii temei
Tema a fost aleasă cu scopul de a demonstra rolul benefic al kinetoterapiei în
recuperarea tulburărilor de echilibru la bolnavii neurologici.
Echilibrul corporal este efectul efortului conjugat al mai multor structuri din organism,
din acest motic, el poate fi perturbat de multe afecțiuni.
Patologia echilibrului fiind întâlnită la persoane la care linia gravitației corpului nu se
poate menține în interiorul bazei de susținere , cauza tă fie de afectările sistemelor sensitivo –
senzoriale implicate în realizarea echilibrului, fie a unor infirmități ale aparatului locomotor.
Aceste perturbări pot să strice sever stabilitatea individului și modul de deplasare,
aducându -i prejudicii î n toate activitățile, precum și pericolul continuu al căderilor.
Considerăm utilă abordarea acestui subiect, dat fiind numărul mare al persoanelor ce
prezintă tulburări de echilibru, în mod special în rândul copiilor.
Spre a lua măsuri pentru acest lucru, un program complex de recuperare a echilibrului
este absolut necesar, precum și instruirea precoce a unor tratamente prin mișcare și exerciții
din gimnastică, pot și vor îmbunătăți echilibrul.
Așadar, prin prezența lucrare s -a căuta t găsirea unor modalităț i de aplicare sistematică
a tehnicilor de kinetoterapie și hidrokinetoterapie, prin care să se stabilească cât m ai deplin
funcția echilibrului, a sigurându -i pacientului independen ță motorie.

37

II.2. Ipoteza cercetării
Pentr u efectuarea cercetării, am porni t de la intenția de a cunoaște și de a înțelege
cauzele care stau la baza producerii tulburărilor de echilibru la bolnavii neurologici.
Lucrarea își propune să dovedească următoarea ipoteză.
Presupunem că aplicarea programelor de kinetoterapie , vor oferi posibilitatea de a
remedi a tulburările temporare sau definitive a echilibrului , iar mijloacele și procedeele
selectate și aplicate metodic, vor reuși să îndrepte sau să îmbunătățească deficitul existent.
Un program de kinetoterapie riguros, cu dozaj individualizat și e xecutat de mai mu lte
ori pe săptămână, poate avea efecte benefice pregnante în ameliorarea și recuperarea
echilibrului corporal la bolnavii neurologici.

38
II.3. Scopul, sarcinile, obiectivele
Scopul lucrării a fost studierea și aplicarea în practică (constituirea unor programe) , a
mijloacelor și metodelor celor mai eficiente pentru rec uperarea echilibrului afectat ( afecțiuni
neurologice de sindrom cerebelos).
Programul terapeutic în cazul acestei afecțiun i se va apli ca pe timp îndelungat.
Scopul este să red ăm pacientului potențialul motric cât mai apropriat de cel normal
vârstei sale, să își cunoască cât mai bine propriul corp și să se integreze cât mai bine în mediul
social. Acest program dacă este aplicat în mod co rect, nu poate să aibă efecte adverse.

Studiul a avut î n vedere următoarele obiective:
– Cunoașterea mecanismului de perturbare a echilibrului;
– Selectarea mijloacelor și metodelor celor mai adecvate stadiului și particularităților
afecțiunii respective;
– Alcătuirea unor programe de lucru pentru acea afecțiune cu tulburări de echilibru;
– Studiu de caz – particularizarea programului la situația pacientului.

Sarcinile cercetării sunt următoarele :
– Să se stabilească indicațiile și obiectivele programului kinet ic, acesta să vizeze stadiul
bolii;
– Să se stabilească mijloacele folosite în cadrul procesului de recuperare;
– Să se stabilească durata ședințe lor, optim programului de recuperare ;
– Să se stabilească ce fel de exerciții se vor face în cadrul programului de r ecuperare.

39
II.4. Metodele de cercetare utilizate în studiu
Alegerea celor mai adecvate metode de cercetare este o cerință impusă de obiectul și
scopul cercetării, de necesitatea verificării unor aspect e noi sau neverificate complet.
Metodele de cercetare apreciate a fi cele mai adecvate scopului și obiectivului
cercetării de față, cu mențiunea ca, deși dominante într -o etapă sau alta, în realitate s -au
asocia t și completat pe parcursul întregii cercetări.
Pentru cunoașterea și înțele gerea etapelor programului de recuperare am folosit
următoarele metode de cercetare :
1. Metoda documentării teoretice
„În activitatea de cercetare, documentarea are o activitate de foarte mare însemnătate,
chiar absolut necesară , deoarece prin intermediul și cu ajutorul ei se poate face legătura cu
experiența socială obținu tă de societate în diferitele domenii ale realității. ”87
Căutând împreună să fac em o anal iză de ansamblu asupra temei, s -a trecut la
selecționarea surselor info rmaționale care în conținutul lor tratau acest subiect: lucrări de
specialitate, note de curs, cărți, internet. Toate aceste surse sunt prezente în bibliografia
lucrării.
2. Metoda observației
Observația, ca proces psihic de cunoaștere intenționată, executată sistematică, constă în
urmărirea desfășurării unor fenomene, pentru a putea examina fiecare element în parte sau
pentru a putea face o sinteză a caracteristicilor generale.
În cercetarea de față am folosit observația directă, urmărind obținerea u nor informații noi
cu privire la transformările determinate de boală în comportamentul motor și general al
subiectului: simptomatologie, modificări față de parametrii normali, receptivitatea, posibilități
de executare și eficiența a programelor de kinetote rapie aplicate.
Informațiile obținute s -au înregistrat în fișe speci ale de înregistrare a datelor ( fișa de
evaluare), în care notarea diferitelor variabile s -a realizat cifric, prin semne sau descrierea
terminologică, pentru a servi în final interpretării rezultatelor.
3. Metoda studiului de caz
Studiu de caz este metoda de cercetare prin care se verifică o relație. Exprimă o stare
activă a subiectului și implică o activitate metodică orientată în scopul precis de verificare a
unei ipoteze. Nu poate fi separat ă de observație care ilustreaz ă izvorul ipotezelor.
Studiul de caz este unul explorativ, deoarece cercetarea își înd rumă atenția asupra unui
singur pacient al cărui diagnostic se manifestă total diferit de la o persoană la alta.

87 Epuran , M.(2005) Metodologia cercetării activităților corporale, Editura Fest, București

40
În momentul finalizări studiului de caz, se va efectua stabili rea concluzi ilor, indicarea
recomandărilor și a discuțiilor.
4. Tehnici moderne de interpretare a rezultatelor
Dintre tehnicile moderne de înregistrare, folosite ca metode obiective de susținere a
conținutului cercetării, noi am apelat la fotografii, surprinzând o serie de imagini ce reprezintă
anumite momente în cadrul studiului de caz , evaluări, testări, tehnici și metode concrete de
lucru.
5. Teste și măsurători efectuate
Anamneza, dialogul purtat între examinator și specialist, oferă informații despre pacient în
ceea ce privește vârsta, sexul, istoricul bolii, antecedente personale, aspecte deosebit de
importante în constituirea programului de re cuperare .
Evoluția afecțiunii este de pendentă de vârsta pacientului. Istoricul bolii precizează
motivele și condițiile care au generat afecțiunea, tratamentele urmate, evoluția și apariția
complicațiilor.
Antecedente personale sunt informații pe care specialistul sau un aparținator al familie i ni
le prezintă cu referire la evoluția și dezvoltarea normală și/sau patologia pacientului de la
naștere și până la examinarea respectivă.

41
Capitolul III. Aplicații, rezultate, discuții
III.1. Etapele de desfășurare a studiului de caz
Studiul s -a desfășurat în cadrul Gr. Școlar Ion Holban, Iași, la cabinetul de
kinetoterapie și în sala de înot.
Cabinetul de kinetoterapie este dotat cu : spaliere, banca de gimnastică, banchetă
pentru mobilizări și masaj, saltele, scripete, aparate ) band ă de alergare, bicicletă ergometrică,
bancă pentru abdomen, stepper și multifuncțional), mingi ( fizioball, medicinale, colorate și
de diverse mărimi), bastoane, gantere, co ardă( bandă elastică), oglinzi.
Pentru buna desfășurare a activității de kinetotera pie am urmărit și modul de
respectare a regulilor de igienă.
Cercetarea s -a desfășurat pe parcursul anului universitar 2014 -2015, în mai multe
etape. Pentru început am realizat documentarea teoretică și practică, atât prin studierea
bibliografiei de specia litate, cât și prin discuții purtate cu îndrumătorul lucrării de licență: Dr.
Neculăeș Marius, cât și cu kinetoterapeuți din cadrul Gr. Șc. I. Holban -Iași, discuții ce mi -au
fost de folos.
Selectarea subiectului a fost următorul pas. După această select are, s -au efectuat testări
inițiale. În acest scop am selectat o categorie de teste de evaluare a echilibrului ( static și
dinamic) care au evidențiat capacitatea/ abilitate subiectului de a -și menține echilibrul.
Desfășurarea propriu -zisă a cercetării a r eprezentat -o programul de recuperare. Acesta
reprezentând un program de activitate, caracterizat prin continuitate.
Evaluarea s -a constituit din două etape: una inițială – decembrie 2014 și o evaluare
finală – mai 2015, urmând a se face în final analiza rezultatelor inițiale și finale și formularea
concluziilor.
Pe parcursul cercetării am urmărit și modul de manifestare a subiectului, felul cum
răspunde la solicitările programului și care sunt cele mai acceptate mi jloace, de către subiect
și atractive, folosite în recuperarea sa.

42
III.2. Studiu de caz
III.2.1.Anamneză
Nume: I.
Prenume: Emanuel
Data nașteri: Septembrie 02.1998
Vârstă: 17 ani
Profesie: Elev
Sex: Masculin
Diagnostic: Meduloblastom ventricul IV ( fără metastaze)

Istoricul bolii și a ntecedente personale
Pacientul Irimia Emanuel a fost depistat cu o tumoare cerebrală, în luna Aprilie a
anului 2007 , în România. Unde acuza dureri de cap, tulburări de vedere și amețeli. D upă a
fost trimis în Germania, orașul Berlin , unde a fost diagnosticat cu meduloblastom ventricul
IV, și operat pe 25 Mai 2007.
La spitalul Charite( centru de medicină pentru femei, copii și tineret cu centru perinatal și
genetică umană) din Berlin, a fost diagnost icat postoperator cu:
– Meduloblastom ventricul IV ;
– Sindrom fossa posterior postoperator ;
– Crize de crampe generalizate sistate spontan (26.05.07) ;
– Ataxie a torsoului și a extremităților ;
– Diartrie ;
– Hipotonie musculară .
S-a aflat în tratamentul spitalului de la 01.06.2007 până la 31.08.2008.
Diagnostic pus pe parcursul spitalizării: reflexe musculare proprii slab solvabile, fără
reflexe patologice, disatrie, ataxie gravă a torsului și ataxia tuturor extremităților, hipotonie
musculară pronunțată, putea merge d oar cu ajutorul unui străin. Nu exista pareză a nervilor
cerebrali, nici o pierdere de sensibilitate.
A urmat un întreg proces de recuperare:
– Chemoterapie ( timp de 6 săptămâni) ;
– Reabilitate staționară( psihoterapie, logopedie, ergoterapie) ;
– Fizioterapie .

43
III.2.2.Evaluarea inițială
Evaluarea și testele inițiale s-au desfășurat în luna decembrie al anului 2014, unde s-a
urmărit și apreciat echilibrul, respectiv tulburările de echilibru, dar și capacitatea menține rii
echilibru lui, a individului .
Majoritatea testelor folosite în eval uarea echilibrului , stabilesc dacă pacientul are sau
nu tulburări de echilibru.
Vă vom prezenta în continuare evaluarea inițială și testările de echilibrului efetuate în
acest studiu de caz.
Testul Tinetti

Testul de echilibru Tinetti (1986) cuprinde acțiuni precum ( așezat nesprijinit, ridicare
din așezat, așezat din ortostatism, ortostatism nesprijinit, ortostatism cu ochii închiși,
întoarcere de 360 de grade, îmbrâncire sternală) pe care le apreciază în funcție de reușita
realizării acțiunii cu 3 grade de apreciere ( 0, 1 și 2).
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără dificultate.

Evaluarea inițială
Testul Tinetti (1986)
Pacientul este a șezat pe un scaun. Din
aceast ă poziție se ini țiază testele.
Așezat nesprijinit
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.

2

44
Ridicarea din a țezat
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
2

Așezat din ortostatism
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
2

Ortostatism nesprijinit
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
2

Ortostatism cu ochii închiși
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
1

45
Întoarcere de 360 de grade
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
2

Îmbrâncire sternală
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
1

Scorul pentru echilibru = 13
Testul Tinetti a fost preluat după Marcu Vasile și Matei Corina
Evaluarea inițială a testului Tinetti reprezentată prin diagramă (vezi figura nr. 7)

Testul Tinetti Fig. nr.7
0 0.5 1 1.5 2 2.5
Așezat
nesprijinit Ridicare din
așezat Așezat din
ortostatism Ortostatism
nesprijinit Ortostatism
cu ochii
închiși Întoarcere
de 360 de
grade Îmbrâncire
sternală Evaluarea inițială
Evaluarea inițială

46
Testare inițială
Testul abilitățiilor de mișcare
Cuprinde ( teste de mobilizare) cuantificate de la 0 la 2.
0 – incapabil de a performa mișcarea respectivă;
1 – dificultate în executarea mișcării;
2 – fără dificultate în executarea mișcării.
Testul abilitățiilor de mi șcare
Așezat nesprijinit 1
Ridicare din așezat 1
Transferuri 1
Stând în ortostatism nesprijinit 1
Culegerea unui obiect de pe sol 1
Întinderea înainte din stând 0
Mersul 1
Mers și apoi întoarcere 1
Pas peste obstacole 1
Urcatul scărilor 0
Testul abilitățiilor de mișcare a fost preluat după Marcu Vasile și Matei Corina
Testare inițială reprezentată prin diagramă (vezi figura nr. 8)

Testul abilitățiilor de mișcare Fig. nr.8 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 Testare inițială
Testare inițială

47
Teste pentru echilibrulu

Testul întinderii membrului superior
Pacientul este în ortostatism, later al față de un perete , cu umărul lipit de acesta,
picoarele paralele, membru sup erior flectat la 90 de grade, cotul întins, lipit de zid, trunchiul
se apleacă înainte cu avansarea membrului superior maxim posibil, fără pierdere de echilibru.
Se notează pe zid nivelul maxim atins d e vârfurile degetelor. Testul mă soară distanța
la nivelul inițial al vâ rfului degetelor până la cel final. Acest test este folosit atât la pacienții
neurologici cât și la persoanele învârste , pentru a aprecia riscul de cădere (v ezi figura nr. 9 a și
b).88

Fig. nr. 9 a) b)
În urma aplicării testului întinderii membrului superior, s-a constatat că pacientul nu
poate executa mișcarea până la capăt, intervenind tulburările de echilibru.
Testul „brânciului”
Pacientul este în ortostatism și i se aplică scurte împingeri/dezechilibrări neaunuțate la
nivelul sternului, în spate, pe bazin, din lateral. Se apreciază modalitatea de menținere a
echilibrului sau stabilitatea (vezi figura nr. 10 ași b ).

Testul Brânciului Fig. nr. 6 a) b)

88 Corina Matei, (2009), Echilibrul Corpora l, Editura universității,Oradea, p.120

48
În cazul aplicării acestui test, „ testul brânciului”, s-a constatat că pacientul își pierde
repede echilibrul, atunci când i se aplică scurte împingeri.

Testul unipodal
Testul unipodal se testează alternativ membrele inferioare . Din ortostatism cu
genunchii extinși și brațele întinse pe lângă corp , i se cere pacientului să ridice un membru
inferior de pe sol, cu flexia genunchiului și să mențină poziția de unipodalism. Se derulează 5
teste a câte 30 sec. pentru fiecare membru inferior ( durata de 30 sec. este valoarea maximă
care se ia în considerare la subiec tul sănătos, tânăr sau adult; în cazul persoanelor cu afecțiuni
neurologice durata maximă este mai mică decât cea teoretică, în limita de siguranță pentru
pacient). Se cronometrează timpul în care individul își poate menține echilibrul fără să atingă
cu vâ rful piciorului opus solul (vezi figura nr. 11 a și b ).89

Testul unipodal Fig. nr.11 a) b)
În urma aplicării testului unipodal, pacientul și-a menținut echilibru 15 sec. Acest
lucru relatează că pacientul cu afecțiune neurologică, are tulburări de echilibru și nu poate să
își mențină echilibrul la fel ca unul sănătos.

Testul Romberg sensibilizat
În care se apreciază echilibrul pacientului aflat în ortostatism, cu un picior alfat în fața
celuilalt, antebrațele flectate și încrucișate lipite de toracele anterior, ochii închiși. Se încearcă
menținerea poziției 60 de sec.; interpretarea este analogă testului Romberg clasic.
Există o gradare fruncțională pentru echilibru, cu 5 trepte folosită în practica modernă
medicală de recuperare:
 Echilibru/balans 0 = pacientul necesită asistență maximă ( suport maxim pentru
menținerea echilibrului);
 Echilibru/balans minim = pacientul necesită suport pentru menținerea echilibrului;

89 Corina Matei, (2009), Echilibrul Corpora l, Editura universității,Oradea, p.119

49
 Echilibru/balans insuficient = pacientul este capabil să mențină echilibrul fără suport,
dar nu se poate echilibra la schimbările de poziție, când își modifică Cg.;
 Echilibru/balans bun = pacientul este capabil să mențină echilibrul fără suport, se
poate ech ilibra, limitat, la schimbările moderate de poziție și când ăși modifică Cg.;
 Echilibru/balans normal = pacientul este capabil să mențină echilibrul fără suport, se
poate echilibra la orice schimbare de poziție și când ăși modifică Cg., indiferent
direcția .
Urmărindu -se răspunsurile din partea pacientului în urma aplicării testului Romberg
aceastea au condus la următoarele situații patologice care înteresează cu „simnțul”
echilibrului:
 Nu menține poziția cu ochii închiși ( Romberg pozitiv) → leziuni ale căilor
sensibilității profunde conștiente sau leziuni vestibulare;
 Menține poziția cu ochii deschiși, dar la închiderea ochilor, pacientul oscilează și cade
brusc → sindrom tabetic;
 Menține poziția cu ochii deschiși, dar la închiderea ochilor bolnavul t inde să cadă lent
pe partea leziunii, care cădere este totuși influențată de modificările poziției capului →
sindrom vestibular stâng;
 Menține poziția cu ochii deschiși, dar la închiderea ochilor pacientul tinde să cadă lent
și tardiv, nu neapărat pe partea l eziunii, modificările poziției capului nu modifică
sensul căderii → sindrom vestibular central (vezi figura nr. 12 a și b ).90
Testul Romberg sensibilizat Fig.nr. 12 a) b)
În urma aplicării testului Romberg sensibilizat, răspunsurile din partea pacientului au
dus la următoarele situații patologice:
→ leziuni ale căilor sensinbilității conștiente profunde;
→ sindrom tabeic.

90 Corina M atei, (2009), Echilibrul Corpora l, Editura universității,Oradea, p.117-119

50
III.2.3.Plan ul terapeutic
I. Plan terapeutic
Pentru început, se va stabili stadiul de evoluție a pacientului , iar planul terapeutic va
conține obiective le pe care le vom urmărim și realiza pe parcursul programelor de recuperare.
Aceste obiective vor ajuta și totodată vor îmbunătăți capacitatea individului de a -și
menține echilibru.

Stadiu de evoluție: sechelar
1. Obiective le urmărite în cadrul programului de recuperare sunt următoarele :
 Îmbunătățirea mobilității articulare și a coordonării;
 Refacerea imaginii kinestezice din aria motorie (centru l de comandă al mișcărilor);
 Dezvoltarea motricității generale atât grosiere, cât și fine;
 Educarea echilibrului static și dinamic;
 Educarea ritmului și coordonării mișcărilor;
 Orientarea și organizarea spațio -temporală;
 Percepția corectă a schemei corporale;
 Îmbunătățirea imaginii de sine și dobândirea încrederii ;
 Tonifierea musculaturii.

II. Program ul de etapă
2. Mijloace le utilizate în cadrul procesului de recuperare sunt următoarele :
kinetoterapia pasivo -activ ă, activ ă și hidrokinetoterapia.
În studiului nostru de caz , kineto terapia urmărește să redea bolnavului posibilitățile
sale fizice ce au fost limit ate de boală sau accidente și să îi aducă compe sări deficitului motor
instalat, încât să se poată descurca singur în socientate și în viața de z i cu zi.
În cadrul programului de kinetoterapie am utilizat exerciții de coordonare a
echilibrului, exerciții pentru echilibrul dinamic și static , exerciții pentru educarea ritmului
mișcării, exerciții pentru tonifierea musculaturii, exerciții de respirați ei,etc.
Prin exercițiile fizice practicate în programul de ședință , pacientul reușește să creeze
statusuri motrice de înlocuirii a deficitului motor și își recape te poziția corectă și normală.
În cursul execuției programului de recuperare, urmărirea pacientului de către
kinetoterapeut este obligatorie pentru a evita execuția incorectă a exercițiului, a accidentelor și
pentru a susține pacientului prin tehnici specifice.
Ședința din cadrul programul de kinetoterapie va dura 45 de minute, iar exercițiile
efectuate în procesul de recuperare vor cuprinde pauze de câteva secunde.

51
Hidrokinetoterapia reprezintă executarea unor exerciții fizice în apă , fiind o metodă
terapeutică ce folosește apa simplă. Apa din bazinele de recuperare trebuie menținut ă la 35 -36
de grade C., temperatură la care se produc efecte antialgice ( scade sensibilitatea periferică și
tonusul muscular general).Durata unei ședințe de hidrokinetoterapie variază de la 10 -15
minute până la 45 de minute.
Exercițiile fizice se execută la fel ca cele din aer, dar se va ține cont de particularitățile
oferite de mediul acvatic.

III. Program ul de ședință
Programul de kinetoterapie s -a desfășurat pe parcursul anului universitar 2014 -2015,
începând cu jumătatea luni decembrie – 2014 și finalizând u-se în luna mai – 2015.
Acest program v a conține exerciții de echilibru combinate cu diferite poziții și mișcări
de brațe și trunchi, care în final vor fi exerciții de echilibru din deplasare. Exercițiile de
echilibru trebuie alternate cu exer ciții ușoare, dinamice, distractive, iar execuția corectă a
acestor elemente este necesară.
Exercițiile de echilibru se împart în două categorii:
 Poziții menținute – exerciții de echilibru pe loc sau static ;
 Treceri dintr -o poziție în alta – exerciții de echilibru dinamice.
În continuare vor fi prezentate o serie de exerciții efectuate în cadrul ședințelor de
kinetoterapie și care se vor repeta de mai multe ori în recuperarea pacientului.

Exercițiu l nr.1 ( vezi figura 13 a și b)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această p oziție pacientul execută mersul, pe o linie dreaptă.
Dozare și gradare: 3×1 tu ră de sală, pauză 20 de secunde .

Fig. nr.13 a) b)

52
Exercițiul nr.2 (vezi figura nr.14 a și b )
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu spatele la kinetoterapeut
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută 2 pași laterali, stânga/dreapta.
Dozare și gradare: 3×2 repetări, pauză 20 de secunde.

Fig. nr.14 a) b)

Exercițiul nr. 3 (vezi figura nr.15 a și b)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu spatele la kinetoterapeut
Poziția kinetoterapeutului : în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută 2 pași înainte și 2 înapoi.
Dozare și gradare: 3×2 repetări, pauză 20 de secunde .
.

Fig. nr.15 a) b)

Exercițiul nr. 4 (vezi figura nr.16)
Poziția inițială a pacientului : așezat pe mingea Bobath,
cu brațele în lateral întinse
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută rotări ale brațelor.
Dozare și gradare: 3×5 repetări, pauză 30 de sec
Fig. nr.16

53

Exercițiul nr. 5 ( vezi figura nr.17)
Poziția inițială a pacientului : așezat pe mingea Bobath
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută b alansări spre înainte .
Dozare și gradare: 3×5 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr.17
Exercițiul nr. 6 (vezi figura nr.18 a și b)
Poziția inițială a pacientului : așezat pe mingea Bobath
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută balansări spre înainte și înapoi.
Dozare și gradare: 3×5 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr.18 a) b)

Exercițiul nr. 7 (vezi figura nr.19)
Poziția inițială a pacientului : așezat pe mingea Bobath
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută balansări
laterale spre stânga/dreapta. Fig. nr.19
Dozare și gradare: 3×5 repetări, pauză 30 de sec.

Exercițiul nr. 8 (vezi figura nr.20 a și b)
Poziția inițială a pacientului : pacientul cu așezat cu abdomenul pe mingea Bobat h, în sprijin
cu mâinile pe sol
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută rularea spre înainte, pe minge, cu revenire în poziția
inițial.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 30 de sec.

54

Fig. nr.20 a) b)

Exercițiul nr. 9 (vezi figura nr.21)
Poziția inițială a pacientului :decubit ventral pe mingea Bobath ,
cu privirea înainte
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacientului
Din această poziție pacientul execută ridicarea
și depărtarea membrelor inferioare.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 30 de sec.
Fig. nr.21
Exercițiul nr. 10 (vezi figura nr.22)
Poziția inițială a pacientului : decubit ventral pe mingea Bobath,
cu membrele i nferioare ridicate și depărtate
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacientului
Din această poziție pacientul execută rotiri
ale capului spre stânga/dreapta.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr.22

Exercițiul nr. 11 ( vezi figura nr.23 a, b și c)
Poziția inițială a pacientului : Ortostati sm, urcat pe placa de echilibru
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul trebuie să își mențină echilibrul .
Dozare și gradare: 3×5 repetări, pauză 30 de sec.

55

Fig. nr.23 a) b) c)

Exercițiul nr.1 2 (vezi figura nr. 24)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu
spatele la kinetoterapeut
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacientului
Din această poziție pacientul execută mersul.
Dozare și gradare: 3×1 t ură de sală, pauză 20 de sec .
Fig. nr.24
Exercițiul nr. 13 (vezi figura nr.25)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu spatele
la kinetoterapeut
Poziția kinetoterapeutului : în spatele pacientului
Din această poziție paci entul execută mersul cu spatele.
Dozare și gradare: 3×1 tură de sală, pauză 20 de sec .

Fig. nr.25
Exercițiul nr. 14 (vezi figura nr.26)
Poziția inițială a pacientului : în cvadrupedie
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută ridicarea membrului
superior drept și membrul inferior stâng, și invers.
Dozare și gradare: 3×1 traseu, pauză 20 de sec.

Fig. nr. 26

56

Exercițiul nr. 15 (vezi figura nr.27 a , b și c)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu fața spre cercuri
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul se deplasează din primul cerc până la ultimul cerc, ridică câte o
minge și o aruncă în față.
Dozare și gradare: 3×1 traseu, pauză 20 de sec.

Fig. nr.27 a) b) c)
Exercițiul nr.1 6 (vezi figura nr.28)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută mersul
spre înainte, peste obstacole ( bastoane).
Dozare și gradare: 4×1 traseu, pauză 30 de sec.

Fig. nr.28

Exercițiul nr. 17 (vezi figura nr.29 a și b)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pac ient
Din această poziție pacientul execută mersul cu spatele, peste obstacole ( bastoane).
Dozare și gradare: 4×1 traseu, pauză 30 de sec.

57

Fig. nr.29 a) b)

Exercițiul nr.1 8 (vezi figura nr.30)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută mersul lateral, peste obstacole ( bastoane).
Dozare și gradare: 4×1 traseu, pauză 30 de sec.

Fig. nr.30
Exercițiul nr. 19 (vezi figura nr.31 a și b)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: în fața pacien tului cu o minge Bobath în mână
Din această poziție pacientul trebuie să ia mingea din măn a kinetoterapeut ului.
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr.31 a) b)

58
Exercițiul nr. 20 (vezi figura nr.32)
Poziția inițială a pacientului : stând cu genunchii întinși
și brațele în lateral întinse
Poziția kinetoterapeutului : lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută ridicarea
pe vârfuri și revenire în poziția inițială.
Dozare și gradare: 3×3 repetări, pauză 20 de sec .

Fig. nr. 32
Exercițiul nr.2 1 (vezi figura nr.33)
Poziția inițială a pacientului : stând cu un membru inferior
întins spre înainte, celălalt î napoi
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută ridicarea
pe vârfuri pe membrul inferior întins spre înainte.
Dozare și gradare: 3×3 repetări, pauză 20 de secunde.
Exercițiul nr.22

Fig. nr.33
Exercițiul nr. 22 (vezi figura nr.34 a, b și c)
Poziția inițială a pacientului : stând cu un membru inferio r spre înainte, celălalt înapoi
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută ducerea brațelor spre înainte întinse, apoi un braț sus,
altul jos, și apoi în lateral.
Dozare și gradare: 3×3 repetări, pauză 20 de secunde.

Fig. nr.34 a) b) c)

59
Exercițiul nr. 23 (vezi figura nr.35 a și b)
Poziția inițială a pacientului : stând cu un membru inferio r spre înainte, celălalt înapoi
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul își lasă greutatea prima dată pe piciorul din față, apoi pe cel din
spate.
Dozare și gradare: 3×3 repetări, pauză 20 de secunde.

Fig. nr.35 a) b)

Exercițiul nr. 24 (vezi figura nr.36)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral d e pacient
Din această poziție pacientul stă într -un picior
și apoi pe celălalt.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 20 de secunde.

Fig. nr.36
Exercițiul nr.2 5
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută balansări stânga, apoi dreapta.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 20 de secunde.

Exercițiul nr. 26
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu o minge în mână
Poziția kinetoterapeutului: în fața pacientului

60
Din această poziție pacientul trebuie să arunce mingea la kinetoterapeut.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 20 de secunde.

Exercițiul nr. 27 (vezi figura nr.37)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul trebuie să ridice
un obiect de pe sol, plasat în fața sa.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 20 de secunde. Fig. nr.37

Exercițiul nr. 28 (vezi figura nr.38)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută flexia genunchiului.
Dozare și gradare: 3×4 repetări, pauză 20 de secunde.

Fig. nr.38
Exercițiul nr. 29 (vezi figura nr.39)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu fața la cercu ri
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută mersul prin fiecare cerc .
Dozare și gradare: 4×1 traseu , pauză 30 de secunde .

Fig. nr.39
Exercițiul nr.3 0 (vezi figura nr.40)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu spatele la cercuri
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută mersul
cu spatele prin cercuri.
Dozare și gradare: 4×1 traseu, pauză 30 de secunde.
Exercițiul nr.3 0
Fig.nr.40

61
Exercițiul nr. 31 (vezi figura nr.41)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu spatele la cercuri
Poziția kinetoterapeutului: în spatele pacient ului
Din această poziție pacientul execută mersul lateral prin cercuri.
Dozare și gradare: 4×1 traseu, pauză 30 de secunde .

Fig. nr.41
Exercițiul nr.3 2 (vezi figura nr.42 a și b)
Poziția inițială a pacientului: ortostatism
Poziția kinetoterapeutului : lateral de pa cient
Din această poziție pacientul execută extenisia și flexia trunchiului.
Dozare și gradare: 15×3 repetări, pauză 30 de sec .

Fig. nr.42 a) b)

Exercițiul nr.3 3 ( vezi figura nr.43 a și b)
Poziția inițială a pacientului: ortostatism cu brațele întinse înainte
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută genuflexiuni.
Dozare și gradare: 15×3 repetări, pauză de 30 de sec.

Fig. nr.43 a) b)

62
Exercițiul nr.3 4 (vezi figura nr.44 a și b )
Poziția inițială a pacientului: cvadrupedie
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul realizează ridicarea trunchiului.
Dizare și gradare: 5×3 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr. 44 a) b)
Exercițiul nr.3 5 (vezi figura nr.45 a și b)
Poziția inițială a pacientului: decubit ventral, sprjinit cu podul palmei pe sol și cu membrele
inferioare pe vârfuri
Poziția kinetoterapeutului : lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută flotări.
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză de 30 de sec.

Fig. nr.45 a) b)

Exercițiul nr.3 6 (vezi figura nr.46 a, b și c)
Poziția inițială a pacientului: cvadrupedie
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută ridicarea membrului inferior și membrului superior opus
de cel inferior.
Dozare și gradare: 7×3 repetări, pauză 30 de sec.

63

Fig. nr.46 a) b) c)

Exercițiul nr.3 7 (vezi figura nr.47 a și b)
Poziția inițială a pacientului : ortostatism cu brațele pe lângă corp
Poziția kinetoterapeutului: în fața pacientului
Din această poziție pacientul execută ridicarea pe vârfuri.
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză 20 de sec.

Fig. nr.47 a) b)

64
Ședinț ele de hidrokinetoterapie

Aceste ședințe au fost efectuate pe o perioadă de timp, și cuprind un număr de exerciții
executate în bazin pentru a îmbunătăți echilibru.

Exercițiul nr.1 (vezi figura nr.48 a și b)
Poziția inițială a pacientului: ortostatism
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută mersul, cu ridicarea piciorului de înaintare la pipet.
Dozare și gradare: 3×1 lungime de bazin, pauză 20 de sec.

Fig. nr. 48 a) b)

Exercițiul nr.2 (vezi figura 49 a și b)
Poziția inițială a pacientului: ortostatism cu brațele întinse în lateral
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul duce pe rând, mai întâi cu stânga și apoi cu dreapta, un deget la
nas.
Dozare și gradare: 5×3 repetări , pauză 20 de sec.

Fig. nr.49 a) b)
Exercițiul nr.3 (vezi figura nr.50 a și b)
Poziția inițială a pacientului: ortostatism cu brațele întinse înainte
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient

65
Din această poziție pacientul duce un braț spre stânga, urmărind totodată cu privirea degetul și
revine la poziția inițială. La fel execută și cu celălalt braț.
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză 20 de sec.

Fig. nr.50 a) b)

Exercițiul nr.4 (vezi figura nr.51 a și b)
Poziția inițială a pacientului: ortostatism cu brațele întinse înainte
Poziția kinetoterapeutului: în fața pacientului
Din această poziție pacientul execută întoarcere la 360 de grade, urmărind brațul întins
(degetul).
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză 20 de sec.

Fig. nr.51 a) b)

Exercițiul nr.5 (vezi figura nr. 52 a și b)
Poziția inițială a pacientului: stând cu brațele pe lângă corp
Poziția kinetoterapeutului: în fața pacientului
Din această poziție pacientul execută gen uflexiuni.
Dozare și gradare: 10×2 repetări , pauză 3 0 de sec.

66

Fig. nr. 52 a) b)

Exercițiul nr.6 (vezi figura nr.53 a și b)
Poziția inițială a pacientului: stând cu brațele pe lângă corp
Poziția kinetoterapeutului: în fața pacientului
Din această poziție pacientul execută ridicarea unui genunchi la piept, simultan cu brațele în
lateral.
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr.53 a) b)

Exercițiul nr.7 (vezi figura nr. 54 a și b)
Poziția inițială a pacientului : stând cu brațele întinse, având în mâini bureți
Poziția kinetoterapeutului: în fața pacientului
Din această poziție pacientul execută genuflexiuni, și împing e cu mâinile bureți în apă.
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr.54 a) b)
Exercițiul nr.8 (vezi figura nr.55 a și b)
Poziția inițială a pacientului: ortostatism cu brațele lângă corp

67
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul trebuie să ridice de jos, din bazin, o minge.
Dozare și gradare: 5×3 repetări, pauză 30 de sec.

Fig. nr.55 a) b)
Exercițiul nr.9 (vezi figura nr.56 a și b)
Poziția inițială a pacientului: decubit ventral ( craul pe piept)
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută mișcări ale picioarelor .
Dozare și gradare: 5×3 repetări cu pauze de respirații, pauză 30 de sec .

Fig. nr.56 a) b)
Exercițiul nr. 10 (vezi figura nr.57 a și b)
Poziția inițială a pacientului: decubit dorsal ( craul pe spate)
Poziția kinetoterapeutului: lateral de pacient
Din această poziție pacientul execută craul pe spate, efectuând și mișcări din picioare.
Dozare și gradare: 3×1 lungime de bazin , pauză 30 de sec.

Fig. nr.57 a) b)

68
III.2.4.Evaluarea finală

Evaluarea finală s -a desfășurat la sfărșitul luni Mai al anului 2015, în care s -a testat
echilibrul individului și s -au formulat rezultatele cercetării.

Testul Tinetti
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără dificultate.
Evaluarea finală
Testul Tinetti (1986)
Pacientul este a șezat pe un scaun. Din
aceast ă poziție se ini țiază testele.
Așezat nesprijinit
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.

3

Ridicare din a țezat
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
3

69
Așezat din ortostatism
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
3

Ortostatism nesprijinit
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
3

Ortostatism cu ochii închiși
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
2

Întoarcere de 360 de grade
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
2

70
Îmbrâncire sternală
1 – incapabil să efectueze mișcarea;
2 – capabil să efectueze mișcarea cu
dificultate;
3 – capabil să efectueze mișcarea fără
dificultate.
2

Scorul pentru echilibru = 19
Testul Tinetti a fost preluat după Marcu Vasile și Matei Corina

Evaluarea finală a testului Tinetti reprezentată prin diagramă (vezi figura nr.58)

Testul Tinetti Fig. nr.58

0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 Evaluarea finală
Evaluarea finală

71
Testare finală
Testul abilitățiilor de mișcare
Cuprinde ( teste de mobilizare) cuantificate de la 0 la 2.
0 – incapabil de a performa mișcarea respectivă;
1 – dificultate în executarea mișcării;
2 – fără dificultate în executarea mișcării.
Testul abilitățiilor de miscare
Așezat nesprijinit 2
Ridicare din așezat 2
Transferuri 2
Stând în ortostatism nesprijinit 2
Culegerea unui obiect de pe sol 2
Întinderea înainte din stând 1
Mersul 1
Mers și apoi întoarcere 1
Pas peste obstacole 1
Urcatul scărilor 1
Testul abilităților de mișcare a fost preluat după Marcu Vasile și Matei Corina
Testare finală reprezentată prin diagramă (vezi figura nr.59)

Testul abilitățiilor de mișcare Fig. nr.59 0 0.5 1 1.5 2 2.5 Testare finală
Testare finală

72
III.3. Analiza rezultatelor inițiale și finale

Analiza rezultatelor inițiale și finale sunt reprezentate prin diagramele evaluări i inițiale
și finale ale testului Tinetti și testarea inițială și finală ale testului abilitățiilor de mișcare.
În continuare sunt prezentate următoarele diagrame:

Testul Tinetti Fig. nr.60

Testul abilitățiilor de mișcare Fig. n r.61 0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5
Așezat
nesprijint Ridicare din
așezat Așezat din
ortotatism Ortostatism
nesprijinit Ortostatism
cu ochii
închiși Întoarcere
de 360 de
grade Îmbrâncire
sternală
Evaluarea inițială
Evaluarea finală
0 0.5 1 1.5 2 2.5
Testare iniială
Testarea finală

73

După cum se observă în aceste diagrame, pacientul la începutul procesului de
recuperare a echilibrului, a fost incapabil să execute mișcarea și în unele locuri a fost capa bil
să execute mișcarea cu dificultate.
În urma ședințele de kinetoterapie și hidrokinetoterapie aplicate, s -a efectuat evaluarea
finală și testarea finală, pentru a observa îmbunătățirea echilibrului.
S-a constat în urma acestei evaluări o îmbunătățire a echilibrului, pacientul a ajuns de
la încapabil să efectueze mișcarea sau de la capabil să efectueze mișcarea cu dificultate, la
capabil să efectueze mișcarea fără dificultate.
Dar în unele mișcări cum ar fi: mers ul, întoarcere 360 de grade, pas peste o bstacole și
urcatul scărilor , pacientul a rămas la același s tadiu.
În urma ședințelor de kinetoterapie și hidrokinetoterapie a rezultat o îmbunătățire a
echilibrului, a ritmului și a coordonării mișcărilor și a imaginii kinestezice din aria motorie
(centru l de comandă al mișcărilor).

74

III.4. Discuții
Anumite programe utilizate în cadrul ședințelor au contribuit în recuperarea
pacientului și au fost eficente , îmbunătățind echilibrul corporal.
Propun ca în continuare a recuperării echilibrului pacientului, exercițiile practicate în
cadrul ședințelor de kinetoterapie și hidrokinetoterapie, să se înceapă din cele mai simple și
stabile poziții, cont inuând apoi cu poziții derivate, să fie alese bine încât să atragă atenția
pacientului și să fie plac ute și distractive.
Aceste exerciții să fie în primul rând aplicate la anumite intervale de timp prin
schimbarea și înlocuirea lor, cu altele noi , pentru a stimula mai activ si conștient pacientul la
program.
Asocierea kinetoterapiei cu alte metode de r ecuperare ( gimnastica medicală de
recuperare, hidrokinetoterapia) au avut efecte benefice în recuperarea tulburării pacientului.

75

Concluzii

Pe parcursul desfășurării cercetării s -a avut în vedere realizarea obiectivelor propuse
și verificarea ipotezei cercetării.
Se poate astfel realiza stabilirea unor elemente concluzive și cu posibilități de
generalizare în ceea ce privește alcătuirea și co nținutul schemelor folosite în aplicarea
mijloacelor kinetoterapiei în recuperarea tulburărilor de echilibru la bolnavii neurologici.
Desfășurarea cercetării prin aplicarea programelor concepute confirmă ipoteza de lucru.
Au fost realizate cele mai eficien te structuri de exerciții din care au fost alcătuite
programe aplicate în cadrul procesului de recuperare.
Utilizarea programelor de sedința, a exercițiilor din gimnastica și a
hidrokinetoterapiei, au fost eficiente în recuperarea tulburărilor de echilibru .
Prin mijloacele terapeutice folosite a avut loc o schimbare în recuperarea pacientului,
modificându -se echilibrul corporal.
Efectele benefice ale recuperării se observă atât pe plan psihic cât și social. Având în
vedere faptul că pacientul va putea cu uș urință să se descurce și fără ajutorul cuiva.
Prin rezultatele obținute am reușit să subliniem rolul kinetoterapiei în recuperea
tulbu rărilor de echilibru la bolnavii neurologic i, în scopul fundamentării obiectivelor,
metodelor și mijloacelor kinetice din cadrul programului complex de recuperare.
Așadar, kinetoterapia reprezintă mijlocul principal.

76
Bibliografie

1. Alexe , N. (2002), Enciclopedia educației fizice și sportului în România , Editura
Aramis, București ;
2. Badiu, Gh., Exarcu , I.T. (1978), Fiziologia și Fiziopatologia sistemului nervos ,
Editura Medicală, București;
3. Bejan, D. (2004), Fiziopatologia și terapua intesivă a traumatismelor cerebrale
severe , Editura Sylvi, București;
4. Băjenaru, O. (2011), Ghiduri de diagnistic și tratament în neurologie , Editura
Amaltea, București;
5. Bălteanu, V., Ailioaie , M. (2005) , Compendiu de kinetoterapie , Editura Cermi, Iaș i;
6. Bolintineanu, S., Vai da, M., Niculescu, M. (2003), Sistemul nervos central , Editura
Mirton, Timișoara;
7. Câmpeanu , E. (1979), Neurologie clinică (vol.I), Editura Dacia, Cluj -Napoca;
8. Cezar , I., Arcadiu , P.(1986), Patologia cerebelului , Editura Medicală, București ;
9. Clement, B. (1981), Aparatul locomotor , Editura Medicală, București;
10. Clement, B. (1981), Kinetoterapia pre și postoperatorie , Editura Medicală, București;
11. Cozma , N., Frăsin , Gh., Chiriac , V. ( 1980), Sistemul nervos central , Editura Istitutul
de Medicină și Farmacie, Iași;
12. Dicționar de Medicină Larousse (1998), Editura Univers Enciclopedic, București ;
13. Drosescu , P. (2005), Igiena și controlul medical în sport , Editura Tehnopress, Iași;
14. Epuran , M. (2005), Metodologia cercet[rii activităților corporale , Editura Fest,
București;
15. Friedman , J.J.,(1966), The ear: Vestibular Apparatus , În Ed. a II -a, Little Brown, p.
119
16. Garcin, R. (1969), Coordo nation of Voluntarz Movement and The St axias. In
„Handbook of clinical Neurology ” Ed. P.J. Vinken, Bruyn G.W, vol. I, Norh –
HollandPubl. Amsterdam ;
17. Grigorescu , A., Ionescu , M. (1974), Anatomia trunchiului cerebral, a cerebelului și a
ventriculului IV , Editura Reprografia Universității, Craiova;
18. Iaroslav, K. (1999), Fizio -Kinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiunile
aparatului locomotor , Editura Medicală, București;
19. Ionescu , M. (1974), Anatomia trunchiului cerebral, a cerebe lului și a ventricului
IV, Editura Reprografia Universității, Craiova;
20. Matei , C. (2009), Echilibrul corporal , Editura Universității, Oradea;

77
21. Mărgărit, M. (1998), Aspecte ale recuperării bolnavilor neurologici , Editura
Universității, Craiova;
22. Mărgărit, M. (1997), Principii kinetoterapeutice în boli neurologice , Editura
Universității, Oradea;
23. Miroiu, R. (2005), Kinetoterapia în afecțiuni neurologice , Editura Universității
Naționale de Apărare, București;
24. Nicolescu , I. (2003), Anatomia omului, Volum III , Editura Medicală Universitară,
Craiova ;
25. Niculescu , G. (2006), Gimnastică în Kinetoterapie , Editura Fundației România de
mâine, București ;
26. Popa, C. (1993), Neurologie , Editura Didactică și Pedagogică, București ;
27. Robănescu , N. (2001), Reeducare neuromotorie , Editura Medicală, București ;
28. Sbenghe , T. (1999), Bazele teoretice și practice ale Kinetoterapiei , Editura Medicală,
București ;
29. Ștefănache , F. (1997), Neurologie Clinica , Editura Universitatea de Medicină și
Farmacie “ Gh. T. Popa”, Iași;
30. Tătaru, A. M. (2006), Kinetoterapia în afecțiuni neurologice , Editura Universității,
Pitești;
31. Walton , N.J.(1975), Essentials of Neurology , Editure Pitman Medical Publishing,
Londra ;