I. Hermeneutica, o perspectivă literară și teologică [609968]

1 UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR" DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI LITERE
ȘCOALA DOCTORALĂ DE STUDII LITERARE

PROIECT DE CERCETARE ȘTIINȚ IFICĂ

CONDUCĂTOR ȘTIINȚ IFIC : DOCTORAND: [anonimizat]. UNIV. DR. DORIN Ș TEFĂNESCU
CIULA CIPRIAN CLAUDIU

TÎRGU MUREȘ

2020

2
UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR", TÎRGU -MUREȘ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI LITERE
ȘCOALA DOCTORALĂ DE STUDII LITERARE

HERMENEUTICA SACRULUI ÎN POEZIA ROMÂNĂ
MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ

CONDUCĂTOR ȘTIINȚ IFIC :
PROF. UNIV. DR. DORIN Ș TEFANESCU DOCTORAND: [anonimizat]
2020

3 HERMENEUTICA SACRULUI ÎN POEZIA ROMÂNĂ MODERNĂ ȘI
CONTEMPORANĂ

Argument

I. Hermeneutica, o perspectivă literară și teologică
1.1. Ființă și conștiință. Limită și libertate
1.2. Vocația sacră a poeziei
1.3. Sacrul și sacralitatea. Abordare fenomenologică și hermeneu tică
1.4. Orice început este apofatic
1.5. Autonomia ca teonomie
1.6. Transcendentul de aproape

II. Eul poetic și raportarea la Ființă
2.1. Identitat ea – o iluzie necesară. Egocentrism și alocentrism
2.2. Angoasă și acțiune
2.3. Sentio, cogito și negânditul (inefabilul)
2.4. Funcția -autor și murmurul anonim. Absență – Prezență
2.5. Cuvânt cu putere multă – punerea în cuvânt sau negrăitul

III. Psalm, rugăciune, poezie
3.1. Psalmii lui Tudor Arghezi
3.1.1 . Psalmii arghezieni în critica literară
3.1.2 . Între hierofanie și întâlnirea cu sine
3.1.3 . Fideitatea rațiunii sau caracterul credincios al rațiunii
3.2 Moment psalmic: Lucian Blaga
3.2.1 . Angoasa și conștiința credinței
3.3 Psalmii lui Vasile Voiculescu:
3.3.1. Aruncarea în existență – „cei de lut arzători” (οι πήλινοι πύρινοι)

4 3.3.2. Vasile Voiculescu pelerin spre „locul inimii”
3.3.3 Donatul și dincolo -de-ființă
3.4. Psalmii lui Ștefan Augustin Doinaș
3.4.1 Limbajul realității și realismul lingvistic
3.4.2 Trebuința și chinurile singură tății
3.4.3 Este posibilă autenticitatea?

IV. Poezia existenței transfigurate
4.1. Ioan Alexandru
4.1.1. P oezia existenței transfigurate
4.2. Daniel Turcea
4.2.1. Justificarea și libertatea
4.2.2. Smerenia , centralitatea teofaniei
4.2.3. Unitate a ființei – principiul unic al ființării și cunoașterii
4.2.4. Suferința sau marginea cuvântării
4.3. Dan Damaschin
4.3.1. Expierea și aproximarea absolutului
4.4. Nicolae Ionel
4.4.1. Gnăza bucuriei
4.4.2. Cuvânt în cuvânt
4.4.3. Bucuri a de a trăi în umbra divinului

V. Hierofania și scara înțelegerii
5.1. Demitizarea imaginii lumii
5.2. Simplitatea minții
5.3. Cumpăna minții și abisul divin

Concluzii

5
Argument

Societatea globalizată es te o societate a comunicării, în care contactele între
paradigme culturale și teologice devin inevitabile1. Însă schimbările socio -culturale solicită și
reevaluări ale pozițiilor teologice, inclusiv ale celor proprii, fără ca aceasta să însemne o
abandonar e a propriei credințe. Din acest motiv credem că este necesară o reevaluare a
perspectivei teologice asupra metodelor exegetice folosite astăzi în abordarea textelor
religioase și a textelor poetice de factură religioasă.
Folosim aceleași cuvinte, dar înțelesul lor poate fi radical diferit. Cu alte cuvinte,
suntem constr ânși de propriile noastre reprezentări. Dialogul este deci strict imposibil dacă nu
avem o metodologie a dialogului. Așezarea în dialog a hermeneutici i teologice și a
hermeneuticii literare pe tema interpretării textului liric sacru și a textului liric religios,
întregește înțelegerea viziunii raportării poetului la sacru și a interferențelor celor două
hermeneutici printr -un demers deopotrivă cultural și existențial . Orice formă de creație este
indisolubil legată de un moment concret și specific, de o realitate particulară din care rezultă și
pe care o exprimă, deschizându -se, în același timp, spre sensuri universale. De aceea ,
considerăm că actul creației e un act de mărturisire a Vieții, sau, putem spune : poezia este
viața ce a surprins în tr-o clipă – Omul. Valorile nu trăiesc în absolut, închise în sine, ci în
relativul istoriei. Căci apreciem totdeauna valoarea universală a unei opere „din unghiul
timpului și cu interesele care ne sunt proprii ”, spunea Vianu, iar un criteriu impersonal , sustras

1 Filozoful și sociologul francez Edgar Morin afirma: „Originalitatea culturii europene nu constă doar în a fi fost
fiica iudeo -creștinismului, moșteni toare a gândirii grecești, producătoare a Științei și Rațiunii moderne. Constă în
faptul de a fi fost fără încetare producătorul și produsul unui vârtej format din interacțiuni și interferențe între
multiple dialogici care au legat și opus: religia/rațiune a; credința/îndoiala; gândirea mitică/gândirea critică;
empirismul -raționalismul; existența/ideea; particularul/universalul; problematizarea/reîntemeierea;
filosofia/știința; cultura umanistă/cultura științifică; vechiul/noul; tradiția/evoluția; reacția/re voluția;
individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/ prometeismul; quișotismul/sancho -panzismul etc.
Există, desigur, o dialogică în toate culturile, dar această dialogică, în majoritatea culturilor, a putut fi mai mult
sau mai pu țin închisă într -un cerc de dogme și interdic ții, iar procesul său a putut fi mai mult sau mai pu țin
încetinit, frânat sau controlat. Specificul culturii europene rezidă în primul rând în continuitatea și intensitatea
dialogicilor sale, unde nici una dintre ins tanțele constitutive nu strive ște sau extermină pe celelalte, și nici măcar
nu exercită în mod durabil o hegemonie apăsătoare ”, Edgar Morin, Gândind Europa, Ediție revăzută și adăugită,
traducere din limba franceză de Margareta Batcu, Editura Trei, 2004, p. 13.

6 temporalității și istoriei reale, din care să determinăm semnificația universal ă a valorilor, în
diversitatea lor, nu poate fi găsit2.
Ceea ce propunem în această lucrare este o perspectivă cuprinzătoare atât a relației
dintre poezie și sacru , cât și modurile de abordare a sacrului în creația unor autori
reprezentativi ai poeziei religioase moderne și contemporane . Orice cultură e o coincidență a
contrariilor , o totalizare a lor în forme originale. O primă condiție este suspendarea
prejudecăților , pentru a ajunge la o fuziune a orizonturilor (reiau o expresie a lui Hans Georg
Gadamer). Transdisciplinaritatea oferă o metodologie a dialogului între știință , cultură,
societate și spiritualitate.
Orice act de înțelegere este un act de interpretare . Multă vreme problematica exegezei
istorico -critice (diacronice) a rămas străină teologiei răsăritene . Intenția unui text era căutată
din perspectiva contextului istoric, social și politic în care a fost formulat, deoarec e orice text
nu apare întâmplător, ci el reprezintă rezultatul proceselor și realităților socio -umane dintr -o
epocă istorică. Tocmai acest principiu metodic, de a vedea în textul sacru doar un produs al
intereselor și necesităților socio -umane, a făcut ca metoda istorico -critică să fie văzută ca
forma cea mai sublimă de critică a religiei, cea mai strălucită formă de ateism deconstructiv.
Metoda istorico -critică a funcționat adesea ca o formă de exegeză fără Scriptură Sfântă .
Negarea transcendenței divine duce la exaltarea „ transcendenței umane”. Riscul hermeneuticii
diacronice este acela că, din dorința de a fi original, se emit ipoteze din ce în ce mai îndrăznețe ,
din care foarte multe sunt deplasate și lipsite de orice plauzibilitate. Pe lângă divagație ,
originalitatea duce în practică la o avalanșă de ipoteze și la „regionalizarea adevărului”3.
Lipsa de originalitate poate fi și ea condamnabilă, fiindcă reprezintă o atitudine de
suficiență , care proclamă inerția tradiției , pentru care repetarea unor discursuri din trecut are
caracter obligatoriu și sacrosanct. Multe dintre disertații nu au ca punct de plecare intenția de a
aduce un spor de cunoaștere , ci preocuparea de a afla noi argumente pentru susținerea
opiniilor tradiționale . E absurd să credem că autorii biblici ignorau prezentul, sau că
Evanghelia lui Hristos nu se adresa de fapt contemporanilor săi, ci doar Bisericii din veacurile

2 Specificul și universalul sunt atribute co existente, corelative, care se con țin reciproc. Valorile cu semnifica ție
universală sunt identice cu acelea care au maximă relevan ță și pentru specificul na țional. „Devenind tot mai
particular, devii tot mai universal ”. René Maheu, Civilizația universalului , traducere de Sanda Mihăescu , Editura
Științifică , București, 1968, p. 231 .
3 Unitatea umanului nu presupune uniformitatea și omogenitatea formelor sale concrete de existență , ci este
compatibilă cu (și se exprimă chiar prin) diversitatea acestora din urmă. Constantin Noica afirma: „ întregul este
în parte, iar nu numai partea în întreg" , C-tin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes , București , Editu ra Cartea
Românească, 1986, p.20 .

7 următoare. Dacă este propriu lui Dumnezeu să se descopere astfel încât oamenii să poată să
facă în istor ie experiența Sa, atunci nu trebuie postulată o contradicție între perspectiva
istorico -critică asupra textelor sacre (ca documente istorice ale acestei experiențe de credință )
și credința Bisericii, care mărturisește și ține aceste texte ca „Scripturi S finte”.
Exegezele și textele patristice (spațiul ortodox -răsăritean) nu au avut un rol normativ în
înțelegerea textului sacru, de aceea nu s -a format un sistem clar de hermeneutică. Rolul
hermeneuticii era unul formativ, lăsând loc de desfășurare și pătrundere a înțelesului divin prin
experierea personală, într -un acord cu viața ecclesiei – Euharistia. Exegeza a fost doar pentru a
arăta acel „întuneric prealuminos” pe care ascetul (trăitorul și uneori și exegetul) le -a întrupat
(în sine) ca o actualizare hristică – personală/particulară .
Apariți a unor creații literare poetice care rămân în ”duhul davidic” al psalmilor
veterotestamentari actualizează nevoia unui dialog hermeneutic dintre literat și teolog, care să
evidențieze atât particularitățile poetice ale creației, cât și o eventuală înnoire hermeneutică a
temelor teologice. Hermeneutica teologică s -a aplecat prea puțin asupra poeziilor religioase ale
literaturii române, de inspirație biblică. Interpretarea teologică nu poate așeza textul laic
religios la nivel de adevăr teologic, iar orice fo rțare de a ridica textul spre adevărul revelat e o
exagerare. Un text religios liric, probat prin expresia ființării poetului, nu poate fi redus la o
abordare strict estetică, exegeza teologică scoțând în evidență dialogul direct – ne-cuvântat al
poetului cu Logosul.
Cercetarea noastră își propune nu doar o recuperare a caracterului teologic din lirica cu
tematică religioasă, ci și o perspectivă prin care ne dorim să ilustrăm și să argumentăm
importanța înțelegerii caracterului de hermeneut (creștin) a poet ului, printr -o abordare
analitică și comparativă a hermeneuticii teologice și literare, aplicate la textele propuse.

5. Obiectivele cercetării
Obiectivul principal al lucrării este analiza textului religios (liric) și a textului liric (cu
tematică religioa să și mistică) din perspectiva hermeneuticii teologice și a celei literare.
Obiectivele de etapă caracteristice capitolelor sunt :
prezentarea unei imagini de ansamblu privind conceptele, delimitările, paradigmele și
dinamismul hermeneuticii teologice și filosofico -literare, analiza raportului dintre fideitatea
rațiunii și raționalitatea credinței, analiza abordărilor privind conștiința artistică și conștiința

8 morală, analiza relației poet -hermeneut, identificarea modului de receptare a poeziei religioase
(confesional – ortodoxe) în spațiul culturii românești.
Obiectivele de etapă caracteristice Capitolului II sunt: analiza comparativă a definirii și
raportării la persoană, repspectiv valoarea persoanei, în hermeneutica teologică și
postmodernism, realiza rea unui studiu de caz pe tema fideității rațiunii la Blaga și Maxim
Mărturisitorul, interpretarea conceptelor: orientare, pseudo -orientare, dezorientare, reorientare
– spațiului în orizontul sacru; identificarea și analiza raportării la sacru din perspect iva
hermeneuticii filosofice ( Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Edmund Husserl, Martin
Heidegger, Hans -Georg Gadamer, Paul Ricoeur) și teologice (Grigore de Nyssa, Grigore de
Nazianz, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama); analiza textelor sacre -lirice (Psalmii lui
David Roman Melodul: Imnele Sfintei Scripturi și Imnele Teologice, Simeon Noul Teolog –
Imnele iubirii dumnezeiești, Efrem Sirul – Imnele Raiului, Imnele răstignirii Domnului,
imnele Nașterii Domnului) din perspectiva hermeneuticii teol ogice, evidențirea caracterului
unitar al scrierilor și particularitățile filologice ale scriiitorilor.
Obiectivele de etapă caracteristice Capitolului III sunt: abordarea critică a conflictului
interpretărilor; realizarea exegezei estetico -teologice priv ind raportul dintre poet și hermeneut;
realizarea exegezei estetico -teologice a Imnului acatist de Daniel Sandu Tudor; realizarea
exegezei estetico -teologice privind consubstanțialitatea între poezie și mistică la Nichita
Stănescu; analiza hermeneutică a d inamismului raportării la sacru prin prisma transfigurării
poetice la Ioan Alexandru; realizarea unei imagini de ansamblu a orizontului psalmilor la T.
Arghezi și Șt. Augustin Doinaș; abordarea prin prisma hermeneuticii teologice a misticului în
poezia lui Vasile Voiculescu; evidențierea epifaniei sau a treptelor poetice la Daniel Turcea;
analiza din perspectiva hermeneuticii literare și a hermeneuticii teologice a temei mistica
luminii, în creațiile poeților: Vasile Militaru, Sandu Tudor, Zorica Lațcu, An drei Ciurunga,
Bartolomeu Anania, Leonid Dimov, Ioan Alexandru, Nicolae Ionel, Dan Damaschin, Aurel
Pantea, Ion Mureșan.
6. Metodologia cercetării
Lucrarea prezintă sursele de inspirație ale poeziei religioase, simbolurile arhetipale, ecourile
scripturis tice, convergența dintre poezia laică și poezia de factură mistică. Tipurile de
cercetare propuse pentru lucrarea științifică sunt cele teoretice (fundamentale) și cele empirice.
În cadrul cercetării teoretice se va dezvolta baza teoretică, conceptuală, pr in formularea de idei
abstracte. Cercetarea empirică va porni de la concepte și modele teoretice, dar prin
confruntările, constatările și concluziile sale, poate contribui la îmbogățirea teoriei. Cercetarea

9 empirică este o cercetare calitativă. Prin metoda descriptivă utilizată se va realiza un studiu
asupra hermeneuticii textului sacru și a textului liric religios, pentru a putea face constatări
privind caracteristicile și componentele ipostazei literare ale experienței sacrului. Analiza de
text și de conț inut este o altă metodă utilizată în lucrare prin care vor fi scoase în evidență
caracteristicile esențiale, categoriile predeterminate din texte. Analiza discursului literar se va
efectua în vederea explorării diferitelor dimensiuni ale discursivității și a studiului modului de
enunțare.
7. Rezultatele estimate
Există puține studii teoretice care să abordeze comparativ și analitic, din perspectivă filologică
și teologică, poezia religioasă și care să propună un metalimbaj, un model de interpretare, o
teorie bazată pe raportarea poetului și a textului liric la sursa biblică. De aceea lucrarea
pornește de la ideea legăturii între artă și credință și urmărește formele de concretizare a
frumosului în creația spirituală românească, iar incursiunile în domeniul liricii delimitează o
retorică a poeziei religioase.

10

CAPITOL I

1.1 HERMENEUTICA, O PERSPECTIVĂ LITERARĂ ȘI
TEOLOGICĂ

„Darul cel mai de preț al graiului
e să fie limpede,
fără să cadă în comun .”
– Aristotel , Poetica

Devine evident , chiar de la început , un aspect foarte important și anume l ucrarea de
față nu are pretenții de exhaustivitate cu privire la lirica reli gioasă , a poeților cuprinși în
cercetare , iar o res trângere a câmp ului de investigare constă în fa ptul că, deși există ș i alți
poeți români car e abordează această temă – raportarea la sacru , interesul nostru vizează doar
studiul acestora, cons iderându -i rep rezentati vi prin profunzimea și claritatea stilul ui scriiturii .
Cercetarea noastră reprezintă nu numai un caracter recuperator, ci și o perspectivă prin care
dorim să ilustrăm și să a rgumentăm importanța g noseologică ș i hermeneutică a creaților lirice
pătrunse de atingerea Sacrului , într-un parcurs în care pers pectiva sintetică și s piritul de
analiză se îmbină armoni os.
Este important de menționat că în acest studi u nu căutăm să vedem poezi a ca text
sacru sau pentru a găsi adevăruri teologice . Nu ne dorim a vedea în textele lirice , propuse
pentru a fi ana lizate , o explicație profundă a unei credințe dogmatice sau a evidenția influența
contextului religios -istoric pe c are spațiul românesc l-a avut asupr a poeților . Punctul de
plecare este relația între poezie și Sacru , este tocmai în recunoașterea capacități i poetului de a
depăși limba jul și de a dezvălui astfel ceea ce este în afară de limbaj, citiți aici, Sacrul, înțeles
ca manifestarea a ceva de o ordine diferită , dar firească . Expresia li rică ca paradox, ca
antino mie devine cale , atât pentru poet câ t și pentru hermeneut, pentru a exprima sacrul,
pentru a participa dincolo de cuv ânt la Cuvânt . Limbajul liric urcă scara reprezentărilor de la

11 auto-implicare până la mărturisire teofanică , trecând printr-o restrângere în Principiu . Bernard
d’Espagnat în 4.
Rolul textului liri c religios este (și) de a media , a înlesni deschiderea spre o conștiinț ă
sacră a vieții , dând posibilita tea cititorilor să între zărească fețele luminii divine. Astfel, tex tul
reconectează omul la Izvorul Fi ințial, rememorând sau recap itulând în cel ce citește , ca într -o
unitate , întreaga natură umană în definirea și parcursu l ei. Medierea pe care textul liric religios
o face sub fo rma urmelor sacre pe car e poetul le regăsește în și cu ființa sa , pun sub semnul
întrebării revendicarea poziți ei arbitrare a omului în fața creației .
Un limbaj liric ce se confundă pe alocuri cu trăi rea limpede a Adevărului5, într-un
flux de ritmuri și de cuvinte în care imag inile își croiesc drumul până când cuvintele își găsesc
forma. Poe ți într -o căutare tăcută și l ucrători ai Cuvântului în vers , care își exprimă tensiunea
ființială prin experiențe de netăgăduit6. Cu un limbaj aerat și sculptural textele lirice se grăbesc
să ne călăuze ască pe scara care urcă spre întâlnirea unică și unita ră cu Adevărul, spre
tranzițiile pe care (poeții ) le-au parcurs pentru a ajunge la ea, spre tensiunile interioare,
angoasele, zbaterile și răzvrătirile inteligibilită ții, spre pogorămintele inimii și în același timp
damnările pe care cei aflați între ceea ce au cunoscut și cele ce li se dau spre cunoaștere nu
admit cale de compromis. Acest limbaj încearcă să vorbească divinul , îndepărtându -se de
formele conceptuale pen tru a face loc povestiri i unor experiențe în Unul Cel inefabil și imuabil ,
Care își revendică ființa asumată etern – omul.
„Omul trebuie să descifreze el însuși acea stă prefigurare divină din el și în mod liber
să-și cucerească propriul său sens, să -și construiască destinul său ”7 – afirma Paul Evdo kimov ,
arătând calitativ importanța așezării omului , în mod liber, asumat și sincer , în relați e cu
Adevărul.
Lirismul este un fapt istoric în sine , ce se reconstrui ește a namnetic ca semnificație
printr -un proce s de „neg ociere a interp retărilor”. De aceea , orice raportare la textele p ropuse
spre a fi analizate și interpretate , justifică imp ortanța libe rtății , ca o deschidere și evidențiere

4 „Toate cele pe care le pricep limpede și distinct sunt în c hip necesa r adevărate ”, Rene Descartes, Meditații
despre filosofia pri mă, în vol. „ Două tratate filosofice ”, Editura Humanitas, București, 1992, p. 287 .
5 „Eu nu știu dacă Adevărul există sau nu. Dar si mt cu toată ființa mea că nu pot fără el …Pentru el renunț la t ot,
chiar l a întrebările mele și la îndoiala mea. … Eu, care stau pe marginea nimicniciei, pășesc ca și când aș fi
ajuns deja pe marginea cealaltă, în țara realității, îndreptățirii și cunoa șterii .. .”, Pavel Florenski , Stâlpul și
Temelia Adevărului, Editura Poliro m, Iași, 1999, p. 49 . Adevărul este apodictic, este principiu fundamental
interior al ființei, ce se impune prin prezență , umplere și desăvârșire a ființei.
6„Atâta timp cât mi -e frică nu sunt liber; și nu sunt liber să acționez după cum cere situația, c i constrâns să
acționez după cum mă împing imaginile și plăsmuirile produse de frica mea ”, Paul Tillich, Cutremurarea
temeliilor , Editura Herald, 2007, p. 186 .
7 Paul Evdokimov, Or todoxia, EIBMBOR, București, 1996, p. 80

12 vificatoare și iubitoare față de actul mărturisitor . Raportându -ne la text ele propuse putem
spune că actul poetic este act al vieții , deoarece este mișcare și avânt liber spre „harul
strălucitor care risip ește tene brele”8.

1.1 Ființă și conștiință. Limită și libertate

Însăși gândirea este o ieși re-din-sine a ființei: „Căci s pre a deveni spirit cu adevăra t,
omul trebuie să iasă din sine , cum făcuse și spiritul divin, devreme ce numai gândul îl scoate
pe om din el; dar , în același timp cu gândul , omul capătă conștiință de sine”9.
Numele libertății omului este liberul -arbitru. Această noțiune întărește realitatea că
omul e ste realmente liber pentru că e capabil de a lua decizii asupra propriei ființe . În gândirea
elină însăși, deși necesitatea era considerată suverană, omului îi era atribuit ă libertatea,
datorită rațiunii. Se poa te spune c ă în istoria gândirii curentele care socoteau rațiunea esențială
în ființă , susțineau în mod simetric și realita tea liberului -arbitru al omului. Apologetul rațiunii,
Descartes, afirma: „În principiu numai ea, libertatea ca liber -arbitru, mă face să cunosc că sunt
chip și asem ănarea lui Dumnezeu ”10, iar Nietzsche care, disprețuind ra țiunea și exaltând
vitalismul , socotea l iberul -arbitru drept „tertipul teologic cel mai dubios” .

1.2 Vocația sacră a poeziei

Omul este deschiderea sau lumina ființei ; prin urmare, pentru om orice în țelegere și
cercetare a ex istenței pornește de la sine și se întoarce la sine . Chiar dacă mișcarea pare a avea
ca centru sinele uman, totuși, valoarea care este în stare să împlinească doru l uman (sinergia ),
nu poate să fie decât de ca racter personal, întrun ind în sine tot ce este vrednic de prețuit și de
iubit, prin a Cărui oglindire omul se rostește , – numindu -se glas al Cuvântului . Prin dorul

8, Nicolae Berdiaev , Adevăr și Re velație , Editura de Vest, Timișoara, 1993, p. 80
9 Constantin No ica, Povestiri despre om, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 242.
10 „C’est elle (la seule liberté du fr anc arbitr e) princip alement qui me fait connaître que je porte l’imagine et l a
resse mblance d ù Dieu ”: René Desc artes , Medit ations métaphysiques , IV, vezi vol. „Două trata te filosofice”,
Editura Humanitas, București, 1992, p. 227.

13 ontologic al ființei noastre, omul e legat printr -un fir neîntrerupt de sacru. Sacrul11, așa cum
identifică Sandu Fr unză, are două calități: transcendența și transcendentalitatea , mișcarea de
așezare , ca prezență , a divinul ui în realitatea umană (exterioară sau interioară) sau r idicarea ,
(părăsirea , singurătatea harică) sacrului ; mișcare a poate fi înțeleas ă și în plan u man prin
întâlnirea cu s ine (smerenia) ca stare de coborâre în dialog sau starea de pătimire a sacrului, în
care omul e ridicat la înțelegerea neînțeleasă a manifestării divine (sacrul). Pentru Juan
Martin -Velasco sacrul se identifică cu „mediul în care se înscriu atât subiectul religios, cât și
atitudinea sa împreună cu obiectul său, iar elementul central al acestei sfere este Misterul”12.
Spiritul este cel care asigură realitatea și certitudinea ființei ; el este cel care „afirmă veșni cul
în viață”13.
Orice întâlnire în dialog impu ne o prezenț ă întemeiată , completă și verosimilă a
persoanei. Întoarcerea la sine încarcă ființa de văzut sau îndeamnă ființa spre nevăzut .
Aristotel scria în Despre suflet , „sufletul…des coperă prin modurile sale de a fi … întreaga
ființare ”, iar aceas tă calitate prin care sufletul numește ființarea14 în toat ă creația, întărește
problema suveranității spiritului uman15.
Doar cel ce s -a întâlnit cu sine16 poate urca scara așezări i în comuni une cu sacrul.
Interp elarea sacrului implică o deșertare iconică , și reașezarea conș tiinței simbolizate într-un
incipit, într -o psalmodie a Cuvânt ului. Adevărul și esența oricărui om este nevoia , setea
nesfârșită de a interpela și a fi revendica t, de a che ma și a răspunde – concret și imediat – la
măsura Absolutului perso nal17. De aceea , orice om care nu fuge și are curajul să se întâlnească
cu sine se va întâlni inevitabil cu sacrul. Pentru omul religios nu există altă realitate decât

11 Sandu Frunză, Iubirea și transcen dența, Editura Dacia, Cluj -Napo ca, 1999, p. 17.
12 Juan M artin Valasco, Introducere în fenomenologia religiei, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 75.
13 Nicolae Berd iaev, Despr e menirea omului, Editura Aion, Oradea, 2004 , p. 346.
14 „… din deosebirea ființială în genuri a celor ce sunt, cunoaștem înțelepciunea subz istentă a Lui, pe care o are
după ființă și care susține lucrurile. … din mișcarea ființială a făpturi lor, potriv it genului lor, cunoaștem viața
subzistentă a Lui, pe care o are după ființă și care împlinește cele ce sunt …”, Maxim Mărturisitorul, Răspu nsuri
către Talasie, Filocalia, Vol. 3, p. 65.
15 „Cum e cu putință ca spiritul să nu fie la nesfârșit t autologic, ce anume îl însufle țește, în ce măsură devine, cu
alte cuvinte cum se înn oiește neîncetat”, C. Noica, Cum e cu putință ceva nou, Editura Moldova, reproducerea
ediției București, 1940, p.313.
16 „Simțind nev oia să mă întorc la mine însumi, am por nit, călăuz it de Tine, în lumea mea interioară . Am intrat și
am văzut cu un fel de ochi al sufletului meu o lumină neschimbătoare… Cine cunoaște adevăr ul acela cunoaște
această lumină, iar cine cunoaște această lumină, acela cunoaște veșn icia”, Pavel Flor enski, Dogm atică și
Dogmatism, traducere și note Elena Dulgheru, Editura Anastasia , București, 1998, p.212.
17 George Remete, Suferința omului și iubire a lui Dumnezeu, Editura IBMBOR, București, 2005, p. 19.

14 realitatea sofianiz ată, în care începutul și sfârșitul devin o singură pătimire continuă , într-un
deja și nu încă18.
Relația cu Creatorul său este pentru om indispensabilă pentru a se poziționa corect în
lume , așa cum lumea are nevoie de om în vederea desăvârșirii ei19. O poziționare corectă față
de sacru presupune definirea termenului , în cazul nostru, într -o perspectivă a tradiției
răsăritene. Relația dintre sacralitate și sfințenie nu este decât expresia dinamicii trecerii de la
chip la asemănarea cu Dumnezeu (omoth eia sau de-un-obicei cu Dumnezeu ). Sacrul este
calitatea umană de a răspunde dialogului început de Princip iul Ființei , în și pentru fiin ța
umană, prin care omul e chemat la îndumnezeire. Așadar, potrivit profesorului John Breck ,
sacralitatea este văzută ca o dimensiu ne a naturii umane , în timp ce sfințeni a trebuie văzută ca
fiind legată de persoană20.
Limba greacă are pentru noțiunea de om, cea mai profundă cuprindere a înțeles ului:
anthropos/ ανθροπο unde ano/ανο înseamnă sus, iar thropos/ τροπο are sensul d e mod. Așad ar,
ființa umană este ființa care tinde vertic al spre ceva, spre sacru. Omul e orientat spre sacru, ia r
omul își concep e existența într -un dialog pe rmanent cu Creatorul21.

18 „Dumnezeu constituie în același timp exclusivi smul deplin și inclusivismul total ”, Șt. Augustin Doinaș, în
Prefață la Martin Buber, Eu și tu, Editura Hum anitas, București, 1992, p. 17.
19 „Imagina ți-vă o serie de oglinzi care își transmit de la una la alta raza luminoasă. Prima este mobil ă și liberă.
Dacă se rote ște către soare, primește raza și o transmite până la ultima oglind ă. Dar dacă, mulțumită cu
frumusețea sa, ea se întoarce de către sursă, se întunecă și îi duce în întuneric pe cei care își au de la ea lumina.
La fel se întâm plă și cu omul. Privește el sp re Dumnezeu ? Primește măreția dumnezeiască și iradiază cu ea
creaturile . Își ține el inima înspre materie? Privirea sa, lipsită de strălucire a venită de sus, arată lumii
deformarea care, prin orientarea privirii sale, v a răspândi în opera lui Dumnezeu lumi na sau întunericul”, Jean
Laplace, Introduction la vol. Gr égoire de Nysse, La cr éation de l ’homme ; SC 6, Edit . du Cerf, introducere și
tradu cere de Jean Laplace, note de Jean Dani élou, Paris, 2002, pp, 14 -15.
20 John Breck, Darul sacru a l vieții, Editura Patmos, Cluj -Napo ca, 2001, pp. 19 -20.
21 „Nu există nici un Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu -Tu, și E u din cuvântul fundam ental
Eu-Acela”, Martin Buber, op. cit. p. 31.

15

Daniel Turcea – Epifaniile
„Lumea nu are decât o singura justificare: Învierea !”
Daniel Turcea, Învierea

Uneori mă găsesc între două întrebări: pasăre sun t în zbor lucid spre gândurile Tale sau
sunt tainică așezare a înțelesului Tău în inima mea? Mă reg ăsesc căzând ca o fragmentare în
lucrurile lumii, căutând Cuvânt de a ști pentru ce -Ți sunt. Două lumi ( Entropie și Epifanie)
căutând Cuvântul cu care atâta timp și -au rostit chemarea. O chemare din care nu mai poți
distinge omul de Cuvânt – pentru că nu m ai ști – dacă omul mărturisește prin Cuvânt, sau
Cuvântul mărturisește negrăit – omul. Te îndrepți tihnit spre înțelegerea că între zborul –
Cuvânt și așezar ea-sens e întâlnirea în Cuvânt. Doar Cuvântul îți descoperă că nu poți rosti
dacă nu ai pe ce să aș ezi rostirea ta. Și atu nci când rostirea ta se așează, El devine așezarea ta.
Cele două lumi (Entropie și Epifanie) neașezate devin o așezare a Cuvântului. O așezare în
același gust al Cuvântului !
Bea cineva sau nu, Izvorul curge … și cât de neînsetați n e găsim uneori în rostirea
noastră zilnică. Cu cât mă însetez prin însetarea de mine , cu atât îmi vine mai greu să cuprind
înțelegerea că Apa nu vorbește de ea – ci doar de cel pe care îl reașază în viață , prin Cel ce a
pus viață în toate22. Cu cât însetez prin însetarea de mine rămân departe de Izvorul – Cuvânt,
între un zbor – cuvânt și un sens -așezare… dar niciodată așezare pentru Cuvânt .

22 Întreaga creație își păstrează unitatea ontologică în ordi nea rațională care izvorăște din Logosul divin și
constituie un mijloc de dialog între om și Dumnezeu.

16 Considerând disc ursul teologic -mistic ca rezultat al unei experiențe cu Sacrul, există o
experiență transcendentală exprimată în poezia considerată profană?
A spune că prin procese interpretative, limbajul poate exprima ceva extralingvistic
înseamnă a recunoaște hermeneutica ca dimensiune ontologică și a concepe limbajul –
împreună cu posibilitățile cognitive ale omu lui – capabil să urmărească scopuri ontologice. A
spune în schimb că prin interpre tările noastre nu este posibil să ieșim din sfera limbajului și că
tot ceea ce oferă înțelegerii nu ajunge la ceea ce num im realitate, lume, ființă etc. înseamnă a
înțelege h ermeneutica într -un se ns nominalist. În relația fundamentală dintre limbă și lume,
lumea nu devine obiectul limbii. În schimb, ceea ce este obiectul cunoașterii și al discursului
este întotdeauna inclus în orizontul limbajului, care coincide cu lumea. Limb ajul înrădăcinat în
ființă (ființa fiind ea însăși o rostire) are o dimensiune pre -semantică și pre -predicativă.
În viziunea lui Mircea Eliade, toate descrierile sau definițiile date fenomenului religios
relevă un fapt de importanță capitală: experiența sa crului, viața religioasă în genere, sunt de
neconceput fără opoziția și totuși unitatea dintre sacru și profan. Exegezele despre relațiile
dintre literatură și teologie , între cultură și credință, au adus o nouă raportare și transformare în
ultimii ani . Este necesar să lărgim termenii în care se desfășoară această raportare și
interrela ționare : reconstituirea discuției din perspectiva hermeneuticii decât al apologeticului,
mai degrabă antropologic ă decât teologică , iar teologic mai degrabă umanist decât strict
doctrinar . Diferențele sunt cultur ale, dar nu substanțiale, și e important să înțelegem ce dorim
să păstrăm prin intermediul acestui nou „ subiect ” (relația teologie -literatură) care deschide o
nouă modalitate de susținere a unei teologii dificile , dar și asumarea acestei trăsături
(transce ndentale ) a raportării poetului la realitatea pătrunsă de chemare creatoare spre dincolo .
Aceste liturghii culturale trebuie totuși să așeze raportarea cititorului la text prin tr-un spectru
mai larg de cultură literară , teologi că, filosofică. Omul ia cunoș tință de sacru pentru că acesta
se manifestă23, se prezintă ca ceva cu totul diferit de profan . Cu toate acestea, ceea ce este încă
latent (latentis lat. „ascun dere”) este prezent și capabil să apară sau să dezvolte, în ciuda
absenței conștientizări i, idee întâlnită și la Paul Ricœur în lucrarea Hermeneutica filosofică și

23 Augustin : intimo meo et superior summon meo (Confessiones , III, 6) – o interioritate mai intimă decât propria –
mi interioritate și mai mare decât cea ma i mare posibilitate a mea . O credință adevărată privește „ însușirea
personală ” și interiorizarea elementelor tradiție i. Jean-Louis Chrétien, cel care formuleaz ă expresia (turnura
teologică a fenomenologiei ) „viraj teologic ”, este cunoscut pentru dezvoltare a unei fenomenologii a
creștinismului în elementul său experiențial sau „trăit”. De -a lungul carierei sale, el a pus un accent deosebit pe
orientarea apel -răspuns în experienț a religioasă, despre care pretinde că este rugăciunea î n sine. Într -adevăr,
religia pentru el „ apare și dispare odată cu rugăciunea ”.

17 hermeneutica biblică : a dezvălui înseamnă a descoperi ceea ce până atunci a rămas ascuns .
Manifestarea sacrului implică o descoperire dependentă de „ ascundere ”. Fără un act prealabil
de uitare (trecutul amenință să devină, așa cum spunea Nietzsche, „groparul prezentului” ),
acel altceva devine doar o dezvăluire a adevărului și, prin urmare, poate pierde puterea
transformatoare profundă a realității umane. Această distanțare numită în termeni teologici
odihna minții, reprezintă un pas spre esențializare – starea în care , dezbrăcându -se de hainele
de piele (livrescul mundan) , omul pre -gustă sacrul. Înțelegerea și explicația nu se pot exclu de
reciproc, deoare ce consti tuie două tendințe fundamentale ale spiritului uman, în procesul său
de cunoaștere a realității și însușirea universului simbolic și cultural. Înțelegerea este un act de
pătrundere a sensului și de a -l stăpâni („Eu-cred-asta”), însă raportarea la sacru aduce
antinomia ca singură realitate accesibilă înțelegerii : voința (om) se vrea voită (Dumnezeu),
rostirea se vrea rostită fără a pierde substratul personal. În sensul corect, dacă cineva a înțeles,
nu mai este de parte a înțelegerii, ci de partea re zultatului înțelegerii ; iar rezultatul este tihna,
așezarea -sens, liniștea , mărturia („Eu-cred-în”).
Imaginația poetică înfăptuiește ș i reumple constant realitatea , oscilând între epifanii
anatemice ale sacrului sau regăsiri poetice ale sacrului prin tensi unea dintre limbaj și liniște,
prin care limbajul poeziei poate ajuta la depășirea impunerii ego-ului și a subjugării Celuilalt
și poa te, în schimb, să deschidă spații pentru tăcerea lumii (Luminii ) care să fie auzită. Timpul
devine astfel întinderea de la chemare la răspuns (adevăr și similitudine).
Puțini sunt poeții laici ale căror opere să nu conțină date și elemente care să autoriz eze
interpretarea fenomenului prezenței poetice atât ca fenomen magic, cât și ca fenomen mistic
(într-un sens uneori mai d egrabă particular decât canonic ). Transvaluarea estetică a termenilor
religioși a cunoscut un nou început cu romantismul, s -a accentua t odată cu stabilizarea
ecourilor filosofiei nietzscheene și a continuat în epoca „reorientalizării” Occidentului, cu
întregul val de sincretisme religioase și estetice adiacente. Pe fondul acestor mutații generale,
termenii de magie și mistică sunt folosiți încă de la începutul secolului al XX -lea – cu
deosebire în studiile literare și culturale – mai ales cu contrasensurile lor. În ariile de altminteri
neuniforme ale răspândirii religiei artei , se impun și proliferează încă de la începutul secolului
al XX -lea forme noi de artă elitistă, precum sunt și poezia pură , poezia mistică ori, în ultima
jumătate a aceluiași secol, poezia prezenței24. Înmulțirea termenilor prin care sunt desemnate

24 Yves Bonnefoy a rămas străin și chiar ostil față de tentațiil e religioase și spiritualiste ale artei verbale, dar nu și
față de capacitatea ei soteriologică, fapt ce l -a dete rminat pe Jean Starobinski să-l considere autorul unei
„eschatologii atee ” (Jean-Michel Maulpoix ).

18 idealurile (trans)estetice ale artei poe tice amplifică și câmpul dezbaterilor asociate noilor
concepte de poezie. Amplificarea se produce pe latura angajării în dezbatere a unor teritorii
oarec um străine poeziei moderne (sau față de care poezia a manifestat adesea dorința de
eliberare), precum metafizicele și religiile tradiționale , cu toate derivațiile și complicațiile
teologice aferente. Poetica și hermeneutica literară, estetica receptării, studiile literare în
ansamblul lor nu pot ignora mutațiile produse în câmpul poeziei de noile (ori mai v echile)
idealuri spiritualiste și mistagogice ale poeziei moderne, indiferent care este termenul (poezie
mistică, magie poetică, poezie pură, poezie -exercițiu spiritual , poezie a prezenței etc.) sub care
se (auto)propune și se (auto)promovează. Interesul c ultural al cărturarilor laici pentru un
asemenea tip de texte (texte mistice prin excelență) nu afectează calitatea lor primordială, după
cum valorizăril e estetice nu le pot schimba statutul.
Henri Brémond la începutul secolului al XX -lea indică înțelegere a faptului că limbajul
poetic (poezia religioasă) aduce o căutare a unui absolut fără precedent , întemeiat nu neapărat
pe o credință într-un Dumnezeu specific, care îl pune alături de experiența mistică și
imposibilitatea ei de a o exprima într -un limb aj care este real și logic. Punctul de plecare al
relației dintre poezie și mistică se află tocmai în recunoașterea capacității sale de a depăși
limbajul și de a dezvălui astfel ceea ce este dincolo de limbaj, citiți aici, sacrul, înțeles ca
manifestarea a ceva „de o ordine diferită” – dintr -o realitate care nu aparține lumii noastre – în
obiecte care sunt o parte integrantă a lumii noastre „naturale, necu rate” – cum afirma Mircea
Eliade.
Reprezentarea creează și ascunde ceea ce a creat; între ceea ce numim reprezentare și
contrariul acesteia există o tensiune pe care o preia un al treilea termen, acea intenție
proiectivă și transformatoare ce se dovedește a fi, în lectură lacaniană, ascunsul ce nu se
ascunde , din Scrisoarea furată a lui Edgar Allan Poe, pe care toți o caută cu înverșunare în
cele mai subtile locuri, iar ea se află, în mod paradoxal, la vedere25. Reprezentarea stabilește
mai ales o relație asemănătoare celei între interpretare și creați a poetică, privind „ echivocitatea
deschisă ” (Gadamer), ca re este legată de echivocitatea ființei umane26.
Este cu siguranță adevărat că poezia este suspendarea funcției descriptive și nu crește
cunoștințele de spre obiecte. Dar aceast ă suspendare este doar condiția complet negativă pentru

25 Edgar Allan Poe, Misterul lui Marie Rogêt : schițe, nuvele, povestiri: 1843 -1849, traducere din limba engleză
de Liviu Cotrău, Editura Polirom, Ia și, 2008, pp. 200 -218.
26 Hans -Georg Gadamer, Actualitatea frumosului , traducere de Val. Panaitescu, Iași, Polirom, 2000, p. 11.

19 eliberarea unei funcții referențiale mai originale. Poezia fiind un limbaj cu conținut rațional
poate vorbi despre sacru fără, totuși, să -l dezvăluie; poezia poate media sacrul între definirea
umană și experierea umană în vecinătatea sacrului , înlesnind particip area la sacru și prin sacru
la contemplarea mai presus de numiri le lui Dumnezeu; sacrul reconectează omul la originile
sale și în cele din urmă permite particip area la mi ster – Unul . Raportarea la sacru creează
tensiunea revendicatoare a prezenței (epifania, teofania , hier ofania ) în același „cort” a două
realități : creat și Creator. Credința , ca asumare a ceea ce rămâne un veșnic nou pentru prezent,
este o prioritate acord ată viitorului . Poezia evidențiază urmele sacrului și manifestările în
irumperea sentimentului transcen dentului , acapararea și umplerea noastră cu puterile sale ce se
nume sc, în limbaj teologic – „har”27. Poezia este o fundament are pentru cuvânt și pe cuvân t.
Poezia caută, contemplă, contopește și se anulează în cristalizările limbajului – apariții,
metamor foză, volatilizare, precipitații ale prezențelor. Cuvântul este experimentat ca un
cuvânt, nu ca un simplu înlocuitor pentru obiectul numit și nici ca o izbucnire a emoției ;
cuvintele și sintaxa lor, sensul lor, forma lor externă și internă nu sunt indici indiferenți ai
realității, ci au propria lor greutate și propria lor valoare. Poezia este atunci o voce tăcută pe
care poetul o receptează și o transpune în limbaj. Ființa umană intr ă în miezul cuvântului sau
Cuvântul se așează în centrul ființe i rostind -o poetic . Acest act constituie o denudare a
Cuvântului și deschide un decalaj în cuvânt, detașându -l de perechea care semnifică
/semnificant, explicate ra țional și structural. În acest spațiu mintea e răpită înțelegerii fără să
ajungă la elaborar e afirmativă. Aici este important să luăm în considerare modul în care aceste
concepte apropie poezia de felul discursului religios apofatic al teologiei negative ș i al misticii.
Poezia este e xperiență a „inexpresibilului ”, a „nedescrisului ”, a „incomunica bilului ”, ca o
melodie care depășește fiecare cuvânt , în care scrierea are nevoie de calea teologică a negației
și discursului apofatic28. Apofatismul manifestă o conaturalitate cu cuvântul poetic, care se
află într -o întoarcere constantă la tăcere, chiar și prin exercitarea cuvântului. Poezia este
experiența tăcerii limbajului ca un cuvânt cu totul condensat, vocea tăcerii colectată de poet și
transpusă într -o limbă. Gândul de infinit care proiectează poezia nu indică neapărat o
experiență mistică. Dar anah oretul ( misticul ), vorbind despre experiența sa, se apropie de poet

27 Rudolf Otto, Sacrul. Despre Numinos, traducere de Silvia Irimi a, Ioan Milea , Editura Limes, 2015.
28 Poezia există doar prin posibilitatea obiectiv ării ei obliga torii în și ca limbă particulară, mistica nu se
obiectivează lingvistic decât parțial și incomplet. Mai mult, obiecti varea lingvistică a trăirii mistice nu este
obligatorie. Dimensiunea culturală a misticii nu reprezintă esența ei de act (eve niment) spirit ual, în schimb,
fenomenalitatea culturală, lingvistico -estetică reprezintă esența poeziei.

20 în lupta cu limbajul și în încercarea de a pune în termeni lingvistici relația cu Cel care e
dincolo de limbaj, care nu este circumscris de acesta și care singur se poate defin i – „Eu Sunt
Cel Ce Sunt” .
Rezultatul acestei analize este prezentat ca o posibilă poetică a misticului : nu ca o
obstinată și alienată ideație a sacrului29, ci ca o stare apolin ică și transparentă a ideii de
eliberare de sub povara numirilor30. Cuvintele nu pot tălmăci o realitate , „cuvintele sunt văi,
sunt circuri, sunt zaruri ” iar riscul de a cădea într -o repetitivă planeitate biotică a înțelesului e
sufocant . O lume ideală, în care să fie abolit ă teroarea timpului și spațiului „cînd timpul
aglomerează / aglomerează sp ații și spațiile sugrumă … ”, pare a fi ținta reveriilor poetice31.
Tot ceea ce este reversibil terorizează, de aceea lumea invocată e una a sublimului nereeditabi l,
o lume a perfecțiunii în grația ei statuară, de inoxidabile poleiri harice . Pe „Puntea Ne sfîrșită ”
trec ciclurile vieții și ale morții , noi suntem „pelerini/ spre carbon/ spre cenușa, cămașa
cenușii/ ca dovadă c -a ars Dumnezeu ”. Geometria sau căutarea drumului devine ontologică32
și în aceeași măsură cosmogonie poetică : Universului imemorial ce lebrând impulsul inițial
(primum movens), surparea punctului („căderea simultană a universului/ în punct și a
punctului/ în univers ”), punctul ce reglează echilibru l general, fiind î ntrepătrunderea tuturor
formelor , „Geometria este haosul care tinde spre axiome/ incertul care tinde spre
Incontrolabil ”. Axiomele sînt înclinări, secțiuni, nuanțe și fațete „ale unei singure axiome care
e Mona Monadum/ de neformulat ”. Lumea e o multitudine de semne (semnificații)33,
reunificate (unitare) într-un Simplu întreg ; o sumă de-finită de „rațiuni ”34 ce-și lasă cuprinsă
înțelegerea de înțelegerea -neînțeleasă a Logosului. Peste semne trece raza, care face ca lumea
să fie o permanent ă decantare a asumării – menite a obnubila și a atenua gravitatea morții .

29 Omul este transcendent s ieși ca origine și totuși existența sa îi este încredințată lui însuși. Omul nu este
încredințat altcuiva ca un obiect pasiv, așa cum este natura.
30 Discursul apofatic (poetic) pornește de la un principiu metafizic de a fi și de a nu fi, dar nu se limiteaz ă la
aceste două categorii, indicând o altă posibilitate care este dincolo de acestea do uă. Această altă categorie rupe,
într-un fel, logic a formală, pentru că se prezintă ca dincolo de orice posibilitate de raționalizare sau delimitare.
31 Poezia poate fi înțeleasă ca limbaj cu proprietatea de a se goli în sine scriind în sine și găsește în acest gol
capacitatea sa de exprimare .
32 Raționalita tea maleabilă a lumii, plină de multiple virtualități corespunde indefinitelor virtualități ale rațiunii,
imaginației și puterii creatoare și progresive a omului. Dar raționalitatea aceasta maleabilă primește un sens
deplin, prin actualizarea acestei malea bilități .
33 Raționalitatea lumii își descoperă sensul prin faptul că se completează cu raționalitatea subiectului uma n.
Datorită raționalității ei, lumea este lumină inepuizabilă, conform cuvântului românesc „lume", care vine din
latinescul l umină. Lumea s e luminează în relația ei ontologică cu Logosul , Care este sensul ei suprem .
34 Întreaga creație are o raționalitate interioară, adică o unitate și o ordine internă dinamică . Această raționalitate
se manifestă ca interrelaționalitate: toate părțile univers ului se află într -o relație interioară una cu alta și se
sprijină reciproc. În același timp, toate sunt deschise spre Logos , Cel ce cheamă creația din viață la Viață.

21 Viața este astfel o reflectare a razei izvorâtă din Irisul fecund , incandescent al Lumii. Ea își
deschide existența în unghiul de incidență pe care această rază îl face „în plin deșe rt”35.
„Aeriene, imateriale, de o simplitate esențială, majestuoasă, versurile lui Daniel Tu rcea
concentrează și descoperă totodată, pe deasupra înțelesului curent, gândul pur, făptura și trupul
în desăvârșita lor străvezime existențială. Ele sunt mărturia unui suflet pentru care valorile
supreme sunt iubirea, blândețea, bunătatea, iar elogiul an gelic adus acestora este cu atât mai
tulburător cu cât vine din partea unei conștiințe care a cunoscut experiențele și sfâșierile amare
ale vieții «am văzut suferin ța, am privit durerea». Confesiunea patetică, adevărată a lui Daniel
Turcea, străbătută de p resimțiri, de neliniștile nostalgiei și ale năzuinței și înnobilată mereu de
un mistuitor « dor de cer de om și de pământ » poartă un glas al împăcării în însăși inim a
tenebrelor.”36
Poezia se denominalizează, devine verb. Un verb care face să vibreze într -o mare
orchestrație ontologică. Cuvântul se plasticizează presărând înțelesuri scări spre o întâlnire
tainică și lăuntrică („Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vos tru”, Luca 17, 2 1), epifanică în
simplit atea existenței ultime. Mai mult, aspectul transgres iunii limbajului, prezent în poezie,
descoperă condiția sine -qua-non a întâlnirii cu Sacrul, și anume împăcarea de sine ca jertfă37.
Poezia cultivă o atmosferă gene rală de uimire și taină, cu alt e cuvinte o intrare în
rezonanță prin împăcare, iubire, pace, cu pulsul mai abscons al firii: „domină taină/în
vicleim ”38, „în miezul focului/S -a ascuns apa/ca -ntr-un măslin ”, „ușor/peste ape/ca la -nceput ”,
„domină, domină/uim ire a clipei" ( Deasupra rîului , IV, V, VI).
Împăcarea de sine nu poate fi decât jert fă39, iar clipa epifanică este emblema
înțelepciunii de a te surprinde că participi la acest miracol divin care este viața40. Întâlnirea

35 Omul poate actualiza și dezvolta unele sau altele din virtualitățile lumi i în mod liber .
36 Dan Cristea , Faptul de a scrie , Editura Cartea românească, București, 1980, p. 174 .
37 În libertatea omului se ar ată iubirea lui Dumnezeu în puterea ei absolută pentru că aceasta permite
dezmărginirea și nemărginitul posibil .
38 Nu-l poți învăța pe om s ă iubească atunci când propria ta inimă este pustie și rece .
39 „rog acel grai care a rostit Cuvîntul /ca Soarele să n e răsară -n sînge / rog/ acel grai ”. Iubirea – „ușă a tainelor /
lin liman ” e rugul ce rămâne aprins: „e viață vieții/ și a mo rții moarte / mereu, ca o blîndețe răsărind ” (Iubire,
împărăteasă).
40 Logosul nu este o realitate ce se lasă cucerită dintr -o dată. Nu ajunge voința de a fi în comuniune sau în
cuminecarea logosiac ă (teofanie sau hierofanie) , după cum nu sunt suficiente pr esentimentul existenței Logosului
(în tot și toate) și impulsul irepresibil de a experimenta prezența în propria realitate . Comuni unea (prezența)
survine mai întâi ca sentiment al plenitudinii lumii, care nu înseamnă nimic fără accesul la sinele prezent l ui-
însuși . În fața Logosului pot duce o singură realitate (și nu un cumul de asumări și înțelegeri ) definirea ce o cere
firea creat ă în fața Creatorului ei.

22 lăuntrică a umanului cu divinul tran sformă în profunzime realitatea inimii omului ș i, implicit,
realitatea înconjurătoare : „Rămâi în cortul meu, / deschide/ cerul și ochiul/ inimii” și astfel,
Izvorul devine prin euharistie Lumină . Daniel Turcea duce mai departe viziunea blagiană: din
lumină venim, sp re lumină mergem .
Prima afirmare a persoanei constă în distingerea ei fa ță de natură41. Dar numai
distingerea față de natură42 nu ajunge pentru a afirma și a descrie persoana. Dacă natura este
„ce”-ul existenței, persoana este existența totală, îm plinită și infinită43, încât descrierea ei
comportă noțiuni nesfârșite , deoarece „numai taina rostește cuvintele/ vieții/ fără hotar ”.
Plecând de la etimologia cuvântului „individuum” (care înseamnă „ceva ce nu mai poate fi
divizat”), sublini em expres că „i ndivid” și „p ersoană” sunt „ două concepte diametral opuse ”44.
Individ și persoană au sensuri opuse, căci individ exprimă un oarecare amestec al persoanei cu
elemente aparținând naturii comune, în timp ce persoană denotă ceea ce este diferențiat de
natură”45.
Filosoful creștin Gabriel Marcel observă că „ Individul tind e să își apară sieși și
celorlalți ca un simplu mănunchi de funcții…silit să se trateze e l însuși tot mai mult ca un
agregat de funcții … ”46. Această fragmentare unitară , ce pare a arăta în n oi viaț a, nu face
altceva decât să țină existența într -o împăt imire , idee întâlnită în Poem didactic: „poate că
suntem vii dar obiecte/ fragmente emigrând în fragmente”47. Lumea poate dispune de om, dar
nu de întregul ființei sale . Individul „ apare și dispa re, nu este nicăieri … iar situarea în trecutul
mort îl gole ște chiar de conținutul științei limitate ”48. Omul continu ă să fie în lume, dar și mai
presus de lume; e pe de o parte în mod necesar în lume , dar oglindește în gândul nerostit
imaginea Cuvântulu i din tru-nceput – „de-ar muri/tot ce nu e/ în mine / curat/ … / să nu mai

41„A cunoaște/ cerul, înseamnă/ a fi cerul/ și acel tu ce adie” , Daniel Turcea , Epifania , „Cunoaște re”, Editura
Cartea Românească, 1982 , p. 86 . În continuare vom nota cu E poemele ce fac parte din volumul Epifania și cu
PD pe cele cuprinse în ciclul postum intitulat Poeme de dragoste . Paginile trimit la ediția menționată.
42„Bucură -te floare, căci te -a văzut/ Dumnezeu în rugăciune/ pe când nu erai/de la -ncepu t”, Pentru a picta un
peisaj (G), p. 98.
43 „vas/ să-Ți fiu/străin/cum sunt ”, Aproape (PD), p. 169.
44 Arhim. Sofronie Saharov, Nașterea întru împărăția cea neclădită” , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p.
57.
45 V. Lossky, Introducere în teologia ortod oxă, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 178.
46 Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang, Editura Anastasia , București, 1996, p. 168.
47 Poem didactic, (Entropia ), p. 47.
48 Petre Țuțea, Omul, I, Editura T impul, Iași, 1992, p. 74.

23 știu”49, căci – „din câte știm / ce nu știm, e lumină”50). Individul este o parte a naturii care vrea
să confiște natura. El se situează între natură și persoană, dar este natura care n-a ajuns
persoană. De aceea se poate spune că în individ „ persoana este confundată cu natura ”51. El
este condiția omului „care se autoafirmă, se opoziționează, care îl respinge și îl neagă pe
celălalt; a eului ce nu voiește să devină real”52. A eului ce răm âne î n afara posibilității , în litera
despre adevăr sau în „adevărul ca (e) propria ta cochilie”53. Obișnuința creează depărtarea pe
„suprafața adâncului” . Am putea spune că individul este partea care se teme de întreg , trăind o
împletire cu lumea într-o fugă ab erantă de Dumnezeu . O fugă bolnavă de sine dinspre nicăieri
spre niciunde, care nu mai are nevoie de adăpost și -și face din disoluție o condiție a vieții .
Obsedat de schimbări (dar refuzând obișnuirea) , închis veșniciei , omul se închină efemerului,
îi jertfește până și cuvântul. Dacă individualitatea înseamnă „ autoafirmare sau opoziționare …
prin prisma dezagregantă și tragică a individului ”54, personeitatea „ face din fiecare individ
uman o ființă unică în lume, absolut neasemuită și cu neputință de r edus la alte
individualități ”55; adică ființa capabilă „de a -și asuma acea împlinire universală și de a purta
în chip real în sine întreaga plinătate a ființei”56.
Orice om, orice persoană este un ego, o ipseitate sau un eu, dar ființa acestuia poate
diferi enorm și chiar se poate opune celorlalte. Desemnarea omului ca eu este firească și
inevitabilă, dar ne -finalizarea eului în persoană este falsificarea și ratarea omului. Persoana
este eul finalizat sau împlinit, iar eul nepersonalizat este promisiune neîm plinită. Omul nu este
persoană decât ca imago Dei. A vedea în om imago Dei înseamnă a vedea un chip real ca
model. Dar a face copia copiei este deja o falsificare : modelul omului nu este omul ci
Dumnezeu. Autonomizarea omului este închipuire de sine, conve nție și fantasmagorie,
alegerea neființei sau goana după neant. Persoana umană poate decade în nebunia autonomiei

49 Daniel Turcea, Racla de lumină , în Epifania, p. 165, Editura Carte Românească, 1982 , p. 1 65.
50 Cel care, neștiut (PD – postume), p. 294.
51 V. Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. cit., p. 179.
52 Antonie Bloom, Despre î ntâlnirea cu Dumnezeu, în vol. „Despre credință și îndoială ”, Editura Cat hisma,
București, 2007, p. 38.
53 Splendori le Cameleonului (Entropia ), p. 71.
54 Ibidem , p. 40.
55 V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit , traducere , studi u introductiv și note Pr. Vasile Răducă ,
Editura Anastasia, București, 1992, p. 83.
56 Arhim. Sofronie Saharov, Nașterea întru împărăți a cea neclătită, ed. cit., p. 107.

24 eului, „ căci mie însumi idol m -am făcut” („Canonul Sfântului Andrei Criteanul ”). Dar, chiar
nebună, ea rămâne, căci nebunia e un privilegiu al persoanei, nu al naturii.
Omul fuge mereu după sine, nu se ajunge niciodată și rămâne străin de sine însuși57.
Excepțional a exprimat acest lucru Nicolae Velimirovici, astfel: „ Am descoperit, Stăpânul meu,
că eu sunt străinul dinlăuntrul meu … Ajută -mă … să mă pot naște din nou, ca un tânăr fără
trecut”58. Realitatea ultimă , esența, miezul sau adâncul omului este „omul interior” sau acel
„om ascuns al inimii” de care vorbește Scriptura (I Petru III, 4). E omul aflat în taina întâlnirii ,
a împărtășirii , a cup rinderii Celui Necuprins59 în trup sau în afară de trup – Dumnezeu știe!
Întâlnirea e o comunicare sacramentală sau un preludiu al participării la tainele Împărăției lui
Dumnezeu. Pe de o parte, domină eliberarea printr -o vindecare regeneratoare, iar p e de altă
parte, o legătură concretă și palpabilă, prin suflet și trup, deci față către față.
Ce înseamnă epifanie? De obicei, cuvântului îi dăm înțelesul de „accentuare” sau
„arătare”. Substantivul „arătare” (εμφασις) provine de la verbul „mă arăt” (εμφαί νομαι ), care
înseamnă că ceva se arată în altceva (εν -φαίνεται) . Trecând prin ale Sale și arătând ale Sale,
dar păstrând vasul în condiția lui istorică. Ceea ce iubește cineva, aceea și ține înaintea sa cu
toată puterea. „Lumină, acum/ apără -mă de mine î nsumi / apropie -te/ lumină, sfințește/ țărâna/
și gândul/ nu eu/ ci tu/ trăiește în mine/ neînvinsă”60 .
„Începutul e izvorul, prototipul tuturor tipurilor, neimaginabilul, întoarcerea cuvintelor
ce rostesc chipul lumii la necuvântul rostirii luminoase, în Cuvân tul Vieții și al schimbării la
față”61. În „clipa când apare viața în cuvinte”, „din/ trupul acest -al cuvintelor/ ce se schimbă la
față/ din lucruri/ din înțelepciunea înstelată / ca din moarte, învie acum/ Cuvânt necuprins”62.
Astfel, ipostasul sau per soana este ființare unică și are ceva din absolut . A rămâne în
Cuvânt înseamnă desigur libertatea reală a persoanei – „numim/ lumină/ odihnind lumină ”63,

57 Max Picard, Fuga de Dumnezeu, traducere după originalul din limba germană „Die flucht vor Got t”, Eugen
Rentsch Verla g, Erlenbach -Zürich, Dritte Auflage, 1951, editor Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia, București,
1998.
58 Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, p. 176.
59 Negativul apare ast fel ca o alegorie a inefabilului. Negare nu este privarea, ci excesul de limbaj , dup[ cum
citim ]n scrierile lui Dionisie Areopagitul.
60 Se remarcă, de asemenea, în poezie o alternanță între rațiunea reținută și absentul mistic.
61 Dorin Ștefănescu, Poetic a fenomenologică. Lectura imaginii , Institutul european, Iași, 2015, p. 227.
62 Fructe (E); Din litere (E), pp. 117, 153 .
63 Logos, izvor , I, (E), p. 2 00.

25 căci „a privi/ a vedea/ cu sufletul/ fără veșminte/ a atinge ” – este – „a intra/ în taină”64. Taina e
scara pe care omul urcă și coboară într -o obișnuire continuă cu Dumnezeu – „umple/ gura mea/
de bună mireasmă/ Cuvânt”65. Orice cuvânt vorbit sau scris este „din prisosul inimii” (Matei
12, 34) , căci „omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate c ele b une” (Luca 6, 45).
Sofronie Saharov amintește că „Ipostasul nu cunoaște autoritate exterioară… nu este nimeni și
nimic în toată ființarea lumii care să -i poată impune voia, care să -l poată sili către o alegere
sau alta ”66. Auto -depășirea ipostasului este teologică, pentru că nu e ambiționare , ci este
„depășirea de sine a ceea ce este omenesc … actul propriei sale transcenderi spre Dumnezeu ”67
într-un proces în care nu este singur autor ci colaborat or. Autodepășirea de aici este sensul
ființei umane p otenț ată și înălțată de Cea Divină – „va fi un timp ca un fruct/ când părăsindu –
se/ labirint în străfulgerarea / tainicei epifanii – seara tu/ veniseși parcă de pretutindeni, din/
întreagă viață -mi, din lucruri/ din cenuș ă, ca o iertare/ ca o înviere, uitas em/ r ăul lumii,
așteptam”68. Teologia susține că „ipostasul este principiul care primește în sine nemărginirea .
Înaintea duhului nostru ipostatic -personal, în hotarele Pământului, avem o sarcină: a răzbi prin
peretele vremii și a depăși pragul întinderii ”69.
▪
Noțiunea de autor apare ca o corelare între individualit atea ființială a poetului
(creatorul) și opera în sine (creația ). Fiecare text ridică o audiență care se extinde la aproape
oricine poate citi. „Revenirea în sine ” este, de fapt, un semn al în toarc erii în/spre lume, care
stabilește și recunoaște valoarea preeminentă a lumii ca spațiu translucid de manifestare a
sacrului. Ochiul lăuntric ce permitea autocunoașterea și accesul la străfundurile lăuntrice este
invocat și de Turcea, care însă știe c ă exp lorarea și comunicarea cosmică nu se fac prin căile
inconștientului, ci ale revelației divine, singura în măsură să dezvăluie tainele: „un cosmos
sunt pleoapele/ un cosmos e lacrima/ dar/ numai taina rostește cuvintele vieții/ fără hotar”
(Dar). Imagi nea d ivinității creștine, așa cum apare ea în Epifania , se configurează ca o
îngemănare a unor atribute aparent contradictorii: de la reprezentarea raționalistă a unui

64 Poem de dragoste, I, (PD), p. 221.
65 Logos, izvor, V, (E), p. 202.
66 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Soph ia, București, 2005, p. 308.
67 P. Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiere u vicar , Editura
Institutului Biblic al BOR, București, 1996, p. 76.
68 *** ( PD), p. 238.
69 Arhim Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum est e, ed. cit. p. 271.

26 Dumnezeu matematic, precis, creator de lumi guvernate de rigoare, cum reiese din primele
poem e ale volumului, la antipodul personificării antimatematice, care, totuși, nu sparge
schema logică anterioară, ci o completează cu imagini și simboluri ale iubirii, tradiționale în
teologia creștină.
Poezia lui Daniel Turcea este „o formă specială de jur nal”70. O fenomenologie a
„experienței trăite ” în credinț ă (concentrându -se în primul rând pe tradiția creștină) . Un jurnal
de credință71, un jurnal mistic, tot ceea ce – în starea de exaltare religioasă în care se găsea –
mai putea scrie fără a avea se ntime ntul că a scris (poezie mai ales!). Poezia sa este deopotrivă
slujire și jertfă este via cale a vieții , în toat ă plenitudinea ei . În loc să exteriorizeze tentația
mistică în trăire, Turcea o închide în sine, interiorizând extazul și revelația . Ermetismul
poeziei lui Turcea se constituie în trei zone ermetice: matematică, alchimică și mistică.
Nu doar în cuvânt a dat răspuns Vieții poetul , ci cu întreaga fire – asumată, ca o
așezare -sens, ca o întindere nețărmurită în care Cuvântul a dat claritate și descop erire celor ce
păreau intime (lucrurile lumii, înțelesurile, simbolurile/semnificațiile …) dar erau ascunse
privirii . Apa, Cerul, Duhul, toate ajung să oglindească simplitatea zborului id eatic spre Cel ce
toate le vrea simple, dincolo de orice numire , dar rostite prin urcușul pe care omul îl face prin
treptele scări ale Epifaniei .

70 Horia Gârbea, Curierul românesc, anul II, nr. 6 -7, 15 martie – 1 aprilie 1990.
71 Această cunoaș tere în înțelepciune – a înțelege ceva ce nu poate fi niciodată înțeles complet decât ca „nu așa”.

27

Bibliografia operei

1. Alexandru, Ioan, Imne, cu un cuvânt -înainte de Zoe Dumitrescu -Bușulenga,
Editura Albatros, București, 1977.
2. Alexandru, Ioan, Imnele Iubirii, Editura Cartea Românească, București, 1983.
3. Alexandru, Ioan, Pământ transfigurat, Editura Mine rva, București, 1982.
4. Alexandru, Ioan, Cum să vă spun, Poezii, Editura pentru Literatură, București,
1964.
5. Alexandru, Ioan, Viața deocamdată, Editura Tineretului, București, 1965.
6. Alexandru, Ioan, Infernul discutabil, Editura Tineretului, București, 1966.
7. Alexandru, Ioan, Vină , Editura Tineretului, București, 1967.
8. Alexandru, Ioan, Vămile pustiei, Editura Tineretului, București, 1967.
9. Alexandru, Ioan, Poezii, Editura Fundașiei Culturale Române, București, 2001.
10. Arghezi, Tudor, Printre Psalmi, antologie, tab el cronologic și pref ață de
Roxana Sorescu, Editura Art, București, 2010.
11. Arghezi, Tudor, Scrieri, vol. 1 -6, Editura Pentru Literatură, București, 1964.
Interesează doar psalmii
12. Blaga, Lucian, Opera poetică, ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga,
cuvânt înainte de Eu gen Simion, Editura Humanitas, București, 1995.
13. Blaga, Lucian, Opere, vol. VIII -XI, ediție îngrijită de Dorli Blaga, studiu
introductiv de Alexandru Tănase, Editura Minerva, București, 1985 -1988 .nu e de ajuns ediția
de la punctul 12?
14. Damaschin, Dan, Interm undi, Editura Albatros, București, 1975.
15. Damaschin, Dan, Reculegeri, Editura Albatros, București, 1981.
16. Damaschin, Dan, Trandafirul și clepsidra, Editura Albatros, București, 1985.
17. Damaschin, Dan, A cincea esență, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989.
18. Damaschi n, Dan, Kaspar Hauser, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1991.
19. Damaschin, Dan, Îndurările și alte poeme, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2002.
20. Damaschin, Dan, Ziua Fiului Omului, Editura Eikon, București, 2016.
21. Doinaș, Ștefan, Aug., Foamea de Un u, Editura Eminescu, București, 1987.
22. Doinaș, Ștefan, Aug., Psalmi, Editura Albatros, București, 1997 .

28 23. Doinaș, Ștefan, Aug., Opere, vol. III, Editura Național, București, 2000.
24. Doinaș, Ștefan, Aug., Psalmi, Editura Litera Internațional, 2003 .se pot
menșion a 2 ediții, dar cităr ile nu pot fi decât din una.
25. Ionel, Nicolae, Cuvînt în cuvînt, Editura Junimea, Iași, 1972.
26. Ionel, Nicolae, Poezii, Editura Junimea, Iași, 1979.
27. Ionel, Nicolae, Calea vie, Editura Cartea Românească, București, 1983.
28. Ionel, Nicolae, Scara de raze, Editura Junimea, 1990.
29. Ionel, Nicolae, Vederea, Editura Junimea, Iași, 1995.
30. Ionel, Nicolae, Venirea, Editura Sagittarius, Iași, 1995.
31. Ionel, Nicolae, Flori de cireș, Editura Fides, Iași, 1997.
32. Ionel, Nicolae, Răsăritul Chipului, Editura Cart ea Românească, Bucure ști,
1998.
33. Ionel, Nicolae, Rugăciune, ediția a II -a, cu un prolog de Clement de la
Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, Editura Fides, Iași, 1999.
34. Ionel, Nicolae, Cântece de leagăn, Editura Fides, Iași, 2000.
35. Ionel, Nicolae, Cît îi ce ru și lumea, Editura Fides, iași, 2000.
36. Ionel, Nicolae, Psalmii, Editura Fides, Iași, 2001.
37. Ionel, Nicolae, Nume pe ape, Editura Junimea, Iași, 2003.
38. Ionel, Nicolae, Celei de nenumit, Editura Tehnopress, Iași, 2004.
39. Ionel, Nicolae, Tot în totul, Editura Ș tef, Iași, 2007.
40. Ionel, Nicolae, Umbra ta, Ruth, Editura Tehnopress, Iași, 2008.
41. Ionel, Nicolae, Nețărmul clipei, Editura Tehnopress, Iași, 2010.
42. Ionel, Nicolae, Stâlpul de foc, Editura Doxologia, Iași, 2011.
43. Ionel, Nicolae, Umbră de flutur, Editura Tehnop ress, Iași, 2012.
44. Ionel, Nicolae, Lăuntrul luminii, editura Doxologia, Iași, 2012.
45. Turcea, Daniel, Entropia, Editura Cartea Românească, București, 1970.
46. Turcea, Daniel, Epifania, Editura Cartea Românească, București, 1978.
47. Turcea, Daniel, Epifania, postfa ță de Artur Silvestri , Editura Cartea
Românească, București, 1982.
48. Turcea, Daniel, Iubire. Înțelepciune fără de sfârșit, prefață de Valeriu Cristea,
Editura Albatros, București, 1982.

29 49. Voiculescu, Vasile, Gânduri albe, ediție și cronologie de Victor Crăciun și
Radu Voiculescu, studiu introductiv, note și variante de Victor Crăciun, cuvânt înainte de
Șerban Cioculescu, Editura Cartea Românească, București, 1986.
50. Voiculescu, Vasile, Călătorie spre locul inimii, Poeme religioase, ediție
îngrijită și notă asupra ediției de Radu Voic ulescu, prefață de Zoe Dumitrescu -Bușulenga,
Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.
51. Voiculescu, Vasile, Integrala operei poetice, ediție îngrijită și prefață de
Roxana Sorescu, Editura Anastasia, București, 1999.

Biblio grafie critică

1. Abăluță, Constantin, Psalmi, Editura Tineretului, București, 1969 .intră la
bibliografia critică?
2. Adorno, Theodor W., Teoria estetică , traducere de Andrei Corbea, Gabriel H.
Decuble, Cornelia Eșianu, coord., revizuire și postfață de Andrei C orbea, Editura P aralela 45,
Pitești, 2005. Nu știu cu ce te ajută Adorno
3. Alexandrescu, Emil, Legea iubirii, prefață de Constantin Ciopraga, Editura
Moldova, Iași, 1992.
4. Alexiu, Lucian, Ideografii lirice contemporane, Editura Facla, Timișoara, 1977.
5. Andries cu, Alexandru, Stil și limbaj, Editura Junimea, Iași, 1977. nu știu dacă e
relevantă
6. Andriescu, Alexandru, Psalmii în literatura română, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004.
7. Anghelescu, Mircea, Literatură și biografie, București, Editura Universal Dalsi ,
2005. nici aceasta
8. Angelescu, Silviu, Mitul și literatura , ediția a II -a, Editura Univers, București,
1999 .
9. Apetroaie, Ion, V., Voiculescu, Editura Minerva, București, 1975.
10. Armanca, N., Brândușa, Mesajul lui Crypto, cap. Arghezi – ispita și himera,
Editura Curtea -Veche, Bu curești, 2005.

30 11. Auge, Marc, [ Genie du paganisme , Gallimard, Paris, 1982] ed iție în românește
Religie și antropologie , traducere și prefață de Ioan Pânzaru, Editura Jurnalul Litera l,
București, 1995 .
12. Bachelard, Gaston, Apa și visele, Eseu despre imaginația materiei, Editura
Univers, București, 1995.
13. Bachelard, Gaston, Poetica spațiului, Editura Paralela 45, București, 2003.
14. Bachelard, Gaston, Poetica reveriei, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
15. Baciu, Ștefan, Căutătorul de comori, Ediție bibliofilă alcătui tă de Elena
Fluerașu , Editura Muzeul Literaturii Române, Colecția Manuscriptum, București, 2002. crezi
că e utilă?
16. Bahtin, M., Probleme de literatură și estetică , traducere de Nicolae Iliescu,
prefață de Marian Vasile, Ed itura Univers, București, 1982. Baht in nu a tratat poezia
religioasă
17. Bako, Alina Ioana, Dinamica imaginarului poetic: grupul oniric românesc ,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012.
18. Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, Ipostaze românești și străine,
Editura Minerva, București, 1997.
19. Balotă, Nicolae, Mapamond literar, Editura cartea Românească, București,
1983. Nu cred că e utilă
20. Balotă, Nicolae, Poezia, vol. 1, Editura Academiei, București, 1980.
21. Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminesc u, București, 1999.
22. Barthes, Roland, Plăcerea textului , traducere de Marian Papahagi, postfață de
Ion Pop, Cluj -Napoca, Editura Echinox, 1994. La fel
23. Barutchieff, Marin, Silvia, Hagiografia . Între text și imagine , Teză de doctorat,
Universitatea din Bucure ști, Facultatea de Litere, 2007;
24. Bălănescu, Olga, Texte și pre -texte , Editura Ariadna’98, București , 2005;
25. Baudrillard, Jean, Strategiile fatale , traducere de Felicia Sicoie, Editura
Polirom, Iași, 1996 .
26. Baudrillard, Jean , Sistemul obiectelor , traducere de Horia Lazăr, Editura
Echinox, Cluj-Napoca, 1996.
27. Baudry, Jean -Louis, Scriitură, ficțiune, ideologie , Editura Univers, București,
1980.
28. Bădescu, Horia, Memoria Ființei. Poezia și sacrul, Editura Junimea, Iași, 2008.

31 29. Bălan, Dodu, Ion, Momente ale liricii românești în seco lul XX, Editura
Fundației România de mâine, București, 2000 .irelevantă
30. Bălu, Ion, Ion Alexandru, Monografie, Editura Aula, Brașov, 2001.
31. Bălu, Ion, Opera lui Lucian Blaga, Editura Albatros, 1997.
32. Béguin, Albert, Sufletul romantic și visul , traducere și prefață de Dumitru
Țepeneag, postfață de Mircea Martin, Editura Univers, București, 1998 .
33. Benoist, Luc, [ Signes, symboles et mythes , Paris, Presses universitaires de
France, coll. « Que saisje ? », 1975]; ed. rom. Semne, simboluri și mituri , Traducere de
Smaranda Bădiliță, Edi tura Humanitas, București, 1995 .
34. Beșteliu, Marin, Tudor Arghezi -poet religios, Editura Cartea Românească,
Craiova, 1999.
35. Boldea, Iulian, Scriitori români, contemporani, Editura Ardealul Tg. Mureș,
2002.
36. Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei românești , Editura Aula, Brașov,
2005.
37. Boldea, Iulian , Poezia neomodernistă, Editura Aula, Brașov, 2005.
38. Boldea, Iulian , Poeți români postmoderni, Editura Ardealul, Tg. Mureș, 2006.
39. Boldea, Iulian , Teme și variațiuni, Editura Eur o Press Group, București, 2008.
40. Bogh ici, Cezar, Sacrul și imaginarul românesc din secolul al XX -lea, prefață de
Ovidiu Moceanu, Editura Psihomedia, Sibiu, 2010.
41. Borella, Jean, Criza simbolismului religios, traducere de Diana Morășanu,
Editura Institutului european, Iași, 1995.
42. Braga, Corin, Momentul oniric , Editura Cartea Românească, București, 1997.
43. Braga, Corin, Concepte și metode în cercetarea imaginarului . Dezbaterile
Phantasma , Editura Polirom, Iași, 2007 .
44. Braga, Mircea, Critică și poetică literară. De la teorie la metodă , curs
univer sitar, Seria Didactica, Alba Iulia, 2005
45. Braga, Mircea, Geografii instabile , Editura Imago, Sibiu, 2010 .
46. Braga, Mircea, Pe pragul criticii , Editura Transpress, Sibiu, 1992 .
47. Braga, Mircea, Replieri interpretative , Edit ura Imago, Sibiu, 2003 .
48. Braga, Mirc ea, Teorie și metodă: eseu despre izvoarele aventurii metodologice
moderne , Editura Imago, Sibiu, 2002 .sunt utile?

32 49. Bucur, Marin, Literatura română contemporană, vol. 1, Poezia, Editura
Academiei, București, 1980.
50. Bucur, Romulus, Poeți optzeciști (și nu num ai) în anii 90, Editura Paralela 45,
Pitești, 2000.
51. Bugariu, Voicu, Patria și cuvântul poetic, Editura Albatros, București, 1977.
52. Burgos, Jean, [ Pour une poétique de l'imaginaire , Ed. du Seuil, Paris, 1982]; ed.
rom. Pentru o poetică a imaginarului , Tradu cere de Gabriela Duda și Micaela Gulea, Prefață
de Gabriela Duda, Editura Univers, București, 1988 .
53. Butulescu, Valeriu, Imensitatea punctului, Editura Polivada, Deva, 2002 .???
54. Buzași, Ion, Poezia religioasă românească, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2003.
55. Buzași, Ion, Valori creștine în poezia românească, Editura Dacia, Cluj -Napoca,
2008.
56. Caillois, Roger, Eseuri despre imaginație , în românește de Viorel Grecu,
Editura Univers, București, 1975 .
57. Caillois, Roger, [ Le Mythe et l ’homme , Gallimard, Paris, 1938]; ed iție în
română, Mitul și omul , traducere de Lidia Simion, Editura Nemira, București, 2000 .
58. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București,
1980. La ce ajută?
59. Cassirer, Ernst, Eseu despre o m. O introducere în filosofia cultur ii umane ,
traducere de Constantin Cosman, Humanitas, București, 1994 .la fel
60. Cazimir, Ștefan, Tensiunea lirică, Editura Eminescu, București, 1971 .
61. Cantacuz, Streza, Diana, Expresionismul poeților ardeleni, Editura Samuel,
Mediaș, 2015.
62. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
ediția a II -a, revăzută și adăugită, prefațată de Alexandru Piru, Editura Minerva, București,
1982.
63. Călinescu, George, Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967.
64. Cândroveanu, Hristu, Alfabet liric, Editura Cartea Românească, București,
1974. Nu cred
65. Cândroveanu, Hristu, Poeți și poezie, Editura Cartea Românească, București,
1980.
66. Cernătescu, Radu, O istorie ocultă a literaturii române, Editura cartea
Românea scă, București, 2010.

33 67. Cioculescu, Șe rban, Argheziana, Editura eminescu, București, 1985.
68. Cioculescu, Șerban, Aspecte literare contemporane, 1932 -1947, Editura
Minerva, București, 1972.
69. Ciobanu, Mircea, Poeziile creștinilor români, antologie, Editura Casa Ș coalelor,
București, 1994.
70. Ciobanu, Ștefan, Istoria literaturii române vechi, Editura Eminescu, București,
1989.
71. Cistelecan, Al., Poezie și livresc, Editura cartea Românească, București, 1987.
72. Cistelecan, Al., Top ten, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2000.
73. Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi , Fundația pentru Literatură și Artă,
Regele Carol II, București, 1940.
74. Crainic, Nichifor, Spiritualitatea poeziei românești, cuvânt -înainte de
Alexandru Condeescu , postfață de Paul Dugneanu, editura Muzeul Literaturii R omâne,
București, 1998.
75. Cristea, Dan , Un an de poezie, Editura Cartea Românească, București, 1974.
76. Croce, Benedetto, Poezia. Introducere în critica și istoria poeziei și literaturii,
Editura Univers, București, 1972.
77. Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura româ nă între cele două războaie mondiale ,
Editura Minerva, București, 1974.
78. Crohmălniceanu, Ov. S., Tudor Arghezi, Editura de Stat pentru Literatură și
Artă, București, 1960.
79. Culianu, Ioan Petru, Studii românești, traducere de Corina Popescu și Dan
Petrecu, E ditura Nemira, București, 2000.
80. Dama schin, Dan, Cercul literar de la Sibiu/Cluj, Editura Ecou Transilvănean,
Cluj-Napoca, 2013.
81. Dărmănescu, Octavian, Convertirea prin literatură, Editura Apologet, Craiova,
2007.
82. Diaconescu, Ioana, Scriitori în arhivele CNS AS, Fundația Academia Civică,
Bucure ști, 2012.
83. Diaconu, Mircea, Poezia de la „Gândirea” , Editura Didactică și Pedagogică, R.
A., București, 1992.
84. Diaconu, Mircea, Atelierele poeziei, Editura Fundației Culturale Ideea
Europeană, București, 2005.

34 85. Diaconu, Mi rcea, Postmodernismul pe înțelesul t uturor, Editura Prin ceps Edit,
Iași, 2004.
86. Dobrescu, Laura, Tudor Arghezi. Erminia unui iconoclast modern, Editura casa
Cărții de Știință, Cluj -Napoca, 2007.
87. Doinaș, Șt. Aug., Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu , București,
1974. ar trebui să treac ă la bibliografia de autor
88. Doinaș, Șt. Aug. , Lampa lui Diogene , Editura Eminescu, București, 1970
89. Doinaș, Șt. Aug ., Poezie și modă poetică , Editura Eminescu, București, 1972.
90. Doinaș, Șt. Aug., Eseuri , Editura Eminescu, B ucurești, 1996.
91. Dorcescu, Eugen, Poezia mistico -religioasă. Structură și interpretare ( Poeților
tineri, care îmi sunt prieteni) în Semănătorul, ediție on -line, iulie, 2008.
92. Dorcescu, Eugen, Metafora poetică, Editura Cartea Românească, București,
1975.
93. Dorcescu, Eugen, Embleme ale realității , Editura Cartea Românească,
București, 1978.
94. Dorcescu, Eugen, Biblice, Editura Marineasa, Timișoara, 2003 .nu sunt poeme
(antologie)?
95. Dumitrescu -Bușulenga, Zoe, Itinerarii prin cultură, Editura Eminescu,
București, 1982.
96. Evseev, Ivan, Cuvânt, simbol, mit , Editura Facla, Timișoara, 1983 .
97. Felea, Victor, Dialoguri despre poezie , Editura pentru Literatură, București,
1965. nu știu dacă e util
98. Filimon, Valeriu, Poetica imaginarului românesc , Editura Paco, București,
2001 .
99. Filip aș, Elena Zaharia, Introducere în op era lui Vasile Voiculescu, Editura
Minerva, București, 1980.
100. Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, Editura Univers, București, 1998.
101. Frye, Northrop, Anatomia criticii , în românește de Domnica Sterian și Mihai
Spăriosu, București, Editura Univers, 19 72.
102. Gadamer, Hans -Georg, [ Wahrheit und Methode. Grundzüge einer
philosophischen Hermeneutik , 1960]; ed iție în română, Adevăr și metodă , traducere Gabriel
Cercel și Larisa Dumitriu, Gabriel Kohn, Călin Petcana, Editura Te ora, București, 2001 .
103. George, Alexan dru, Marele Alpha, Cartea Românească, București, 2005.

35 104. Ghinoiu, Ion, Vârstele timpului, Editura Meridiane, București, 1988 .
105. Grăsoiu, Liviu, Poezia lui Vasile Voiculescu, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1977.
106. Grigurcu, Gheo rghe, Poeți români de azi, Editura Casa Românească, București,
1979.
107. Guénon, René , [Symboles de la science sacree , Gallimard, Paris, 1977]; ed iție
în română Simboluri ale științei sacre , Traducere de Marcel Tolcea și Sorina Șerbănescu,
Editura Humanitas, B ucurești, 1997 .
108. Heidegger, Martin, Hölderlin și esența poeziei, în volumul, M. Heidegger,
Originea operei de artă, traducere și note de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, studiu
introductiv de Constantin Noica, Editura Univers, București, 1982.
109. Indrie ș, Elena, Dimensiuni ale poeziei române moderne , Editura Minerva,
București, 1989.
110. Iorgulescu, Mircea, Al doilea rond, Editura Cartea Românească, București,
1976.
111. Ioniță, Puiu, Poezia mistică românească, Editura Institutul European, Iași, 2014.
112. Ivașcu, Geo rge, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Științifică, București,
1969.
113. LaCocque, Andr é și Ricoeur , Paul, Cum să înțelegem Biblia, traducere de
Maria Carpov, Editura Polirom, Iași, 2002.
114. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Editura
Socec, București, 1937
115. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Editura
Minerva, București, 1981.
116. Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Editura Aula, Brașov, 2003.
117. Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura Timp ul, Reșița, 1996.
118. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
editura Paralela 45, Pitești, 2008.
119. Manolescu, Nicolae, Teme, Editura Universalia, București, 2000.
120. Marion, J. -L., Fiind dat. O fenomenologie a donației, traducere de Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 2003.
121. Martin, Aurel, Poeți contemporani, Editura pentru Literatură, București, 1967.
122. Michael, Friedrich, Dan Damaschin. Între viziunea unității și adâncimea în
sine, Editura Timpul, Iași, 2014.

36 123. Micu, Dumitru, Tudor Arghezi, Editura Institutul Cultural Român, București,
2004.
124. Micu, Dumitru, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura
Minerva, București, 1986.
125. Mihăilescu, Dan, C. Literatura română în postceaușism, vol. I, Editura Polirom,
Iași, 2004.
126. Mihăil escu, Dan, C., Ce-mi puteți face dacă vă iubesc? Eseu confesiv despre
Ioan Alexandru, Editura Humanitas, București, 2015.
127. Mihuț, Ioan, Ștefan Augustin Doinaș comentat de Ioan Mihuț, Editura Recif,
București, 1994.
128. Militaru, Petrișor, Prezențe angelice în p oezia română, Editura AIUS, prin Ed,
Craiova, 2012.
129. Mincu, Marin, Eseu despre textul poetic, vol. II, Editura Cartea Românească,
București, 1986.
130. Mioc, Simion, Modalități lirice interbelice, vol. I, Editura Universității din
Timișoara, Timișoara, 1989.
131. Miu, Constantin, Vasile Voiculescu – poet isihast: de la ascetică la mistică în
poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu , Editura Florile Dalbe, 1997.
132. Moraru, Cornel, Semnele realului, Editura Eminescu, București, 1981.
133. Moraru, Cristian, Ceremonia textului, Editura Eminescu, București, 1985.
134. Mușina, Alexandru, Paradigma poeziei moderne, Editura Aula, Brașov, 2004.
135. Negoițescu, Ion, Scriitori contemporani, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.
136. Negoițescu, Ion, Scriitori moderni, vol. II, Editura Eminescu , Bucure ști, 1997.
137. Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească,
București, 1977.
138. Negrici, Eugen, Poezia medievală în limba română, Editura Vlad & Vlad,
Craiova, 1996. ???
139. Negrici, Eugen, Introducere în poezia contemporană, Editura cartea
Românească, București, 1985.
140. Nemoianu, Virgil, Surâsul abundenței, Cunoașterea lirică și modele ideologice
la Ștefan Aug. Doinaș, Fundația Culturală Secolul 21, București, 2004.
141. Neț, Mariana, O poetică a atmosferei, Editura Univers, București, 1989.

37 142. Nicolae scu, Irina; Nicolaescu, Sergiu, Rugăciunile poeților. Antologie de
poezie religioasă românească, Editura Paralela 45, Pitești, 2000.
143. Nistru -Țigănuș, Virgil, Lumină lină – Discursul religios metaphoric în poezia
română, Editura Alma, Galați, 2001.
144. Nițescu, Marin, Poeți contemporani, Editura Cartea Românească, București,
1978.
145. Pantea, Aurel (coord.), Sacrul în poezia românească. Studii și articole, editura
casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007.
146. Pănăzan, Maria -Daniela, Poezia religioasă românească, Eseu mo nografic,
Editura reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
147. Pănăzan, Maria -Daniela, Poezia religioasă românească. O istorie comentată,
Editura Cronologia, Sibiu, 2013.
148. Petraș, Irina, Vitraliul și fereastra, Poeți români contemporani, Editura Școala
Ardeleană, Cluj -Napoca, 2015.
149. Petroveanu, Mihail, Tudor Arghezi, Editura pentru Literatură, 1961.
150. Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Grai de suflet – Cultura Națională,
București, 2001.
151. Poantă, Petru, Cercul literar de la Sibiu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 19 97.
152. Pop, Ion Poezia unei generații, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1973.
153. Pop, Ion, Pagini transparente, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1997.
154. Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi până mâine, vol. I și II, Editura
Semne, București, 2009.
155. Popescu, Floren tin, Poezie română religioasă, Editura Coresi, București, 2002.
156. Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers,
București, 1998.
157. Read, Herbert, Imagine și idee, editura Univers Enciclopedic, București, 1970.
158. Rilke, Rainer Maria, Scriso ri către un tânăr poet, traducere de Ulvine și Ioan
Alexandru, prefață de Ioan Alexandru, postfață de Andrei A. Lilin, ilustrații de Octav
Grigorescu, Editura Facla, Timișoara, 1977.
159. Rusu, Liviu, Estetica poeziei lirice, Editura pentru Literatură, Bucureșt i, 1969.
160. Rusu, Mina -Maria, Poetica sacrului, Editura Institutului European, Iași, 2005.

38 161. Scrima, André, Despre isihasm, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere
de Maria -Cornelia Ică, Ana Manolescu, Toader Saulea, Sorana Corneanu, Editura Humanitas,
București, 2003.
162. Selejan, Ana, Poezia românească în tranziție, Editura cartea Românească,
București, 2007.
163. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, București,
1974.
164. Simion, Eugen, Fragmente critice , Editura Grai și suflet – cultura n ațională,
București, 1998.
165. Steinhardt, Nicolae, Drumul către isihie, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2000.
166. Streinu, Vladimir, Eminescu. Arghezi, Editura Albatros, București, 1972.
167. Streinu, Vladimir, Poezie și poeți români, Editura Minerva, București, 1983.
168. Șimăndan, Emil, Dialoguri cu Ioan Alexandru, Editura Dacia, Cluj -Napoca,
2001.
169. Ștefănescu, Dorin, Înțelegerea albă. Cinci studii de hermeneutică
fenomenologică, Editura Paralela 45, 2012.
170. Ștefănescu, Dorin, Poetică fenomenologică. Lectura imaginii, Editura
Institutului european, 2015.
171. Ștefănescu, Dorin, Poetica imaginii. O fenomenologie a inaparentului, Editura
Paideia, București, 2015.
172. Ștefănescu, Dorin, Kerygma și demitologizare. Introducere în hermeneutica lui
Rudolf Bultmann, Editura Eikon, București, 2 018.
173. Ștefănescu, Dorin, Criza conștiinței religioase. Schelling versus Eschenmayer
& Jaco bi, Editura eikon, București, 2019.
174. Todoran, Eugen, Lucian Blaga, Mit, poezie, mit poetic, Editura Grai și Suflet –
Cultura Națională, București, 1997.
175. Ulici, Laur ențiu, Prima verba, vol. II, Editura Albatros, București, 1978.
176. Ulici, Laurențiu, Literatura română contemporană, Editura Eminescu,
București, 1995.
177. Underhill, Evelyn, Mistica, studiu despre natura și dezvoltarea conștiinței
spirituale a omului, traducere de Laura Pavel, postfață de Marta Petreu, Editura Apostrof,
Cluj-Napoca, 1995.
178. Valerian, I., Cu scriitorii prin veac, Editura pentru Literatură, București, 1967.

39 179. Vartic, Ion, Timp scufundat, Editura Eminescu, București, 1981.
180. Varvara, Daniela, Mituri și si mboluri biblice în poezia românească
neomodernistă, Editura Eikon, București, 2016.
181. Vianu, Tudor, Estetica, E.P.L., București, 1968.
182. Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Editura Fundația PRO, București,
2003.

Din periodice
La toate aceste referințe: titlul în italice, numele revistei între ghilimele
Braga, Corin, „Despre onirism, strategii culturale și literatura română în străinătate”, în Steaua,
2005, nr. 9 (683) / septembrie
Braga, Corin, „Onirism estetic ș i onirism halucinatoriu”, în România lite rară, 1992, nr. 21
Braga, Mircea, „Insurgența onirică”, în Steaua, 2009, nr. 10 -11 (732 -733), oct. -nov., pp. 26 -28
Breban, Nicolae, „Grupul oniric”, în Contemporanul – Ideea europeană, 2001, nr. 8, pp. 1 -2
Buciu, Marin Victor, „(Auto)revizuiri nelămurit e”, în Mozaicul, 2005, nr. 3 -4 Buciu, Marin
Victor, „Patul lui Onir”, în Ramuri, 1993, nr. 1
Culianu, Ioan Petru, „Onirism și hipnagogie”, traducere de Nicolae Bârna, în Caiete critice,
1996, nr. 4 -5 (101 -102)
Dimis ianu, Gabriel, „Onirismul bine temperat”, în România literară, 1996, nr. 36
Dimisianu, Gabriel, „Onirismul subversiv”, în România literară, 1992, nr. 10, p. 4
Dimov, Leonid, „Cele cinci fețe ale poetului”, în Argeș, 1971, nr. 2, februarie
Dimov, Leonid, „Diversitate și accesibilitate”, în Lucea fărul, 1968, nr. 40, 5 octombrie
Dimov, Leonid, „Mit și comunicare”, în Ateneu, 1969, nr. 9, septembrie
Dimov, Leonid, „O apologie a evidenței artistice”, în Secolul XX, 1970, nr. 2, ianuarie
Dimov, Leonid, „Visul nu e o irealitate, ci o componentă a exi stenței globale”, interviu realizat
de Gheorghe Grigurcu, în Familia, 1982, nr. 10
Marino, Adrian, „Aventura limbajului”, în Jurnalul literar, 1991, nr. 15 -16
Nedelea, Gabriel, „Decontaminare ideologică și experimen talism poetic”, în Ramuri, 2015, nr.
5
Piru, Al., „Antipoezia”, rubrica „Controverse”, în Luceafărul, 1968, anul XI, nr. 15 (311), 13
apr., p. 3
Savin, Nastasia, „Între libertate și compromis: onirismul”, în Caiete critice 2012, nr. 12 (302),
pp. 35 -41

40 Savin, Nastasia, „Onirismul estetic – privir e de ansamblu”, în Ex Ponto, 2012, nr. 2 (35)/
aprilie -iunie, pp. 109 -117
Soviany, Octavian, „Onirici și optzeciști”, în Contemporanul – Ideea europeană, 1994, nr. 7
Aderca, Felix, Contribuții critice II, București, Editura Minerva,1988, p. 30
Anania, Val eriu, V. Voiculescu în Rotonda plopilor aprinși, București, Editura Cartea
Românească, 1983, pp. 216 -234
Idem, Poezia religioasă modernă, mari poeți de inspirație creștină, Vasile Voiculescu – liniștea
supremă a iub irii, în vol. Din spumele mării, Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 165
Anghel, Paul, Lumea lui Voiculescu, în Arhivă sentimentală, București, Editura pentru
Literatură, 1968, p. 73 -82
Idem, Istoria literară ca muză, subcapit. Voiculescu – un exotic di n Nouă arhivă sentimentală,
București, Ed itura Eminescu, 1975, p. 78 -96
Apetroaie, Ion, Vasile Voiculescu și datoria criticii de azi, în Literatură și reflexivitate, Iași,
Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 1996, p. 219 -237
Idem, Poezia lui V. Voic ulescu în V. Voiculescu, Poezii, Ediție î ngrijită, prefață, cronologie,
repere critice și bibliografie de Ion Apetroaie, Galați, Editura Porto -Franco, 1995, p. V -XVIII
Ardeleanu, Virgil, Vasile Voiculescu, în vol. Proza poeților, București, Editura pentru
Literatură, 1969, p. 227 -301
Balotă, Nic olae, Vasile Voiculescu sau Duhul povestirii, în vol. De la Ion la Ioanide. Prozatori
ai secolului 20, București, Editura Eminescu, 1974, p. 340 -375
Idem, în Romanul românesc în secolul XX, București, Editura Viitor ul românesc, 1997, p.
260-287
Barbu, Mari an, Nivelele tragicului într -un destin asumat: Zahei orbul, (1970), de Vasile
Voiculescu, în Estetica autenticității în postmodernismul narativ din vol. Aspecte ale
romanului românesc contemporan, vol. II, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1995, p. 71 -89
Bădărău, George, Vasile Voiculescu – Lostrița, în vol. Fantasticul în literatură, Iași, Institutul
European, 2003
Beșteliu, Marin, Povestirile lui Vasile Voiculescu, în volumul V. Voiculescu: Capul de zimbru,
povest iri, ediție îngrijită și prefață de M. Be șteliu, București, Editura cartea Românească, 1987,
p. 5-25
Idem, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1988
Boghici, Cezar, Motivul Tatălui ceresc, în Conținutul imaginarului poetic religios din Sacrul și
imaginarul poetic românesc din secolul al XX -lea, Si biu, Editura Psihomedia 2010, p. 27 -28, p.

41 30-32, p. 39, 43, 63, p. 65 -68, p. 75 -76, p. 120, p. 122 -126, p. 146, 157, p. 168 -170, p. 191, p.
193, p. 195, p. 209 -211, p. 216 -219, p. 223, 233, 237, p. 240 -241, p. 256, p. 262, p. 268 -269, p.
280, p. 283
Bolde a, Iulian, Dimensiuni critice, Târgu -Mureș, Editura Universității Petru Maior, 1998
Idem, Vasile Voiculescu în De la modernism la postmodernism, Târgu -Mureș, Editura
Universității Petru Maior, 2011
Boz, Lucian, V. Voiculescu, în Cartea cu poeți, Bucureșt i, Editura Vremea, 1941, pp. 123 -129
Bușulenga -Dumitrescu, Zoe, Câteva cuvinte la Călătorie spre locul inimii: poeme religioase,
în vol. Vasile Voiculescu. Călătorie spre locul inimii: poeme religioase, Ediție îng rijită și Notă
asupra ediției de Radu Voi culescu, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, p. 5 –
10
Braga, Mircea, Sacrul în poezia românească (volum colectiv), Cluj -Napoca, Editura Casa
Cărții de Știință, 2007, coord. Aurel Pantea
Călinescu, G. , Despre biografie, în Cronicile optimist ului, București, Editura pentru Literatură,
1964, p. 217
Cioculescu, Șerban, V. Voiculescu: Urcuș, în vol. Aspecte literare contemporane. 1932 -1947,
București, Editura Minerva, 1972, p. 147 -149
Ciopraga, Constantin , Pasionalitate și transcendență: V. Voi culescu, în Amfiteatru cu poeți,
Iași, Editura Junimea, 1995, pp. 201 -222
Constantinescu, Pompiliu, V. Voiculescu: Poeme cu îngeri în vol. Scrieri, vol. V, București,
Editura Minerva, 1971, p. 218 -221
Crohmălnicean u, Ovid S., Influențe expresioniste în pi esele lui V. Voiculescu în vol.
Literatura română și expresionismul, București, Editura Eminescu, 1971
Boltașu Nicolae , Dorica, „Adevărul între ficțiune și mărturie: Jurnalul fericirii de N.
Steinhardt”, în vol. Lim ite și libertate. Radicalism și reconstru cție în hermeneutica secolului
XX, Editura Niculescu, București, 2014, pp. 110 -122.
Cordoș, Sanda , „Fericirea – ‹‹în locul cel mai arid: în tine››”, în vol. În lumea nouă, Editura
Dacia Cluj -Napoca, 2003, pp. 105 -111.
Cristea, Valeriu, „Fereastra criticulu i”, în România literară, anul XVI, nr. 51, 1983, p. 10; v. și
vol. Fereastra criticului, Editura Cartea Românească, București, 1987, pp. 113 -118.
Cristea , Valeriu, „Cu modestie dar și fără teamă”, în Viața Româneas că, anul LXXXIV (1989),
nr. 7, iulie, pp. 71-76.

42 George , Alexandru, „În împărăția încântării”, în Viața Românească, anul XXIX, nr. 8, august
1976, pp. 48 -49.
Grigurcu , Gheorghe, „Reumanizarea criticii”, în România literară, nr. 11, 21 -27 martie 2001,
pp. 5 , 18.
Lefter , Ion Bogdan, „Despre cât se întinde domeniul criticii” și „Un om liber”, în vol.
Anii ’60 -’90. Critica literară, Editura Paralela 45, Pitești, 2002, pp. 122 -131.
Mihăilescu , Dan C., „Golul ca miez și vocația iertării” și „Răspunsurile monahulu i rătăcitor”,
în vol. Literatura română î n postceaușism, vol. I, Editura Polirom, Iași, 2004, pp. 143 -158.
Mureșan , Adrian, „Dăruind vei dobândi sau despre Imposibilul care ne privește”, în Tabor,
anul III, nr. 4, iulie 2009, pp. 74 -78.
La Bibliografia cri tică: doar lucrări care se referă la poeț ii în discuție
Bibliografie generală : celelalte lucrări folosite în teză, dar care nu se referă la poeții
respectivi