I Generalit ăți [603384]

Metode de
dimesionare a
prețului

I Generalit ăți
Prețurile sunt noțiuni întâlnite pretutindeni, oriunde și oricând, cu o frecven pe care nu
o au ceilalți termeni economici. Orice individ sau agent economic plătește sau/ și încasează
zilnic nenumărate prețuri.
În domeniul economic prezența prețului este evidentă , fiindcă în categoria de preț sunt
întrunite toate problemele de dezvoltare economică : producția, mărfurile, munca, informația,
capitalul, investițiile, transporturile, serviciile, folosirea pământului etc. Aceste realități au
făcut și fac din problema analizei naturii prețurilor o formă frecvent de investigare științifică a
lor. Esența oricărei categorii economice poate fi cunoscut în toată amploarea ei prin studierea
funcțiilor îndeplinite. În cadrul mecanismului economico -financiar prețurile sunt menite să
îndeplinească următoarele funcții:
1) Funcția de instrument de măsură, prin care se măsoară consumurile de muncă,
materie primă, materiale ș.a., precum și mărimea profitului. În cadru l pieței concurențiale
mărimea prețului poate fi diferită de cea dorită de vânzător datorită confruntării cererii cu
oferta. În situația pieței imperfecte prețul, la fel, se abate de la mărimea justificată prin cost și
un profit rezonabil datorită presiuni i din partea producătorilor, ce urmăresc folosirea ofertei
deficitare sau ale altor factori pentru a manipula prețul în scopul maximizării profitului. De
aceea, prețul nu măsoară totdeauna la justa valoare costul de producție și profitul așteptat. Prin
intermediul acestei funcții prețul servește ca bază de calcul pentru indicatorii cantitativi (PIB,
VN, volumul investițiilor, volumul producției) și calitativi (rentabilitatea, productivitatea
muncii, randamentul fondurilor ș.a.).
2) Funcția de stimula re se manifestă prin mărimea profitului inclus în structura
prețului. Cu ajutorul prețului pot fi stimulate sau nu următoarele procese: progresul tenhico –
științific ce presupune elaborarea și implementarea tehnologiilor performante pentru
stimularea produc tivității muncii, creșterii calit ății produc ției, l ărgirii gamei de produse,
economiei resurselor materiale; modificarea structurii de produc ție și de consum are loc din
contul cotelor diferen țiate de impozite și taxe, precum și datorit ă practic ării pre țurilor
diferen țiate la produsele substituibile.
3) Func ția de distribuire rezid ă din faptul c ă prețul oscileaz ă în jurul valorii sub
influen ța factorilor pie ței. Pre țul particip ă la distribuirea și redistribuirea veniturilor între
ramuri, între regiuni, în tre diverse forme de proprietate, între fondul de acumulare și cel de
consum, între clasele sociale, între vânz ător și cump ărător. De exemplu, n ivelul ridicat al
prețurilor la rafurile de lux, prin intermediul accizelor și al TVA, permite alocarea resursel or
financiare acumulate în scopuri sociale. Sau, în cazul când statul stabilește limite de pre mai
mari decât m ărimea valorii, are de câștigat produc ătorul pe seama creșterii diferen ței dintre
prețul practicat și costul de produc ție.

4) Func ția de echili brare a cererii cu oferta reflect ă legătura dintre producție și consum,
legătură posibil ă numai prin intermediul prețului. În cazul apari ției dispropor țiilor în
dezvoltarea economiei semnalul vine din partea pre țurilor. În cadrul sistemului administrativ
de comand ă, aceast ă funcție a fost îndeplinit ă în totalitate de c ătre stat care stabilea m ărimea
ofertei, a cererii, precum și nivelul de pre ce trebuie practicat. În cadrul economiei libere pre țul
limiteaz ă sau stopeaz ă produc ția ce nu are cerere și favor izeaz ă oferta la produc ția cu utilitate
înaltă .
5) Prin intermediul func ției de pârghie a politicii economice , prețurile au menirea de a
orienta activitatea întreprinderilor spre utilizarea ra țional a resurselor materiale, umane și
financiare. Aceast func ție deseori este îndeplinit ă de către stat.
Metodologia procesului de formare a prețurilor presupune o totalitate de reguli,
principii și metode de stabilire a bazei conceptuale privind structura prețului, nivelul și locul
său în cadrul sistemului existent de prețuri. Metodele folosite la dimensionarea structurii și
nivelului de preț reprezintă componente distincte ale metodologiei prețurilor care impun
procesului de determinare a acestora anumite principii obligatorii. Principiile formării
prețurilor repre zintă anumite reguli ce stau la baza existenței sistemului de prețuri, reguli ce
sunt obligatorii pentru toate categoriile de preț și anume:
 Argumentarea științifică a mecanismului prețurilor presupune elaborarea bazei
conceptuale privind formarea prețuril or rezultă din legile economice obiective, cum ar
fi legea valorii, legea cererii și a ofertei. Prin studierea detaliată a costurilor, calității, al
sistemului existent de prețuri, al factorilor pieței se asigură baza informațională pentru
analiza situație i pe piață, a corespunderii sau abaterii ei de la legitățile economice. Un
loc aparte în culegerea, prelucrarea și prognozarea datelor la micro și macro nivel îi
revine serviciului de statistică.
 Orientarea procesului de fundamentare a prețurilor spre înde plinirea anumitor
obiective.Prețul prin nivelul, structura și dinamica sa trebuie să asigure o legătură
logică între scopurile și posibilitățile întreprinderii. La nivel de economie națională,
acest principiu presupune utilizarea anumitor elemente structur ale de preă pentru
colectarea veniturilor necesare sau orientarea producției spre implementarea modelelor
progresive de fabricare.
 Continuitatea procesului de formare a pre țurilor se manifest ă în totalitatea de pre țuri
care se „întâlnesc” în procesul de tr ansformare a resurselor în produse finite. Odat ă cu
amplificarea exigen țelor utilizatorilor apare cerin ța de modificare permanent ă a
sortimentului de produc ție. De aceea mobilitatea sistemului de pre țuri crește odat ă cu
statornicirea economiei de pia ță și dezvoltarea concuren ței.
 Controlul asupra fundamentării prețurilor presupune verificarea respectării disciplinei
de prețuri în conformitate cu legislația în vigoare, combaterea situațiilor de concurență

neloială, precum și controlul asupra activității agen ților economici monopoliști în ce
privește domeniul formării prețurilor.
Prețurile mărfurilor sunt influențate de o serie de factori economici, tehnici, naturali
etc. Unii factori determină reducerea prețurilor, alții – creșterea lor.
Factori ce determină scăderea prețurilor:
 Creșterea producției
 Reducerea costurilor de producție
 Dezvoltarea infrastructurii
 Cotele mici de impozitare
 Concurența
 Progresul tehnic
 Creșterea productivității muncii
Factori care determină creșterea prețurilor:
 Eficiența redusă a capitalului, utilajului, forței de muncă
 Creșterea salariilor
 Sporirea calității mărfurilor
 Majorarea profitului
 Cote mari de impozitare
 Scăderea producției
 Instabilitate economică
 Majorarea masei monetare aflate în circulație
 Existența monopolurilor

II Politica privind formarea prețurilor la întreprindere
Politica de pre țuri este coordonat ă și subordonat ă realiz ării obiectivelor strategice,
stabilite prin politica de marketing. În același timp, politica de pre ț este o component ă a
politicii economice și d e dezvoltare a întreprinderii, pentru care scopul final este vânzarea
profitabil ă a produc ției. Politica de preț cuprinde un ansamblu corelat de principii, norme,
măsuri și metode concrete, prin care o firm ă își definește pozi ția față de pre țul produselor sale,
în vederea îndeplinirii unor obiective specifice anumitor perioade și anume :
 Supraviețuirea – dacă se confruntă cu o concurență puternică sau cu o
modificare în structura nevoilor de consum a populației, firma își propune drept
obiectiv principal men ținerea pe piață. Pentru a nu -și închide unitățile și a scăpa
de stocuri se recurge la reducerea prețurilor. Profitul devine mai puțin
important decât supraviețiurea și, atâta timp cât prețul acoperă, cel puțin,
costurile variabile sau și o parte din costu rile fixe, firma își continuă activitatea.
Această strategie nu poate fi aplicată pe termen lung.

 Maximizarea profitului actual prin preț are loc pe termen scurt și presupune
alegerea acelui nivel de preț care asigură profitul curent maxim. Pentru
atingerea acestui obiectiv este necesar de apreciat cererea previzionată și costul
previzionat. Din alternativele posibile se alege varianta care generează profitul
maxim. Urmărirea acestui obiectiv poate crea anumite probleme:
– necesită cunoașterea din p artea firmei a funcțiilor cererii și costului;
– îmbunătățește rezultatele curente și le afectează pe cele viitoare.
Acest obiectiv este urmărit, de regulă, de firmele aflate în condiții de
incertitudine și instabilitate sau în cazul economiilor de tranzi ție.
 Maximizarea volumului vânzărilor – prețul care favorizează maximizarea
încasărilor din vânzări este ales atunci când marfa este produsă în cantități
mari. În acest caz prețul este dimensionat după cerere. Pentru a realiza scopul
propus, firma le oferă intermediarilor săi comisioane în funcăie de volumul
producției vândute.
 Maximizarea cantităților comercializate este un obiectiv urmărit de unele firme,
bazându -se pe ipoteza că creșterea cantității de produse vândute va duce la
scăderea costului. Ținând cont de reacția pieței, se stabilesc prețuri mici pentru
a stimula creșterea volumului vânzărilor.
 Fructificarea avantajului pe piață – firma stabilește prețul în așa fel, încât să
determine câteva segmente de piață să adopte noul avantaj al unui produs l a
prețuri mai mari. Când volumul vânzărilor scade, prețul se reduce la un nivel
atrăgător pentru un nou segment de consumatori.
 Promovarea unui produs de calitate superioară – firma care a reușit să obțină o
poziție de leader în calitate, stabilește prețur i mari pentru a acoperi costurile
mari legate de eforturile majorării calității și de cercetările științifice efectuate
în acest scop.
III Metode de determinare a prețurilor
III.1 Metode de determinare a prețului în baza costului
Determinarea prețuli în funcție de cost este cea mai sigură abordare, deoarece la baza
ei stau consumurile și cheltuielile firmei, confirmate prin documente. Asfel, daca posibilitășile
de cunoastere a factorilor care influențează procesul de dimensionare a prețului, costul de
producție este o referință solidă pentru fixarea acestuia, reprezentând limita inferioară a sa.
Costul și pre țul au natur ă economic ă comun ă, ambele exprimând consumul de munc ă
social ă. În același timp, costul reprezint ă partea cea ma i mare a valorii unei m ărfi, cealalt ă
parte fiind alc ătuită din profit, accize, TVA, adaos comercial.

Costul produc ției care st ă la baza determin ării prețului reprezint ă consumurile care se
atribuie produsului finit și se rviciilor prestate. Consumurile totale (TC) reflect ă resursele
utilizate pentru fabricarea produselor și prestarea serviciilor în scopul obținerii unui venit.
Structura consumurilor totale poate fi prezentat ă din dou ă aspecte: rezultând din modul de
atribuire asupra produc ției și din evolu ția odat ă cu modificarea cantit ății de produc ție.
Din prim aspect, consumurile totale se formeaz ă din consumurile directe și cele
indirecte.
Consumurile directe (DC) sunt consumurile ce pot fi atribuite în mod direct la un
produs concret. Ele sunt reprezentate de:
1. Consumurile directe de materiale:
– materia prim ă și materialele care formeaz ă baza produc ției fabricate;
– articole, accesorii și semifabricate supuse asambl ării sau prelucr ării suplimentare;
– combustibilul de toate tipurile consumat în scopuri tehnologice;
– valoarea serviciilor cu caracter de produc ție prestate de ter ți.
2. Consumurile directe privind retribuirea muncii:
– retribu țiile pentru munca prestat ă calculate în baza tarifelor de acord, salariile tarifare;
– sporurile la salariile pl ătite muncitorilor în conformi tate cu specificul de lucru din ramur ă;
– primele;
– remunerarea zilelor de odihn ă pentru munca ce dep ășește durata timpului de lucru;
– remunerarea concediilor, a orelor cu înlesniri pentru adolescen ți, a timpului acordat
îndeplin irii atribu țiilor de stat.
3. Consumurile directe privind contribu țiile la asigur ările sociale
– reprezint ă 27% din fondul de remunerare a muncii.
Consumurile indirecte (IC) sunt consumurile c e nu pot fi identificate direct pentru un
anumi t produs. Ele sunt reprezentate de:
– consumurile de între ținere și deservire a mijloacelor fixe cu destina ție productiv ă;
– uzura mijloacelor de produc ție cu destina ție productiv ă;

– uzura obiectelor de mic ă valoare și scurt ă durat ă folosite p entru deservirea capitalului de
produc ție;
– consumurile aferente perfec ționării tehnologiei, îmbun ătățirii calit ății;
– salariile muncitorilor auxiliari, ale personalului administrativ și de conducere;
– consumuri de deplasare etc.
Din al doilea aspect co nsumurile totale se formeaz ă din:
Consumuri variabile (VC) sunt acele consumuri care se modific ă în raport cu volumul
produc ției, lucr ărilor executate, serviciilor prestate.
Consumuri constante (FC) sunt acele consumuri care r ămân constante într -un anumit
diapazon de modific ări, indiferent de varia ția volumului produc ției sau activit ății de afacere a
personalului de conducere. La fel, problematica determin ării pre țului impune utilizar ea
costului marginal (MC) care este definit ca costul suplimentar antrenat pentru producerea unei
unități adiționale de bun.
Metodele de determinare a pre țului în baza costului sunt:
1) metoda costului complet;
2) metoda costului par țial.
Metoda costului complet
Se determin ă costurile tota le prin suma dintre consumurile directe și indirecte (sau fixe
și variabile), la care se adaug ă o marj ă de profit ce corespunde efortului depus și riscului
asumat. Marja trebuie dimensionat ă astfel, încât s ă nu constituie o atrac ție de a intra în ramur ă
pentru noii concuren ți. Pentru anumite ar ticole de consum, precum și pentru rentabilitatea
anumitor produse statul stabilește plafoane sau limiteaz ă mărimea.
Relația prin care se determin ă prețul este:
P = ATC*(1+Mp),
ATC – costul mediu
Mp – marja de profit
Metoda costului complet a c ăpătat o largă răspândire datorit ă avantajelor pe care le
oferă și anume:

a) este simpl ă în utilizare, fiindc ă toată informa ția necesar ă este de uz intern,
b) se consider ă o metod ă echitabil ă atât pentru produc ători, cât și pentru consumatori,
c) se recomand ă pentru pie țele cu un nivel redus de concuren ță,
d) este eficient ă în cazul produselor exclusiv noi sau în cadrul produc ției cu o diferen țiere
clară între sortimentele existente.
Totodat ă, metoda nu este lipsit ă de unele neajunsuri:
a) este orientat ă mai m ult spre ofert ă, decât spre cerere,
b) implic ă costurile curente și nu pe cele de perspectiv ă, luând în calcul infla ția,
c) exist ă riscul necomercializ ării întregii cantit ăți de produc ție pentru care s -au determinat
costurile totale,
d) mărimea pre țului nu se coreleaz ă cu volumul vânz ărilor ,
e) nu se ia în calcul elasticitatea cererii,
f) nu se utilizeaz ă avantajele posibile privind practicarea unui pre ț mai mare rezultând din
capacitatea de plat ă a consumatorilor .
Metoda costului parțial
Marja de profit se adaug ă la consumurile medii variabile sau directe. În unele izvoare,
metoda se exprim ă prin rela ția „marfa se vinde la un pre ț de 2,5 ori mai mare decât costurile
variabile”. În acest caz, este binevenit a utiliza în locul afirma ției „marjă de profit” afirma ția
„marj ă de contribu ție”, fiindc ă ea este mai mare decât în cazul utiliz ării metodei costului
complet, m ărimea ei fiind menit ă să genereze rambursarea costurilor fixe și să asigure
obținerea unui profit.
Relația prin care se determin ă prețul este:
P = AVC (1 + Mc) sau
P = ADC (1 + Mc),
unde: AVC – consumurile variabile medii;
ADC – consumurile directe medii;

Mc – marja de contribu ție ce reprezint ă suma dintre costurile fixe medii
și profitul planificat.
Mc = AFC + Pf unitar,
Unde: AFC – consumurile fixe medii,
Pf unitar – valoarea profitului unitar.
Această metodă a fost folosită pentru prima oara în USA, sub numele de “direct
costing”, iar în Europa a primit numele de “ marginal costing ”. Ea are următoarele avantaje:
mărimea costurilor fixe sau a celor indirecte este recuperată prin mărimea marjei adăugae la
AVC (ADC), care sunt flexibile după volumul producției; este utilă atunci când se dorește
determinarea rezultatelor în cazul în care se acceptă comenzi suplimentare. Dezav antajele
acestei metode sunt neluarea în calcul a cererii și a utilității bunului pentru consumatori și
necesitatea controlului cantităților fabricate.
III.2 Metode de determinare a prețului în baza profitului
Spre deosebire de costuri, care apar în deciz iile de pre ț cu un nivel delimitat în prealabil,
profitul este un element structural al pre țurilor, a c ărui determinare devine o opera țiune extrem
de complex ă.
Evaluarea profitului în vederea fundament ării deciziilor de pre ț presupune utilizarea
unor etaloane sau repere, cum ar fi: rata dobânzii, nivelul eficien ței medii a investi țiilor,
rentabilitatea capitalului ș.a.
La nivel de produs, este necesar de a determina costurile totale în leg ătură cu acel
volum al produc ției, care va permite recuperarea i nvesti țiilor. Rela ția de calcul este:
P = ATC + ( I / Q ) x RI(%),
unde: I – valoarea investi ției efectuate, a capitalurilor utilizate,
RI(%) – eficien ța așteptat ă a investi ției efectuate, a capitalurilor utilizate.

III.3 Metode de determinare a preturilor în baza cererii
Metoda coeficientului de elasticitate
Coeficientul de elasticitate a cererii poate fi utilizat la determinarea marjei de profit
adăugate la costul variabil mediu, și anume: MpKe = -1 / (Ke + 1), de aici rezultând rela ția de
calcula re a prețului:

P = AVC + (AVC x MpKe),
unde: MpKe – marja de profit calculat ă din m ărimea coeficientului de elasticitate a cererii.
Analiza tehnică a valorii
Prin analiza tehnic ă a valorii se urm ărește asigurarea unui raport optim între valoarea
de întrebuin țare a produselor și costurile ocazionate de fabricarea și comercializarea acestora
reflectate în pre ț. În cadrul analizei valorii se pot urm ări și realiza mai multe direc ții, și anume:
– creșterea valorii de întrebuin țare și reducerea costurilor;
– menținerea valorii de întrebuin țare la același nivel și reducerea costurilor;
– creșterea valorii de întrebuin țare și men ținerea nivelului costului;
– creșterea valorii de întrebuin țare înso țită de o ușoar ă majorare a costurilor

III.4 Metode de determinare a prețului orientate spre concurență
Orientarea pre țurilor dup ă concuren ță reprezint ă o decizie unde pre țul este considerat ca o
mărime dat ă și nu ca o variabil ă de ac țiune. Sfera de aplicare a acestei practici se r ăsfrânge
asupra piețelor conc urențiale ale unor produse omogene, pie țelor de materii prime, pie țelor
oligopoliste ale bunurilor diferen țiate când întreprinderile practic ă o „politic ă de pace” sau își
urmeaz ă leaderul.
Justificarea aplicării acestei metode se referă la următoarele aspe cte:
– dacă măsura costurilor reale nu este posibilă (sau dificilă), se alege prețul curent al
pieței, care se presupune că recuperează costul și generează un profit echitabil firmelor
ce produc același bun;
– dacă această practiă menține armonia în sector;
– dacă se pot cunoaște comportamentele cererii față de modificarea prețului.
Principalele metode de orientare a pre țurilor dup ă concuren ță sunt:
1) Orientarea dup ă prețul mediu pe ramur ă. Se folosește în cadrul pie ței cu concuren ță perfect ă
sau în cadrul oli gopolului omogen, unde pre țul pie ței este o variabil ă dată, acceptat ă de
vânz ători și cump ărători. Firmele care folosesc aceast ă orientare caut ă să mențină un nivel de
prețuri corelat cu nivelul mediu de pre țuri al pie ței în spera nța că acest pre ț este acope ritor al
costului. Aceasta este strategia cea mai frecvent ă în cazul exporturilor.

2) Orientarea dup ă prețul leaderului pie ței. În aceast ă situa ție este necesar de a determina tipul
ledearului pie ței, și anume dac ă are o pozi ție dominant ă sau se rvește ca ghid de orientare
pentru ceilal ți concuren ți. În primul caz, firma trebuie s ă înregistreze cos turi suficient de mici
pentru a impune pie ței și pre țuri mici. Concuren ții sunt nevoi ți să practice aceleași niveluri de
prețuri. În al doilea caz, firm ele mai mici, cu o cot ă de pia ță redus ă ori intrate recent în
competi ție, vor alinia prețurile astfel, încât s ă fie competitive și s ă reziste concuren ei.
Majorarea pre țurilor de c ătre leaderul pie ței va fi urmat ă de majorarea pre țurilor de c ătre
firmele concurente, și invers.
3) Cartelul de pre țuri. În cadrul cartelului firmele se în țeleg referitor la nivelul pre țului, cota
deținută de pia ță și volumele de produc ție.
4) Tenderul de pre țuri. Se folosește atunci când mai multe firme concureaz ă pentru a primi un
anumit contract. Tenderul reprezint ă oferta de pre ț propus ă de către firm ă, care rezult ă din
prețurile posibile ce pot fi înaintate de firmele concurente. Ofertele de pre ț sunt plasate în
plicuri, care se deschid la momentul negocierilo r. Contractul este oferit firmei care propune
nivelul minim de pre ț, care se situeaz ă uneori chiar sub nivelul costului. De obicei, tenderele
de pre țuri se anun ță de către stat în vederea execut ării unor lucr ări.

IV Adaptarea prețurilor pe diferite tipuri de piață
IV.1 Clasificarea tipurilor de piață
Competiția perfectă – tip de piață caracterizat prin mai mulți cumpărători și vânzători.
În definiția clasică a competiției perfecte există un număr infinit de cumpărători și
producători, astfel încât este imposibil pentru un participant să afecteze cel mai bun preț,
existând un număr infinit de alternative pentru cumpărători.
Monopolul – este opusul competiției perfecte. Într -un monopol pur, există un singur
producător de bunuri sau servicii. Astfel, cel c are deține monopolul este capabil de a schimba
prețul după propriile dorințe, competiția fiind inexistentă, iar venitul total va fi limitat doar de
puterea de cumpărare a consumatorilor.
Oligopol – este similar monopolului, diferența fiind că exista câțiv a producători, sau
câțiva care domină piața. În acest sistem este posibil ca, fără intervenția statului, oligopoliștii
sa se pună de -acord asupra unui preț.
Competiție monopolistă – tip de piață care imbină elemente de competiție perfectă și
monopol. Exis tă mai mulți competitori pe piață, iar fiecare dintre ei este destul de diferit de
ceilalți, astfel ca nu pot fi substituiți unul cu celălalt.

IV.2 Formarea prețurilor în competiție perfectă
Concuren ța este un mod de manifestare a economiei de pia ță, în care pentru un bun
omogen sau pentru substituentele sale, existen ța unui produc ător este practic imposibil ă. Piața
cu concurență perfectă presupune îndeplinirea simultană a următoarelor condiții:
1) existen ța unui num ăr mare sau foarte mare de vânz ători și de cump ărători astfel c ă orice
tranzac ție între ei s ă nu afecteze condi țiile în care se realizeaz ă celelalte tranzac ții;
2) omogenitatea ofertei – produsele prezentate pe pia ță în vederea vânz ării-cump ărării s fie
identice sub aspectul caracteristicil or fizice, chimice, de calitate ș.a.;
3) existen ța unor contacte strânse între cump ărători, pe de o parte, între vânz ători, pe de altă
parte, precum și între cump ărători și vânz ători prin intermediul c ărora ei se informeaz ă
reciproc asupra pre țurilor și ca ntităților;
4) o mare mobilitate a intr ărilor și ieșirilor pe și de pe pia ță, oricin e având posibilitate de a
intra în competi ție sau de a p ărăsi pia ța ș.a.
Pe pia ța cu concuren ță perfect ă, mărimea pre țului este o m ărime fixat ă de echilibrul
dintre cerere și ofert ă și este o m ărime dat ă pe care o accept ă atât vânz ătorii, cât și
cump ărătorii. Condi ția care reflec ă mărimea pre țului este P=AR=MR, adic ă prețul reprezint ă
încas ările medii sau încas ările marginale fiindc ă mărimea lui este o m ărime stabilit ă de pia ță și
nu poate fi influen țată de nici unul din participan ții la tranzac ții. În cadrul pie ței concuren țiale
fiecare firm ă va tinde s ă-și maximizeze profitul (Pf) care reprezint ă diferen ța dintre încas ările
totale (TR) și costul total (TC):
Pf = TR – TC
IV.3 Formarea prețurilor în monopol absolut
Metodele de fundamentare a prețului în condiții de monopol sunt:
1. Pentru a asigura profitul maxim, firma determin ă volumul produc ției care
corespunde egalit ății dintre MR și MC, iar nivelul pre țului este determinat
de evolu ția cererii
2. Maximizarea cifrei de afaceri prin reducerea pre țului cu scopul de a ob ține
profituri imediate, mai pu țin ridicate, chiar riscând cu pierderi uneori,
pentru a -și proteja situa ția de monopol și de a evita apari ția concuren ților în
ramur ă

3. Gestiunea la echilibru, care presupune egalarea pre țului cu costul unitar și
atingerea pragului de rentabilitate. Strategia se aplic ă în cazul vânz ării
ultimelor cantit ăți pentru evitarea stocurilor de mărfuri.
4. Discriminarea prin pre ț se man ifestă atunci când firma vinde aceleași
produse la pre țuri diferite pe pie țe diferite cu scopul sporirii vânz ărilor.
Elementele de baz ă care determin ă varietatea pre țurilor sunt consumatorul,
produsul, localizarea și timpul. Discriminarea între consumatori se bazeaz ă
pe intensitatea cererii, pe de o parte, care difer ă la un cump ărător fa ță de
altul, și de informa ția diferit ă de care aceștia dispun, pe de alt ă parte. Pre țuri
diferite solicitate pentru variante diferite de produs se manifest ă atunci când
niveluri diferite de pre ț sunt cerute pentru versiuni diferite ale aceluiași bun,
dar la care schimb rile suportate de marfa respectiv ă sunt insuficiente
pentru a justifica diferen ța de pre ț. Se pot manifesta pre țuri discriminatorii
în func ție de locul diferit în care se practic ă. De exemplu: locurile într -o
sală de teatru sunt diferit evaluate, deși au solicitat aceleași cheltuieli de
instalare. Diferen țele de pre ț se datoreaz ă intensit ății diferite a cererii. Dac ă
s-ar fi solicitat un pre ț relativ ridicat pentru toate locurile din sal ă, rândurile
apropiate de scen ă ar fi ocupate, iar celelalte libere. În caz contrar,
spectatorii s -ar considera îndrept ățiți să ocupe locurile dup ă regula primului
sosit. Pre țurile discriminatorii pot fi utilizat e în diferite momente de timp ca
efect al cererii pentru un produs care cunoaște intensit ăți diferite de timp
(zi, sezon). De exemplu, pentru convorbirile telefonice se percep taxe mai
reduse seara decât în cursul zilei sau taxe diferite la sfârșit de s ăptămână
față de zilele lucr ătoare
IV.4 Formarea prețurilor în competiție monopolistă
Dacă un produc ător a reușit s ă atrag ă cump ărătorii prin anumite particularit ăți
individuale ale mărfurilor sale, el dobândește temporar o pozi ție de monopol asupra acestei
mărfi. Pe termen scurt firma va alege volumul produc ției sale în condi ția egalit ății MC = MR,
iar pre țul îl va stabili în conformitate cu evolu ția curbei cererii. Profitul firm ei va fi același ca
și profitul firmei monopoliste.
Pe termen lung, echi librul firmei monopoliste concurențiale are două caracteristici:
a) pre țul produsului, ca și în condi țiile de monopol, este mai mare ca MC, îns ă datorit ă
înclina ției negative a curbei cererii, MR este mai mic ca pre țul,
b) intrarea liber ă pe pia ță și, respectiv, num ărul mare de întreprinderi determin ă egalarea
prețului cu ATC exact ca în condi țiile concuren ței perfecte, fapt ce va genera ob ținerea unui
profit nul.

IV.5 Formarea prețurilor în oligopol
Atunci când firmele oligopoliste aleg independe nt cantitatea produc ției ce asigur ă
maximizarea profitului (egalitatea dintre costurile marginale MC și încas ările ma rginale MR),
volumul cumulat al produc ției este mai mare ca în situa ția de monopol, dar mai mic ca în
situa ția pie ței concuren țiale. Respec tiv, aceeași legitate poate fi atribuit ă și form ării pre țurilor.
Maximizarea profitului cumulat se bazează pe două ipoteze:
1) în condi țiile oligopolului omogen, tendin ța de maximizare a profitului este mai puternic ă
atunci când num ărul produc ătorilor este mai restrâns, fiind evident ă interdependen ța deciziilor
cu privire la pre ț. Strategia se bazeaz ă pe creșterea productivit ății muncii, pe costurile unitare
cât mai reduse. În acest caz sunt posibile două atitudini ale într eprinderilor care condiționează
comportamentul prețurilor:
– atitudinea de pace, care poate fi rezultatul fie al unei în țelegeri asupra calit ății,
cantit ății, prețurilor (determinarea cotei de produc ție, împ ărțirea zonelor geografice de
influen ță), fie prin degajarea unei firme – leader, c are servește ca ghid de orientare a
varia țiilor pre țului pentru celelalte firme.
– atitudinea de r ăzboi, în care supravegherea concurentului este permanent ă.
Incertitudinea în care se afl ă firma o poate antrena s ă prefere un pre ț care îi aduce un
profit mini mal sau într -o politic ă mai radical ă de dumping, în scopul elimin ării
concuren ților.
Pentru a determina unele ac țiuni posibile ce pot fi întreprinse de firmele pe pia ța
oligopolist ă poate fi utilizat ă „Teoria jocurilor” care studiaz ă comportamentul stra tegic al
indivizilor. Dat fiind faptul c ă o caracteristic ă a deciziei economice este fundamentarea sa în
condi ții de incertitudine, în cadrul aplic ării practice a teoriei jocurilor fiecare din participan ți
încearc ă s-și defineasc ă strategia care i -ar permite s ă obțină câștigul maxim sau s ă suporte
minim pierderi.
2) în condi țiile oligopolului neomogen și ale concuren ței în afara pre țului jocul produc ătorului
devine individual. Produsele concureaz ă nu prin pre ț ci prin anumite performan țe, parametri
tehnici, constructivi și func ționali. Strategia presupune înnoirea continu ă, modernizarea
produselor și înlocuirea celor vechi, antrenând și costuri mai mari la începutul lans ării.

Bibliografie
1) E. Bușmachiu, A. Gumovschi ; Prețuri și tarife, curs universitar, Editura Asem,
Chisinău, 2005
2) http://smallbusiness.chron.com/5 -different -types -market -systems -25818.html