Î n istoria gândirii și a credințelor religioase ale omenirii sunt capitole de o [621600]

INTRODUCERE

Î n istoria gândirii și a credințelor religioase ale omenirii sunt capitole de o
importanță și frumusețe covârșitoare. Nici unul nu egal ează însă pe acela al preoției. Este
drept că omul poate gândi și simți divinul și în afara templelor, și fără concursul preoților.
Dar acest mod de religiozitate este puțin frecvent, este practicat în genere de oameni
excepționali ori solitari și nu e aprobat, în deobște, de autoritatea superioară a cultului
constituit. Numai în temple și sub vraja puterii nevăzute a supranaturalului coborită în
preot și administrată de el, încearcă muritorul acea transfigu rare inefabilă și se scaldă în
baia fericită a luminii lui Dumne zeu. Numai preot ul, oricare ar fi el, dă oamenilor
convingerea prezentei și acțiunii divine ; el e întruparea văzută a credinței și a aspirațiilor
într – un timp și într – o lume mai bună, pe care în zadar le căutăm aici. Preotul este organul
divinității pe pământ, amba sador ul hotărîrilor divine și realizatorul parțial al operei
supranaturalului în lume. El menține legătura strânsă dintre pământ și cer și încearcă, prin
puterea mijloacelor ce – i sunt încredințate, să reverse binefacerile cerești asupra lumii. Fie
prin ridicare a pă mântului la cer, fie prin coborâ rea cerului pe pământ, preotul în treprinde
realizarea acelei stări de fericire primordială când oa menii locuiau același ținut cu
divinitatea pe care au părăsit – o. Modalitățile acestei realizări variază, dar instrument ul de
înfăp tuire este permanent același, în întreaga istorie a religiilor: preotul. 1
Biserica a fost creată de Dumnezeu având o întreită lucrare: simțitoare, învățătoare
și conducătoare pe calea mântuirii a creștinului, și un dublu aspect: divin și uman.
Organizarea ei ca instituție omenească se cristalizează în formă definitivă, în perioada
următoare Sfinților Apostoli, în vremea Părinților Apostolici. Ucenici și cunoscători
îndeaproape ai Sfinților Apostoli, Părinții Apostolici înfățișează în scrierile l or istoria
unei vieți noi, organizate după planul divin, în care creștinii au conștiința că sunt fii prin
har ai lui Dumnezeu 2 .

1 Ioan Coman, Sublimul preo ției creștine, Tipografia Căr ților Bisericești, București, 1940, p. 5;
2 Magistrand Ștefan C. Alexe, Eclesiologia Părinților Apostolici, în „Studii Teologice”, nr. 5 – 6/1955, p. 368.

Întemeierea Bisericii de către Dumnezeu prin întruparea Mântuitorului și lucrarea
Apostolilor, este redată clar de Sfântul Clement Romanul în Epistola I către Corinteni. El
arată că forma de organizare a Bisericii, pe baza ierarhiei, își are originea în voința
Tatălui ceresc și se întemeiază pe învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Iată ce spune Clement Romanul: „Apostolii ne – au vestit Evanghelia primită de la
Domnul Iisus Hristos; iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, dar, a fost
trimis de Dumnezeu, iar apostolii de Hristos. Amândouă s – au făcut în bună rânduială din
voința lui Dumnezeu. Apostolii primind, de ci, poruncă, încredințați fiind prin învierea
Domnului Iisus Hristos și având încredere în cuvântul lui Dumnezeu, au ieșit cu
adeverirea Duhului lui Dumnezeu, binevestind că are să vină împărăția lui Dumnezeu.
Predicând, dar, în țări și în cetăți, au pus e piscopi și diaconi, pentru cei ce aveau să
creadă”. 3
Biserica ia ființă dintru început, fiind formată din două categorii de credincioși
bine distincte: ierarhia conducătoare și turma condusă sau laicii. Sfântul Clement
menționează că laicii au locul lor în Biserică: „Arhiereului îi sunt date slujiri proprii,
preoților li s – a rânduit loc propriu, leviților le sunt puse diaconii proprii, iar laicului îi sunt
date porunci pentru laici” 4 .
În toate religiile lumii, cel care a făcut legătura dintre cer și pămân t, dintre
divinitate și om, a fost preotul. A vorbi sau a scrie despre preoția din iudaism și
creștinism îți trebuie cunoștințe vechi și de detaliu, întrucât aceste două religii au marcat
popoare și civilizații și continuă încă s – o mai facă. În toată istor ia lor, atât iudeii cât și
creștinii au fost persecutați, chiar dacă intensitatea acestora a suferit oarece modificări.
Paradoxal, timpurile pe care le trăim ne transpun într – o oarecare măsură, cu trăirea
credinței, atât în iudaism cât și în creștinism, la timpurile de început, când preoția se
cristaliza și căuta să – și impună autoritatea necesară. 5
În contextul în care ultimul timp se observă un anticlericalism accentuat promovat
cu obstinență în opinia publică pe toate canalele media și nu numai, o lucrare comparată
depre instituția preoției este mereu necesară în teologie, cu atât mai mult cu cât în spațiul
românesc nu există o lucrare propriu – zisă, care să trateze comparat în detaliu subiectul
adus în discuție. Pentru teologia românească o aprofundare a a cestei teme de maximă

3 Idem , Epistola I către Corinteni, XLII, 1 – 4, p. 77.
4 Idem, Epistola I către Corinteni, XL, 5, p. 76.
5 Drd. Remus Rus, Funcția preoției în Marile Religii, în rev. O. , nr. 4/1973, p. 114;

actualitate vine nu numai să umple un gol în cercetare și să îmbogățească lista lucrărilor
ce vorbesc despre preoție, cât mai ales să facă extrem de conștienți atât pe slujitori cât și
pe membrii Bisericii Ortodoxe Române de mis iunea lor istorică și națională
Biserica a fost creată de Dumnezeu având o întreită lucrare: simțitoare, învățătoare
și conducătoare pe calea mântuirii a creștinului, și un dublu aspect: divin și uman.
Organizarea ei ca instituție omenească se cristalizează în f ormă definitivă, în perioada
următoare Sfinților Apostoli, în vremea Părinților Apostolici. Ucenici și cunoscători
îndeaproape ai Sfinților Apostoli, Părinții Apostolici înfățișează în scrierile lor istoria
unei vieți noi, organizate după planul divin, în care creștinii au conștiința că sunt fii prin
har ai lui Dumnezeu 6 .
Conducerea Bisericii în epoca primară a creștinismului stă în strânsă legătură cu
începuturile ierarhiei bisericești. Conducerea Bisericii a fost exercitată neîntrerupt de
către slujitorii bisericești așezați, la început, de către Sfinții Apostoli în cetățile unde
luaseră ființă comunitățile creștine 7 .
La sfârșitul perioadei apostolice și începutul celei post – apostolice, ierarhia
bisericească era bine definită, deși termenul de episcop se dădea uneori preotului și
invers. În unele locuri din Didahie și din scrierile Sfântului Clement Romanul se
amintește numai de diaconi și episcopi, ceea ce a făcut pe mulți cercetători s ă creadă și să
afirme că în primele veacuri creștine avem de – a face numai cu două trepte ierarhice 8 . O
asemenea ipoteză nu se mai poate susține azi întrucât s – a dovedit pe bază de texte că
existau trei trepte ierarhice în epoca apostolică. Această ierarhie o mărturisește fiecare
dintre Părinții Apostolici în operele sale. Astfel, Sfântul Clement Romanul scoate în relief
instituirea ierarhiei și necesitatea organizării ierarhice, iar Herma dezvoltă mai pe larg
ideea despre misiunea pastorală a ierarhiei. Sfâ ntul Ignatie dezvoltă limpede și amănunțit
importanța și funcția ierarhiei, specificând rolul fiecărei trepte: episcopatul, preoția și
diaconia. Autorul Didahiei îndeamnă comunitatea căreia îi scrie să hirotonească „episcopi
și diaconi vrednici de Domnul”.

6 Magistrand Ștefa n C. Alexe, Eclesiologia Părinților Apostolici, în rev. ST , nr. 5 – 6/1955, p. 368.
7 Magistrand Sabin Verzan, Cârmuirea Bisericii în epoca apostolică, în rev. ST , nr. 5 – 6/1995, p. 337.
8 Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 49.

Cea mai mică treaptă a ierarhiei bisericești pe care o găsim clar definită la toți
Părinții Apostolici și în fiecare din scrierile lor este diaconatul. Această treaptă, ca și
celelalte două, provine de la Dumnezeu prin Mântuitorul, care a ales pe cei 1 2 apostoli,
iar ei pe episcopi, preoți si diaconi 9
Diaconatul se prezintă încă din perioada apostolică sub două aspecte sau două
slujiri: 1) prima categorie o formau acei diaconi care erau însărcinați cu faptele de
ajutorare ale comunității în special sluj ire la agape, ajutorarea văduvelor, a orfanilor și 2)
diaconii slujitori ai tainelor 10 . Existența primei categorii amintite reiese clar din Faptele
Apostolilor cap. VI, 1 – 6, unde se vorbește de alegerea celor 7 diaconi.
A doua treaptă a ierarhiei harice pe care o găsim la fel de clar indicată în scrierile
Părinților Apostolici este preoția. Preotul poate singur oficia comunității sfintele slujbe
prin care toți se sfințesc, deoarece el deține puterea sacramentală. Pentru denumirea
acestei trepte ierarhice băr bații apostolici folosesc următorii termeni: episcopi (Sfântul
Clement Romanul), presbiteri (Herma), iar uneori (foarte rar) preoți. Primul grup din
scrierile bărbaților amintiți, păstrează aproape intactă terminologia bisericească din
primul veac creștin. De aceea uneori când întâlnim termenul de episcop, nu trebuie luat
cu sensul pe care îl are astăzi, de cea mai înaltă treaptă a ierarhiei, ci prin el se înțeleg
adesea, slujitorii din a doua treaptă a ierarhiei bisericești (preoții). Amintim pe Sfântul
Ap ostol Pavel care în multe locuri din scrierile sale îi numește pe preoți cu termenul de
episcop 11 . Preoții iau parte la săvârșirea Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine alături de
episcop și pentru aceasta ei se bucură de o cinste deosebită 12 .
Episcopatul este treapta ierarhică cel mai clar indicată și cel mai precis definită, în
atribuțiile și prerogativele ei, în scrierile Părinților Apostolici. Misiunea primordială,
esențială a episcopului este păstrarea dreptei credințe și din acest punct de vedere Pări nții
Apostolici cer tuturor o supunere necondiționată 13 .Episcopul se bucură de o cinste
deosebită în cadrul ierarhiei. El trebuie să fie icoana vie, integrală a întregii învățături și
vieți creștine. De aceea „el este în fruntea comunității și stând în frun te stă în locul lui
Dumnezeu” și acolo fiind „trebuie respectat ca pe însuși chipul Tatălui”. Acea Euharistie

9 Magistrand Izvoranu Stelian, Ierarhia bisericească după scrierile Bărbaților Apostolici, în rev. MMS , nr. 8 –
9/1957, p. 616 – 617.
10 Ibidem, p. 617.
11 Prof. Iustin Moisescu, op. cit , p. 40.
12 Diacon Gh. I. Soare, Forma de conducere în Biserica creștină în primele veacuri, Tipografia Carpați,
București, 1938, p. 64.
13 Magistrand Izvoranu Stelian, art. cit, p. 626.

să fie socotită bună care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i – a îngăduit.
Supunerea față de episcop nu este condiționată de vâr sta lui, ci de funcția pe care o
îndeplinește și ea trebuie să fie generală.
Dacă în viața bisericească, rugăciunea este una din cele mai mari forțe prin care
comunitatea se ridică spre Dumnezeu, și aici rolul episcopului este deosebit de mare:
„căci, dacă rugăciunea unuia sau a doi are mare putere, cu atât mai mult rugăciunea
episcopului și a întregii Biserici.
Noțiunea de Biserică, în afara noțiunii de ierarhie, este de neconceput pentru
gândirea eclesiologică ortodoxă și vedem că este deopotrivă și pent ru primii ei părinți,
urmași ai Sfinților Apostoli 14 . Efectul și misiunea comunității, este tocmai acesta, de a
putea asemăna, apropia și lega pe oameni peste ceea ce – i deosebește prin rolurile ce le
îndeplinește fiecare, potrivit locului care îl ocupă în u nitatea întregului. 15
Datoriile Bisericii de a face acte de caritate cu ajutoarele donate de credincioși și
lupta pentru păstrarea credinței ortodoxe împotriva ereticilor, făcea să se aleagă din cler,
numai oamenii cunoscători ai învățăturii creștine, care erau verificați în trecerea lor prin
treptele inferioare ale ierarhiei 16 .Tăria Bisericii primelor veacuri a stat în legătura strânsă
dintre cler și popor, dintre păstori și păstoriți. Exemplul vieții creștine de odinioară așa
cum se oglindește în scrierile Părinților Apostolici trebuie să ne stea mereu în față, ca un
continuu izvor de gânduri și de îndemnuri. Ei au arătat clar că ierarhia bisericească are un
rol important în viața Bisericii, Biserica fiind zidită ființial și organic în mod ierarhic .

14 Ibidem , p. 628.
15 Prof. T. M. Popescu, Duhul comunitar al ortodoxiei, în rev. O , nr. 1/1956, p. 149.
16 Idem, Cler și popor în primele trei veacuri creștine, în rev. ST , nr. 9 – 10/1949, p. 717.

Cuprinsul tratatelor Despre preoție.

Prin Taina Preoției preotul exprimă comunitar relația dintre credință și Dumnezeu în
celelalte Taine. Le dăruiește spre împărăția lui Dumnezeu pe fiecare, rămânând conștient că
jertfa este opera iubirii și la această jertfă de iubire avem chemarea să ne angajăm ca și
creștini în drumul nostru către Dumnezeu. Preotul este acea prezență care ne aduce
necontenit aminte de Hristos, de jertfa Sa și de nevoia noastră de a fi regăsiți în harul dăr uitor
al învierii. Preotul este dator să răspundă chemării divine cu întreaga sa viață, să reușească a
fi un exemplu de urmat, să fie convins că nu poate fi preot doar la altar ci că această chemare
este permanentă. Mântuirea este regăsirea tuturor în fiec are dintre noi și că suntem datori să
ne pese real de cel de lângă noi, nu vom îndeplini condiția esențială a mântuirii ce ne cere o
credință lucrătoare în iubire. Legătura dintre această stare de comunicare și preoție este
fundamentală și perihoretică.
Pr eoția Bisericii, ca Preoție a lui Hristos, ce există permanent în timp și spațiu, este
totodată și organul Duhului Sfânt în iconomia harului divin. Hristos a întemeiat Biserica
drept organism teandric ale cărui mădulare participă sacramental la Trupul și S ângele Său în
Duhul Sfânt. De altfel, este binecunoscută afirmația Sfinților Părinți conform căreia orice
lucrare desăvârșită pentru om în special și pentru lumea recapitulată în el, se pogoară de sus,
de la Părintele luminilor, prin Fiul – Lumina Lumii, î n Duhul Sfânt, luminătorul întregii
făpturi.
Ca o primă condiție pentru ca Preoția Bisericii să fie cu adevărat reprezentare a
Preoției lui Hristos și iconomia harului Duhului Sfânt, este păstrarea în succesiunea
apostolică, deoarece numai prin Apostoli, P reoția Bisericii se leagă de Preoția lui Hristos.
Hirotonia este astfel actul sacramental în care Iisus Hristos, prin trimiterea Duhului Sfânt,
împărtășește celui hirotonit în succesiunea Apostolilor săi, puterea și autoritatea de a fi
iconom al harului în Biserică și pentru Biserică. Ca o a două condiție menționăm fidelitatea
față de Sfânta Tradiție, ca expresie a păstrării plenitudinii harului. Cu alte cuvinte, preotul nu
poate fi iconom al harului decât dacă păstrează și transmite mai departe tezaurul Sf intei
Tradiții. La acestea trebuie să se adauge bineînțeles și o viață permanent conformă cu cele

propovăduite, adică o viață de jertfă pentru Hristos și pentru comunitatea peste care Duhul
Sfânt l – a pus păstor pe acel preot. 17
Relația dintre Fiul și Duhul Sfânt, prezentă din veșnicie în comuniunea Sfintei Treimi,
se reflectă din abundență și în relația Sfintei Treimi cu făpturile în Biserică. Duhul cel purces
din Tatăl strălucește prin Fiul nu numai Tatălui ci și oamenilor, în a cest fel umple pe
credincioși de afecțiunea filială a Fiului față de Tatăl (prin îndemnul de a striga Avva
Părinte), așa cum El este și manifestarea iubirii paterne față de lume. Duhul de care îi umple
Fiul pe credincioși este același duh al Tatălui care s e odihnește asupra Fiului și se întoarce de
la Fiul spre Tatăl. 18
Despre preoție s – a scris și s – a vorbit mult. Au scris și au vorbit și sfinți, și teologi. S – a
scris cu drag și cu dorința de a ridica tot mai mult spre culmile sfințeniei pe slujitorii preoți ei,
pe preoți. Dar oricât s – ar scrie de spre preoție și oricât s – ar vorbi, niciodată nu este de ajuns.
Preoția are atâtea înălțimi, atâtea adâncimi, atâ tea taine, încât cu foarte multă greutate poate
fi cunos cută și descrisă după cuviință. Preoția este î ntocmai ca un munte mare, ce – și înalță cu
maiestate vârful spre ce ruri, cu mult dincolo de nori. Alpiniștii îl explorează, se cațără pe el.
Unii ajung de cunosc văile și adâncimile de la poalele lui; alții ajung până la jumătate; alții se
cațără pe înălți mile care fac coroană piscului celui mai înalt; alții reușesc de a se urca până
unde fruntea mun telui se îngeamănă uneori cu norii; alții, rari, rari de tot, ating piscul cel
mare. Dar nici unul dintre acești alpiniști nu poate spune că a străbătut toate cărările munte –
lui, că i – a cunoscut toate frumusețile, că i – a admirat înălțimile, că a ascultat muzica tuturor
izvoarelor lui, că și – a desfătat privirile cu toată bogăția florilor lui. Toți spun că muntele este
frumos, fiindcă e frumos chiar și în puținul ce l – au cunoscut; toți spun că muntele este gran –
dios, că este măreț, fiindcă e grandios, e măreț chiar și la înălțimea la care au ajuns. 19

17 Stoian Mihai Sebastian, Sacramentalitatea preoției și lucrarea Duhului Sfânt în Biserică , în rev. Icoana Credinței ,
Nr. 2/2015, p. 40;
18 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Criteriile prezenței Sfântului Duh, în rev. ST , nr. 3 – 4/1967, p. 104;
19 Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Introducere la vol. Despre preoție , Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz,
Sf. Efrem Sirul; trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed Sophia, București, p. 5;

În istoria literaturii creștine există patru mari Părinți bisericești, care ne – au lăsat patru
tratate valoroase d espre preoție. Cele patru tratate au constituit cele patru puncte cardinale
pentru orientarea pastorală, de cînd s – au scris și pînă în prezent și își vor îndeplini pentru de –
a pururea rolul lor de îndrumător atît pentru preoți» cît și pentru cci care se pr e gătesc pentru
preoție.
Sfâ ntul Grigorie de Nazianz (329 — 389) scrie tratatul Despre preoție , intitulat Despre
fuga sa în Pont.
Acest tratat este scris în anul 362. În anul 361, mult învățatul Grigorie este hirotonit
preot, împotriva voinței sale, pentru că îl înfricoșa sublimul preoției. După acest «act
tiranic», cum îl numește el, Sfîntul Grigorie fuge în singurătatea Pontului la prietenul său,
Sfîntul Vasilie, de unde revine în Nazianz după stăruința tatălui său, episcopul Grigorie. Cu
acest prilej ros tește o celebră cuvîntarc, cunoscută cu numele Despre fuga sa in Pont, în care
justifică plecarea sa. Această cuvîntare este un discurs apologetic, care cuprinde motivele
pentru fuga în Pont și pentru reîn toarcerea sa de acolo după ce a fost hirotonit pre ot. O dată
cu acestea, el expune și idealul preoției și arată măiestrit obligațiile care decurg din
îmbrățișarea acestui ideal. Cuvîntul de «preot»» și «preoți» este întrebuin țat de Sfîntul
Grigorie in sens larg și de aceea, aci se tratează și misiunea pr eoției și demnitatea
episcopului, arâtind cum trebuie să fie clerul in toate treptele sale ierarhice, fie sacramentale,
fie jurisdicționale. Discursul acesta, alcătuit după toate regulile retoricii clasice pe care le
studiase în toate cutele lor, conține 5 2 de capitole. Cuvântarea este un adevărat tratat despre
preoție, în care arată răspunderea, maiestatea, dar și carac terul înfricoșător al acestei
zguduitoare Taine și misiuni. 20
Făcând cea mai concentrată sinteză a însușirilor sacerdoțiului creștin, Sfânt ul Grigorie
spune că cei caro voiosc să fie învestiți cu auto ritatea sacerdotală de orice grad, dar mai cu
scamă cea episcopală trebuie să posede arta artelor și știința științelor, fiindcă numai acestea
îi fac vrednici de a conduce sufletele păstoriților . Disecate microscopic, aceste noțiuni își
arată întregul lor conținut, din care se poate scoate formula calității intelectuale, morale,
artistice și practice ale unui preot, care trebuie să fie în toate împrejurările «întocmai ca aurul
și argintul, curat, fără sunet fals și fără amestec dc metale» (cap. VII) și a fost Sfântul

20 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie , Sfânta Mânăstire Dervent, 2000, p. 122;

Grigorie. Fericitul Ieronim, el însuși un bărbat ilustru, vorbind despre Sfîntul Grigorie de
Nazianz în cartea sa De viris illustribus (cap. CXV11) îl nu mește «un bărbat foarte talen tat în
vorbire și învățător al său. Studiindu – i învățătura sa despre preoție, precum și felul cum și – a
îndeplinit oficiul său preoțesc, noi îl numim împreună cu candidații la preoție, un preot foarte
ilustru și învățător al nostru. 21
Atitudinea Sfântului Gr igorie se justifică prin conștiința adâncă ce o avea despre
sensul și grava răspundere a preoției. Ca mister, vocație și pastorație, preoția este socotită de
el drept o artă: „Preoția, arta de a conduce pe om – ființa cea mai complexă și cea mai felurită
î n gând și în faptă – arta artelor și știința științelor”. Pentru a în țelege măreția preoției, o
compară cu medicina: „știința vindecării sufletelor cu știința vindecării trupurilor”. Ceea ce
caracterizează misiunea preoțească este o chemare de sus și o pr egătire morală deasupra
oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei ce privesc la preot. Sfântul Ioan Gură de
Aur și Sfântul Grigorie cel Mare, în cuvântările lor cu același subiect, s – au folosit de ea. 22
Sfîntul Ioan Gură de Aur (304 — 407), având ca model tratatul Sfântului Grigorie,
scrie tratatul Despre preoție. Cu privire la timpul compunerii „ Tratatului despre preoție ", au
fost propuse mai multe date: unii socot că Sf. Ioan Gură de Aur I – a scris în timpul viețuirii
sale în sihăstria din munții de lângă Antiohia, adică între anii 372 și 378; alții pun
compunerea sa în timpul diaconatului său, deci între 381 și 386. Dar oricând ar fi fost scris –
în singurătatea chiliei sau în mijlocul Antiohiei „Tratatul despre preoție” rămâne o carte de
geniu, c are s – a răs pândit curând și a circulat și în Răsărit și în Apus. 23
Tratatul „ Despre preoție ”, capodopera literară și teologică a Sfântului Ioan Gură de
Aur și tratatul clasic despre această Taină, așa cum a conceput – o și cum a trăit – o
spiritualitatea patri s tică. Este scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic.
Personajele dialogului sunt Ioan și Vasile, probabil viitorul episcop de Rafaneea, prieten
devotat celui dintâi. „Preoția este semnul iubirii lui Hristos. Ea este semnul iubirii turmei pe
care Hristos a încredințat – o păstorului" (II, 1). Sf. Ioan s – a inspi rat, pentru unele idei esențiale
și aspecte impor tante ale preoției, din lucrarea corespunzătoare a Sf. Grigorie de Nazianz:

21 Prof. Nicolae Petrescu, Învățătura despre preoție după Sfântul Grigorie de Nazianz și chipul de preot al lui însuși,
în rev. MO , nr. 5 – 6/1966, p. 399;
22 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie , vol. II, Ed. Basilica, Bucure ști, 2009, p. 210;
23 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul , Despre preoție, trad., introd. și note de Pr.
Dumitru Fecioru, Ed Sophia, București, pp. 12 – 13;

Despre fuga sci în Pont. Plan precis, compoziție densă și logică, orizont măreț, frumuseți
spirituale excepționale, stil strălucitor, bogăție de idei, mângâiere. îndemn și îndreptar pentru
adevărații creștini, iată ce este tratatul Despre preoție al Sf. loan Gură de Aur. 24
Cartea I este o introducere, în care prez intă pe prietenul său, Vasile, și pe el, arătând
dorința sa pen tru viața religioasă, care a fost împiedicată de mama sa. Poves tește apoi
subterfugiul pe care l – a întrebuințat pentru ca prietenul său, Vasile, să fie făcut episcop, în
timp ce el fuge de ac eastă sar cină, și răspunde la reproșurile făcute de Vasile. Vasile
consimțise să fie făcut episcop într – un oraș din Siria, cu condiția ca și Ioan să primească
episcopatul. Când însă se ivește ocazia, Ioan fuge.
Cărțile a II – a și a III – a sunt consacrate s ublimității misiunii preo țești, responsabilității
aceluia care primește această misiune, difi cultăților și pericolelor pe care le comportă și care
depășesc de multe ori pe cele ale vieții monahale. Preoția este semnul iubirii lui Hristos, iar
lucrarea pr eoțească este o taină înfricoșătoare și sublimă în același timp. Preoția este mai
presus de regi, îngeri, părinți, atrăgând atenția asupra mândriei și ambi ției, arată virtuțile care
trebuie să împodobească pe un preot.
În cărțile a IV – a și a V – a insistă a supra datoriei preotului de a predica. Preotul nu este
numai un simplu slujitor, el trebuie să studieze mereu, deoarece în activitatea sa este
confruntat cu ne cesitatea apărării credinței împotriva ereziilor și a necredincioși lor.
Propovăduirea cuvântulu i Evangheliei implică stăpânirea artei elocinței, dar și o cultură
bogată. În relațiile cu credincioșii, preotul trebuie să arate un tact pastoral deosebit și, mai
presus de toate, să fie înțelept, curat și credincios. În cartea a VI – a face o com parație î ntre
viața preotului și viața călugărului. Viața preotului presupune mai multă virtute. Toate aceste
înalte idei despre pre oție fac ca lui să îi fie frică și să evite o sarcină așa de grea. 25
El a sintetizat în chip fericit pe conducătorul de suflete, luminat, cumpănit, atent, calm
cu vor bitorul, îndemânatic, care face din cuvânt arma de executare a programului său
pastoral. Tratatul său Despre preoție este cartea clasică a creștinismului asupra dumnezeieștii

24 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit. , p. 137;
25 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, op. cit. , pp. 143 – 144;

Taine a Hirotoniei, care a însuflețit, a în curajat, a călăuzit și a înălțat conti nuu milioane de
preoți creștini de – a lungul veacurilor. 26
Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (339 — 397) scrie o lucrare splendidă,
moral – paslorală, întitulată Despre îndatoririle preoților . Prima sinteză morală pe care ne – a
transmis – o Occidentul creștin. Este compusă după aceeași metodă ca și scrierea lui Cicero,
De oficiis. Cicero se în dreaptă cu lucrarea sa către fiul său, Marcus, dar are în vedere un cerc
mai mare de cititori; Sfântul Ambrozie se adresează în p ri mul rând clericilor, servitorilor
(miniștrilor) bisericești, și de aceea a mai adăugat cuvântul ministrorum la titlul cărții lui
Cicero, dar urmărește prin ea să dea tuturor creștinilor o învățătură morală. Ea constă în trei
cărți: prima tratează despre cinste, onestitate, a doua despre folos, iar a treia despre conflictul
care se poate pro duce între cinste și folos. Această carte nu este altceva decât în – creștinarea
operei stoicului Cicero, în care exemplele păgâne sunt înlocuite peste tot cu exemple biblice.
A fost scrisă în anul 391. 27
Grigorie cel Mare, papă al Romei (540 — 604) scrie o pastorală, inti tulată Cartea
regulei pastorale (Liber regulae pastoralis) în patru cărți, scrisă cu prilejul învestirii sale ca
papă (3 septembrie 590). Aici se trate ază cele patru probleme principale ale preoției: 1)
pregătirea și mo bilul sufletesc al candidatului la preoție; 2) virtuțile care trebuie să împo –
dobească pe preot; 3) misiunea de învățător și de conducător al sufletelor; 4) nevoia
meditației și a examenu lui de conștiință zilnic. 28
Pastorala papei Grigorie a fost o carte de mare autoritate pentru cler în Evul Mediu și
a fost tradusă în grecește de patriarhul Anastasie al ll – lea al Antiohiei, precum și în limba
anglo – saxonă. 29
Este o lucrare care se recomand ă de la sine pentru vechimea ei, pentru importanța ei,
pentru folosul ei și pentru contribuția ei la formarea dreaptă a conștiinței păstorilor de suflete.
În ea ni se descoperă sufletul omenesc cu tot ce are mai ascuns și mai tainic. Nici una dintre
lucrăr ile Sf. Grigorie nu are im portanță ca aceasta, nu numai pentru felul cum e concepută
dar mai ales pentru valoarea principiilor și normelor pe care le reprezintă. Principiile și

26 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit ., p. 139;
27 Arhid. Prof. Dr . Constantin Voicu, op. cit. , p. 283;
28 Prof. Nicolae Petrescu, art. cit. , p. 391 ;
29 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit ., p. 207;

normele cuprinse în această lucrare au devenit cu timpul normele și principiil e oricărei slujiri
pastorale.
Din cuprinsul acestei lucrări s – au împărtășit generații în tregi de slujitori și de păstori
de suflete care au învățat din ea arta de a călăuzi pe om pe drumul desăvîrșirii și al mîntuirii
sufletești. 30
Lucrarea este dedicată lui Ioan, episcopul Ravenei, care l – a dojenit pe Sf. Grigorie că
ar fi voit să fugă ascunzîndu – se de răspunderea conducerii pastorale. Fuga aceasta de
răspunderea pastorală constituie de fapt și motivul scrierii acestei cărți. în ea Sf. Grigorie
vrea să ar ate cit de viu și real este contrastul între ceea ce trebuie să fie un păstor de suflete și
între ceea ce este el în realitate.
Frica pe care o avea, conștiința slăbiciunii lui, teama că nu se simte demn de o
asemenea slujire pentru marea ei respon sabilit ate, tocmai acestea constituie valoarea morală,
puterea, momentul estetic din care s – a născut această lucrare care cu prinde arta păstoririi
sufletelor. Chiar dacă această lucrarea mai avut înaintea ei alte lucrări asemănătoare, ca
„Despre fugă“ a Sf. Grig orie de Nazianz, sau lucrarea „Despre preoție”, a Sf. Ioan Gură de
Aur, cu toate acestea lucrarea Sf. Grigorie cel Mare are caractere deosebite care o fac unică și
originală. În cartea aceasta a Sf. Grigorie aflăm arta de a învăța pe alții. Ea poate fi pus ă în
mâna oricărui bun învățător spre a fi folosită în arta educării și formării omului. Ea cuprinde
cadrul destul de larg al răspunderilor preo țești, care au devenit programul de viață al
păstorului de suflete, răspunderi pe care Sf. Grigorie le impune p reoților și episcopilor în
timpul episcopatului său. Lucrarea, de fapt, con stituie programul de viață al Sf. Grigorie și
mărturia de netă găduit a sfințeniei lui. 31
La aceste lucrări se mai adaugă și scrierile Sfântului Nectarie de la Eghina, cu tratatul
D espre preoție , o lucrare a Sfântului Simeon al Tesalonicului, intitulată Despre Preoție ,
traducerea românească realizată după textul original din limba greacă περι ιεπωσυνησ προς
τινα των ευλαβον μοναχαβον μοναχον ιερας διακονιασ ιξομενον…, P.G., vol. 155, col. 370 –
378, Atena, 1994, precum și scrierea Sfântului Efrem Sirul „Cuvânt depre preo ție” .

30 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale , trad. de Pr. Pro f. Onor. Dr. Alexandru Moisiu,
Ed. Centrul ui mitropolitan Sibiu, Sibiu, 1987, p. 14;
31 Ibidem , p. 15;

Sfântul Nectarie Kefalas, Mitropolit al Pentapolisului, cunoscut drept Sfântul
Nectarie de Eghina, este, alături de Sfântul Ioan Maximovici și Ioan Hozevitul, unul dintre
cei mai populari sfinți ai veacu lui al XX – lea. Activitatea scriitoricească a Sfântului Nectarie
debutează în perioada șederii sale în Egipt, în Cairo și Alexandria între anii 1881 – 1890.
Scriitor prolific și talentat. Sfântul Nectarie are o ope ră bogată și variată, care cuprinde
lucrări omiletice (Cuvântări pastorale), tratate de dogmatică (Fiul Omului, Hristologia,
Istoria Schismei, Despre Preoție), numeroa se articole polemice și apologetice, poezii, precum
și o Culegere de Canoane închinate M aicii Domnului. Scrierile sale s – au bucurat de apreciere
încă din tim pul vieții.
Tratatul Despre preoție (Ieratikon Engolpion) este o lucrare începută în Egipt și
continuată mai târziu, ca predicator la Evia, între anii 1891 – 1894. Scrierea cercetează Tai na
sfințirii preoțești, așa cum ne apare ea în vechi le practici ale Bisericii primare. In tratat, în
afară de capitolul intitulat Despre Preoție, sunt incluse și alte două: Despre primat în ierarhie
și Despre egalitate în ierarhie. Se tratează aici proble mele privitoare la te meiul preoției și al
arhieriei, la treptele ierarhice, în sușirile morale ale preotului și episcopului, precum și unele
teme — de interes încă actual – primatul papal și cârmuirea Bisericii, chestiunea autorității
bisericești și lumeș ti. Tratatul are un pronunțat caracter polemic, vizând mai al es pe adepții
primatului papal. 32
Incontestabil, tratatul „ Despre preo ț ie “ se înscrie în Tradi ția Sfinților Părinți Ioan
Gură de Aur, Grigorie Nazianz și Vasile cel Mare. Sfântul Nectarie adânce ș te unele teme
care erau și încă sunt de interes actual, arătând, pe de o parte, importanța dogmatică a
Tradi ției, iar, pe de altă par te, ne atrage aten ția asupra înș el arilor de tot felul, care pot rătăci
mintea cre ș tinului de la calea cea dreaptă a Ortodox iei. În toate vremurile și î n toate
timpurile, scrierile Sfin ților Părinț i au fost n u doar izvorul din care s – au adăpat cre ș tinii
pe ntru a – și îmbunătșți viața, pentru a se deschide că tr e Dumnezeu, pentru a deprinde, știința
mântuirii, ci ele sunt, alături de Scriptură, Canoane și Hotărâ ri sinodale, adevaratele dreptare
de credin ță . Ope ra Sfantului Nectarie subliniază, odata î n plus, u niversalitatea lor absoluta și
netăgăduită . Bogăția surselor patristice citate, argumentația solidă sprijini tă, ca pe o piat ră de

32 Sfânt ul Nectarie de Eghina, Despre preo ție , trad. din lb. neogreacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Sophia, Bucure ști,
2008, p. 5;

temelie, pe Sfintele Scripturi și Canoanele Apostolice înscriu acest nou Tratat despre preoție
în tradiția Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz și Vasile cel Mare. Deși
umbrită până acum de imaginea Sfântului ta umaturg Nectarie, o pera lui ne apare astăzi ca
fiind insuflată de Duhul Sfânt și purtând energiile harului întocmai ca și sfintele sale moaște
și mărturisind îm preună cu ele pentru Adevărul veșnic, neînfruntat și netăgăduit al credinței
ortodoxe. 33

33 Ibidem, p. 6;

Personalitatea preotului și responsabilitatea misiunii sale.

Viața dumnezeiască ca eternitate este o plenitudine infinită, etern prezentă, care nu
este “simțită” ca o continuitate deoarece nu implică timpul și nici spațiul . 34 Dumnezeu, Unul
în Ființă și în treit în Persoane, este Creatorul Suprem al universului în toată splendoarea
diversității sale armonioase. Nemărginita bunătate și bogăția dumnezeiască se manifestă în
crearea universului, în continua susținere și în guvernarea acestuia, prin energiile div ine
necreate, spre a participa la bogăția iubirii Dumnezeiești Intratrinitare într – o deplină
solidaritate. 35 “Creația”, termenul care desemnează în teologia creștină începutul lumii, arată
că universul este opera unei voințe personale concrete, că este un act de liberă voință a lui
Dumnezeu. 36
Prin noțiunea de “creație”, cum este explicată de Sfântul Atanasie, se face distincție,
la Dumnezeu, între Ființa Sa cu totul transcendentă și lucrarea Lui “ad extra”, iar nu în Ființa
Sa “ad intra”. Este distincția între nașterea “firească” (din fire) a Fiului de către Tatăl,
purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, care sunt din veșnicie, fără nici o tangență cu timpul,
fără subordonare, deoarece din veșnicie “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8) și creația “prin
act de voință” care este făcută în timp și spațiu, sau mai bine zis o dată cu timpul și cu
spațiul, fără a fi vreo necesitate a lui Dumnezeu, ci manifestarea voinței Sale libere și
iubitoare de a Se împărtăși cât mai multor existențe. Iubirea este întotdeauna cre atoare. 37
Dumnezeu nu este doar un ceasornicar cosmic, care pornește mecanismul și apoi îl
lasă să meargă de unul singur. Dimpotrivă, creația este continuă. 38 ("Tatăl Meu până acum
lucrează; și Eu lucrez" Ioan 5,17 ) … Dacă Dumnezeu nu și – ar exercita voința creatoare în
fiecare clipă universul s – ar nărui . ("Toate către Tine așteaptă ca să le dai lor hrană la bună
vreme. Dându – le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți;
Dar întorcându – Ți Tu fața Ta, se vor tulbura; lua – vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se

34 Pr. Dr. Popescu Ion, Între Absolut și Contingent , Ed. Sagittarius, 2000, p.36;
35 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăni loae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol. I, Ed. IBMBOR , București, 1996, p. 287;
36 John Meyendorff, Teologia Bizantină , trad. de Pr. Conf . Dr. Alexandru I. Stan, Ed. IBMBOR , București, 1996, p.
17 4;
37 Ioannis Zizioulas, Creația ca Euharistie , trad. de Caliopie Papacioc, Ed. Bizantină, București, 1999, p. 53;
38 Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie și Cultură , Ed. IBMBOR , București, 1993, p. 25;

vor întoarce. Trimite – vei duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului. Fie slava
Domnului în veac! Veseli – se – va Domnul de lucrurile Sale" (Psalmul 103, 28 – 32).
Dumnezeu este prezent activ în creație prin energiile dumnezeiești necreate, care
izvorăsc din ființa lui Dumnezeu, fără a se confunda însă cu ea și fără a fi despărțite de ea.
Energiile necreate sunt prezente permanent în creație 39 . Sfânta Treime este “suprema taină a
existenței care explică t oate sau fără de care nu se poate explica nimic . 40 ” Universul are în
sine, prin creație, raționalitățile Logosului, este manifestarea spiritului într – o altă formă, este
raționalitate plasticizată, adusă la existență “din” și “pentru” iubire.
Prin contemplarea naturii și activitatea lui exercitată asupra ei, omul devine conștient
de dimensiunile sacre ale timpului și spațiului . Fiecare realitate materială, fiecare clipă este
sfântă, este în felul ei irepetabilă și de o infinită valoare, fiecare poat e fi o fereastră spre
veșnicie . Devenind sensibili la lumea lui Dumnezeu care ne înconjoară, devenim mai
conștienți de lumea lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru. Contemplând natura în Dumnezeu,
omul devine conștient de rostul și locul persoanei sale umane în o rdinea naturală, de
însemnătatea misiunii sale de mijlocitor între creație și Creator. 41
Lumea are și o valoare simbolică , ea este simbolul realităților divine transcendente.
La baza lumii materiale stă Logosul; lumea și toate realitățile din ea sunt de fap t idei
plasticizate, raționalități materializate care au rațiunea lor intrinsecă și care sunt în legătură
cu Dumnezeu prin lucrarea permanentă a Duhului în creație de la facerea lumii (Geneză 1,2)
și până în starea eonică. Cu toate acestea, descoperirea lu i Dumnezeu și a voii Lui se face
unor persoane, unor ființe materiale dar și spirituale, capabile prin conștiința lor, prin harul
dumnezeiesc primit, să cunoască, să înțeleagă și să conlucreze sinergic, potrivit încredințării
primite de la Creatorul a toat e . 42

39 Ion Vlăducă, Elemente de Apologetică Ortodoxă , Seria Apologetica, Ed. Bizantină, București – 1998, p p. 41 – 42 ;
40 Pr. Conf. Dr. Ion Popescu, Teologia Trinitară Ortodoxă , Ed. Universității din Pitești, 2000, p. 153;
41 Pr. Prof. Dr. Dumnitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol. I, p. 287;
42 Episcopul Ka llistos Ware, Ortodoxia, Calea Dreptei Credințe , trad. de E. Chiosa, G.Jacotă și P r. D. Ailincăi,
Trinitas,Ed. Mitropolie i Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 126;

Omul este arhonul creației împreună cu care trebuie să ajungă la Creatorul tuturor.
Nicodim Aghioritul mărturisește că omul, în rugăciunea contemplativă, aduce în fața lui
Dumnezeu întreaga lume sensibilă și inteligibilă pe care o rezumă și o conține în el ca
microcosmos. 43
Originea slujirii preo țești
Biserica este întemeiată pe învățătura Mântuitorului propovăduită de Apostoli, deci
este apostolică. Apostolicitatea Bisericii este mărturisită de Sfântul Clement Romanul când
spune corintenilor că „Apostolii ne – au vestit Evanghelia primită de la Domnul Iisus Hristos”,
pe care au vestit – o în „țări și cetăți” unde au așezat episcopi și diaconi „pentru cei ce aveau să
creadă” 44 . Părinții Apostolici mărturisesc apostolicitatea Bisericii când îndeamnă la unire pe
credincioși. Ereticii se despart definitiv de Biserică, de Iisus Hristos. Ei sunt, după Sfântul
Ignatie, „fiare cu chip omenesc”, care nu mai fac parte din Biserică odată ce s – au depărtat de
învățătura ei, „…iar cel care întoarce cuvintele Domnului spre poftele sale, spune Sfântul
Policarp, și spune că nu – i nici înviere, nici judecată, acela este primul născut al lui satana. De
aceea, părăsind deșertăciunea celor mulți și învățăturile false, să ne întoarcem la cuvântul
care ni s – a predat dintru început” 45 .
Conducerea Bisericii în epoca primară a creștinismului stă în strânsă legătură cu
începuturile ierarhiei bisericești. Conducerea Bisericii a fost exercitată neîntrerupt de către
slujitorii bisericești așezați, la început, de către Sfinții Apostoli în cetă țile unde luaseră ființă
comunitățile creștine 46
La sfârșitul perioadei apostolice și începutul celei post – apostolice, ierarhia
bisericească era bine definită, deși termenul de episcop se dădea uneori preotului și invers. În
unele locuri din Didahie și din scrierile Sfântului Clement Romanul se amintește numai de
diaconi și episcopi, ceea ce a făcut pe mulți cercetători să creadă și să afirme că în primele
veacuri creștine avem de – a face numai cu două trepte ierarhice 47 .

43 Nichifor Crainic, Sfințenia împlinirea umanului , în colecția Teologie și Spiritualitate , n r. 2, Ed. Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 1993, p. 164 ;
44 Sf. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni , XLII, 1 – 4, p. 77.
45 Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, VII, 1 – 2, p. 253.
46 Magistrand Sabin Ve rzan, Cârmuirea Bisericii în epoca apostolică , în rev. ST , nr. 5 – 6/1995, p. 337.
47 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova,
1955, p. 49.

O asemenea ipoteză nu se mai poate s usține azi întrucât s – a dovedit pe bază de texte
că existau trei trepte ierarhice în epoca apostolică. Această ierarhie o mărturisește fiecare
dintre Părinții Apostolici în operele sale. Astfel, Sfântul Clement Romanul scoate în relief
instituirea ierarhie i și necesitatea organizării ierarhice, iar Herma dezvoltă mai pe larg ideea
despre misiunea pastorală a ierarhiei. Sfântul Ignatie dezvoltă limpede și amănunțit
importanța și funcția ierarhiei, specificând rolul fiecărei trepte: episcopatul, preoția și
di aconia. Autorul Didahiei îndeamnă comunitatea căreia îi scrie să hirotonească „episcopi și
diaconi vrednici de Domnul”. 48
Domnul Hristos lasă nu un singur apostol și pe urmașii lui ca centru al ei, ci o comu –
nitate de apostoli și de episcopi, pentru ca să aibă con știința că unitatea lor ultimă și a
Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că și El Se află în Treime. Toți
episcopii trebuie să se depășească pe ei, într – o unitate superioară lor, în Hristos. Prin
trimiterea S a, apoi prin alegerea și sfințirea celor doisprezece Apostoli la Cincizecime, se
instituie Taina Hiro toniei. Dar conținutul misiunii celor astfel aleși și hirotoniți și a urmașilor
lor îl indică Mântuitorul în toate ocaziile când le poruncește și le dă pu terea să boteze, să
ierte păcate le, să săvârșească Euharistia, „ să spună, Ia lumină, ceea ce au auzit de la El, la
ureche” (Mt. 10, 27) și ceea ce au văzut l a El, să îndemne să fie păzite „câte a poruncit
El” (Mt. 28, 20). Chiar în definirea diferitelor put eri și lucrări ale Apostolilor și urmașilor lor
de către Hristos, avem și dovada instituirii lor ca episcopi și preoți. în Evanghelia după Ioan
(20, 22), Iisus le transmite Apostolilor și urmașilor lor puterea epis copală sau preoțească de a
ierta păcatele , prin suflarea Du hului Sfânt, care este arvuna Hirotoniei, ce le va fi dată
complet la Cincizecime. 49
Biserica este lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt trimiși în lume de către Tatăl. Taina
Cincizecimii este la fel de importantă ca și aceea a răscumpărării întrucât opera
răscumpărătoare a lui Hristos își găsește deplina continuare în opera îndumnezeitoare a
Duhului Sfânt. Adevărata ecleziologie nu se poate întemeia în chip unic numai pe întrupare,
nici numai pe Cincizecime. Exacerbarea rolului uneia dintre lucrările persoanelor divine în
iconomia mântuirii conduce la nesocotirea lucrării celorlalte. Astfel, lucrarea Duhului Sfânt

48 Magistrand Izvoranu Stelian, Ierarhia bisericească după scrierile Bărbaților Apostolici , în rev. MMS , nr. 8 –
9/1957, p P . 616 – 617.
49 Pr. Prof. Dr. Dumnitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol. III, Ed. IBMBOR , București, 2010, p. 160;

este nedespărțită de aceea a Domnului Iisus Hristos, păstrându – și specificul Duhului ca Duh
al comuniunii și al unității în divers itate. Toată viața Bisericii este pătrunsă de această dublă
prezență și de această strălucire reciprocă a lui Hristos și a Duhului Sfânt. Hristos trimite pe
Duhul Sfânt iar Duhul conduce către Fiul și îl manifestă pe acesta. Totuși, deși lucrează
nedespărț it, între cele două persoane nu poate fi făcută confuzie, ci fiecare își păstrează
specificul potrivit intercomuniunii trinitare în care unitatea ființei nu anulează specificitatea
persoanelor, iar Treimea Persoanelor nu împarte unitatea ființei. 50
Prin via ța sacramentală a Bisericii noi ne unim cu Hristos în Duhul Sfânt care e fluid
relațional între persoanele treimice și între Treime și umanitatea recapitulată în Hristos.
Aceasta deoarece Fiul vine în noi trupește, unindu – se cu noi prin binecuvântarea Tain elor; și
iarăși duhovnicește cu Dumnezeu, prin lucrarea și harul Duhului Său, recreând Duhul din noi
prin înnoirea vieții și făcându – ne părtași ai firii Lui dumnezeiești.
Apostolii, urmând exemplului și poruncii Mântuitorului și pe baza asigurării Lui că v a
fi până la sfârșitul lumii cu cei ce învață, botează și îndeamnă, au transmis urmașilor lor
misiunea dată lor de Mântuitorul. Aceasta o făceau prin rugăciuni și prin punerea mâinilor
peste cei chemați la vrednicia de urmași ai lor (Fapte 14, 23; 2 Tim. 1 , 6). La început,
numirea de "preoți" și "episcopi 11 se da tuturor celor pe care Apostolii îi hirotoneau ca urmași
ai lor (Fapte 20, 17 – 28). S – ar putea ca, atât timp cât comunitățile creștine erau mici și la mari
distanțe, ca unele ce luau ființă mai ales în orașe, acești urmași să fi fost de cele mai multe
ori propriu – zis episcopi, incluzând în ei calitatea de preoți. Dar la destul de scurt timp după
ce comunitățile cresc și se în tind și la sate, acești episcopi apar ca înzestrați cu puterea de a
hirotoni preoți ca ajutoare ale lor (Tît 1, 5) și de a supraveghea activitatea acestora (1 Tim. 5,
19). Dar, ca urmași în deținerea plenitudinii harului apostolesc, episcopii nu sunt totuși egali
în toate cu Apostolii. Aceștia au ceva ce nu s – a putut transmite. Ac est ceva l – au avut numai
cei doisprezece: faptul de a fi fost în tot timpul activității mântuitoare a lui Hristos lângă El și
de a fi fost martori că acest Hristos cunoscut de ei în mod exact și deplin a înviat. Numai cei
ce au fost tot timpul lângă Hristo s au putut da de fapt mărturie că El a înviat sau că înviatul
este Hristos însuși, după ce L – au văzut înviat (Fapte 1,21 – 22). Fiind unicii martori ai învierii
Lui și cunoscători deplini ai lui Hristos și, ca atare, temelia credinței Bisericii (Ef. 2, 20), a

50 Stoian Mihai Sebastian, art. cit ., p. 41;

fost de mare importanță ca ei să meargă peste tot să dea această mărturie și să comunice
cunoștința despre El. 51
Într – o definiție cuprinzătoare, misiunea creștină este o chemare mântuitoare adresată
celor din afara Bisericii și vizează schimbarea și înno irea omului și a lumii în așteptarea
activă a înnoirii ultime în împărăția lui Dumnezeu, a cărei pregustare o avem în Biserică. De
aceea, misiunea Bisericii s – a angajat de la început în aceste două mari direcții: propovăduirea
Evangheliei în vederea conver tirii popoarelor și misiunea internă prin care Biserica s – a
preocupat de cei botezați, organizând viața liturgică și socială a comunității creștine. Biserica
apare astfel atât ca o comunitate euharistică, care se adună să comemoreze faptele lui
Dumnezeu di n istoria mântuirii, cât și ca o comunitate apostolică misionară, care are
conștiința unei trimiteri speciale la cei necredincioși. 52
Hirotonia este Sfânta Taină în care, prin rugăciunea de invocarea a Sfântului Duh și
prin punerea mâinilor arhiereului și p rin rugăciune, se împărtășește persoanei anume
pregătite, Harul, care dă puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși Sfintele Taine
și a conduce pe credincioși la mântuire. Domnul Hristos, „dorind ca opera Sa mântuitoare să
se continue peste veacu ri și să fie folositoare tuturor oamenilor, și – a ales Apostoli, pe care i – a
luat din mulțimea celor ce – L crezuseră (Luca 6, 13). Pe aceștia i – a ținut în jurul Său și timp
de 3 ani i – a învățat tainele împărăției lui Dumnezeu. Apoi le – a dat puterea de a – I co ntinua
opera” . El ,,le – a încredințat rând pe rând diferitele atribute, dându – le puterea de a ierta
păcatele (cf. Matei 18, 18) 53
Ca prim aspect al misiunii pe care Biserica o face prin Sfânta Taină a Hirotoniei
afirmăm că prin membrii preoției sacramentale se perpetuează în lume întreita slujire a lui
Hristos. Preotul este prin definiție misionar, întrucât el primește porunca misiun ii de la Însuși
Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos prin Sfinții Apostoli (Matei 28, 19 – 20). Prin Sfânta Taină a
Preoției, prin preoția sacramentală, Biserica perpetuează opera de mântuire realizată de

51 Pr. Prof. Dr. Dumnitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol. III, …, p. 161;
52 Pr . Asist. Univ. Dr. Mihai Burlacu , Unitatea Bisericii reflectată de Sfintele Taine , în Darul unității bisericii și a
lumii, implicații teologico – dogmatice și culturale. Al V – lea Colocviu Național de Teologie Dogmatică, Ed. Astra
Museum / ANDREIANA, Sibiu, 2015 , p. 36;
53 Pr. Prof. Dr. Valer Bel , Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară, edi ția a II – a, Ed.
Renașterea, Cluj – Napoca, 2006, p p. 94 – 95;

Domnul Hristos prin cele trei slujiri sau demnități, Învă țător, Arhiereu și Împărat. 54
Ca al doilea aspect subliniem caracterul unificator sau restaurator al comuniunii
poporului lui Dumnezeu, funcție în mod esențial de prezidență, adică de responsabilitate, în
raport cu vitalitatea și unitatea comunităților creș tine, precum și cu fidelitatea lor față de
mărturia apostolică. Prin sfânta Taină a Hirotoniei, Biserica devine comunitatea care unește
lumea cu Dumnezeu. Preoția este o slujire a împăcării (2 Corinteni 5, 18), a împăcării
oamenilor cu Dumnezeu, pe de – o pa rte, și pentru împăcarea oamenilor întreolaltă, prin
preoție unindu – se cerul cu pământul. 55

Sublimitatea preoției
În orice act sfințitor din viața Bisericii și în special în Taina Preoției, Hristos și Duhul
Sfânt conlucrează în mod nedespărțit. Aceasta reiese din rugăciunea care se face la Hirotonie
asupra candidatului din care rezultă că Duhul Sfânt, pogorându – se peste el, și făcându – 1 vas
ales al trupului Bisericii, prelungește în timp și spațiu pentru fiecare mădular al acestui trup
Preoția lui Hristo s cea mântuitoare și sfințitoare. De asemenea, această conlucrare dintre
Hristos și Duhul Sfânt în Preoția Bisericii se vede foarte clar în Taina Sfintei Euharistii care
cuprinde atât epicleza cât și prefacerea darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, c a o
realitate deplină și mântuitoare. Astfel putem spune că prin caracterul pnevmatologic al
Preoției Bisericii se afirmă și condiția epicletică a Bisericii. „Epicleza semnifică în mod
ecclesiologic că Biserica cere să primească de la Dumnezeu ceea ce a pr imit deja, istoric, în
Hristos, ca și cum n – ar fi primit. Aceasta include continuitatea cu Hristos sub toate formele.
Include continuitatea și cu Apostolii întocmai ca și pentru euharistie, unde cuvintele
instituirii nu pot fi o garanție în ele însele fără Duhul. Iar în altă explicare: Apostolii
primiseră Duhul lui Hristos cel înviat și fuseseră înviați în El la Cincizecime și, cu toate
acestea, atunci când îi aleg pe cei șapte diaconi (Fapte VI, 1 – 6), îl invocă din nou…” 56

54 Ilarion Alfeyev , Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, trad. de
Felicia D umas, Ed. Doxologia, Iași, 2014, p. 241;
55 Paul E vdokimov , Ortodoxia, trad. de Irineu P opa, Ed. IBMBOR , București, 1996, p. 320;
56 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Relatiile treimice și viața Bisericii , în rev. O. , nr. 4/1964, p. 506; 504 – 525

Preoția creștină este, zice Sf. Ioan Gură – de – Aur, „semnul iu birii lui Hristos". Ea este
semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredințat – o păstorului. Preoția este o onoare
excepțională și înfricoșătoare. Când preotul invoacă Sfântul Duh și săvârșește jertfa cea prea
înfricoșată, când el stă în continuă atingere cu Stăpânul obștesc al tuturor, spune – mi: în ce
rang îl vom așeza ? Câtă curățenie și câtă evlavie vom cere dela el? Gândește – te, ce mâini
trebue să fie acelea care săvârșesc aceste lucruri, ce limbă trebue să fie aceea ca re rostește
acele cuvinte ? Cât de curat și de sfânt trebue să fie sufletul care primește un așa de mare
Duh? În acele momente, îngerii asistă pe preot și întreaga ceată a puterilor cerești strigă cu
voce tare, iar locul din jurul jertfel nicului se umple spre cinstea celui ce stă așezat. 57
Preoții nu sunt numai chipuri văzute, dar de sine stătătoare, ale lui Hristos ca Preot, ci
organe văzute ale Preoției Lui nevăzute. învățătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna
lor nu se comunică binecuvântarea lor și harurile lor, ci ale lui Hristos. Deci ei n – au motive
să se mândrească. Dar mâna lor și gura lor nu se mișcă fără voia lor, ci cu voința lor de a le
face slujitoare lui Hristos. Ei nu sunt instrumente pasive ale lui Hristos. Deci se învrednicesc
și ei de cinste. Dar se învrednicesc de o cinste cu atât mai mare, cu cât se pun mai deplin la
dispoziția lucrării lui Hristos prin ei. în râvna lor maximă se arată smerenia lor, sau
viceversa. Adică conștiința că nu a lor este puterea, ci a lui Hristos. De acee a dacă Hristos ca
Arhiereu e Slujitor, cu atât mai mult preoții sunt slujitorii slujirii mântuitoare a lui Hristos. Ei
nu dau de la ei nimic, decât slujirea. Dacă n – o dau pe aceasta din toată inima, nu numai că nu
mai împlinesc lucrarea mântuitoare a lui H ristos, așa cum trebuie, ci în mare parte împiedică
împlinirea ei. 58
Sfântul Nectarie de la Eghina întăre ște sublimitatea acestei Sfinte Taine căci, „preoția,
ca sfântă slujire, este aleasă și înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc, cât și prin lucrarea e i
apostolească. Preoția este slujire aleasă și înaltă din pricina teme iului ei dumnezeiesc, fiindcă
acest temei este însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care, aducându – Se pe Sine pentru noi
jertfă și prinos lui Dumnezeu – Tatăl, „spre miros de bună mireasmă ”, a devenit Mare Ar –
hiereu, fiind uns a rhiereu de Dumnezeu, „după rân duiala lui Melchisedec”, și „Care a și
stătut în ceruri de – a dreapta Tronului măririi, ca liturghisitor al celor sfinte și al cortului

57 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sublimul preo ției creștine … , pp. 7 – 8;
58 Pr. Prof. Dr. Dumnitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol. III, …, p. 155;

adevăratei mărturii, pe care l – a în temeiat Domnul, iar nu omul”. Preoția este Taină mare și
sfântă și prin lucrarea apostoliei, care și ea este mare și sfântă, fiindcă scopul preoției este
acela de a sfinți și a mântui întreaga omenitate, prin transmiterea harului mântuirii la toate
generațiile ce vor ven i până la săvârșirea veacului, după cum în treaga omenitate se mântuie
prin jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos. Dar preoția nu este numai slujire mare și
înaltă și sfântă diaconie, ci și o mare Taină, sfântă și dumneze iască, prin temeiul ei
dumn ezeiesc, prin scopul pe ca re îl urmărește, prin caracterul ei dumnezeiesc și prin cele
săvârșite de ea mai presus de înțelegere. Este Taină, fiindcă, prin slujirea preoției, oamenii,
care sunt pământești, primesc rânduiala cetelor ce rești și devin „duhur i” liturghisitoare și
mădulare ale ierarhiei celei mai presus de lume și, ca niște îngeri ai lui Dumnezeu, slujesc
Liturghia. ” 59
Prin preoți lucrează Hristos însuși, ca Preotul unic propriu – zis, la unificarea văzută și
nevăzută a oamenilor în Sine. Având p e Hristos unicul Preot lucrând prin ei, toți preoții sunt
organele văzute ale preoției Lui unice. Hristos nu a luat mâna omenească degeaba; dar
nemailucrând prin mâ na Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care
prelungește în planul văzu t preoția Sa nevăzută. La fel, nemairostind prin gura Sa în mod
văzut cuvintele Sale, le rostește nevăzut prin gura organelor văzute ale Preoției Sale. El
lucrează prin mâna acestora întrucât ei fac toate gesturile sfințitoare și spun toate cuvintele și
ru găciunile Lui și către El cu conștiința că slujesc Lui sau cu El, și, prin El, Tatălui. Trupul
omenesc e important nu numai când se primesc Tainele prin el, ci și când se săvârșesc,
întrucât e activ prin el Duhul din trupul lui Hristos. 60
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre sublimul preo ției subliniază că slujirea
preoției este mai mare decât celelalte slujiri: „ să fie puși în această slujbă înaltă numai
bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni, în virtutea sufle tului, pe cât era mai
înalt Saul decât iudeii în înălțimea trupului (I Regi 10, 23); și chiar cu mult mai înalți! Nu – mi
căuta pentru preoție oameni care întrec în înălți me pe ceilalți numai cu un cap! Ci pe cât e de
mare deosebirea dintre ființele necuvântătoare și oameni, tot pe atât de mare să fie și
deosebirea dintre păstor și păcătoși, ca să nu spun chiar ceva mai mult. E vorba de primejdii

59 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preo ție …, pp. 9,11;
60 Pr. Prof. Dr. Dumnitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol. III, …, p. 154;

cu mult mai mari! Păstorul care pierde oile, sau pentru că i le – au răpit lupii sau pentru că i le –
au furat hoții, sau pentru că a dat b oala în ele, sau pentru că a venit peste ele vreo altă ne voie,
poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă – i cere socoteală, paguba se mărginește la bani. Dar
omul căruia i s – a încredințat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu pagubă
la bani, ci pagubă în propriul lui suflet.” 61
În fiecare Taină Hristos Se dăruiește printr – o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în
Taina Euharistiei Se dăruiește cu însuși trupul și sângele Său. Dar fiind nevăzut și voind să
ne dăruiască totuși acestea, adică trupul și sângele Său, în chip văzut, trebuie să Se dăruiască
prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege și le sfințește El însuși prin Tai na
Hirotoniei. Astfel, dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca Cel ce Se dăruiește prin preot,
în T aina Hirotoniei Se leagă ca subiect ce ni Se dăruiește în chip nevăzut de o per soană
umană, pe care consacrând – o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi prin
celelalte Taine. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preo tul ne
milocește o putere din cele date nouă de Hristos, sau însuși trupul și sângele Lui, preoția
califică însăși per soana văzută care împlinește aceste mijloace, prin care Hristos dăruiește
puterile Sale sau trupul și sângele Său prin acele Taine.Dacă Hristos ni S – ar dărui în mod
văzut, sau n – ar fi per soană, n – ar avea nevoie de o persoană care să împlinească actele văzute
prin care ni Se dăruiește. Dar dăruindu – Se în mod nevăzut, subiectul Său cere un chip văzut
al Său. 62
Sfântul Grigorie de Nazianz vor bind despre fuga sa de preo ție arată ca acesta este atât
de sublimă încât cei ce o primesc trebuie să se arate sfio și, dar mai ales să fie atenți de harul
pe care îl primesc prin punerea mâinilor, „nu m – am rușinat de treapta slujirii de preot pentru
că do ream o treaptă preoțească mai înaltă! Nu sunt atât de nesocotit. Cunosc prea bine și
măreția dumnezeiască și micimea omenească ! Îmi dau seama ce mare lucru este pentru orice
om să se apropie într – un chip oarecare de Dumnezeu, singurul preastrălucit și pre aluminos,
sin gurul Care depășește în curăție orice faptă, materială sau imaterială. Nu m – am supus și am
fugit, în primul loc, pentru că m – am spăimântat de dregătoria la care nici nu mă gân deam –
m – am spăimântat întocmai ca cei ce se înspăi mântă de niște zgomote neașteptate – și nu mi –

61 Sfântul Ioan Gură de Aur , Despre preoție… , pp. 54 – 55;
62 Pr. Prof. Dr. Dumnitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Vol. III, p. 149;

am mai putut stăpâni gândurile. De asta mi – am pierdut sfiala mea obișnuită… Mi – a fost rușine
să fiu alături de ceilalți preoți, care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru dacă nu chiar
cu mult mai răi – , intră în lo curile cele preasfinte cu mâini nespălate, cum se spune, și cu
suflete necu rate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se
înghesuie și se împing în ju rul Sfintei Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu – i chip de
vi rtute, ci mijloc de trai, nu – i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri.” 63
În ritualul Hirotoniei, cele două elemente sunt insepara bile: punerea mâinilor
episcopului cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pent ru o
misiune specifică în Biserică, și trimiterea de a sluji în numele lui Hris tos după voia Sa.
Slujitorii bisericești (episcopi, preoți și dia coni) nu lucrează în locul lui Hristos, ca și când
Acesta ar fi ab sent. Ei nu sunt propriu – zis vicari, reprez entanți sau înlocuitori, ci au darul de
a manifesta văzut, de a da garanție obiectivă des pre prezența continuă și activă a lui Hristos
cu poporul Său. Tocmai de aceea, numai episcopii și preoții hirotoniți în conti nuitate cu
Apostolii pot sluji cu puterea Duhului Sfânt, spre predicarea Evangheliei, spre iertarea
păcatelor, spre celebrarea Tai nelor. Numai ei sunt trimiși prin actul hirotoniei, să dea un
semn eficient de lucrarea lui Hristos în mijlocul poporului. 64

Comparație între preot și monah

Monahis mul creștin este un fenomen eclezial, ale cărui rădăcini trebuie căutate în
viața Bisericii și nu al tundeva. Desigur, în literatura ascetico – monahală desco perim influențe
(în special provenind din filozofia greacă), dar acest lucru nu caracterizează mona hismul ca
atare, ci, mai curând, Biserica în ansamblul său. Faptul este vizibil la Părinții și scriitorii
bisericești din primele trei veacuri. Elementele de cultură elenistică din mona hism sunt
preluate pe filiera vieții bisericești și nu prin intermediu l unor influențe externe exercitate
direct asupra lui.

63 Sfântul Grigorie de Nazianz , Despre preoție…, ed. cit., pp. 214 – 215,;216;
64 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică , Vol. I, Ed. Andreiada, Sibi u, 2009, pp. 368 – 369;

Apariția monahismului ca fenomen ai vieții biseri cești are un caracter spontan. Opinia
încetățenită în isto riografia bisericească, cum că monahismul și – ar avea în ceputul în Egipt, de
aici el răspândindu – se în toate cele lalte provincii ecleziale din Imperiul roman – Palestina,
Siria, Asia Mică, Italia, Galia, Africa etc. – , nu se justi fică. Cercetările mai noi au scos la
iveală faptul că, mai curând, fenomenul monahal începe să – și facă apariț ia în secolul al III –
lea în multe dintre regiunile bisericești, în mod independent una de alta. 65
Monahismul este eliberare și libertate. Un pă rinte zicea că „monah este cel care este
liber de păcate și liber de răutate". Regula nu este literă de evangheli e, ea poate fi ignorată
dacă împiedică libertatea duhului, exercițiul dragostei, al carității, al bunătății. A refuza unui
prieten, unui străin, unui om ajutorul tău, prezența ta, dragostea ta din cauz a datoriei de a fi
în biserică de pildă pentru a te sup une unei Reguli de rugăciune – înseamnă a denatura
creștinismul. Trebuie ca acela care are nevoie de ajutorul tău să aibă înțelepciunea de a – ți fi
înțeles infirmitatea și să fie mai creștin decât tine ca șă nu se scandalizeze. Așa se cade în
gre șeala de a scandaliza pe unul din aceștia mai mi ci, cum spune Evanghelia! A respecta nu
importă care Regulă, în disprețul legii dragostei, înseamnă a păcătui contra Sfântului Duh,
contra adevărului evident, împotriva logicii. 66
Monahismul creștin își are originea în interiorul Bisericii în modelele de viață
consacrată și angajată totalmente în vederea idealului care urmează să fie atins, modele
oferite de Hristos însuși, de Sfânta Fecioară și de persoane alese din istoria sfântă a Vechiului
și a Noului Testament. Mon ahismul creștin are asemănări cu forme monahale din afara
spațiului creștin, nu pentru că acelea ar fi stat la originea monahismului creștin, ci pentru că o
parte a eforturilor monahale erau general – umane, fără a fi legate exclusiv de vreun anume
sistem re ligios sau filosofic. Monahismul se constituie ca instituție pe linia evoluției firești a
formelor ascetice existente de la constituirea Bisericii. Ca și în zilele noastre, și atunci au
existat persoane care aveau vocația singurătății și care și – au asumat forme speciale de asceză.
Dacă, inițial, aceste persoane își trăiau vocația în interiorul comunității, ulterior au început
să – și ducă viața în afara localităților, dar totdeauna în comuniune eclesială cu ceilalți confrați

65 Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filosofiei duhovnice ști. Introducere în genealogia teologică a
monahismului cre știn, Ed. Christiana, Bucure ști, 2008, p. 230;
66 ÎPS Antonie Plămădeală, în Comorile Pustiei , vol. 30, Sensul desăvâr șirii în monahism , colec ție coordonată de
Ignatie Monahul, Ed. Anastasia, Bucure ști, 1999, pp. 71 – 72;

(așa cum putem constata că au proc edat la început Palamon, Sfântul Antonie, Sfântul
Pahomie etc.), ca, încet – încet, să se distanțeze spațial de comunitatea civilă, înaintând în
locuri mai puțin populate sau chiar în pustiu. 67
A fi monah nu înseamnă, în acest context, numai viețuirea într – un anumit spațiu
geografic în care este posibilă realizarea a noii vieți, ci și cucerirea fară drept de apel a unui
spațiu pentru această viețuire înăuntrul propriei personalități. Nicăieri nu se specifică aici, ce
semnifică „natură” sau „natural”, nicăieri nu este vorba de laturi ale personalității, percepute
ca daruri al lui Dumnezeu, care să fie mai departe dezvoltate cu ajutorul lui Dumnezeu, ci,
dimpotrivă, vechea personalitate se vede negată și metodic nimicită, pentru ca, prin lucrarea
Duhului, să poat ă fi generată una nouă, ale cărei trăsături tipice se pot vedea în modelul
învățătorilor și al părinților duhovnicești. 68
Scopul primordial al anahoretului a fost și a rămas creș terea continuă și din ce în ce
mai plenară în comuniunea cu Dumnezeu. Comuniun ea nu este, desigur, posibilă fără comu –
nicare. Iar comunicarea se realiza pe două căi: prin rugăciune și prin descoperirea lui
Dumnezeu în dragostea față de aproa pele (de aici ospitalitatea călugărilor). Dar, pentru
realizarea comuniunii cu Dumnezeu (car e trecea, desigur, prin dragostea/comuniunea față
de/cu aproapele), monahul trebuia să lupte cu sine însuși și cu demonii. Era o luptă care dura
toată viața. Dacă sunt cazuri în care, după ani de zile de luptă cu diavolii, aceștia ajungeau
să – l părăsească pe anahoret, lupta acestuia cu el însuși dura toată viața. 69
Elaborarea con cepției ascetice despre lume nu s – a făcut fără luptă. Și n – ar trebui
prezentată sub forma unei sinteze stilizate. în textele ascetice întâlnim nu numai diversele
aspecte și nuanțe a le unei gân diri unice, ci și divergențe foarte profunde și chiar contradicții.
Acestea nu privesc doar pro blemele practice. Tensiunea dintre idealul singu rătății absolute și
idealul compasiunii active a rămas neso luționată. Acest dezacord revelează o a ntinomie
religioasă extremă și nu doar o antiteză. În mai multe rânduri au fost ridicate cu acuitate pro –
bleme teologice și dogmatice. Și nu ar trebui ui tate dificultățile imanente și tentațiile
experienței și gândirii ascetice. În primul rând se punea pr oblema libertății și a păcatului. La

67 Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă , Monahismul egiptean. De la singurătate la ob ște , Ed. Nemira, Bucure ști, p.16 ;
68 Fairy von Lilienfeld, Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei, traducere , note și studiu introductive de Pr.
Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p.87;
69 Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, op. c it ., p. 25;

această problemă se adăuga o al ta: Sfintele Tainele și rugăciunea. Cu alte cuvin te, este
aceeași problemă a Harului și a libertății sau a nevoinței ascetice, adică devenirea crea toare a
omului. 70
Astfel că eforturile ascetice sunt mijloacele prin care firea ome nească, pe care o
purtăm fiecare, participă tot mai mult la forța firii Lui omenești; căci în eforturile noastre este
pre zentă și forfa din firea omenească a lui Hristos. Legătura potențială cu Hristos ni se fa ce
efectivă prin credința în El, și forța Lui devine forța noastră. Nu este numai o imitare a lui
Hristos, ca în Apus, ci o mortificare eroică cu Hristos și în Hristos. Noi suntem uniți cu
Hristos încă înainte de starea culminantă a unirii tainice cu El. 71
Monahismul nu înseamnă suprema perfecțiune a cuiva, ci un fel de viață fixă și
permanentă, în care cineva poate ușor să – și însușească cel mai înalt grad de desăvârșire
posibilă pe pământ sau să se mențină în aceasta în cazul că o posedă; de aceea monahismu l
trebuie să fie prevăzut cu mijloace proprii de a se cuceri și a se practica această perfecțiune.
În starea de perfecțiune, monahii se găsesc în lupta de cucerire, iar conducătorii lor trebuie să
se găsească în starea de practicare a acestei perfecțiuni, iar dacă viața monahală este
considerată mai bună, aceasta este pentru că ea posedă mijloacele cele mai proprii pentru a
realiza o cât mai apropiată asemănare cu Hristos – fiindcă această conformitate cu viața
Mântuitorului este, într – adevăr, calea perfec țiunii, ori, nimic nu face pe om mai asemănător
cu Hristos decât împlinirea voturilor de castitate, de sărăcie și de supunere. 72
A asculta înseamnă înainte de toate a crede în Dumnezeu: „as cultarea credinței” (
Rom 1,5 ; 16, 26). Tradiția bi blică vede în credința lui Avraam exemplul aproape normativ
al legăturii naturale dintre credință și ascultare (Evr 11, 8). De aceea, cei mai buni apologeți
dintre Părinți au trebuit să se apere împotri va ispitei de a prezenta adevărurile credinței
crești ne ca unele „foarte raționale”, drept concluzii spre care duce o înlănțuire de argumente
logice. 73

70 Pr. Georges Florovsky, Sensul asc ezei cre știne , trad. de Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj – Napoca, 2009, p.31
71 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe , Ed. IBMBOR, Bucure ști, 2002, p. 12
72 Mitropolit Efrem Enăcescu, Privire generala asupra monahismului cre știn , E d. Mitropolia O lteniei, Craiova,
2007, p. 26
73 Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului cre știn. III. Monahismul , trad. de diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu,
2000, p. 71;

Viața de har se împlinește în Biserică, pentru fiecare membru, prin căile sale proprii,
misterioase și insondabile. Cu toate acestea, Domnului i – a plăcut să stabilească o formă
determinată, accesibilă tuturor, a primirii harului Sfîntului Duh în Sfintele Taine. Tainele sînt
acte sfinte, în care sub un simbol vizibil, se împărtășește un dar determinat, invizibil, al
Sfîntului Duh. Ceea ce este esențial tainei, este uniunea lucrurilor vizibile cu lucrurile
invizibile, uniunea unei forme exterioare cu un conținut interior. Natura Bisericii însăși se
oglindește în ea, a Bisericii care este invizibilul în vizibil și vizibilul în invizibil. Instituția
divină a tainel or stabilește în domeniul vieții spirituale o ordine, o măsură și o lege; ea pune
limite extazului dezordonat, inform, făr ă frâu , care caracterizează sectele mistice; ea dă o
bază divină, obiectivă, vieții harului. 74
Ca iconom sau săvârșitor al tainelor, pr eotul este un or gan, prin care Dumnezeu
împărtășește credincioșilor harul său, specific fiecărei taine. în rolul său de om de ajutor sau
de colaborator al lui Dumnezeu însă, preotul aduce contribuția sa personală de înrâurire
asupra oamenilor, pe temeiul învățăturii Evangheliei, în scopul de a întinde și a păstra în
lume împărăția lui Dumnezeu. în serviciul tainelor, preotul se găsește însă cu precădere în
rolul său sfmțitor. Cu ocazia săvârșirii lor, deci, preotul aduce numai într – o măsură secundară
o con tribuție a sa proprie de înrâurire personală, în înțelesul de edificare și de îndrumare
spiritulală a credincioșilor și anume în calitate de om, de ajutor al lui Dumnezeu. O astfel de
activitate personală de cârmuire spirituală a sufletelor, preotul o exer cită în contururi mult
mai largi și mai variate în activitatea sa pastorală propriu zisă sau în mijlocul comunității
religioase. Aici lucrează el îndeosebi la întemeierea „edificiului lui Dumnezeu” (I Cor. III, 9
.), prin zelul și arta întrebuințată la pre dicarea cuvântului Evangheliei și la îndrumarea prin
exemplu și prin sfat spre virtute și perfecțiune. 75
Sfântul Ioan Gură de Aur sesiza atât de frumos în binecunoscutul tratat „Despre
Preoție": „Grija (preotului față) de turma Lui (Hristos) este un semn al iubirii (față) de El". Și
această iubire are necontenit în față jertfa lui Hristos în care se integreaz ă jertfa preotului.
Această jertfă în iubire dă realitatea preoției în asumarea ei atât de supusă pervertirii în lumea
pe care o trăim. Preotul este chemat să lumineze această nevoie și să o facă lucrătoare în

74 Serghei Bulgakov, Ortodoxia , trad. de Nicolae Grosu, Ed. Paideia, Bucure ști, 1994, p. 149;
75 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia , Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 27;

credincioșii săi prin „învățătura cu cuvântul" de care ne face răspunzători și Apostolul Petru:
„Fiți gata de răspuns oricui vă cere vouă cuvânt despre nădejdea voastră" (I Petru 3, 15).
Exegeza Sfinților Părinți se oprește în pragul tainei și ne îndeamnă la trăire, la curajul de a
depăși cuvintele pr in rugăciune și tăcere. Dar pentru a ajunge aici trebuie să facem dovadă că
am înțeles și am trecut acel prag făcându – i pe cei din jurul nostru părtași la taina învierii din
sufletele noastre prin provocarea simplă. 76
De altfel, în actul Hirotoniei, pe care episcopul o săvârșește în virtutea succesiunii
apostolice: „Darul pe care l – ai vărsat peste Sfinții Apostoli ai binevoit să se întindă până la
noi”, Hristos este Cel Care pune mâna. La Hirotonia preotului, epis copul se roagă: „ Tu
însuți Stăpâne al tutur or, pe acesta pe care ai binevoit să pui mâinile prin mine, binevoiește să
primească acest mare har al Duhului Sfânt… ca să aibă viață vrednică de această mare cinste
de preot, dăruită lui prin providența Ta atotputernică ” (Hirotonia preotului , Arhierat icon, p.
80 ). Î n orice act sacramental, Arhiereul bisericesc este slujitorul Mare lui Arhiereu ceresc: ,,
Căci nu prin punerea mâinilor mele peste el, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se
dă celor vrednici ai Tăi harul” (Hirotonia diaconului, Molitfelnic, p. 76). Hirotonia
episcopului se face numai Duminica în cadrul Litur ghiei euharistice. 77
Preo ția este total diferită față de viața monahală întrucât preotul slujitor în parohie se
află mereu în slujirea continuă a enoria șilor săi, „nu ești pre ot așa cum ești muncitor,
funcționar sau meșteșugar. Nu ești preot pentru a face ore de birou, cu pauze, cu zile de
vacanță. Ești preot în permanență. Neîntrerupt. Fără odihnă. Fără nici un răgaz. Zi și noapte.
Și așa cum te poți adresa lui Dumnezeu oricân d, la orice oră din zi sau din noapte, și pentru
orice cerere, fără teama de a deranja, tot așa trebuie să poți veni oricând și pentru orice motiv
la preot. Nu am ajuns, desigur, să avem preoți care nu dorm, care nu mănâncă și pe care nu – i
dor niciodată pi cioarele. Dar aceasta este o nedesăvârșire pe care trebuie să o acceptăm ca
atare, căci aici cultul nu este decât o icoană, o umbră a lucrurilor cerești, așa cum a fost
avertizat dumnezeiește Moise atunci când a construit Cortul Mărturiei. Privește, i s – a spus,
vei face totul după modelul care ți – a fost arătat pe munte. Imitând preoția lui Hristos, preoția
exclude întreruperile. E permanentă și pentru veșnicie. Nici chiar moartea fizică a preotului

76 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Relatiile treimice…, p. 513;
77 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică…, p. 369;

nu o poate întrerupe. Iar dacă preoția nu poate fi întrerup tă de moarte, cum vrei tu ca ea să fie
întreruptă de foame, de oboseală și de somn. ” 78

Răspunderea preoției
Cheia succesului în lucrarea preoțească constă în râvna și conștiinciozitatea pe care
preotul le are față de misiunea sa . Râvna și conștiinciozitatea sunt două calități absolut
necesare în toate sectoarele de activitate și care implică multă dăruire de sine, pentru a face
ca neîncetat calitatea muncii să crească. Iată de ce preotul trebuie să dea dovadă de râvnă și
conștiin ciozitate. Căci dacă el este încununat cu neasemuită cinste, e împovărat și cu
covârșitoare răspundere. Pe aceasta trebuie să o manifeste nu numai în fața lui Dumnezeu, în
numele și cu puterea Căruia el lucrează, ci și în fața oamenilor, dintre care el est e ales și
pentru care este rânduit sau investit cu „putere de sus”. Prin râvnă se înțelege un imbold
lăuntric și puternic, o pornire aprinsă, o însuflețire în muncă, dar și știință și zel. Iar când este
vorba de preot, râvna presupune și ardoare și evlavie , căci Hristos a venit să arunce foc pe
pământ, iar preotul este torța aprinsă care poate duce acest foc în suflete. Prin râvnă, preotul
este un înger al purității, care poate apăra candoarea sufletelor răscumpărate de către
Arhiereul Cel veșnic. 79
O astfel de autojertfire trebuie să – l caracterizeze pe adevăratul preot, fiindcă, așa cum
arată Sfântul Grigorie de Nazianz, „nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de marea
Jertfă și de marele Preot, dacă nu s – a adus mai întâi el, pe sine însuși, ca jertfă vi e și sfântă
lui Dumnezeu” 80 .
Responsabilitatea slujirii sacerdotale este pe măsura sublimității Preoției, admirată de
către Sfântul Efrem Sirul în aceste cuvinte: „Minune uimitoare, putere nespusă, mister
înfricoșător este Preoția. Slujbă sfântă și sublimă de neprețuit, cu care Hristos, după venirea
Sa pe pământ, a voit să înzestreze pe nevrednicele Sale făpturi. Vă rog, în genunchi, cu
suspinuri, să cinstiți acest tezaur al Preoției, tezaur pentru cei ce știu să – l păstreze cu sfințenie
și cu vrednicie” 81

78 Virgil Gheorghiu , Tatăl meu, preotul, care s – a urcat la cer , Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp.123 – 124;
79 IPS Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preo ția și arta pastorală , Ed. Arhiediecezană, Cluj – Napoca, 1997, p. 15;
80 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție … , p. 280.
81 Ibidem, p. 225;

Râ vna este evlavie și renunțare, căci Sfinții Părinți adunați în Sinodul Trulan stabilesc
prin canonul 29 ca: „Sfintele Altarului să nu se săvârșească decât numai de persoane care au
ajunat”. Lipsa de râvnă sau nepăsarea este condamnabilă, drept pentru care canonul 58
apostolic dispune: „Episcopul sau preotul, nepurtând grijă de cler sau de popor și
neînvățându – i pe ei dreapta credință, să se afurisească, iar persistând în lenevie și neglijență,
să se caterisească.” 82
Preoția este slujire de împăcare a credinc ioșilor cu Dumnezeu. Scopul ei ultim este
mântuirea credincioșilor. Ca să poată realiza aceasta, preotul trebuie să aibă o viață lăuntrică
bogată, hrănită prin rugăciuni și meditație, o viață încununată de virtuți. Întotdeauna, el
trebuie să se apropie de Sfântul Altar și să săvârșească dumnezeieștile slujbe cu toată evlavia,
demnitatea și sfințenia. De asemenea, se cuvine ca preotul să fie mereu conștient că lucrarea
pe care o face este sfântă și sfințitoare, că cele ce se săvârșesc în Sfânta Liturghie sun t sfinte
și menite pentru sfințirea credincioșilor. 83
Împodobit cu o astfel de sfințenie și râvnă dumnezeiască, preotul poate să – i facă
fericiți pe credincioșii care suferă și să le ofere acestora consolarea credinței. În acest fel, el
devine prieten al oam enilor, înger al mângâierii și împuternicit al Sfântului Duh, mijlocitor
între Dumnezeu și oameni, spre a – i înnobila și regenera pe păstoriții săi. Tocmai acesta este
scopul misiunii preoțești, după cum afirma Sfântul Grigorie de Nazianz: „Preoția urmăreșt e
să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (cf. Efes. 3, 17). Și, în
sfârșit, scopul cel mai de seamă al preoției este să – l facă dumnezeu și părtaș fericirii celei de
sus pe cel ce aparține cetei celei de jos, pe om” 84
Prin conșt iinciozitate , păstorul de suflete se comportă ca „lu mina lumii”, adică el este
conștient că Hristos l – a pus pe culmile istoriei prezente ca un far luminos, pentru ca pilda sa
bună să strălucească până la mari depărtări. El știe că trebuie să fie liber de orice păcat spre a
putea îmblânzi mânia lui Dumnezeu, pornită asupra lumii din cauza păcatelor oamenilor.
Doritor de a obține pentru oameni harurile necesare, înțelege că Dumnezeu nu l – ar asculta
dacă ar fi dușmanul Său. 85

82 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu, 1992, p. 37.
83 IPS Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, op. cit ., p. 16;
84 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție , , p. 170;
85 IPS Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, op. cit ., p. 16;

Dacă preotul dorește să – și împline ască menirea sa extraordinară cu sporită
conștiinciozitate, este bine să cunoască cum era văzută și exercitată demnitatea preoțească de
către Sfinții Părinți ai Bisericii. „Preoția – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – se săvârșește pe
pământ, dar are rânduial a celor cerești, și pe bună dreptate, pentru că slujba aceasta n – a
rânduit – o un om sau un înger, sau un arhanghel, ci Însuși Mântuitorul. Sfântul Duh a rânduit
ca preoții, până sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeași jertfă pe care o aduc îngerii în
ce ruri. Pentru aceea, preotul să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile
cerești” 86 . Același sfânt ierarh ne atenționează astfel: „Spune – mi, te rog, unde vom pune pe
preot când el cheamă Duhul Sfânt, când săvârșește Sfânta Jertfă? G ândește – te cum trebuie să
fie mâinile acelea care slujesc, când și îngerii stau împrejurul preotului” 87 .
Numai prin râvnă și conștiinciozitate preotul își poate îndeplini eficient chemarea sa
de a căuta oițele rătăcite, a le lua pe umeri și a le aduce în st aulul mântuirii. Dar dacă el nu
este păstorul cel bun, oițele vor fugi departe de el, fiindcă ele nu cunosc glasul unui străin. În
acest fel, din vina preotului, Hristos va pierde acele suflete dragi pentru care Și – a vărsat
Sângele Său, prețul răscumpărări i noastre. Bine zice Domnul, prin gura proorocului
Iezechiel, către slujitorul Său care nu – l va abate pe păcătos de la calea pierzării: „Cel rău va
pieri în nelegiuirea sa, și Eu voi cere sângele lui din mâna ta” (Iez. 3, 18).
Sublimă, sfântă, înfricoșată și plină de răspunderi este această înaltă misiune a
preoției pentru că este slujirea lui Hristos, puterea și izvorul preoției harice. Mântuitorul,
nostru Iisus Hristos Cel ce a insti tuit Taina Preoției după Sfânta Sa înviere, a rânduit ca
Apostolii și u r mașii acestora în succesiune apostolică (episcopii și preoții sfințiți prin
hirotonie) să continue în biserică lucrarea S – a mântuitoare : să propovă duiască cuvântul
adevărului Sfintei Sale Evanghelii și să îndrepteze sufletele oamenilor la lumina cunoștinței
de Dumneze u ; să curățească poporul prin „ baia nașterii cele i de a doua și înnoirea Duhului” ,
să – L reprezinte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în chipul sfintei jertfe și să – L ofere
„ credincioșilor săi hrană euharistică spre omorârea păcatul ui și arvunirea vieții celei
nestricăcioase; să aprindă în sufletele păstoriți lor săi căldura iubirii de Dumnezeu și flacăra
luminii harului celui mân tuitor care mistuie și curățește întinăciunea păcatelor și alungă

86 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție .., p. 57;
87 Ibidem, p. 127;

năvălirea patimilor celor potrivnice, pentru ca izbăviți de toată înșelăciunea și răutatea să – i
înfățișeze sfinți și fără prihană înaintea Dreptului Judecător. 88
Atunci când preotul vede că nu dă randamentul dorit și nu poate atrage, aceasta se
întâmplă probabil fiindcă oaia nu recunoaște în el semnele adevăratului păstor, dulceața
glasului, sfințenia vieții. Poate că a speriat – o cu amenințări nepotrivite și cu nerăbdarea sa ori
cu mânie și pretenții nedrepte. Preotul trebuie să fie pozitiv, entuziast, să dea speranță, încât
omul să vadă în el o adevărată lumină. Viața pilduitoare a preotului zelos și conștiincios este
aceea care convinge, este argumentul cel dintâi și cel mai tare. Așadar,
râvna și conștiinciozitatea, susținute de harul divin, sunt cele două vâsle de aur prin care
preotul cârmui ește corabia cu credincioșii săi spre limanul neînviforat al mântuirii și fericirii
veșnice. 89
Preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele
îngerești", această realitate este valabilă și azi. Părinții noștri ne nasc pentru viața de acum;
preoții, pentru viața viitoare: unii nu ne pot apăra nici de moartea aceasta trupească și nici nu
pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalți, de multe ori, au mântuit chiar suflete bolnave și
pe cale de a pieri, pentru că le – au făcut unora mai ușoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la
început nu le – au lăsat să cadă în păcate, nu numai cu ajutorul învățăturilor și al sfaturilor ci și
cu ajutorul rugăciunilor", aceasta e valabil și pentru vremea noastră. 90
Sarcina fiecărui om o poartă el însuși, însă sarcina preoției o poartă cu fiecare preot în
parte însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit că „ va fi cu noi până ia
sfârșitul veacurilor ” (Matei 28, 20). Acest fapt înalță misiunea preoției mai presus de orice
demnit ate și slu jire omenească, fiindcă preotul nu lucrează și nu administrează cele sfinte
numai cu puterea și capacitatea sâ de om, ei cu cuvântul, cu inima și cu puterea lui Hristos,
cu acea putere dumnezeiască cu care Mântuitorul a încredințat pe Sfinții Ap ostoli că „ vor
călca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului ” (L uca 10, 19).
Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleșii Săi, are drept scop să mijlocească
revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeiești necesare mântuirii și sfințirii sufletelor

88 Arhim. Prof. Vasile Miron, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală a Sfinților Trei
Ierarhi , în rev. ST, nr. 3 – 7/1997, p. 55;
89 IPS Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, op. cit ., p. 19
90 Pr. Dr. Cristian Muntean , Preoția – taina învierii noastre , în rev. Legea Românească nr.1/1999, p. 2;

noastre, căci prin lucrarea preoției, Mântuitorul a lăsat în sarcina preoților grija mântuirii
sufletului omenesc, răscumpărat cu prețul scumpului Său Sânge. În această artă a zidirii
sufletești a credincioșilor, constă toată greutatea și sublimul preoției creștine. 91

Pregătirea teologică și laică
Ceea ce situeaza demnitatea preotului pe o treapta asa de înalta în lume, este faptul ca
aceasta indeplineste in primul rand, o functiune de propovaduitor al Evangheliei , de
li turghisitor si de duhovnic. Aceste functiuni ii creeaza preotului o stare de intimitate sacrala
cu Dumnezeu, a carei sublimitate nimeni n – a infatisat – o mai impresionant decat sfintii Ioan
Gura de Aur, Grigore Teologul si Efrem Sirul. Pentru acestia, preotu l este vasul ales al lui
Dumnezeu si organul prin care El isi revarsa harul si dragostea Sa nesfarsita in lume, pentru
mantuirea sufletelor. Infricosat de participarea preotului la sacerdotiul Mantuitorului, la
preotia nemuritoare a Acestuia, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Desi preotia se exercita pe
pamant, rangul ei face parte din categoria lucrurilor ceresti", fiind ca acest rang i – a fost fixat
de Duhul Sfant insusi. Este o maretie fara de seaman pe care Arhiereul cel Mare,
Iisus Hristos si Duhul Sfant i – au incredintat – o ierarhiei crestine ca s – o exercite aici in lume.
Caci cum se poate gandi altfel despre faptul ca fapturi care locuiesc pe pamant sunt puse la
chivernisirea lucrurilor cerului, la exercitarea unei pu teri pe care Dumnezeu n – a dat – o nici
ingerilor, nici arhanghelilor. Legatura despre care vorbeste Evanghelia este o legatura ce
incatuseaza sufletul si se extinde pana la ceruri: tot ce fac preotii aici jos, Dumnezeu intareste
sus; Stapanul confirma sentin ta slujitorilor Sai. 92
În parohie preotul trebuie să răspundă oricărei întrebări puse de credincioși,
răspunsuri care să clădească suflete, să încurajeze și să dea viață. îndemnuri pentru o astfel
de activitate pastorală vin de la Sfinții Părinți. Preotul t rebuie să se pregătească pentru ca să
ajungă la acea consolidare cu însușiri sacerdotale, la acea îmbinare teologică cu probleme de
filozofie și științe sau cum spune Sf. Simion al Tesalo nicului: „ pregătirea teologică te ferește
de hula și disprețul oameni lor ”. 93

91 Arhim. Prof. Vasile Miron, art. cit ., p. 56;
92 Ibidem, p. 58;
93 Pr. Marian Neam țu, Metode ș i mijloa ce pastorale în propovădui rea dreptei credințe, după Sf. Simeon al
Tesalonicului , în rev. MO, nr. 5 – 6/1974, p. 444;

Pregătirea intelectuală a preotului e necesară și pentru purificare sufletească în
vederea participării la actul liturgic ai jertfei nesângeroase. Permanenta învățare și pregătire
sunt la fel ca și sănătatea, numai când se pierde, ajungem să înțelegem importanta sănătății
trupești, și nu vrem să admitem că ea ne – a fost dată pentru a săvirși binele. Preoții trebuie să
învețe din Sfânta Scriptură pentru că ea li s – a dat ca o făclie în noaptea vieții prezente. 94
Exemplul personal al vieții preotul ui constituie cea dintâi metodă persona lă, o metodă
intuitivă, vie și eficace, pentru răspândirea învățăturii și a duhului evanghelic în lume și
totodată suprema autoritate pe care el își poate rezema susține prestigiul în societate” 95 .
Alături de cunoștin țele teologice, preotul trebuie să predea mereu lecția propriei vieți,
succesul acestui proces de transmitere por nind de la bagajul vieții sale interioare.
„Bogăția vieții lăuntrice a preotului se vădește în interesul său pentru ceea ce este
înalt și superior în viață, ca și în preocuparea sa pentru tot ce poate purifi ca, îmbunătăți și
înnobila ființa sa proprie și pe a altora. Preotul trebuie să în soțească și să tempereze alergarea
și frământarea lui pentru cele pământești, printr – o necontenită preo cupare pentru înfrângerea
și dominarea pornirilor infe rioare ale trupului, prin interesul său nedezmințit pentru
mântuirea sufletelor în credințate lui, pentru luminarea minții sale și a lor, pentru moralizarea
vieții sale și a lor” 96 .
Preocuparea cotidian ă a păstorului de suflete trebuie să fie ilustrată de con cordanța
dintre cuvânt și faptă, dintre ce are în suflet și ceea ce oferă. Credincio sul își dorește preotul
său ca pe un vrednic și de fiecare zi exemplu. Vrea să – l privească mereu de jos în sus.
D orește ca la fiecare pas și vorbă să – l regăsească pe Hristos, lucrând prin el. „Cu cât viața
interioară a preotului este mai bogată, mai intensă și mai profundă, cu atât posibilitățile de
care dispune el vor fi mai mul tiple și mai variate, cu atât puterea lui de rezistență față de
greutăți și de piedici va fi mai mare, iar strădania și activitatea lui mai bogate în roade și în
succese” 97 .

94 Pr. Drd. Voicu Nicolae, Principii pastorale în tratatele despre preo ție din literature patristică și postpatristică, în
rev. BOR, nr. 3 – 4/1989, pp. 97 – 98;
95 Pr. Prof. Ene Brani ște, „«Preoții Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate.» (Ps. 131, 9). De spre viața morală
a preotului ”, în rev. GB , nr. 6 – 7/1958, p. 537.
96 Idem , Despre preoție , Ed. Renașterea, Cluj – Napoca, 2004, p. 152. p. 125.
97 Ibidem, p. 126.

Vrednicia preotului
Baza aceasta de la care se pleacă și care înrâurește o bună parte a activității pastorale
trebuie î ntreținută la parametri înalți ceruți de exigențele misiunii și ai mediului unde are loc
misiunea. Cultivarea vieții interioare a preotului se face printr – o serie de mijloace specifice
de mare ajutor în promovarea trăirii lăuntrice și duhovnicești a preotu lui. Sunt mijloace aflate
mereu la îndemâna slujitorului, folosite și pe alte paliere ale slujirii, care aici sunt sursa cu
care putem alimenta izvorul lăuntric de energie al ființei noastre.
Fața senină a slujitorului, primul element descoperit de credinc ios, este o consecință a
acestui exercițiu de adorație, vene rație și admirație care este rugăciunea. Niciodată preotul nu
se poate disocia de acest exercițiu de admirație. S – ar dezice pe sine și și – ar anula misiunea.
„Preotul este și trebuie să fie, prin excelență, un om al rugăciunii, un maestru al rugăciu nii…
Ca reprezentant și slujitor al lui Dumnezeu, el e dator prin însăși natura misiunii lui, să se
afle și să se me nțină în permanentă și trainică legătură cu Dumnezeu, Căruia Îi slujește și
care este izvorul puterii și autorității sale în lu me” 98 .
Practicând convorbirea cu Dumnezeu, cu firescul pe care i – l dă statutul său, preotul se
descoperă și se redescoperă pe si ne ca fiind omul lui Dumnezeu și omul Bisericii, exponentul
comunității strânse și prin rugăciune în jurul Potiru lui. „Ce fel de om trebuie să fie cel care se
roagă pentru tot orașul…, pentru toată lumea, care se roagă ca să facă pe Dumnezeu îndurător
f ață de păcatele tuturor, nu numai ale celor vii, dar și ale celor morți?. Unde îl vom pune pe
preot când cheamă pe Duhul cel Sfânt, când săvârșește preaînfricoșata Jertfa și când atinge
necontenit pe Stăpânul obștesc al tuturor? Cât de mare curăție, cât de mare evla vie îi vom
cere? Cum trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, cum trebuie să fie limba care rostește
acele cuvinte? Nu trebuie să fie mai curat și mai sfânt de cât orice, sufletul care a primit atâta
Duh? .Sufletul preotului trebuie să lumi n eze ca lumina soarelui, care luminează toată
lumea” 99 .
„Cuviința preoțească este forma vieții particulare și comunitare a păstorului
duhovnicesc prin limitele impuse de însăși demnitatea, rangul și petrecerea lui preoțească.
Potrivit acestor limite, trebuie ca păstorul duhovnicesc, și acasă, și la biserică, și în

98 Ibidem, pp. 73 – 74.
99 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție , pp. 137 – 138.

comunitate și oriunde ar fi, să păzească pretutindeni chipul cuvi inței preoțești. Este necesar
ca bună – cuviința să îl îm podobească pe el în altar și în timpul săvârșirii înda toririlor lui
sfinte, în cetate, pe cale, în călătorii, plim bări și în tot locul, precum și acasă la el. Iar pricina
pentru acestea sunt însăși înălțimea chemării cinului său și marea lui apostolie. Chemat a fi
preot al Dum nezeului Celui Preaînalt și învățător al comunității , el trebuie să fie demn de
rangul lui și să dea exemplu de desăvârșire creștină turmei sale pe care este chemat să o
păstorească, fiindcă ea își ațintește privirile asu pra lui ca asupra unui model de
desăvârșire.” 100
Biserica Ortodoxă cere de la slujitorii biserice ști vrednicie pentru săvâr șirea sfintelor
slujiri , adică o credin ță și un mod de viață deplin conforme cu credința și viața Bisericii.
Pentru astfel de slujiri alegerea se face pe temeiul competen ței, dar și al corectitudinii
credin ței, al calităț ilor morale și duhovnicești. Aceste calități se cer și pentru treptele
inferioare, iar pentru candidatul la diaconie sau preo ție se cere o adeverin ță de la duhovnic,
prin care se atestă că nu există, din punct de vedere moral sau duhovnicesc, nici un
imped iment pentru hirotonirea lui. Dar, dată fiind slăbiciunea firii omene ști, și pentru că nu
este om fără de păcat, nimeni nu poate niciodată să ajungă prin simpla sa strădanie la înalta
vrednicie cerută de preo ție . Ale omului sunt silin ța și osteneala după p utere, după care
vine harul care împline ște și întregește neputințele și slăbiciunile pe care le are negreșit. O
rugăciune comună celor trei tipuri de hirotonii, rostită la începutul slujbei, arată tocmai acest
lucru, că „harul dumnezeiesc” , atunci și întotdeauna, „pe cele neputincioase le vindecă și pe
cele cu lipsă le împline ște” și că el îl numește diacon, preot sau episcop pe cel care vine către
slujirea preo țească. 101
Vrednicia slujirii preo țești reiese clar din cuvintele Părintelui profesor Petre
Vintilescu: „în fiecare parohie – comunitate este un om al tuturor oamenilor, chemat fie ca
martor, fie ca sfătuitor sau ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieții, care ia
pe om de la sânul mamei sale și nu – l lasă decât la mormânt, care bin ecuvintează ori sfințește
leagănul, nunta, patul morții și sicriul; un om pe care copilașii se obișnuiesc a – l iubi, a – l
venera și a se teme firește de el; pe care chiar necunoscuții îl numesc părinte; la picioarele

100 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preo ție …, p. 53;
101 Jean – Claude Larchet , Via ța sacramentală , Ed. Basilica, Bucure ști, 2015, pp. 478 – 479;

căruia creștinii merg și depun mărturisir ile lor cele mai intime; un om care prin starea lui este
mângâietorul tuturor nenoricirilor sufletelor și ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăție
și sărăcie, care vede și pe cel sărac și pe cel bogat bătând la ușa sa, rând pe rând; cel bogat
pentr u a – i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se rușina, care nefiind de
nici o treaptă socială, ține deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia și
simplitatea vieții; la clasele înalte prin educația, știința și înălț imea sentimentelor, ce inspiră
și recomandă o religie a iubirii de oameni; în fine, un om, care știe toate, care are dreptul de a
spune toate și al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligențelor și asupra inimilor cu
autoritatea unei misiuni dumnezeiești. Acest om este preotul.” 102
Această conștiință a misiunii preoțești, care definește profilul moral al adevăratului
slujitor al sfântului altar, izvorăște din convingerea că în numele lui Dumnezeu nu poți lucra
cu vrednicie și nici nu poți apropiii pe oameni de Dumnezeu dacă nu ești tu mai întâi cu
sufletul neprihănit lângă Dumnezeu. „Marele scop pentru care este pus un păstor într – o
parohie, nu este acela de a – și urmări studiile sale teologice, nici de a – și cerceta enoriașii în
fiecare săptămână, nu este nici măcar acela de a le predica Duminica ; ci acela de a trăi în
mijlocul lor ca un om al lui Dumnezeu, a cărui prezență însăși să fie o dovadă că e cu putință
să trăiești pe pământ viața de sus și că lucrurile de care se vorbește Duminica la biserică sunt
realități” 103 .
Numai atunci sămânța cuvântului evanghelic va prinde rădăcini și va încolți în
sufletele oamenilor și numai așa va avea preotul certitudinea și însuflețirea care rezultă din
convingerea că reprezintă adevărul și anume atunci când aceste adevă ruri au fost trăite și
realizate integral în viața sa exemplară. Altfel, învățătura singură fără pietate adâncă nu
aduce roade și cuvântul preotului nu poate avea ecou în sufletele ascultă torilor și nu poate
zidi. El rămâne sec, fără viață, nu pătrunde în adâncul inimii pentru că nefiind simțit cu toată
ființa, nu are putere de convingere. 104

102 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor , București, 1935, pp. 65 – 66;
103 Pr. Dr. Grigore Cristescu, Teologie și sacerdo țiu, tipul clasic al păstorului ortodox și idealurile pastorației
moderne. Sibiu, 1928, p. 11.
104 Arhim. Prof. Vasile Miron, art. cit ., p. 58;

În oficiul său de rugător, de liturghisitor, preotul are mereu conștiința dem nității și
responsabilității sale. Slujește lui Dumnezeu în beneficiul oamenilor, rugându – se pentru
oameni, ca fiind în fața lui Dumnezeu. El e dator să se com porte în slujbă ca unul care se află
în permanență în fața lui Dumnezeu și să – I slujească cu cuviință și pătrundere, cu evlavie și
cu credință, cu căldură și demni tate. Să se roage din inimă și în chip dezinteresat. Să pună
suflet și convingere în tot ceea ce rostește și face în timpul slujirii, pentru ca să îndemne și pe
alții la rugăciune, prin exemplul său. 105
Vrednicia preotului reiese clar din starea de slujire, înso țită cu practicare a rugăciunii
îi dă preotului statutul de rugător și totodată îl inves tește cu puterea de învățător al regulilor
corecte și utile ale artei rugăciunii . „Orice rugăciune trebuie să fie un suiș, o înălțare morală,
o ridicare deasupra tumultului dinlăuntru și din afară. În rugăciune trebuie să fim singuri, fără
gân duri dispersate, potrivnice, acaparatoare, fără punți de legătură cu lumea externă: singur
la o parte, adică numai noi și Dumnezeu” 106 . Fiind păstorul turmei încre dințate, el va trebui
să imprime înt regii comunități, un climat duhovnicesc, unde rugăciunea este și mijloc și
scop, atmosfera, astfel înțeleasă și trăită, va revigora toate sectoarele vieții sociale.
„Numai prin rugăciunea necontenită și stăruitoare se poate menține caracte rul
sacerdotal al preoției, ferindu – l pe preot de laicizare și ajutându – l să se des prindă de
preocupările și de grijile pământești… Când preotul va ajunge să facă din rugăciune nu numai
îndeplinirea unei datorii impuse de menirea sa, ci chiar o nevoie sufletească adân c și
permanent simțită, … atunci va putea spune, împreu nă cu Sfântul Apostol Pavel: nu eu mai
trăiesc, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20)” 107 .
La umbră de gând, activitatea păstorului sufletesc poate fi la fel de vivace ca și
lucrările văzute. Mediul de reflecție cu toată paleta de preocupări angrenează sufletul în
vederea desfășurării unei vieți interioare active, cu consecințe binefăcătoare. „Astfel
interiorizată și sporită, lucrarea su fletului produce o încălzire a inimii, o dilatare a
persp ectivelor, o deosebită înțe legere a lucrurilor superioare, o fericită înălțare a duhului.
Lăuntrul sufletului capătă starea unei cetăți străjuită de îngeri, care nu lasă să intre decât

105 Pr. Prof. Ene Braniște , Viața lăuntrică a preotului. Importanța ei în pastorație și mijloace pentru cultivarea ei ,
în rev. BOR , nr. 1 – 2/1956, p. 123. ’
106 Sergiu Grossu, Chipul omului dinlăuntru, Ed. Duh și Adevăr, București, 1999, p. 105.
107 Pr. Prof. Ene Braniște, Despre preoție., p. 77 – 78.

impresii netulburate și ziditoare, cămara în care intrând într – ascuns, insul se desface de
realitățile imediat înconjurătoare și contemplă pe cele mai înalte, în vârful cărora ochiul tihnit
al sufletului vede pe Dumnezeu” 108 .
Umblând pe pământ, preotul trebuie să fie omul care coboară mireasma cerului pe
întinsul pământului pr in nestricăciunea sufletului său care trebuie să fie mai curat decât înseși
razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu – 1 părăsească. Cu alte cuvinte trebuie să trăiască
în tine Dumnezeu pentru ca să – L poți cunoaște. Trebuie să – L găsești mai întâi și după aceea
să – L propovă duiești altora, spunând ca și Sfântul Apostol Pavel, ce știi tu, ce simți tu, ce ești
tu, ce poți tu, acum când Dumnezeu locuiește întru tine și lucrează în lume prin tine, căci
altfel niciodată nu – L vei găsi iar dacă te – ai unit cu El prin faptă bună și prin viață curată,
atunci El însuși va grăi. oamenilor prin tine. 109

Virtutea preotului
Fără o via ță aleasă preotul nu poate să – și îndeplinească cu succes misiunea. Începând
cu credința curată, preotul trebuie să posede toate virtuțile pentru a mântui pe alții și pe sine.
Via ța spirituală înseamnă moartea patimilor cărnii și dorința bunurilor lăuntrice constituie
condi țiile indispensabile pentru ca cel ales să devină model de viată pentru alții. Deprinderea
virtuții se face cu greutate, de aceeia trăirea vir tuoasă este în general, salt treptat și nu asalt.
Trăirea virtuoasă adună la un loc toate lucrurile bune și face pe cel în cauză fiu al lui
Dumnezeu, în care armonia și echilibrul trupului și ale sufletului sunt necesare pentru că
sl ăbiciunea și mândria împiedică desfășurarea orânduită lu crării apostolice. Virtutea se
câștigă prin lupta cu ispitele, iar preotul trebuie să iasă învingător pentru că el trebuie să fie
mai presus de mulțime în ce privește virtuțile și apropierea de Dumne zeu. Preotul trebuie să
sufere multe și să biruie păcatele sale șl ale păstoriților, trebuie să fie liber de tulburarea din
partea mâniei și a ținerii de minte a răului. Îndemnurile sfinților părinți sunt abundente pentru
că și viata preoțească nu este sim plă. 110

108 Pr. Marin Braniște, Viața lăuntrică a preotului, cheia succesului în pastorație , în Buletinul Eparhiei Argeșului,
martie, 1947, p. 20.
109 Arhim. Prof. Vasile Miron, art. cit ., p. 59;

110 Pr. Drd. Voicu Nicolae, art. cit ., p. 98;

Puterile sufletești ale preotului trebuie alimentate prin lumi narea minții și întărirea
credinței, prin înnobilarea inimii și înmulțirea dragostei, prin întărirea voinței și a nădejdii
ațintite continuu spre cer. Rug ăciunea deasă și fierbinte, recul egerea prin med itație, relațiile
și convorbirile cu persona litățile de excepțională trăire duhovnicească. ajută la aceasta. Prin
toate aceste practici și metode, preotul progresează și se perfecționează în îndeplinirea
misiunii sale pe pământ, devenind in strument din ce în ce mai bun și mai potrivit al lucrării
lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. 111
Răspunsul la chemarea preoțească nu este și nu trebuie să fie unul ezitant. Cel cu o
astfel de vocație trebuie să aibă mereu la îndemână, nu atât replicile potrivite, cât soluțiile,
dacă se poate, optime, spre a fi împărtășite și valorificate. Lectura religioasă poate fi un aliat
de nădejde în sprijinul consolidării unei vieți lăuntrice care să genereze apoi și exemplu și
forță, confirmând cuvântul aposto lic : Ca niște prunci de curând născuți, să doriți laptele cel
duhovnicesc și nepre făcut, ca prin el să creșteți spre mântuire (1 Pt. 2, 2).
Acesta este chipul adevăratului preot care se jertfește pe sine pen tru binele și
mântuirea sufletească a păstoriților săi, a preotului care se străduiește eu timp și fără timp să
se ridice la înălțimea chemării sale, răspunzând fără preget nevoilor sufletești ale
credincioșilor săi, astfel încât suferințele lor să devină suferințele sale, neputi nțele lor să
devină neputințele lui, iar lipsurile și slăbiciunile lor, să le ia în sarcina sa pentru a le ușura cu
râvna, înțelepciunea și nevoința sa ajutate de puterea harului dumnezeiesc . Acesta este jugul
preoției. Este jugul lui Hristos care a luat asupra Sa povara păcatelor noastre suferind pentru
ele și pironindu – le pe Cruce. Prin jertfa Sa s – a spălat zapisul păcatelor noastre iar prin jertfa
euharistică și rugăciunile preoților se izbăvesc suflete din moarte și se acoperă mulțime de
păcate. 112
Înarmat cu stăpînirea de sine, îndelungă – răbdarea, cumpătarea, tactul și prudența,
seriozitatea, modestia și altele asemenea, preotul va trece ușor prin încercările de care nu e
lipsit în câștigarea sufletelor pentru mântuire. Preotul trebuie să știe cum s ă se poarte, pentru

111 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Despre preoție, p. 95.
112 Arhim. Prof. Vasile Miron, art. cit ., p. 59;

că i se cere soco teală și de felul cum cată ochii. Mulțimea îi cercetează cu de – amănuntul
faptele și gesturile cele mai obișnuite: tonul glasului, expresia fetei, tăria râsului. 113
„Prestanța virtu ții le vine preoților din desăvârși rea felului lor de viață. Adevărata
virtute care îl îm podobește pe om ca o purpură și, cu atât mai mult pe preot își are temeiurile
în omul lăuntric. Ea este eco ul strălucirii podoabei sufletești interioare. Iar aceasta, izvorând
dinlăuntru către în afară, f ace strălucitor și plin de har chipul exterior al preotului. Potrivit
acesto ra, virtutea este icoana viețuirii și manifestarea dispo zițiilor sufletești și a cuvioșiei
lăuntrice. Aceasta este neafectată, necăutată, simplă și smerită. Are un carac ter stat ornic și
neschimbător, niciodată schimbându – se sau abătându – se sau căzând din cele cuvioase la cele
necuvioase, ci este necontenită și statornică” ne întăre ște Sfântul Nectarie de la Eghina. 114

Viața morală a preotului și concordanța între predică și faptă.
Prin viata curată a preotului se ajunge la viața duhovnicească a credincioșilor. Importanța
excepțională pe care o are ținuta morală a preotului pentru activitatea sa pastorală, rezultă cu
evidență și din fap tul că o viață morală scăzută, deficientă, est e o adevărată calamitate pe ntru
sufletele păstoriților săi. Preotul tr ebuie să tră iască potrivit cuvâ ntulul său de învățătură creștină
După unii Sfinți Pă rinți trăirea pilduitoare a preotului ar putea f ace de prisos predica lui orală.
N – ar mai fi nevoie de învățători dacă am face să fie văzute faptele noastre cele bune . Preotul
trebuie să se pă zească de orice lucru neplăcut ca nu cumva să – i găsească cineva un loc descoperit
și nepăzit și să – i dea o lovitură de moarte. De aceea, ferindu – se de greșeli, înt r – o viață aleasă,
pilda ș i nivelul vieții sale morale, su nt adică determinante pentru nivelul ge neral de moralitate al
parohiei respective, prin influența imensă pe care o are asupra vieții credincioșilor . 115
Sfântul Ioan Gură de Aur face o paralelă între v indecarea trupească și cea sufletească,
„pentru cei ce vindecă trupurile oamenilor, pentru doctori, s – au născocit fel de fel de
medicamente, fel de fel de instrumente medicale și de mâncări potri vite pentru bolnavi; a fost
de ajuns de multe ori numai schi mbarea aerului pentru vindecarea unui bolnav; al teori, un
somn binefăcător, venit la timp peste bolnav, scapă pe doctori de orice osteneală. Dar pentru

113 Pr. Drd. Voicu Nicolae, art. cit ., p. 99;
114 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preo ție …, p. 97 ;
115 Pr. Drd. Voicu Nicolae, art. cit ., p. 99;

cei care vindecă trupul lui Hristos, pentru preoți, nu s – a născocit nimic asemănător. în afară
de pild a prin faptă, preoții n – au decât un singur mijloc, o singură cale de vinde care:
învățătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instru mentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai
bun aer; aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cau terizam, ține loc de bisturiu.
Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă
predica nu – i în stare să facă asta, zadarni ce sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul
deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfa t; prin predică tăiem ce – i de prisos; prin
predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la
însănătoșirea sufletului. ” 116
Puterea mare a cuvântului se găsește la puțini oameni. De aceea e ste cu atât mai
prețioasă. Preotul înzestrat cu darul vorbirii va trebui să studieze încontinuu. Elocvența fiind
u n dar nu al naturii, ci al învățăturii, când cinev a ajunge pe culmile ei, poate să o piardă, dacă
nu – și cultivă această putere prin stud iu și exe r cițiu neîntrerupt . Acest studiu și acest exercițiu
trebu i e să fie mai accentuate și mai obligatorii pentru cei învățați decât pentru cei mai puțin
învățați. Celor neînvățați nu le reproșează nimeni că nu spun lucruri grozave, pe când cei
învățați, dacă n u aduc lucruri mai mari ca gloria pe care toți le – o acordă, vor fi învi novățiți.
Cei neînvățați pot obține laude mari chiar pentru lucruri mici, pe când cei învățați, dacă nu
vor prezenta elemente cu totul în afară de comun, nu numai că nu vor fi lăudați, dar vor că –
păta chiar reproșuri. Ascultăt orii judecă nu atât ideile vorbito rilor, cât pe vorbitori. Așa încât
când cineva întrece pe toți cei lalți în arta vorbirii, el trebue să se dedea studiului cu atât mai
mult cu cât e mai presus de ceilalți. Psihol ogia ascultă torului este uneori, atât de capricioasă,
încât pregătirea vorbitorului riscă să fie deseori sub nivelul împrejurărilor. Și notăm că
Sfântul Ioan Gură de Aur nu era dintre cei cari nu – și pregăteau discursurile și pre dicile. 117
Sfântul Grigore de Nazianz vede în preoți slujitorii devotați ai lui Dum nezeu,
asemenea făpturilor cerești care – l înconjoară. Preoții trebuie să fie adică niște făpturi cerești,
care să propovăduiască Evanghelia și cu vorba, dar mai ales cu pilda lor cea bună. Dacă
preot ul vorbește de milostenie, trebuie să fie darnic, dacă îndrumează și trebuie să îndrumeze
la muncă, trebuie să o facă și prin exemplu, cu răspundere înaintea Stăpînului, știind că i se

116 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție … , p. 132 .
117 Ioan Coman, Sublimul preo ției creștine , p. 14;

va cere so coteală pentru orice lucru. 118
Sfântul Grigore de Nazianz a șea ză preotul ca fiind responsabil de puterea cuvântului
căci a șa cum „pentru un om mare și vrednic e o pagubă dacă nu întreprinde lucruri mari,
dacă nu întinde asupra multora puterile lui, dacă se mărginește la lucruri mici. S – ar asemăna
cu o lumină mare, c are luminează o casă mică sau cu o armură grea pusă pe un trup de copil.
Pentru un om mic este însă de folos să se ocupe de lucruri mici, ca nu cumva, încercând
lucruri peste puterile lui, să se facă de râs și să – și adauge și primejdie. Nu se cu vine să
zi dească un turn altul decât cel care are cu ce să – l termine, așa precum am auzit din Sfintele
Scripturi (Luca 14, 28 – 30).” 119
Sfântul Grigorie Dialogul conchide „acu m trebuie să ne întoarcem din râ vna
dragostei, la cele spuse mai înainte, că adică fiecare trebuie să vorbeas că mai mult cu faptele
sale decâ t prin cuvintele sale. Propovăduitorii trebuie să arate drumul credincioșilor mai mult
prin viaț a lor curată, decâ t să le arate prin cuvinte, dru mul pe care trebuie să – l urmeze. Căci
cocoșul luat de Domnul ca simbol al un ui bun pro povăduitor, atunci când vrea să câ nte, își
scu tură aripile, și bătâ ndu – se pe sine devine mai sprinten. Acest lucru vrea să însemne
necesitatea pentru cine in tenționează să se dedice sfintei propov ăduiri ca să fie treji în
hotărâ rea de a face binele. Să nu – i trezească pe alții prin predică, în timp ce ei înșiși
dormitează.” 120
„ Dincolo d e toate, lucrarea pastorală este rugăciune și laudă adresată lui Dumnezeu.
De aceea se cuvine nouă să ne îngrijim de săvârșirea Sfintei Liturghii. Ea sintetizeată toată
rugăciunea și evlavia până la sfârșitul vieții noastre. Se cade așadar să fim încredințați, că
toate actele și cuvintele liturgice care o compun se împlinesc aievea și nimic nu va rămâne în
zadar. Faptul acesta îl realizăm observând ordinea așezată în toate, în întreaga creație,
finalitatea care însoțește mișcarea regulată a astrelor, rotația anotimpurilor. De aici reiese clar
că Dumnezeu există, El trebuie să existe; El a pus rânduială în toate; El a pus ordine și
finalitat e în cele create, proniază (păzește) lumea și o menține mereu fără să obosească. ” 121

118 Pr. Drd. Voicu Nicolae, art. cit ., p. 100 ;
119 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție …, p. 285;
120 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale … , p. 207 ;

121 Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre Preo ție , trad. din lb. greacă de Pr. Dr. Dumitru Moca, p. 7