I. Viața și opera lui Ion C reangă . Prezentare generală ………………………….. …….. 4 II. Clasifica rea basmelor și poveștilor lui Ion… [618346]

Dișa Marinela

OPERA
LUI ION CREANGĂ
ÎN
LITERATURA
PENTRU COPII

Editura Sfântul Ierarh Nicolae
2011

ISBN 978-606-577-307-3

2 Referent științific,
lect.univ.Bălașa Ariana

3 CUPRINS

I. Viața și opera lui Ion C reangă . Prezentare generală ………………………….. …….. 4

II. Clasifica rea basmelor și poveștilor lui Ion C reangă ………………………….. …..11

III. Amintiri din copilărie ………………………….. ………………………….. …………….. 21

IV. Posteritatea lui C reangă ………………………….. ………………………….. ………….. 27

V. Concluzii . Universalitatea lui Creangă ………………………….. ………………….. 35

VI. Metode și tehnici de predare a textelor lui Creangă în ciclul primar .42

Bibliografie critică ………………………….. ………………………….. ……………………… 63

Referințe critice (selecție) ………………………….. ………………………….. ……………. 64

4 I. VIAȚA ȘI OPERA LUI ION CREANGĂ PREZENTARE
GENERALĂ

După propria -i mărturisire, într -un început de biografie, Ion Ștefănescu,
mai târziu numit Ion Creangă, s -ar fi născut la 1martie 1837, in satul Humulești
(județul Neamț), la vreo sută de kilometri de Iași. În albumul societății Junimea
este trecută aceeași dată de naștere.
Însă, fiindcă n -au fost la îndemână acte sigure, știrile despre starea civilă a
oamenilor mai vechi sunt totdeauna încurcate și fiecare document nou ce se
găsește strică ceea ce părea limpede. S -a găsit mitrica după care Creangă s -ar fi
născut la 10 iunie 1839. Fiu al lui „Ștefan al lui Petrea Ciubotariul” și al
„Smarandei, născută David Creangă, din satul Pipirig” era cel mai mare între cei
opt copii.
Pe linie paternă, familia lui Creangă nu prea ne e cunoscută; Ion nu
vorbește de bunicul și nici de bunica sa, pe care cu s iguranță, îi pierduse de
timpuriu. Cât despre tatăl său, acesta era agricultor și făcea totodată negoț cu
straie țărănești, lucrate de Smaranda; avea doi frați, Vasile și Andrei, unul mai în
vârstă ca el, celălalt mai tânăr.
În schimb, Creangă ne -a lăsat i nformații despre familia mamei; în
„Amintiri” bunicul după mamă, David Creangă, primar la Pipirig, declară, în
perioada când Ion avea vreo doisprezece ani, că a venit din Transilvania „acum
șasezeci de ani trecuți” (deci către 1789), cu tatăl și cei trei f rați ai săi(Petrea,
Vasile și Nică), pentru a se așeza la Pipirig; din căsătoria sa cu o oarecare
Nastasia, originară tot din Transilvania, se născură șase copii, patru băieți și
două fete, dintre care una, Smaranda, a fost mama povestitorului nostru.
Fiu de țărani înstăriți, Ion a avut o copilărie dintre cele mai fericite, care se
scurgea „fără leac de supărare”. În primii lui ani crescu în libertate în casa
părintească, și nu intră cu adevărat în viață decât în jurul anului 1847, când
preotul satului, Ion Humulescu, „om vrednic și cu bunătate”, puse să se
construiască, cu contribuția enoriașilor săi, o școală „chiar la poarta bisericii”,
copilul făcu parte din cei vreo patruzeci de școlari, băieți și fete, pe care preotul,
însoțit de dascălul său, îi recru tă mergând din casă în casă; nu și -a început
învățătura de timpuriu, căci avea pe atunci „aproape unsprezece ani”.
Creangă este încă din copilărie leneș și totuși doritor de a învăța carte,
stăruitor încet, în tihnă. Tată -său îl crede „o tigoare de băiet”, și Creangă însuși
mărturisește că, pus să facă vreo treabă, o cam rărea de pe -acasă. Părintele Ioan
caută să -l îmblânzească pe băiat cu făgăduieli de a -i da mai târziu pe
Smărăndița, de a -l lăsa în locul lui la biserică. Fugarul, mulțumit, se întoarce în
clasă.
Lecțiile erau ținute de tânărul dascăl „Vasile a Ilioaiei”. Datorită îndrumării
pricepute a preotului, ca și bunei metode de predare a dascălului, „treaba mergea
strună”, Ion învăță mai întâi alfabetul chirilic, apoi trecu la „trătaji” și mai târziu
la ceaslov. Din nenorocire, după câteva luni, vara, Vasile fu luat cu forța la

5 armată, spre marea disperare a elevilor săi, care -l iubeau mult, iar școala rămasă
fără învățător fu închisă.
Cursurile reîncepură în anul următor: dar noul dascăl, Iordache, „fârnâitul
de la strana mare”, era foarte bătrân și cam bețiv, și uneori își maltrata școlarii;
Ion, dezgustat, prinse a merge foarte neregulat la școală.
În acest timp se ivi holera din vara anului 1848, care, în Humulești, făcu
mari ravagii; în timpul ep idemiei, copilul fu trimis la țară și dat în grija
ciobanilor tatălui său; cu toate aceste măsuri, el ar fi avut o criză de holeră, de
altfel nu prea gravă.
În timpul câșlegilor Crăciunului, bunicul, David Creangă, veni la
Humulești să -și facă provizii. Cu prilejul scurtei lui șederi, aduse mari laude
învățăturii și propuse să ia cu el pe nepot la Pipirig, pentru a -l trimite cu fiul său
cel mai mic, Dumitru, la școala lui Alecu Balș, la Broșteni. Curând după aceea,
băieții au fost dați la gazdă, cu cheltui ala bunicului, la o femeie sărmană, numită
Irinuca, care locuia într -o cocioabă veche pe o coastă de deal, pe malul stâng al
Bistriței.
Cei doi școlari aveau ca dascăl pe Nicolai Nanu, care îi puse să învețe,
spune Creangă, „după puterea lor”.
Însă către m ijlocul postului mare, Ion și tânărul său unchi se molipsiră de
râie de la caprele Irinucăi, și învățătorul nu mai vru să -i primească la școală. În
ajunul Paștelui, Ion ajunse la părinți.
Toată vara și toamna, Ionică se bucură de o justă vacanță, de altfe l nu cu
totul inactivă, fiindcă părinții aveau nevoie de el. În iarnă însă Smaranda izbuti a
îndupleca pe Ștefan al ei să dea pe băiat la psaltul de la biserica Adormirea din
Târgu -Neamț, pentru a deprinde cântările bisericești. Însă, de îndată ce se făcu
vreme frumoasă, rămâne acasă.
Despre anii 1850 și 1851 nu avem nici o informație.
La 12 octombrie 1952 se pune la Târgu – Neamț piatra fundamentală a celei
dintâi școli publice din județ. Dar școala, începută cu cheltuiala mânăstirii, nu s –
a deschis atunci, fiindcă n -avea local. Ion, care pe atunci avea cincisprezece sau
șaisprezece ani, era cel mai în vârstă din clasă.
Între timp, mai mulți școlari, prieteni ai lui Ion, printre care vărul său
Mogorogea, părăsiră Târgu -Neamț, în cursul anului, pentru a merge la școala de
catiheți din Fălticeni; tânărul Creangă, lipsit de cei mai buni colegi și profitând
de faptul că într -o zi fu bătut de către popa Duhu, obținu după multă insistență
pe lângă mama sa, încuviințarea să fie trimis, și el la „fabrica de popi”.
În toamna anului 1854, Creangă intră la școala din Fălticeni, unde fu
acceptat în schimbul a „două merțe de orz și două de ovăz”; locuia împreună cu
mai mulți colegi din Humulești la un cismar.
Din nefericire, catihetul era un cartofor incorigibil; consacra patimi lui o
mare parte din nopți și „rar venea pe la școală”; de aceea și școlarii făceau la fel,
timpul și -l petreceau aproape în totul în hore și cântece; uneori toată noaptea la
gazdă, în sunetul fluierului, alteori făcând chef la vreun han sau pe câm p.

6 Învață totuși ceva din muzica vocală religioasă (psaltichie), catihismul cel
mare, Istoria Vechiului Testament , a lui Filaret Scribal, și Gramatica lui
N. Măcărescu.
Către Paști, Mitropolia hotărăște desființarea catiheților, care, se vede, nu
dădeau multe roade, și trecerea școlarilor mai tineri la Socola. La seminar nu
puteau merge decât în toamnă, și deci ciraci catiheților se răzletiră pe la casele
lor. Mulți nu se mai duseră mai departe.
Vara trecu, dar în toamnă apriga Smaranda hotărî plecarea lu i Ion la
Socola. Orice împotrivire fu de prisos, și Ștefan însuși, tatăl, de obicei potrivnic
învățăturii, se arată duplecat, cu toate că avea de întâmpinat mari cheltuieli. Se
gândea de bună seamă că, de vreme ce a risipit atâția bani, se cade să aibă
dobânda lor și să aștepte de la Ionică, ajuns popă, îngrijirea fraților și surorilor
mai mici.
Ștefănescu (în același timp schimbându -și numele în Creangă) intră în
toamna anului 1855 la seminarul de la Socola, care avea un eminent director în
persoana arhima ndritului Filaret Scriban; rămase acolo până la 10 septembrie
(sau până la 12 decembrie) 1858.
Anii aceștia din viața povestitorului ne sunt foarte puțini cunoscuți,
Creangă nelăsând nici o informație despre acea perioadă.
Se pare că șederea la seminar mod ifică destul de profund caracterul lui Ion;
în internat, obișnuita -i veselie neînfrânată dispăru, în parte; de -acum încolo, elev
foarte sârguincios; „era serios, tăcut, totdeauna dornic să revadă Humuleștii”.
Sârguința la învățătură a viitorului preot este atestată de certificatul eliberat la
sfârșitul celor trei ani de studii; la toate materiile e notat „bun” sau „excelent”,
iar purtarea, care la Târgul Neamț lăsa de dorit, a devenit foarte bună.
În internat, Ion se împrietenii cu unul dintre colegii de ba ncă, Ienăchescu,
mai târziu colaboratorul său la redactarea mai multor lucrări didactice.
În cursul ultimului an de ședere la Socola, Creangă își pierdu tatăl decedat
la 30 iunie 1858 și înmormântat la biserica satului Prigoreni, mama rămânând
văduvă cu șa pte copii, bolnavă de patru ani și plină de datorii. Tânărul
seminarist se hotărăște să renunțe la al doilea curs și să se facă diacon, în care
scop înaintează „onorabilului comitet al Seminariei centrale”, o „lăcrămătoare
suplică” cerând a i se slobozi cu venitul atestat.
Formalnicul atestat l -a căpătat înainte de Crăciun, la 12 decembrie 1858.
De acum, în așteptarea căsătoriei și a hirotonisirii, Creangă trebuie să fi stat pe
acasă la Humulești, pe lângă mamă -sa.
La începutul verii(1859), veni la Iași pent ru motive pe care nu le știm și
aici se hotărî să se însoare într -un mod destul de original, greu de povestit.
Îndată după cerere, urmă căsătoria: la 23 august, Ion luă de soție pe Ileana
Grigoriu, abia de cincisprezece ani, fiica lui Ion Grigoriu, econom al bisericii
Patruzeci de sfinți. Din respectiva căsătorie se naște un singur copil, Constantin,
la 19 decembrie 1860.

7 Din timpuriu, din motive insuficient cunoscute, Creangă avu cu tânăra -i
soție o căsnicie foarte nefericită. A rămas cu ea până către anu l 1867, perioadă
în care Ileana părăsi domiciliul conjugal, lăsând copilul în grija soțului; acesta
din urmă nu ceru și nu obținu divorțul decât după șase ani, în 1873, când
părăsind casa, deveni liber de faptele sale.
La 19 decembrie 1859, Ion adresă mit ropolitului Sofronie Miclescu o
„suplică” pentru a solicita hirotonisirea ca diacon. După avizul duhovnicului,
mitropolitul primi favorabil cererea. La început, sluji timp de patru ani ca diacon
la Patruzeci de sfinți , unde locuia cu soția (și cu socrul) într-o căsuță în curtea
bisericii; mai târziu trecu la parohiile Sfântului Pantelimon, Bărboi și Galata; în
sfârșit, la mânăstirea Golia, unde locuia în 1866.
Fără îndoială, dornic să -și amelioreze situația proastă de diacon, în 1864,
începe să frecventeze Institutul Vasile Lupu, instalat la mânăstirea Trei Ierarhi
din Iași, „cursul preparandal pentru școlile primare”.
La școala normală, Creangă regăsi pe vechiul coleg de seminar,
Ienăchescu, și tot acolo cunoscu, în 1864, pe Constantin Grigoriu, cu care ma i
târziu avea să colaboreze la redactarea mai multor lucrări didactice.
La Vasile Lupu , Creangă a fost un elev foarte distins, iar directorul, Titu
Maiorescu, îi decernă la sfârșitul anului 1864 premiul întâi. Din aceeași perioadă
datează, cu siguranță, a tașamentul respectuos și neclintit al povestitorului pentru
Titu Maiorescu.
În cursul celui de -al doilea an la școala normală, Creangă fu numit, prin
decretul din 5 noiembrie 1864, datorită sprijinului lui Maiorescu „institutor la
clasa I, secțiunea II, u nde de altfel predă de la data de 7 mai.
Totuși , continuă să studieze la Vasile Lupu și nu -și trecu „examenul
general” de sfârșit de studii decât la 10 iunie 1865.
Frecventarea conferințelor lui Maiorescu schimbă profund mentalitatea lui
Creangă. Foarte d e timpuriu desfășoară o activitate considerabilă; pe de o parte,
se amestecă destul de serios în politică și curând fu cunoscut în cercurile militare
din Iași; pe de alta, cu mai mulți colegi, se ocupă de pregătirea și publicarea
unor lucrări didactice.
Creangă însuși spune că, de la 1866 la 1872 a făcut „și politicale”. Efectiv,
în 1866, a luat parte activă la mica revoluție din 3 aprilie.
În timpul marilor lupte politice din momentul alegerilor primelor lupte
politice din momentul alegerilor Camere ale d omnitorului constituțional Carol,
el participă la adunări electorale, luând cuvântul.
Făcea parte din „fracțiunea liberă și independentă”. Odată chiar și puse
candidatura în alegerile legislative, de altfel fără succes, nefiind luat în serios.
Totuși slu jbele religioase, orele de clasă și întrunirile politice nu erau de –
ajuns pentru activitatea lui Creangă, de îndată ce a părăsit școala normală, s -a
gândit să publice, în colaborare cu câțiva din foștii colegi lucrări didactice
pentru uzul școlilor primare . Pe la sfârșitul anului 1867, apare prima lucrare de
acest fel, un abecedar intitulat Metodă nouă de scriere și cetire . În colaborare

8 numai cu C. Grigorescu și V. Răceanu, scoase în 1871 Învățătorul copiilor, carte
de cetit în clasele primare, cu litere s lave și buchi cuprinzând învățături morale
și instructive. În 1876 tipărește broșura, pe care a compus -o împreună cu
Ienăchescu, Povățuitorul la cetire prin scriere după sistema fonetică.
În 1868,Creangă intră într -un conflict cu superiorii săi eclesiastic i care avea
să se termine peste trei ani prin destituire.
În 1870 Creangă fu numit institutor la școala nr. 2 din Sărărie, cartier al
Iașului.
La puțin timp după 11 octombrie 1871, după ce a luat cunoștință de
hotărârea consistoriului, tânărul diacon își lepădă rasa. Acest eveniment făcu la
Iași o foarte mare vâlvă. Dar lucru mai grav, mitropolitul scrise, la 15 iunie
1872, Ministerului Instrucțiunii Publice, pentru a -l înștiința despre suspendarea
cu care fusese pedepsit diaconul; în urma acestei comunic ări, Creangă fu
destituit din postul de institutor.
Când, după 11 octombrie 1871, lepăda rasa, Creangă locuia la Golia, avea
cu el pe fiul său Constantin, de care se îngrija o guvernantă, doamna Braun,
aceasta dând copilului și lecții de germană. După toa tă probabilitatea, părăsi
imediat biserica și se crede că în acel moment s -a stabilit în „bojdeuca” de pe
strada Țicăul -de-Sus, nr. 4. În zadar ceru Creangă ministerului un nou post.
Lipsit de mijloace de existență, dând dovadă de o mare energie după cele două
lovituri grele, începu să facă negoț, închiriind un debit de tutun în str. Primăriei,
nu departe de mitropolie.
În același an 1872, își dădu fiul, care nu împlinise nici doisprezece ani, la
școala militară din Iași, având, fără îndoială, mari greută ți, în lipsa în care se
afla, pentru a face față tuturor cerințelor copilului.
Poate că pe la sfârșitul anului 1871, în momentul în care se instală în
bojdeucă, sau, mai probabil, în 1872, după pierderea postului de institutor, când
deveni negustor de tutu n, Creangă luă în serviciu pe acea Ecaterina Vartic.
Curând, ea fu considerată nu ca servitoare sau guvernantă, ci ca membru al
familiei.
Redevenit simplu mirean, Creangă s -a gândit să divorțeze de fosta -i soție,
de care trăia despărțit de mai mulți ani. La 5 septembrie 1873, tribunalul
pronunță sentința de divorț din vina soției, și Constantin fu încredințat tatălui
său.
În 1874, la treizeci și patru de ani, Titu Maiorescu deveni ministru al
Instrucțiunii Publice și, printr -un decret din 27 mai, reintegră în funcție pe fostul
său elev, despre care păstrase o excelentă amintire.
În 1875, Creangă se cunoaște cu M. Eminescu, care era pe atunci revizor
școlar. Acesta, apreciindu -i talentul, l -a îndrumat să scrie, iar mai târziu îl aduce
la Junimea. Publicarea primei povești a lui Creangă în revista Convorbiri, la 1
octombrie 1875, presupune că institutorul a intrat la Junimea cel târziu în cursul
lunii septembrie.

9 Creangă și Eminescu au devenit foarte apropiați și de aici în acolo nimeni
„nu mai văzu pe Emin escu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu”. Nu e
surprinzător faptul că, în ciuda aparențelor, s -au stabilit atât de repede strânse
legături de prietenie între poetul nutrit cu filozofie și cultură străină și umilul
institutor din mahalaua Țicău; având față de popor o simpatie cordială, revizorul
a fost fericit să se apropie de acest om atât de simplu și inteligent, care încarna
atât de bine pe țăranul din Moldova, cu mintea lui ascuțită și maliția lui inocentă.
De îndată ce se cunoscură mai de aproape, Creangă și Eminescu găsiră ușor
motive de lungi taifasuri.
Cu siguranță, nu în prima sa seară la Junimea a făcut Creangă întâia sa
lectură, dar în orice caz curând. Primul basm citit de institutor a fost Soacra cu
trei nurori, pe care revista Convorbiri îl publică în octombrie 1875.
Junimea fu încântată. Soacra cu trei nurori plăcu, fără ca totuși junimiștii
să-și fi dat seama în ce stă meritul. Povestea, încă stângace, era, ca mai toate
poveștile de mai târziu ale lui Creangă, o nuvelă din viața de țară, în care
dialogul e totul.
În Capra cu trei iezi, citită după aceea și apărută la 1 decembrie 1875,
izbutește același pitoresc dialogic. Nu vorbesc propriu -zis lupul și capra, ci două
muieri dușmănite, ca Smaranda și Măriuca, în poartă.
Creangă fu declarat la Junimea admirabil „scriitor poporal”, caracterizare
ce-l urmărește toată viața, iar Maiorescu de la București va consfinți că scrierile
lui „sunt o adevărată îmbogățire a literaturii noastre”.
După ce scrisese și publicase în Convorbiri literare cinci p ovești, Creangă
își puse în cap să facă o adevărată nuvelă, compunând Moș Nichifor Coțcariul,
în care nu se petrece , din punct de vedere epic, mai nimic. Departe de a fi o
compunere „poporală”, bucata era cea dintâi mare nuvelă românească.
În toamna anulu i 1877, Eminescu plecă la București. Plecarea îi pricinui lui
Creangă o durere profundă, foarte evidentă în scrisorile adresate atunci
prietenului.
După cum am menționat mai sus, debutul lui Creangă ca povestitor se leagă
de revista Convorbiri din 1 octomb rie 1875. Încurajat de acest prim succes, a
scris, sau mai degrabă a pus la punct noi basme, apărute în aceeași revistă între
1875 și 1879, câte două sau trei pe an. A continuat, însă la intervale mai lungi,
cu fragmente din Amintiri , a căror primă parte a fost publicată în 1880, a doua în
1881. În 1882 publică partea a treia, precum și o nuvelă (scrisă în 1876), Popa
Duhu și O Anecdotă , aceasta din urmă la solicitarea societății România Jună ,
asociație a studenților români de la Viena. Până la moarte n -a mai publicat decât
o nouă Anecdotă și o poveste neînsemnată, ambele în 1883.
De la un timp, destul de greu de precizat, însă în orice caz înainte de 1880,
Creangă resimți atacurile bolii incurabile (epilepsia) care avea să -l doboare
înainte de vreme.
La înc eput bolnavul nu avea decât ușoare crize. Starea i se înrăutățește însă
repede.

10 Începând din 1879, producția lui literară se reduce la câteva pagini pe an și
probabil că de atunci povestitorul începe să se simtă serios afectat. Potrivit lui
Ienăchescu, înc epând din 1877 Creangă a avut nevoie „să fie suplinit la școală”,
apoi, din 1880 Constantin își îndeamnă tatăl să urmeze sfaturile medicilor. O
scrisoare din aprilie ne face să credem că anul 1882 a fost ceva mai bun, Crengă
făcu parte din biroul unui Cong res. Totuși, către toamnă, bolnavul nu poate să
scrie cele câteva pagini cerute de societatea România Jună de la Viena, și,
absorbit de aceasta, nu ia parte la banchetul aniversării Junimii .
Într-o după -amiază din luna mai 1884, deschizând ușa clasei sale, Creangă
căzu jos gemând și se răspândi vestea că a murit. Împins, fără îndoială de fiul
său, se hotărî să se ducă la Slănicul Moldovei, unde ajunse joi 14 iunie, după o
călătorie de două zile, în timpul căreia leșină de câteva ori. Până la sfârșitul
anulu i avu multe crize. La 1 martie 1885, bolnavul pare a -și recăpăta iarăși
încrederea; el scrie fiului său că este „pe deplin restabilit”, ba chiar e -n stare să
compună istorisiri vesele „despre evreii de la voi”.
În vara anilor 1885 și 1886 fu nevoit să se î ngrijească din nou la Slănic.
Povestitorul, în toiul propriilor suferințe, nu -și uită prietenul nefericit, a cărui
inteligență era aproape stinsă. La 2 februarie 1887 se duse să -i facă o vizită la
azilul de la mănăstirea Neamț. În octombrie (nu mai preda l ecții), se duse la
Neamț pentru a -și vedea rudele și prietenii.
În 1888, Creangă mai putu să redacteze, cu ajutorul colaboratorilor, broșura
intitulată Răspuns la criticile lui Ion Pop Florantin ; sănătatea însă i se înrăutățea
tot mai grabnic. Începe să -i vină câte două -trei leșinuri pe zi. Celor care îl
vedeau „păru cam buimac la minte”, dar îl găsiră mereu vesel și grozav de
guraliv. Veselia lui Creangă era de data asta mai mult un euforic al bolii însăși.
La mijlocul lui iunie 1889, se auzi vestea cea gr ozavă: Eminescu murise.
Această veste trebui să zguduie sufletul copilului. Fu văzut plângând ca un copil
și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimțirea morții se înnegri și
mai tare în inima lui. Pe la jumătatea lunii decembrie, tipograful Io nescu îl găsi
ascuns în bojdeucă. Era cam bolnav și avea iar gust de glumă. Dar era
încredințat că va muri.
În ziua de 31 decembrie 1889, povestitorul intră pe la vremea prânzului în
tutungeria lui din strada Galiei 51, unde se află frate -său Zahei. Azi Cr eangă se
prăbuși deodată, lovit de apoplexie și de atac laolaltă.
La 2 ianuarie 1890, Creangă fu înmormântat fără nici un fel de pompă, la
cimitirul Eternitatea din Iași; cum ferparurile nu fuseseră distribuite la timp, n -a
fost însoțit spre ultimul său lo caș decât de un mic cortegiu de rude, prieteni,
studenți și elevi ai școlilor publice. Când groapa de la clasa I -a de la Eternitatea
se acoperi de pământ, rude și prieteni scotociră prin bojdeucă. Căpitanul
Creangă (fiul) găsi pe undeva strânși destui bani de vreme ce el dărui 9000 de lei
pentru tipărirea operei răposatului.

11 II. CLASIFICAREA BASMELOR ȘI POVEȘTILOR LUI ION
CREANGĂ

Poveștile lui Creangă sunt pentru toate vârstele. Ele se adresează atât
copiilor cât și adulților.
Creangă ne -a lăsat paisprezece povești și anecdote. Materia poveștilor sale
n-a scos -o, cum au crezut unii critici, din propria -i imaginație, s -a mulțumit să
împrumute teme populare, bine cunoscute nu numai în România ci și în multe
țări. Dar respectând, ch iar și în amănunte temele împrumutate din folclorul
național, el a știut să le dea o formă cu totul personală: aici stă singurul, dar
foarte satisfăcătorul său merit.
Din cele paisprezece povești și anecdote ale lui Creangă trei prezintă un
interes mijloci u: Povestea unui om leneș și Cinci pâni , istorisiri foarte scurte, ale
căror fond e insignifiant, – și Ursul păcălit de vulpe , a cărei temă, în România,
pare a fi de proveniență străină. Rămân deci de examinat unsprezece basme,
dintre care unul (Făt -Frumos , fiul iepei), e neterminat.
Poveștile lui Creangă pot fi clasificate în modul următor:
A. Fabule animale:
1. Punguța cu doi bani
2. Capra cu trei iezi
B. Ciclul lui Păcală sau al „prostiei omenești”:
1. Prostia omenească
2. Dănilă Prepeleac
C. Povești fantastice:
1. Soacra cu tr ei nurori
2. Fata babei și fata moșului
3. Făt-Frumos, fiul iepei
4. Povestea porcului
5. Harap Alb
D. Povești religioase:
1. Stan Pățitul
2. Ivan Turbincă

A. FABULE ANIMALE
Fabulele animale apar în literatură din vechi timpuri. Esop și Fedru ne -au
lăsat fiecare un număr con siderabil; câteva conține și Panciatantra .
În Evul Mediu au fost compuse numeroasele și vastele ramuri ale lucrării
Roman de Renard.
Astăzi, în timp ce fabulele abundă la popoarele germanice, slave și
africane, ele au devenit relativ rare în țările romani ce. România, în special, nu
cunoaște decât două teme de acest gen, reprezentate de altfel de un număr
restrâns de variante: tema „caprei și a iezilor ei”, și aceea a „cocoșului care a

12 găsit o comoară”; iar aceasta din urmă nu constituie, la drept vorbind, o fabulă
animală, fiindcă alături de cocoș, figurează mai multe personaje umane.
Creangă, ne -a lăsat, în mod sigur, o versiune a fiecăreia din aceste două
teme

1. Punguța cu doi bani (1 ianuarie 1876)
Cunoaștem patru variante românești ale acestui basm: două muntenești:
Cocoșul moșneagului și Cocoșul moșneagului și găina babei ; una
moldovenească: Povestea oului și una meglenită: Baba și cocoșul . Toate aceste
variante sunt posterioare aceleia a lui Creangă.
Cele patru basme românești dezvoltă tema binecunoscut ă a „cocoșului care
se duce după comori”; totuși Povestea oului suprapune temei primitive o temă
cu totul deosebită: un cârd de animale însoțite uneori de un om, sau chiar de
câteva obiecte, prezentate ca fiind vii, se instalează într -o casă, locuită de ob icei
de hoți, și pricinuiesc proprietarilor atâtea necazuri încât locuința le e lăsată lor.
Din contră, celelalte variante au păstrat tema primitivă, care deja indicată
într-o fabulă esopică și într -un basm din Panciatranta (Pasărea care făcea ouă de
aur), este larg reprezentată astăzi în folclorul a numeroase țări, în special în
Grecia, în Albania, în Serbia și în Africa; în Franța, variantele sunt și mai
numeroase încă.
Cât despre varianta lui Creangă, ea nu prezintă nici un detaliu care să nu
poată fi re găsit, fie în versiunile românești, fie în acelea din alte țări.

2. Capra cu trei iezi( 1 decembrie 1875)
Când a apărut povestea lui Creangă, tema Capra cu trei iezi nu era
cunoscută în România decât prin versiunea munteană a lui Fundescu, Unul
plătește pe ntru toți , apărută în 1867. Alte trei variante, dintre care două din
Muntenia ( Stăncuța și Mierluța și Văr Lup) și una din Bucovina ( Capra cu iezii)
fură publicate ulterior.
Foarte apropiate una de alta, aceste cinci variante se deosebesc, totuși, în
unele privințe. În timp ce basmul lui Creangă și varianta din Bucovina pun în
scenă o capră cu iezii ei, în cele trei variante muntene figurează o oaie și miei.
În toate versiunile, când mama se întoarce acasă, recurge, pentru a se face
recunoscută de micuții e i, la o parolă, sau, mai exact, la o formulă scurtă, în
proză sau în versiuni asonanțate.
În general, lupul încearcă să i se deschidă ușa, când puii sunt singuri.
Pentru a reuși, el întrebuințează parola cuvenită, pe care a auzit -o, ascuzându -se
aproape d e casă, și se silește să imite vocea mamei.
Numai în versiunea lui Creangă, unul dintre pui, cel mai mic, scapă de
masacru, în timp ce pretutindeni în alte părți ei sunt sfâșiați.
Episodul răzbunării se înfățișează peste tot sub aceeași formă: mama
pofte ște pe făptașul ticăloșiei la un praznic, îl pune să stea pe un scaun de ceară,
deasupra unei gropi pline cu lemne în flăcări, lupul cade în jar și în zadar roagă

13 pe gazdă să nu -l lase să piară; uneori, capra grăbește, ca la Creangă, moartea
animalului rău făcător, întărind focul.

B. CICLUL PROSTIEI OMENEȘTI
1. Prostia omenească (1878)
O variantă moldovenească, Baba cea proastă și băiatul isteț , publicată mult
mai târziu, e aproape identică cu basmul lui Creangă; numai începutul diferă.
Se cunosc n ouă variante ale acestui basm: o variantă germană, una italiană
și șase franceze.
Nu e vorba în aceste basme, de o femeie măritată, ca în povestea lui
Creangă, ci, ca în varianta moldovenească, de o tânără logodită.
Pe de altă parte, scena nu se mai petre ce în bucătărie, ci în pivniță, unde
tânăra s -a dus să scoată vin (cidru sau bere) sau la fântână.
Cu excepția basmului lui Grimm, în care Hans se grăbește să se însoare cu
„predenta Else”; în toate variantele logodnicul pleacă de acasă, făcând aceeași
declarație ca în basmele românești; dar exemplele de prostie omenească, în
general în număr de trei, nu sunt pretutindeni aceleași.
Întrebuințarea unui țăpoi pentru a zvârli nuci (sau mazăre) figurează în
cinci variante franceze, în varianta rusă și într -o variantă citată de Sebillot, un
țăran vrea să urce vaca pe acoperiș pentru că acolo să mănânce un mănunchi de
iarbă, în basmul lui Sebillot o femeie încearcă să transporte soarele cu iarba. Dar
în nici una din variantele citate nu regăsim construirea unui c ar mai mare decât
ușa, iar multe din exemplele de prostie omenească date de versiunile străine n -au
nimic în comun cu acelea din România.

2. Dănilă Prepeleac (1 martie 1876)
Basmul cuprinde două părți distincte, care cotrastează și aparțin, de altfel,
la do uă teme diferite: cea dintâi ne înfățișază un țăran mărginit, care, în urma
unor schimburi dezavantajoase, își pierde unicul său bun, în cea de -a doua parte,
dimpotrivă vedem un om care dă dovadă de inteligență și, punând în locul
puterii șiretenia, reușeș te să-i joace pe diavoli, mult mai tari decât ei.

Există în multe variante ale temei „schimburilor succesive”, Cosquin a
reușit șapte (Germania, Anglia, Belgia, Norvegia, Rusia, Tyrol și Corsica” la
sfârșitul basmului loren Les Trocs de Jean -Baptiste (Sc himburile lui Jean –
Baptiste); adăugând Ce que le vieux fait est bien fait (Ce face bătrânul e bine
făcut) de Andersen.
Eroul acestor basme e totdeauna, ca în povestea lui Creangă, un țăran (sau
un om de condiție modestă), care, drept avere, posedă o vacă s au, mai rar, un
cal.

14 Animalele care figurează cel mai des în schimburile ulterioare sunt o gâscă
sau o capră. Mai puțin frecvent un porc, o oaie, un cocoș, o găină cu pui, un
rățoi.
Niciuna din variante nu se referă, ca în basmul românesc, la un car și o
pungă.
La sfârșitul tuturor poveștilor, țăranul se întoarce acasă cu mâinile goale,
sau aproape, ca Dănilă. În majoritatea acestor variante, când trocurile s -au
terminat, un vecin pariază că naivul va fi bătut de propria -i femeie; pierde însă
totdeauna pari ul, căci nevasta e încântată de ce a făcut soțul ei.
Numai în două variante, în care lipsește episodul cu pariul, țăranul e
maltratat de soția sa (Anglia, Rusia).

În cea de -a doua parte se dezvoltă o altă temă, din care domnul Șăineanu
face al doilea tip (tipul Hercule -Păcală) din Ciclul omului viteaz : datorită
pătrunderii lui, un om din popor înșală uriași sau diavoli, făcându -i să creadă că
el dispune de o forță de temut.
Tema e foarte răspândită în România; domnul Șăineanu dă, în afară de
Dănilă Prepel eac, nouă variante, dintre care numai două (prima și a patra)
apăruseră înainte de aceea a lui Creangă, în 1872.
1) Patru muntenești: Bogdan Viteazul , Săracul și dracul , Dracul și
ulciorul , Sdrâncu, spaima zmeilor
2) Două moldovenești: Soția babei , Chibirdic cel voinic
3) Una din Transilvania: Stan Bolovan
4) Două din Bucovina: Tâlharul cel vestit , Titirez și zmeul
Variantele românești formează două grupe, de alminteri, strâns înrudite.
1) În prima grupă, un om din popor care în genere se laudă că a ucis o
mulțime de „suflete” (în realitate muște), adoarme lângă un puț, pe
ghizdurile căruia a gravat inscripția victoriei sale; apare un zmeu, citește
inscripția și cuprins de frică, face cu viteazul un pact de prietenie.
2) În cel de -al doilea grup, din care face parte Dăni lă Prepeleac , eroul are
de-a face cu diavoli care sălășluiesc într -o baltă, fie pentru a i se da bani,
fie pentru a obține eliberarea unui copil, fie, ca în basmul lui Creangă
(iar tema e primitivă), din pură întâmplare.
În toate aceste variante, el bagă î n groază pe demoni, prefăcându -se că vrea
să ridice la malul apei o mănăstire sau o biserică. În Dracul și ulciorul , el
manifestă intenția de a lua cu sine balta și arbori ce -o înconjoară.
În ambele grupe, eroul, incapabil să lupte contra adversarilor ce i se dau,
înlocuiește puterea prin viclenie și înșală, de altfel lesne, diavoli sau pe zmeu, a
căror inteligență e mai puțin decât mediocră.
Toate variantele românești au un final identic: eroul primește o cantitate de
piese de aur sau de argint, într -un bu rduf, și zmeul (sau diavolul) duce prin
văzduh, până la casa adversarului său, nu numai această comoară, dar și pe erou;

15 primit cu amenințări și blesteme (diavolul cu semnul crucii), el e convins că
numeroșii copii ai eroului poftesc carne de zmeu, și fuge , înspăimântat lăsând
încărcătura de aur.
Multe variante ale acestei teme au fost culese în Europa, în Asia, în Orient
și până -n Laponia.

C. POVEȘTI FANTASTICE
1. Soacra cu trei nurori
Basmul e construit din două teme diferite: tema „soacrei” și cea a „fetei
deștepte”.
a) Soacra rea figurează destul de frecvent în basme, mai cu seamă în acelea care
dezvoltă tema „feților de aur”; rolul ei malefic (mai des atribuit surorilor
invidioase) constă în a pune mici animale în locul pruncilor născuți de nora ei,
pe care nu șovăie, uneori, să -i îngroape de vii. Cu totul excepțional, într -o
legendă din Banat, Zilele babei, care aparține Ciclului mamei vitrege , ea
înlocuiește pe mama vitregă: pune pe noră la munci grele, ba chiar să
înnălbească niște lână neagră.
b) În timp ce în basme femeile apar, în genere, sub aspect defavorabil (mame,
surori, soții logodnice sunt, majoritatea timpului, încăpățânate, proaste,
nerecunoscătoare sau viclene), fetele se deosebesc prin curajul sau inteligența
lor: o dată, îmbrăcate în strai bărbătesc, ele îndeplinesc isprăvi războinice, în
urma cărora sunt cerute în căsătorie de un fiu de rege; altădată, iscusite și,
uneori viclene, se mărită, în ciuda obârșiei lor modeste, cu un rege sau cu un
prinț. De unde două cicluri principale, repreze ntate prin numeroase variante.
De cel de -al doilea grup, ține în parte, Soacra cu trei nurori , cu deosebirea că
iscusința e atribuită nu unei fete, ci, în mod excepțional, unei femei măritate.
A fost cules în Armenia un basm, intitulat Soacra , care dezvolt ă aceeași
temă ca Soacra cu trei nurori . Cele două povești au analogii frapante: și una și
cealaltă aduc în scenă o mamă care, după ce și -a căsătorit cei trei feciori,
tiranizează pe rând pe cele trei nurori, ce nu cutează să se plângă; în cele două
basme, soția celui mai mic dintre feciori ia inițiativa suprimării soacrei și,
izbind -o cu capul de pereții odăii, își asigură dinainte moștenirea casei; în sfârșit,
în ambele povești, bătrâna, redusă la muțenie, nu poate să se explice decât prin
gesturi, iar no ra mai tânără tălmăcește în felul ei semnele muribundei.
Aprecieri ca acestea probează că Soacra cu trei nurori dezvoltă o temă
populară, răspândită în mai multe țări, și că toate detaliile poveștii lui Creangă
trebuie să fie împrumutate din domeniul trad iției, pentru că un oarecare număr
dintre ele, și anume cele mai caracteristice, se regăsesc în varianta di Armenia.
2. Fata babei și fata moșneagului (1 septembrie 1877)
Basmul aparține unuia din timpurile Ciclului mamei vitrege , acela pe care
domnul Șăi neanu îl numește tipul Molle , de la numele variantei binecunoscute a
lui Grimm. Tipul acesta se poate rezolva astfel:

16 O babă și un moșneag, fiecare având câte un copil, s -au căsătorit; mama
vitregă persecută pe fata soțului și o silește să părăsească locui nța părintească;
dar biata copilă, bună și virtuoasă, dobândește în drumul ei bogăție și fericire;
dimpotrivă, fata babei, leneșă și rea, primește pedeapsa pe care o merită.
Domnul Șăineanu, dă, în afară de basmul lui Creangă, șase variante
românești:
1) Patru din Muntenia: Fata moșului și fata babei , Fata moșului cea
cuminte , Răsplata Sfintei Sâmbete , Sfânta Vineri
2) Una din Bucovina: Draga mamei și fata tatei
3) Una macedo -română: Vampirul
În toate variantele românești, situația inițială e identică cu cea din basmul
lui Creangă; dar împrejurările care o determină pe fată să părăsească casa sunt
destul de diverse, în basmul lui Creangă, bătrânul îndemnând el însuși pe fiica sa
să plece.

3. Făt-Frumos, fiul iepei (postumă)
Basmul face parte din Ciclul celor trei frați , care cuprinde două tipuri
fundamentale:
-tipul fraților vicleni;
-tipul însoțitorilor năzdrăvani;
Cele două grupe strâns legate înfățișează un tânăr erou, ai cărui frați (sau
tovarăși de drum), invidioși de isprăvile lui, încearcă, însă în zadar, s ă scape de
ei.
Pe această temă domnul Șăineanu dă paisprezece variante, ce pot fi
clasificate în trei grupe, după felul cum eroul (ale cărui aventuri sunt, de altfel,
mereu identice) e născut de o femeie, de un animal sau dintr -o bucată de lemn.
Prima grup ă:
1) Două variante din Muntenia: Cei trei frați de cruce , Omul de pe lumea
cealălaltă
2) O variantă din Banat: Petru firicel
3) O variantă din Macedonia: Barbă -Cot și Statu -Palmă
4) O variantă din Transilvania: Agheran cel viteaz
A doua grupă:
1) O variantă din Transil vania: Tei -legănat
2) O variantă din Bucovina: Tei -legănat
3) La acestea adăugăm basmul lui Creangă, ca re nu figurează acolo fiindcă
apărut abia în 1898.
Cele trei grupe dispun de o intrare deosebită în subiect:
1) În cel dintâi, eroul s -a născut normal; e prezenta t ca fiu al unei văduve
sau a doi bătrâni, sau ca orfan.
2) În al doilea grup, precum la Creangă, copilul este fiul unui animal: oaie,
vacă sau iapă.

17 3) În al treilea, un moșneag și o babă fără urmași, leagănă îndelung o
bucată de tei, cioplit de bătrân; butuc ul sfârșește prin a se preface într -un
copil frumos, care capătă numele de Tei-legănat .
În toate variantele, îndată ce copilul s -a dezvoltat deplin (stadiul la care
ajunge la doi ani, în varianta Lupescu și la Creangă; mai curent însă între
cincisprezece ș i optsprezece ani), vrea să plece în lume. În momentul acesta,
pentru a -și verifica puterile, el încearcă, în genere, să smulgă un stejar, câteodată
constată că e prea slab și mai suge câtva timp; uneori, îi cere tatălui o armă de
dimensiuni uriașe.
Precum în basmul lui Creangă, numai în alte două eroul îi dă mamei sale,
înainte de a o părăsi, o năframă pe care vor apărea câteva picături de sânge, dacă
tânărul va muri.
Peste tot, el întâlnește, pe drum, uriași înzestrați cu puteri supranaturale, cu
care se măsoară adesea; dar după ce l -a învins, îi iartă, le devine „frate de cruce”
și-i ia cu el.
De notat că acești uriași, care, în basmul de tip Harap Alb , vor fi de un
mare ajutor eroului, nu dau aici nici o întrebuințare puterii lor extraordinare,
rolul lor mărgini ndu-se să -și trădeze binefăcătorul.
Episodul morții și învierii eroului și al însoțitorilor lui nu apare decât într –
un număr mic de basme, în schimb, în majoritatea variantelor, cei trei tovarăși,
pe urmele piticului, ajung la un fel de fântână ce duce în lumea de jos; precum la
Creangă, singur eroul are curajul de a se lăsa coborât cu o frânghie, până în
fundul prăpastiei.
Majoritatea basmelor coincid, în ceea ce privește episodul ieșirii: tânărul va
fi scos din lumea de dedesubt de către o pasăre enormă, în genere o pajură căreia
ia salvat puii ce urmau să fie mâncați de un balaur.
Când eroul ajunge la locuință, domnița care -i era hărăzită (sau soția)
devine, de obicei slujnica celorlalte două. „Frații de cruce” necredincioși sunt
pedepsiți aproape totdeauna, fie că eroul îi măcelărește, fie că tovarășii se supun
judecății lui Dumnezeu.
S-au cules multe variante ale acestui basm nu numai în Europa, ci și în
Asia, în Orient și chiar în America.

4. Povestea Porcului (1 iunie 1867)
Basmul aparține Ciclului păsărilor sau al omului -animal , a cărui
caracteristică e părăsirea, aproape totdeauna provizorie, a ființei iubite în urma
unei greșeli comise de aceasta. Domnul Șăineanu distinge trei tipuri diferite,
indicate, ca de obicei, după numele unei versiun i celebre: tipul Amor și Psyche
(omul -animal), Melusina (zână -animal) și Nereida (femeia -lebădă).
Povestea porcului face parte din primul tip, care conține totdeauna
următoarele două peripeții:
a) Un bărbat cu înfățișarea unui animal, îi interzice soției să f acă un anumit
lucru: cum aceasta nu -l ascultă el o părăsește.

18 b) Nefericita, după ce -l caută un timp îndelungat, își regăsește bărbatul și
soții se împacă.
Tema e foarte comună în folclorul românesc: domnul Șăineanu citează nu
mai puțin de treisprezece varian te, între care aceea a lui Creangă (patru
apăruseră înainte de Povestea porcului).
1) Sase muntenești: Șarpele moșului , Șarpele moșneagului , Porcul
fermecat , Făt-Frumos și fata neguțătorului , Dovleacul , Fratele
Bucățică
2) Trei din Transilvania: Șarpele , Uitatul , Feciorul moșului
3) Două din Banat: Trandafir și Oglinda
4) Una din Bucovina: Petrea Făt -Frumos și zânele
Variante ale acestei teme există în numeroase țări. Cât despre versiunile
străine, acestea nu se îndepărtează de basmele din România decât în câtev a
puncte: intrările în subiect prezintă tipuri mai variate: povestea se termină
adesea în momentul în care învelișul animal arde, prin moartea sau dispariția
omului vrăjit; în locul sfintelor, figurează zâne sau uneori divinități antropofage;
în fine, obie ctele pe care zânele le dăruiesc femeii părăsite sunt în genere închise
în fructe.

5. Harap Alb (1 august 1877)
Basmul ține de Ciclul încercărilor grele , în care eroul trebuie să
îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu aju torul
unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. Cele mai
frecvente din aceste isprăvi sunt cucerirea „domniței cu părul de aur” și căutarea
apei miraculoase.
Povestei Harap Alb i se asociază șase variante:
1) Două din Muntenia: Țugulea și Caracâz -viteazul ;
2) Una din Moldova: Moșneagul de aur ;
3) Două din Transilvania: Împăratul florilor și Petrea;
4) Una din Bucovina: Voinicul florilor
Singură varianta lui Ispirescu, publicată în 1875, este anterioară aceleia lui
Creangă.
Toate versiunile româneș ti au o intrare în subiect diferită de aceea din
Harap-Alb.
a) Unele înfățișează o luptă cu zmeii, fie că eroul (totdeauna cel mai tânăr
dintre cei trei fii) apără împărăția împotriva unui atac al acestor monștri,
fie că îi atacă chiar pe pământul lor pentru a se răzbuna; în ambele
cazuri, el răzbune pe zmeu și izbutește să scape de șiretlicurile
periculoase ale soțiilor sau fiicelor acestora.
b) Altele dezvoltă o temă mai neobișnuită: eroul, fiu de rege sau de boier, e
alungat de acasă, pentru că a lăsat să scap e o ființă năzdrăvană, pe care
tatăl, sau oamenii tatălui său, o capturaseră: vreun moșneag de aur,

19 vreun om de o frumusețe magică, vreo pasăre fermecată care are darul
de a se preface în om.
În Caracâz se înfățișează, ca în H arap-Alb, încercarea curajulu i unor tineri,
episod care în alte versiuni lipsește.
Episodul substituirii, nu figurează decât în poveștile de tip b). În toate
variantele eroul ajunge la curtea unui personaj puternic: boier, împărat sau
căpcăun uriaș. Acolo tânărul se vede pus la înce rcări grele.
Eroul n -ar duce la capăt isprăvile ce -i sunt impuse, dacă nu s -ar baza pe
colaborarea unor personaje înzestrate cu puteri supranaturale.
În poveștile de tipul b), el e ajutat de ființa năzdrăvană căreia i -a redat
libertatea.
În celelalte, înt âlnește pe drum și ia cu sine ajutoare miraculoase. Există
trei astfel de însoțitori în Petrea , patru în Caracâz și în H arap-Alb, șase în
Țugulea .
Singura versiune a lui Creangă, se referea la ajutorul prețios al
necuvântătoarelor recunoscătoare, furnici ș i o albină.
La sfârșitul tuturor acestor variante, eroul se căsătorește, în primul tip, fie
cu fiica de împărat pe care a cucerit -o, fie în al doilea, cu fiica boierului sau a
împăratului la care e găzduit. Cât despre slujitorul nedemn (în poveștile în car e
figurează episodul substituirii), el e strașnic pedepsit.
În esență, H arap-Alb, nu se îndepărtează de versiunile românești decât în
câteva puncte: în ce privește intrarea în subiect, prezența stăpânului și
suprapunerea temei animalelor recunoscătoare , t emei însoțitorilor năzdrăvani.
Tema acestui basm, a cărui dezvoltare poate fi urmărită din vechi timpuri, e
foarte răspândită în lume: există multiple variante, care, în manieră generală,
sunt destul de asemănătoare cu poveștile românești.

D. POVEȘTI RELIGIOASE

1. Povestea lui Stan Pățitul (1 aprilie 1877)
Tema lui Stan Pățitul , ca și aceea din Soacra cu trei nurori , nu e
reprezentată în România decât în povestea lui Creangă.
N-ar trebui să conchidem de aici că Stan Pățitul a fost imaginat de Cr eangă:
tema generală a basmului și mai multe detalii denunță în mod evident o poveste
populară.
Un pact între diavol și un om, pact asemănător aceluia de la baza lui Stan
Pățitul (Chirică se leagă să slujească pe stăpânul său timp de trei ani, în
schimbul făgăduinței unui lucru pe care el nu -l indică în mod clar), constituie în
toate țările subiectul mai multor povești populare: pentru a pune stăpânire pe un
suflet omenesc, pe care uneori îl cere deschis, dar pe care, de obicei, încearcă să –
l obțină prin vi clenie, smulgându -i omului cu care trădează vreun legământ
înfricoșător, diavolul pune în joc mari sume de bani sau, mai adesea, se obligă să

20 îndeplinească sarcini grele. Dar între poveștile citate anterior și Stan Pățitul
există o deosebire capitală: în c ele dintâi, dacă diavolul indică în mod vag lucrul
dorit, e pentru a înșela pe omul căruia vrea să -i răpească sufletul; aici
dimpotrivă, Chirică nu -și va înșela stăpânul: lipsa de precizie a convenției îi va
permite numai s -o ducă în iad pe baba mijlocitoa re; iar prin aceasta, povestea lui
Creangă, care spre sfârșit luase o întorsătură destul de scabroasă, se termină în
chip foarte moral cu pedepsirea scorpiei, asupra căreia cad toate răspunderile.

2. Ivan Turbincă (1 aprilie 1878)
Tema din Ivan Turbincă , e una populară, bine cunoscută: datorită darurilor
miraculoase primite de la Dumnezeu sau de la Christos, un om din popor își bate
joc de diavoli și de moarte și astfel ajunge la o vârstă foarte înaintată.
Tema e puțin răspândită în România; nu se cunoașt e; în afară de basmul lui
Creangă, decât o variantă aromână: Yani Trastulia. Această temă este
reprezentată de numeroase variante în multe țări: la sârbocroați, la cehi, la
românii din Moravia, la germani, în Italia, în Belgia; în Franța au fost culese
versiuni multiple.
Putem să ne întrebăm în mod rezonabil, de unde a luat Creangă, chiar din
România, materia basmelor sale.
Primul basm publicat în Convorbiri este Soacra cu trei nurori , din care nu
există nici o variantă românească. Temele din Punguța cu do i bani , din Prostia
omenească și din Dănilă Prepeleac erau inedite în România, în momentul
apariției acestor basme. Stan Pățitul prezenta de asemenea o temă nouă, și nu e
deloc sigur că Creangă ar fi cunoscut pe Toderică a lui C. Negruzzi, înainte de a
scrie Ivan Turbincă : ultimele două nu par să aibă nici o legătură directă. Cât
despre Capra cu trei iezi , știm că Creangă compunea, în 1865 o poveste foarte
asemănătoare cu textul din Convorbiri .
Harap -Alb e prea diferit de versiunile ce i -au precedat pentru a-l considera
imitat după ele. Numai Povestea porcului , Fata babei și fata moșneagului și Făt-
Frumos, fiul iepei sunt foarte apropiate de redactările anterioare; dar această
apropiere dovedește numai că materia e luată dintr -un izvor comun; e foarte
eviden t că dacă Creangă ar fi vrut să împrumute de la alți povestitori subiectele
poveștilor, n -ar fi început prin a trata teme din care nici o variantă nu fusese încă
publicată în România.

21 III. AMINTIRI DIN COPILĂRIE

G. Călinescu scria: „Creangă es te expresia monumentală a naturii umane în
ipostaza ei istorică, ce se numește poporul român”.
Poveștile „soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi”, „Punguța cu doi
bani”, „Dănilă Prepeleac”, „Povestea lui Harap -Alb”, „Fata babei și fata
moșneagului”, a u încântat generații de cititori prin farmecul și vioiciunea
întâmplărilor, prin darul de povestitor inegalabil al lui Ion Creangă.
Capodopera lui Ion Creangă este „Amintiri din copilărie” care structurează
fluxul memoriei în patru secvențe narative.
Partea I evocă frumusețile satului Humulești și imagini din viața de școală:
dascălul Vasile, calul bălan, luarea cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul
David Creangă din Pipirig la școala din Broșteni, întâmplarea cu rostogolirea
stâncii peste casa Irinucăi .
Partea a II -a descrie casa părintească din anii fericiți ai zburdalnicei
copilării și povestește peripețiile cu uratul de Anul Nou, la cireșe, cu pupăza din
tei și la scăldat.
Partea a III -a enumeră vestitele locuri din jurul Humuleștilor și istoriseș te
întâmplări din vremea când era elev la școala din Fălticeni, împreună cu
Oșlobanu, Trăznea și Mogorogea, în gazdă la ciubotarul Pavăl, ascultând
cântecele din fluier ale lui Moș Bodrângă.
Partea a IV -a, prezintă plecarea din Humulești la Iași, dezrădăc inarea,
desprinderea și paradisul copilăriei.
1. Impulsul creator al „ Amintirilor din Copilărie” , este iubirea de casă,
dragostea pentru universul mirific al copilăriei luminate de prezența părinților,
fraților, consătenilor și aureolată de farmecul locurilor natale.
Partea a IV -a a „Amintirilor din copilărie ”, rememorează „ieșirea din
copilărie”.
2. Universul copilăriei descris în partea a IV -a a „Amintirilor din copilărie”,
cuprinde : „Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul”, dumbrăvile,
luncile um broase, prundul cu știoalnele, țarinele cu holdele, câmpul cu florile,
mândrele dealuri, tata și mama, frații și surorile, clăcile, petrecerile, horele,
Mihai scripcarul, doina de dragoste cântată în puterea nopții de flăcăi „umblând
tot satul”. „Frunză ve rde de cicoare / Astă noapte pe răcoare / Cânta o
privighetoare / Cu viersul de fată mare / Și cânta cu glas duios / De picau
frunzele jos. / Și cânta cu glas subțire / Pentru a noastră despărțire / Și cânta și
ciripea / Inima de ți -o rupea.”
Ideea care me nține treaz interesul pentru lectură și care dă unitate
compozițională amintirilor, este opoziția dintre două moduri de a gândi: modul
de gândire al copiilor și modul de gândire al părinților, al celor mari. E opoziția
dintre două voințe: voința lui Creang ă (la 16 ani) de a rămâne în satul natal („nu
mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1885”) și dorința părinților de a –

22 l trimite la Iași („ ai să pleci unde zic eu, afirma mama, are să urmeze cum știm
noi, nu cum vrea el, că doar nu -i de capul său, î ntărește tatăl”). E opoziția dintre
un sentiment și o judecată: sentimentul de dragoste pentru locul natal („dragu -mi
era satul, dragi -mi erau tata și mama, dragi -mi erau șezătorile”) și judecata
părinților privind viitorul copilului („ mereu îmi spunea ma ma că pentru folosul
meu este aceasta”, „poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștealalți” gândește
tatăl său”.
Plecarea din Humulești la Iași înseamnă pentru Creangă o dureroasă rupere
de sine și pentru că era o despărțire de prima sa iubire, după cu m tainic
mărturisește : „Să plângi nemângâiet și să te usuci de dorul cui știu eu”, „ o
copilă sprințară”.
Însușirea esențială a rememorărilor este autenticitatea, adevărul. Povestirea
are o bază reală. Compoziția „Amintirilor din copilărie” urmează repere le
existențiale ale unui drum real, existent pe harta Moldovei. Ion Creangă
menționează localitățile prin care a trecut în toamna anului 1855, în căruța lui
Moș Luca, însoțit de Zaharia lui Gâtlan: a făcut un scurt popas la podul de la
Timișești, a pornit spre satul Moțca, a urcat prin codrul Pașcanilor, a făcut al
doilea popas în satul Blăgești, o noapte, spre ziuă a trecut prin Ruginoasa, a
ajuns dimineața la Târgu Frumos , unde a făcut al III -lea popas, a străbătut podul
Iloaiei și a intrat prin bariera Păcurari în Iași, oprindu -se la Socola după o
călătorie de două zile.
3. Limbajul artistic al „Amintirilor din copilărie”, este de o frumusețe și
originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al stilului lui Ion Creangă vine
din frumusețea limbii neamului românesc, căci Ion Creangă a reușit să pună în
valoare valențele estetice ale graiului unui întreg popor. Călinescu observa că
limba lui Ion Creangă conține „ replici repetate de veacuri, ajunse la o
conciziune extremă, la o lustruire de cremene”.
Textul „ Amintiri din copilărie” este punctat cu vorbe de duh, cu zicale,
proverbe, expresii cu circulație frecventă în comunicare la români, vorba ceea:
„Ursul nu doarme de bună voie”, „Să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe
gâlceavă”, „vorba unei babe”, „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători și
numai o zi de lucru”, „și atunci să fie praznic și nuntă”, „că mai bine n -oi putea
zice”, „pasă de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasă zburdalnica de
inimă”, „cu câtă carte știu, cu câtă nu știu”, „ parcă are omul zece vieți”.
Comparațiile sunt din limbajul popular: „Cum nu se dă ursul scos din
bârlog…așa nu mă dam eu dus din Humulești”, „ținând tot o fugă ca telegarii”,
„doi cai ca niște zmei”, „ogârjiți ca niște mâți din cei leșinați, nu zmei cum zicea
mama”, „gătiți frumos ca în zi de sărbătoare”, „supărați și plânși ca vai de noi”,
„zbârciți de parcă se hrănesc cu ciuperci fripte în toată viața lor”, „barbe cât
badanalele de mari”, „banii nu se culeg de la trunchi ca surcelele”.
Epitetele sunt adesea re gionalisme alese de Ion Creangă cu un deosebit simț
al umorului sau sunt creații lexicale proprii cu putere expresivă: „călugării, o
adunătură de zamparagii”, „dugliși”, „mâine, poimâine o să ne trezim niște

23 babalâci gubavi”, „dac -ar ști el, ghilhănosul și ticăitul, de unde am pornit astă –
noapte”.
G. Călinescu scrie „Scriitori ca și Ion Creangă nu pot apărea decât acolo unde
cuvântul e bătrân, acolo unde există o tradiție veche”.
4. Arta literară a „Amintirilor din copilărie” constă în „modul spunerii”, în
„harul povestirii”, în geniala rostire a lui Ion Creangă în fața unor potențiali
ascultători, sub conul de lumină aurie al aducerilor aminte târzii: Ion Creangă
scrie „Amintiri din copilărie” după 30 de ani de la plecarea din Humulești la
Iași, la vârsta de cincizeci de ani, sondând adânc în sferele EULUI său.
Ion Creangă îmbie cu măiestrie modurile de expunere: narațiunea, dialogul,
descrierea monologul.
Narațiunea sau relatarea în direct a naratorului e însuși firul povestirii plecării
din Humulești la I ași. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele
subiectului.
Expozițiunea din „Amintiri din copilărie” cuprinde locul acțiunii
(Humulești), timpul acțiunii (toamna anului 1855), personajele acțiunii (eu
naratorul, tata, mama, Zaharia lui Gâtlan, Moș Luca, consătenii).
Intriga se declanșează din textura expozițiunii: nu mă dam eu dus, după
stăruința mamei, din satul natal în străini.
Desfășurarea acțiunii revarsă motivația intrigii în efuziuni lirice (dragostea de
casă) și relatează călătoria.
Punc tul culminant nu e spre sfârșitul acțiunii cum îndeobște e plasat de
scriitor, ci pe la mijlocul acțiunii, ca o cheie de boltă într -o cupolă, acolo unde se
hotărăște plecarea, după îndelungi dezbateri, discuții și frământări: „și, scurtă
vorbă, ne adunăm c u rudele lui Moș Zaharia, cu ale mele, în ograda lui Moș
Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându -ne rămas bun cu ochii înecați în
lacrimi, și după ce ne suim în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi, Luca
moșneagul, harabagiul nostru, dă bici cailor… Era dimineață, în ziua de Tăierea
capului Sfântului Ioan Botezătorul, când ieșim din Humulești”.
Deznodământul prezintă momentul sosirii la Socola, în Iași, sub un plop
mare, în mulțimea de catiheți adunați din toate județele Moldovei, șezând pe
iarbă, mom ent în care destinul eroului principal se contopește cu al altora de
seama lui și cunoaște împăcarea, rezolvarea intrigii. Cu acest pasaj se încheie, de
fapt, întregul text al „amintirilor din copilărie” de Ion Creangă.
Descrierea apare în două momente al e acțiunii, când evocă universul
copilăriei și când își întoarce privirea înapoi, spre munții Neamțului, din vârful
codrilor Pașcanilor. Descrierea e epică, evocativ nostalgică, poem în proză:
„uriașii munți cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced iz voarele și se
revarsă pâraiele cu repejune, ducând cu ele patimi și ahturi omenești, să le înece
în Dunărea măreață!”.
Dialogul ascute conflictul, dezvăluie sufletul personajelor, gândurile,
sentimentele, temperamentele, înviorează acțiunea, o propulsează. Personajele
se exprimă într -un limbaj pitoresc. Încep vorba cu vocative, interjecții,

24 imperative, ca -n graiul țărănesc: „Ioane, cată”, „Ei, ei, măi Zaharie”, „I -auzi,
măi”, „Moșule ia seama”, „Spune și dumneata băiatului, omule, ce se cuvine”.
Monologul interior apare în noaptea de dinaintea plecării, în ceasul disperat
al întoarcerii spre sine a EULUI înfrânt: „Zicând în sine -mi cu amărăciune: ce
necaz pe capul meu”.
Despre „Amintiri din copilărie” au formulat judecăți de valoare numeroși
critici literar i. Memorabile și impresionante sunt opiniile lui Vladimir Streinu și
Garabet Ibrăileanu.
Vladimir Streinu observa: „ e de necrezut că acest țăran din Humulești,
învățătorul Ion Creangă, a avut ochiul cel mai ager dintre câți români au scris în
țara noastr ă”. Iar Garabet Ibrăileanu l -a definit pe Ion Creangă prin sfere de
suflet concentrice: Ion Creangă este un reprezentant perfect al sufletului
românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români; al sufletului
țărănesc între moldoveni; al suflet ului omului de la munte între țăranii
moldoveni.

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
Fiind vorba de un fragment dintr -o operă de mai mare întindere, când
procedăm la caracterizarea personajelor, trebuie să ținem seama de trăsăturile
specifice ale acestora, așa cu m rezultă ele din citirea integrală a operei literare
respective.
Personajul principal (dar și narator) este Nică.
Hotărât să -și apere „fericirea”, pe care n -o vedea posibilă decât în universul
matrice, Nică apelează la o adevărată strategie pentru a -și înduioșa mama (poate
muri de dorul ei, zece rânduri de lacrimi).
Pe cât de subiectiv și superficial se dovedește a fi când se împotrivește
plecării la Iași, pe atât de bun observator și matur în gândire se arată când își
dezvoltă reflecțiile critice la adre sa popilor și a „idealului” de a deveni preot.
Aceștia sunt dedați mai mult celor lumești decât sufletești: „ Și -apoi
atunci… pune -ți cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold (…) ia -o la papuc,
peste „Piciorul rău”, spre „Cărarea Afurisită” dintre Secu și Agapia din deal”.
Luca Moșneagu are rolul de a sublinia frământarea sufletească a celor doi
dascăli. Pe această linie se încadrează:
a) Blestemul rostit de Zaharia:
„Fire -ar afurisit să fie cine a mai desființat și catihețiile cele, tocmai acum în
vremea noa stră!(…) Când să -ți petreci și tu tinerețea, apucă -te de cărturărie:
parcă are omul zece vieți!”
b) Constatările lui moș Luca:
„N-aș trăi la câmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele -s dulci, limpezi ca
cristalul și reci ca gheața; lemne, de -ajuns…”
Smaran da Creangă apare, și aici în ipostaza mamei preocupată de viitorul
copilului ei (… „mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu este aceasta”) și
fermă pe poziție:

25 „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă! Ai să pleci
unde zic eu”.
Ștefan a Petrii Ciubotarul, și în acest fragment, zice cum „zice” muierea: „Are
să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el, că doar nu -i de capul său”.

PARTICULARITĂȚILE ARTISTICE
S-a menționat preocupările autorului de a îmbina modurile de expunere,
acordând în tâietate narațiunii și dialogului. Descrierii i s-a acordat un rol mai
puțin important, doar două -trei schițe de tablou de natură, în schimb portretele
(fizice și morale) sunt mai complete.
Stilul oral (oralitatea stilului), adică impresia că autorul se ad resează unor
ascultători, este evidentă în toate paginile, datorită:
a) vorbirii directe, care constă în dialog (dialog Smaranda – Nică, Nică -Moș
Luca) sau în reproducerea cu ajutorul ghilimelelor a spuselor cuiva, sau a
celor proprii spuse altădată: „începu i a mă gândi la plecare, zicând în sine -mi
cu amărăciune: „Ce năcaz pe capul mieu!” sau „Vorba unei babe: Să dea
Dumnezeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie
praznic și nuntă” (umor).
b) introducerii unor zicători, expresii, pro verbe, de regulă cu ajutorul cuvintelor:
„vorba ceea: Ursul nu joacă de bună voie”.
c) interjecțiile sau cuvintele ritmate sau care rimează: „Ne întovărășim cu dânșii
de frica lăieșilor de la Ruginoasa, și hai -hai, hai -hai, până -n ziuă, iacă -tă-ne în
Târgul F rumos…”
d) atenționării cititorilor: „Și scurtă vorbă, ne adunăm cu rudele lui Zaharia…”
„În sfârșit, ca să nu -mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare (…) m –
am frământat cu gândul…”
Umorul popular (menit să provoace buna dispoziție, fără intenții satirice,
batjocoritoare) este prezent în fiecare pagină și se realizează printr -o multitudine
de mijloace:
a)scene, situații menite să provoace râsul: încercarea lui Nică de a -și
înduioșa mama; Nică și Zaharia, în căruță, în situația de -a fi priviți ca n iște urși,
etc.
b)meditații, expresii care provoacă râsul: „Căci nu vă pară de șagă: de la
Neamț până la Iași e câtu -i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai
puțin”; „Când să -ți petreci și tu tinerețea, apucă -te de cărturărie”.
c)umor provocat d e convertirea unor momente dramatice în sursă de râs:
„Pentru fiecare fântână, pârâu (…) scoteam câte -un suspin adânc din piepturile
noastre,… și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme!”,
Limba lui Creangă , vie, populară, este deose bit de expresivă. Utilizarea
unor provincialisme („pâșlit -o”) nu pune probleme deosebite pe calea înțelegerii
textului (numai în aparență simplu, în realitate dens, cu înțelesuri adânci). Pe
lângă mijloacele menționate (enumerația, portrete, schițe de tabl ou, antiteza),
Ion Creangă apelează la o suită de figuri de stil: „Dar zadarnică trudă”…; „moș

26 Luca mergând lângă cai, plin de năduh”; „Apele -s dulci, limpezi (…) și reci”;
comparația: „…limpezi ca cristalul”; „tot o fugă, ca telegarii”, „…cu doi cai ca
niște zmei”.

27 IV. POSTERITATEA LUI CREANGĂ

Între scriitorii români, cei mai admirați și foarte analizați, probabil că locul
dintâi îl are Ion Creangă. Zeci de ediții din amintirile și povestirile acestuia ne
vorbesc despre extraordinara lui audiență, des pre cititorii lui credincioși,
indiferent de epocă. Dincolo de asta, dar în legătură cu existența numeroaselor
ediții, se află prezența lui Ion Creangă în manualul școlar, mai ales în cărțile de
citire pentru clasele mici, dar și pentru liceenii care învaț ă istoria literaturii
române.
Paradoxul pe care ni -l oferă cariera scriitorului humuleștean vine din faptul
că, deși consacrat de autoritatea „Junimii”, Creangă n -a făcut niciodată obiectul
atenției critice a lui Titu Maiorescu. Cine ar încerca să scoată u n citat
semnificativ despre Creangă din criticile lăsate de T. Maiorescu, s -ar afla în
dificultate. Criticul „Convorbirilor literare” a scris despre Eminescu, cu prilejul
traducerii unor nuvele ale prozatorului român în limba germană, dar nu i -a
consacrat lui Creangă nici un studiu. Curiozitatea acestei situații merge mai
departe. Considerat un scriitor a cărui valoare nu se pune în discuție, prezent în
manuale, Creangă este în continuare ignorat de critica literară a vremii, care nu -i
consacră pagini reve latoare, decât poate cel mult din punct de vedere biografic,
dar și acolo cu accent pe anecdotă. În cazul lui Creangă, sărăcia stăruie. Opera
este acceptată de fiecare generație care nu dă, însă totdeauna seamă despre
calitatea și esența ei, despre nota ei diferențială. Ceea ce nu înseamnă că nu
există o bibliografie Creangă și că povestitorul n -ar avea biografii sau
comentatorii lui pioși, scormonitori de documente, de amintiri sau simpli
mântuitori de locuri comune, atunci când este vorba despre operă. G. Călinescu
a trecut prin toate aceste titluri, scriind monografia Ion Creangă, și a lăsat o
vorbă plină de îngăduință despre toată această cantitate de hârtie tipărită
privindu -l pe Creangă: „nimeni n -a voit să facă rău scriind despre Creangă”.
Lipsește în să gestul evaluator, sintetic, voința de a ordona superior materia.
Memorabil despre Ion Creangă au scris foarte puțini, dacă ne gândim, desigur la
opera lui.
Interesant este că dominantă a rămas, multă vreme, figura institutorului
Creangă, a învățătorulu i copiilor și societății. O primă monografie în acest sens
dă Lecca Morariu (1925). După această biografie de învățător, E. Lovinescu
propune suita de anecdote și de amintiri privitoare la Ion Creangă, în vederea
unei biografii posibile (1929). Prima monog rafie completă, în care intră și viață
și operă tratată în chip luminos didactic dar și folcloristic, a dat -o un francez,
Jean Boutiere (1930).
Românii intră greu în rolul de închinători de monumente monografice. O
fac însă grandios prin G. Călinescu (193 8), după care apar reacțiile: prima
monografie românească o dă N. Timiraș, văzându -l pe Creangă ca pe un
intelectual modern (1932). V. Ghețea ne întoarce la imaginea învățătorului
(1939). Aproape 15 ani nu mai apare nimic notabil despre Creangă. Dar, în

28 1955, Pompiliu Caraiona scoate o monografie Ion Creangă, care este un
document de epocă, prin maniera vulcanizatoare a expunerii biografiei prin
prisma luptei de clasă, și prin analizele literare, care operează cu aceleași
mijloace.
M. Sadoveanu a scris des pre Ion Creangă încă de la începuturile sale
literare. Primele volume sadoveniene sunt dominate de amintirea învățătorului
din Țicău. M. Sadoveanu face, întocmai ca cercetătorii moderni ori mai bine ca
hagii de altădată, drumuri către locurile pe unde a hă lăduit nemuritorul înaintaș.
Acestea iau aspectul unor pelerinaje. Ion Creangă este, pentru M. Sadoveanu,
sacru, armonizându -se perfect cu locurile natale, fiind topit în întregime în
propria operă. Într -un articol, M. Sadoveanu cercetează pe un urmaș al l ui
Creangă, într -altul pe un contemporan, în alte pagini pipăie doar amintirea
acestuia, cum s -a sedimentat în suflete. În altă parte va da informații mărunte.
Dar cea mai mare parte a intervențiilor publice ale lui M. Sadoveanu privesc
opera lui I. Creang ă, măiestria neasemuită a povestirilor și amintirilor acestuia.
Îndrăznim să afirmăm că aici, în aceste pagini, poate fi descoperită una din cele
mai potrivite intuiții ale omului și ale operei Creangă. Dincolo de pioasele
peregrinări și pomeniri, circulă un fluid al afinității complexe, prin care cei doi
mari scriitori își comunică un cod al regăsiri.
Este o obligație față de cei dinaintea noastră de a le cultiva numele,
cultivându -le litera și spiritul. Culegerea de pagini pe care M. Sadoveanu le
dedică c u evlavie neobosită lui I. Creangă precizează locul și rolul lor de
referință în posteritatea autorului „Amintirilor din copilărie”, devenind și un
stâlp al boltei sub care se adună cei care jură, fără să -și explice de ce, pe paginile
fantasmatice cu vorbe și ființe de la Pipirig. (M. Sadoveanu, pg. 5 -13)
Considerate drept un bildungsroman sau un „roman picaresc”, „Amintiri
din copilărie” scrise la București între 1880 și 1882 au apărut între 1881 și 1892
(partea I în ianuarie 1881; a II -a în aprilie 1881; a III-a în martie 1882; a IV -a
postum, în 1882, în prima ediție a „Operelor lui Creangă”), constituind scrierea
de maturitate a prozatorului.
Unde Creangă a apucat să se întreacă și pe sine însuși – o presimte oricine –
e în „Amintiri din copilărie”; aici epitetul de „classicus” i se potrivește și în
sensul antic al termenului, și în acela sustras oricăror determinări temporale sau
de altă natură. Titlul operei e cât se poate de impropriu iar posibilele motive ale
genezei acesteia au rămas în obscuritate, o colite fiind – dacă nu ignorate – de
fervoarea investigativă.
„Amintirile” lui Creangă sunt cu totul altceva. De vreo reconstituire cu
pretenții de obiectivitate ștințifică și cu anume destinație utilitară pentru mai
târziu nu poate fi vorba, ci de pură a rtă. Chiar dacă, prin sine, majoritatea
figurilor și întâmplărilor evocate sunt atestabile istoricește – și chiar dacă
amintita funcție existențială ce le va fi acordat Creangă „Amintirilor…” nu -s de
ignorat. Creangă nu procedează disociativ, ca un monogra f, ci asociativ, ca un
artist, ca un poet etic al evocării. Se ia pe sine (la vârsta copilăriei) drept subiect,

29 dar cu mari libertăți de tratare a unui asemenea „subiect”. Dispoziția asociativă
însăși e liberă până la marginile imprevizibilului, urmând cap riciile memoriei
involuntare și ale efectelor subsecvente. Chiar titlul, nu e cel mai propriu,
devreme ce opera nu se oprește în momentul când eroul a ieșit din vârsta
copilăriei, ci continuă cu mult dincolo de vremea când – expresia tătâne -său –
începuse „a-i mirosi a catrință”.
În „Amintiri” – zice Călinescu – este simbolizat destinul oricărui copil: de
a face bucuria și supărarea părinților și de o lua și el cu încetul pe același drum
pe care l -au luat și -l vor lua toți. Creangă povestește copilăria copi lului
universal. În „Amintirile” lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de
confesiune, ori de jurnal. Realitate -i că, aici, totul e individual și universal, după
cum se întâmplă invariabil în arta mare, unde „individual” nu înseamnă
nicidecum „a necdotic”. În această privință, anticipând cu mai bine de două
decenii teoria și metodologia sartriană a medierilor, Ibrăileanu ajunsese încă în
1920 la o constatare mai proprie decât cea călinesciană și tot memorabil
formulată: „Creanga este un reprezenta nt perfect al sufletului românesc între
popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între
moldoveni; al sufletului omului de la munte între țăranii moldoveni”.
Însă în fundal, e – disimulată cum numai evocatorul lui moș Ion Roat ă
putea – perspectiva omului matur care fie el și „universal” prin dimensiunile
geniului său, e totodată depozitarul unei înțelepciuni și viziuni artistice,
implacabil circumstanțiale prin istoria stirpei, limbă, orizonturile între care s -a
mișcat o viață, inclusiv condiția lui strict particulară, irepetabilă de existență.
Acesta regizează totul din umbră, distribuind accentele, luminile, umbrele, își
insinuează din subtext nostalgiile după ce a fost melancoliile, anxietățile, ori le
alungă, atunci când ele amenință de la temelie funcția existențială din
impulsurile căreia s -a iscat singulara operă. Tonalitatea în general luminoasă, se
explică așadar prin faptul că autorul retrăiește totul cu ochii copilului, însă aduce
în subtext – uneori și în text – oglin da distanțatoare a omului matur. De aici
umorul, ca valoare de artă. Nică avea mult haz fără s -o știe. Creangă, omul și
artistul matur, știe să ne arate acest haz cu mâna unuia care n -ar ști, sau n -ar face
caz de asta. Călinescu începe prin a constata cu a scuțimea -i caracteristică: „Cine
nu se lasă înșela de deosebirea de medii nu poate să nu observe înrudirea artei
lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic și au
umor verbal pe care -l comunică personajelor. Amândoi pun în gura er oilor
vocabulare originale – unul țărănesc, altul orășenesc semididact”.
Astăzi putem distinge mai bine că, asemenea oricăror scrieri de întâia
mărime, capodoperelor, opera lui Creangă ni se comunică – aproape pe toată
întinderea ei – în două limbaje: unul literal, explicit, aparent univoc, bun doar
pentru istoricii literari „obiectivi”; al doilea – simplă denumire pentru o
infinitate de structuri expresive latente ale operei – e bine -nțeles, simbolic, și el
face cu putință schimbarea continuă a unghiurilor de receptare, respectiv de
interpretare a operei. De aceea place Creangă la toate vârstele, satisface atât de

30 felurite gusturi, oameni cu grade de inițiere literară foarte diferită. În cazul lui
Creangă se poate deci vorbi de ceea ce se cheamă azi ambigu itatea marilor
opere, plurivalența lor de valori și structuri și de mesaje virtuale. Ambiguitatea
rezultă din faptul că, uneori, sensul urmărit de autor este debordat în toate
direcțiile de sensurile nescontate, înculcându -i-se operei din pricina acuității și
universalității percepțiilor.
E opera lui Creangă ambiguă în acest înțeles superior, plenitudinar, adică în
sensul că ne sugerează mai mult decât ne comunică, în chip explicit? Așa
credeam și această convingere ne -a călăuzit în cele de până acum. Dar t ocmai de
aceea ne arătam nedumeriți de unele, citate anterior, aserțiuni și distingeri ale lui
G. Călinescu, la care am mai putea numeroase altele. De pildă, aceasta: „Cine
caută a prețui Amintirile pe de o parte pentru frumusețea limbii, de pe alta
pentru puterea de creație de tipuri, dovedește că nu le înțelege”. Observația
substanțială este exactă în „Amintiri”, dar cu totul superficială. Se poate vorbi de
un suflet al Smarandei? Această eroină spune câteva ocări obișnuite la țară și
atât. Făcând abstrac ție pentru moment de prezența continuă și chiar de o anume
evoluție a felului ei de a fi global în paginile „Amintirilor…” Smaranda se
desfășoară memorabil.
Să reamintim doar câteva fraze unde, dincolo de ce e „local” și indiferent
de aceasta, oricine simt e că mai bine nu poate fi prinsă prin universalitatea unei
situații, a modului hurzuluit – drăgăstos (și tocmai prin asta de inepuizabil umor)
pe care mama îl ia zilnic de la capăt, cu neostenirea naturii, spre a -și catehiza
odrasla: „ -Poate c -au luat stri goaicele mana de la vaci, mămucă, ziceam eu
șezând închinat și cu limba scoas -afară dinaintea mamei, jos, lângă oale. –
Doamne, prinde -l-voiu strigoiul acela odată la oala cu smântână, zicea mama,
uitându -se lung la mine, ș -apoi las ’! Nănașa din grindă are să-i știe de știre…”
Între celelalte lucruri spuse memorabil, halucinant de „adevărat” în esența lor,
fie numai și acest „uitându -se lung la mine” – pe lângă că e de un umor rar – face
cât mulțime de savante descripții ori analize după tehnicile mai noi. Din tr-o
anume uitătură, prinsă în obiectiv doar o clipă – ca și altă dată, din acel „îi veni
tu acasă, coropcarule, dacă te -a răzbi foamea” – intuim nu numai un fel etern –
omenesc de a fi, ce ține de legile speței și de poezia lor latentă, dar și toată
psiho logia, toată pedagogia celei ce spunea cu mare seriozitate închincitului
printre oale: „Se cunoaște el strigoiul, care a mâncat smântâna, de pe
limbă…Urât mi -a fost în viața mea omul viclean și lingău, drept să spun, dragul
mamei!”.
O mișcare distinctă în cadrul acestui veritabil conflict de adâncime vizează
– într -o operă mărturisit autobiografică – „suspendarea” existenței reale, de
târgoveț, de institutor la Iași, de om cu o întinsă experiență și felurite necazuri. E
un impuls perfect explicabil la aseme nea natură umană și artistică puternică, ivit
din conștiința ireversibilității lucrurilor și din întrezărirea unei teribile dezlegări
a lor. Suspendarea acestei existențe de aievea e săvârșită în favoarea uneia trăite
cândva, dar acum retrăită compensator și de aceea având un caracter imaginar

31 complex. Inadaptatul târgoveț află căile de acces spre repunere în acord cu
existența – cu sine nu fusese niciodată în vrajbă! – prin căutarea timpului pierdut
celui mai ispititor. Al copilăriei. Introspectivă și retr ospectivă, opera devine în
chipul arătat o expresie singulară a lirismului senectuții. Prin substituire
paradoxală și nu prea, horațianul „bucură -te de prezent”, de ceea ce -ți poate
oferi clipa de față, devine în „Amintiri din copilărie”, „bucură -te de tre cut”, de
copilărie.
Din acest moment, geniul creator al lui Creangă se simte mai la largul său
decât oricând. Răfuiala sa dintotdeauna cu nepotrivirile lumii se putea reîncepe
din perspectiva purității dintâi, dar și cu blânda înțelegere a omului ce trecu se
prin toate și înțelegea toate după măsura ce li -i proprie. Toate momentele operei
devin de acum înainte spectacole în spectacol, care ilustrează în maniera lor
particulară „copilăria copilului universal” de care vorbea G. Călinescu (prinsul
muștelor cu ceaslovul, voluptățile de la scăldat, pățaniile când cu „furluarea”
cireșelor și încercarea de a vinde pupăza, petrecerile și celelalte întâmplări de la
Fălticeni, de la Rădășeni.
Într-o accepție, autorul depășește ipostaza de comentator pe care și -o
asumase în „Povești”, însă neîngăduindu -i să treacă prea mult de marginile
univocității: acum în „Amintiri” el e și actorul care -și trăiește pe o scenă
imaginară, cu umor și deplină participare, propriile întâmplări de odinioară,
tinzând să rămână la acestea. În ipostaza de copil, Creangă își joacă rolul cu
deplină participare : e „liric” față cu propriile întâmplări și cu ale altora, se
înduioșează, se necăjește, se înseninează. Când, spre exemplu, mamă -sa îl roagă
să stea acasă și să legene copilul, spre a p utea să -și vadă de cele treburi, Nică, în
dorul scăldatului, devine în sinea lui „poet” al naturii: „Dar în ziua aceea, în care
mă rugase ea, era un senin pe ceriu și așa de frumos și cald afară că -ți venea să
te scalzi pe uscat, ca găinile”. Iată cu ce nu anță de stupoare și obidă e narată
prinderea lui bădița Vasile, dascălul atât de îndrăgit de școlarii săi: „Pă bădița
Vasile îl prinsese la paste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și -l puneau în
cătușe, să -l trimită la Peatră …Iaca pentru ce scosese atu nci vornicul oamenii la
clacă. Așa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste. Afurisită
priveliște mai fu și asta”. Iar întâmplările de la Broșteni, fuga spre casă cu
plutele, tămăduirea de râie și celelalte pățanii, iată în ce chip jubilan t, menit a -l
însenina pe Nică, se încheie: „Apoi, în Sâmbăta Paștilor, m -a trimis la părinți
acasă în Humulești. Și în ziua de Paști am tras un „Îngerul a strigat” la biserică,
de au rămas toți oamenii cu gurile căscate la mine. Și mamei îi venea să mă
înghită de bucurie. Și părintele Ioan m -a pus la masă cu dânsul, și Smărăndița a
ciocnit o mulțime de ouă roșii cu mine. Și bucurie peste bucurie venea pe capul
meu”.
În consecință, scenele prind și ele mereu tot altă culoare. Ele -s hazlii din
cale-afară (ca în episodul cu „furtușagul” cireșelor; deși felul cum îl surprinde
matracuca de mătușa Mărioara asupra faptului și se holbează la el ca o arătare
din basme, precum și tot ce a mai urmat nu puteau să fie prea plăcute în chiar

32 momentul întâmplării). Uneori p riveliștea e bufă, ingenuu grotească (precum e
șirul de întâmplări, potrivit unor savante procedee, din timpul scăldatului și
îndeosebi al celor mai neprevăzute de după aceea, când Nică a trebuit să se
înfățișeze „chipos” și spășit înaintea Smarandei).Alte ori, supărarea e de -a
dreptul de proporții, ca atunci când Nică vrea să se descotorosească de pupăză în
felul știut. Însă prin pânza amintirii, toate stârnesc râsul și fostului negustor de
„cuci armenești” și nouă.
Urmărind lucrurile și din alt unghi, tre buie să observăm că perspectiva
plurală și libertățile asociative pe care și le ia Creangă fac cu neputință – dar nici
necesar un conflict epic materializat în fo rme artistice unitare. Practic, există
atâtea conflicte, câte întâmplări ori situații distinctive își aduce aminte
povestitorul. Iată, să spunem parte I. Aici apare pe la început – fără putință de a -i
prevedea succesiunea și particularitățile – foarte „epi ca” (din perspectiva
infantilă) istoria cu prinsul muștelor și al altor bâzâitoare de acestea în ceaslov:
„…și -apoi, dă Doamne, bine! În lipsa părintelui și a dascălului intram în
ținterim, țineam ceaslovul deschis și, cum erau filele cam unse, trăgeau muș tele
și bondarii la ele, și, clămpănind ceaslovul, câte zece -douăzeci de suflete
prăpădeam deodată; potop era pe capul muștelor !”. Dar și ce altfel de „potop”
urmă după aceea! Mai ales cum îl știe evoca naratorul: „Într -una din zile, ce -i
vine părintelui , ne caută ceasloavele și, când le vede așa sângerate cum erau, își
pune mâinile în cap de necaz. Și cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la
Bălan (calul de lemn, pedepsitor) și a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai
pentru durerile cuvioaselor m uște și ale cuvioșilor bondari, care din pricina
noastră au pătimit”. Ideea unificatoare, foarte labilă în fapt, vizează, cum s -ar
zice, epoca primilor ani de școală.
Însă în partea a II -a, unde totul e mai pe măsura a ceea ce G. Călinescu a
numit „copilă ria copilului universal”, cu pornirile lui naiv -picarești, dăm peste
amintiri mai dinainte.
Protagoniștii absoluți, în parte a II -a din „Amintiri”, sunt Nică și Smaranda.
Apar bineînțeles, și alți „eroi” în deplinătatea cuvântului: întâi tatăl, Ștefan a
Petrei, apoi cele două mătuși pricinașe, neuitatul moș Chiorpec, unii tovarăși de
joacă. Ba, deși spațiul narativ ce li -i acordat e minim, atâția alții ne rămân în
minte prin câte o vorbă spusă într -un anume fel, unic, printr -o atitudine
expresivă. Când, înt ârziind cu încercările de a prinde pupăza, Creangă
comentează așa : „Ș -apoi, vorba ceea : „Țiganului când i -e foame, cântă; boierul
se plimbă cu mâinile dinapoi, iar țăranul nostru își arde luleaua și mocnește într –
însul”. Așa și lingurarii noștri: cântau acum îndrăcit pe ogor, șezând în coada
sapei, cu ochii împăienjeniți de -atâta uitat, să vadă nu li vine mâncarea
dincotrova?”
Compozițional, fragmentul reprezintă ceva între nuvelă și scenă dintr -o
posibilă piesă comică. Însă asta, vorbind așa, în general. În pluralitatea de
perspective, în rapiditatea schimbării unghiurilor de observație, în
„socraticitatea” dialogului, în pertinența comentariului, se vede imediat mâna

33 maestrului. Din perspectiva copilului, pe care marea eroare a scriitorului ar fi
fost s -o uite, moșul cu vițica apare drept „moșneag nebun”, și „javra dracului”,
mod al lui Creangă de a ne reaminti și de astă dată cu câtă participare își joacă el
„rolul” de copil necontenit pus pe șotii. Însă din perspectiva noastră, în cazul
când suntem citi tori cu ceva vârstă și experiență, moșneagul apare ca însuși
simbolul înțelepciunii dintotdeauna de pe aceste meleaguri. Iar comentariul,
călăuzit cu iscusință pe muchia dintre reprezentările ce i -s posibile copilului și
cele proprii omului matur, încercat , ratifică pe nebăgate în seamă „lecția” pe
care socraticul moș i -o dă – așa zicând după „metoda intuitivă” – copilului fără
minte. „Iaca poznă, c -am scăpat -o!”: „mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe
obraz”.
Tot ce se mai petrece în partea a doua a „Ami ntirilor…” e o întregire de
detalii – niciodată fără rost – a tabloului inițial: „rotata” punere la cale a
mersului cu uratul; „calamandrosul”, când cu smântânitul oalelor pe hoțește;
invitațiile pe care Ionică și le făcea singur la moș Chiorpec ciubotarul și
pățaniile ce i se trăgeau din asta; umblatul după cireșele altora și prăpădenia
cânepei, în împrejurimile cunoscute; necazul cu pupăza; desfătările de la scăldat,
încheiate iarăși printr -un necaz ce păru să ducă la „cumințirea” (momentană) a
băiatului. Spațiul în care se desfășoară întâmplările din partea a doua a
„Amintirilor…”, se întinde, așadar, din iarnă până în vară, într -un an care nu
poate să fie prea timpuriu, de vreme ce Smaranda, exasperată de știutele drumuri
ale lui Nică la moș Chiorpec, ex clamă într -un rând: „Of! de -ar veni iarna, să te
mai dau odată la școală undeva și să cer dascălului să -mi deie numai pielea și
ciolanele de pe tine.”
Întorcându -ne la chestiunile mai strict „tehnice”, putem specifica acum că
un liant de anume fel, un si mulacru de conflict mai generic, există, desigur: e
cearta dintre cei doi părinți pentru hotărârea drumului în viață al feciorului mai
mare, argumentele în litigiu fiind cât se poate de precise. Tatăl, sceptic la
început – că unul -altul s -au dus la Paris „ boi” și s -au întors „vaci”, nu voia în
ruptul capului să -și dea fiul la școală. Din pricina asta, vrajba lui Smaranda, care
– stăruitoare, cum sunt femeile – o ținea pe -a ei. Câte nu încercase, ca să rămână
neclătinată în convingeri? Și, spunându -ne-o într -un anume fel, nu vrea scriitorul
să ne sugereze că el însuși, cât se poate de timpuriu, își văzuse „steaua din
frunte” atât de târziu zărită de alții? Iată: „Și când învățam eu la școală, mama
învăța cu mine acasă și citea acum la ceaslov, la psaltire, și Alexandria mai bine
decât mine, și se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.
E adevărat și faptul că în concertul total, când și când, dăm de note care
sună ușor strident. În începuturile de capitole, spre exemplu, până să se așeze
bine scriitorul în poziția evocativ -contemplativă, observăm cum tonul, cuvântul,
înțelesul nu au firescul, funcționalitatea celor ce vor urma. Dispoziția „liric –
evocatoare este de ținută, spre exemplu, în bineștiuta perioadă cu care începe
perioada a doua. Însă după câte va alineate, dăm de asemenea efuziuni și
„licențe”, imaginative: „Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de

34 minunății, pe cât mi -aduc aminte; și -mi aduc bine aminte, căci brațele ei m -au
legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu -i, gângurind și
uitându -mă în ochi -i cu drag!”.
Să fi bănuit povestitorul, chiar și când spusese tot ce avea de spus, dâra de
uimire în creștere pe care „țărăniile” sale o vor lăsa în lume? Ceea ce știm sigur
e că, în „Amintiri…”, Creangă se vrea strămutat c ât mai deplin în toate câte -i
erau proprii copilului de odinioară, îndemnându -se mereu cu câte un „Hai mai
bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată”.
Apoi caută să -și justifice pornirea: „Ce -i pasă copilului când tata și mama se
gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să aducă ziua de mâne, sau că -i
frământă alte gânduri pline de îngrijire”. Lui Nică (ori copiilor ce a avut Creangă
zilnic sub ochi, în lunga -i carieră de institutor), tuturor acestora nu le prea păsa ,
desigur! Dar asemenea îndemnuri și justificări trădează – consecință a
ambiguității fundamentale din care s -au iscat „Amintirile…” – ceea ce autorul
disimulează energic: trăirile omului matur, dezabuzările, nostalgiile lui. Bucatele
fără sare n -au gust. Tot astfel, revărsarea de haz din „Amintiri…” n -ar avea
incomparabilul gust pe care i -l cunoaștem, fără acest sentiment de abscons al
ireversibilității timpului, fără adierea de elegie a senectuții ce plutește pe
deasupra umoristicelor întâmplări, dând operei conturul imperceptibil tremurat
din pricina subtilului amestec de lumini și umbre. Refuzul realului imediat al
omului de patruzeci și ceva de ani pentru niște paradisuri imaginare sui generis,
iată, poate, resortul de ultimă analiză al scrierii fundamenta le ce ne -a dăruit -o
Creangă.

35 V. CONCLUZII
UNIVERSALITATEA LUI CREANGĂ

Fiu de țăran, crescut în mijlocul cultivatorilor de pământ moldoveni, a
început târziu, în satul natal, studii foarte mediocre continuate nesistematic în
mai multe școli; se minarist harnic, ale cărui cursuri au fost supărător întrerupte,
de un doliu de familie; apoi pe rând, diacon frecventator al școlii normale la
douăzeci și șase de ani bătuți, institutor cleric caterisit, vânzător de tutun, și, din
nou, institutor; petrecâ ndu-și toată a doua parte a vieții în mahalaua iașilor, în
mediul mediocru al clerului mărunt și al corpului didactic primar; devenit, în
urma unor împrejurări fericite, prieten al poetului Mihai Eminescu și membru al
celei mai celebre societăți literare d e la Iași; în sfârșit, debutând strălucit în
literatură, la patruzeci de ani, fără să fi fost deloc pregătit pentru meseria de
scriitor, și publicând, pe urmă, pagini numeroase, în care marele său talent se
afirmă din ce în ce, dar rămânând cu toate aceste a țăran, ca aspect exterior și ca
mentalitate, Creangă e una dintre figurile cele mai originale, cea mai originală
poate, din literatura română.
În ce constă valoarea poveștilor lui Creangă? Și cum reușește Creangă să
fie povestitorul cel mai apropiat de limba poporului? Căci trebuie să admitem că
dacă e ceva mai fermecător în poveștile lui Creangă, este acel aer de țară, sunt
acele expresii plastice, pentru noi cu totul dintr -o altă limbă, sunt acele
apropouri naive, acel dialog de o sinceritate primitivă și acele cunoștințe foarte
naive și reduse ale țăranului.
Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveștile întocmai sau
aproape întocmai cum ele se spun la țară.
Există, virtual, în opera lui Creangă – provenind tocmai din caracterul ei
profun d național și popular – resursele unei universalități incontestabile, pe care
timpul și înaintarea tot mai vrednică a poporului sau pe drumurile viitorului le
prefac practic într -o realitate tot mai solidă, într -un bun al umanității întregi.
Creangă n -a fost un folclorist meritoriu sau un prelucrător harnic de povești
populare, ca Petre Ispirescu, să zicem. El a fost un creator în sensul cel mai înalt
al cuvântului. În simplitatea lui frustă stă, de fapt, o imensă știință a vieții,
intuită în raporturile e i fundamentale. El știe totul despre mersul anotimpurilor și
despre treburile gospodărești ale omului de la țară, cunoaște uneltele
meșteșugarului și le numește cu inepuizabilă plăcere, știe unde s -ascunde ursul,
dar și unde se tupilează, ghemuită după lun ă, fata împăratului din poveste,
prefăcută în pasăre nevăzută. Și știe, mai cu seamă, să ne descopere tainițele
sufletului popular.
Dar experiența milenară a celor mulți, cristalizată în proverbe, în zicători,
în vorbe cu tâlc, nu rămâne în creația lui o p rezență impersonală, ci capătă o
puternică notă de originalitate, căci Creangă e un scriitor cult, înzestrat cu
puterea geniului. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea
populară, oralitatea și spontaneitatea stilului său dau culoare și auten ticitate

36 scenelor din viață descrise. O simplă formulă consacrată, un proverb fixează un
portret, un caracter sau un episod de neuitat. Uneori „zicătoarea” în opera lui
Creangă devine densă, de o excepțională plasticitate. Cât de intens metaforică
este com parația care spune despre un om că -i „plin de noroc ca broasca de păr”,
și ce ironie revoltătoare conține expresia care afirmă despre cineva că are știință
„până la genunchii broaștei”. Pe un fond folcloric, Ion Creangă s -a înălțat ca un
artist desăvârșit, pătruns de un scrupul neîntrecut al cuvântului.
Viața eroilor lui Creangă se desfășoară în spiritul autentic al firii poporului
nostru. El reflectă virtuțile spirituale și fizice pe care le respectă omul din popor:
curajul, hărnicia, prietenia, spiritul rațional și întreprinzător, optimismul viguros,
modestia, mărinimia, franchețea în opinii și atitudini, sentimentul dreptății
sociale, cu un cuvânt propriu limbii noastre, omenia cu o formă complexă și
esențială a umanismului popular. În numele acestor pri ncipii, Creangă
dezaprobă printr -un râs enorm, sănătos, prin întreaga sa operă, tot ceea ce
degradează omul: lenea, ipocrizia, trădarea, pizma, exploatarea. Trebuie
precizat, însă, că opera lui depășește sensibil basmul popular, cu simbolurile lui
tradițio nale, ridicându -se la o semnificație filozofică mai cuprinzătoare. Om al
unui veac raționalist, Creangă – deși împrejurările vieții făcuseră dintr -însul un
diacon original, irevențios și turbulent – privește ironic tot ceea ce este ostil
omului: moartea și diavolii, forțele supranaturale ale omului.
Creangă e clasicul Junimii . Clasicismul său nu e un academism însă, ci o
răzvrătire sui -generis, o sfidare a gustului consacrat ci o reacție populară față de
livrescul păturii culte tocmai pentru că aduce, cu î ntreaga erudiție necesară unui
umanist, cartea originală a înțelepciunii și expresiei populare, împotriva
imitațiilor trase după ea. Dar acest Creangă, clasicul, trăiește abia azi.
Posterioritatea e adevărata lui viață.
Tipul lui Creangă este al clasicului , care, pătruns de stabilitatea celor
omenești, în ciuda aparențelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia
experiențe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra
omului. Poveștile , Amintirile , nu sunt ca scrierile lui Slavici, ca a le realiștilor
critici, operă de observație, nu, ci, se știe, ele demonstrează, ilustrează
„observațiuni morale milenare” (G. Călinescu).
Fără sarcasmul milenar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul și
țărăniile lui un sentiment al „urâtului”; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de
moarte, a trăit prea mult, veselia nu -i decât o mască: „Gulea peste gulea, Ivane,
căci altfel înnebunești de urât”. În fond, Creangă e un sceptic și „filozofia” lui e
acea a ecleziastului. Această „filozofie” se observă, de altfel, în tot ce face. Iată -l
la Junimea spunând anecdote și primind să treacă drept măscărici. Poveștile sunt
ascultate cu enormă veselie, pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu
adevărat.
Priviți în perspectiva marilor linii de direcție ale literat urii noastre, nici
Delavrancea, nici Vlahuță, nici Iosif, nici Cerna, nici Goga, nici chiar
Sadoveanu nu apar atât în succesiunea lui Creangă, cât în aceea lui Eminescu.

37 Gesturile tipice ale creației tuturor acelora sunt nostalgia, întoarcerea, protestul,
revendicarea, aspirația către o lume pe care au părăsit -o, dar către care se doresc
înapoi, pe care o resimt mai curată și mai bună. Nimic din toate acestea la
Creangă. Povestitorul este adânc înfipt în lumea lui, așa el încât o poate descrie
fără duioșii retrospective, fără sentimentalisme, cu realism robust și umor
împăcat.
Țăranul Creangă nu este însă deloc un „talent necioplit” cum credea
Negruzzi și nici un „autor poporal” cum l -a numit Maiorescu. El este un talent
rafinat, un mare artist.
Împrejurare a devine izbitoare considerând mai întâi materia de motive
folclorice și chiar primele mijloace ale expresiei populare în poveștile sale. După
cum a arătat Jean Boutiere, în prețioasa monografie franceză consacrată
povestitorului (La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, Paris, 1930) toate scrierile (în
afară de „Stan Pățitul”, a cărui origine populară n -a putut fi identificată, dar nu
este contestabilă) reiau vechile motive prezentate în întreaga arie a folclorului
european și (în afară de Dănilă prepeleac , Pove stea porcului , Harap Alb și Ivan
Turbincă , în care modificările sunt destul de mici, nu în combinații noi, în
contaminări de motive cum pot fi semnalate în operele altor autori de inspirație
populară, ci în exacta lor înlănțuire din prototipul folcloric. N ici un episod nu
este înlăturat, adăugat sau împrumutat de aiurea atunci când Creangă reproduce
o poveste a poporului în Soacra cu trei nurori , Capra cu trei iezi , Fata babei și
fata moșneagului , Făt – Frumos,fiul iepei sau Prostia omenească . Memoria lui
este aici dintre cele mai fidele și imaginația lui este cu totul stăpânită în latura
invenției epice. Basmul popular pare a fi pentru el un lucru bine stabilit, o
structură obiectivă și constrângătoare, pe care se ferește de cele mai multe ori a
o modifica .
Ideea de „scriitor popular”, pierzându -și pentru câțiva critici semnificația
întreagă de viziune homerică, fără de care nu există, a ajuns să indice exclusiv
pe scriitorii rudimentari, de nivel țărănesc. Așa că n evoia de a despărți pe Ion
Creangă de un Rădulescu – Codin, legitimă până la un punct, a creat cealaltă
formulă a lui Creangă „scriitor cult”. Și degradării celei dintâi i -a răspuns lipsa
de măsură a celei de a doua: în contra declarării de „scriitor popular”, adică un
Rădulescu – Codin, oarecare , povestitorul nostru devine „autor cărturăresc”, un
erudit în viața și știința satelor „ca Rabelais în linia lui, ca Sterne și Anatole
France”.
În lupta de cuvinte, ce s -a încins, Nic ’a lui Ștefan din Humulești, ca țăran
ce a fost în toată conștiința lui , aproape că dispare , G. Călinescu chiar poate
scrie :
„După unii, Creangă ar fi un țăran. Țăran și nu prea decât la fire. Cât despre
intelect, corespondența, polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de idei într -o
limbă tehnică fără nici o pată”.
Crea ngă e un foarte puternic talent și cu totul original în literatura noastră.
Împreună cu Odobescu, el stă în fruntea stiliștilor români – deși între amândoi

38 există o mare deosebire. El e adevăratul tip al românului cu calitățile lui mari și
cu defectele lui […]. Inteligența aleasă, mai presus de toate, caracter sentimental
și entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înțeleapta
filozofie a poporului român și posedând în cel mai înalt grad puterea de
surprinde, el are același defect ca și țăra nul nostru: guraliv, adesea se pierde în
amănuntele descrierii slăbind firul logic…Creangă e o vastă sinteză a poporului
român. El face parte din categoria de scriitori senzaționali.
Scânteierea observației, râsul elocvent, robustețea internă a frazei se
încorporau fondului permanent al literaturii naționale, dându -i totodată o nouă
dimensiune universală. Legat prin toate fibrele de sufletul popular, Creangă
convine și momentelor de flux și clipei de tristețe. Vitalitatea, jovialitatea, linia
simplă sunt a le tuturor timpurilor. Creangă nu are vârstă.
„Este în poveștile lui Creangă atâta jovialitate, atât umor al contrastelor,
încât compunerile sunt menite să nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali.
Și de fapt, oricât de paradoxal s -ar părea la înt âia vedere, Creangă este un autor
cărturăresc, ca Rabelais. El are plăcerea cuvintelor și a zicerilor și mai ales acea
voluptate de a le experimenta punându -le în gura altora. În câmpul lui mărginit,
Creangă este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lu i nu trăiesc din mișcare, ci
din cuvânt, și observația nu este psihologică, ci etnografică”.(G. Călinescu, op.
cit.)
Și totuși, opera lui e restrânsă: câteva sute de pagini, dintre care amintirile
ocupă câteva zeci. Nu volumul, ci calitatea artei îi asigur ă monumentalitatea.
Rabelais (cu care a fost asemănat) n -a lăsat o operă mult mai amplă. În paginile
lui Creangă sunt trase esențele, expresivitatea incomparabilă fiind o sinteză a
mijloacelor orale. Principiile esteticii savante sunt ignorate cu dezinvolt ură;
pulsează însă ritmul vorbirii moldovenești din epocă. Definit succint, Creangă e
un scriitor țăran, dar un țăran ce nu poate fi confundat. Toți țăranii de lângă
Munții Neamțului folosesc aceleași cuvinte, aceleași expresii consacrate; nici
unul nu -l egalează. În scrisul lui de aspect nescriptic se vede meșterul cu un
infailibil simț al măsurii, știind să exprime unui gest mișcarea unică unei
exclamații, ceva ce -i aparține în exclusivitate. Deși lucrat cu grijă, scrisul lui
pare spontan, natural ca însă și viața. Liniștea lucidă a clasicilor mai vechi îi
lipsește, însă cadența lui se bazează pe simetric, verva modelându -se, luând o
respirație geometrică. Interesul frazei ține de utilizarea formelor cotidiene, însă
în elementaritate aparență valorile umile se organizează într -o orchestrație
seducătoare. Un artist cum a fost Creangă, expresie a geniului popular, trebuia
să apară cu necesitate. Nu ne putem imagina proza românească fără opera sa.
Din cele trei dimensiuni ale timpului, Creangă s -a oprit cu ins istență asupra
trecutului, propria biografie devenind sursă pentru literatură. Se poate spune că
și poveștile se înregistrează într -o măsură aceleiași biografii personale, legându –
se intim de ambianța copilăriei și întregind conturul fanteziei țărănești. L -a
interesat, firește, și prezentul, pe care l -a văzut cu inteligență critică. Nu i -a fost
indiferent orașul; trăind totuși la Iași, a rămas pentru totdeauna la modul de a

39 gândi al rurarilor. Participând la viața literară ieșeană, nu și -a compus o
fizionom ie de scriitor; obiectul artei, creația, nu l -a posedat. N -a aspirat să -și
depășească prin scris (cel puțin moral), condiția de modest slujbaș al școlii. Față
de propria literatură a avut o atitudine lipsită de sentimentul proprietății,
comparabilă cu acee a a producătorilor de folclor.
Creangă a dat viață ascuțită poveștilor lui, situându -le în timp și spațiu,
creând tipuri care se mișcă și vorbesc. Pentru asta întrebuințează nu numai
mijloace simple și elegante de exprimare, ci și un depozit secular al ne amului,
de o mare bogăție și o intensă frumusețe poetică. El a lăsat o operă literară și
studiul vieții lămurește opera însăși.
Prin toate aceste caracterizări, deși în fond un scriitor „cult”, Creangă
rămâne popular într -un sens înalt. Creația lui e lips ită de personalitate morală.
Asta se întâmplă numai creatorilor excepționali. El este o expresie monumentală
a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai
simplu, e poporul român însuși, surprins într -un moment de genială ex pansiune.
Ion Creangă este, de fapt, un anonim.
Ion Creangă, în acest fel, a fost un clasic al literaturii române, el exprimând
prin „țărăniile” lui înțelepciunile „ prostimii din care n -a vrut să iasă cu totul nici
după ce a intrat în alt mediu social, pă strându -și masca pentru a observa ceea ce
„nu se cade” într -o lume ce vrea să pară altfel de cum este, făcându -se și el că nu
pricepe ceea ce alții mai învățați se silesc să -i lămurească, deși altceva este de
priceput. Ca povestitor, când s -a încumetat să scrie ceea ce povestea, el a lăsat
cititorului următoarea prefață, ca un cifru al umorului său:
„Iubite cititoriu,
Multe prostii ai fi cetit, de când ești
Citește, rogu -te și ceste și unde -i vede
c ă nu-ți vin la socoteală, ie pana în mână și dă și tu altceva mai bun la
iveală căci eu atâta m -am priceput și atâta am făcut”.
Privit între umoriștii lumii, Ion Creangă este un adevărat umorist prin ceea
ce istoric s -a constituit în arta umorului: în primul rând observația realității mai
mult din inimă decât din cuget, deși cugetarea nu devine ca de obicei în artă, o
formă a sentimentului, ci contrariul său; la aceasta se adaugă îngăduința și chiar
simpatia pentru cei surprinși și contradicția între aparență și realitate, cu
motivarea că în viață nimic nu este grav, decât e privit fără prejudecată, fără ca
astfel să se îngăduie omului mai mult decât trece de „omenia lui”. Dar în
comparație cu formele caracteristice ale umorului la diferiți scriitori ai literaturii
universale în dezvoltarea e i istorică -umorul tragic la Cervantes, corosiv la
Boccaccio, indecent la Rabelais, jovial la Chaucer, trist la Mark Twain, un umor
țărănesc, păstrând în el urmele originii lui folclorice, asemănător cu cel al
scriitorilor din începuturile epocii moderne, î n a căror operă se recunoaște mai
bine viziunea folclorică asupra lumii.

40 …În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la
care participă și la care se întoarce cu admirație și încredere vrednice de umanist
europe an.
E sigur dar că nici un alt scriitor român n -a atins cu opera lui puncte etnice
mai exterioare. Scriitor de o etnicitate ca și particulară față de aceea ce se
înțelegea cam în grabă prin „literatura universală”, succesul lui de audiență la
englezi, italieni, mongoli și vietnamezi poate fi socotit ca imposibil. Și totuși
adevărul este altul și chiar contrar. Căci, deși scriitor român, și se poare adăuga
în chip semnificativ, spre a i se vedea mai bine orientarea, scriitor moldovean,
nemțean, humuleștean, scriitor deci de un localism presupus ca aproape izolator,
Creangă e citit azi pretutindeni , după cum se afirmă, cu cea mai spontană
participare. Situația aceasta, dacă i -ar fi putut trece cândva prin minte, lui i s -ar
fi părut glumeață. El socotea lașii secolului trecut ca o „nemție” curată, un fel de
străinătate socială suficientă ca să se gândească la contactul cu străinătăți de alte
limbi. Cultivând un localism ca și absolut, prin care totuși a ajuns să se înscrie în
universal, Ion Creangă închipuie tipul de scriitor o pus acelora care speră o glorie
mai largă prin adoptarea unei limbi de circulație internațională.
Chiar particularitățile lui lingvistice, peste interesul acelora de ordinul
pitorescului etnologic, au fost decisive în succesul literaturii sale. Materiale
etnologice, interesante numai ca atare, se găsesc în orice colecție de folclor; ceea
ce cititorul de oriunde găsește numai în Creangă, este o identitate de scriitor
formată mai cu seamă din valori stilistice.
În adevăr, nimeni ca el n -a stilizat mai efect ual oralitatea completă de tip
rapsodic, a poveștilor populare; în stilul nici unui alt scriitor, (în afară de poate,
al lui Caragiale, aplicat însă altui fond omenesc) nu există dublu plan, scriptic și
în același timp vocal, care de cele mai multe ori, pr in divergență dusă până la
contrastul antifrazei, creează un fel de metaforă a umorului, specifică lui
Creangă. Scriitor și actor totodată, fraza lui e bineînțeles scrisă, dar este mai ales
jucată vocal pe un registru de intonații, în cuprinsul căruia cuvi ntele pot căpăta
chiar sensuri contrare.
Literatura română deține prin el – străinii afirmă acest lucru – pe unul dintre
cei mai buni povestitori populari din Europa.
S-a zis că Creangă seamănă cu Gogol. Desigur. Țăranul moldovean
seamănă așa de bine cu cel rutean. Dar cred că Creangă are și mai multe
asemănări cu La Fontaine. Aceeași nepăsare față de cele sfinte, aceeași
irevențiozitate față de autorități, de „măriri”, de ierarhii, același scepticism,
același epicureism liniștit.
Creangă nu este nici mor alist, precum canonicul Schmid, nici poet sau
filozof, ca Andersen; fără să vrea, el este, precum frații Grimm, un folclorist.
Creangă e înainte de orice un artist ca Ch. Perrault. Găsim în opera celor doi
povestitori, aceeași reproducere fidelă a vechilor ficțiuni și a limbajului simplu,
popular, aceeași viață, aceeași evocare a lumii de rând dintr -o anumită epocă,
același spirit de bună calitate. Creangă nu se deosebește de predecesorul său

41 decât printr -un realism uneori puțin mai accentuat și, mai ales, prin bogata
colecție de expresii, de dictoane, colecție care nu are echivalent la nici un alt
povestitor european.
Nu e puțină glorie pentru Creangă să poată fi pus în paralelă cu Ch.
Perrault, a cărui culegere atât de apropiată de perfecțiune, face și as tăzi deliciul
celor mai fini cititori.
Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare;
al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni; al
sufletului omului de munte între țăranii moldoveni.
Crean gă este – și va rămâne – unic, pentru că împrejurările care l -au
produs, care i -au permis să fie ceea ce a fost, s -au dus, s -au dus pentru
totdeauna!

42 VI. METODE ȘI TEHNICI DE PREDARE A
TEXTELOR LUI CREANGĂ ÎN CICLUL PRIMAR

Studiul limbii și literaturii române în învățământul obligatoriu își propune
dezvoltarea competențelor de comunicare orală și scrisă ale elevilor, precum și
familiarizarea acestora cu texte literare și non literare, semnificative din punctul
de vedere al v ârstei școlare mici și mijlocii. Se urmărește, totodată, structurarea
la elevi a unui ansamblu de atitudini și de motivații care vor încuraja și sprijini
studiul limbii și literaturii române.
De altfel, scopul studierii limbii române în perioada școlarităț ii obligatorii
este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicațională și literară
de bază, capabil să înțeleagă lumea din jurul său, să comunice și să
interacționeze cu semenii, să se integreze efectiv în contextul viitorului parcurs
școlar, respectiv profesional, să -și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile
proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viața cotidiană, să poată
continua în orice fază a existenței sale procesul d e învățare, sensibil la frumosul
din natură și la cel creat de om.
În acest sens, curriculum -ul propune o mutație fundamentală la nivelul
studierii limbii și al literaturii române. În locul compartimentării artificiale a
disciplinei în „limbă” și „literatură”, se propune un nou model, cel comunicativ –
funcțional, adecvat nu numai specificului acestui obiect de studiu, ci și
modalităților propriu -zise. În mod concret, acest model presupune dezvoltarea
integrală a capacităților de receptare și de exprimare orală, respectiv de receptare
a mesajului scris ( „citirea/lectura”)și de exprimare scrisă. De altfel, comunicarea
nu este altceva decât funcționarea concretă, în fuziune, a celor patru capacități
menționate anterior.
Altfel, noul Curriculum are următoarele dominante:
 recurgerea la modelul comunicativ -funcțional, conform căruia comunicarea
este un domeniu complex care înglobează procesele de receptare a mesajului
oral și a celui scris („citirea/lectura”), precum și cele de exprimare orală,
respectiv de exprimare scrisă.
 definirea domeniilor disciplinei exclusiv în termeni de capacități:
receptarea mesajului oral, receptarea mesajului scris, exprimarea orală și
exprimarea scrisă;
 prezentarea comunicării în calitatea sa de competență umană fundamentală,
acoperind deprinderi de receptare și de exprimare ora lă, respectiv scrisă;
 reechilibrarea ponderii acordate exprimării orale față de cea scrisă, precum
și proceselor de producere a unor mesaje proprii față de cele de receptare a
mesajelor;
 centrarea obiectivelor pe formarea de capacități proprii folosirii li mbii în
contexte concrete de comunicare;

43  structurarea programei pe baza unor obiective cadru și de referință sintetice
în măsură să surprindă – în progresie – ceea ce este esențial în activitatea de
învățare;
 sugerarea unor conținuturi orientative, destina te să încurajeze creativitatea
și libertatea de alegere a elevului
 punerea accentului pe învățarea procedurală, cu alte cuvinte pe structurarea
unor strategii și proceduri proprii de rezolvare de probleme, de explorare și de
investigare, caracteristice act ivității comunicative.

Argumente pentru un nou Curriculum Național

Noul Curriculum Național se adresează unor elevi care vor intra în viața
socială și profesională în secolul următor. Drept urmare, sistemul de învățământ
are datoria și , totodată, responsabilitatea de a -i pregăti pe aceștia pentru
schimbările care se presupune că vor avea loc la nivel economic, social, politic
și cultural, atât pe plan intern, cât și internațional.
Între acestea, cele mai importante par a fi:
 generaliz area economiei de piață și a sistemului politic democratic;
 accesul deschis la informație a unor segmente din ce în ce mai largi ale
populației;
 creșterea interdependențelor dintre societăți, culturi și tehnologii pe plan
mondial, într -un cuvânt globalizar ea societății ;
 accentuarea specializării la nivel înalt, concomitent cu flexibilizarea și
mobilitatea pieței muncii într -o lume dinamică.
Într-un asemenea cadru, discursul despre reforma școlii se referă, în mod
special, la înnoirea și la ameliorarea perma nentă a ofertei de învățare pe care
sistemul o propune elevului. Preocuparea pentru curriculum și standarde
caracterizează, de aceea, majoritatea întrebărilor care se pun în legătură cu
viitorul educației. Ce și cum învață elevii noștri în comparație cu el evii din alte
țări? Pot ei să intre în competiție cu aceștia? Este învățământul românesc, în
actuala sa formă, relevant, semnificativ și util pentru viitorul individului și al
societății? Există suficientă libertate în sistem pentru a răspunde la nevoile ș i la
interesele din ce în ce mai variate ale elevilor? Toate acestea sunt întrebări la
care în viitor sistemul nostru de învățământ va trebui să răspundă în mod
adecvat.
Astfel, curriculum -ul propus în documentul de față a fost elaborat pentru a
sintetiza ansamblul de așteptări exprimate de școală față de un tânăr capabil să
răspundă cerințelor unor realități în schimbare.
Aceste exigențe s -ar putea rezuma în:

44  capacități superioare de gândire critică și divergentă, în măsură să -i ajute pe
elevi să utilizeze cunoștințele și competențele dobândite în diferite situații
problemă;
 motivația și disponibilitatea de a răspunde în mod adecvat la schimbare, ca
premisă a oricărei dezvoltări personale;
 capacități de inserție socială activă, alături de un set de atitudin i și de valori
personalizate, care vor permite elevilor participarea la viața unei societăți
deschise și democratice.
Școala și curriculum -ul trebuie să ofere un cadru coerent și flexibil,în care
cooperarea, gândirea independentă, opinia liber exprimată, toleranța și valorile
asumate de fiecare în parte să constituie dimensiuni definitorii.

Specificul studiului limbii și literaturii române în
ciclul primar. Obiectul predării limbii și literaturii române

Textul de față reprezintă cu rriculum -ul de limba română pentru
învățământul primar, componentă fundamentală a parcursului de învățare oferit
elevilor în contextul școlarității obligatorii.
În conformitate cu acest domeniu, obiectul central al studiului limbii și
literaturii române în învățământul primar este dezvoltarea competențelor
elementare în comunicare, orală și scrisă ale copiilor, precum și familiarizarea
acestora cu texte literare și nonliterare, semnificative din punctul de vedere ale
vârstei cuprinse între 6/7 – 10/11 ani. Se urmărește totodată, structurarea la elevi
a unui ansamblu de atitudini și de motivații care vor încuraja și sprijini ulterior
studiul limbii și al literaturii române.
De altfel, scopul studierii limbii române în perioada școlarității obligatorii
este a cela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicațională și literară
de bază, capabil să înțeleagă lumea din jurul său, să comunice și să
interacționeze cu semenii, exprimându -și gânduri, stări, sentimente, opinii, să fie
sensibil la frumosul din na tură și la cel creat de om, să se integreze efectiv în
contextul viitorului parcurs școlar,respectiv profesional, să -și utilizeze în mod
eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete
în viața de zi cu zi, să poată contin ua în orice fază a existenței sale procesul de
învățare.
În acest sens, curriculum -ul de față propune o mutație fundamentală la
nivelul studierii limbii române în învățământul primar. În locul compartimentării
artificiale a disciplinei în trei domenii arb itrar stabilite – citire, lectură și
comunicare – se propune un nou model, cel comunicativ – funcțional, adecvat
nu numai acestui obiect de studiu, ci și modalităților propriu -zise de structurare
la copii a competenței de comunicare. În mod concret, acest model presupune
dezvoltarea integrală a capacităților de receptare și de exprimare orală, respectiv
de rece ptare a mesajului scris („citirea/lectura”) și de exprimare scrisă. De altfel,

45 comunicarea nu este altceva decât funcționarea concretă, în fuziune, a celor
patru deprinderi menționate anterior (receptarea mesajului oral, exprimarea
orală, receptarea mesajului scris, altfel spus, citirea/lectura și exprimarea scrisă).
Limba română constituie un obiect de studiu important în învățământul
nostru obligato riu de 10 ani. Studiul limbii române are o însemnătate cu totul
deosebită în formarea multilaterală a tineretului școlar. Fără însușirea
corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluția intelectuală
viitoare a școlarilor, pregătirea lor cores punzătoare la celelalte obiecte de
învățământ.
În ciclul primar importanța limbii române ca disciplină școlară capătă
dimensiuni noi determinate de faptul că prin aceasta se urmărește atât cultivarea
limbajului oral și scris al elevilor, cât și învățarea unor tehnici de bază ale
activității intelectuale, cum sunt cititul, scrierea și exprimarea corectă.
Formulând funcțiile și obiectivele principale ale limbii române, ca
disciplină școlară în ciclul primar, se cuvine să fie amintită, în primul rând,
tocmai funcția sa instrumentală, care se realizează în toate compartimentele
limbii române: citit -scris, dezvoltarea vorbirii, compunere, gramatică.
Funcția instrumentală a limbii române se realizează cu succes pe fondul
dobândirii se către elevi a unor cunoști nțe care sunt implicate în înseși tehnicile
muncii intelectuale. Ciclul primar nu are doar rolul de „alfabetizare” a copiilor.
Chiar acest proces al alfabetizării are la bază unele cunoștințe care asigură
conștientizarea învățării cititului și a scrisului. Pe lângă aceste cunoștințe, elevii
pătrund în mod sistematic, încă din clasa I, la toate activitățile de limba română,
în unele din tainele cunoașterii realității înconjurătoare. De aceea, o altă funcție
a limbii române la ciclul primar o constituie funcț ia informațională.
Încă din perioada preabecedară a clasei I, prin toate activitățile pregătitoare
în vederea învățării citirii și scrierii, precum și prin tematica activităților de
dezvoltare a vorbirii, apoi în perioada abecedară și postabecedară, prin
conținutul coloanelor de cuvinte și al textelor din abecedar se asigură elemente
ale funcției informative ale acestei discipline școlare.
Atât funcția instrumentală, cât și cea informațională se realizează cu
rezultate bune numai în condițiile unei susținu te solicitări și exersări a
capacităților intelectuale ale elevilor. De aceea, o altă funcție a limbii române
este funcția formativ -educativă. Toate activitățile legate de învățarea citirii și
scrierii, cele cu privire la dezvoltarea vorbirii angajează pro cesele de cunoaștere.
Obiectivele formativ -educative ale limbii române ca disciplină școlară în
ciclul primar se realizează concomitent cu obiectivele legate de funcția
instrumentală și informațională. La rândul lor, acestea din urmă pot fi îndeplinite
în condiții optime numai pe fondul unui învățământ formativ, care solicită
capacitățile intelectuale ale elevilor.
Complexitatea funcțiilor limbii române în ciclul primar a determinat
conturarea unor laturi distincte ale acestei discipline școlare, care țin seama atât
de funcțiile arătate cât și de etapele lor, potrivit particularităților de vârstă ale

46 elevilor. Astfel, în clasa I, citit-scrisul se constituie într -o disciplină specifică,
planul de învățământ acordând un mare număr de ore pentru fiecare din a ceste
activități. Citirea rămâne și în clasele următoare o disciplină de bază căreia îi
este afectat un număr considerabil de ore. Dezvoltarea vorbirii , având programă
proprie în clasele I -III, se completează cu orele speciale de compunere .
Cunoștințele de limbă în clasele I și a II -a sunt inseparabil legate de învățarea
pronunției corecte, de exercițiile de analiză și sinteză fonetică necesare învățării
citirii și scrierii. În clasele a III -a și a IV -a, ele sunt constituite în studiul
sistematic al gramati cii.
Studiul limbii române în ciclul primar privește toate componentele din care
este constituită această disciplină școlară, atât în ceea ce privește notele lor
comune, cât și în ceea ce are specific fiecare dintre ele. Notele s pecifice ale
fiecărei disci pline dau și orientarea metodică adecvată fiecăreia dintre ele.
Metodica predării limbii române se ocupă de metodele specifice fiecăreia
din disciplinele limbii române. Folosirea aparte, la condițiile concrete, a
metodelor generale de învățământ, precum și folosirea unor metode speciale
conturează, în cele din urmă, obiectul metodicii studierii limbii române în ciclul
primar.
Metodica este o parte a didacticii generale care studiază principiile,
metodele și formele de predare adaptate specificului fiecărui obiect de
învățământ (Dicționarul explicativ el limbii române, București, 1975, p. 544).
Obiectul metodicii se referă la conținutul și obiectivele disciplinei școlare
respective (adică la ce urmează să învețe elevii și în ce scop), precum și la
modul cum s e desfășoară procesul de predare -învățare, metodica oferind o
orientare generală, puncte de sprijin pentru stabilirea celor mai adecvate
modalități de lucru.
Studiul limbii și literaturii române are o deosebită importanță în ciclul
primar, deoarece în ace astă perioadă activitatea didactică are drept scop
cultivarea limbajului oral și scris al elevilor, cunoașterea și folosirea corectă a
limbii române, deprinderea unor tehnici de bază ale activității intelectuale –
cititul, scrisul, exprimarea corectă, flue ntă și logică. Limba și literatura română,
ca materie școlară, cuprinde în ciclul primar discipline specifice: citirea,
scrierea, lectura, comunicarea, gramatica și compunerea. Aceste discipline
formează un sistem unitar, se influențează reciproc și sunt c oordonate pentru a
îndeplini funcții comune.
Metodica predării limbii și literaturii române în ciclul primar are ca obiect
folosirea metodelor generale de învățământ și a unor metode speciale adaptate
disciplinelor menționate mai sus.

47 Lect ura explicativă – metodă specifică în familiarizarea
elevilor cu tehnici ale muncii cu cartea

Obiectivele citirii ca obiect de învățământ pot fi realizate prin folosirea unei
metode adecvate, în funcție de particularitățile de vârs tă ale elevilor. Stabilirea
acestei metode trebuie să ia în considerare însuși felul în care se face receptarea
mesajului unui text. Cel care își propune să se autoinstruiască folosind cartea,
realizează mai întâi o privire de ansamblu asupra textului prin tr-o primă lectură
integrală, pentru ca apoi să stabilească structura și fragmentele lui.
Lectura independentă include o reproducere sintetică, într -o exprimare
originală a întregului conținut al textului, pe baza planului, cu o revedere a
întregului text citit.
Sumara analiză a modului în care se realizează actul cititului atrage atenția
asupra faptului că, pentru a -i familiariza pe elevi cu instrumente ale muncii cu
cartea, trebuie apelat la o metodă ce urmează calea parcursă de cititorul cu
experiență a tunci când citește.
Această metodă este lectura explicativă . Lectura explicativă este o îmbinare
a lecturii (a cititului) cu explicațiile necesare care împreună duc la înțelegerea
mesajului textului; ea e mai degrabă un complex de metode; lectura explicati vă
face apel și la conversație, la explicație, la povestire, chiar și la demonstrație.
Orice lecție de citire a unui text nou începe printr -o activitate de pregătire a
elevilor în vederea lecturii, care are menirea de a introduce elevii în atmosfera
genera lă a textului. Această pregătire urmărește și trezirea interesului elevilor
pentru text, crearea unui fond afectiv adecvat, pe care să se desfășoare lecția de
citire.
Pregătirea pentru citire se realizează printr -o conversație adecvată, fie prin
povestirea învățătorului (atunci când elevii nu cunosc faptele necesare înțelegerii
textului), fie pe baza observațiilor și impresiilor elevilor, fie chiar pe baza unor
expuneri libere ale elevilor .
Etapele sau componentele lecturii explicative prin care se face re ceptarea
mesajului sunt următoarele: citirea integrală a textului, citirea pe fragmente și
analiza acestora, activitatea în legătură cu planul textului, conversația
generalizatoare cu privire la conținutul textului pe baza planului, printr -o
exprimare pe c ât posibilă originală, citirea de încheiere.
Aceste componente, care vor fi analizate în lecțiile următoare, constituie în
foarte multe cazuri etapele, momentele pe care le parcurge lecția respectivă de
citire. Este nevoie însă de o precizare. Textele de c itire sunt foarte diverse din
punctul de vedere al conținutului și al formei, după cum extrem de diversă e și
realitatea pe care ele o oglindesc. De aceea și componentele lecturii explicative
trebuie folosite în mod diferit, în funcție de specificul fiecăr ui text.
Problema principală în folosirea lecturii explicative este tocmai de a asigura
fiecărui text un echilibru corespunzător între componentele lecturii explicative
pentru a putea fi valorificate în mod deplin valențele multiple ale textului citit.

48 Lecțiile de citire au și rolul de a familiariza elevii cu tehnici ale muncii cu
cartea. Sarcina învățătorului este deci și familiarizarea elevilor cu valorile
informative, formativ -educative, artistice ale unui text, precum și cu
instrumentele muncii cu car tea. Calea este aceeași:lectura explicativă.

PROIECT DE LECȚIE

Data :
Clasa : I
Profesor coordonator : Ungureanu Doina
Tipul lecției : dobândire de cunoștințe
Obiectul : scriere
Subiect ul : „Livada” de Ion Creangă
Scopul :
– informativ : – citirea corectă a poeziei;
– recunoașterea autorului poeziei.
– formativ : – dezvoltarea capacității de receptare a mesajului;
– dezvoltarea capacități i de exprimare orală;
– dezvoltarea capacității de exprimare scrisă.
– educativ : – dezvoltarea interesului pentru învățarea poeziei;
Nivelul inițial :
– nivelul de pregătire este corespunzător programei
Conținut informativ :
– noțiunea de „livadă” ;
– reguli de copiere a unei poezii ;
– conținutul de idei al poeziei ;
– mesajul poeziei
Obiective operaționale :
– cognitive : – să-și reactualizeze noțiunea de „livadă”
– să citească corect lecția (poezia)
– să precizeze modul de copiere a poeziei și condițiile de
acuratețe ce trebuie respectate;
– să analizeze propria redactare și pe cea a colegilor;
– pshiho -motorii : – să adopte o poziție corectă și comodă în timpul
scrierii;
– să perceapă vizual textul de copiat;
– să scrie corect și caligrafic literele, silabele,
cuvintele, respectând forma, mărimea și înclinarea
lor.

49 – afectiv -atitudinale : – să acorde atenție copierii corecte și îngrijite a
poeziei;
– să respecte efortul colegului de bancă în redarea
caligrafică a literelor.

Strategia didactică:
a) metode : explicația, demonstrația, exercițiul;
b) mijloace de învățământ : manual, caiete,stilou;
c) forme de organizare : – frontal
– individual
Evaluare : continuă
Scenariu didactic
1. Organizarea clasei .
– se face apelul, pregătirea elevilor cu materialele necesare pentru
lecție (carte, creion, abecedar) ;
– așezarea corectă în bănci.
2. Verificarea lecție i precedente (Sunetul și litera „E”)
– 2-3 elevi citesc lecția în întregime;
– enumeră cuvinte care încep cu litera „E”
– alcătuiesc propoziții care să conțină cuvinte cu litera „E”
3. Captarea atenției
Spun copiilor o ghicitoare despre livadă.
a) Intuirea ilustrației
Se face o intuire liberă. Apoi se intervine cu întrebări pentru a dirija
percepția vizuală. ( E primăvară. Razele soarelui sunt mai calde.
Natura s -a trezit la viață. Pe ramuri, mugurii se desfac. Înfloresc
caișii, cireșii, merii și perii).
– Ce pom este acesta? – Un cireș înflorit.
– Dar acesta? – Un cais.
– Și acesta? – Un măr.
– Da, așa este. Toți pomii sunt înfloriți pentru că a venit primăvara.
– Ce formează mai mulți pomi la un loc?
– O livadă.
– Bravo. Așa este.
b) Compunerea cuvintelo r cu ajutorul alfabetarului
– Ce pom este desenat? – Un cireș.
Se scrie cuvântul „cireș” la alfabetar. Deci cuvântul „cireș”
denumește un pom.

50 – Din câte silabe e format? Care sunt? Formați alături cuvântul
„cireșe”. Din câte silabe e format? Care sunt? Ci tiți acest cuvânt. El
denumește fructele cireșului.
Se deschid abecedarele.
4. Dirijarea învățării
Citesc lecția model rugându -i pe elevi să urmărească pe manual.
Solicit câțiva copii să citească poezia.
După citirea poeziei, cer copiilor să alcătui ască oral propoziții cu cuvinte
care denumesc pomi.
Pun întrebări asupra poeziei, pentru a verifica dacă au înțeles mesajul
transmis de autor.
– Care este mesajul transmis de autor?
– Cu ajutorul poeziei, poetul ne învață mai ușor să numărăm până la
zece.
– Pentru ca un pom să crească mare , de ce are el nevoie?
– El are nevoie de îngrijire și de apă.
– Da, așa este, dar omul distruge un mare număr de insecte
dăunătoare plantelor și pomilor stropind livada și ogoarele cu
substanțe chimice.
Valorificare a conținutului educativ
Am să vă citesc două versuri:
„ Cine este muncitor
De hrană nu duce dor”.
Acesta este un proverb. El conține o învățătură. Deci, ce învățătură
desprindem din acest proverb?
Cine muncește, nu duce lipsă de nimic .
Solicit citirea lecției în lanț.
5. Evaluarea
Joc de alcătuire a unor propoziții sub formă de întrecere :
a) „Ghiciți propoziția la care m -am gândit eu! Alcătuiți propoziții
frumoase și corecte”.
b) Se scriu pe tablă 3 cuvinte: livadă, vrăbii,cireșul.
Va câștiga rândul care alcătuiește propozițiile cele mai frumoase și
corecte.
c) Se intonează cântecul „Albinița”.
6. Încheierea activității
Dau ca temă pentru acasă copierea poeziei „Livada” de Ion Creangă.
Fac aprecieri asupra modului comportamentului ș i participării elevilor la
lecție.

51 PROIECT DE LECȚIE

Data :
Clasa : a II -a
Profesor coordonator : Ungureanu Doina
Tipul lecției : mixt
Obiectul : Citire
Subiectul : „ Povestea unui om leneș” de Ion Creangă
Scopul :
– informativ : – citirea corectă a textului
– dobândirea unor cunoștințe despre viața
autorului
– formativ : – dezvoltarea capacității de a desprinde informații
esențiale dintr -un text citit;
– consolidarea deprinderii de a citi fluent și corect un
text de mică întindere;
– educativ : – dezvoltarea interesului pentru poveste, specie literară
îndrăgită de copii.
Nivelul inițial :
– elevii posedă cunoștințe și competențe la nivelul programei.
– pot desprinde idei principale dintr -un text cu ajutorul institutorului.
Conținut informativ :
– aspecte din viața oamenilor și lupta acestora de a scăpa de leneș,
așa cum reiese din text ;
– să desprindă mesajul transmis de autor
Obiective operaționale :
Cognitive : – să numească autorul poveștii
– să găsească expresiile și cuvintele necunoscute;
– să le utilizeze într -un enunț propriu;
– să citească în rit m propriu în gând și cu voce tare.
Psiho -motorii : – să analizeze imaginea și să redacteze pe scurt
conținutul acesteia;
– să respecte ortografia cuvintelor și punctuația în
scrierea răspunsurilor la întrebări.
– să adopte o poziție corectă în bancă
Afectiv -atitudinale : – să manifeste interes pentru lectura textului;
Strategia didactică :
a) metode : lectura explicativă, conversația euristică, explicația;
b) mijloace : manualul, fișe de evalu are;
c) forme de organi zare : frontal, individual
Evaluare : continuă

52
Scenariu didactic
1. Organizarea clasei pentru lecție ; asigurarea materialelor necesare ,
ordonarea lor.
2. Verificarea cunoștințelor din lecția precedentă
Controlarea temelor scrise.
Solicit citirea în lanț a temei.
3. Reactualizarea cunoștințelor
Spun copiilor câteva cuvinte despre viața și activitatea lui Ion Creangă; le
spun câteva titluri de povești și povestiri ale poetului; îi întreb dacă mai știu și
alte titluri de povești ale poetului;
4. Anunțarea temei
– Azi la lecția de „Citire” vom citi un text ce face parte din povestea
„Povestea unui om leneș” de Ion Creangă; este vorba de un om care este dus la
spânzurătoare din cauză că era prea leneș.
5. Dirijarea învățării
Citesc lecția model rugându -i pe elevi să urmărească pe manual.
Solicit câțiva elevi să citească pe fragmente iar după fiecare fragment explic
cuvintele necunoscute și le cer să alcătuiască oral propoziții cu aceste cuvinte.
Pun întrebări asupra textului pentru a verifica da că au înțeles mesajul
transmis de autor.
– Copii, care credeți că a fost mesajul autorului din acest text?
– Că trebuie să muncim dacă vrem să avem ce mânca; dacă nu,
ajungem săraci.
Încerc să rezum cu elevii fiecare fragment la câte o idee.
a) Trăia odată un leneș.
b) Sătenii au hotărât să -l ducă pe leneș la spânzurătoare.
c) O cucoană a hotărât să -l ajute pe leneș.
d) Leneșul a refuzat posmagii.
e) Sătenii au scăpat de leneș.
Solicit citirea textului în lanț.
Numesc câțiva copii care vor citi lecția pe roluri.
Întreb co piii ce învățătură au desprins din acest text.
6. Evaluarea
Împart fiecăruia fișe de evaluare și îi las să lucreze individual pentru a
vedea dacă au înțeles lecția.
7. Încheierea activității
Dau elevilor ca temă pentru acasă de alcătuit o compunere porni nd de la
proverbul „Lenea este soră bună cu sărăcia” și de răspuns în scris la
întrebările de la pg. 103.

53 PROIECT DE LECȚIE

Data :
Clasa : a III -a
Profesor coordonator : Ungureanu Doina
Tipul lecției : mixt
Obiec tul : Citire
Subiectul : „Amintiri din copilărie” – fragment de Ion Creangă
Scopul :
– informativ : – dobândirea unor cunoștințe despre copilărie și mamă
așa cum sunt prezentate în text;
– dezvoltarea vocabularului elevilor;
– form ativ : – dezvoltarea capacității de a citi fluent și expresiv
respectând intonația impusă de semnele de
punctuație;
– dezvoltarea capacității de a formula răspunsuri
referitoare la conținutul unui text, exprimându -se în
propoziții clare, concise, corecte din punct de vedere
logic și gramatical;
– educarea memoriei și atenției voluntare;
– educativ : – cultivarea interesului pentru lectură;
Nivelul inițial :
– toți elevii au capacitatea de a înțelege conți nutul de idei al unei
povești și de a desprinde valențele educative.
Conținut informativ :
– cunoștințe despre relațiile dintre părinți și copii, despre modul de
comportare a copiilor cuminți;
– caracteristici ale poveștilor și ale modalităților de realiza re a
portretelor literare.

Obiective operaționale :
– cognitive : – să reactualizeze conținutul de idei al poveștii;
– să explice cuvintele noi și să le integreze în contexte
noi;
– să enumere c alitățile mamei,
– psiho -motorii : – să citească fluent și expresiv în gând sau cu voce
tare;
– să urmărească atent textul pentru a continua în
cazul citirii în lanț sau pe roluri .
– afectiv -atitudinale : – Să manifeste interes pentru lectura
poveștilor și pentru urmarea învățămintelor acestora.

54 Strategia didactică : – euristică
a) metode : – lectura explicativă, conversația euristică, problematizarea
b) mijloace de învățământ : – manual, fișe de lucru
c) forme de organizare : frontal, individual.
Evaluarea : continuă

Scenariu didactic
1. Moment organizatoric
Asigur ordinea și disciplina; solicit elevilor să -și pregătească pentru oră
manualele și caietele.
2. Verificarea temei date acasă.
Solic it câțiva elevi să citească tema pe care au avut -o de rezolvat acasă.
3. Captarea atenției
Recit copiilor poezia „Mama” de G. Coșbuc
4. Reactualizarea cunoștințelor
Spun copiilor câteva cuvinte despre Ion Creangă; îi întreb dacă mai știu și
alte povești ale scriitorului.
5. Dirijarea învățării
Citesc lecția model; îi rog pe copii să urmărească lecția pe manual.
Solicit câțiva elevi să citească lecția pe fragmente, iar după fiecare
fragment explic cuvintele necunoscute ; cer copiilor să alcătuiască oral
propoziții cu aceste cuvinte.
Pun întrebări asupra textului pentru a vedea dacă au înțeles lecția.
a) – Ce povestește marele scrii tor Ion Creangă în acest fragment?
– Marele scriitor povestește amintiri din copilărie și despre mama sa.
b) – În ce sat a cop ilărit Ion Creangă?
– În satul Humulești.
c) – Ce-și amintește scriitorul din primii ani ai copilăriei?
– Scriitorul își reamintește cu drag cum mama lui îi lega o șfară cu
motocei la capăt și mâțele crăpau jucându -se cu ei.
d) – Cu cine este asemăna t copilul Nică?
– Copilul Nică este asemănat cu vremea cea bună și cu vântul în
tulburarea sa.
e) – Care sunt calitățile mamei?
– Mama își iubea copilul foarte mult și câteodată îi zicea să iese afară și
să râdă la soare, că așa s -o îndrepta vremea .
Încercăm să rezumăm fiecare fragment la câte o idee.
Solicit citirea textului în lanț.
Numesc câțiva copii care vor citi lecția pe roluri.
6. Evaluarea lecției
Împart copiilor câte o fișă de lucru pentru a vedea dacă au înțeles lecția;
îi las să lucreze individual.
7. Încheierea activității

55 Dau ca temă pentru acasă alcătuirea unei compuneri în care să -și
imagineze un copil „ vesel ca vremea cea bună” și „ șturlubatic ca vântul în
tulburarea sa”, care se află într -un oraș cu b locuri, străzi, mașini, semne de
circulație. Cum credeți că se va comporta el?

PROIECT DE LECȚIE

Data :
Clasa : a IV -a
Profesor coordonator : Ungureanu Doina
Tipul lecției : dobândire de cunoștințe
Obiectul : Limba ș i literatura română
Subiectul : „Amintiri din copilărie” (fragment) de Ion Creangă
Scopul :
– informativ : – dobândirea unor cunoștințe despre importanța
frecventării școlii;
– familiarizarea cu limbajul folosit de Creangă,
– formativ : – dezvoltarea capacității de a identifica secvențele
descriptive și pe cele dialogate din text;
– consolidarea deprinderilor de a citi fluent și
expresiv respectând pauzele logice și pe cele
gramaticale;
– educati v : – cultivarea interesului pentru creațiile literare
populare;

Nivelul inițial :
– elevii posedă cunoștințe la nivelul programei

Conținut informativ :
– cunoștințe despre: concepția asupra școlii la oamenii simpli
– înțelesul cuvintelor noi : „chiteșt e”, „am purces”
– trăsături morale ale personajelor
Obiective operaționale:
– cognitive : – să rețină conținutul de idei al textului;
– să sesizeze trăsăturile morale ale personajelor;
– să explice înțelesul textului ;
– să utilizeze cuvintele noi în contexte diferite;
– psiho -motorii : – să citească fluent și expresiv;
– să selecteze cuvintele și expresiile noi, apoi să le
scrie citeț în caiete;

56 – afectiv -atitudinale : – să-și exprime aprobarea față de concepția
populară despre școală;
– să manifeste interes față de lectura
creațiilor lui Creangă
Strategia didactică :
a) metode : lectura explicativ ă, conversația euristică, explicația, povestirea,
problematizarea
b) mijloace de învățământ : manualul
c) forme de organizare : frontal, individual
Evaluarea : continuă
Scenariu didactic
1. Moment organizatoric
Asigur liniștea și disciplina în sala de clasă; cer copiilor să -și pregătească
materialele necesare pentru oră.
2. Captarea atenției
– În timp ce verific tema pentru acasă, jucați -vă puțin:
– Joacă -te! Scrie câte cuvinte poți care să se termine în grupul de
litere „ușă” : păpușă, gușă, corcodușă, pănușă, jucăușă, mătușă,
țepușă, mănușă, brândușă
3. Reactualizarea cunoștințelor
Spun copiilor câteva cuvinte despre viața și activitatea lui Ion Creangă; le
reamintesc câteva din poveștile și povestirile lui; le reamintesc și textele
studiate în clasele trecute; îi întreb dacă mai știu și alte titluri de povești ale
poetului.
4. Anunțarea lecției
– Azi la lecția de Limba și literatura română vom învăța un fragment
ce face parte din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă.
Scriu titlul lecției pe tablă; spun copi ilor să -l scrie și ei în caiete.
5. Dirijarea învățării
Citesc lecția model rugându -i pe elevi să urmărească pe manual.
Solicit câțiva elevi să citească pe fragmente iar după fiecare fragment
explic cuvintele necunoscute și le cer copiilor să alcătuiasc ă oral propoziții
cu aceste cuvinte.
Pun întrebări asupra textului pentru a vedea dacă au înțeles mesajul
transmis de autor.
a) – Care erau părerile Smarandei, mama lui Nică, despre învățătura de
carte?
– Smaranda voia să -și dea copilul la șco ală și de aceea era dispusă să
facă orice.
b) – De ce nu împărtășea și tatăl său aceste păreri?
– Pentru că nu avea bani să -l țină la școală.
c) – Ce le -a propus bunicul David părinților?
– El le -a spus că o să -l ia pe Nică la școala din Broșteni.

57 d) – Care a fost primul eveniment petrecut la școala din Broșteni?
– De cum au ajuns la Broșteni, profesorul văzând că poartă plete, a
poruncit unui școlar să -i tundă.
Solicit citirea textului în lanț.
Numesc câțiva copii care vor citi le cția pe roluri.
6. Evaluarea lecției
Spun copiilor să povestească în scris fragmentul pentru a vedea dacă au
înțeles lecția.
Solicit câțiva elevi să citească ce -au scris.
7. Încheierea activității
Dau ca temă pentru acasă de alcătuit o compun ere cu titlul”Copilăria
mea” în care să povestească despre copilăria, tatăl și mama lor.

PROIECT DE LECȚIE

Data :
Clasa : a IV -a
Școala : Nr. 22 „Mircea Eliade”, Craiova
Profesor îndrumător : Ungureanu Doin a
Obiectul : Limba și literatura română
Subiectul : „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă
Tipul lecției : dobândire de cunoștințe
Nivelul inițial al clasei : elevii posedă competențe la nivelul programei
Obiective cadru :
– dezvoltarea capacității de re ceptare a mesajului scris
(citirea/lectura)
– dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral ;
– dezvoltarea capacității de exprimare scrisă;
– dezvoltarea capacității de exprimare orală;
Obiective de referință :
– O 1.7 – să manifeste in teres față de mesajul partenerului de dialog;
– O 3.4 – să citească în ritm propriu un text de mică întindere;
– O 4.2 – să construiască în scris, scurte propoziții, corecte din punct
de vedere gramatical.
Obiective operaționale :
– să citească expresiv lecția;
– să rețină numele autorului;
– să alcătuiască enunțuri cu cuvinte noi din text;
– să povestească conținutul fragmentelor operei;
– să demonstreze că au înțeles mesajul transmis de autor;

58 – să desprindă învățătura textului
Strategia didactică :
Resurse procedurale :
– lectura explicativă
– conversația
– explicația
– exercițiul
Resurse materiale :
– manual
– fișe de evaluare
– „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă
Forme de or ganizare :
– frontală
– individuală
Evaluare : – curentă
Locul desfășurării activității : sala de clasă
Durata : 50 minute
Bibliografie : – Doina Ungureanu – „metodica predării limbii și literaturii
române”, Univ. din Craiova, 2000 ;
– Peneș Marcela, Molan Vasile – „Limba română”, cls.
a-IV-a, Ed. Aramis, 1998.

59 Scenariu didactic

Etapele lecției Timp Activitatea propunătoarei Activitatea elevilor
1. Moment
organizatoric

2. Verificarea
temei
3. Captarea
atenției
4.Reactualizarea
cunoștințelor

5. Dirijarea
învățării

6. Evaluare

2’

3’

2’

8’

20’

10’

Asigur ordinea și disciplina;
solicit elevilor să -și
pregătească manualele și
caietele pentru oră.

Solicit câțiva elevi care vor
citi tema dată pentru acasă.
Spun copiilor o ghicitoare
despre copilărie.
Le spun copiilor câteva
cuvinte de spre Ion Creangă; îi
întreb dacă mai știu și alte
povești ale scriitorului.
Citesc lecția model rugându -i
pe copii să urmărească pe
manual.
Solicit câțiva elevi să citească
pe fragmente iar după fiecare
fragment explic cuvintele
necunoscute și le cer să
alcătuiască oral propoziții cu
aceste cuvinte.
Pun întrebări asupra textului
pentru a verifica dacă au înțeles
mesajul transmis de autor.
Încercăm să rezumăm fiecare
fragment la câte o idee.
Solicit citirea textului în lanț.

Numesc câțiva copii care vor
citi lecția pe roluri.
Întreb copiii ce învățătură au
desprins din această lecție.
Împart fiecărui copil câte o
fișă de evaluare și îi las să
lucreze individual pentru a
vedea dacă au înțeles lecția.
Citesc fișa pentru a da
indicați i referitoare la
exercițiile de pe fișă. Își pregătesc
manualele de limba
și literatura română,
caietele,
instrumentele
Citesc tema

Ascultă, răspund
la ghicitoare.
Ascultă, răspund
la întrebări.

Sunt atenți și
urmăresc pe
manual.
Citesc, iar apoi
alcătuiesc propoziții

Răspund la
întrebări.

Rezumă
fragmentele
Citesc textul în
lanț.
Citesc lecția pe
roluri.
Răspund la
întrebare.

Sunt atenți la
exercițiile de pe fișă

60

7. Încheierea
activității

5’ Clarific dacă au înțeles
exercițiile și le urez spor la
lucru.
Adun fișele și rezolvăm oral
exercițiile de pe fișă pentru o
autoevaluare.
Dau tema pentru acasă și fac
aprecieri asupra modului
comportamentul ui și
participării la lecție. Rezolvă
exercițiile de pe fișă

Clasa I
Livada

Ion Creangă

Un copil sădește în zori
Doi meri mici cât doi bujori,
Trei caiși cu rădăcini,
Patru trandafiri cu spini,
Cinci gutui cu flori rotate,
Șase nuci cum sunt prin sate,
Șapte peri, opt piersici cruzi,
Nouă mici și tineri duzi.
Cât numeri până la zece
Îi udăm cu apă rece,
Mari să crească, să se vadă
Cea mai tânără livadă.

61
Clasa a IV -a

Moș Ion Roată și vodă Cuza

Ion Creangă

I. Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii
și cu mitropolitul țării la Divanul ad -hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ion
Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români. Numai atâta că,
moș Ion Roată, după ce văzuse și câte pățise el în viața sa, nu prea punea temei
pe vorbele b oierești și avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi
când îl scormonea ceva la inimă.
II. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca și
moș Ion Roată sare cu gura:
– Aveți bunătate să vorbiți ma i moldovenește, cucoane, să ne dumirim
și noi, căci eu, unul, nu pricep nimic, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moș Ion Roată:
– Dar ce nevoie mare este să înțelegi, tu, mojicule? Auzi obrăznicie!
Un ghiorlan c -un petic de pământ și uite ce gură face!
Moș Ion Roată simțindu -se lovit până în suflet, răspunde cu glas plângător:
III. – Dar bine, cucoane, dacă nu v -a fost cu plăcere să pricepem și noi, de
ce ne -ați mai adus aici să vă bateți joc de noi? Ei, cuco ane! Palmele acestea
țărănești, străpunse de pălămidă, vă țin pe dumneavoastră și vă fac să huzuriți de
bine.
La aceste vorbe, colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prietenește cu moș
Ion Roată.
IV. Peste câțiva ani, trecând domnitorul Cuza spre București, a pop osit în
Agiud. În mulțimea venită să -l întâmpine, se afla și bătrânul Ion Roată. Acesta i –
a povestit domnului toate câte a pătimit de la boierul megieș, de când cu păcatul
cel de ad -hoc.
– Într-una din zile mi -am luat inima în dinți, adăugă bătrânul, și m -am
dus la boier să mă jeluiesc. Și boierul, în loc de cuvânt bun, m -a scuipat drept în
obraz, de față cu slugile sale.
V. Cuza Vodă s -a uitat țintă la moș Ion Roată cât a vorbit, iar când a
isprăvit vorba i -a pus două fișicuri cu napoleoni în mână, zic ându -i cu bunătate:
– Ține, moș Ioane, acest mic dar și întâmpină -ți nevoia de azi pe mâine,
cum te -a lumina Cel – de – Sus! Iar pe boier în judecata lui Dumnezeu, căci „El
nu bate cu ciomagul!”
Moș Ion sărută mâna lui vodă drept mulțumire, zicând:
– Dar c u rușinea ce mi -a făcut, cum rămâne?

62 – Iaca așa rămâne, moș Ioane, zice Cuza Vodă, sărutându -l și pe un obraz
și pe altul. Du -te și spune sătenilor dumitale că, unde te -a scuipat boierul, te -a
sărutat domnitorul țării și ți -a șters rușinea.

Vocabular
Episcop, mitropolit : grade în ierarhia bisericească
Divan ad -hoc : adunare specială, constituită anume pentru Unire
Megieș : vecin
Napoleon : monedă franceză de aur, care circula și pe la noi
Întrebări
1. Cine făcea parte din Divanul ad -hoc?
2. Ce fel de om era mo ș Ion Roată?
3. Ce l-a nemulțumit pe el în timpul discuțiilor din Divan?
4. Cine s -a ridicat împotriva lui?
5. Ce a aflat domnitorul Cuza, peste ani, de la moș Ion Roată?
6. Ce însușiri ale domnitorului sunt prezentate în text?
Exerciții
1. Citiți textul pe roluri.
2. Alcă tuiți planul de idei al textului.
3. Povestiți textul pe fragmente și în întregime.
4. Explicați sensul expresiilor : „nu punea temei pe…”; „îl scormonea ceva
la inimă”, „ avea gâ dilici la limbă”, „spunea verde în ochi”, „sare cu
gura”, „lovit până în suflet”, „a șters rușinea”.
5. Alcătuiți propoziții cu ajutorul cuvintelor : „va” și „v -a”, „ia” și „i -a”,
„sa” și „s -a”.
6. Explicați sensul cuvintelor domnitorului, referitoare la Dumnezeu : „El
nu bate cu ciomagul!”
7. Alcătuiți rezumatul textului.

63 BIBLIOGRA FIE CRITICĂ

I. EDIȚII (selecție)

1. Opere. Ediție îngrijită, prefață și glosar de G. Călinescu, București,
E.S.P.L.A., 1953, Colecția „Clasicii români”.
2. Pagini alese, Ediție îngrijită de G.T. Kirileanu. Prefață de Zoe
Dumitrescu – Bușulenga , București, E .S.P.L.A., 1959
3. Amintiri din copilărie, povești, povestiri. Antologie, prefață și note de
Zoe Dumitrescu -Bușulenga, București, Editura Tineretului, 1960
4. Amintiri, povești, povestiri, Ediție îngrijită de G.T. Kirileanu. Prefață
de Al. Piru, București, E.S.P .L.A., 1960 („Biblioteca pentru toți”).
5. Povești, amintiri, povestiri, Ediție de Iorgu Iordan și Elisabeta
Brâncuș, București, E.P.L., 1964
6. Opere, vol. I,II, Ediție îngrijită, note și variante, glosar și bibliografie
Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș. Studi u introductiv de Iorgu Iordan,
București, Editura Minerva, 1970, Colecția „Scriitori români”
7. Povești. Postfață și bibliografie de Adrian Isac, București, Editura
Minerva, 1974, Seria „Arcade”

64 II. REFERINȚE CRITICE (selecție)

1. Adăscă liței, V., „Ion Creangă, o revistă de folclor închinată marelui
povestitor” în Iașul literar , Iași, XV, nr. 1, noiembrie 1964
2. Arghezi, Tudor, Creangă , în Tribuna , Cluj, VI, nr.11, 1962
3. Baconsky, A.E., Ion Creangă, în Steaua , Cluj, VIII, nr.3 (martie), 1952 , p. 92 –
94
4. Bălan, I.D., Ethos și cultură , Editura Albatros, București, 1972, p. 291 -295
5. Bălan, I.D., Valori literare , București, E.P.L., p. 24 -28
6. Bârlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă , București, E.P.L., 1967, p. 64 -80
7. Boroianu, Constantin, Semnificația an troponismului Arap Alb , în „Limbă și
literatură”, 1965, nr. 9, p. 371 -376
8. Botez, Constantin, Introducere la : „Ion Creangă”, Opere complete ”,
București, Cartea românească, 1936
9. Boutiere, Jean, Prefață la : „Ion Creangă” , Racordacoes de Infancia , Lisabona,
„Livraria Sa da Costa”, 1947
10. Boutiere, Jean, Viața și opera lui Ion Creangă , Iași, Editura Junimea, 1976
11. Bratu, Savin, Ion Creangă , Editura Tineretului, București, 1968, p. 315 -327
12. Bucuța, E., Pe urmele lui „Harap -Alb” în „ Gândirea ”, VII, Nr. 4. 1927
13. Camil ar, Eusebiu, La a șaizeci și cincea pominere a lui Creangă , în „ Gazeta
Literară ”, București, I, Nr. 42, 1954
14. Cantemir, Tr., „ Realismul basmelor ”, în Ateneu , Bacău, I, Nr. 5, 1964
15. Călinescu G., Ion Creangă (viața și opera) , București, Editura Eminescu,
1973
16. Călinescu G., Istoria literaturii române , București, E.P.L.A., 1941, p. 419 –
431
17. Călinescu, G., Prefață la „Ion Creangă, Opere ”, București, E.S.P.L.A., 1954
18. Ciobanu, Valeriu, Motivul folcloric universal în „Ivan Turbincă” a lui Ion
Creangă . În volumul Folclor literar , Timișoara, 1967, p. 57 -62
19. Cioculescu, S. Streinu, VI, Vianu, T. Istoria literaturii române moderne , I,
București, „Casa școalelor”, 1944
20. Cioculescu, Șerban, Ion Creangă, artistul , în Varietăți critice , București,
E.P.L., 1966
21. Cioculescu, Șerb an, Varietăți critice , București, E.P.L., 1966, p. 193 -197
22. Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române , Editura Junimea,
Iași, 1973, p. 161 -163
23. Ciopraga, Constantin, Portrete și reflecții literare , București, E.P.L., 1967,
p. 50 -68
24. Ciopraga, Co nstantin, Universalitatea operei lui Creangă , în „Gazeta
literară ”, București, nr. 52 -1965.
25. Ciopraga, Constantin, Universalitatea operei lui Creangă , în Luceafărul ,
București, 26 -1964.

65 26. Constantinescu, Pompiliu, Ion Creangă în Scrieri , vol.2, București, E.P .L.,
1967, p. 333 -340
27. Crăciun, Victor, Creangă și caracterul dramatic al operei sale , în Gazeta
literară , București XI, nr. 51 -1964, p.8
28. („biblioteca critică”) Ion Creangă interpretat de Gr. I. Alexandrescu, Ov.
Bârlea, Ion Dudu Bălan, etc., cu prefață de Constantin Ciopraga, București,
Editura Eminescu, 1977
29. Cristea, Valeriu, „Creangă și sentimentul timpului”, în Gazeta literară ,
București, XI, nr.51, 1964, p.8
30. Cucu, Stelian N, Ion Creangă (Schițe de critică literară) , Râmnicu -Sărat,
Librăria și tipografia „Poporul”, 1935
31. Dima, Al., Poveștile lui Creangă în Luceafărul , București, 26 -1964
32. Dima, Al., Studii de istorie a teoriei literare românești , București, E.P.L.,
1962, p. 253 -293
33. Dimisianu, G., „ Prefață la Ion Creangă , Povestea lui Stan Pățitul și alte
povești și povestiri” , București, E.P.L., 1961
34. Dogaru, Vladimir, Mentalitate arhaică și umanism popular în poveștile lui
Creangă , în Limbă și Literatură , vol. IX, București, 1965, p. 337 -354
35. Drăgan, Mihai, Prietenia și poetul în Tribuna , Cluj, VIII, nr. 52, 1964
36. Dumbravă, Lucian, Realismul operei lui Ion Creangă , în Iașul literar , Iași,
XV, nr.11, 1964
37. Dumitrescu – Bușulenga, Zoe, Ion Creangă , E.P.L., București, 1963, p.
103-113
38. Dumitrescu – Bușulenga, Zoe, Prefață , la Ion Creangă, Pagini alese ,
București, E. S.P.L.A., 1958
39. Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, prefață la volumul Ion Creangă, Amintiri,
povestiri, povești , Editura Tineretului, București, 1969
40. Frunză, Maria, Povestitorul Creangă , în Ateneu, Bacău I, nr.5, 1964
41. Gafița, Mihai, Realismul operei lui Ion Creangă , în vol. Literatura noastră
clasică , București, E.S.P.L.A., 1953, p. 67 -100
42. Gheorghiță, Ilie, Date noi cu privire la familia lui Creangă , în Iașul literar ,
XVI, nr. 12, 1965, p.61 -68
43. Giosu, Ștefan, Creangă în ediții de popularizare , în Iașul literar , VII, nr. 12,
1956
44. Iordan, Iorgu, Creangă scriitor național , în Gazeta literară , București, XI,
nr.51, 1964, p.1 -11
45. Iordan, Iorgu, Introducere la ediția Ion Creangă, Opere , vol. I, Editura
Minerva, București, 1970, p. XXIII -XXXIV
46. Iordan, Iorgu, Limba lui Creang ă, în Contribuții la istoria limbii române
literare în secolul al XIX -lea, I, 1956, p. 137 -170
47. Iordan, Iordan, Stilistica limbii române , București, 1964
48. Iorga, Nicolae, Schițe din literatura română , vol. II

66 49. Istrate, G., o lectură greșită în opera lui Creang ă, în Iașul literar , VII, 5,
1956
50. Ivașcu, George, Confruntări literare , E.P.L., București, 1966, p. 113 -125
51. Lăzărescu, Barbu, Cu privire la Creangă , București, „Cultura românească”,
1937
52. Lăzărescu, Barbu, Glose și comentarii de istoriografie literară , E.S. P.L.A.,
București, 1959, p.154 -158
53. Leahu, Emil, Personalitatea și opera lui Ion Creangă în publicațiile timpului
, în Limbă și literatură , vol. IX, București, 1965
54. Lloid, A., Un adevărat exemplu , în Ateneu , Bacău, I, nr.5, 1964
55. Lovinescu, E., Critice , vol. X, București, în „Ancora”, 1929, p. 33 -124
56. Lupi, Gino, Amintindu -ne de Creangă , în Ateneu , Bacău, I, nr. 5, 1964
57. Manolescu. Nicolae, Lecturi infidele , E.P.L., București, 1966, p.7 -15
58. Manolescu, Nicolae, Recitând poveștile , în Gazeta literară , București,XI,
nr. 51, 1964, p.5
59. Marino, Adrian, Creangă și autobiografia , în Steaua , Cluj, XV, nr.1, 1965
60. Mănucă, Dan, Interferențe dramatice în opera lui Ion Creangă , în Iașul
literar , XVI, nr. 12, 1965
61. Munteano, B., Panorama de la litterature roumaine contemporaine , Paris,
1938, Editions du Sagittaire
62. Munteanu, Ștefan, M. Eminescu, I. Creangă .Studii , Timișoara, 1965,
p.265 -279
63. Ortiz, Ramiro, Breve istoria della litteratura rumena , Padova, 1936
64. Padima, Ovidiu, Arta de a fi simplu , în Gazeta literară , București, XI,
nr.51, 1964
65. Panu, George, Amintirea de la „Junimea” din Iași , Editura Minerva,
București, 1971, p. 166 -169
66. Pascu, G., Poveștile lui Creangă , în Revista critică , Iași, VII, 2 -3, 1933, p.
95-97
67. Pillat, Ion, Tradiție și literatură , București, „Casa școalelor”, 1943, p. 283 –
290
68. Piru, Al., Arta lui Creangă , în Viața românească , București, IX, nr.8, 1956,
p. 181 -188
69. Popa, N.I., Lucrările simpozionului de literatură română , București, E.D.P.,
1966, p.5 -24
70. Speranța, Eugen, Arta naratorului , în Tribuna, Cluj, VIII, nr .52, 24
decembrie 1964, p. 9
71. Sadoveanu, Mihail, Opere , vol. XX, p. 250 -251, 52 -59
72. Streinu, Vladimir, Clasicii noștri , București, Editura Tineretului, 1969, p.
157-210
73. Streinu, Vladimir, Ion Creangă , București, Editura Tineretului, 1969, p.
106-127

67 74. Tudoran, Eugen, M. Eminescu, I. Creangă. Studii , Timișoara, 1965, p. 283 –
304
75. Tohăneanu, G.I., Stilul artistic al lui Ion Creangă , București, Editura
Științifică, 1969
76. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români , București, Editura Minerva, 1988,
p. 110 -119
77. Vianu, Tudor , Studii de literatură română , București, E.D.P., 1965, p. 326 –
334