I. Introducere (am s ă o realizez după verificarea strării actuale a lucrării) [610570]

1

I. Introducere (am s ă o realizez după verificarea strării actuale a lucrării)
a) Definiția și istoria cuvintelor universitas și studium generale –
b) Realizarea unui cadru istoric general
Referință Bibliografică:
1. HASTINGS (1936) = Hastings, Rashdall, The universities of Europe in the middle
ages, Oxford University Press, 1936
2. VERGER (1973) = Verger, Jacques, Les Universites au Moyen Age, PUF, PARIS,
1973
3. LEFF (1968) = Leff, Gordon, Paris and Oxford Universities in the thirteenth and
fourteent h century, ed. John Wiley and Sons, New York, 1968
4. GOFF (1986) = Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori Umaniste în cultura
și civilizația evului mediu, ed. Meridiane, București, 1986
5. GOFF (1994) = Jacques le Goff, inte lectualii în evul mediu, ed. Meridiane, București, 1944
II. Literele în Italia secolului 14
1. Petrarca Francesco (1304 – 1374) (critica universitarilor aristotelicieni, problema
eternității lumii, naționalism, influența lui Cicero și a Sfîntului Augustin, religia
catolică)
Referință Bibliografică :
a) PETRARCA (2016) = Francesco, Petrarca , Despre ignoranță: a sa și a multora;
Polirom, Iași, 2016. Trad. Costa Ioana, Bereschi Andrei, Baumgarten Alexander
Exegeză:
a) IORGA (1929) = Iorga, Nicolae – Comemorarea lui Francesco Petrarca, ed. Cultura
Națională, București, 1929
2. Boccaccio Giovanni (1313 -1375)
Referință Bibliografică:
a) BOCCACCIO (2009) = Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed.
Adevărul Holding, București, 2009, 2 vol.
Exegeză:
a) STAVROS (1979) = Deligiorgis, Stavros – Arhitectura narativa in Decameronul, ed.
Univers, București, 1979
b) ȘCHIOPU (1969) = Șchiopu Michaela, Boccaccio, Editura pentru Literatură
Universală , București,1969

2

III. Franța secolelor XIV -XVI
Exegeză:
a) GILSON (1995) = GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul M ediu, Humanitas, 1995
(ed. I, 1986)
1. Francois Villon ( 1431 – 1463 )
Referință Bibliografică :
a) VILLON (1994) = Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor
secundar Mano lescu Ionela, ed. Info -Team, București, 1994
2. Francois Rabelais ( 1494 – 1553)
Referință Bibliografică :
a) RABELAIS (2008) = Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru
Hodoș., ed.Art, București, 2008
Exegeză:
a) MIHAIL (1974) = Mihail, Bahtin, M ihajlovič – François Rabelais și cultura populară
în Evul Mediu și în Renaștere , ed. Uni vers, București, 1974
b) DRIMA (2003) = Drima, Ovidiu – Rabelais și Renașterea europeană, ed. Saeculum I.
O, București 2003
c) LUCIEN (1996 -1998) = Lucien, Febvre – Religia lui Rabelais : problema necredinței
în secolul al XVI -lea, ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1996 -1998
IV. Olanda
1. Erasmus Desiderius Roterodamus (1466 – 1536)
Referință Bibliografică:
a) ERASMUS (1960) = Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Despre război și pace ,
Editura Științifică , București 1960
b) ERASMUS (1959) = Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Elogiul nebuniei sau
Cuvîntare spre lauda prostiei , Editura Științifică , București, 1959
Exegeză:
b) IONESCU (1943) = Ionescu, Sorin – Omul în concepția lui Erasm și Cervantes ,
Revista de filosofie ,Volumul 28, paginile 245 -281, 1943

3
c) TEODORESCU (1996) = Teodorescu, Ion – Procedee de critică în opera lui Erasmus
din Rotterdam , ed. Macarie, Târgoviște, 1996
V. Concluzii
VI. Bibliografie
VII. Planul cronologic evenimentelor prezentate
VIII. Indice de nume

4
I. Prezentare generală a universitaților medievale – Universitatea din Paris și
universitatea din Bologna – secolelor XII -XV

Înainte de a începe studiul asupra origin ii universităților medievale, trebuie
menționat faptul că în funcție de originea acestora1, se pot împărți în două tipuri:
universități ce s -au creat spontan și universități create de către o instituție publică (în
Neapoli, Italia în 1223 de către Împăratul Frederick al doilea, în 1229 de către Grigore al
IX-lea în Toulouse, iar în 1244 de către Inocențiu al IV-lea2).
La mijlocul secolului XII, apar Universitatea din Paris (în cadrul aceasteia
studiindu -se dialectica și teologia) și Universitatea din Bologna (în cadrul căreia se
studiază dreptul roman) acestea dorind să dobîndească autonomie juridică. În cazul
Bolognei aceasta este recunoscută din 1158 de către Frederic Barbarossa, iar în cazul
Universității din Paris, este recunoscută de ,,Filip August încă din 1200, înaintea Papalității
(care o recunoaște fie în 1215, f ie abia în 1231) .”3 Absolvenți i Universității din Paris
dobîndeau titlul de masters , pe cînd absolvenții Universității din Bologna aveau titlul de
studen s.4
Pentru o mai bună imagine a receptării fe nomenului universitar trebuie menționat
faptul că studenții Universității din Paris, erau împărți ,,în trei ,,națiuni”, picardă, normandă
și germane, care, împreună cu ,,națiunea” franceză, grupau cea mai mare parte a populației
școlare. Cî t despre profesori,… aceștia veneau aici din toate țările Europei: Scoția, Anglia,
Belgia, Germania, Italia, Spania…”5
,,Rezultă de aici nu numai o tensiune fundamentală între autoritățile locale sau
naționale și acest grup internațional , căci organizarea universitarilor în ,, națiuni ”, al căror
număr și natură variază de la universitatea la universitate, și care nu urmează criterii strict

1 Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori Umaniste în cultura și civilizația evului mediu, ed.
Meridiane, București, 1986 , pg. 295 -296
2 Hastings, Rashdall, The universities of Europe in the middle ages, Oxford University Press, 1936 , pg. 8
3 Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori Umaniste în cultura și civilizația evului mediu, ed.
Meridiane, București, 1986, pg. 298
4 Hastings, Rashdall, The universities of Europe in the middle ages, Oxford University Press, 1936, pg. 17
5 GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995 (ed. I, 1986), pg. 653

5
naționale sau geografice, complică și mai mult structura universităților și personalitatea lor
în raport cu puterile publice.”6
Universitatea era ce a care stabilea subiectele, textele și problemele ce trebuiau
discutate și vizau interesul Sfîntului Scaun , textele de autoritat e fiind cele Biblice . Din
această cauză rolul jucat de Biserică în demersul facultăților medievale este unul ambigu u;
universitatea din Paris păstrîndu -și ,,pe tot parcursul veacului al XIV -lea caracterul de
instituție ecleziastică, avut încă de la întemeiere.”7 Contribuind la for marea intelectuală,
aceasta bazîndu -se în demersurile sale de cer cetare pe verificare silogis tică, metoda servind
atît în cadrul dis putelor universitare cît și în problemele publice. Titlul de doctor obținîndu –
se în urma comentării sentințelor lui Petrus Lombardus, Libri quattour Sententiarum (Cele
patru cărți ale sentințelor), sentințe, ce începî nd cu secolul XII erau considerate reperul
teologiei catolice. Universitatea instruia oa menii î n veder ea creării viitorilor membri ce
aveau posibilitatea (după realizarea studiilor) să ocupe funcț ii publice (judecători, medici) .
Acestea puteau să fie atît în cadrul statului, în slujba bisericii ori profesori în cadrul
universității.8
Definirea termenilor : universitas, studium generale , magister, professores,
doctor.
Universitatea reprez intă o instituție medievală, fiind asemuită cu un simbol al
funtamentelor gîndirii întemeiate pe credință . Aceasta a jucat un rol foarte importa nt între
filosofia scolastică, teologia scolastică și dreptul roman. A permis prin traducători,
profesori și interpreți receptarea culturii antice grecești, în special textele lui Aristotel și
Platon . Acestea au fost folosite de către universitarii evului mediu în diferite încercări de
rezolvare a probleme lor ce vizau în principal teologia și dreptul. Înainte de prezentarea
argumentelor celor cinci autori numiți în intro ducere (Francesco Petrarca, Givanni
Boccaccio, François Villon, François Rabelais și Erasmus din Rotterdam) trebuie să
definim ce au însemnat în secolele XII -XVI termenii universitas și studium generale –
precizînd și care relația titlurilor oferite de uni versitate: magister, professores și doctor.

6 Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori Umaniste în cultura și civilizația evului mediu, ed.
Meridiane, București, 1986, pg. 294
7 GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995 (ed. I, 1986), pg. 653
8 Leff, Gordon, Paris and Oxford Universities in the thirteenth and fourteenth century, ed. John Wiley and
Sons, New York, 1968 , pg. 4

6
Termenul universitas, înseamnă o școală ( universitas facultatum) , facultate în cadrul
căreia se puteau găsi toate facultățile ce vizau cunoașterea (dreptul, medicina, teologia,
retorica, etc.)9 Cuvîntul ‘universitate’ căpătînd această însemnătate începînd cu secolul
XIII, acesta defin ea numele unei instituții a cărei număr de persoane, ori grupuri, se
întîlneau în vederea unui scop definit, studiul. Pe cînd termenul universitas reprezenta
numele unei instituții, termenul studium generale reprezintă un loc unde studenții din toate
țările sunt primiți să învețe.10
Rashdall în lucrarea sa The universities of Europe in the middle ages11 evidențiază trei
caracteristici a termenului studium generale :
1) ,,Școala atrăgea ori cel puțin invita studenți din toate parțile, nu doar cei dintr -o
anumită țară ori district
2) Că era un loc de învățământ superior, adică cel puțin cel al facultăților superioare –
teologie, lege, medicină –
3) Că astfel de subiecte au fost predate de un număr considerabil – cel puțin de o
multitudine de maeștri ” 12
Relația dintre c ele trei titluri, maestru , doctor , profesor, în Evul Mediu este de
sinonimie.
,,La Paris și universitățile sale derivate găsim titlul de magister predominant în
facultățile de teologie, medicină și arte;… Profesorii de drept din Bologna, cu toate acestea,
au afectat în mod special titlul de doctor ; Ei au fost numiți și profes sores și domini , dar nu
de regulă magistri. Aceeași utilizare a fost tran sferată la Paris. În Faptele facultății de drept
canonic găsim termenul de doctor folosit în mod obișnuit. Astfel, atunci când se adresează
scrisorile " Rectori, Magistris, Doctoribus și Scolaribus Universitatis Parisiensis ", ordinea
indică faptul că învăță torii teologici sunt incluși în titlul magistri , în timp ce profesorii de
drept canonic sun t special desemnați de doctori ." 13

9 Hastings, Rashdall, The universities of Europe in the middle ages, Oxford University Press, 1936, pg. 4-5
10 Hastings, Rashdall, The universities of Europe in the middle ages, Oxford University Press, 1936, pg. 6
11 Hastings, Rashdall, The universities of Europe in the middle ages, Oxford University Press, 1936
12 Hastings, Rashdall, The universities of Europe in the middle ages, Oxford University Press, 1936, pg. 7-8
13 Hastings, Rashdall, The universities of Europe i n the middle ages, Oxford University Press, 1936, pg. 19 –
20

7
Conflicte și critici
Universitatea Evului Mediu de -a lungul perioadei secolelor XIV-XV se găsește
prinsă între cele două mari puteri anume, Sfîntul Scaun și Coroană . Din cauza ,,lacunele
documentării, mai ale s pentru perioada cea mai veche, din insuficiența studiilor
monografie, din cantitatea redusă de date numerice ș i de lucrări cu caracter static ”14există o
dificultate în a stabili raporturile amănunțite între un iversitate și puterile publice.
Un episod ce dorește a ilustrează gravitatea acestor presiuni din partea ambelor puteri
față de uni versitate este relatat de Gilson și anume ,,faimoasa întrunire publică de la 24
iunie 1303 din grădinile Luvrului, cînd Filip cel Frumos le cere călugărilor din toate
Ordinele convocarea unui conciliu î nsărcinat să -l judece pe papa…”15- dintre aceștia 87 de
franciscani din 155 refuză să subscrie acest ei măsuri. Un doilea episod cons tînd în decizia
papei Ioan al XXII -lea de a acorda ,,Universității din Toulouse acee ași privilegii ca și
Parisului”16 ca urmare a acestei decizii cei care căpătau licența în cadrul Universității din
Paris avea dreptul să predea în orice altă Universitate făra nece sitatea unui noi examinări.
Secolele XIII – XIV sunt marcate de divergențe între cele două mari discipline ce se
studiau în cadrul Universitații din Paris anume teologia și filosofia. Demers împotriva
teologiei scolastice. Pentru o mai bună imagine a argume ntelor defăimătoare a teologilor
împotriva celor ce se îndeletniceau în secolul XIII cu scrierile de filosofie greacă (din
perspectiva t eologilor scrieri păgîne), Gilson îl amintește pe Eudes din Châteauroux
(1190, Châteauroux, Franța – 25 ianuarie 1273, Orvieto, Italia ), teolog francez care declară
că : ,,Mulți nu pun preț pe cuvintele teologiei și ale Părinților, dar le consideră excelente pe
cele ale păgînilor, vînzîndu -se astfel fiilor grecilor, adică filozofilor.”17
În fața acestor atacuri de către r eprezentanți de vază ai t eologiei și a Sfîntului Scaun
(pe atunci papa Inocențiu al IV -lea) în secolul XIII, Gilson face apel la concluzia lui P.
Mandonnet față de receptarea teologiei scolastice:
„Astfel, oamenii din mînăstiri și, în general, teologii s -au opus vehement și de -abia
au dezarmat în cursul secolului. Numai mediul special al școlilor de Arte liberale, mai ales

14 Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori Umaniste în cultura și civilizația evului mediu, ed.
Meridiane, București, 1986, pg. 292
15 GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995 (ed. I, 1986), pg. 653
16 GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995 (ed. I, 1986) , pg. 654
17 GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995 (ed. I, 1986), pg.. 683

8
la Paris, și școala filozofico -teologică întemeiată de Albert cel M are și Toma d’Aquino,
adică mediile culturii raționale intensive, au luat o atitudine net favorabilă, însă cu restricții
importante la cei din urmă, și chi ar la majoritatea celorlalți.”18
Cerințele teologilor secolelor XIII -XIV gravitau în jurul cererii și după părerea lor
nevoii întoarcerii studiului universitar la ceea ce considerau eu învățătură primă din care
făcea parte Evanghelia, scrierile despre faptele apostolilor și Vechiul Testament; învățătura
secundară înglobînd materiile ce nu tratau studierea teologiei (medicina, dreptul, retorica,
arhitectura,etc.). Din acest demers în istoria filosofiei medievale se v -a păstra sint agma
eloquentia ancilla theologiae ce v-a substituii formula scolastica philosophia ancilla
theologiae. După cum se vede , eloquentia ancilla theologiae se substituie sub ochii noștri
formulei scolas tice philosophia ancilla theologiae . Teologia dorind a -și sprinjinii demersul
pe instruirea celuilalt prin predică, urmănd modelul lui Iisus Hristos (care a predicat
apostolilor) negînd necesitatea ori nevoia învățării.19
Jacques Le Goff în lucrarea sa Pentru un alt ev mediu relatează că unele conflicte
aveau:
,, întotdeauna un aspect oarecum hiperreligios, adică o formă de religiozitate mistică, unul
din principalele ei aspecte fiind excluderea oricărei integrări a vieții materiale – deci și
profesiona le – în universul religios. Aproape toate aceste revolte s -au tradus în erezii, iar
ereziile au avut, aproape toate, un caracter manicheist, dualist. Pentru ele, viața materială
era situată în universul răului. Munca, așa cum o făceau și, prin urmare, o co ncepeau
ereticii, avea ca rezultat slujirea ordinii stabilite sau susținute de Biserică și era deci
condamnată ca un fel de înrobire față de o stare de lucruri execrată, sau chiar ca o
complicitate cu aceasta. Nu încape îndoială că ereziile medievale au av ut o bază, mai mult
chiar, o origine socială, deși fizionomia și structura socială a mișcărilor eretice este
complexă. Unele grupuri au apucat calea ereziei deoarece erau nemulțumite de situația lor
economică și socială: nobili ce rînveau proprietatea ecle ziastică, negustori iritați că nu
dețin în ierarhia socială un loc corespunzător puterii lor economice, muncitori ai statelor –

18 GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995 (ed. I, 1986), pg. 683
19 GILSON, ETIENNE, Filosofia în Evul Mediu, Humanitas, 1995 (ed. I, 1986), pg. 693

9
iobagi sau salariați – sau ai orașelor – țesători sau postăvari – răzvrătiți împotriva unui
sistem pe care Biserica părea că îl sprijină.”20
II. Literele în Italia secolului XIV – Giovanni Boccaccio și Francesco Petrarca

Giovanni Boccaccio
În data de 16 iunie 1313, în orașul Certaldo, Italia, se naște poetul și umanistul
Giovanni Boccaccio. Acesta este renumit pentru colecția sa de nuvele intitulată Il
Decamerone (Decameronul ), nume ce semni fică o ,, operă literară epică conținând povestiri
narate pe parcursul a zece zile.”21 Lucrarea este alcătuită după cum relevă și semnificația
titlul ului, din zece părți ce poartă numele celui /celei ce în ziua respectivă este încoronat /ă
ca rege ori regină, (anume: în Ziua întâi, Pampineea, Ziua a doua, Filomena, ziua a treia,
Neifile, Ziu a a Patra, Filostrato, Ziua a cincea, Fiammetta, Ziua a șasea, Elisa, ziua a
șaptea, Dioneo, ziua a opta, Lauretta, ziua a noua, Emilia, Ziua a zecea, Pamfilo22, urmată
de încheierea autorului. ) avînd puterea să decin ă asupra subiectului nuvelelor din acea zi.
Boccaccio începe Decameronul prezentînd orașul F lorența anului 1348 cuprins de
ciumă în fața căreia locuitorii orașului luați prin surpindere și neștiind cum să scape de sub
efectele acesteia (moartea) și -au pierdut buna purtare de care dăduseră dovadă pe parcursul
existenței lor, încălcînd rînduiala legii dedîndu -se primului impuls.
„Se împliniră o mi e trei sute patruzeci și opt de ani de la prea -rodnica întrupare a
Fiului lui Dumnezeu, când în cinstita și măreața cetate a Florenței, mai mândră ca
oricare alta dintre cetățile Italiei, s -a încuibat ciuma cea ucigătoare, care, prin
mijlocirea stelelor sa u poate din cauza faptelor noastre mișelești, trimisă fiind spre

20 Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori Umaniste în cultura și civilizația evului mediu, ed.
Meridiane, București, 1986 , pg. 247-248
21 Din fr.décaméron, it. Decameron = Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II -a
22 Numele personajelor sunt ficti ve, Boccaccio enunțînd în paginile 15 -16 că – ,,Nu m -aș feri deloc să vă
destăinuiesc numele acestor doamne, de n -aș fi împiedicat de o pricină îndreptățită : n -aș vrea ca mâine sau
poimâine vreuna din ele să ajungă a se rușina din pricina poveștilor pe care le vor spune și le vor asculta chiar
ele în cele ce urmează” – Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding,
București, 2009

10
îndreptare… Împotriva ei se dovediră neputincioase și înțelepciunea, și prevederea
omenească, mulțumită cărora orașul fusese curățat…”23
„de la începutul lui martie până în iulie, fie din pricina puterii cu care secera ciuma, fie
din pricină că mulți bolnavi erau slujiți ca vai de lume sau de frică părăsiți de cei
sănătoși, peste o sută de mii de făpturi omenești (precum se știe neîndoios) s -au
prăpădit de boală între zidurile cetății Flor enței.”24 – pg. 15
Decameronul urmărește istorisirea unui om de încredere , după cum îl numește
Boccaccio, a întîlnirii accidentale, într -o zi de marți în biserica Santa Maria Novella, a
șapte tinere doamne, prietene, rude sau vecine, dintre care niciuna nu trecuse de douăzeci
și opt de ani25, care, îngrijorate de numărul tot mai mare produs de ciuma ce stăpânea
orașul încearcă să găsească un răspuns întrebării dacă să mai rămînă ori să plece din oraș.
Soluția acceptată de toate doamnele se găsește în vorbele Pampineii:
Am o notă la pagina 16 ce arată insemnătatea dată numelor protagoniștilor
,,Iată de ce, ca nu cumva din îndărătnicia sau nepăsarea noastră să cădem în primejdia
de care e de ajuns să vrem și, într -un fel sau altul, tot am putea scăpa, eu socot esc, fără
să știu dacă gândiți și voi la fel, c -am face foarte bine să părăsim orașul…și să aciuăm
cuminți la țară, pe moșiile noastre, fiindcă niciuna dintre noi n u duce lipsă de
pământuri…”26
,,Să stăm la țară atâta vreme până când vom vedea în ce chi p hotărăște cerul să pună
odată capăt acestor suferințe. ”27
Acesteia îi se adaugă și observația Filomenei acume că ,,ar fi bine să ne căutăm o
călăuză mai înainte de a pleca.”28 Iar „î n timp ce doamnele vorbeau astfel, intrară în
biserică trei tineri, dintre care niciunul nu era mai mic de douăz eci și cinci de ani.”29

23 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 ,
VOLUMUL 1, pg. 8
24 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009, Volumul 1,
pg. 15
25Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009, vol. 1, pg.
15
26 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009, vol 1, pg.18
27 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 1, pg.
19
28 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 1, pg.19
29 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 1, pg.
20

11
(Pamfilo, Filostrato, Dioneo. ) ce se ofereau călăuze și însoțitori pe parcursul călătoriei.
După care își anunțaseră servitorii și îi „trimiseră din vreme la locul unde aveau să meargă,
a doua zi de dimineață, adică într -o mie rcuri spre revărsat de zori…”30 pentru a fi toate
lucrurile pregătite sosirii lor, Pampineea anunță modul în care vor proceda pe tot parcursul
șederii lor, anume că:
,,cred că ar fi bine să i se încredințeze în fiecar e zi tot altuia povara și cinstea stăpânirii; cel
care va fi ales primul să fie ales de toți; cei care vor urma, să fie aleși spre seară, după
bunul plac al reginei care a domnit în ziua aceea. Iar pe urmă, alesul, după socotința lui
pentru răstimpul cât î i va dura domnia, să rânduiască locul și felul î n care ne vom petrece
vremea.”31
Decameronul conține o largă paletă de subiecte, amintind din acestea replica
Maestrului Guido care urmărit de răuvoitori (ce voiau să îl batjocorescă) pînă în cimitir le
spune ,, – La voi acasă, domnilor, puteți să -mi spuneți ce vă place.”32; relatări a călugarilor
mincinoși – „Călugărul Cipolla <care făcea parte din cinul Sf. Antoniu> făgăduiește unor
țărani să le arate pana Arhanghelului Gavril; și af lând în locul ei tăciuni, le spune că sunt
tăciunii pe care a ars Sfântul Laurențiu”33etc.
Argumentele lui Boccaccio îm potriva universității medievale:
Poziția acestuia față de universitate și universitari se găsesc în trei parți a
Decameronului , anume în relatarea Filamenei față de călugări și biserică , povestea celor
trei tineri (Maso, Ribi și Matteuzzo) care îi trag izmenele judecătorului proa spăt sosit în
Florența din Le Marche , în vreme ce acesta predica pentru că în loc de juzi primarul
angajase neghi obi ca să -i plătească mai ieftin; și episodul celor doi zugravi (Bruno și
Buffalmacco) ce bat jocoresc un medic absolvent al U niversității din Bologna. În
continuare voi ilustra pasejele doar primeia și celei de -a treia relatări:

30 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009, vol 1, pg.
21
31 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 1 , pg 22
32 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009, vol 2, pg.
41
33 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Ad evărul Holding, București, 2009, vol 2, pg
43- 51

12
Relatarea Filomenei față de purtaretea reprezenanților bisericii:
,,…în ce chip a tras pe sfoară un cuvios călugăr și nădăjduiesc că povestea mea va fi cu atât
mai mult pe placul mirenilor, cu cât călug ării care îndeobște sunt tare mărginiți și au tot
soiul de năravuri și apuc ături ciudate, se cred mai pricepuți și mai cu moț decât ceilalți
oameni, când ei, de fapt, sunt mai prejos, mult mai prejos ca noi, ca unii care nu -s în stare,
din josnicie sufletească, să -și caute de nevoi, așa cum face orișicine, ci trag doar la bucate
și huzur, ca porcii. Iar soția aceasta n -am să vi -o povestes, plăcute doamne, numai spre a
duce mai departe șirul poveștilor de azi, ci ș i pentru a vă dovedi că fețele bisericești,
cărora noi, încrezătoare cum suntem, le dăm prea multă ascultare, pot fi ș i sunt trase pe
sfoară c u multă dibăcie, nu numai de bărbați, dar chiar și de femei.”34
A treia relatare ne este povestită de Lauretta :
,,eu am să vă povestesc acum despre un alt bărbat, unul dintre cei ce -și caută batjocura cu
lumânarea…Omul cu pricina e un doctor, un nătărău care s -a întors de la Bologna la
Florența acoperit cu păr de jder di n cap până -n picioare… După cum zi de zi avem prilejul
să vedem, concetățenii noștri se întorc de la Bologna care judecător, care notar și care
doctor, împopoțonaț i cu straie lungi și largi de culoare stacojie, cu pălăriuțe căptușite cu
blană de jder și cu multe alte nimicuri bătătoare la ochi, de pe urma cărora avem, de
asemenea, prilejul de a vedea mai zil nic cu ce ajung să se aleagă”35
,,maestrul Simone da Villa, un om av ut de la părinți, de care știința însă nu se prinsese mai
deloc, se întoarse nu de mult de la Bologna, îmbrăcat în haine stacoji și împopoțonat c -o
pălărie de care atârnă o fâș ie lungă de postav… Și se împrieteni cu Bruno care -și dădu -se
seama din câteva întâlniri că doctorul e un dobitoc, așa că prinse a petrece de minune pe
seama neghiobiei lui, iar doctorul, de asemenea găsi în tovărăși a lui Bruno nespusă
desfătare.”36
După o vreme, mînat de curiozitate, doctorul îl întreabă pe Bruno cum face de își
poate permite viața deloc modestă de care dă dovadă în fiecare relatare prezentată. Bruno
continuînd batjocura, și văzînd de -a lungul întîlnirilor sale cu doctorul că acesta nu este

34Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 1, pg.
221
35 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 2, pg.
203
36 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009, vol 2, pg.
204

13
deprins cu limbajul locului (Florența), îi răspunde că aceștia merg l a tîlhărit de pe urma
căruia se aleg cu prazi considerabile și seri alături de toate prințesele și reginele lumii. În
continuare, „Doctorul nostru, a cărui știință se mărginea pesemne la vindecarea de bube
dulci…”37întreabă:
,,- Da’ ce -nseamnă ,,Gumedra” ? Eu nu pricep numele acesta.
Și Bruno, de colo :
– Nici nu mă mir, maestre. Da’ ce parcă eu știu cine e Porco -Grasso și Vannacena ăla
de care tot aud?
– Tu vrei să zici pesemne Ipocrat și Av icenna, îi răspundea maestrul.”38
Caracterul doctorului:
,,se vede că vii de la Bologna și c -ai ținut gura închisă până ai ajuns aici. Sunt
încredințat că n -ai deprins abecedarul pe măr, cum fac toți nătărăii, ci l -ai deprins
pe un bostan, care -i cu mult mai mare; și, dacă nu mă -nșel, ești pare -mi-se dintre
cei ce dau în gro pi…îmi vine a crede c -ai învățat mai degrabă cum să prinzi oamenii
în mreje; lucru pe care dumneata, cu înțelepciunea dimitale și cu lipiciul vorbei, știi
să-l faci mai bine ca oricare din câți am văzut eu.”39
– ,,Mi-ar fi plăcut să mă vezi la Bologna. Atun ci știu c -ai fi vorbit cu admirație
despre mine! Acolo nu era om, mare sau mic, stundent sau doctor, care să nu mă
îndrăgească ca pe un frate adevărat, de bine ce știam să -i fac pe toți s ă râdă, de mult
ce le plăceam.”40
,,După făgăduința aceasta, maestrul își înzeci atențiile față de tineri; drept care,
petrecând ei de minune pe socoteala lui, îl făcură să înghită cele mai strașnice
prostii și îi făgăduiră să -i dea drept ibovnică pe contesa di Civillari41< Notă cu
numele explicat = era numele unei străduțe d in Florența acelor vremi; acolo le era
îngăduit oamenilor să -și facă nevoile și existau niște gropi unde se adunau
gunoaiele cu are se îngrășau pământurile grădinilor din apropiere = nu este nota

37 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009, vol 2, pg.
207
38 Boccaccio, Giovanni , Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 2, pg.
208
39 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 2, pg.
212
40 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 2, pg.
212

14
mea = ce fac?> , care după spusa lor, n -avea pereche în lum e de mândră ce era.
Maestrul îi întrebă atunci cine era contesa asta, la care Buffalmacco zise: – E o
doamna foarte mare și nu știu, zău, să fie în lume vreo casă împărătească în care ea
să n-aibă drepturi; până și călugării din sânul franciscanilor i se î nchină ei în sunet
de cimbale.”42
,,-Nu mă cunoști, se vede treaba. Te îndoiești, pesemne, fiindcă mă vezi că port mănuși și
straie lungi până la glezne. Dar dacă ai ști ce mai isprăvi am făcut eu la Bologna, când mă
duceam uneori cu tovarășii mei la femei, ai rămâne cu gura căscată. Uite, pe legea mea ți -o
spun, într -o noapte, fiindcă una din alea (o nenorocită, o stârpitură cât un cot) nu voia să
vină cu noi, i -am ars niște pumni zdraveni și pe urmă am luat -o pe sus și -am dus -o așa o
bucățicp, încât până l a urmă, ce -am dres și ce -am făcut, tot a venit cu noi.”43
Boccaccio sfîrșind nuvela spunînd că : ,,În felul acesta dar, așa precum ați auzit, se toarnă
înțelepciunea în cap acelora ce n -au știut să și-o însușească la Bologna.”44
Prin povestea relatată de Laur etta, Boccaccio își etalează poziția față de
universitatea din Bologna. Acesta descrie modul în care doctorul, în timpul șederii sale
aflat sub protecția juridică a universi tății abuzează o femeie, după lăudîndu -se de fapta sa .
Prin doctorul Simone da Vill a, ne este prezentat un reprezentant al mediului universitar. În
fragmentul prezentat, acesta este caracterizat, după spusa lui, drept un personaj de vază în
Universitate, dar necunoscător în arta medicinei. Boccaccio dorind să evidențieze nivelul
de pregă tire universitar și caracterele ce se formează în acestea.
III. Literele în Franța secolelor XV – XVI – François Villon și François Rabelais
Argumentele lu i François Villon împotriva Universității din Paris
I. François Villon s -a născut î n anul 1431 , Paris , Franța , numele său de poet
(Villon) este pseudonimul împrumutat de la tutorele său Guillaume de Villon (ce
a avut funcția de profesor de drept și capelan al Colegiului Saint -Benoit -le-
Betourne) acesta murind în închisoare, cel mai probabil otrăvit .45„Ca student la

42Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 2, – pg.
213
43 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 2, pg.
214 – 215
44 Boccaccio, Giovanni, Decameronul – trad. Eta Boeriu., ed. Adevărul Holding, București, 2009 , vol 2, pg.
218
45 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 271 , Nota I – 2

15
Sorbona, nobilul Fran çois figu rase cu numele său care era des Losges, de
Montcorabier .”46 Acesta este cunoscut pentru poeziile sale în jobelin (versuri cu
tîlc) și redactarea a două testamente ( Testamentul mic și Testamentul mare ), în
cadrul cărora poetul își prezintă atacurile împotriva sistemului universitar și
abuzurile sistemului legislativ. În 1463 acesta părăsește Parisul, fiind văzut
pentru ultima oară.
II. Contextul scrierilor lui François Villon
Pornind de la ceea ce a spus Jacques Le Goff, anume că:
,,dacă ne gîndim la amestecul universitarilor în încăieră ri, scandaluri nocturne, jocuri de
noroc, frecventarea prostituatelor ș i afacerile de moravuri, frecventa rea tavernelor (s -a
constatat că unele din cele mai grave conflicete î ntre “town and gown” s-au declanșat î ntr-
o tavern ă: de exemplu , la Paris, î n 1229, la Oxfort, în 1355), se vede în ce măsură ,,genul
de viață ” al unei parț i considerabile din populația universitară contrazicea morala sociala a
păturilor dominante din societ atea urbană . în sfîrșit, chiar dacă această comportare violentă
sau ,,scandaloasă ” era destul de răspîndită în populația universitară …ea ca racteriza cu
deosebire o anumită parte a populației studențeș ti: clericii vagabonz i, descendenț i ai
Goliarzilor , o categorie specială a clericilor cerșetori, stămoșii boem ei
estudiantine… cunoaș terea unui mediu social prin grupurile lui marginale, mai ales cînd ele
au importanța acestei categorii, duce î ntotdeauna la descoperiri utile.”47
Se încearcă un răspuns general întrebării „ Cum arată Franța secolului XV pentru
poetul Fran çois Villon? ”
Din opera poetului deslușim existenț a unor categorii sociale, obiceiuri și moravuri
printre care vom enumera prezența unor politiști deghizați în călugări benedictini ce aveau
sarcina de a supraveghea și spiona „ speluncile pariziene <ce erau> monopolizate de
Cochilie <care> erau totodată ș i terenul de operare al inchizitorilor. Ciracii lui Villon se
duc acolo spre a învăta jargonul ș i secretele mese riei de la marii maeștri ori speluncari
invederați, platindu -le lectia î n natura…”48 Cei ce erau capturați erau „duși de agenții

46 Idem. Nota I – 3
47 Le Goff, Jacques, Pentru un alt ev mediu, Valori umaniste î n cultura și civilizația evului mediu, Studiu
introductiv, note ș i traducere de Maria Ca rpov, Volum ul 1, Editura Meridiane, Bucureș ti, 1986, paginile 305 –
306
48 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 351, Balada III – I – 1

16
stăpî nirii, <cei> care-i finanț ează pe speluncari, să vă provoace la mărturisiri î n jargon,
pentru a -i servi pe diavolii de inchizitori („pour les sires”).49
Drumul unui acuzat fiind compus din plecarea acestuia „de pe „campul de lupta”, de
la taverna cu bucluc , direct la camera de tortura de la politie”50 Villon util izînd jobelinul îi
avertizează prin versurile sale pe toți ce i ce se cunosc amatorii acestor locuri:
„nu vă luați după acei stîlpi de tavernă, profesori și răi sfătuitori, ce vă împing la
blestemăîii. Acei codoși ascunși mai știu ș i jargonul nostru (refren). Ei ar alimenta dosarele
cu dovezi împotriva noastră, spre desfătarea inchizitorilor ce știu cam multe despre noi și
vor să ne î ncarce cazierul”51
să se ferească de
„regulatori ș i sectari eretici, coquillarzi fară domiciliu, așternuți pe „dolce
farniente”, aciutaț i pe la prostituate. <căci> Specialitatea lor era să-i atragă pe coquillarzii
novici în taverne, să -i încînte, să le bea ba nii și să o șteargă înaintea plăț ii („Joncheurs”).52
Sfaturile oscilând între a muzament și viclenie : „ciordiți cu laț ul cu lipici din cutia
milei…”53-„cerșetori, călugări falși, purt ători de moaște ș i amulete prezentate d rept sfinte,
dar si ghicitori î n bobi…”54 ascund recursul moral al timpului ce îl traiește poetul , „Villon î i
opune coț carilor lui, pe de o par te pe jandarmi (diavolii dovediț i) , pe de alta parte pe
doctrinari (acei ascunș i), pe dominic anii inchizitori, printre care și agenț ii lor (profesorii
colegiului pradat <Colegiul de Navarra>, pagubașii, asimilaț i unor zarafi)…”55„feriți -vă de
Berard, confesorul trădă tor.”56„…nu -i mai turnaț i pe colegi la popă și la sec ție…”57

49 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 352, Balada III, nota 12
50 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 352, Balada III, nota 24
51 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 352, Balada III, nota 56
52 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 353 -354, Balada V – nota 1 – 5
53 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 356, Balada VII, nota 35
54 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 357 , notele 45 – 46
55 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 360 , Balada XI, nota III – 33
56 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 354 , nota II – 18
57 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg.355, Balada VI, nota II – 24

17
„Ocâ rmuirea și Biserica au intețit urmărirea voastră …”58 „îngerii râ ului și ai morții;
inchizitorii și tiranii; acești demoni cocoșați ca niște monștri, care emit decrete, vă sporesc
pricini și vă reprimă cu sadism..”59 Sumarizînd avertis mentele l ui Villon o concluzie se
poate trage și anume că „… vremurile sunt tul buri; justiț ia taie -n carne vie ”60, instab ilitatea
dintre Biserică, stat și universitate, principalele puteri ale secolului XV se regăsec evocate
de-a lung ul operei poetului acesta înfățisînd un efect moralizator.
III. Inchiziț ia
În Testamentul Mare se justifică unul din principalele motive ce îi motivează
alegerea luptei contra inchizitiei, și anume episodul încarcerării acestuia de catre
„episcopul de Orl éans, Thibaut d’ Aussigny. Villon depindea, ca magistru sorbonard, de
justiția ecleziastică , dar nu de cea a lui Orl éans. Episcopul patrona pușcă ria pentru eretici,
amenajată î n castelul fortificat din Me ung-sur-Loire…o acuzaț ie de erezie, pre text al unor
puternic e adver sități personale… Cel în subordinele căruia se afla instanța juridică
ecleziastică , persecutorul, nu era altul decît episcopul însuși. D ar ac ela, ce binecuvînta
mulțimea credincioșilor, purtat în alai pe stră zi, nu era demn de misiunea sa, fiindca tot el
l-a nenorocit pe V illon, nevinovatul, cu inclemență ș i sadism. Episcopul era foarte
contestat ș i nepopular, iar papa ce -l unsese, Calixt al III -lea (Alfonso Borgia), un simonia
notoriu.”61 Deci, Villon nu intra sub jurisdicția lui
„…ceea ce combate Villo n în persoana lui Thibaut d’Aussigny este Inchiziția.
Această instituție ce opera cu precădere în Spania, era contestată pe fată în Franț a; dar ea a
existat pe timpul lui Villon.. ..<ac esta> dezvă luie cu pregnanță istoria secretă a oprimării
Inchiziției fra nceze, care a operat în ascuns, pentru a fi mai tîrziu desființată oficial, o dată
în 1560, prin Edictul de la Romarantin, și încă o dată, de că tre Napoleon.”62
„Villon se consideră un perse cutat politic. El se minimizează; vrea să scape de
pericolul iminent ce -l paște, dînd -o pe insignifianța revoltei sale și a statutului să u social”63

58 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 358, Balada X, nota I – 9
59 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 356, Balada VIII, nota I – 13
60 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 354, nota III – 27
61 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 277, nota 43 – I – 3
62 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 278 , nota 11
63 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 280 , nota 51

18
Această institutie o să fie numită de către poet, Școala morț ii, o instituție ce mascheaza la
Villon un sistem judiciar nemilos, unde t oți factorii serveau Inchiziția, des numită „Droit
de Rigueur” ”64
IV. Ioana d ’Arc
În Balada doamnelor de pe timpuri „Villon este primul care o cantă pe sfînta eroină
recent reabilitată, ce pînă nu de mult trecea drept vră jitoare .”65 Ioana d'Ar c, născută în 6
Ianuarie 1412 , decedînd în urma arderii ei pe rug la data de 30 mai 1431 în piața Vieux –
Marche din Rouen. N u este un nume întîmplător în balada lui Villon, acesta prin prez enta
aduce o critică la adresa Universitații din Paris, care a învinuito pe aceasta de erezie ,
pedeapsa fiind cea sus menționată. Episodul este reluat și de Jacques Le Goff în lucrarea sa
Intelectualii în evul mediu : ,,În Franța urmașilor Capețieni pe tronul ocupat anterior de
dinastia de Valois și a sfîșierilor datorate Războiului de O sută de ani (cu Universitatea din
Paris colaboratoare la uciderea Ioanei d’Arc)…”66
V. Limba latină
Olimpiada limbilor campioane sau balada pariziencelor67
I
„Căt ar vrea ele să se ș tie
Florentinele, Veneț ienele,
Și să-ntocmească vreo solie;
Măcar de-ar fi ca stră bunele:
Cu-atât mai puțin Romanele,
Genovezele, pe -al meu zis,
Piemontezele, Catalanele:
N-au bun cuvâ nt ca din Paris! ”

64 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 320
65 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 285 , nota 7
66 Jacques le Goff, intelectualii în evul mediu, edit ura Meridiane, București, 199 4, pg. 14
67 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 141-143

19
IV
„Vel-vornic: alor noastre Doamne,
Dă-le onorul ce li -i scris;
Orice s -ar spune de Romane,
Nu-i bun cuvâ nt ca din Paris! ”

Balada reprezintă sfidare a lui Villon față de sorbonarz i:
,,care disputau intr -o latineasca de bucatarie, pe cand limba cea mai frumoasa,
franceza, se modela chiar acolo dupa dialectul parizian. Iar cand artizanul jargonului
„gibelin” le prefera cinic pe mahalagioaicele lui sofisticatelor italience, optiunea lui loveste
perfid in suprematia Romei asupra Frantei independente ori, daca putem spune,
nationaliste. Cultura franceza se restructura sub ochii sai, incepand cu purificarea,
difuzarea si legiferarea limbii moderne si cu limitarea latinei, mai tarziu pe plan oficial, dar
deocamdata pe plan diplomatic, retoric si literar. In fruntea promotorilor, cu toate
„ereziile”, este proclamat neintrecutul Francois Villon”68

François Rabelais se naște în jurul anului 1494 , în Chinon, Franța , decedînd în
data de 9 aprilie 1553 la Paris, Franța. S criitor și reprezentant al renașterii, este recunoscut
pentru , opera sa formă din alegoria satirică, Gargantua și Pantagruel . Scrierea este
formată din cinci părți , prezentînd faptele și aventurile lui Gargantua și Pantagruel. În
studiul de față m -am folosit doar de primele patru părți, deoarece originalitatea celei de -a
cincea parți este atestată mai mult unor studenți de -a lui Rabelais ce au vrut să incheie
opera ma iestrului lor.
În lucrarea de față voi expune cinci episoade în care se află argumentele lui Rabelais
față de universitarii Sorbonei. Primul episod constă în darea lui Gargantua de către tatăl
său, Gran dgousier, către învățătură.
Grandgousier, tatăl lui Gargantua, văzînd că acesta este dornic și capabil să studieze
hotărăște să îi angajeze un profesor, un anume Thumbal Holofel, ce deținea titul de doctor
în teologie.69 Dar, în anul 1420, maestrul lui Gargantua s -a îmb olnăvit și a decedat70 , în

68 Francois, Villon, Opere complete = Oeuvres completes , autor secundar Manolescu Ionela, ed. Info -Team,
București, 1994, pg. 318 , nota 4
69 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 41-42
70 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 42

20
rîndul său fiind angajat Jobelin Bride , de origine englez. În acest episod se află o primă
acuză împotriva absolvenților universitari englezi, anume că:
,,Tatăl său văzuse bine cât de silitor de carte se dovedise Gargantua și cu m își
petrecea toate ceasurile din zi învățând; dar nicidecum nu era mulțumit, fiindcă băiatul nu
culegea din toate un folos, ba dimpotrivă, se stricase la cap, vorbea în bobote cu gândul
aiurea și se năucise de tot. Plângându -i-se lui don Filip de Baltă, viceregele Papeligoșilor
acesta i -a spus că….știinta acelora era o nerozie curată, iar așa -zisa lor înțelepciune – o
vorbărie goală, făcută să tulbure frumusețea minților alese și să ducă la stricăciun e lamura
tineretului nostru.”71
Al doilea episod contă în apariția lui Gargantua la Paris, acesta fu rînd clopotele
catedralei Notre Dame, reacția cetățenilor față de acest incident și reacția universitarilor
Sorbon ei, aceasta trimițîndu -l pe Janotus de Baligardo spre recuperarea acestora.
,,mulțimea aceea, zăpăcită și asmuțită deopotrivă, s -a năpustit asupra Sorbonei, unde fusese
altădată (dar nu mai este) oracolul Luteției. Iar învățații Parisului, luând în cercetare toata
întâmplarea, au dovedit cu prisosință pierderea clopotelor care lip seau de la locul lor.
Tăind cu luare -aminte firul de păr în patru, cu temeiuri pro și contra, au hotărât în
baralipton, îngaimaripton de silogismuri, ca bătrânul cel mai de vază al Facultății de
teologie să fie trimis la Gargantua, pentru a -i spune marele necaz pricinuit de răpirea
clopotelor. Și, împotriva susținerilor altor dascăli ai Sorbonei…a fost împuternicit să ducă
solia meșterul nostru Janotus de Baligardo.”72
Cuvântarea lui Baligardo constă în următorul paragraf :
,, Un oraș lipsit de clopote este ca un orb fără toiaj, ca un măgar fără căpă stru și ca o vacă
fără talangă…. Taponnus, adică nu Taponnus, ci poetul laic Pontanus amintește despre un
grămătic care locuia lângă biserică și ar fi dorit ca toate clopotele să fie făcute din câlți, iar
limba lor, din coadă de vulpe, ca dangătul să nu -i mai tulbure măruntaiele creierului și să -l
lase să -și ticluiască în liniște rimele lui râmătoare. Dar noi ne -am pornit supra lui cu puteri
unite, l -am scărmănat cum i se cuvenea și l -am înfierat ca pe un eretic. L -am făcut harcea –
parcea! Și, cu acestea, am încheiat.”73

71 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 43
72 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 48
73 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 51

21
După reușita recuperării clo potelor, acesta se întoarce la U niversitatea Sorbonei ,
aflînd spre marea sa surprindere că sorbonarzii nu doresc să își pătreze cuvîntul dat în
vederea recompensei faptelor sale. Replica acestuia față de înșelătoria propriilor lui colegi
este cu atît mai interesantă, deoare ce Rabelais relevă print -un memb ru al universității
faptele comise de univer sitari și eficiența de care dă dovadă sistemul jurid ic.
,,- Să nu vorbiți despre mine, a spus Janotus. Așa ceva pe -aici nu se găsește.
Trădători nefericiți! Nu faceți nici cât o ceapă degerată! În veacul veacurilor nu s –
au prăsit pe pământ oameni mai ticăloși decât voi! Vă cunosc și știu că de
neputincioși nu vă e fricp. Răutatea, de la voi am deprins -o… –l voi înștiința pe rege
despre toate fărădelegile voastre și să mă mănânce lepra, dacă n -o s-ă vă ardă de vii
pe toți, ca pe niște tâlhari și înșelatori ce sunteți, vânzători, eretici, dușmani ai
cinstei și ai lu i Dumnezeu!… mai -marii Sorbonei l -au trimis pe meșterul Janotus în
judecată…Sorbonarii au făcut legământ să nu se mai spele, până nu s -o sfârși
judecata, iar meșterul Baligardo cu ai lui au jurat să nu -și mai sufle nasul. Așa s -au
făcut că unii au ajun s jegoși, iar ceilalți, răpciugoși, fiindcă Înalta Curte n -a avut
vreme până acum să ia spre cercetare pricina. Hotărârea va fi dată la calendele
grecești, adică niciodată. Fiindcă, vedeți dumneavoastra, judecătorii sunt în stare să
facă ceea ce natura îns ăși nu pricepe. Învățații Parisului spun că singur Dumnezeu e
stăpân peste veșnicie. Firea n -a plămădit până acum nimic fără moarte și tot ce
rodește sânul ei are o durată și un sfârșit – omnia orta cadunt et caetera ((tot ce se
naște piere și așa mai depa rte)) . Numai zăbavnicii din Palatul Dreptății, cărora le
place să bată apa în piuă, lungesc judecățile la nesfârșit și până la nemurire,
îndreptățind pe deplin vorba lui Chilon Spartanul, care zicea, cu privire la oracolul
din Delfi, că judecata te sărăce ște, iar advocații toți sunt niște potlogari. Mai bine
își pun lațul de gât, decât să se lase să le scape din gheare așa -numita lor
dreptate.”74
Al treilea episod constă în asemui rea Universitarilor Genevei cu personaj ul mitic,
Antiphysia :
,,Dobândind sprijinul și mărturia fiarelor sălbatice, Antiphysia i -a strâns în jurul ei pe toți
nebunii și pe t oți smintiții, bucurându -se de lauda și de prețuirea tuturor celor lipsiți de
măsură și de dreaptă judecată. Din sămânța ei s -au prăsit fățarnicii, ipocriții, fariseii,

74 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad. : Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 53

22
aiuriții, stricații la cap, calviniștii vânduți diavolului – nerușinații Genevei, câini i turbați
din Fontevrault, popii cerșetori, bigoții, cotoii călugăriți, canibalii și alte dihănii pocite:
rușinea omenirii!”75
În al patrulea paragraf se regăsesc argumentele împotriva învățătorilor și
judecătorilor din Paris , făcînd prin acestea vizibilă receptarea cuvî ntului eretic pentru
aceștia . Acest paragraf cît și următorul sunt și răspunsul întrebării lui Panurge, prieten al
lui Pantragrul, întrebării dacă acesta să se însoare ori nu :
,, Află, dar, din gura mea că păcatul care mi se pune în seamă l -am deprins de la dascălii
cei mari și de la judecătorii din Paris, unde se află adevăratul izvor al înțelepciunii și știința
vie a panteologiei și a dreptății.
Eretic îl numesc pe acela care s-ar îndoi și n -ar crede! Dascălii și judecătorii despre
care vorbesc mămâncă în fiecare zi un episcop, sau măcar dijmele episcopiei (ceea ce e
totuna) pe -un an întreg, ba, deseori, pe doi. Dar ei răsândesc lumină și, dacă astfel ar face,
ar fi buni de uc is cu pietre.”76
,,Nemaidând nimeni pe datorie, am duce o viață de câine. Ar fi în lume o zăpăceală
mai cumplită decât în capul marelui meșter al Sorbonei și o încurcătură mai încâlcită decât
în blestemățiile măscăricilor pe care i -am văzut jucând păpușile …”77
Dublului adevăr în scrierea poetului Rimanogrobis și atacurile acestuia împotriva
franciscanilor, iacobinilor și călugărilor cerșetori:
,,ajungând la casa poetului, l -au aflat pe bunul moșneag trăgând să moară, dar vesel,
cu chipul senin și cu lumin ă în privi ri…Rimanogrobis a cerut hârtie, cerneală și condei,
care i -au fost aduse fără întârziere. Apoi a scris cele ce urmează :
Însoară -te, nu te -nsura;
Dacă te -nsori, n -ai să greșești;
Neînsurat, tot bine ești.

75 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 466
76 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 263
77 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 267

23
Să hotărăști după noroc,
Mergi înainte , stai pe loc,
Așteaptă, dacă te grăbești,
Însoară -te, nu te -n…

În post mănâncă de opt ori,
Ia și desfă ce -ai început,
Fă iar la loc ce -ai desfăcut.
Fii sănătos, trăiește, mori…
Însoară -te, nu te -n…”78

Panurge a spus ,, – Doamne sfinte, îmi vine a crede că omul acesta este un eretic!…L –
ați auzit cum clevetea împotriva călugărilor -cerșetori și cum îi vorbea de rău pe iacobini și
pe franciscani, cele două jumătăți ale lumii creștine, a căror învârtire gir ognomică, ca pe
două filopendule ale cerurilor, face să se rostească în jurul aceluiași punct homocentric
mașina matagrabolică a bisericii romane, de câte ori se poticnește în vreo greșeală sau
erezie…Nu sunt și -altminteri destul de urgisiți, bieții de e i? Nu sunt afumați și parfumați cu
destule necazuri, amărâții mâncători de pește?…Să se apuce el să -i ponegrească pe
vrednicii stâlpi ai bisericii!”79
,,E un sofist, un vorbă -lungă și un neștiutor. Răspunsurile lui sunt în doi peri :
disjunctive , cum se zi ce. Oricum ar ieși lucrurile, se cheamă c -a spus adevărul…măcar pe
jumătate.”80
Al cincilea și ultimul paragraf prezintă vorbele lui Gaurigan, u n om ce era considerat
filosof și învățat:
,,După acest schimb de vorbe, Pantagruel i -a spus lui Gaurigan, filozoful:
– Făclia luminii, prietene de credință, trecând din mână în mânp, a ajuns la dumneata,
înțeleptule! Ți -a venit, adică, rândul să răspunzi la întrebare: Să se însoare Panurge
ori să nu se însoare?
– Și una, și alta, i -a răspuns Gaurigan.

78 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 321
79 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 313
80 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; trad.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 314

24
– Ce-ai spus?, a întrebat Panur ge.
– Ce-ai auzit.
– Și ce-am auzit?
– Ce-am spus.
– Așa ți -e vorba?…Să mă însor sau să nu mă însor?
– Nici una, nici alta….
– Așadar, a spus Rondibilis, în filozofie, ca și în medicină, să păstrăm calea de
mijloc, amestecând laolaltă nepotrivirile și punându -le în cumpănire.”81
IV. Erasmus Desiderius Rotterdam
Erasmus Desiderius din Rotterdam se naște în data de 28 octombrie 1466 sau 1467 în
orașul Rotterdam din Olanda, decedînd în data de 12 iulie 1536 , în Basel , Elveția. Acesta a
fost teolog intrând în ordinului augustinian din Steyn , cunoscut pentru traducerea în limba
latina din greac ă Noul Testament și pentru împotrivirea sa față de necesitatea ori nevoia
războiului . În lucrarea de față ne vom folosi de două din scrieria sa tradusă în limba
română, anume , Despre război și pace evidențiind paragrafele în care este criticată
universitatea medievală.
Lucrarea Despre război și pace începe pornind de la o constatare a autorului , anume
că ,,pentru cine nu l -a încercat, războiul este plăcut. ”82Erasmus tratînd pe tot parcursul
scrierii problema războiului , numind pe cei responsabili de existența și falsa necesitate a
acestuia. În scrierea intitulată Charon (personaj subpămîntean, fiul lui Erebus și al lui Nyx.
Era înfățișat ca un bătrîn zdrențăros, care trecea cu luntrea sa sufletele morților de cealaltă
parte a Acheronului. Primea drept plată un obol, care se punea în acest scop – după datină
– în gura celui mort)83, se relatează cum acesta suferise un naufragiu din cauza numărului
mare de morți ce se îngrămădiră în barca acestuia dorind să treacă Acheronul . Acesta
relatînd că Ossa (zeița zvonului) i -a spus:
,,că trei monarhi ai lumii s -au năpustit cu ură de moarte spre nimicire reciprocă și că
nu se află nici o parte a lumii creștine lipsită de furiil e războiului. Căci cei trei amintiți îi
trag în nebunia obștească a războiului pe toți ceilalți. Mi -a mai povestit că țoți sînt într -o
astfel de stare sufletească, încît nici unul nu vrea să cedeze celuilalt. Nici danezul, nici

81 Rabelais Francois: Gargantua și Pantagruel; tra d.: Alexandru Hodoș., ed.Art, București, 2008, pg. 345 -346
82 Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Despre război și pace , Editura Științifică , București 1960, pg. 41
83 Mic dicționar mitologic greco -roman

25
polonezul, nici scoțianul, n ici chiar turcul nu stă, în acest timp, liniștit. Se urzesc lucruri
îngrozitoare; ciuma bîntuie pretutindeni: la spanioli, la enge zi, la italieni, la francezi.”84
Cu toții ,,proclamă că războiul este drept, sfînt și pios .85”, Erasmus făcînd aluzie la
cele spuse de Toma d’Aquino.
– să dezvolt folosindu -mă de studiul lui Mihai Maga din Studii tomiste 1?
În continuare sunt prezentate fragmentele ce răspund întrebării adresată de Erasmus:
,,De unde, oare s -a strecurat această molimă în poporul creștin? Fără îndoială, și acest rău,
ca și cele mai multe dintre celelalte, a fost primit, pe început, din lipsă de atenție. Căci
orice rău sau se strecoară, pe nesimțite, în viața omului, sau se insinuează sub haina
binelui. În felul acesta, s -a strecurat, mai întîi, erudiția, ca un lucru foarte potrivit pentru
combaterea ereticilor, înarmați cu știința filozofilor, poeților și oratorilor . Ba încă, la
început, nici aceasta nu era învățată de creștin, în mod special, ci aceia care veniseră,
întîmplător, în contact cu ea , înainte de a cunoaște pe Christos, puneau cee ace învățaseră
în slujba credinței. Însăși elocvența, la început mai mult mascată decît disprețuită, a fost
apoi de asemenea aprobată pe față. Mai pe urmă, sub pretextul combaterii ereticilor, s -a
strecurat p lăcerea nesăbuită de dispute, care a introdus în biserică o boală nu lipsită de
importanță. XXVII. În sfîrșit, s -a ajuns până acolo că în sînul însuși al teologiei, a fost
primit, în întregime, Aristotel; ba încă, în așa fel a fost primit, încît autoritate a lui este mai
sfîntă decît accea a lui Christos. Căci, dacă el a spus ceva de puțin folos vieții noastre, este
permis ca spusa lui să fie răstălmăcită prin interpretare; dar este dezaprobat, pe loc, acela
care a îndrăznit, cît de timid, să se ridice împot riva oracolelor aristotelice. De la el am
învățat că fericirea omului nu este perfectă, dacă nu I se adaugă bunăstarea corpului și
bunurile material. De la el am învățat că nu poate înflori un stat în care toate sînt
commune. Toate sentințele acestuia ne s ilim să le îmbinăm cu învățătura lui Christos, să
amestecăm, adică, apa cu focul.
Am primit mult chiar și din legile cezariene, invocînd dreptatea, de care aceastea fac
parade și, pentru ca să ni se potrivească mai bine, am denaturant, cît s -a putut, în
conformitate cu ele, învățătura evanghelică. Aceste legi îngăduie însă să se răspundă la
forță prin forță, de asemena ca fiecare să -și urmărească dreptul său, aprobp negoțul, admit
cămătăria, cu condiția numai să fie moderată, proclamă războiul ca o foarte frumoasă

84 Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Despre război și pac e, Editura Științifică , București 1960, pg. 128
85 Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Despre război și pace , Editura Științifică , București 1960, pg. 129

26
ispravă, numai să fie drept. Ele consider dreot ceea ce a fost ordonat de principe, fie el un
copil sau un idiot.
În sfîrșit, întreaga învățătură a lui Christos a fost pînă într -atîta contaminate de scrierile
dialecticienilor, sofiștilor, matemati cienilor, oratorilor, poeților, filozofilor și juriștilor
păgîni, încît trebuie să se consume cu ele o bună parte a vieții, înainte de a se găsi timp
pentru cercetarea scrierilor sacre; iar cînd parvii, odată și odată, la ele, trebuie să ajungi
infectat de atîtea păreri profane, încît preceptele lui Christos sau uimesc cu totul sau sînt
răstălmăcite portrivit cu învățăturile acestora. Iar acest lucru pînă într -atîta nu este
dezaprobat, încît nu este îngăduit să vorbească despre scrierile creștine Acela care nu s-a
umplut, în întregime, pînă – așa cum se spune – peste urechi, cu fleacurile aristotelice sau,
mai degrabă, sofistice. Ca și cum învățătura lui Christos ar fi de așa natură, încît sau nu
poate să fie cea mai accesibilă tuturor, sau nu se împacă, în nici un chip cu înțelepciunea
filozofilor”86
Erasmus critică prin fragmentul prezentat receptarea textelor aristotelice de către
universitari, aceștia interpretînd și folosind filosofia antică grecească înaintea textelor
biblice. Folosind învățătura acestor a în interpretări eronate ce au ca rezultat destrămarea
bunelor moravuri. Pe l îngă acestea, Erasmus atacă și receptarea legilor romane în
defavoarea învățăturilor lui Hristos.
Următoarele sale argumente sunt adresate î mpotriva clericilor :
,,Astăzi însă, aceia care se fălesc ca locțiitori și urmași ai lui Petru, principele bisericii, cum
și ai celorlalți apostolic, își pun, de cele mai multe ori, întreaga lor încredere în mijloacele
omenești. Iar acei neînduplecați propovăduitori ai adevăratei religii își duc viața în orașe
bogate și pierdute în lux, unde mai degrabă se corup ei înșiși, decît să facă pe alții mai
buni, și unde sînt din belșug pastori, care să învețe poporul, cum și preoți, care să cînte
laudă lui dumnezeu. Se învîrtesc pe la curțile princip ilor, unde nu voi relata aici ce fac.
Aleargă cu gura căscată după testament, vînează profituri, se fac instrumentele tiraniei
principilor și, ca să nu pară că nu fac nimic, cenzurează textele greșite, suspecte,
scandaloase, irevere nțioase, eretice, schism atice.”87
,,Școală cu școală este în opoziție și, ca și cum adevărul s -ar schimba odată cu locul, unele
axiome nu străbat marea, altele nu trec Alpii, altele nu răzbesc peste Rin. Mai mult, în

86 Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Despre război și pace , Editura Științifică , București 1960, pg. 62 – 63
87 Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Despre război și pace , Editura Științifică , București 1960, pg. 75

27
aceeași academie logicianul este în război cu retorul, teologul este în dezacord cu
jurisconsultul.
Dar chiar în același fel de profesiune, scotistul se luptă cu tomistul, nominalismul cu
realistul, platonicianul cu peripateticianul. Lucrurile merg pînă acolo, încît aceștia nu se
înțeleg nici chiar asupra celor mai mic i problem și foarte adesea se războiesc, cu cea mai
mare înverșunare, se trece cu ușurintă de la argumente la insulte, de la insulte la violențe,
iar dacă lupta nu se duce cu pumnale și lănci, ei se înțeapa totuși cu penițe muiate în venin,
sfîșiindu -se reciproc pe hîrtia cea mai fină și năpustindu -se unul asupra reputației celuilalt
cu vîrful otrăvit al limbii sale.”88
Concluzii

88 Erasmus, Desiderius, Roterodamus, Despre război și pace , Editura Științifică , București 1960, pg. 91 – 92