I. SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN 1. Logosul și realitatea Întrupării „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul…. [611229]

I. SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ IOAN
1. Logosul și realitatea Întrupării

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin El s -au făcut; și fără El nimic nu s -a făcut din ce s -a făcut.
Întru El era viață și viața era lumina oamenilor .
Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins -o.
Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină , ca toți să creadă prin el.
Nu era el Lumina , ci ca să mărturisească despre Lumină.
Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume .
În lume era și lumea prin El s -a făcut, dar Lumea nu l -a cunoscut.
Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L -au primit.
Și celor câți L-au primi t, care cred în numele Lui, le -a dat putere ca să se facă fii ai lui
Dumnezeu .
Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească , ci de la Dumnezeu s -au
născut.
Și Cuvântul S-a făcut trup și S -a sălășluit între noi și am văzut Slava Lui, slavă ca a Unuia –
Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr .
Ioan mărturisea despre el și striga, zicând : Acesta era despre Care am zis : Cel care vine după
mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine er a.
Și din plinătatea Lui noi toți am luat , și har peste har.
Pentru că legea prin Mo ise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos .” 1

Evanghelia Sfântului Apostol Ioan este percepută altfel față de celelalte Sfinte Evanghelii
sinoptice și asta datorită faptului că ea se dedică printr -un caracter sublim și filozofic și pune
îndeosebi accen tul pe divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Tânărul Apostol și cel mai iubit
ucenic al Mântuitorului , prin modul cum a perceput învățătura insuflată de Hristos și „inspirat din
Înțelepciunea lui Dumnezeu”2 avea să scrie în Evanghelia sa și despre doctrina „Logosului”,
asemănătoare cu cea din filozofia stoică. În primele 17 versete Sântul Ioan fixează toate
problemele filosofice ale vremii despre Logos . De la nașterea din veșnicie, „preexistența eternă”3
și până la personalitatea și dumnezeirea L ogosului , Evanghelia ne supune unei teologii unice și
unificatoare : se stabilesc relațiile Logosului divin cu Creația și cu omul, înainte de întrupare,
numind Logosul „viață” universală și adevărata lumină , „lumina oamenilor” într -un proces
continuu de venire în lume .
O deosebită atenție cade astfel și pe filozofia stoică, o artă a conștiinței studiată mai bine
de 250 de ani în Atena antică. O primă idee centrală pe care se bazează stoicismul este aceea că

1 Ioan 1, 1 -17.
2 Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, EIBMBOR, București, 2002, p. 139.
3 a se vedea cogito.ucdc.ro, Dr. Mihai Vasile, Viața Logosului de la Platon la învățătura creștină timpurie.

„singurul lucru cu adevărat bun este o stare mentală foarte bună, identificabilă cu virtutea și
rațiunea.”4 El a fost asimilat „neoplatonismului” , dar a influențat major și începuturi le
creștinismului . De altfel, între această filosofie și această credință se corelează valori etice
asemănătoare în anumite privințe , iar una extrem de nobilă este învățătura despre Logos:

„Aproape în toate comentariile creștine din primele veacuri, persoa na istorică a lui
Iisus Hristos a fost identificată cu Logosul. Ra ționamentul a fost următorul: Iisus era
Logosul sau, cel pu țin, Logosul a fost în Iisus. Dar având în vedere că demnitatea
Logosului sugera cu ușurință – sub influen ța platonismului – ideea de ra țiune
guvernantă în univers, când persoana lui Hristos a fost tratată ca expresie perfectă a Logosului,
a apărut pericolul unei legături prea strânse sau chiar exclusive între Iisus și
univers, în sensul asimilării fiin ței divine a lui Hristos cu o putere cosmică. Dar, ar fi
desigur greșit , să se reproșeze scriitorilor creștini din perioada primară – sau cel pu țin
apologe ților – transformarea autenticei Evanghelii a lui Hristos în teologie naturală,
deoarece scriitorii creștini ai primelor veacuri se străduiau să găsească un limbaj comun
cu cel al grecilor și romanilor a căror ostilitate inten ționau să o dezarmeze, astfel că ei au
prezentat în mod natural doctrina Logosului în forma în care ea putea fi cel mai ușor
primită și înțeleasă. De aceea, apologe ții au subliniat pozi ția lui Hristos de centru al
tuturor fiin țelor, ca o confirmare a doctrinelor precreștine , și, în special, a platonismului. ”5

Și în epoca înfloritoare a creștinismului s -a scris cu precădere despre Iisus Hristos ca Fiu
al lui Dumnezeu și Logos întrupat și avem mărturii scrise de Sfinți Părinți pe baza acestui prolog ,
mai ales că Sfântul Apostol Ioan desăvârșește lucrarea Evanghel iilor și adâncește așa cum am
spus învățătura despre Fiul lui Dumnezeu. În Evanghelia sa, prologul n e relatează nașterea dintru
început la Dumnezeu a Logosului , eternitatea Sa, rolul Său de creator și sfințitor, p recum și acela
de Mesia și Mântuitor al lumii. Sfântul Ioan Hrisostomul nuanțează în Omiliile sale relația de
coexistență a Logosului cu Dumnezeu Tatăl și ne explică că era necesar ca Sfântul Evanghelist s ă
Îl prezinte pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Unul -Născut din Tatăl , pentru că Acesta nu era
cunoscut oamenilor.

„El știe că oamenii cinstesc mai cu seamă ce este mai vechi și mai înainte de toate și pe Acesta
Îl consideră Dumnezeu .[…] De aceea L -a numit „Cuvânt”, pentru că a vrut să arate că Acest
Cuvânt este Fiul lui Dumnezeu cel Unul -Născut. Ca să nu creadă cineva că această naștere e
pătimașă, a prevenit aceasta și a înlăturat orice bântuială prin faptul că L -a numit Cuvânt și a
arătat limpede că Fiul este din Tatăl și că nașterea Lui este fără de patimă. ”6

Origen afirmase și el cu claritate că prologul Evangheliei după Ioan înfățișează nașterea
continuă(determinată de verbul la imperfect „era”) și din veșnicie a Fiulu i din Tatăl. Sfântul Chiril
al Alexandriei va tâlcui termenul de „început” ca reprezentând pe Dumnezeu Tatăl , cu Care
Logosul este coetern, de oființă („ομούσιος ”) și având aceeași dumnezeire . Astfel, pasajul ar trebui
tradus: „În Tatăl era Logosul”. Ca și „Logos”, termenul grecesc ά ρχή este polisemantic, putând
însemna și autoritate, principiu, origine sau cauză. Așadar, începutul prologului are o influență nu
doar didactică, ci pune bazele nașterii celei dintâi în veșnicie a Fiului din Tatăl.

4 a se vedea beldic.ro , Ce este stoicismul -principii, influență , scurt istoric.
5 a se vedea c ogito.ucdc.ro , Dr. Mihai Vasile, Viața Logosului de la Platon la învățătura creștină timpurie .
6 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. I, ed. Basilica, București, 2016, p. 43
7 Galateni 4,4.

„La plinirea vremii”7 Fiul lui Dumnezeu avea să se întrupeze din Sfânta Fecioară Maria
prin lucrarea Sfântului Duh , să se sălășluiască între noi și să readucă la fața lui Dumnezeu ceea
ce și-a asumat, și anume firea omenească. Din acest moment vorbim de Revelați a supranaturală
și de nașterea desăvârșită care dă Logosului trup și smerindu -se, ia chip de om și începe lucrarea
cea mântuitoare a noastră așa cum era în planul lui Dumnezeu Tatăl. Există un scop esențial pentru
toate acestea: Dumnezeu S -a făcut om , pentru ca omul să se poată face și el dumnezeu. El a
coborât din cer („κατάβασις”) pentru ca omul să urce la cer („’ανάβασις”) . Calea acestor obiective
este Însuși El, Hristos, pentru că zice: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața . Nimeni nu vine la Tatăl
Meu decât prin Mine.”8 Astfel , ne bazăm pe o teologie Histologică care făgăduiește faptul că
mântuirea oamenilor a venit prin Iisus Hristos, noul Adam. Dumnezeu a luat asupra Sa carne
omenească, divinitatea smerindu -se până la cel mai de jos nivel al existenței. Tertulian va scrie
un tratat – De carne Christi – unde va desființa prin cuvintele sale memorabile docetismul și va
lămuri concret taina Întrupării:

„Hristos, dincolo de orice îndoială , a iubit acest om închegat în murdăriile pântecelui , [trup]
răsărit prin [mădularele cele] rușinoase […]. Pentru el S -a întrupat, pentru el a propovăduit,
pentru el în deplină smerenie, S -a pogorât până la moarte , și încă moarte prin cruce. L -a iubit în
întregime pe cel pe care l -a răscumpărat cu un așa de mare preț. Dacă Hristos este al
Creat orului , după dreptate a iubit ceva al Său; dacă este [venit] de la alt dumnezeu, cu atât mai
mult l -a iubit când l -a răscumpărat ca pe un străin. A iubit deci, împreună cu nașterea, și trupul
acestuia . Nu se poate iubi nimic fără [le a iubi] și [pe toate] prin care acea ființă este ceea ce
este. Sau îndepărtează nașterea și arată -mi omul, înlătură trupul și arată -mi ce a mai
răscumpărat Dumnezeu. Dacă acestea alcătuiesc omul pe care Dumnezeu l -a răscumpărat, tu Îl
faci să Se rușineze de ceea ce a mântuit și socotești nedemne cele pe care nu le -ar fi răscumpărat
dacă nu le -ar fi iubit. A făcut din moarte o nouă naștere prin darul unei vieți cerești: a tămăduit
trupul de orice suferință ; l-a curățit pe lepros, l -a luminat din nou pe orb , l-a însănătoșit din nou
pe paralitic, l -a izbăvit pe demonizat , l-a înviat pe cel mor t, și tu [dorești] ca El să roșească
pentru că S -a născut în acest trup?”9