I. O INCURSIUNE ÎN PROBLEMA CUNOAȘTERII. PERCEPȚIA [624438]

I. O INCURSIUNE ÎN PROBLEMA CUNOAȘTERII. PERCEPȚIA
EMPIRICULUI ȘI A INTELIGIBILULUI ÎNAINTEA LUI PLATON
I.1 Aparență sau realitate,
problematica cunoașterii în lumea filosofică elenă
Înainte de a devenii o temă filosofică propriu-zisă cunoașterea, sau sforțarea de a cunoaște cât
mai multe, a existat constant între preocupările umanității. Apariția acestei problematici a cunoașterii în
istoria filosofiei a pus punct primei perioade în gândirea filosofică de aici urmând o cu totul altă etapă
mult mai complexă. Prima perioadă a cunoașterii va primi numele de dogmatism spontan, dogmatice
fiind acele curente filosofice care susțin posibilitatea cunoașterii, aici fiind implicate și posibilitatea de
a elabora răspunsuri, cu ajutorul rațiunii pornind de la empiricul prezent. După cum vom putea observa
mai jos preocupările principale a le filosofilor precursori lui Platon vor avea ca preocupare principală
cosmologia. De altfel problematica cunoașterii în gândirea acestora se prezintă ca o încercare de a
explica pe cale rațională a universului în totalitatea sa, prin explicație rațională înțelegându-se aici o
încercare de a percepe diversitatea fenomenelor, pe cale logică, accesibile empiric ca fiind niște entități
primordiale, principii. Nu mai explică astfel faptele experiate într-un mod colectiv prin forțe personale,
libere și conștiente ci le pun pe seama acestor ființări obiective1. Putem afirma că în teoria cunoașterii,
conceptul care este supus acestui proces cognitiv este fie în direct un obiect al analizei ori primește o
determinare în ceea ce privesc considerațiile filosofice cum ar fi: întinderea, limita până la care se poate
ajunge sau cât de valoroasă este cunoașterea dobândită. Cunoașterea adevărată trebuie să fie însoțită de
o justificare afirmă Theaitetos, de altfel adevărul nu poate fi considerat o valoare atemporală în ceea ce
privește cunoașterea prin simțuri ci necesită anumite condiții ale acestuia. Făcând paralelă putem spune
că doar acele opinii, afirmații sunt adevărate care sunt într-o anumită legătură cu stările reale și care
sunt enunțate de persoane care caută într-un mod dezinteresat adevărul2.
În strânsă legătură cu acest segment al cunoașterii, filosofia elenă, așa cum vom observa mai
jos, începe cu o separare clară între termenii aparență, existență și ființă, distincție absolut necesară
pentru a se putea ajunge la tema substanței sau principiului primordial. Filosofii erau direct interesați în
aflarea și determinarea acestui principiu primordial iar de aici explicarea tuturor fenomenelor raportate
la această substanță primordială ea fiind aceea care are ființarea sau existența. De aici vor rezulta două
direcții, una este aceea de a cunoaște existența ca existență și de a împlini dorința neinteresată a
1Mircea FLONTA, Cognito, o introducere critică în problema cunoașterii , ed. All, București, 1994, p.9-13.
2Mircea FLONTA, Constantin STOENESCU, Gheorghe ȘTEFANOV , Teoria cunoașterii, Editura Universității din
București, București, 1999, p. 10, 15.

intelectului de a înțelege întregul pornind de la ceea ce este întemeiat la temei și de la ceea ce este
necondiționat la condiționat precum și de la relativ la absolut; cea de-a doua direcție fiind axată pe
înțelepciune ca fiind o îndrumare a vieții fundamentată pe cunoștința absolutului3. Totuși, omul,
considerat de filosofi o ființă exclusiv rațională, cu o înclinație mai mult spre cugetare decât spre partea
activă aceștia s-au străduit să cultive și să dezvolte intelectul în detrimentul moravurilor4. Privind la
rotația circulară a astrelor filosofii căutat să arate noblețea reflecției intelectuale, aceasta fiind o imitație
a perfecțiunii și incoruptibilității mișcării astrelor dându-i un caracter de sophia. Cea mai grăitoare
formă geometrică care descrie cunoașterea precum și facultatea cugetării fiind cercul care exprimă, așa
cum am văzut mai sus, cunoașterea de la relativ la absolut pentru ca mai apoi de la acesta să se poată
înțelege cele relative precum și raportarea lor la absolut. Pentru a înțelege acest proces cele relative,
supune unei schimbări continue, realul trebuie să dobândească acest statut prin scoaterea din ecuația
schimbării continue ca element secundar și oferit ființării iar aceasta nu poate fi realizată decât prin
intermediul omului iar acesta primește această capacitate cu ajutorul culturii prin care acesta reușește să
deosebească ceea ce observă în sânul realității înconjurătoare și de a putea clasifica cele cu care intră în
contact. Întorcându-ne la ciclicitatea sophiei, ciclicitate cu o profundă simbolistică, ideile și teoriile
rezultate în urma cugetării sunt consecința întoarcerii gândului asupra gândului, sau a spiritului asupra
spiritului. Deducem de aici că actul de cunoaștere este unul ciclicitate, o așa-zisă cunoaștere a
cunoașterii, sau a gândirii negânditului. Pentru ca aceasta să fie una veridică trebuie să fie una a
progresului aceasta aducând de cele mai multe ori neașteptatul putând afirma în acest sens că aceasta
începe de la obârșie prin uimire. Urmând această linie actul de cunoaștere și gândire nu este o stare pe
loc, este o mișcare care nu se desfășoară liniar, este un progres care se desfășoară către ceva anume care
nu va fi niciodată încheiat. Cunoașterea nu poate fi altceva decât rezultatul unei gândiri vi, gândire în
act, fără acest act dinamic de conștiință cunoașterea nu este posibilă. Făcând o legătură între actul
gândirii și actul cunoașterii, actul cunoașterii este unul al gândirii fără ca acesta să fie la rându-i unul al
cunoașterii. Cunoașterea ca act al cunoașterii este unul al contemplației atât una transcedentală cât și
una spre transcendent. Acest proces de cunoaștere nefiind un urcuș către neștiut ci o nostalgie a ființei
care dorește să refacă acest progres ciclic către ceva care nu este altceva decât un ne-recunoscut5.
Filosofii, în special cei materialiști, dar mai ales Platon ca o încununare a efortului susținut al
predecesorilor săi, au încercat să determine ceea ce poate fi cunoscut și ceea ce nu poate fi cunoscut ci
cel mult acceptat. În acest sens se impune precizarea și distincția între diversele tipuri de cunoaștere pe
3Mircea FLONTA, Cognito…, p. 10-11.
4David HUME, Cercetare asupra intelectului omenesc , ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 89.
5Constantin NOICA, Devenirea întru ființă, Încercare asupra filozofiei tradiționale, Tratat de ontologie , ed.
Humanitas, București, 1998, p. 57-68.

care omul le poate experia pe tot porcursul său. Primele două tipologii ale acestei cunoașteri sunt cea
implicită sau tacită și cea explicită numită și propozițională. Dacă cea tacită este cea axată pe
cunoașterea practică care se sprijină pe activitățile omenești neputând fi despărțită de aceste activități
care fac o facilitează iar o explicare a acesteia ar fi aproape imposibilă cea explicită este formată din
informații ce pot transmise. Bineînțeles asupra acestor informații, va plana o suspiciune putând fi reale
sau eronate, veridicitatea acestora neputând fi probată decât prin justificare sau au o bază solidă ce nu
elimină de la început dubiile. Spre deosebire de această formă superioară de cunoaștere cea dintâi este
forma primară fiind eludată de problematica dubiului, acest lucru fiind valabil mai ales în cercetarea
științifică.
Pornind de la o cunoaștere rudimentară, am putea spune, cu ajutorul simțurilor ajungem la o
nouă etapă, aceea a ce se poate realiza și se poate susține fără a face referire la datele senzoriale
ajungem la o nouă etapă aceea a cunoașterii detașate de orice dubiu și acceptată fără a avea dovezi
materiale în susținerea tezei. În cadrul acestui tip de cunoaștere rațională numită și apriorică veridicul
din ea va fi stabilit exclusiv pe baza unei analize abstracte. Aceste enunțuri informative prin caracterul
lor necesar conțin adevărul independent de stări de fapt pur întâmplătoare ce pot fi cunoscute prin
experiența empirică6.
Făcând o retrospectivă asupra tipurilor de cunoaștere și în special cea apriori survine întrebarea
dacă există o cunoaștere atât de exactă încât nici o persoană sa poată să aibă vreo urmă de îndoială?
Filosofii au încercat să răspundă acestei întrebări nu științific sau dogmatic ci într-un mod critic
studiind, sau cel puțin cercetând într-un mod rațional și detașat tot ceea ce determină ca aceste întrebări
să fie aproape imposibil de abordat. Putem începe parcursul în privința cercetării de la cunoașterea
tacită, empirică și fără îndoială cunoașterea trebuie să înceapă de la aceste informații, dar există și
posibilitatea ca orice informație provenită din acest tip de cunoaștere să fie eronată, neveridică. O masă
va rămâne o masă pe parcursul procesului de cunoaștere aceasta fiind percepută la fel de o altă
persoană, pe calea simțurilor. Cu toate că trăsăturile ei sunt evidente aceasta va fi percepută, uneori,
într-un mod diferit dacă va fi privită de doi oameni concomitent, distincțiile provenind în urma unor
efecte secundare cum ar fi cel al reflectării luminii și oglindirii acesteia asupra ei, anumite părți
devenind mai lucioase iar altele mate. De aici rezultând că perceperea acesteia de către două persoane
sau mai multe nu este aceiași. Desigur pentru cei ce doresc să afle doar proprietățile fizice cele de mai
sus nu au nici o relevanță dar pentru un artist plastic acestea sunt niște detalii ineluctabile.
De la acestea va decurge o mare temă, temă care a pus în dificultate și a produs tribulațiile și
frământările filosofilor, diferența între „aparență” și „realitate”, între ceea ce par a fi și ceea ce sunt în
6Mircea FLONTA, Constantin STOENESCU, Gheorghe ȘTEFANOV , Teoria cunoașterii, p. 10-12.

realitate anumite lucruri. De multe ori anumite aparențe nu sunt definitorii ci doar o fațetă a ceva fiind
în totală dependență de ceea ce le provoacă. Uneori anumite detalii pot fi identificate cu ochiul liber
alteori este necesară mijlocirea anumitor dispozitive, nu se poate spune însă că ceea ce se vede mijlocit
este mai real decât ceea ce este observabil printr-o privire de ansamblu. Tot la fel este și în privința
formei, chiar atunci când ne uităm la un obiect pe care îl conceptualizăm a fi el însuși, acest lucru ne
este confirmat prin experiență chiar dacă în aparență acestea nu par a fi ceea ce conștientizăm.
Masa reală este orice obiect fizic care există și care poate fi cunoscut, acestea fiind clasificate ca
fiind „materie”. Dacă există materie și care este natura sa, filosofii, așa cum vom vedea mai jos, au
opinat că este este posibilă o negare a materiei, fără însă la un radicalism extrem, fiindcă obiectele sunt
independente de noi, neputând fi aduse imediat cunoașterii prin intermediul senzațiilor. Prin materie se
înțelege ceea ce este opus minții, ceva ce ocupă spațiul fiind incapabil de gândire. Concluzionând
acestea putem afirma că un obiect cunoscut prin simțuri nu este adevărul în esență ci doar o posesie a
anumitor caracteristici care îl definesc. Ceea ce vedem și simțim este o sau o aparență a unor lucruri cu
care luăm contact nemijlocit7.
Despre conceptul de adevăr putem afirma cu certitudine că este prezent constant în toate
raționamentele noastre cum sunt limbajul, gândirea sau alte activități cognitive. Așa cum este normal
suntem înclinați să credem că dezideratul tuturor cercetărilor este acela de a afla adevărul, iar o
argumentare solidă este este întotdeauna însoțită de o păstrare a adevărului într-un mod nealterat.
Pentru a putea însă evalua anumite teze și a le înțelege și a observa dacă acestea sunt corecte, dacă sunt
într-adevăr așa, trebuie să putem avea o concepție clară despre acestea dar și despre cele pe care se
fundamentează acestea.
Acest deziderat, despre care am amintit, nu a fost atins nici în contemporaneitate, teoria
conform căreia, adevărul este corespondentul realității nu este este una sustenabilă în totalitate având în
vedere diferența dintre aparențe și realitatea propriu-zisă, iar acelea că adevărul este verificabil într-un
mod pragmatic au fost puse la îndoială atât în perioada dinaintea lui Platon dar și după acesta. Pe de
altă parte pragmatismul se susține pe concepția că ideile veridice sunt o bază bun a pentru acțiuni
reușite, uneori însă această teorie a fost infirmată prin reușitele care au la bază opinii neverosimile în
timp ce opusele lor au dus la adevărate dezastre. Am putea afirma că baza pe care putem afirma că ceva
este adevărat numai dacă se raportează direct la ceea ce se confirmă într-un mod empiric. Anumite
opinii sunt derivate din altele, astfel acestea sunt veridice numai în măsura în care cele dintâi sunt
7Bertrand RUSSEL, Problemele filosofiei, trad. Mihai GANEA, ed. Bic All, București, 1995, p. 1-11.

adevărate. Toate acestea i-au dus pe filosofi la teoria că adevărul unui lucru se descoperă din
caracteristicile referențiale constitutive ale aceluia8.
Conform cele arătate putem vorbi despre un adevăr al unei experiențe empirice sau unul rezultat
în urma unui raționament produsul unei cercetări științifice sau al unei meditații. Făcând o incursiune în
problematica aparenței și a realității, un lucru poate fi fals nefiind în chip real ceea ce dorește a fi, el
fiind o aparență dar asta nu înseamnă că nu este autentic în sine. Veritabile ca adecquatio rei ad
intelectum, axionă preluată și de teologia creștină, sunt numai acelea care sunt ceea ce ele se descoperă
a fi numai în cazul în care corespund, ca lucruri create, acelei Idei gândite antecedent, din veșnicie în
„intelectus divinus”. Intelectul uman este la rându-i un „ens creatum” capabil să descopere cele
înconjurătoare în măsura în care poate distinge diferența dintre real și aparență și în măsura a ceea ce el
consideră real9.
Adevărurile de rațiune însă sunt adevăruri prin ele însele, iar celelalte adevăruri sunt convertite
la acestea prin operații raționale. Astfel A este veridic prin sine însuși dar C este adevărat pentru că A
este cel ce îl susține și din care izvorăște. Aceste adevăruri de rațiune sunt universal valabile pentru că
se sprijină pe principiul identității cum sunt cele ale logicii sau geometriei nemaiputând fi vorba de o
simplă aparență și despre ceea ce omul consideră că ar fi real. Deși vom vedea că unii filosofi cu greu
au acceptat un adevăr universal valabil, cum ar fi materialiștii care au oferit importanță maximă numai
unei fațete a acestuia sau alții care au pus la îndoială întregul adevăr. Adevărurile însă nu pot fi incluse
într-un reducționism abstract, de altfel singurul mod de cunoaștere adevărat este posteriori sau prin
referire continuă la lumea senzației, unele fiind valabile doar pentru o anumită situație particulară10.
Făcând diverse încercări pe drumul cunoașterii filosofii, așa cum vom vedea mai jos, au pus
bazele a ceea ce Platon va aduce o evoluție semnificativă mai târziu prin influențele primite din partea
celor dintâi atât procesului de cunoaștere cât și teoriei Ideilor și sfatului din veci în ceea ce privesc
ființarea tuturor, bineînțeles într-o formă rudimentară, alterată, nedesăvârșită, desăvârșire adusă numai
după Întruparea Mântuitorului Hristos prin teologia creștină a Sfinților Părinți bazată pe Revelație.
I.2 Ascensiunea continuă de la principiul prim al filosofilor materialiști la inteligibilul socratic
8Paul HORWICH, Adevăr: teorii de adevăr , în Dicționar de Filosofia Cunoașterii, vol. I: A-H, edit. Jonathan DANCY ,
Ernest SOSA, trad. Gheorghe ȘTEFANOV , Corina ȘTEFANOV , Anabela ZAGURA, Dan BĂRBULESCU, ed. Trei,
București, 1999, p. 24-29.
9Martin HEIDEGGER, Repere pe drumul gândirii , trad. Thomas KLEININGER, Gabriel LIICEANU, ed. Politică,
București, 1988, p. 136-138.
10David BLUMENFELD, Adevăruri de rațiune/adevăruri de fapt , în Dicționar de Filosofia Cunoașterii, vol. I: A-H…, p.
32, 33.

Într-un mod incontestabil locul gândirii grecești, gândire care a influențat întreaga Europă și nu
numai, a fost țărmul Asiei Mici, locul unde ionienii au creat o civilizație net superioară. Grecia
continentală se afla ea însăși într-un haos datorat invaziilor doriene din secolul al IX-lea î, Hr., invazii
care a adus vechea cultură egeeană. Astfel că având în vedere acest context nefast și deloc favorabil
dezvoltării gândirii filosofice Ionia a rămas un bastion al gândirii filosofice europene. Un elocvent
exemplu în această privință este Homer care a aparținut lumii ioniene, poemele sale fiind considerate
adevărate opere filosofice, și chiar dacă acestea s-au bucurat de patronajul noii aristocrații aheene care
s-a grefat în vechea administrație egeeană aceste creații homerice păstrează intact spiritul civilizației
ioniene mai vechi.
Aflată la confluența dintre Occident și Orient gândirea greacă, și implicit filosofia, a fost
influențată într-o oarecare măsură de gândirea orientală într-o oarecare măsură fără insă a o
metamorfoza și transforma într-o copie a europenizată a acesteia. Un alt aspect ce nu trebuie de
asemenea trecut cu vederea este veleitatea și simfonia filosofiei grecești cu matematica, geometria a
fost inventată, descoperită de greci, geniul gândirii grecești fiind acela de a a duce o armonie între
știință și simpla speculație intelectuală. Putem afirma că ei sunt primii care au căutat cunoașterea de
dragul cunoașterii și au urmărit cunoașterea într-un mod liber, nepărtinitor, într-un spirit științific.
Pornind de la ciclul trecerii de la viață la moarte și de la moarte la viață, un proces constant filosofii
ionieni au concluzionat că în pofida acestor schimbări repetate trebuie să existe un permanent, un
imuabil pentru că această schimbare se petrece de la ceva către altceva, către ceva permanent care
există din veșnicie, ceva primordial care ia anumite forme de existență într-un mod repetat.
Elementul primordial sau mai bine zis stabilirea acestuia va fi cea care va defini filosofia
ioniană presocratica și în genere întreaga filosofie grecească. Luat însă într-un mod general toți filosofii
presocratici au avut aceiași idee, ceea ce i-a diferențiat a fost elementul primordial. Bineînțeles acești
filosofi nu pot fi considerați niște savanți primitivi ci ca fiind filosofi materialiști care au încercat
justificarea existenței lumei exterioare pornind de la acest element primordial, element ultim al tuturor
lucrurilor11.
Filosofia greacă a adoptat o serie de credințe despre natură, zei și natura umană pe care mai apoi
le-a trecut prin filtrul rațiunii dându-le un nou înțeles și un nou mod de abordare a acestora. Din această
optică putem spune că presocraticii nu fac o distincție clară între filosofie și știință. De altfel acești
filosofi au încercat să emită diverse opinii științifice fără însă a le separa de filosofie. Cel mai elocvente
exemplu în această privință este cosmogonia în viziunea a trei mari filosofi materialiști: Thales care a
11Frederick COPLESTON, Istoria filosofiei, vol. I Grecia și Roma, trad. Anton ADĂMUȚ, Dragoș ROȘCA, ed. All,
București, 2008, p. 13-19.

susținut că elementul primordial este apa, Anaximene aerul iar Heraclit focul12. Într-un cuvând acești
filosofi materialiști sau naturaliști așa cum mai sunt numiți au căutat principiul tuturor ființărilor în
natura sensibilă, cognoscibilă empiric.
Știința tratează aceste probleme la fel ca filosofia, de altfel problema nu se pune în privința
răspunsului oferit ci în modul cum aceste întrebări sunt puse. Ambele pornesc de la ideea de a cunoaște
și a înțelege nașterea și transformarea lucrurilor unele în altele, eliminându-se născocirea fantastică
mitologică cu o metodă rațională sprijinită pe motivare și argumente raționale. Schimbarea continuă de
care am amintit mai devreme îi pune în fața faptului de a găsi acest permanent care este în schimbare.
Pornind de la aceasta ei se focalizează în a cerceta noțiunea materiei lumii care se transformă în toate
lucrurile cognoscibile și care retransformă toate aceste lucruri când acestea nu mai sunt
comprehensibile percepției umane. Reprezentarea originii vremelnice este substituită de cea a
reprezentării unei străfiri, unei existențe arhaice, dând astfel naștere primei noțiuni a filosofiei grecești,
noțiunea de arhee sau de început din care va izvorâ prima întrebare: ce este protomateria și cum se
metamorfozează ea în lucrurile materiale supuse cunoașterii simțurilor. Ideea acestui principiu, a
temeliei a tot ceea ce există nu este o idee oarecare. Gândirea vechilor filosofi a făcut un salt
extraordinar pornind de la diversitatea formelor de ființare și ajungând la acel unu care stă la baza
tuturor aducându-le la o unitate și totuși făcându-le comparabile. Pe lângă aceasta, principiul care le
face unitare în varietatea lor este cel ce subzistă în toate aceste ființăr i dincolo de influențele pe care le
suferă, dar și mai departe de apariția și extincția lor, el fiind acela care este început și sfârșit, arhe și
telos13. Pentru greci inclusiv privirea părților naturii înconjurătoare va produce și încuraja apariția
întrebărilor cu privire la originea acestora dar și a scopului ascuns al acestora. Citându-l oarecum pe
Aristotel, filosofia este rezultatul firesc al întrebărilor existențiale despre natură, despre dorința grecilor
de a găsi naturalul în cadrul naturii. Pentru început omul privește natura doar ca pe un stimul pentru
facultățile sale pentru ca mai apoi omul să tracă toate acestea prin filtrul rațiunii și să găsească partea
spirituală și influența acesteia în viața cotidiană14. Prin conceptul de natură filosofii presocratici au
desemnat întreaga lume ca principiu din care rezultă și spre care converg toate realitățile perceptibile.
Acestă lume este înzestrată cu potențe prin care toate cele conținute sunt capabile de diverse schimbări
și pot fi definite prin antiteză, printr-o situare la antipozi una față de cealaltă. Fiecare din aceste ființări
au o existență concretă cu însușiri proprii dar acestea nu sunt permanente. Ele se schimbă iar
proprietățiile lor nu pot fi înțelese decât puse într-o antiteză astfel: caldul este opus recelui, uscatul
12Richard Henry POPKIN editor, The Columbia history of Western philosophy, Columbia University Press, New York,
1998, p. 6-10.
13Wilhelm WINDELBAND, Istoria filosofiei grecești , trad. Tudor D. ȘTEFĂNESCU, ed. Moldova, Iași, 1995, p. 39-40.
14Georg Wilhem Frederich HEGEL, The Filosophy of History , Batoche Books, Kitchener Ontario, 2001, p. 252-254.

umedului. Aceste situări în contradicție a potențelor diverselor existențe au caracterizat, și sunt
definitorii pentru, lumea și gândirea veche din spațiul elen. Aceste caracteristici usuale ale lucrurilor au
permis ca termenii care definesc aceste proprietăți să fie folosite în limbajul tehnic diferit de formulele
magice.
Lumea greacă este inteligibilă, ea poate fi cunoscuută și înțeleasă prin contemplarea realității
înconjurătoare și prin explicarea acesteia. Teoria (abstractizarea), logosul și ființa sunt termeni
definitorii pentru filosofia anteplatonică, termeni care s-au impus fiind esențiali în întreaga filosofie,
fiind adânc înrădăcinati în modul în care filosofii naturaliști înțelegeau și defineau lumea în ansamblul
ei. Rezultând astfel că lumea nu poate fi o manifestare haotică ci ea este guvernată și supusă unei legi,
de aici decurgând noțiunea de cosmos. Cosmosul și evident natura întreagă desemnată prin termenul
phisis este subiectul exclusiv al preocupărilor filosofilor din prima perioadă, naturalistă. Unii au
încercat să o explice folosindu-se de mituri creând astfel o cosmogonie, dar deși mitul și filosofia se
întrepătrund în acest stadiu ele sunt ceva diferit astfel că acest proto-filosofi vor încerca să explice un
anumit lucru pornind de la întrebarea „ce este acesta” iar la nivel macro printr-o altă întrebare: „ce sunt
toate acestea” neputând fi explicate printr-un mit ci doar pe calea rațiunii15.
În privința spațiului, a spațialității, Anaximandru va aduce un aport considerabil, definind
principiul primordial, arhee-ul ca neefind unul material, sensibil și experiabil într-un mod tactil ci unul
mai inteligibil, nemărginit, abstract. Filosoful inovativ s-a gândit că acest principiu prim nu poate fi
decât apeiron un principiu prim ce nu poate fi definit și nici corelat la un obiect ce poate fi perceput
prin simțuri. Astfel pentru acesta originea tuturor creaturilor se regăsește în apeiron de unde ființează
pentru ca mai apoi să se întoarcă de unde au izvorât16. Anaximandru este astfel primul gânditor care a
elaborat o ipoteză sistematică despre lume, a Naturii acesteia, nelimitându-se doar l a materia din care
este compusă ci și la întreg ansamblu și procedeul apariției și dezvoltării sale, pornind de la nelimitatul
primordial și ajungând până la pluralitatea elementelor determinate. Nașterea și extincția acestor
elemente, a lucrurilor din natură au loc printr-o așa zisă lege a compensației, lucrurile se integrează în
acele lucruri din care se nasc, recompensând și plătind pentru o nedreptate așa cum timpul le
programează pe toate. Această compensație se datorează faptului ca în viziunea lui Anaximandru
injustețea a fost comisă prin însăși apariția, geneza lucrurilor ca fiind una plurală, născându-se ca
ființări separate. Această lume plină de diversitate în gândirea filosofului nu putea lua naștere decât
prin rapt și prin fraudă. În cosmologia sa avem de-a face cu trei grade de existență, primul stadiu fiind
cel al lucrurilor perceptibile individuale, onta, acestea fiind cele care pier în cele care le-au dat naștere.
15Julian MARIAS, History of philosophy, Dover Publication Inc, New York, 1967, p. 9-12.
16Peter KUNZMANN, Franz-Peter BURKARD, Franz WIEDMANN, Atlas de filozofie, trad. Monica-Maria ALDEA, ed.
Rao, București, 2004, p. 31.

Acestui prim grad de existență corespunzându-i elementele primordiale cum sunt apa, aerul și focul,
dar care totodată sunt și elemente de o importanța secundară deoarece în acestea se vor reintegra
lucrurile individuale după ce își vor înceta existența. La acestea se adaugă elementele secundare, sau
cel de-al doilea stadiu , acestea sunt spațiul, vântul, norii, focul arzător și eterul, am putea spune că sunt
acele elemente intangibile cunoașterii empirice. Al treilea stadiu al existenței și ultimul de altfel este cel
al nelimitatului, sau al acelui apeiron, singurul imuabil și veșnic. Întreaga lume a lui Anaximandru este
supusă mișcării eterne, o mișcare de rotire. Făcând o privire de ansamblu cosmologia și viziunea despre
lume a gânditorului milesian este bazată pe trei piloni principali: o materie primă, phisis; o structură în
care este distribuită întreaga materie într-un mod ordonat și cel de-al treilea pilon, procesul de geneză
prin care a apărut lumea, unul violent17 Acestui apeiron al filosofului Anaximandru pitagoreicii din
Crotona, avându-l în frunte pe Pitagora, au adus anumite îmbunătățiri, modificări având ca mijloace de
determinare a principiului primordial ajutorul numerelor și semnificația acestora. Luând ca punct de
pornire descoperirea faptului că intervalele unei game muzicale pot fi reduse la niște raporturi numerice
raționale, această școală filosofică a ajuns la concluzia că esența a tot ceea ce este real constă în
numere. Numerele sunt cele care creează și reglementează ordinea cosmică, determinând și delimitând
indefinitul acesta fiind apeiron-ul despre care vorbea Anaximandru. Faptele sunt astfel niște imagini ale
acestor numere, forma esenței lor fiind forma lor numerică. De altfel în cadrul acestor numere există
diferențieri și deosebiri, numărul unu fiind deasupra tuturor celorlalte numere deoarece este totodată și
originea celorlante la fel cum numere impare sunt considerate a fi finite și absolute pe când cele pare
sunt infinite și imperfecte. În privința cosmologiei și a imaginii cosmosului aceștia sunt care susțin într-
un mod oficial că aștrii se rotesc în jurul unui axis mundi, a unui centru fix la intervale regulate18.
Pământul, un corp sferic se este în centru Universului, pamântul și inclusiv soarele se rotesc în jurul
unui foc central, sau a ceea ce ei l-au numit „inima Universului”, care nu poate fi decât numărul Unu,
lumea inspirând aerul exterior ei, acesta nefiind nimic altceva decât nelimitatul. Geniul școlii
pitagoreice este acela, așa cum am văzut mai sus, de a pune o limită acelui nelimitat al lui
Anaximandru, combinând forma nelimitatului cu limita dându-i astfel acestui limitat o formă, rezultatul
armonios al acestui procedeu fiind muzica unde proporțiile sunt exprimare numeric, de aici putând
deduce la un nivel macro armonia cosmica într-un mod asemănător. Pentru pitagoreici sufletul este
esența cea mai pură a omului care trebuie purificată de macularea trupească, purificare ce va fi
dezvoltată mai târziu de Platon prin teoria catharsisului. Aceștia au dezvoltat și teoria transmigrației
sufletului cu ajutorul metaficii bazate pe matematică și numere iar prin încercarea de separare de
17Francis Macdonald CORNFORD, De la religie la filosofie , trad. Laurian KERTESZ, ed. Herald, București, 2009, p. 17-
20.
18Peter KUNZMANN, Franz-Peter BURKARD, Franz WIEDMANN, Atlas de filozofie…, p. 31-33.

materialismul cosmogoniilor milesiene au dezvoltat doctrina tripartită a sufletului și destinul acestuia,
doctrina îndrăgită de ucenicul lui Socrate care va prelua aceste teorii și le va transmite mai departe19.
Paralel cu teoria numerelor pitagoreice, Leucip și ucenicul său Democrit vor pune accentul pe
un alt principiu care nu poate fi supus simțualității, acesta fiind atomul. Pentru cei doi totul este compus
din din particule indivizibile ( a-tomos) care deși sunt identice ca structură sunt diferite doar în ceea ce
privește dispunerea, forma și locul. Aceștia sunt într-o continuă mișcare, neexistând un spațiu vid între
aceștia, din aceștia luând naștere toate lucrurile. De altfel nu există nici o existență apărută la
întâmplare ci apar cu un sens și o necesitate. Lucrurile compuse din atomi sunt determinate de acele
caracteristici primare pe care le-am enumerat mai sus: locul, inerția, densitatea pe când culoarea,
mirosul, gustul sunt doar caracteristici secundare fiind manifestate pe cale perceptivă. Percepția are loc
pe baza prin intermediul unor mici simulacre emanate de lucruri. Sufletul la rându-i este compus din
mici atomi, aceștia fiind de foc, fiind puși în mișcare datorită acestor simulacre care provoacă impresia
perceptivă20.
Dogma pitagoreică va influența filosofia greacă și nu numai într-un mod pregnant și indelibil,
de altfel este dificilă o separare între învățătura maestrului întemeietor și a ucenicilor săi cu toate
acestea unele idei ale sale au fost răspândite de alți filosofi. Între aceștia se numără și aristocratul
efesean Heraclit cunoscut pentru învățătura sa prin care totul este supus schimbării, doctrină care va
influența gândirea filosofică până în zilele noastre. Pentru el substanța fundamentală este focul, identic
cu apariția sa așa și celelalte ființări se nasc prin moartea altora. Ceea este nemuritor este muritor și
ceea ce este muritor este nemuritor. Unitatea lumii heraclitiene este dată de combinarea unor contrarii,
tot ceea ce există vine din unul iar unul este format din toate, dar toate la un loc au o realitate aparentă
față de cea care este permanentă, unul. Nu ar putea exista unitate dacă nu ar exista aceste elemente
contrarii care să se întrepătrundă, astfel întregul cu nedeplinul, concordantul cu discordantul, disonanța
și consonanța sunt prezente toate în unul iar acest unu este prezent în toate acestea . Din această idee a
contrariilor care se întrepătrund, întrepătrundere armonioasă, rezultând principala sa idee, curgerea
permanenta, panta rhei. Doctrina despre această curgere permanentă va fi exprimata prin sentința că
nu este posibilă scufundarea de două ori în același râu căci mereu ape proaspete vor lua locul celor
vechi, chiar și soarele este mereu altul în fiecare zi21. Prin această afirmație Heraclit declamă că totul
este într-o continuă schimbare, nimic nu este stabil rezultând o realitate ireală. Excepția de la această
curgere, schimbare permanentă nu face decât principiul primordial care nu este ceva apărut la
19Frederick COPLESTON, Istoria filosofiei…,p. 31-35.
20Peter KUNZMANN, Franz-Peter BURKARD, Franz WIEDMANN, Atlas de filozofie…, p. 31-33.
21Bertrand RUSSELL, Istoria filozofiei occidentale , vol. I, trad. D. STOIANOVICI, ed. Humanitas, București, 2005, p.
57-61.

întâmplare ci în mod esențial, acesta nu poate fi decât focul cel trăiește având ca hrană materia
eterogenă pe care și-o asimilează spre a-i do o nouă formă. Unul în gândirea heraclitiană este divin și
înțelept, această divinitate este Rațiunea universală său logosul, copia acesteia fiind rațiunea umană
care este totodată o mică scânteie a celei universale în consecință omul trebuind să se supună în
totalitate procesului de mișcare continuă a universului și a legii universale imanente care adună toate
ființările și nu numai într-o unitate și pe care le angrenează în această continua schimbare de înoire.
Rațiunea umană, o mică contracție a celei universale sau o canalizare a acesteia în persoana
umană este elementul cel mai valoros al acesteia, împreună cu conștiința, elementul incandescent.
Atunci când aceasta, sufletul fiind considerat a fi de natura focului, se desparte de corp acesta fiind
alcătuit din pământ și apă acestea rămân în urma neavând nici o valoare și se reîntorc la acea unitate
dată de unu pentru ca mai apoi să intre iar în diversitate. În consecință sufletul trebuie să rămână cât
mai pur posibil, necontaminat de umezeala celor două elemente care nu au nici o valoare, un suflet
umed este unul umed. De aceea sufletul trebuie să se străduiască să se ridice deasupra imanentului care
este caracterizat printr-o stare de reverie, somnolență totală de aceea acesta trebuie să ajungă la starea
de veghe continuă care este caracterizată printr-o lucrare continuă a și sinergică a gândirii și rațiunii.
Făcând o privire de ansamblu putem afirma ca lumea, conform gândirii filosofului efesean, se
conduce după două legi, una a Rațiunii universale ordonatoare imanentă tuturor lucrurilor care
guvernează unitatea tuturor elementelor existente în Unul pentru ca mai apoi din acesta să rezulte
întreaga diversitate și rațiunea umană un strop din cea universală adică a logosului veșnic și imuabil.
Bineînțeles nu putem afirma că Heraclit a văzut focul ca un principiu prim personal ținând cont că
acesta a fost panteist și a atribuit focului aceleași prerogative pe care anterior înaintașii săi o făcuseră22.
Un punct de reper al filosofiei presocratice care nu poate fi trecut cu vederea este eleatul
Partmenide, un filosof care a împins concepțiile despre lume și originea ei la un alt nivel superior
tuturor filosofilor dinaintea lui Platon. Locuitor la fel ca și contemporanul său, Heraclit al Greciei
Magna acesta a fost pentru o perioadă discipol al doctrinei pitagoreice pentru ca mai apoi să se
desprindă de aceasta și să creeze propria sa contribuție în domeniul gândirii filosofice dar care va purta
anumite influențe din partea doctrinei pitagoreice.
Scrierile sale ne-au rămas fragmentar dar ideile sale au supraviețuit în scrierile ucenicilor săi dar
și a filosofilor care au preluat din învățătura sa. Parmenide a scris, la fel ca binecunoscutul poet Homer,
în hexametru parvenindu-ne un poem al său dintr-o scriere tardivă. Din întregul său poem astăzi mai
există 154 de versuri din diverse păr ți ale poemului care după un prolog de treizeci se împarte în două
mari părți acestea delimitându-se în funcție de ideile pe care le expun. Prima parte relatează
22Frederick COPLESTON, Istoria filosofiei…,p.37, 38, 40, 41.

problematica veridicului iar cea de-a doua parca în consonanță și totodată în contradicție cu cea dintâi
despre aparență. Istoricii filosofiei consideră prima parte a fi cea mai valoroasă și care expune mai fidel
învățătura maestrului eleat. Excepție făcând prologul care este plin de imagini mitologice și plin de
fiorul religiosului poemul este o compoziție echilibrată în care raționalitatea și argumentele logice
folosite în expunerea ideilor primează. Prima parte prezintă anumite premise de la care filosoful pleacă
în ceea ce privește perceptibilitatea și simțualitatea, astfel pentru el lumea a șa cum este ea percepută cu
ajutorul simțurilor este nu este reală ci doar o aparență iar cea de-a doua parte pornește de la ideea că
două elemente opuse nu pot coexista iar o lume care ia naștere în pluralitate și transformare continuă nu
este posibilă23.
Parmenide dezavuează ideile înaintașilor săi aruncând o privire mai atentă asupra învățăturii lui
Xenofon, asupra conceptelor de Ființă și Neființă, de altfel acesta era un mistic religios având oarecum
înclinațiile lui Pitagora de a purifica, de a vindeca. Preluând cele două concepte Parmenide a ajuns la
unitatea Fiindului printr-o puternică deducție logică și perseverență. Fiindul și Nefiindul, însușirile
pozitive sunt într-o continuă eludare față de concepția privitoare la însușirile negative, fiind întru totul
exclus ca ceva ce nu este să fie considerat a fi o însușire. Singura modalitate de cunoaștere căreia îi
oferă girul este cea a tautologiei „A este identic cu A”rezultând astfel că ceea ce există există și cea ce
nu există nu poate exista. Nefiindul este exprimat în această situație prin silogismul formal: „A este
egal cu non A”. Rezultă de aici că tot ceea ce există nu poate exista decât dintr-un prezent etern, despre
care nu se poate afirma ca „a fost” sau „va fi”. Acesta, Fiindul, nu poate fi adus la existență deoarece nu
se poate explica de unde ar fi generat. Un alt fiind nu s-ar putea genera decât pe sine însuși. Extincția
sau încetarea ființării este imposibilă în același mod generarea, ca orice dezvoltare ori regresie pentru
că tot ceea ce poate fi încadrat în sintagmele „a fost” sau „va fi” nu există, nu pot subzista. Într-un mod
asemănător se poate afirma și despre Fiind, acesta „nu este”, fiind indivizibil deoarece nu poate exista o
altă forță de diviziune, el este într-o stare de perfecțiune asemenea unei sfere, dar nu încadrat unei sfere
ci doar o eternă Unitate.
Parmenide, prin tezele sale, a realizat o scindare între cunoașterea empirică și cea rațională,
între simțuri și potența de abstractizare. Tot ceea ce este perceput senzorial este o înșelăciune, eronat,
producând eroarea întocmai ca Nefiindul. Ar însemna că și devenirea are o ființă, iar tocmai toată
această diversitate și multitudine de lucruri prezente în lume și cognoscibile prin experiența simțurilor,
ordonarea acestora și continua schimbare și transformare sunt doar iluzorii. Parmenide se sprijină pe
ideea că omul are un organ al cunoașterii superior care pătrunde în existența lucrurilor fiind nelegat de
23William Keith Chambers GUTHRIE, O istorie a filosofiei grecești , vol II, trad. Diana ROȘCULESCU, ed. Teora,
București, 1999, p. 17-20.

simțuri și de cunoașterea prin experiență. Cunoașterea în cazul lumii extrasenzoriale nu se poate realiza
decât prin gândire, de altfel existența nu este o parte a esenței unei entități. Făcând o incursiune în
contextul lumii cognoscibile nu poate exista nimic care să fie infinit pentru că ar rezulta contradicția
unei infinități finite, doar lumea așa cum o știm noi este o infinitate finită, aceasta însemnând o antiteză
a logicului și deci lumea este o iluzie, o fantasmă24.
Practicitatea, iscusința unei persoane a fost exprimată prin termenii sophos, sophia, așa cum îl
denumește Homer pe un meșteșugar oarecare, pentru ca mai apoi aceste expresii să aibă o cu totul altă
simbolistică devenind apanajul cunoașterii. Spre exemplu Pindar considera că este în înțelept ( sophos)
deoarece iși dobândise cunoașterea de la natură și cu din învățare. Dramaturgul Eschil consideră că nu
cel ce posedă foarte multe cunoștințe este un înțelept ci acela căruia acestea îi sunt utile. Tot Eschil
alături de Euripide consideră că acest atribut trebuie oferit poeților pentru capacitatea lor de a-i învăța
pe alții, pentru că poeții sunt profesorii tuturor așa cum elevii au profesorii lor. Din secolul al V-lea
acest termen va desemna pe aceia care vor scrie în proză, în calitatea lor de învățători ai poporului noii
înțelepți au exprimat maximele lor cu ajutorul prozei. Un înțelept scrie sau învață pe ceilalți pentru că
are o deosebită înțelepciune și iscusință de a împărtăși și altora, sophia sa fiind una practică fie că e
vorba de politică, conducere sau tehnică. Cu toate acestea oamenii aveau oarecare suspiciuni față de
învățați, inițiați și alte categorii asemănătoare oferindu-le apelativul „ deinotes”, provenit de la cuvântul
teamă. Sophistes era unul care pretindea că are o cunoaștere superioară, unii având anumite preocupări
îndoielnice cum erau prezicători, vraci sau falși astronomi, termenul avânt conotația de înșelător25.
Contemporanii lui Socrate sofiștii au fost percepuți ca persoane care prin raționamente persuasive, dar
înșelătoare încercau să-și convingă auditoriul de veridicitatea celor spuse de ei. Itineranți,
argumentându-și rațional teoriile aceștia sunt precursorii savanților de astăzi, maeștrii oratorici, trăind
de pe urma talentului, practic punându-și cunoștințele și știința în serviciul celor potenți financiar26.
Itineranți , au călătorit din cetate în cetate învățând tinerii arta discursului și a conversației. Prin aceste
lecții, bine remunerate, tinerii erau pregătiti să devină avocați ori politicieni sau retori de succes. Pe
lângă anumite acțiuni imorale aceștia au rămas în istorie ca fiind posesorii unui bagaj impresionant de
cunoștințe pentru acele timpuri, marele lor merit fiind acela că puteau să trateze despre un subiect din
ambele perspective, pro sau contra. Engleza modernă a păstrat sensul primordial al termenului
24Friedrich NIETZCHE, Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești, trad. Mircea IVĂNESCU, ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1998, p. 50-56.
25William Keith Chambers GUTHRIE, Sofiștii, Humanitas, București, 1999, p. 30-35.
26Jaqueline RUSS, Panorama ideilor filosofice de la Platon la contemporani , trad. Margareta GYURCSIK, ed.
Amarcord, Timișoara, 2002, p. 33-36.

„sophistry” însemnând „intelectual dar cu un fals argument”. Spre sfârșitul secolului al V-lea îHr. au
ajuns și la Atena atrași de prosperitatea materială a cetății dar și de climatul cultural în ascensiune27.
Printre cei care au ajuns la Atena se numără și vestitul filosof Protagora. Considerat a fi un
geniu al oratoriei a înființat în anul 444, la 4 ani după mutarea sa în Atena, o colonie în sudul Italiei
fiind rugat de către conducerea cetății să elaboreze un nou cod de legi pentru cetățile colonii nou
înființate. Spre deosebire de filosofii eleați sau agnostici care erau materialiști, acesta era agnostic,
pentru acesta zeii, dacă există sau nu, nu pot fi cunoscuți, descoperiți așa cum sunt ei în realitate, fiind
numeroase obstacole cum ar fi obscuritatea subiectului ce trebuie să fie cunoscut dar și a lacunelor în
ceea ce privește cunoașterea umană. Filosoful elen a negat existența unui adevăr absolut, ca etalon,
afirmând că fiecare afirmație poate avea două părți ireconciliabile. Astfel pentru filosoful mult mai
subiectivist decât predecesorii săi, nu există un adevăr infailibil ci omul este măsura tuturor lucrurilor
care sunt așa cum el le percepe așa cum sunt și care nu sunt așa. În această expresie referindu-se la
fiecare persoană în mod individual, făcând ca judecată fiecăruia să fie singurul adevăr și lege.
Aceste idei periculoase ale sofiștilor promovate de către filosoful mai sus menționat au lovit în
concepte cum ar fi natura ( phisis), legea (nomos), obiceiurile sau chiar adevărul care devine relativ,
ceea ce contează fiind doar modul cum este exprimată o teorie. Protagora însuși a mărturisit că ideile
sale sunt anarhice datorită accentului pus pe individ care consideră că fiecare are legea sa proprie28.
Nu toți filosofii sofiști erau imorali, un alt filosof foarte apreciat alături de Protagora dar de o
mai mică importanță a fost Hippios din Elis care a dezvoltat o metodă mult mai performantă de
memorare prin practica îmbinată cu studiu. Alături de alți sofiști au pus bazele unui nou tip de
învățământ, superior nevoie simțită de sistemul educațional al acelor timpuri29.
Un filosof căruia i se cuvine o atenție specială și care a avut un rol crucial în formarea lui
Platon, acesta fiindu-i ucenic, și implicit în elaborarea doctrinei despre Lumea Ideilor este Socrate.
Socrate a fost fiul lui Sophroniscos de meserie sculptor, meserie pe care și acesta a deprins-o, și al
moașei Phainareta. Deși făcea parte dintr-o categorie socială modestă acesta era cetățean al Atenei
locuind în districtul Alopeke. În contrast cu alți filosofi și în special cu cei sofiști acesta nu a călătorit ci
a ieșit din cetate doar atunci când a participat la campaniile militare. Foarte ordonat ducând un stil de
viață auster aproape, refuzând darurile trimise de diverși oameni potenți, îsi păstra fizicul în condiție
bună antrenându-se constant. A fost căsătorit de două ori, căsătorii din care a avut trei copii.
27David SACKS coord., Encyclopedia of the Ancient Greek World , Facts On File Inc, New York, 2005, p. 321-322.
28Thomas R. MARTIN, Ancient Greece, from Preheistoric to Helenistic Times , Yale University Press, New
Haven&London, 1996, p. 179-181.
29David SACKS coord., Encyclopedia of…, p. 322.

În Istoriile felurite ale lui Favorinus se relatează ca acesta era vestit pentru retorica sa dând chiar
lecții celor care doreau, chiar și în locurile publice cum ar fi fost piețele sau prăvăliile. De la sofiști a
preluat obiceiul de a discuta în contradictoriu, scopul lui fiind acela de a afla adevărul nu neapărat de a
fi persuasiv sau de a schimba alte opinii. Unii autori spun că acesta ar fi fost ucenicul lui Anaxagora dar
și al lui Archelaos fizicianul cu care se pare că a avut o apropiere mai mult decât era firesc, urmând
imoralul obicei antic atenian care se întâmpla în acele timpuri30.
Formarea sa spirituală și intelectuală s-a realizat așa cum era normal sub înrâurirea filosofilor
Anaxagora și Archelaos de la care a cunoscut și s-a inițiat în filosofia naturii pentru ca mai apoi să
asiste la fenomenul sofisticii însușindu-și tehnicile acestui nou curent filosofic. Ceea ce este demn de
remarcat este aceea că filosoful nu s-a simțit împlinit de nici una din cele de mai sus, filosofia naturii
nu reușea să dezlege misterul sufletului omului și relația sa cu transcendentul iar sofistica realiza
anumite progrese nesemnificative prin întrebările ei. Descompunerea sofistică nu avea în vedere
adevărul ca fiind punctul finalității, așa cum am putut observa iar filosofia naturii nu putea aduce nici
un aport în dezlegarea problemelor importante mai ales cele ce aveau în vedere transcendentul fiind
blocată în imanența principiului prim. Socrate pune accentul e om, acesta neputând să se bazeze în
procesul cunoașterii și adevărului doar pe sine însuși. Omul este pe calea cunoașterii continue având în
fața sa doar silogismul acela al științei neștiinței. Credința în zei îl va face să afirme caracterul divin al
polisului. Socrate totuși nu se va detașa și împotrivi mișcării generale a sofismului ci va profita de
tehnicile ei pentru a se adresa fiecăruia în parte considerând ca nimic nu se poate duce la bun sfârșit la
nivel macro. Omul trebuind să se autoeduce în primul rând toate măsurile fiind în relaționare directă cu
fiecare individ în parte, indiferent de poziția oficială a statului, de aici izvorând adevărata libertate care
se desăvârșește odată cu înțelegerea celor înconjurătoare, aceasta fiind baza supremă pe care omul se
sprijină în legătura și dialogul său cu divinitatea31.
Întâietatea raționalului este cât se poate de clară în cazul lui Socrate, toate scrierile lui Socrate
care fac referire la maestru relevă aceasta, totuși el simte imboldul de a se supune și poruncilor care vin
pe cale supranaturală. Acceptarea supranaturalului de către acesta nu conduce la un conflict între cele
două căi ci chiar o conlucrare armonioasă32. Maestrul lui Platon este primul care afirmă într-un mod
concis și detașat, evitând astfel raționalismul pur, că procesul cunoașterii se realizează pe două căi, cea
naturală prin simțurile empirice dar și una supranaturală prin intermediul comunicării directe a voinței
zeilor cu ajutorul oracolelor și a viselor profetice. De altfel acesta vede în „ daimonul” său o sursă de
30Diogenes LAERTIOS, Despre viețile și doctrinele filosofilor , trad. C. I. BALMUȘ, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 98-99.
31Karl JASPERS, Oameni de însemnătate crucială: Socrate, Buddha, Confucius, Iisus , trad. Alexandru Al. ȘAHIGHIAN,
ed. Paideia, București, 1996, p. 8-11.
32Gregory VLASTOS, Socrate: ironie și filozofie morală , trad. Mara V AN, Schaik RĂDULESCU, ed. Humanitas,
București, 2002, p. 132

cunoaștere separată de ratiunea sa33. Fără a nega în totalitate autoritatea statului el afirmă existența
ființelor supranaturale care au potența de a interveni direct în lumea sensibilă. Așezându-l pe om în
centrul activității sale a părăsit definitiv filosofia naturii34. Dezvoltând așa-zisa ontho-theologie, așa
cum o vor numi mult mai târziu filosofii modernității, ia atitudine împotriva mitologiei exagerate și a
moralei comune deviate, oglindită în manifestările Cetății și a relativismului sofist. Omul este ființă
liberă capabilă să facă binele să caute adevărul și să fie responsabilă pentru acțiunile sale35.
Antecesorii lui Socrate, filosofii naturaliști, au renunțat la supranaturalitatea zeilor
transformându-i într-un principiu prim, el renunță la naturalizarea acestora, dar nu și la raționalizare și
rațiune, transformându-i în zei morali. Această metamorfozare a lor fiind un imbold, considerăm noi,
pentru Platon mai târziu în anii acestuia de maturitate. Așadar dacă omul este înțelept, cu siguranță zeul
posedă o înțelepciune superioară, iar dacă omul este bun în mod indubitabil bunătatea ființei
metasensibile este în mod necesar superioară omului36. În acest sens cel mai elocvent este dialogul lui
Socrate cu Euthyphron: „Este pietatea îndragită de zei fiindcă este pietate? Sau este ea pietate fiindcă
o îndrăgesc zeii?37. Deducem așadar că omul și virtuțiile sale, în gândirea socratica, sunt oglindirea
nedeplină a zeilor supranaturali, negați într-un mod voalat de filosofii materialiști.
Analizând cele de mai sus, și având orizontul fixat pe mult mai tardiva teorie a Lumii Ideilor a
ucenicului său, Platon, putem afirma cu tărie că Socrate introduce problematica relității a cel puțin două
niveluri de existență paralele dar în acelaș timp. Această problematică a identității transmundane, a
unui lucru care există într-un anumit loc într-un mod inteligibil dar care se poate regăsi într-un mod
nedeplin, cognoscibil senzorial într-ul alt spațiu ca fiind o imagine nedeplină a celui dintâi diferența
fiind doar în imposibilitatea coruptibilității celui inteligibil reprezintă motorul de mișcare a noii teorii
platonice, teorie care va revoluționa lumea filosofică, îndrăznind a spune că influențele ei vor fi
resimțite și în lumea creștină după cum vom putea vedea38.
După cum am putut observa mai sus mintea umană nu a încetat să-și pună anumite întrebări cu
privire la natură și la originea ei precum și a lumea transcedentală. Preluând ideile filosofilor
presocratici Platon le va aduce o îmbunătățire și un nou suflu aducând gândirea filosofică elenă și nu
numai la un nou stadiu superior de la el filosofia ajungând la o noua anvergură.
33Platon, Euthyphron, Opere Complete, vol. II, edit. Petru CREȚIA, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.
262, 263.
34Gregory VLASTOS, Socrate.., p. 133.
35Andrei CORNEA, Când Socrate nu are dreptate , ed. Humanitas, București, 2005, p. 8.
36Gregory VLASTOS, Socrate…, p. 134-139.
37Platon, Euthyphron…, p. 272.
38Alvin PLATINGA, Natura necesității, trad. Constantin GRECU, ed. Trei, București, 1998, p. 170-190.